dana corina popescu

CORNEȚENII - Deschideți poarta soarelui

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Sun, 22 Dec 2019 14:20:00 +0000

Lupta cu cancerul | Gânduri de seară | fila 3

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Fri, 21 Jul 2017 18:33:00 +0000

Desprindere, fier, Traian Marcu, 2015

În urmă cu două luni am aflat că soțul meu are adenocarcinom de prostată într-un stadiu avansat, cu risc înalt de metastazare. Așa cum spuneam în postările anterioare, această veste a fost foarte greu de „digerat” și de acceptat. După etapa de șoc, am încercat să mă regândesc în raport cu mine însămi și cu ceilalți. În fiecare zi de atunci primesc câte o lecție. Deși am fost deschisă și mi-a plăcut mereu să învăț, aceste ultime lecții le-am primit inițial cu forța, fără să mi le doresc. Acum le primesc cu bucurie și recunoștință.

În ultimele două luni am (re)trăit experiențe angoasante în sistemul public de sănătate din România. Credeam că am scăpat de astfel de experiențe, cu mult timp în urmă când, medic fiind, mi-am dat demisia. N-a fost să fie. M-am (re)întâlnit cu un sistem sanitar la fel de corupt, la fel de anchilozat, la fel de indiferent și la fel de criminal. Am avut ocazia în ultimele două luni să simt din nou ce înseamnă incompetența, indiferența, iresponsabilitatea, insalubritatea ... . Sunt puțini medici corecți care mai lucrează în sistemul public de sănătate. Mult prea puțini. Atât de puțini încât probabilitatea de a-i găsi este mică, din ce în ce mai mică. Știm cu toții asta, dar ne doare mai tare atunci când suntem direct implicați. Am luat atunci decizia că în loc de a risca într-un joc cu multe necunoscute pe terenul unui sistem sanitar nesănătos să aleg o variantă cu mai multe șanse pentru viață. Inițial operația trebuia să fie una simplă, destul de ieftină în sistemul de sănătate privat (poate la fel de ieftină precum „donația” unui pacient către medic etc,). Din păcate, soluția cu cele mai multe beneficii pentru soțul meu este chirurgia robotică sau o operație deschisă nu tocmai scurtă și ușoară, efectuată în sistem privat. Ambele operații costă și unii ar putea considera că beneficiile „nesemnificative” aduse de chirurgia robotică sunt un lux sau că o operație deschisă în sistem privat este mai costisitoare decât una într-un spital public, dar atunci când e vorba de riscuri legate de speranța de viață sau de riscurile postoperatorii e greu să gândești astfel. Cel puțin în nume propriu.

În ultimele două luni imensa disperare a fost compensată de plăcuta emoție a întâlnirii, virtuale sau nu, cu voi. Cu cei care m-ați înțeles și m-ați ajutat fiecare așa cum ați putut: cu gânduri bune, cu rugăciuni, cu alinare în momentele de deznădejde, cu ascultare, cu bani. Am înțeles că în spatele fiecărui gest există o imensă nevoie de bine, un gest de solidaritate.

Chiar dacă în fiecare zi a ultimelor două luni m-ați făcut să plâng, fără să pot a-mi da seama dacă plâng de fericire, de durere sau pentru un motiv inexplicabil în cuvinte, vă mulțumesc.

Nu am strâns încă banii necesari pentru operația soțului meu, dar sunt sigură că voi reuși în cele din urmă. Și sunt convinsă că operația nu va fi în zadar.

Sprijinul vostru înseamnă să pot face ce e mai bun și mai bine pentru soțul meu, dar înseamnă de asemenea multă iubire și iertare. Nu știu ce înseamnă un salariu de mii de euro pe lună, dar știu ce înseamnă solidaritatea voastră pentru mine acum și m-am obligat să vă spun și vouă !

Ce am învățat de la cancer - fila 2

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Wed, 12 Jul 2017 19:33:00 +0000

un apus ca toate celelalte - © Dana Popescu

Orice luptă e mai ușoară alături de prieteni. Știam asta teoretic, dar până acum nu am solicitat sprijin în depășirea obstacolelor pe care le-am întâlnit. Nu mi-am împărtășit nici succesele, dar nici durerile. Nici reclamă, nici solicitări de compasiune. Am luptat singură, am pierdut sau am învins și m-am bucurat de propriile-mi victorii, mai mari sau mai mici, tot în singurătate. De data asta, deși cu un orgoliu fără măsură credeam că pot orice, nu am reușit să mă alin singură. La început mi-a fost greu, mi-a fost rușine, mi-a fost chiar teamă să spun celorlați că trec printr-o perioadă dificilă. Am considerat că e nedemn să te plângi, că fiecare își duce grijile și durerile pe cont propriu, că o pasare nu zboară mai bine cu patru aripi, că oamenii nu sunt interesați decât accidental de nevoile celuilalt, că trec grăbiți mai departe, că prietenie adevărată nu (mai) există. Desigur că aceste gânduri m-au făcut să nu reacționez nici eu la grijile celuilalt, să mă fac că nu știu, că nu aud, că nu văd. Nu cred că am făcut rău cuiva în mod direct, dar am făcut rău adesea prin nefacere. Prin faptul că nu am fost atât de alături de voi pe cât aș fi putut să fiu. Nu spun că nu v-am ascultat adesea, că nu am fost empatică, că nu am încercat să vă ajut cu sfaturi, cu gânduri bune, cu bani sau cu ceea ce mi-ați cerut. Dar nu am fost proactivă, ci am răspuns doar, mai mult sau mai puțin grăbit, solicitărilor.

Cancerul soțului meu a venit la pachet cu o lecție. Am aflat acum că oameni care îmi sunt apropiați suferă mai mult decât știam eu, că dincolo de fericirea de pe facebook (excursii, răsărituri, premii, nașteri, căsătorii) există și durere, boală și moarte. Există o suferință care rămâne adesea privată, neîmpărtășită. Poate din aceleași motive pe care le-am pomenit mai sus. Nu am știut că și voi ați avut momentele voastre de cădere, pentru că pe mulți dintre voi nu v-am întrebat poate niciodată „ce mai faci?”.

Cancerul soțului meu mi-a arătat cât de buni sunteți și cât de disprețuitoare am fost. Recunosc că nu mă așteptam și nu consideram că merit atâta atenție și grijă. Mai ales din partea celor cu care nu am mai vorbit de multă vreme. Este o lecție pe care am primit-o acum, târziu, la jumătatea drumului. Am avut minunata oportunitate de a afla că am mai mulți prieteni decât credeam. Și da, am înțeles că „prietenul la nevoie se cunoaște”. Vă mulțumesc nesfârșit pentru tot, dar mai ales pentru această ultimă lecție.

Ce înseamnă „lupta” cu cancerul - fila 1

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Tue, 11 Jul 2017 13:45:00 +0000

o fotografie de acum doi ani cu dragul meu

Când primești vestea că un om drag ție are cancer ceva se prăbușește. Cerul se întunecă și ceața coboară peste gândurile tale. Brusc, te regândești. Începi să cauți alte întrebări, alte răspunsuri. Totul devine confuz, nesigur. Atât de confuz, încât nu mai zărești drumurile și posibilitățile. Ceea ce numești „viață” sau „moarte” capătă alt sens. Intri într-un nou joc, cel al minunilor, al speranței, al neîncrederii, al luptei fără sfârșit cu incurabilul. Cauți când și cu ce ai greșit și îți descoperi vini la care nu ai meditat până atunci. Te acuzi pentru vrutele și nevrutele tale, apoi oscilezi între vină și iertare. Îți spui că trebuie să mergi mai departe. Că trebuie să mergi până la capăt. Prietenii te încurajează. Neprietenii se bucură. Majoritatea îți transmit gândurile lor de încurajare, dar simți că acestea nu sunt autentice, că vor să scape de a duce durerea ta și că în cel mai scurt timp te vor evita politicos. O persoană care suferă devine încadrabilă în ceea ce psihologii numesc fără ezitare „persoană toxică”. Devii obositor. Ai șansa să fii un exemplu bun, „motivațional” dacă glumești și te declari fericit în lupta pe care tocmai ai început-o.

