toma danila

Dosarele Securităţii ca un performance colectiv

2012-01-28T11:01:00.000-08:00

Ce tip de ficţiuni sînt dosarele Securităţii? Prin ce transformări de conţinut trece realitatea documentată ca să devină realitate transcrisă şi retranscriere performată? Cum se arhivează existenţa de zi cu zi, în aşa fel încît să-i poată fi multiplicate mecanismele de supravieţuire prin manipulare?

X milimetri din Y kilometri, regizat de Gianina Cărbunariu şi produs de Asociaţia Colectiv A din Cluj, este primul spectacol din România care construieşte o perspectivă teatrală asupra unui subiect vulnerabil, controversat şi puţin nuanţat socio-politic, cu numeroase capcane ideologice. Este vorba despre dosarele Securităţii. Scenariul de spectacol este stenograma întîlnirii între actori sociali care-şi joacă rolurile de solidaritate cu sistemul - Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Croitoru, responsabil cu propaganda în cadrul Comitetului Municipal Bucureşti al Partidului Comunist Român, pe de o parte, şi, pe de altă parte, scriitorul Dorin Tudoran. Un al patrulea personaj, care apare în spectacol sub denumirea de TO – Tehnică Operativă - este chiar ’’mecanismul’’ care înregistrează întîlnirea.

Dorin Tudoran este unul dintre cei mai reprezentativi disidenţi din România, membru al Partidului Comunist Român pînă în 1982 şi membru în consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din 1977 pînă în 1981, cînd îşi dă demisia. Pe data de 1 august 1984, după ce i se refuză dreptul de a emigra împreună cu familia, Tudoran îi adresează un memoriu lui Nicolae Ceauşescu, în care afirmă: "ca scriitor, cetățean și părinte m-am convins definitiv că între credințele mele cele mai profunde despre Om si Drepturile sale inalienabile, Libertate și Democrație, Dialog și Opinie, Cinste și Echitate, Cultură și Educație, Patriotism și Sacrificiu etc. și realitățile românești de azi există o prăpastie de netrecut"[1]. Tudoran pleacă din România pe 24 iulie 1985, după o grevă a foamei de 40 de zile.

Dosarele Securităţii reprezintă cea mai tensionată bibliotecă a vieţii sociale din perioada comunistă şi nu numai, o arhivă umană instrumentată de un sistem care şi-a creat propria literatură, propria dramaturgie cotidiană, cu fişe de ’’personaje’’ detaliate diabolic de riguros.

Gianina Cărbunariu pune în discuţie laboratorul de performare a limbajului de supraveghere, denunţare şi înfierare a abaterilor de la normele sistemului, laborator construit sub forma unei permanente alternări şi alterări a adevărului prin ficţionalizare şi a ficţionalizării prin imixtiunea adevărurilor posibile. Prin punerea în scenă a unui eveniment cheie din dosarul lui Tudoran, Cărbunariu concepe un spaţiu de repetiţie a societăţii care controlează, apelînd la formula dramatică a interogatoriului subversiv, şi care este, la rîndul ei, controlată.

http://www.youtube.com/watch?v=Es-Y4FDSs0E

Convenţia teatrală, care defineşte şi conceptul montării, are în centru perceperea dosarului de securitate ca un macrospectacol politic şi a stenogrameni ca un text dramatic cu multiple contradicţii interioare. Convenţia potenţează astfel spectacularitatea interacţiunilor verbale, gradul pervers al înscenării permanente (palma pe care o primeşte Tudoran este reluată de cîteva ori şi filmată, iar atunci cînd Tudoran iese din cameră, este filmată doar direcţia palmei, nu şi chipul care o primeşte) şi distanţarea personajelor în interiorul rolurilor care le sînt distribuite. Convenţia teatrală devine, prin transfer de identitate, marcă a convenţiei sociale.

Ancheta se transformă într-un show atroce. Politica rolurilor este parte din scenariul abuziv care îşi poate schimba oricînd parametrii de implicare.

Spectacolul începe ca o loterie. Actorii trag la sorţi personajele pe care le vor juca, le schimbă între ei pe parcursul spectacolului, demonstrînd arbitraritatea cadrului convenţional în care funcţionează. Întrebările sînt reluate, acţiunile sînt re-executate, ticurile gestuale sînt re-performate, instituindu-se astfel imaginea unei scene-platou în care fiecare intervenţie este repetată pentru a putea fi în acord cu adevărurile şi ficţiunile dosarului. Actorii - Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă - reuşesc excelent să spună ce au spus cu cîteva secunde înainte într-un registru total diferit, să repete repetiţia, să păstreze o distanţă de echilibru în interpretarea personajelor, să inducă senzaţia de schizoidie totală, proprie spectacolului social din acea perioadă. Dedublările comportamentale ale celor care făceau sistemul să meargă mai departe sînt expuse în toată macabra lor operativitate.

