Cand am ajuns cantau Aria, o trupa mai noua din care am prins 4 piese, toate abordand 4 stiluri destul de diferite. De la progressive, la nu metal, la enervantul ska. Se auzea insa cam prost. Dupa ce au terminat am schimbat o vorba, doua cu niste prieteni, am mai dat pe gat niste beri foarte apoase, mi-am luat cateva produse educative de la standul cu materiale de gen negociind putin si m-am asezat cat mai centrat si aproape de scena.

Inainte de Arch Enemy a urcat o organziatoare pe scena, care a transmis un mesaj din partea turpei, si anume, fumatorii sunt rugati sa se opreasca din fumat. Nu mai sunt fumator de mult si de obicei imi este indiferent, dar adevarul e ca in cort era un fum de il taiai cu cutitul.

Pe scena au intrat trupetii in frunte cu Angela. Sunetul ma asteptam sa se auda mult mai bine.. acum juma’ de an cand au cantat in Bulgaria sunetul a fost excelent. Nu eram familiarizat cu prea multe piese, Doomsday Machine fiind albumul care mi-a placut si pe care l-am ascultat cel mai mult. Oricum, cred ca am ascultat trupa asta mai mult decat trebuie… Arch Enemey imi plac mai mult in concert. Fata de bulgari publicul mi s-a parut mai activ desi, prin comparatie, la noi s-a auzit mai prost. La ei imi amintesc ca am cautat prin fata un loc pentru pogo si n-am gasit. La noi instigarea din fata scenei a luat repede o amploare violenta si s-a manifestat asa cum trebuie. La My Apocalipse sau Taking Back My Soul am sarit si eu ca apucatul … spre sfarsit tragand obosit adanc in plamani mult praf si fum de tigara de la cei din jur. Angela a avut si un scurt speech impotriva religiilor asa cum ii sta bine unei trupe de metal. A mai spus ceva despre revolutia pacii, razboaie si antiguvernamentala anarhie. Offtopic, fara sa vreau mi-au venit in minte armatele de soldati care lupta negresit pentru pace… pentru ca, nu-i asa, pentru ce altceva s-ar purta razboaiele daca nu pentru vesnica ‘pace’ … (de asta cred mai degraba in propaganda anti-razboi decat in cea pro-pace).

Au mai facut un solo de tobe si de chitara, dupa care au cantat cea mai evidentiata piesa de pe ultimul album, No Gods, No Masters. Au incheiat la bis cu piesa lor de rezistenta Nemesis, pe care deja ma intrebam cand o vor canta si pe care am facut ultimul moshpit. M-a amuzant unu cand mi-a zis sa nu mai tin coatele asa sus la pogo … probabil i-oi fi tras vre-un cot, ceea ce ar fi fost destul de neasteptat, nu? Nu stiam ca exista un regulament pentru asta, dar daca este mi-ar place sa-l aflu si eu … nu de alta dar sa-mi tai si unghiile data viitoare.

Cam asta a fost, chiar daca sunetul n-a fost la inaltime, publicul a fost tinand mereu mainile pe sus, scandand, cantand, tipand, urland. O tipa chiar continua sa urle ca din gura de sarpe si dupa concert spre mirarea si amuzamentul tuturor.

Anul asta, Duncan Patterson, cel care a scris in mare parte albumul mentionat mai sus, s-a hotarat sa duca mai departe tema acestui album si infiintand formatia proiect Alternative 4 impreuna cu alti muzicieni sustinataori si colaboratori intr-ale doom-ului atmosferic. Probabil tocmai din cauza numelui nou si necunoscut prezenta a fost foarte saraca, la ora 21 adunandu-se nu mai mult de 40 – 50 de oameni in fata scenei. Despre Kulturhaus asta ce sa spun … inainte aici era mondenul Twice. Cand nu sunt concerte localul pare invadat de plimbaretii care nu rateaza niciun club de pe Lipscani. La fel ca in orice local unde vanzarea este mai importanta decat clientul, se vand doar 2-3 marci de bere, si normal doar la 330 ml.