În primele zile de la aflarea veștii am crezut că visez. Îmi era greu să accept. Apoi, cancerul s-a insinuat în visele mele și a nu-l accepta a devenit imposibil. A devenit prezent și în starea de veghe și în cea de somn. Am încercat să mă rog și m-a podidit plânsul, realizând că nu mă rugasem de ceva vreme și că nu m-aș putea ierta să fac o rugăciune doar din interes. Până când voi reuși să mă rog singură, i-am rugat pe cei apropiați să se roage pentru noi. Știu că primul pas spre vindecare este iertarea. Încă nu am reușit să-l fac. E ușor să distribui în grabă un citat despre iertare pe rețelele de socializare, dar e mai greu s-o și faci autentic și deplin.

După ce am luat contact cu sistemul medical din România (pe care, medic fiind, l-am părăsit înfrântă și dezamăgită în urmă cu vreo 15 ani), m-am trezit de-a binelea. Am realizat că lupta cu cancerul este și una cu birocrația, cu indiferența, cu lipsa responsabilității, cu disprețul. Am realizat că în lupta cu cancerul ai nevoie nu doar de voință, ci și de resurse financiare. Că povestea cu „lipsa de valoare a banilor” e stupidă. Banii au valoare și încă una imensă. Cu ei îți poți cumpăra câțiva ani de viață. Ceva din sistemul meu de valori a început să se clatine. Acum sunt într-o poziție oarecum faustiană. Nu am cedat definitiv, dar mă întreb până unde aș putea merge pentru a câștiga câțiva ani pe care să-i dăruiesc celui drag mie. Mă interoghez cu privire la limita până la care aș merge, înainte de a spune „nu”. Sau dacă aș mai avea puterea să spun „nu”.

Sunt la începutul unui drum anevoios, dar care - paradoxal - îmi doresc să fie cât mai lung. Acum sunt în etapa căutărilor. Nu am decât întrebări. Simt nevoia să scriu, deși până în urmă cu ceva vreme, cea mai mare încântare pentru mine era să fotografiez. Am crezut că fotografia te poate învăța ceva despre viață, dar acum constat că nu m-a învățat nimic despre moarte. Dar cine știe? Poate înveți despre moarte trăind ? Astăzi aceste vorbe sunt doar un joc de cuvinte. Mâine s-ar putea să capete alt sens.

Așadar, simțind nevoia de a scrie, voi scrie. Despre trăirile mele și ale celui drag mie, despre speranță, despre iubire, despre credință dar și despre disperare, obstacole, insomnii. Pe lângă faptul că actul de a scrie este unul terapeutic pentru mine, am convingerea că el poate fi util și celor care trec sau vor trece prin situații asemănătoare.

Despre nesiguranța financiară

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Thu, 26 Feb 2015 14:58:00 +0000

Toată lumea înțelege că viața este scurtă și că e dureros să o irosești. Cu toate acestea, majoritatea preferă să-și petreacă ziua făcând lucruri pe care nu și le dorește, pe care nu le iubește. O cale simplă prin care poți verifica dacă aparții acestei majorități este aflarea răspunsului la întrebarea ”ai face ceea ce faci acum dacă ai avea bani?”

A spune că nu poți să faci ceea ce iubești pentru că nu ai bani te menține într-un confortabil cerc vicios. Siguranța implicită traiului în zona de confort te duce cu pași mici și siguri înspre o monotonie mortală. Un loc de muncă confortabil, sigur pe termen lung te salvează de la ruina financiară, dar te sărăcește afectiv și creativ.

Another boring day / foto: me

Am trăit pentru a munci aproape 20 de ani. De fiecare dată când am simțit amenințarea morții, am schimbat locul de muncă. Dar de fiecare dată nu am ales să fac ceea ce-mi doresc, ci ceea ce trebuie. Trebuia pentru că așa se așteptau ceilalți de la mine sau trebuia pentru că aveam nevoie de bani. Nu am avut șansa să învăț fericirea de a face ceea ce iubești, nici de la părinți, nici de la profesori. Am crescut într-o perioadă în care a nu avea un loc de muncă era o infracțiune. Deși nu m-am plictisit niciodată la serviciu, am avut multe zile în care mă trezeam și-mi spuneam: ”nu am chef să merg astăzi la muncă”. O perioadă am crezut că această atitudine față de muncă se numește lene. Totuși, cu toată lenea de care eram capabilă, am observat că sunt activități pentru care eram dispusă să investesc 20 de ore pe zi. Am căutat să descopăr elementul comun care mă determina să muncesc uneori fără să sesizez oboseala și, în plus, să nu fiu remunerată pentru asta. Inițial nu am avut curajul să accept că plăcerea este cauza, iar când am acceptat acest lucru m-am acuzat că sunt o persoană hedonică.

Anii au trecut mai repede decât mă așteptam și am constatat cu uimire că am făcut mult pentru alții și puțin pentru mine. Și am decis că a venit ziua în care să spun ”stop”. Nu voi uita acea zi în care am decis să-mi asum riscul de a face ceea ce-mi doresc, să nu mai vreau să muncesc pentru că vreau să fac ceea ce-mi place. Nu spun că a fost ușor, dar este posibil. Tot ceea ce am făcut a fost să mă gândesc ce aș face dacă aș câștiga la loto 1 milion de lei. Nu i-am câștigat, dar am dobândit ceva mult mai valoros: libertatea de a face, în locul obligației de a face.

Și dacă cineva mă întreabă ce fac acum îi răspund simplu: trăiesc. Dar nu oricum.

Veşnic rebelă

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Fri, 12 Dec 2014 17:10:00 +0000

De când îmi amintesc despre mine sunt o rebelă. Am fost o protestatară în raport cu autoritatea părinţilor în pruncie, apoi cu cea a profesorilor la şcoală şi, în ultimă instanţă, cu cea a şefilor la serviciu. Iar de câţiva ani, de când sunt singurul meu şef, rebeliunea este doar faţă de stupiditatea autorităţii publice, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea rigidă de către aceasta a ceea ce este permis sau interzis.

Jocul meu preferat a fost (şi rămâne) unul ce se poate rezuma astfel: "prin reducere la absurd să presupunem că este aşa cum spui tu". Şi întregul meu demers cognitiv devine astfel o lungă serie de argumente pentru a ajunge la o concluzie falsă şi a dovedi astfel că şi ipoteza de la care am plecat dându-ţi dreptate este de asemenea falsă.

Dar, cu toate că îmi place mult jocul, sunt situaţii când îl refuz. Nu presupun, nici măcar prin reducere la absurd, că albul este negru sau negrul este alb, că apusul soarelui e răsărit şi invers. În aceeaşi măsură în care nu presupun că D-zeu nu există sau că adevărul poate fi şi o minciună.

Atitudinea mea rebelă este şi una nonconformistă. Adică îmi este greu să fac aşa pentru că aşa se face, pentru că aşa face "toată" lumea, să accept cu uşurinţă ceva doar pentru că trebuie. Un alt joc drag, venit ca răspuns la maternul "trebuie" este: "Şi dacă nu, ce se întâmplă ?". Adică "ce ar fi dacă nu ar trebui?"

Ei bine, astăzi, am fost acuzată de conservatorism şi am avut îndoială cu privire la nonconformismul meu. Adică am constatat că de fapt mă conformez normelor şi tradiţiilor într-o măsură atât de mare încât se poate spune despre mine că am îmbătrânit. Dacă politeţea, extazierea în faţa frumosului, modestia şi/sau bunul simţ ţin de tradiţie, da, recunosc: sunt bătrână. Aparent, căci în fapt a fi modestă într-o lume în care modestia nu mai este valorizată, a te încăpăţâna să iubeşti frumosul când grotescul se vinde mai bine, a căuta profunzimea când superficialitatea este calea rapidă spre succes, a-ţi recunoaşte ignoranţa într-o lume semidoctă este tot a fi atipic atitudinal şi comportamental.

Ca urmare, după o scurtă panică a pierderii nonconformismului, mi-am revenit şi spun în continuare despre mine că sunt o rebelă. O rebelă intolerantă, chiar dacă trăiesc într-o lume educată recent în spiritul toleranţei doar de dragul de a face lucrurile să se întâmple cât mai repede, fără poticneli în pertractări consumatoare de resurse. Eu am timp să fiu contra, chiar dacă "lumea" nu are timp de intoleranţe căci "timpul costă bani", iar lucrurile trebuie făcute nu bine, ci cât mai repede şi deciziile nu e vital să fie optime, ci doar să fie luate.