X milimetri din Y kilometri este spectacolul shizoidei unui sistem (tocmai de aceea convenţia aleasă e perfectă pentru miza montării) care manipula şi falsifica pînă la alienare mărutii şi comportamente, privîndu-le, prin denivelările semantice la care erau supuse, de rigoarea adevărului faptic. Care este, pînă la urmă, raportul dintre realitatea factuală a datelor şi realităţile ficţionale care prelucrează aceste date printr-o repunere a lor în pagină? Unde începe spectaculosul distorsionărilor şi cît de ’’actori’’ sînt anchetatorii din moment ce ştiu că particpă la o înscenare în care orice discurs era instrumentat ca o probă împotriva celui care îl rostea, ca o atitudine în dezacord cu limbajul şi gestica oficiale?

Investirea kilometrajului adevărurilor mărtutisite cu milimetri de dubiu reprezintă cadrul retoric al scenariului de spectacol.

Asistăm la relativizarea oricărui adevăr înregistrat, la construcţia unui show social total în care anchetaţii, anchetatorii şi martorii taciţi participau la o suprafalsificare generală.

Consimţirea mascaradei prin pact cu tăcerea publică produce un discurs duplicitar şi, prin extensie, spectacular prin excelenţă.

Transformarea spaţiului de joc într-un dosar permanent - pe podea sînt scrise fragmente din paginile dosarului supravegheat -, într-un spaţiu al martocraţiei devine emblematică pentru gradul de extrapolare a situaţiei construie în spectacol. Trăim într-un script colectiv, într-un dosar cu file scrise în numele noastre, într-un jurnal pe care aţii ni l-au asamblat. Aceşti alţii, însă, nu sînt vinovaţii absoluţi, iar noi nu sîntem victimele definitve. Calificarea pentru un rol sau altul este temporară şi ea nu poate fi înţeleasă decît dacă problematizăm nunaţele unui tip de comportament social normat şi, implicit, underground-ul sistemului.

Este discutabil în spectacol importul de atitudine etică exterioară, pînă la urmă, cadrului intim al sistemului de referinţă. Adică percepţia pe care încercăm să o impunem uneori, din afară, lumii despre care vorbim. Igienizarea socio-politică a unui sistem nu cred că poate veni decît de la cei care au fost actorii acestui sistem. Tocmai de aceea, fraza ’’recunosc şi îmi cer iertare că am colaborat’’, scrisă pe pereţi la final, este problematică. Cine să recunoască? Cei care au fost turnători? Cei care au legitimat prin tăcere spectacolul turnătoriilor? Toţi?

Din perspectiva acestor întrebări şi a multor altora pe care spectacolul le naşte, este extrem de important să dezbatem relevanţa politică a unei creaţii teatrale cu implicaţii complexe, la care vă recomand să participaţi.

[1] Gabriel Dimisianu, Ceva despre disidență și disidenți, România literară, nr. 42, 2007

Mihaela Michailov
http://www.artactmagazine.ro/dosarele-securitatii-ca-un-performance-colecti.html

"x mm din y km"

2012-01-04T04:05:00.000-08:00

În ceaţă, pe malul Someşului

- Festivalul "Temps d'images", Cluj-Napoca -

Nu am stat decît patru zile la Cluj, interesată în primul rînd de platforma de teatru din ultima parte a Festivalului. Dar oricît de restrictivă a fost alegerea mea, am putut realiza dintr-o privire ambiţiile şi complexitatea acestui festival, independent, deschis către contemporaneitate şi diversitate artistică. Am apreciat dorinţa fermă a organizatorilor (directoarea artistică, Miki Branişte, cu colectivA, producător, şi Iulia Popovici, curator) de a nu căuta performanţa sau finişul îngheţat al unui produs artistic, ci dimpotrivă, de a privilegia drumul către el, adică procesul de creaţie, văzut din diferite unghiuri. Şi de aici diferenţele de nivel, dar care pot fi incluse în acest elan general de a crea şi de a dori să fie auziţi, mai ales din afară. Se vorbea mult engleza, şi pe scenă, şi în discuţiile publice, care, dincolo de politeţea pentru invitaţii străini, trăda o anume naivitate febrilă de a fi european cu orice preţ. Un festival al tinerilor şi pentru tineri, deşi nu se cerea cartea de identitate la intrare. „Fabrica de Pensule“ plutea ca o fabuloasă navă în ceaţa serii ce se lăsase în ultimele zile la Cluj, cu inima sa de lumină în cele două săli destinate teatrului. Deşi cunoscut ca centru de artă alternativă, ce găzduieşte ateliere de artişti, restul încăperilor au rămas mai degrabă îngheţate în întuneric, păzite de simpaticul Trepied, dulău care, lovit pesemne de vreo maşină, a pierdut definitiv calificativul de nobil patruped. La nici doi ani de existenţă, Fabrica mai are nevoie de multe fonduri şi în continuare de entuziasmul de care însă Miki Branişte şi echipa sa nu duc lipsă. Am regăsit deci în acest prag de iarnă cîteva spectacole, reprezentative pentru underground-ul teatrului românesc, după care alerg de cîţiva ani. Mai precis, acest tip de teatru inspirat de verbatimul de la Royal Court, teatrul document, care a împînzit Europa, dar care în România are accente şi laturi deosebite.