Ok, dupa un scurt soundcheck incep primele acorduri. Prima piesa cred e de pe materialul de debut si din ea intra direct cu piesa Alternative 4. Vocea face clar diferenta intre varianta in formula Anathema si aceasta, vocea actualului vocal fiind mai putin expresiva. Se trece asa cum sta bine proiectelor de tip concept de la o piesa la alta, nelasandu-se loc de aplauze decat dupa primele 20 de minute. Sunetul parca a fost sabotat pe tot parcursul concertului, permanent auzindu-se un fasait puternic in fundal si din cand in cand niste paraziti ingrozitori in boxe (nu stiu tehnic de la ce). Cand la o trupa care canta atmosferic se intampla asta efectul este cam enervant, iti cam vine sa te cari acasa. Cu o saptamana inainte patisem ceva asemanator la Negura care a fost intretinuta de un bazait la fel de parmanent in fundal si microfonie. Cum naiba sa canti si sa asculti muzica atmosferica la modul asta?

Facand abstractie insa de bruiajele sunetului am reusit sa raman conectat la ‘spiritul’ concertului, cu greu facand cativa pasi mai in spate sa-mi mai iau o bere. Au continuat sa cante cateva piese de pe Eternity, de pe noul material The Brink si dupa cum am fost informat, o piesa foarte misto de la Antimatter. Mi-a placut faptul ca mai tot concertul au intrat dintr-o piesa in alta, in total fiind doar cateva reprize de aplauze. Lost Control a incantat publicul si pe mine de asemenea. Ce piesa domne … O surpriza foarte placuta a fost coverul anathemizat al piesei Your Possible Past, originalul neamaiavand nevoie de nicio prezentare. Au incheiat cu Destiny. La final am crezut pentru moment ca vor sa ia o pauza, ei anuntand de fapt sfarsitul concertului. Scurt concert, cam cat un album cu bonus track-uri. Evident nici sunetul nu avea cum sa-i motiveze sa cante mai mult.

Fara teatru si bis-uri, pentru ca nici nu s-ar fi impus oricum, au coborat de pe scena in public, printre fanii amatori de poze si atutografe. Am mai ramas pret de o bere, doua, vorbind de una, de alta, ascultand ritmuri interesante si atmosferice inrudite cu genul.

Orphaned Land e una din trupele alea care nu au cum să-ţi rămână indiferente. Ori iţi place şi apreciezi influenţele orientale, ori le asociezi cu acel gen foarte popular la noi şi ajungi să deteşti şi Pământul Orfan. Eu mă consider norocoasă că am reuşit să trec peste anumite stereotipuri şi să pot să mă bucur de Orphaned Land aşa cum trebuie.

Joi seară exoticul turneu The Tour to OR Shalem 2011 trebuia să treacă prin Cluj dar se pare că vestitul Sandor a făcut din nou ceea ce ştie el să facă mai bine, adică să lase trupele şi publicul cu buza umflată. Dacă tot se încăpăţânează să continue aşa, sper ca măcar să işi facă un renume negativ pe afară cât mai repede, să se ştie cu cine NU trebuie lucrat (mai e nevoie să spun şi că trebuie să facă cineva un pustiu de bine şi să-i dea o mamă de bătaie bine-meritată?).

In fine, am ajuns în Biserică în jur de ora 7, ştiind că ratez prima trupa, Artweg, dar în timp pentru Arkan. Am avut un mini-şoc când am văzut cât de puţină lume era, mai ales că a trecut deja o lună de la ultimul eveniment metal mai semnificativ (Amon Amarth) şi mai e mai bine de o lună până la următorul (Arch Enemy). Aceleaşi feţe cunoscute, aceiaşi susţinatori ai scenei metal de la noi. Mi-am luat o eprubetă cu bere şi am ajuns, fără niciun stres sau obstacol, în rândul 2.

Pe Arkan îi stiu de vreo 3 ani, de când au scos primul lor album, Hilal. Deşi le-am disecat destul de mult albumul de debut la vremea lui, uitasem de ei până anul ăsta, când au venit cu un nou material – Salam (hai, râdeţî). Arkan sunt nişte franţuji mai atipici care au cam pus punctul pe i în death-ul melodic cu influenţe orientale. Oamenii fac o muzică foarte bine gândită şi structurată dar care trebuie un pic digerată.