Autoportet, septembrie 2014

Opinii despre Phantom (a) lui Peter Lik

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Thu, 11 Dec 2014 15:24:00 +0000

Aflu astăzi din The Guardian că cea mai scumpă fotografie vândută vreodată este aceasta :

Fotografia a fost vândută cu 6,5 milioane de dolari, Peter Lik surclasându-l pe Andreas Gursky, a cărui fotografie "Rhein II" a fost vândută în anul 2011 pentru doar 4,3 milioane de dolari (sic!).

Acestea fiind spuse, îmi permit să-mi dau şi eu părerea, că doar sunt la mine pe blog şi nu e interzis să ai opinii: fotografia este numai bună pentru a-mi împodobi monitorul, iar fantomaticul nud din raza luminoasă nu mă face să spun "wow".

Ce face totuşi această captură a canionului Antilopei din Arizona să fie apreciată de către un colecţionar bogat? Fantoma luminoasă din centrul fotografiei o fi autentică sau o fi prelucrată?

Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări am stăruit cu mintea şi sufletul asupra imaginii de mai sus preţ de câteva minute. Apoi am căutat pe google alte imagini cu "fantomele" luminoase din canion.

Răspunsul pe care îl am acum este doar cu privire la necunoscutul care a achiziţionat fotografia: o persoană excentrică care nu are ce face cu banii şi s-a plictisit de investiţii imobiliare, financiare sau în metale preţioase.

Şi da, o să continui să fotografiez şi să transmit emoţii cu speranţă că poate voi câştiga la loterie măcar jumătate din suma cu care a fost plătit Peter Lik.

Curajul de a spune ceea ce gândeşti - studiu de caz

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Wed, 10 Dec 2014 16:57:00 +0000

Astăzi am constatat cu uimire că mi-am pierdut curajul de a spune "nu" atunci când majoritatea spune "da". Oare asta să fie lecţia pe care am învăţat-o din experienţele mele de viaţă ? Nu, nu-i acesta motivul, pentru că nu mă simt confortabil descoperindu-mă astfel. Mă găsesc într-o zonă cognitiv disonantă: eu cea de astăzi nu sunt în acord cu mine, cea de ieri. Grea povară ... !

Oare asta înseamnă că am devenit tolerantă, că am reuşit să văd şi tonurile de gri ? Nu-i nici acesta motivul, pentru că tăcerea mea necurajoasă este ivită din teama că aş putea să pierd simpatia celor care îmi admiră fotografiile postate în spaţiul virtual.

Sunt în situaţia de a alege între confort şi disconfort. Găsesc că o soluţie de a ieşi din acest impas este să aleg ceea ce e mai important pentru mine. Altfel spus, să aleg dacă să mă privesc în continuare cu simpatie sau dacă să mă las privită de alţii (ceilalţi) cu simpatie? Să mă bucur doar de prietenia reală a celor puţini care înţeleg gestul meu şi nu de o prietenie virtuală, redusă la secunda unui like ?

Răspunsul ar trebui să fie unul simplu. Doar nu am ajuns să mă vând pentru like-uri tocmai eu, cea care credeam despre mine că nu am un preţ al trădării.

Şi acum, după ce mi-am făcut curaj, iată faptele:

Acum câteva zile prietenul meu virtual Eduard Gutescu a publicat pe facebook o fotografie însoţită de un mesaj în care îl "zeifica" pe fotograful Sorin Onişor. Acestea sunt imaginea şi textul:

Altfel spus, când trece titratul, gurul, zeul Onişor cei din apropierea sa îşi pleacă smeriţi capetele. Mesajul panegiristului e însoţit de un emoticon zâmbăreţ şi este acceptat de către cel adulat cu un alt emoticon la fel de zâmbăreţ. Comentariile ce urmează sunt în acelaşi ton linguşitor.

Atât Eduard Guţescu cât şi Sorin Onişor sunt fotografi care au mii de fani. De oricare dintre ei te-ai lega ai stârni controverse. Şi multă antipatie. Cu toate acestea, faptul că ai notorietate nu îţi dă dreptul să ironizezi orice. Nu cred că este firesc să foloseşti imaginea unor oameni evlavioşi pentru a lua scama ce va să vină (de) pe haina lui Sorin Onişor. Fără a mai spune - fie-mi scuzat conservatorismul - că momentul ales pentru această impietate este Postul Crăciunului.

Acestea fiind scrise, aştept dezlegările de prieteniile virtuale ale celor care nu sunt de acord cu mine.

Cred ce este un bun început pentru o (auto)selecţie a prietenilor virtuali. Următorul criteriu va fi necunoaşterea limbii române de către aceia care cred că promovarea imaginii României se face doar prin fotografie şi nu şi prin respectul faţă de limba română. Iar a scrie în limba română dispreţuind regulile gramaticale trădează nu doar incultura, ci şi lipsa de respect faţă de această limbă.

Cum am devenit fotograf

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Wed, 10 Dec 2014 00:00:00 +0000

Este o provocare să scriu despre mine ca fotograf. Este întâia dată când fac asta. Dar unei provocări se cade să îi răspunzi. Iar Sorin Piciu m-a provocat să fac acest demers.

Nu stiu când am început să fotografiez. Modul în care percep eu realitatea este unul fotografic. De când mă ştiu privesc astfel lumea. Îmi mut privirea de la un cadru la altul şi mă bucur copilăreşte de fiecare imagine pe care privirea mea avidă de frumos o captează. Am ajuns să folosesc un aparat din dorinţa de a opri timpul, pentru a putea să arăt şi celorlalţi ceea ce am văzut eu undeva, cândva. Cred că e puţin egoism în această dorinţă a mea de a păstra cumva o secundă de viaţă, dar şi altruism – în egală măsură – pentru a o dărui celor care nu au avut privilegiul de a o trăi atunci şi acolo.

În studenţie, am fotografiat cu un Zenit. Fotografiile şi filmele nedevelopate făcute în acea perioadă s-au pierdut prin sertare. Am stricat repede aparatul şi o lungă perioadă m-am mărginit doar a privi fotografic. O clipire şi gata declanşarea! Am adunat astfel în memorie mii de fotografii. Am încercat să pictez aceste amintiri şi nu am reuşit vreodată. Ca urmare, în anul 2011 am decis să folosesc o unealtă foto digitală. Doi ani mai târziu, în iarna lui 2013, am constatat că lumea nu încape pe un senzor atât de mic şi am început a mă folosi de DSRL-ul soţului meu.

Îmi place să fotografiez oraşul, cu oamenii şi poveştile lor. Îmi doresc să transmit emoţia pe care am trăit-o eu atunci când am apăsat pe declanşator. Şi am convingerea că modul cel mai potrivit pentru a transmite acea emoţie este o imagine în alb negru.

O parte din fotografiile mele sunt postate pe facebook ... şi le poţi vizualiza aici .

Iată un autoportret dintr-o zi însorită de septembrie, făcut anul acesta de la fereastra locuinţei mele:

Dor

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Tue, 04 Nov 2014 02:28:00 +0000

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Unul dintre motivele pentru care nu mă simt confortabil aici este acela că trebuie să accept dictatura unei majorităţi tembelizate. Să mimez prietenia cu ipochimeni care au uitat să scrie şi să citească, dar care ştiu să copy-paste citate. Mulţi citează, puţini citesc. Mulţi citează mai mult decât citesc. Trăiesc într-o lume a citatelor distribuite virtual în grabă, chiar înainte de a fi citite. Era o vreme când mă minunam de disonanţa dintre om şi citatul său preferat, motivaţional, inspiraţional. Acum nu mă mai uimeşte, căci într-o cetate a minciunii şi hoţiei a devenit banal să întâlneşti un mincinos.

Sunt din ce în ce mai departe de oameni şi îi iubesc doar ritualic, dintr-o obligaţie creştină.

Trăiesc aici şi totuşi atât de departe. Politicienii pe care i-am ales nu sunt şi cei pe care îi merit. Nu mă împac cu media-vip-urile. Nu consum după dorinţa inventată de reclame, ci după nevoi. Nu muncesc pentru a-mi plăti ratele la o bancă, ci fac voluntariat într-o afacere de familie. Sunt propriul meu sclav şi adesea lenevesc voluntar şi hedonic. ...