Scheletul din dulapul din copilărie

E ciudat, mulţi tineri, născuţi în jurul lui 1989, sau care pe atunci de-abia mergeau la grădiniţă, par preocupaţi astăzi să afle cu adevărat ceea ce s-a întîmplat pe atunci. Faptele nu sînt gîndite ca acte fondatoare, ci mai ales ca vini ascunse, „scheletul din dulap“ din dramele ibseniene. Ce înseamnă asta? Înseamnă că versiunile oficiale sau cele oglindite de media nu sînt nici satisfăcătoare şi nici suficiente. Peter Sellars, care chiar dacă lucrează în special pe mari texte şi nu face un teatru document propriu-zis, adoră să pună degetul acolo unde problemele sociale sau politice deranjează. Pentru el, ceea ce trebuie să aducă nou teatrul este ceea ce organele media nu spun, şi mai ales să o spună altfel, cu alte mijloace decît acestea. Observaţia e simplă şi perfect eficace pentru cele cîteva spectacole de la Festival. X milimetri din Y kilometri, sau cîteva infime pagini din muntele de dosare din arhivele Securităţii, ultimul spectacol scris şi pus în scenă de Gianina Cărbunariu (produs de colectivA) pleacă de la stenograma unei discuţii cu Dorin Tudoran din martie 1985, la sediul de partid al Municipiului Bucureşti, despre cererea sa de plecare definitivă în străinatate. Discuţia a fost înregistrată de Securitate. Deci, textul a fost „jucat“ înainte de a fi transcris şi devenit scenariu de spectacol. Spectatorii intră în sală – un spaţiu liber, deschis, fiecare cu un scaun pliant – şi sînt invitaţi să se aşeze unde vor. Solul şi pereţii sînt negri, acoperiţi de rînduri scrise cu cretă, din stenograma discuţiei ce se va rejuca în faţa noastră. Actorii (Mădălina Ghiţescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos şi Toma Dănilă) îşi trag la sorţi rolurile, de altfel le vor purta pînă la un moment dat, şi le vor schimba între ei ca o ştafetă, fiecare aducînd o altă nuanţă, însă în linia generală a personajului: Dorin Tudoran, tovarăşul de la Partid, tovarăşul de la informare, adică securistul, care va filma discuţia, şi D.R. Popescu, pe atunci secretar al Uniunii Scriitorilor. Se joacă textul original, se fac dese opriri, reluări, sau explicaţii ale unor situaţii de atunci, pentru publicul de astăzi. Două ecrane pe cele două laturi ale sălii proiectează imagini, prim-planuri, detalii ale stenogramei etc. cu efecte de distanţare, de umor scrîşnit. Spectacolul este în continuă mişcare, un du-te-vino permanent între actori, personaje, text, spectatori. Ultima secvenţă este reluată de mai multe ori. De fiecare dată cu alte accente ce lasă loc altor întrebări, devenind astfel mai mult decît simpla recitare a unui proces-verbal. Actorii părăsesc sala, se întorc apoi şi încep să scrie cu creta, pe pereţii negri, cîteva rînduri: „Recunosc şi-mi pare rău, cer iertare că am colabo...“ Fraza nu este dusă pînă la capăt. Căci pînă acum nici unul dintre foştii securişti sau colaboratori nu şi-a cerut iertare... Adăugaţi aici cîteva insert-uri violente despre corupţia actuală, injustiţii; textul este propulsat în actualitate, întrebările de ieri capătă alt sens astăzi. Spectacolul e extrem de puternic, cu mijloacele teatrului, fiind în acelaşi timp ferm ataşat documentului iniţial.