Au început cu Origins, piesă în care juma’ de timp m-am mirat de cât de mic şi pricăjit mi-ar părea în mod normal Florent Jannier, tipul cu groh-groh-ul. Piesa Deus Vult a fost cântată împreună cu Kobi Farhi, solistul de la Orphaned Land. De fapt, această colaborare, împreună cu multe altele ce au urmat, mi s-au parut atuul serii. Nu am simţit că am venit la o seară cu trei concerte diferite, cu formaţii care nu interacţionează deloc una cu cealaltă (aşa cum se întâmplă de obicei), ci că am venit sa văd o gaşcă mare de prieteni. Cred că eu, dacă aş fi fost mare fan Orphaned Land şi în rest nu mi-ar fi plăcut niciuna din formaţiile din deschidere, tot aş fi regretat dacă nu aş fi venit mai devreme. Pe lângă piesele mai sus menţionate, Arkan ne-au tratat în jumătatea de oră acordată lor şi cu Tied Fates, Inner Slaves, Groans of The Abyss şi, o piesă cerută şi recunoscută de câţiva fani, Salam. Concluzia e că nu o să ratez următoarea lor apariţie pe la noi.

In pauză am văzut că Arkanii ajunseseră deja mai în spate şi făceau poze cu fanii, deci am bifat şi aprecierea pentru fani de pe lista de plusuri. După o scurtă hidratare, am revenit undeva în centrul sălii şi am constatat că totuşi primele rânduri se mai împliniseră. Se face 19:40. Urmau Myrath, o trupă pe care nu am mai ascultat-o până vineri şi aşteptam să mă surprindă, fiindu-mi recomandaţi de mai mulţi metalişti. Pe scurt spus, au fost…ok. Muzică nu atât de impresionantă cum mi s-a spus, dar departe de a fi deranjantă. Da, cred că sunt o trupă care va creşte destul de mult şi destul de repede pentru că, spre deosebire de Arkan, au piese ce te prind imediat. Sunt uşurei, au un vocal carismatic şi sunt axaţi pe partea progressive a metal-ului pe care o amestecă cu influenţele orientale. Pentru mine au fost un pic cam prea lenţi şi vocea lor clean nu m-a mişcat prea mult, mai ales venind după Arkan. Si la ei au apărut baieţii din Orphaned Land pe multe din piese (aici am ajuns la concluzia că publicul nu fusese la Sonisphere/nu mai văzuse OL live, că au fost foarte puţine reacţii). Mi-a plăcut atmosfera şi voia bună ce radia dinspre scenă.

In pauză organizatorii au anunţat cele 10 bilete câştigătoare de invitaţii la concertele Arch Enemy şi Tarja Turunen. Amuzant a fost că iniţial au strigat un cod care se găsea pe toate biletele cumpărate în avans aşa că, pentru câteva minute, a fost o mică buluceală înspre scenă.

Pe la 20:40 au intrat pe scenă capii de afiş, Orphaned Land, şi parcă se strânsese ceva mai multă lume, dar, din nou, nu era deloc greu să ajungi în rândurile 1-2. In mare setlist-ul s-a bazat pe ultimele albume din discografia trupei: Mabool – The Story of The Three Sons of Seven (2005) (Halo Dies, Birth of the Three, The Kiss of Babylon, Ocean Land, The Storm Still Rages Inside, Norra el Norra) si The Never Ending Way of ORwarriOR (2010) (Sapari, Barakah, From Broken Vessels, The Parth, Part 1: Treading Through Darkness, Vayehi Or, The Warrior, Olat Ha’tamid, In Thy Never Ending Way). In fine, găsiţi setlistul complet pe setlist.fm. E de menţionat faptul că, spre deosebire de Sonisphere, aici prezenţa feminină de pe Sapari a fost reprezentată de Sarah Layssac, de la Arkan, care s-a descurcat excelent în rolul Shlomitei Levi, vocea originală. Cu un mare chef de cântat şi simţindu-se vizibil excelent pe scena Bisericii , “Jesus Christ” şi compania au susţnut un ultim show din turneu ca la carte. Păcat că publicul nostru nu e la fel ca publicul lor, atmosfera fiind destul de departe de ceea ce se vede în dvd-uri, pentru că noi am fost mult mai blegi. Un moment interesant al serii a fost cel în care Kobi Farhi, solistul, a prezentat scopul şi mesajul trupei. Am auzit de nşpe ori ideea de “metal is our religion, we believe in metal” dar de tot atâtea ori a sunat fals, fără un fundal adecvat şi spusă doar pentru că “dă bine”. Kobi ne-a mărturisit că în cele patru trupe care au plecat împreună în acest turneu găseşti creştini, evrei şi musulmani dar că asta nu are nicio importanţă, limba si religia universală fiind metal-ul.