E patru dimineaţa şi după această răbufnire de cuvinte m-a învăluit somnul. "Pentru că" somn ar spune unii dintre neprietenii mei ... zâmbesc ... aţipesc ... degetele găsesc din ce în ce mai greu tastele ... sper să am dorinţa de a scrie şi mâine ... zâmbesc din nou, fără emoticoane ... sforăi. Am pus punct.

Revenire

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Sun, 23 Mar 2014 01:25:00 +0000

Mi-am vizitat propriul blog şi am constatat cu uimire că nu am mai scris de aproape un an. Îmi vin greu cuvintele şi legăturile dintre ele. Am uitat să scriu, de parcă mi s-ar fi atrofiat zona cerebrală care îmi dădea cursivitatea în exprimare. Mă împotmolesc, mă chinui să leg câteva vorbe. Mi se pare că ceea ce pot să scriu astăzi este lipsit de sens. Iau decizia să scriu în fiecare zi, să exersez. O sumedenie de gânduri nescrise în ultimul an au murit. Poate mă definesc în continuare, dar nu le mai ştiu exprima în cuvinte.

De vreo 5 luni sunt bolnavă de fotografie. Ziua mă plimb cu aparatul atârnat la gât, vânez momente memorabile, adesea ratez, privesc fotografiile altora, postez propriile fotografii, aştept să mi le privească cineva şi să mi le îndrăgească altcineva. Noaptea visez fotografiile pe care nu le-am făcut încă. Şi pentru că majoritatea fotografiilor mele sunt "black and white", am început să văd lumea monocrom.

Dar ceea ce mă nelinişteşte nu este monocromia ci faptul că trăiesc doar din imagini, din reprezentări. Am uitat să textualizez, să mă joc cu conceptele. Din acest motiv, aşa cum spuneam, îmi vine din ce în ce mai greu scrisul. Pentru a mă împăca cu mine însămi, voi relua scrisul şi voi începe a scrie despre fotografie. Să fiu clar înţeleasă: voi scrie despre fotografie, nu despre o fotografie. Deşi mulţi fotografi îşi povestesc fotografiile sau le asortează cu citate celebre, nu voi face asemenea lor. Pentru că o fotografie nu mai are nevoie de cuvinte, pentru că ea face cât o mie de cuvinte.

Va urma ... despre democratizarea fotografiei ....

Mereu vineri

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Sat, 08 Jun 2013 21:22:00 +0000

Viiiiiiiiiiiiiiiineri! Uraaaaaaaaaaaa! E vineri! Majoritatea prietenilor mei se bucură vinerea că vine libertatea sfîrşitului de săptămînă. Există chiar şi o urare: "Happy Friday!". Adică să ai o "Vinere fericită". Pentru că după cinci zile petrecute la serviciu urmează două zile de basm în care te scoli la ce oră vrei, faci ce vrei sau stai cît vrei. Două zile în care ţi se pare că ai timp pentru toate lucrurile şi iubirile pentru care n-ai avut timp în perioada dintre luni şi vineri. Două zile în care îţi propui să ai timp să te plimbi, să citeşti, să găteşti, să te joci cu juniorii, să te întîlneşti cu prietenii, să te ocupi cu altceva, să faci ce îţi place.

Satisfacţia este însă scurtă, căci duminică începi deja să devii angoasat de lunea ce va să vină.

Astăzi m-am surprins fericită pentru că-mi pot permite să trăiesc fiecare zi a săptămînii ca şi cum ar fi vineri. M-am surprins fericită că duminică seara nu trăiesc angoasa sfîrşitului de "sfîrşit de săptămînă", că nu trebuie să-mi pregătesc hainele de serviciu pentru luni dimineaţă ...

Doresc tuturor prietenilor mei să dobîndească cît mai curînd această fericire. Poate astfel voi reuşi să mă întîlnesc mai des cu ei.

Comuniştii de astăzi

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Fri, 17 May 2013 11:12:00 +0000

Oamenii care au construit şi care au susţinut comunismul nu au dispărut.

Desigur că nu mă refer la părinţii, bunicii şi străbunicii noştri. Mă refer la cei tineri, fie ei corporatişti, funcţionari publici sau mici întreprinzători. Mai exact, la cei care în numele unui scop mai mult sau mai puţin personal, mai mult sau mai puţin generos sunt dispuşi să accepte sau să apeleze la orice mijloace pentru a-l atinge. Mă refer în primul rînd la cei care pot să-şi toarne prietenii şefului pentru o rapidă ascensiune financiară, la cei care tac atunci cînd drepturile lor sau ale altora sunt încălcate cu bună ştiinţă, la cei care se supun şi respectă fără crîcnire poruncile despotului, le cei cărora, de teama concedierii sau a oprobriului, le este frică să spună ceea ce simt, văd sau gîndesc, la cei care mint cînd ştiu că adevărul le poate aduce dezavantaje, le cei care se cred mai egali în faţa legii, la cei care spun că dacă nu eşti cu ei eşti împotriva lor ... . Apoi, dar nu în ultimul rînd, mă refer la cei care îi susţin, îi aprobă, îi indrăgesc, îi recompensează sau îi promovează pe cei dintîi.

Cu oameni asemenea lor s-a construit comunismul. Cu iesmeni şi cu fricoşi, precum şi cu tirani care îi iubesc doar pentru că au nevoie de slugi, putere şi bani.

Şi, din păcate, nu sunt puţini!

Mi-e POHUI.

Eurovisionul sau Eurovisiunea

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Fri, 17 May 2013 09:04:00 +0000

Dacă forma articulată pentru viziune/televiziune este viziunea/televiziunea, nu ar fi mai corect să spunem "euroviziunea"? Euroviziune nu este oare un substantiv feminin? Adică o euroviziune, euroviziunea, euroviziunii ...

Ştiu, este vorba despre un concurs (contest), substantiv masculin, şi unii ar spune că acordul se face cu acesta - adică Eurovisionul. Dar nu mi se pare corect. Dacă am traduce "contest" cu sinonimul "competiţie", am fi obligaţi să facem acordul cu un substantiv feminin şi tot "euroviziunea" ar ieşi.

În plus, cum sună "Concursul Eurovisionului"? :)

Cred că cea mai fericită şi recomandabilă formulare ar fi "Concursul Eurovision" sau "Concursul Eurovisiunii".

Citesc cîteva articole despre Concursul Eurovision şi mă întreb indignată şi ruşinată de ce francezii pot să spună "concours de l'Eurovision" sau "la finale de l'Eurovision 2013", folosind acordul pentru genul feminin, şi NU "concours du Eurovision" sau "la finale du Eurovision 2013"?

sursa aici

Deprisneac ... mi-e pohui!

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Tue, 02 Apr 2013 13:27:00 +0000

O asociere ciudată între o trupă de cîntăreţi moldoveni şi o solistă româncă: Carla's Dreams feat. Inna.

O piesă care în scurt timp a devenit hit: P.O.H.U.I.

Mii de fani care fredonează: "Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum"

Şi o sumedenie de cuvinte greu de înţeles:

deprisneac, depresniac - depresie, депресныак
pohui, ţi-e pohui - exprimarea stării de lehamite în limba rusă, "mi se rupe", "mă doare-n xxxx", похуи
P.O.H.U.I. - abrevierea anti-cenzură "Patologia Obstructiv-Huliganică Uniform Iradiată"
galeac - a fi fără bani

Pentru cei care n-au înţeles despre ce e vorba, iată videoclipul:

CNA, TelVerde şi dezotevizarea

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Thu, 14 Mar 2013 14:28:00 +0000

Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a lansat în data de 13.03.2013 numărul de TelVerde 0.800.888.555, la care „să sune atât copii lăsaţi singuri în faţa televizorului, cât şi adulţii care vor să ia atitudine faţă de conţinutul programelor audiovizuale prin susţinerea petiţiei online”.

Buna iniţiativa, dar mă îndoiesc de eficienţa ei. Unde-s bani nu-i tocmeală, nici măcar în ceea ce priveşte conţinutul.