Mirella Patureau
http://dilemaveche.ro

TEATRU. Dorin Tudoran, fișe de lectură. Reluăm Autor: Iulia POPOVICI

2011-12-05T07:57:00.001-08:00

Inițial, spectacolul Gianinei Cărbunariu se numea X centimetri din Y kilometri: o secțiune infimă, cea la care autoarea a avut acces, din kilometrii de dosare (de colaborare și urmărire) din Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Între timp, domeniul luptei s-a restrîns și mai mult și a încetat a mai avea de-a face cu problema colaborării, a turnătoriei, a supravegherii informale.

X milimetri din Y kilometri e de departe spectacolul cel mai conceptual, să-i zicem așa, dintre creațiile de pînă acum ale Gianinei Cărbunariu, iar tema lui este chestionarea limitei de adevăr a fidelelor documente ale trecutului recent. Punctul de plecare – și singurul conținut textual oferit – este stenograma unei întîlniri-ședință, între Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda al Comitetului Municipal București al PCR, și scriitorul Dorin Tudoran, în prezența președintelui Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, datată 25 martie 1985, în momentul în care Tudoran, care depusese cerere de emigrare, rămăsese fără serviciu, iar eliberarea pașaportului îi era continuu amînată (scriitorul avea să emigreze în iulie același an, după o grevă a foamei de 40 de zile). Stenograma reuniunii – la care a existat și un al patrulea martor, sistemul de înregistrare al Securității (transformat, în spectacol, în personajul TO – Tehnică Operativă) – a fost reprodusă de Tudoran în recentul volum Eu, fiul lor, mărturia complexului mecanism de urmărire montat de poliția secretă comunistă la adresa lui. Recunoscut drept un disident „adevărat“, forțat de împrejurări să devină, din poet, un „gînditor politic“ (Radu Ioanid), Dorin Tudoran a intrat în vizorul Securității în 1980, pe cînd era deja un scriitor multipremiat și membru al Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor. În 1983 și-a dat demisia din Partidul Comunist. Lupta pentru plecarea din România a cuprins, ulterior, inclusiv o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu (în 1984), iar dosarul lui conține un număr semnificativ de delațiuni semnate de prieteni, apropiați, cunoștințe, mulți dintre ei – persoane cunoscute (inclusiv un alt disident faimos, matematicianul Mihai Botez). De ce, așadar, să apelezi, într-un spectacol despre colaboraționism, la transcrierea unei discuții publice, desfășurată într-un context (convocare semioficială, la sediul Comitetului Municipal de Partid) în care toți participanții erau conștienți de existența microfoanelor?

Cei patru actori – Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos și Toma Dănilă – încep prin a trage la sorți rolurile pe care urmează să le joace (nu e lucru ușor să joci într-un astfel de spectacol, care-ți cere să-ți asumi partituri foarte diferite și să navighezi constant la limita dedublării, a distanțării brechtiene, și nu mulți actori ar putea-o face; cei de față reușesc în mod admirabil). Există în conținutul stenogramei indicii că întîlnirea fusese înregistrată nu doar audio, ci și video, motiv pentru care „sarcina“ personajului TO este de a-i filma pe ceilalți (pe lîngă cea de a se „asigura“ de fidelitatea reproducerii textului; proiecția video live funcționează, la nivelul întregului spectacol, ca formă constantă de supraveghere și, totodată, ca oglindă). În reprezentația văzută de mine, configurația inițială, dată de tragerea la sorți, o plasa pe Paula Gherghe în rolul de TO, pe Rolando Matsangos – în rolul lui Tudoran, pe Mădălina Ghițescu, în cel al lui D.R. Popescu și pe Toma Dănilă în cel al lui Croitoru. Podeaua e acoperită cu fragmente de note informative, scrise cu creta, plasarea spectatorilor e liberă, singurul element de decor fiind o masă pe două capre de lemn, cu un microfon atașat pe una dintre părți și care-și schimbă în permanență locul.