Concertul s-a încheiat cu Norra el Norra, o piesă tocmai buna de ţopăit, aşa că m-am strecurat cât mai în faţă şi m-am bucurat de show. Imi pare rău totuşi de încercările nereuşite de stage-diving, eram prea răsfiraţi. In încheierea concertului şi a turneului, toţi membrii trupelor au venit pe scenă, au mulţumit publicului şi au facut poze.

La 10 fix, conform programului, trupele şi-au luat la revedere şi a început foiala legată de strângerea sculelor, că imediat urma programul obişnuit de club. De la sunet aveam aşteptări ceva mai mari, nu a fost prea limpede dar…să zicem, ca tot românul, las’ că merge şi aşa…

Per total, un concert frumos ce şi-a meritat banii şi la care aş fi regretat dacă nu aş fi ajuns. Shalom!

Mai întâi simt nevoia să încep prin a spune că Rome sunt formaţia mea preferată de vreo 2 ani încoace deci trebuie să îmi fie iertate subiectivitatea şi erorile de setlist, mintea mea nu s-a gandit nicio clipă că trebuie sa înregistreze ceea ce vede/aude, era mult prea adâncită în atmosferă.

Am aflat de concert la Dark Bombastic Evening 3, când, uitându-mă pe pereţii zidurilor cetăţii, am văzut un colaj al afişelor cu toate evenimentele Kogaionon & DonisArt. Era acolo un afiş Rome pe care nu-l ştiam. M-am apropiat să văd despre ce e vorba şi…aşa am ajuns să aştept concertul ăsta înca dinainte de a-l vedea pe anteriorul.

Si uite aşa am ajuns la ziua 0, sâmbătă seara. M-am întâlnit cu Mihai şi am pornit amândoi în pas alert spre Kulturhaus. Mie îmi place clubul ăsta, oricat de hipster-icesc ar fi în mod obişnuit. Adică…au preţuri decente, e destul de aerisit, cu garderobă, sunet bun, e perfect pentru un concert underground (da, da, ştiu, sala de concerte e la etaj). Pe la 7 fara 10 eram acolo şi mă miram ce multă lume se strânsese deja la intrare. După vreo 15 minute au venit şi trupeţii şi după încă vreo 15 am intrat şi noi. Am scăpat de haine la garderobă, am stat un pic pe scări la coadă, am dat o raită pe la merch şi pe la bar şi, când am văzut că ne sunt ameninţate locurile cât de cât apropiate de scenă, ni le-am ocupat. Incet-încet clubul s-a umplut, prietenii nostri care mai apăreau ne ziceau că au stat la coadă şi că mai e destulă lume afară încă. Recunosc, mi-a fost un pic (mai mult) frică de aglomeraţie. Merg la concertele Kogaionon & DonisArt de câţiva ani şi intotdeauna m-am simţit ca între prieteni, într-un spaţiu intim (chiar dacă eram la Reduta, în Kulturhaus, în Silver Church sau în aer liber, în Alba), cu oameni veniţi doar pentru muzică, nu pentru băut şi făcut scandal. Atunci când am aflat că s-au vândut destul de multe bilete la concertul ăsta, mi s-a pus un oarecare nod în gât…se ştie că unde-s mulţi, puterea zgomotului creşte. Muzica lui Jerome îmi e foarte personală şi, ştiu că sună egoist, dar trebuie sa spun că nu îmi place deloc să o împart cu necunoscuţi. In sfârşit, sala s-a umplut destul de mult fără să mă simt înghesuită, deşi stăteam în faţă. Au mai fost câteva momente deranjante pe parcursul concertului, dar o să le menţionez mai târziu.