Poate ar fi mai bine să închidem toţi televizoarele pentru o lună sau două şi acest protest i-ar afecta mai mult pe decidenţii din televiziuni ... şi, poate, şi-ar revizui politica editorială dezotevizîndu-se.

Îmi pun întrebarea de ce Programul "Bona" al CNA vizează doar protecţia copilului în domeniul audiovizualului? Noi ceilalţi, non-copiii, nu suntem afectaţi? Daca ne cunoaştem drepturile şi libertăţile şi unii dintre noi chiar facem diferenţa între bine şi rău în audiovizual nu înseamnă că nu trebuie să fim protejaţi de înşelătoria telemediatică.

Cînd eram copil

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Thu, 07 Mar 2013 09:22:00 +0000

Cînd eram copil certam oamenii mari care rupeau florile. „Folile ping” le spuneam şi le arătam cum lăcrimează tulpina ruptă.

Cînd eram copil mă jucam cu focul. Pînă cînd, într-o zi, am ars buzele păpuşii mele preferate.

Cînd eram copil îmi plăcea să alerg desculţă, prin ţărîna din ocol. Acum păşesc cu prudenţă în nisip, atentă la eventualele cioburi, cuie sau ţigări nestinse.

Cînd eram copil îmi plăcea ploaia mai mult decît soarele. Am învaţat greu ce este şi la ce foloseşte umbrela, căci m-am încăpăţînat să nu accept a mă apăra de ceea ce iubesc.

Cînd eram copil îmi plăceau şoriceii. Îmi plăcea să-i plimb în buzunarele treningului. Pe unul l-au ucis colegii de clasă şi l-am îngropat în curtea şcolii. I-am pus o cruce din scobitori. Pe altul l-a înecat mama, din greşeală, cînd a spălat pantalonii şi nu a verificat ce era prin buzunare.

Cînd eram copil îmi plăceau broaştele, fie ele rîioase sau nu. Îmi plac şi acum dar, cînd am găsit o broscuţă în pat m-am speriat şi nu am adormit pînă ce nu am gonit-o din camera cabanei.

Cînd eram copil îi oboseam pe ceilalţi cu întrebările. Acum îi agasez cu răspunsurile.

Cînd eram copil iubeam păpuşile. Mai tîrziu am făcut păpuşi pentru prieteni. Acum păpuşile zac într-un cufăr al mamei şi nu mai au loc în viaţa mea.

Cînd eram copil abia aşteptam să mă trimită mama la bunici. Acum le aprind lumînări, din cînd în cînd, din ce în ce mai rar.

Cînd eram copil mă jucam. Pur şi simplu. Acum citesc despre teoria matematică a jocurilor.

Cînd eram copil mi se spunea adesea că o să cresc mare. Am crescut mare şi mi se spune uneori că e minunat să rămîi copil. Sau dacă n-ai rămas, să redevii copil.

Mesaj pentru prietenii mei virtuali

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Wed, 27 Feb 2013 10:16:00 +0000

Nu-ţi mai cumpăra obiecte! Rezistă tentaţiei consumeriste şi nu mai plăti pentru obiecte care nu îţi sunt de folos! Nu mai aduna obiecte în jurul tău! Pe termen lung ele, obiectele, îţi vor aglomera spaţiul vital, îţi vor umple dulapurile şi vor crea uneori dependenţă, iar alteori plictiseală.

Nu mai arunca banii pe obiecte inutile, copleşit fiind de impresia că acestea îţi vor impresiona prietenii sau, mai rău, duşmanii. Mai bine cumpără-ţi experienţe, momente plăcute alături de cei dragi. Du-te la munte, schiază, patinează, escaladează. Du-te la mare, înoată, construieşte castele din nisip, pescuieşte, admiră răsăritul şi apusul. Vizitează locuri noi, plimbă-te, admiră, oferă-ţi momente de încîntare vizuală. Vizitează muzee, expoziţii şi nu supermarket-uri. Fă turism sportiv sau cultural şi nu shopping. Investeşte în dezvoltarea ta fizică, psihică, socială şi spirituală. Bucură-te de abilităţile si creativitatea ta, participînd la cursuri de modelaj, de pictură sau de dans.

Banii sunt un mijloc. Au spus-o mulţi alţii, înaintea mea. Ceea ce spun eu acum este că banii pot mijloci fericirea de a fi, de a trăi şi nu bucuria de a poseda. În loc să te plictiseşti de obiecte, cumpără-ţi experienţe nemuritoare. În loc să te lauzi cu ultimul televizor sau telefon achiziţionat, împărtăşeşte-ţi fericirea trăită în ultima excursie.

Fii consumator de fericire!

Andrei Pleşu despre Crin Antonescu

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Tue, 19 Feb 2013 10:39:00 +0000

Cred că o imagine mai bună nu pot a o face :)

"Crin Antonescu e foarte des prezent în diferite emisiuni de televiziune. Nu eu mă duc peste el, ci el vine peste mine. În plus, vrea să-mi fie preşedinte. Nu e normal să mă obsedeze viitorul meu politic? Cum să nu mă obsedeze, pe mine ca şi pe toţi ceilalţi cetăţeni ai ţării, fie ei uselişti sau opozanţi, figura unui politician supra-abundent, limbut, cînd fioros, vajnic, în luptă nemiloasă cu mapamondul, cînd scuturat de inexplicabile accese de veselie, curmate, neliniştitor, de reveniri bruşte la masca sobrietăţii. Insul e, în felul lui, remarcabil. Dispune de o dinamică amplă, pendulînd ameţitor între spasmodic şi somnolent, între surîsuri benevolente, momente de absenţă, şi încruntături vitejeşti. E drăgălaş cu Gigi Becali şi crunt cu Chiliman, sau cu Tăriceanu. E (a fost) necruţător cu Mona Muscă, dar e plin de tandre nuanţe cînd e vorba de Dan Voiculescu. Ca să nu mai spunem că, dacă e vorba de obsesii, e campion. Aproape că nu are decît obsesii! Nu idei, nu proiecte articulate, nu viziune coerentă şi consistentă, ci obsesii. De fapt o obsesie, una singură: Cotroceni. În plus, presimt ceva misterios în alcătuirea sa politică. Căci altfel cum l-ar socoti mai toţi liberalii drept un adevărat ”far”, un conducător indispensabil, o adevărată ”pleaşcă” în descendenţa, atît de exigentă, a Brătienilor?"

Articolul integral în Adevărul

Imitaţie (perfectă) de ... natural (ă)

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Tue, 29 Jan 2013 20:13:00 +0000

... parchet laminat, imitaţie de bambus,
bere nealcoolizată, imitaţie de bere,
buze botoxate, imitaţie de buze,
unghii cu gel, imitaţie de unghii,
fibră de sticlă, imitaţie de lemn,
linoleum, imitaţie de gresie,
doctorat plagiat, imitaţie de doctorat,
ţigară electrică, imitaţie de ţigară,
panouri semifabricate, imitaţie de stîncă,
jachetă damă, imitaţie de piele,
textil, imitaţie de blană,
panouri metalice, imitaţie de ţiglă,
tencuială decorativă, imitaţie de piatră,
schlagmetal auriu, imitaţie de aur,
panouri decorative, imitaţie de cărămidă,
piatră sintetică, imitaţie de diamant,
autocolant, imitaţie de marmură,
talisman din serpentin, imitaţie de jad,
butoi inox acoperit cu cauciuc, imitaţie de butoi din lemn,
folie adezivă, imitaţie de inox,
băutură verde, imitaţie de kiwi,
folie polimerică, imitaţie de geam sablat,

tofu, imitaţie de brînză,
tableta A-97, imitaţie de iPad,

vibrator gonflabil din latex, imitaţie de penis,

gresie porţelanată, imitaţie de lemn,

tapet de hîrtie, imitaţie calcio-vecchio,

pastă acrilică, imitaţie de bronz
dale beton, imitaţie de piatră (naturală),

gips patinat, imitaţie de bronz,

statuetă Buddha, imitatie de jad,

plastic galben, imitaţie de chihlimbar,

nasturi din răsină, imitaţie de os,
flacără şemineu electric, imitaţie de foc,

gazon plastificat cauciucat, imitaţie de iarbă,

bile paintball cu vopsea, imitaţie de sînge,

sare fără sodiu, imitaţie de sare,

cavianne cu cerneală de sepie, imitaţie de caviar,

implanturi siliconice, imitaţie de sîni
lentile cosmetice verzi, imitaţie de iris
pastă acrilică, imitaţie de hîrtie,
vază din ceramică, imitaţie de lemn ...