Prima parte a stenogramei abundă în detalii contextuale și contradicții între vorbitori privitor la ordinea evenimentelor: i s-a oferit lui Tudoran un post la Luceafărul, și cînd? Și postul de la Uniunea Scriitorilor, a fost real sau nu? Cum a fost cu postul de primitor-distribuitor la ICRA (Întreprinderea de Comerț cu Ridicata pentru Produse Alimentare)? Sînt adevăruri insignifiante, dar importante atît în economia poziției asumate de Nicolae Croitoru versus Dorin Tudoran, cît și în economia spectacolului. Spre deosebire de alți comentatori, nu cred că agramatismele din transcrierea intervențiilor lui Tudoran, care cu greu i-ar putea fi atribuite unui scriitor, sînt indicii ale unor „intervenții creative“ din partea securiștilor. Mecanismele fabricatoare ale poliției politice românești, chiar și atunci cînd descoperea colaboratori acolo unde nu exista nici un angajament (cazul, arhicunoscut, al lui N.C. Munteanu), nu se bazau pe invenția factuală, ci pe interpretarea și manipularea datelor realmente existente (și, adeseori, pe deturnarea limbajului), inclusiv în ce privește notele informative, în care pentru valoarea de adevăr a relatării (indiferent cît de fabulistică, din perspectiva celui turnat) garanta colaboratorul-informator. (Sigur că Partidul și angajații Securității erau cu totul străini de teoriile privind funcția performativă a limbajului dar erau, în schimb, adevărați pionieri în domeniu.) Asta e, în profunzime, miza și premisa spectacolului Gianinei Cărbunariu – valoarea relativă de adevăr a unor realități construite din cuvinte care, în jocul limbii, îl suspendă pe „protagonist“, în același timp, în postura de trădător de neam (și limbă, scriitor fiind) și în cea de erou.

Actorii se opresc și reiau textul, la un moment dat încep să schimbe rolurile între ei (și poziția mesei). Iar opțiunea pentru stenogramă în locul mult mai „apetisantelor“ turnătorii devine evidentă: adevărul factual al stenogramei este incontestabil – nu e vorba despre o interpretare a celor spuse și relatate la mîna a doua, toate cuvintele reproduse au fost și rostite, însă adevărul discuției, felul în care cuvintele au fost spuse, intenția lor, limbajul corpurilor și al privirilor rămîne pentru totdeauna închis în bula temporală a momentului de atunci. D.R. Popescu tace mult – dar ce face el în timp ce tace (iar stenograma rămîne mută)? Limbajul dedublat, politizat al lui Croitoru nu-l distribuie în rolul unui oprimator, ci mai degrabă în cel al unui mesager al ordinii divino-politice (iar mesager fiind, are libertatea de a aduce în discuție teme prohibite, cum ar fi postul de radio Europa Liberă), cu misiunea de a pune lucrurile în ordinea lingvistică potrivită. În același timp, D.R. Popescu este prototipul „tovarășului de drum“, care încearcă să readucă în turmă oița rătăcită – și pentru că propria poziție e mult mai fragilă decît cea a lui Croitoru, ambiguitatea lui verbală e mult mai acută.
Dorin Tudoran devine un adevărat erou în momentul în care se desprinde din mrejele aluziilor atît de specifice unei societăți supravegheate (de pildă, trimiterea la „bezna“ din oraș și comparația cu iarna lui ’74: „În iarna aceasta nu a nins decît cîteva zile. În anul 1974, cînd făceam reportaje la Flacăra, a nins mult mai mult, dar aveam benzină. Acum nu există nimic“), moment în care devine stăpînul cuvintelor, iar paralimbajul încetează a mai fi relevant pentru semnificația directă a ceea ce spune. Acesta e finalul, după ce fiecare dintre participanți a exersat posibilele roluri puse în joc (de susținător al sistemului, colaborator sau opozant), roluri în care s-ar fi putut autodistribui aproape oricare dintre cetățenii Republicii Socialiste România, unul singur rămîne, practic, în scenă; eroismul lui Dorin Tudoran este, aici, o victorie asupra cuvintelor care generează realitatea.
Întregul text ce stă la baza scenariului din X milimetri… nu este altceva decît stenograma (fragmentară) extrasă din dosarul lui Dorin Tudoran și publicată de el însuși. Tudoran și-a dat acordul pentru utilizarea stenogramei în spectacol. Întrebarea e: totuși și de fapt, ale cui sînt drepturile de autor pentru acest text?

Asociația Colectiv A, Cluj
X milimetri din Y kilometri (premieră)
Text și regie: Gianina Cărbunariu
Video: Ciprian Mureșan
Cu: Mădălina Ghițescu, Paula Gherghe, Rolando Matsangos, Toma Dănilă

"G.O.D"

2011-08-21T11:43:00.000-07:00

Dialog cu Dumnezeu

Pentru spectacolul “G.O.D.”, regizorul Marcel Ţop a selectat o serie de monologuri semnate de Eric Bogosian. Dramaturgul american este cunoscut şi ca actor (a apărut deopotrivă pe scenele newyorkeze, dar şi în roluri secundare în producţii de la Hollywood), dar succesul său ţine la un nivel mai profund de textele pe care le-a semnat pentru teatru.