După amintirea zilelor întunecate şi bombastice de la Alba Iulia cu proiecţii ale pozelor de acolo şi cu audiţii ale ultimelor albume Alcest si Syven, luminile s-au stins şi spot-urile roşii s-au concentrat pe scenă, pe Jerome şi pe “cei plătiţi cu jumătatea de oră”. Ca de obicei, cu cămăşi încheiate până-n gât, cu posturi înţepate şi elegante, instrumentiştii şi-au luat locurile rând pe rând şi şi-au intrat perfect în rolurile de martial-industrial-işti.

Si-au început. Fără intro, cu The Consolation of Man. Recunosc că eu nu am sesizat problemele cu chitara de pe prima piesa, cred ca deja intrasem in “starea” Rome şi puteau sa cante oricum, nu aş fi observat. In fine, sunetul a fost remediat rapid. Urmează niste salturi înainte-înapoi între ultimul triplu-album, Die Æsthetik der Herrschaftsfreiheit şi ultimul lor album scos la Cold Meat Industry, Masse Mensch Material. Ascultăm astfel Der Erscheinungen Flucht, Das Feuerordal, Die Nelke, The Death of Longing, The Merchant Flee, All for Naught si To Teach Obedience. Nu ştiu ce să spun despre fiecare în parte (sau, mai bine spus, nu ştiu ce să spun doar în câteva cuvinte), pe mine bucata asta de concert m-a lăsat fără cuvinte, toate fac parte din “lista” mea de piese preferate Rome. M-a întristat un pic să nu observ pe nimeni în jur care să ştie vreun vers. Ah, ba nu, a fost inteligenta persoană care a m-a trezit cu un growl pe Das Feuerordal…. Ce amuzant! Si, dacă tot sunt la capitolul dezămăgiri din partea publicului, le transmit celor care vorbesc/râd zgomotos în timpul concertelor că pot face asta şi în afara sălii, lumea nu a venit să le audă povestirile despre cum a fost la mall. Nu-mi spuneţi să mă mut eu dacă tot mă deranjează…e o chestie de bun simţ.

In fine, dupa acest maraton al pieselor mele preferate, instrumentiştii se retrag de pe scenă, lăsându-l pe Jerome cu a lui chitară în faţa microfonului, pe un scăunel, pentru 3 piese de pe cel mai recent album. Seeds of Liberation e o piesa Rome ce mie îmi inspiră cea mai multă disperare, în voce şi în versuri…live a fost şi mai şi! Piesa următoare, In Cruel Fire, a fost dedicată, ca şi la Alba Iulia, fiului organizatorului. Solo-ul lui Jerome s-a încheiat cu A Pact of Blood şi apoi restul trupei a venit înapoi pentru Little Rebel Mine şi Sons of Aeeth (daca ştie cineva ce este “River of Aeeth”, vă rog să împărtăşiţi). Deşi la Alba nu m-a deranjat deloc reorchestrarea pieselor de pe Flowers from Exile, acum am simţit diferenţa la To Die Among Strangers…varianta live îmi pare mult mai rece, mai puţin melodioasă, poate mai apropiată de stilul lor de acum. Intr-adevăr, e greu de recunoscut dacă nu ştii versurile.

Ne-am întors din nou un pic în timp, pe Nera, pentru Hope Dies Painless, Birds of Prey si Reversion, piese care au constituit o mare surpriză pentru mine. Nu mă aşteptam să cânte ceva practic din altă eră muzicală faţă de cea în care sunt acum, ceva atât de martial-industrial. E ciudat să auzi piesele astea live, fără sample-urile de pe fundal, dar totuşi au reusit sa mişte publicul şi se vedea că sunt încântaţi de efectul creat. Au mai cantat şi nelipsitele Neue Erinnerung, The Torture Detachment şi au terminat, desigur, cu Swords to Rust – Hearts to Dust, la care chiar am auzit destule voci care ştiau versurile. Din nou, şi piesa asta a fost reorchestrata şi pe album suna mult mai bine, dar eu eram mult prea patrunsă de concert ca să mă mai deranjeze.

Imi pare rău că nu am ascultat (nici acum) nimic de pe Nos Chants Perdus şi că au fost doar 2 piese de pe Flowers from Exile. Tin minte cât mi-a plăcut la DBE1, când au cântat Odessa şi We Who Fell In Love With The Sea…sper să nu fi fost prima şi singura dată când le-am auzit.