Scrisoare deschisă premierului Victor Ponta

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Fri, 11 Jan 2013 13:45:00 +0000

Domnule prim-ministru,

Încep prin a preciza că nu sunt membru PDL. La fel cum - probabil - nici toţi cei 7,4 milioane de concetăţeni care au votat "Da" la referendumul de suspendare din vara anului 2012 nu sunt membri ai vreunuia din cele 4 partide din USL. Ca urmare, vă rog să nu vă grăbiţi a cataloga opiniile mele ca fiind băsiste sau usliste. Nu-mi place să fiu etichetată.

Dacă aş trimite această scrisoare doar pe adresa guvernului, ea va fi citită doar de unul dintre consilierii dumneavoastră. Ţinînd cont de acest aspect, dar şi de interesul public al conţinutului, am decis ca scrisoarea mea să fie una "deschisă".

V-am urmărit cu interes prestaţia de la RTV din seara zilei de 11 ianuarie 2012. Am sperat că veţi aduce lămuri cu privire la "starea bugetară a naţiunii" sau "starea bugetului naţiunii". Nu m-aţi lămurit. În schimb, am aflat cît de jos puteţi să coborîţi în discursul public. Trăind în România de 47 de ani, nu credeam că mai pot fi surprinsă de afirmaţiile unui politician, dar iată că dumneavoastră aţi reuşit să mă surprindeţi. Din păcate, surpriza nu a fost una plăcută.

Pentru a înţelege la ce mă refer, vă reamintesc ceea ce aţi declarat aseară la postul de televiziune amintit:
"Singurul membru al CSM care e politic, care e pdlist şi spune lucrul ăsta e domnul Danileţ.". La întrebarea uneia dintre invitatele din emisiune "a spus (domnul Danileţ - n.a.) că e pdlist?" aţi argumentat sofistic, enunţînd premisa că "era la manifestări cu doamna Macovei, lupta cu USL-ul". Deci, concluzia dumneavoastră de afilere a judecătorului la PDL este adevărată, şi ca atare este justificat a fi enunţată în spaţiul public/mediatic.

În ciuda insistenţei celor prezenţi în emisiune de a vă arăta că, cel puţin din punct de vedere logic, afirmaţiile dumneavoastră sunt false, aţi continuat: "Bine, io i-am văzut poziţiile. Io vă spun sincer că un judecător ... Dar, ...". Si de la acest "dar" încolo a început mirarea şi indignarea mea. Am reascultat aseară de trei ori înregistrarea disponibilă în arhiva RTV, pentru a fi sigură că înţelegerea mea nu e rezultat al unei halucinaţii auditive. Apoi am adormit cu gîndul că voi avea puterea să trec peste lucrurile pe care nu am puterea să le schimb. Am crezut că în dimineaţa zilei următoare voi găsi reacţii jurnalistice ale unor "vectori de opinie". Sau că vă veţi cere public scuze pentru ceea ce aţi afirmat. Nu a fost să fie aşa. Presa noastră manipulată şi manipulantă în aceeaşi măsură a găsit că este mai potrivit să-şi înscrie în agenda zilei atentatul cu bombă din Piatra Neamţ sau despărţirea holiudiană a două vedete autohtone. Ca atare, am hotărît să scriu eu, un mic blogăr, cu un număr nesemnificativ de cititori raportat la audienţa unor televiziuni de ştiri.

Deci, iată spusele dumneavoastră care m-au indignat: "Dar ... într-un fel e mai bine că e în CSM (judecătorul Cristi Danileţ - n.a.). Vă daţi seama dacă încăpeaţi pe mîna domnului Danileţ să vă judece... Păi, Doamne fereşte. Bine că e la CSM. Măcar nu judecă. Vă daţi seama? Să judece viaţa noastră? Să stea la CSM acolo să spună de ce-l iubeşte el pe domnul Băsescu şi pe doamna Macovei".

Nu insist să comentez cu privire la cele citate mai sus. Vreau doar să vă întreb dacă ar fi un gest de normalitate să vă cereţi scuze? Dacă nu consideraţi că scuzele sunt necesare, vă pun o altă întrebare:

În situaţia în care domnul judecător Cristi Danileţ ar fi învestit să judece o cauză în ceea ce mă priveşte, am dreptul să cer revocarea acestuia invocînd argumentele dumneavoastră?

Cu indignare,
Dana Popescu, o guvernată care speră că nu în această manieră se asigură mult-proclamata "independenţă a justiţiei"

PS: scrisoarea a fost trimisă şi pe adresa drp@gov.ro. Aştept cele 30 de zile pentru un răspuns politicos din partea vreunui consilier.

În data de 31 ianuarie am primit şi răspunsul. Îl puteţi citi mai jos:

Hotărîrea judecătorilor clujeni şi înlăturarea echivocului generos

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Wed, 09 Jan 2013 16:22:00 +0000

Magistraţii Judecătoriei Cluj-Napoca au decis în adunarea generală din data de 9 ianuarie că "judecătorul Cristi Vasilică Danileţ şi-a exercitat în mod necorespunzător atribuţiile încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

prin participarea activă la o procedură netransparentă de alegere a conducerii Consiliului în contra celor însuşite în proiectul de candidatură,
prin lipsa de atitudine publică pentru înlăturarea echivocului generos cu privire la procedura urmată în scopul alegerii conducerii Consiliului, lipsă de atitudine incompatibilă cu structura unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii care apără reputaţia profesională a judecătorilor şi
prin poziţiile sale publice exprimate recent care au lăsat unui observator obiectiv impresia implicării cu preponderenţă în alte activităţi decât cele pentru care i-a fost încredinţat mandatul de către judecătorii de la Judecătoria Cluj-Napoca".

Despre "participarea activă la o procedură netransparentă" şi despre "observatorul obiectiv" care are "impresia implicării" am mai scris în postarea de ieri.

Comentez de această dată doar sintagma "înlăturarea echivocului generos". Cum ar suna "ambiguitatea mărinimoasă" sau "imprecizia dezinteresată" sau "generoasa lipsă de claritate"? Dincolo de denotaţii, mă întreb cum ar fi putut judecătorul Cristi Danileţ să înlăture echivocul cu privire la procedură sau să-l facă mai puţin generos. Să nu voteze? Păi ceilalţi colegi ai săi din CSM au făcut-o. Să spună cum a votat? A făcut şi acest lucru, public, chiar dacă nu şi-a semnat votul. Să voteze altfel? Dar decizia exprimată prin vot nu ţine de transparenţă, este o decizie liberă, care nu poate fi inflenţată sau controlată.

Trec peste faptul că nu înţeleg ce înseamnă "structura unui membru al CSM". Intuiesc că ar fi vorba despre profilul moral al acestui membru. Probabil că este doar un act ratat, o greşeală involuntară, determinată de graba redactării hotărîrii şi de urgenţa comunicării publice cu privire la rezultatul votului.

În schimb, nu pot trece cu vederea independenţa unor judecători care, cu făţărnicie susţin în spaţiul public independenţa justiţiei dar, sub pretextul unui mandat imperativ şi al principiului transparenţei, controlează libertatea votului.

Notă de final: Pentru ultimele postări, aş putea fi considerată mult prea pedantă. Dar dacă cei în cauză sunt cei chemaţi să interpreteze legea (inclusiv gramatical) şi să redacteze motivarea unei sentinţe date, cred că pretenţiile mele la rigurozitatea conţinutului nu sunt exagerate.

Hotărîrea judecătorilor vâlceni şi impresia observatorului obiectiv

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Tue, 08 Jan 2013 17:22:00 +0000

Aşa cum reiese din preambulul Hotărîrii nr.1 din 7 ianuarie 2013 a Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, declanşarea procedurii de revocare a judecătorului Cristi Danileţ din Consiliul Superior al Magistraturii a fost decisă avînd la bază următoarele considerente/aprecieri:

"activitatea manifestată de domnul Cristi Vasilică Danileţ, în calitatea sa de membru ales al CSM, nu corespunde aşteptărilor şi mandatului încredinţat de judecătorii electori"
"participarea activă la o procedură netransparentă de alegere a conducerii Consiliului în contra celor însuşite în proiectul de candidatură", şi
"poziţiile sale publice exprimate recent au lăsat unui observator obiectiv impresia implicării mai degrabă în alte scopuri precum, fără a fi singurul, cel al promovării propriei sale imagini, decît a intereselor judecătorilor români".