„Sunt foarte underground”, este citat Bogosian, alintându-se cu propria pasiune pentru textul destinat scenei. De multe ori, dramaturgul a recunoscut că începuturile relaţiei sale cu scrisul nu au fost tocmai fericite. „Eram un scriitor groaznic, mi se spunea că trebuie să renunţ. Nu am renunţat şi de aceea nu dau sfaturi tinerilor scriitori”, comentează autorul textelor din „G.O.D.”.
Reprezentaţia din această seară îl are ca protagonist pe Toma Dănilă, unul dintre cei mai talentaţi actori care s-au impus pe scenele româneşti în ultimii ani. Regizorul Marcel Ţop susţine că şi-a propus să aducă pe scenă „un spectacol decalogic despre criza şi absenţa majoră ale timpului pe care îl trăim, absenţa celui de-al doilea personaj principal în afara sublimului Om, şi anume absenţa a ceea ce numim în iniţiale necunoscute nouă... G.O.D.”. Ţop promite “un spectacol despre cocoşaţi, despre frumoşi, despre broasca ţestos-umană, cămil-omul, reptil-omul, hien-omul, viermişor-omul, gândăcel-omul şi alte forme de manifestare contemporană ale fiinţei bipede fără pene”.

Targoviste de jucarie (spectacolul cameleon)

2011-05-20T05:41:00.000-07:00

premiera 28 mai Teatrul Municipal Targoviste
text Peca Stefan
regia Ana Margineanu

Vatican

2011-04-07T04:29:00.000-07:00

greu/sublim

2011-02-18T15:09:00.000-08:00

Octavian Paler - Avem timp
08 Mai 2006

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

"Si cu violoncelul ce facem"

2011-02-05T03:46:00.000-08:00

cu tata:)

Teatrul Masca din Militari, singurul teatru modern din cartierele sectoriale ale Capitalei, a inaugurat o nouă sală. Activul său director, Mihai Mălaimare a numit-o - Sala Jacques Lecoq în memoria unuia dintre dascălii săi, un maestru al teatrului nonverbal. Este o sală studiou, cu gradene pentru 60 de spectatori, dotată tehnic, provocatoare pentru cei care construiesc proiecte originale. “ Și cu violoncelul ce facem ? “ de Matei Vișniec servește proiectul “ Cuvinte și gesturi “.

Scrisă în 1989 piesa s-a lansat în ’90 la televiziunea publică unde exista preocuparea pentru premiere la teatru tv. și a înregistrat de-a lungul timpului numeroase montări în teatrele institualizate. Matei Vișniec continuă prin scriitură stilul teatrului absurd, consacrat de Eugene Ionesco. Toți regizorii care s-au apropiat de acest text au căutat diverse posibilități pentru a teatraliza intențiile metaforice ale piesei. Majoritatea au căzut în plasa suprasolicitării absurdului și sensurilor metaforice, pleonastic vizualizând absurdul prin imagini absurde. Actrița Lavinia Jemna, plecată în Germania, s-a reîntors în țară ca regizoare . Propune un spectcol coerent ca idee cu o tentă ironică. Povestea celor trei personaje – Omul cu Ziarul ( Toma Dănilă ), Bătrânul cu Baston ( Gheorghe Dănilă ) și Doamna cu voal ( Tamara Crețulescu ) – ce stau inactive, comod într-o sală în așteptarea trecerii timpului și sunt deranjate de un violoncelist ( Cristian Munteanu ) care cântă insistent, Lavinia Jemna o tratează simplu ca un aspect al vieții curente, bazându-se pe harul actorilor. Regizoarea nu apelează la efecte teatrale cu intenții metaforice pentru a sublinia metafora esențială a scrierii. Omul cu violoncelul este … metafora lui Vișniec, fiind cel pentru care trecerea timpului, derularea vieții are un scop - de căutare activă a exprimării unui ideal. Pentru el, concret ar fi idealul să își perfecționeze interpretarea la violoncel. Violoncelistul a fost ales simbolic, este un om implicat în fluxul vieții care ar putea să aibă orice profesie. Alături de el , “așteaptă “ trei personaje anoste, dezinteresate de orice activitate, lipsite de preocupări constructive. Privesc la început, cu îngăduință manifestarea perseverentă a violoncelistului, încep apoi să se revolte, îi resping manifestarea pe care nu o pot înțelege, și caută metode stupide pentru a îl anihila. Îl vor alunga, în alte viziuni îl vor omorâ chiar, și le va rămâne violoncelul său. În final se va isca întrebarea lor “ Și cu violoncelul ce facem ? “. Lavinia Jemna rezolvă inspirat acest final, când doamna încearcă să folosească violoncelul și scoate un sunet strident, demonstrând încapacitatea de a urma drumul celui cu vocație. Doamna și cei doi din preajma sa arată, de fapt, că sunt incapabili pentru o existență activă.