Textele pot fi supuse unei analize juridice, dar şi uneia logico-gramaticale.

Din punct de vedere juridic, revocarea poate avea loc doar "în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului", aşa cum prevede Legea CSM nr. 317/2004 în art.52. În fapt, înţeleg că domnul judecător Danileţ a desfăşurat ("manifestat") o activitate care nu corespunde aşteptărilor şi mandatului. Nu se face nicio referire la ce trebuia să facă şi nu a făcut sau a făcut necorespunzător. Dacă revocarea ar fi asimilată cu o sancţiune disciplinară, ar fi fost moral şi legal ca presupusul vinovat să aibă drept la replică, la explicaţii. Dar executarea a fost una sumară, fără comentarii, fără pertractări. Mă întreb cum ar fi judecat juzii care au votat pentru sancţionare într-un litigiu de dreptul muncii, dacă ar fi avut competenţe în această materie. Probabil "independent", dar strîmb ...

De asemenea, mă întreb ce înseamnă "participare activă la o procedură netransparentă". La această procedura "netransparentă" de alegere a conducerii CSM (mai exact a preşedintelui, că vicele n-a fost ales încă) au participat şi ceilalţi membri ai CSM, inclusiv cei 8 judecători care au votat cu cine trebuie. Ar trebi să înţeleg că, în afara revocatului, restul au participat doar "pasiv"? În plus, contrar logicii transparenţei invocate, în cadrul Adunării Generale de la Râmnicu Vâlcea judecătorii au decis "prin vot secret, cu un număr de 21 de voturi". Deci "vot secret" pentru revocarea unei persoane din cauza faptului că persoana revocată a votat secret! Ilogic sau cinic?

În sfîrşit, sunt obligată a constata că, judecătorii care au redactat hotărîrea nu excelează nici la logică, dar nici la "limba română", mai ales din punct de vedere sintactic. Rezumînd, domnul judecător Danileţ a fost revocat pentru că "poziţiile sale" (luările de poziţie, opiniile) "au lăsat unui observator obiectiv" (abstract, nenumit) "impresia" (altfel spus, părerea, senzaţia sau sentimentul - care prin definiţie sunt încărcate de subiectivism, chiar dacă aparţin unui "observator obiectiv") "implicării în alte scopuri precum, fără a fi singurul, cel al ..., decît a ...".

În calitatea mea de oservator obiectiv, am impresia că domnul judecător Danileţ a avut prea multe şi insistente luări de poziţie în ceea ce priveşte nevoia de independenţă a justiţiei. Şi, mai mult, nu doar proclamă "independenţa", ci se autodefineşte şi se comportă ca un judecător independent, care nu se lasă "controlat".

Mă abţin în a face şi comentarii teleologice, referitoare la scopul ce-i mînă în luptă pe judecătorii vîlceni.

Războiul magistraţilor în numele unei justiţii independente

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Mon, 07 Jan 2013 18:55:00 +0000

Mi-am dorit mereu să fiu beneficiar al unor servicii juridice profesioniste, oferite în spiritul legii şi al bunei-credinţe. Deşi au fost momente în care am fost surprinsă şi indispusă de incompetenţa unor judecători, am acceptat argumentul adus adesea că numărul dosarelor este cel care afectează temeinicia şi legalitatea sentinţelor. Dar, evenimentele întîmplate în ograda justiţiei în ultimele zile, avalanşa de argumente inconsistente juridic, reacţiile predominant emoţionale şi furia revanşardă mă determină să mă înscriu statistic alături de marea majoritate a celor care nu (mai) au încredere în justiţie.

Pentru a explica plasarea în această poziţie de neîncredere prezint modul în care am perceput şi am înţeles războiul declanşat după alegerea "necutumiară", „nefirească şi nelalocul ei” a unui procuror în funcţia de preşedinte al CSM.

Deşi mi-ar plăcea ca acest război de castă să fie unul exclusiv doctrinar şi nu politic, nu pot a nu gîndi şi la contextul politic în care a apărut disputa. Mă rezum a aminti, fără comentarii, că, în programul de guvernare 2013-2016, una dintre măsurile în domeniul legislativ este „clarificarea statutului procurorilor şi rolul Ministerului Public raportate la dispoziţiile constituţionale” (fără a se specifica dacă e vorba de actuala Constituţie sau de cea care urmează a fi în curînd revizuită?!)

După cum se înfăţişează pînă acum, războiul nu este unul al magistraţilor, fie aceştia judecători sau procurori, ci unul al instituţiilor. Astfel, au intrat în război şi s-au pronunţat pe rînd, prin vocea conducătorilor lor, Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea Naţională a Judecătorilor şi Ministerul Justiţiei. Plec de la premisa că aceste instituţii, două dintre ele cu un puternic caracter sindical, nu sunt aservite politicului şi, ca urmare, fac consideraţii doar cu privire la încărcătura juridică a poziţiilor acestora.

Pentru început, cu privire la „punctul de vedere” transmis publicului de către Asociaţia Magistraţilor din România prin comunicatul de presă din data de 5 ianuarie 2013 îmi permit să opinez cu regret, dar fără teamă, că „punctul de vedere” al Asociaţiei Magistraţilor din România este ţîfnos şi revanşard, lipsit de logica aşteptată a unui discurs juridic.

În „reacţia imediată şi fermă” faţă de rezultatul recentelor alegeri din Consiliul Superior al Magistraturii, Asociaţia Magistraţilor din România foloseşte termeni nejuridici, colocviali cum ar fi „lucru nefiresc” şi „nelalocul lui”. Apoi, fără a preciza care sunt „interdicţiile legale exprese”, AMR îşi continuă alegaţiile şi afirmă că „dincolo de” aceste nenumite interdicţii stă „interpretarea sistematică şi teleologică a Constituţiei şi a Legii de organizare a CSM”, interpretare care „duce fără putinţă de tăgadă la concluzia că în calitate de garant al independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii poate fi condus doar de un preşedinte judecător”. În final, prin „vocea” preşedintelui judecător Dumitru Marcel Gavriş, AMR îndeamnă la acţiune, urmînd a desfăşura timp de 3 zile un amplu şi rapid proces de consultare prealabilă a magistraţilor din România, pentru a dispune cu privire la „demersurile necesare pentru respectarea legalităţii, respectiv a tradiţiei şi cutumei instituţionale create”.

Adică să ce? Să ceară cuiva revocarea unei hotărîri a plenului CSM, hotărîre definitivă şi irevocabilă, care conform legii nu se înscrie printre excepţiile care permit revocarea? Să invoce a posteriori excepţii cu privire la inadmisibilitatea unei candidaturi? Să-i revoce abuziv pe unii dintre membrii CSM, pentru netransparenţă, în condiţiile în care, conform Constituţiei, votul trebuia să fie şi să rămînă unul secret? Să reia votul şi să interzică unui membru CSM să candideze, obligîndu-l a accepta că este mai puţin egal decît colegii săi? Să ceară exercitarea unui control ierarhic (sic!) asupra procurorului ales preşedinte de către superiorii săi, fie aceştia şefi ierarhici direcţi sau chiar ministrul Justiţiei? Să facă grevă? Să îndemne la boicot? Să mai ce?

Pentru a argumenta caracterul anormal al alegerii unui procuror în funcţia de preşdinte al CSM, Asociaţia Magistraţilor din România a invocat faptul că activitatea procurorului este supusă controlului ierarhic, iar „controlul ierarhic exercitabil conform Constituţiei asupra unei persoane care conduce o instituţie reprezintă o formă de control asupra instituţiei înseşi”. Nu se pomeneşte nimic în comunicat nici despre independenţa procurorului în cea ce priveşte soluţiile dispuse, consacrată prin art. 64 şi art.69 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară şi în art.3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor ("procurorii se bucură de stabilitate şi sunt independenţi"), nici despre faptul că, dincolo de controlul ierarhic, ceea ce primează este „legalitatea” şi „imparţialitatea”. Altfel spus, înainte de a fi controlat ierarhic, procurorul îşi exercită atribuţiile numai în temeiul Iegii, în numele legalităţii şi numai cu obiectivitate, în numele imparţialităţii.