Tratarea regizorală a urmărit exploatarea replicii și subtextului ei prin interpretarea actorilor care trăiesc situațiile în manieră realistă. Actriță fiind la bază, Lavinia Jemna le acordă colegilor distribuiți sarcina de a comunica sincer, firesc mesajul scrierii și urmărește construirea ireproșabilă a personajelor și tipologiilor ce le reprezintă. Fiecare actor creează o mică bijuterie din rolul său. Și violoncelistul Cristian Munteanu construiește un personaj, care relaționează cu cei din jur. Cristian Munteanu cântă mereu la violoncel un laitmotiv muzical și transmite intenția perfecționării interpretării sale. În pauzele ce par a fi provocate de solicitările nemulțumiților, violoncelistul își șterge discret sudoarea de pe față ivită în urma muncii sale sârguincioase. Sunt momente cu subtil sens metaforic. Prezența lui Cristian Munteanu ca violoncelist , dar și ca actor este admirabilă. Excelentă este compoziția Doamnei cu voal realizată de Tamara Crețulescu. Doamna cu voal este în spectacol o bătrânică elegantă ce poartă o pălăriie cu voaletă și prin interpretarea Tamarei Crețulescu, minuțios concepută, devine un simlol topologic al categoriei celor cu pretenția că sunt atoateștiutori, dar sunt găunoși interior, egoiști, inapți de orice activitate, dezinteresați de cei din jur. Tamara Crețulescu reușește performanța de a marca ironic un personaj des întâlnit în viața de zi cu zi. Pe aceiași linie își impune rolul și tânărul actor Toma Dănilă în Omul cu Ziarul , cel atras de ziare mondene, un reprezentant al tinerei generații inactive, dar cu pretenții. Deosebit este și Gheorghe Dănilă în Bătrânul cu Baston. Actorul definește personajul ca un bătrân cu pretenții de eleganță și autoritate, purtând papion, dar lipsit de o judecată logică în perceperea lumii din jur. Gheorghe Dănilă subliniază îngânfarea individului inactiv și mereu revoltat de orice situație.

Fără clișee metaforice forțate teatral, lăsând replica să comunice, spectacolul decurge cu tensiune și accente ironice, amuză, dar și avertizează asupra ridicolului celor inactivi și comozi în viață, însă revoltați împotriva celor ce trăiesc cu un scop precis de activitate. Este un spectacol susținut de actori, dezvăluind substanța textului prin ireproșabila interpretare a cuvântului autorului, ne sufocat de artificii regizorale inutile aplicate în numele absurdului, dar și a “actualizării” impuse aiurea fără cunoașterea profundă a realității societății.

Publicat de Ileana Lucaciu la 15:41 0 comentarii
miercuri, 2 februarie 2011

norvi

2011-01-10T07:44:00.000-08:00

2011

2011-01-01T15:56:00.000-08:00

luna in camp

2010-12-10T05:11:00.000-08:00

Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
... si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng.

crow in bruges

2010-11-28T05:50:00.000-08:00

vitamine

2010-11-04T00:53:00.000-07:00

unidrama 2010

2010-11-02T04:54:00.000-07:00

http://letapopescu.wordpress.com

În perioada 18-24 octombrie 2010, a avut loc la Teatrul 74 a cincea ediţie a festivalului Unidrama, festival ce are în program doar piese de teatru cu un singur personaj. Deşi nu am promovat acest eveniment (vinovat se face leptopul, nu eu!), am reuşit să ajung în weekend la Mureş şi să văd două spectacole lectură şi două spectacole de sală, să cunosc echipa de la 74, să aflu mai multe despre super proiectul european de Practică Teatrală, să fac un interviu cu Vlad Lipovanu, coordonatorul revistei Lectura ce şi-a lansat numărul 2 în cadrul festivalului, să mai schimb nişte vorbe şi să o cunosc pe Joi, pisica Oanei Hodade. Treburi serioase!
Tâlharul bun la suflet, de Conor McPherson, spectacolul lectură cu Marius Turdeanu, a fost plăcut. Ăsta-i cuvântul. Era cald, mirosea a sobă, iar canapelele (atât de confortabile!) erau îndreptate spre o măsuţă la care Marius, cu o ţigară aprinsă şi cu berea lângă, citea povestea unui om care vrea să facă şi el pe cineva fericit. Un tâlhar care după o scenă brutală în care are loc şi o crimă, fuge cu văduva mortului şi cu fiica acestuia. Nu prea se poate să nu-ţi placă faptul că el se gândeşte în tot acest timp la Greta, femeia care nu iubeşte pe nimeni dar pe care o iubesc mai mulţi şi nu ai cum să rămâi insensibil la lumina ce bate în oglinda retrovizoare şi la respiraţia copilului pe care el o simte şi o aude din spate. Nu ai cum pentru că el e golan. Şi e şi sensibil. Şi eu sunt fată. Şi-mi plac bărbaţii… şi îmi place şi Marius Turdeanu care m-a bucurat cu o poveste simplă, spusă bine, care mi-a amintit că cică omu’ are suflet.
Vieţaşii, spectacol regizat de Cătălin Chirilă după Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, e un spectacol în care Ciprian Mistreanu ne pune faţă în faţă cu patru criminali cunoscuţi ai României: A.E. , Czampar, Dumitru Marcel şi Lipoveanu. Fiecare cu crima sau crimele lui, cu vinovăţia sau nonşalanţa lui, cu regrete, speranţe, minciuni, revelaţii etc. Un spectacol greu, în care Ciprian, timp de o oră şi un pic a trebuit să ne ţină pe loc cu patru poveşti diferite. Uneori i-a ieşit, alteori nu. Pe mine cel puţin m-a mai scăpat, dar am rămas curioasă, înfiptă în scaun. Ciprian Mistreanu, pe care l-am mai văzut în Autostrada de la Braşov, e un actor care are o naturaleţe de-mi place mie foarte mult (am mai scris despre asta după ce l-am văzut la Gală), dar acum s-a folosit de ea prea puţin pentru sufletul meu. Cert e că mă cam pune să-l urmăresc şi am cam s-o fac.