În plus, supoziţia conform căreia „controlul ierarhic exercitabil conform Constituţiei asupra unei persoane care conduce o instituţie reprezintă o formă de control asupra instituţiei înseşi” este rezultatul unui abuz logic. Pe de o parte, în conformitate cu Legea 317/2004 privind CSM, „Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită activitatea de judecător sau procuror” (sunt suspendaţi din funcţiile deţinute pe durata mandatului) deci, preşedintele ales al CSM, chiar procuror fiind, nu poate fi supus controrului ierarhic consacrat prin lege, pentru că el nu-şi exercită activitatea de procuror. Singura formă de „control” asupra membrilor CSM, indiferent de calitatea de judecător sau procuror, este eventuala răspundere a acestora „în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului” (art. 1 din Legea 317/2004 privind CSM). Oare atribuţiile preşedintelui, cum ar fi cea de reprezentare în relaţiile interne şi internaţionale, cea de coordonare, de prezidare a lucrărilor plenului, de a propune ceva plenului, de a semna actele emise de plen, de a sesiza Curtea Constituţională sau de a prezenta raportul anual pot fi supuse vreunui control ierahic? Sau mai mult, dacă preşedintele ( judecător din punct de vedere al cutumei) lipseşte şi atribuţiile acestuia sunt exercitate de către vicepreşedintele procuror, poate fi acesta din urmă supus provizoriu unui control ierarhic?

Pe de altă parte, cel care ia hotărîri este plenul CSM şi nu preşedintele singur. Iar plenul nu poate fi supus controlului ierarhic din simplul motiv că, în conformitate cu art.1 al aceleiasi legi 317/2004 „Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune în activitatea sa numai legii”.

În lumina celor prezentate, îmi este neclar cine pe cine controlează ierarhic şi cum se transferă un eventual control al unei persoane asupra unei instituţii.

Nu în ultimul rînd, se cuvine a aminti că art.24 din Legea nr.317/2004 privind CSM nu face diferenţieri exprese în ceea ce priveşte calitatea de judecător sau de procuror a preşedintelui CSM. Legea nu interzice unui procuror să candideze şi să fie ales în funcţia de preşedinte al CSM. Acest lucru este confirmat şi de faptul că toţi membrii CSM, inclusiv judecătorii şi ministrul Justiţiei, au acceptat depunerea candidaturii de către un magistrat despre care ştiau că este procuror. Înainte de începerea procedurii de votare nu a invocat nimeni vreo chestiune prealabilă, vreo excepţie cu privire la inadmisibilitatea unei candidaturi. Ba chiar s-a trecut la vot, acceptîndu-se implicit faptul că preşedintele ales ar putea fi oricare dintre candidaţi. Iar după numărarea voturilor, ieşind cine nu trebuie, se invocă cutume şi interpretări teleologice.

VA URMA … poziţia Uniunii Naţionale a Judecătorilor şi cea a Ministerului Justiţiei

UPDATE: Deşi spuneam că mi-ar plăcea ca războiul să nu fie politic, acum, privind la Realitatea TV sunt convinsă că miza este una politică. Brusc, după ce doamna Oana Hăineală a avut un CV curat şi a fost timp de un an vicepreşedinte al CSM, se descoperă că are "probleme", că a făcut o "gafă monumentală". Adică, dacă nu există motive legale să fie revocată, hai să o linşăm mediatic. Fără nicio înţelegere juridică, moderatoarea discută cu avocatul unei victime, Nicolae Ţigaret, care "a stat 13 luni după gratii deşi era nevinovat". Nu contează ce spune Oana Hăineală, ce spune CSM, ce spune un specialist în drept penal. E important pentru popor ce spune Andreea Creţulescu, Mircea Diaconu, Marius Pieleanu sau un avocat interesat pentru simplul motiv că fost apărător al lui Ţigaret.

Şi pentru că subiectul A, "gafa monumentală" a Oanei Hăineală nu este suficient pentru a arăta poporului că "oamenii lui Băsescu încearcă să supună justiţia", există şi subiectul B, de discreditare a judecătorului Cristi Danileţ ... . Oare nu se poate vorbi aici de o nouă intimidare la adresa membrilor CSM?

Responsabilitatea publică a membrilor CSM

noreply@blogger.com (io, dana popescu) — Sat, 05 Jan 2013 15:22:00 +0000

În continuarea postării anterioare şi urmare a dezbaterilor pe tema votului secret din CSM, revin cu opinii despre "responsabilitatea publică" a membrilor CSM.

Citesc şi recitesc cu infinită indignare ultimul text postat de judecătorul Adrian Toni Neacşu pe o reţea de socializare: „Votul (în CSM – n.a.) este secret pentru că aşa scrie în Constituţie, însă în 2011 am intrat în CSM pe o platformă MORALĂ în care am cerut tuturor să renunţe la lipsa de răspundere publică pe care o presupune acesta.”

Aşa este. În conformitate cu art. 133 alin. (5) din Constituţia României, dispoziţia constituţională cu caracter procedural este că „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret”. ÎNSĂ … la noi ca la nimeni, unde-i lege e şi tocmeală, iar unii sunt mai egali decît alţii. Astfel, unii, garantînd independenţa justiţiei, în numele moralei, îşi permit ceea ce ce altora nu le permit să-şi permită. Ba îi mai şi sancţionează civil sau penal, după caz, pentru astfel de derapaje. Ei bine, cu naivitatea-mi autodistructivă, insist a crede că dipoziţiile constituţionale nu pot fi aplicate arbitrar, după reguli morale ale unuia sau altuia, fie acesta chiar judecător. Pînă la o eventuală modificare a Constituţiei, aceasta trebuie respectată în litera şi spiritul său. Prevederile constituţionale referitoare la votul secret au/trebuie să aibă un caracter imperativ şi trebuie să fie respectate întocmai de către membrii CSM, astfel încît voinţa lor să nu poată fi cunoscută şi influenţată de nimeni. De la caracterul imperativ al prevederii nu sunt permise derogări, nici măcar în numele moralei sau transparenţei sau „răspunderii publice”. Orice „înţelegere verbală” care are drept efect abaterea de la norma constituţională este neconstituţională şi sancţionabilă. Dar cine să constate abaterile şi să aplice sancţiunile, dacă „lupul este paznic la oi”, dacă judecătorii de la CSM sunt modele noastre de comportament moral, legal, civic?

Dincolo de textul legal, pe care nu am puterea a-l interpreta, ci doar curajul de a-l respecta, îmi permit a opina cu privire la votul secret şi avantajele acestuia. În materie electorală, fie că e vorba de alegeri pentru reprezentaţii unui neam sau pentru cei ai unei caste, cred că votul secret este o garanţie a corectitudinii votului, o asigurare că votanţii aleg liber, fără niciun fel de intimidare sau influenţă. Astfel, electorii nu pot fi forţaţi/obligaţi să voteze cu teamă faţă de repercusiunile deciziei lor. Cînd votantul reprezintă un anumit grup, dacă mandatul nu este unul imperativ, votul său nu trebuie să fie viciat de teama că ar pierde sprijinul celor care l-au desemnat, iar singura modalitate de evitare a acestei presiuni, de a vota liber, neinfluenţat de ce zic sau fac alţii este votul secret. Cu menţiunea că dreptul unei persoane la vot secret este protejat atît timp cît fiecare votant îşi respectă obligaţia de a vota secret. Iar renunţarea la drept nu exonerează pe cel care a renunţat de obligaţia de a asigura secretul votului!

Bineînţeles că unul dintre dezavantajele majore ale votului secret este acela că sub protecţia anonimatului este diminuată responsabilitatea celui care votează. Dar îmi place în continuare să sper că judecătorii sunt dintre cei ce îşi asumă responsabilităţi chiar şi atunci cînd nu sunt văzuţi. Sau poate greşesc? Să fie imixtiunea politicului atît de mare?