Sâmbătă am ascultat-o pe Oana Hodade, în spectacolul lectură Călătorie la Buenos Aires de Amanita Muskaria. Hmm… textul ăsta trebuie să fie spectacol fără de lectură şi trebuie să fie cu Oana! La început am fost foarte atentă la povestea acelei foste profesoare care se luptă cu boala Alzheimer, dar pe parcurs m-am pierdut pentru că mi-o imaginam pe Oana Hodade într-o sală studio, vibrândă, energică şi dătătoare de sentimente. Oana e tare faină. Şi da, îi fac reclamă! Şi nu pentru că mi-a dat o pernă pe care să dorm; că una peste alta, nu m-a băgat în seamă tot weekendul. Ar trebui să zic de rău. Da’ nu! Eu, om amator şi bun la suflet vă spun că Hodade are ceva. Şi asta am văzut eu acolo când ea citea la aceeaşi masă şi eu stăteam pe aceleaşi canapele confortabile din Teatrul 74. Las’ că termin eu facultatea!

După fanteziile cu Oana Hodade, am urcat în sala cea neagră cu 74 de scaune, la spectacolul G.O.D. , după texte de Eric Bogosian, regia Marcel Ţop, scenografia Anca Cernea. Restul i-a aparţinut lui Toma Dănila. A fost un show. Sau, aşa cum s-a auzit după, un spectacol cu coaie. Citez din gura lumii, “Aşa cum trebuie să fie!”. Mie, acest gen de spectacol nu-mi este foarte apropiat. Dar pot să apreciez puterea pe care o are şi impactul lui asupra publicului. Textele lui Eric Bogosian în general au un mare succes şi tot în general ele nu se prea lipesc de mine. Interpretrea lui Toma însă a reuşit să mă distreze. Stilul lui Marcel Ţop de a duce lucrurile până la capăt e iarăşi un lucru care mă face să recomand acest spectacol, producţie Green Hours. Prin urmare, dacă vreţi un spectacol despre timp, despre relaţia noastră cu Doamne-Doamne, despre condiţia artistului, despre anarhie, catharsis şi putere, care să vă şi amuze, go for G.O.D.!

divin

2010-10-25T16:10:00.001-07:00

burbu

2010-09-26T11:23:00.000-07:00

farmazoanca mea

2010-08-01T11:05:00.000-07:00

:)

2010-05-27T16:53:00.000-07:00

firenze

2010-05-21T16:00:00.000-07:00

bucovina

2010-05-11T17:38:00.000-07:00

2010-05-04T18:02:00.000-07:00

ma voi mai trezi si maine...asa...ca un soi de pariu...voi inghiti lumina diminetii si voi dansa tango...

deformati again

2010-03-31T17:41:00.000-07:00

am jucat "deformatii" din nou, dupa mult timp , in green...mi am dat seama ca mi e extrem de drag spectacolul asta...mi e drag din cauza lui tudor, a dianei, a lui gheorghita si a lui glitza...

adrian

2010-03-30T19:44:00.000-07:00

e haios...tin minte ceasul lui...si mi e dor....

halena

2010-03-15T17:21:00.000-07:00

astazi am privit in ochii unui om care stie ca va muri...

:)

2010-02-15T11:07:00.001-08:00