Incă ceva: ţin să îl menţionez pe tipul de la tobe, care mie mi-a placut în mod deosebit. Pe lânga faptul că işi făcea treaba foarte bine, la fiecare sfarşit de piesă îşi ieşea din seriozitate şi se bucura de aplauze cu un zambet enorm şi cu o reverenţa în faţa publicului.

Aşadar, felicitări Rome şi felicitări DonisArt pentru încă un eveniment reuşit!

Asadar, după cum puteți intui din titlu, sâmbătă seara, înainte de a fi un concert, a fost un circ. Și încă unul de foarte prost gust.

Am ajuns în față, la Arenele Romane, pe la ora 18:45. Organizatorii – PROMUSIC PROD -  anunțaseră ca intrarea începe să se facă de la ora 19, iar prima trupă- Septic Flesh- urmau să înceapă de pe la 19:30. Când am ajuns acolo era deja lume strânsă la intrare, însă în niciun caz nu era înghesuiala, încă. De pe la ora 19, a început să apară tot mai multă lume și să devină destul de aglomerat in fața porților de acces. Dar, surpriză: porțile au rămas tot închise. Și așa au continuat să fie până pe la 19:20, timp în care, la intrare, era deja haos în toată regula, accesul făcându-se prin două puncte minuscule. Evident că nu a mai existat nicio ordine, și totul s-a transformat în”cine știe mai bine să ia fața și să se bage”. Această stare de fapt a luat amploare mai ales când, în mod incredibil, dinăuntru, cam de pe la 19:35-40, au început să se audă primele acorduri Septic Flesh. La acea oră nu cred că apucaseră să intre nici măcar un sfert din oameni. După vreo zece minute le-a trecut si organizatorilor prin cap să deschidă și o a treia poartă, care inițial fusese  rezervată presei și adepților blițului în fața scenei.

În fine, ca să nu mai intru în mai multe detalii, concluzia a fost următoarea: marea majoritate din cei care veniseră cu minute bune înainte de ora așa-zis oficială de deschidere a porților au ratat o bună parte din recitalul Septic Flesh (care oricum a fost scurt) și asta în condițiile în care erau mulți (ca și mine) care veniseră mai ales pentru ei. Au fost și unii care nu au prins nici măcar un minut. Asta în ciuda minciunilor celor de la PROMUSIC PROD, care spun că pe la ora 20 terminaseră cu intrarea. Fix o pulă- am văzut cu ochii mei, la ora 20:15, cum intrau ultimii care au stat la coadă de pe la 19. Unii care ar fi vrut să-i vadă pe SF d-abia reușiseră să intre chiar  atunci- adică la 20:15- cam la ora când grecoteii nu numai că terminaseră de cântat, dar își strânseseră deja și catrafusele și probabil că se băgaseră și la un pui de somn.

Oricum, din ce văd, aceștia (organizatorii), aruncă toată vina pe tour manager, într-un mod, dealtfel, foarte convenabil. Motivația lor e că tour managerul le-a spus că intrarea se face cu 30 de minute după anunțul oficial și că ei au trebuit să se conformeze. Nu știu ce fel de explicație e asta și care-i logica pentru care un tour manager ar fi cerut să decaleze intrarea cu o jumătate de oră și ca prima trupă a serii să înceapă cu o mână de oameni în sală- și, mai ales, de ce nu au pus lucrurile astea la punct dinainte, cum ar fi făcut orice profesionist. Însă e clar că e foarte ușor să arunci pisica moartă la vecin, mai ales când vecinul nu prea poate fi contactat ca să dea răspunsul. Mie personal îmi pare faptul că niște ageamii autohtoni (care nu-s nici la prima abatere de genul) au făcut praf evenimentul, după ce l-au gândit cu organe aflate în partea inferioară a corpului, apoi s-au spălat pe mâini de toată responsabilitatea- ați observat vreodată că atunci când se întâmplă ceva nasol întotdeauna “e de vină” un personaj obscur pe care nimeni nu știe de unde să-l ia ?

Atât despre țepele cu iz mioritic, eu oricum nu mai particip la nimic organizat de ei pe viitor.

Acum să vă zic cum au stat treburile la concert. Eu am fost printre fericiții care au reușit să prindă cam jumătate din Septic Flesh- probabil vreo 15 minute.  Când am intrat în cort, grecii erau deja la jumatea piesei Pyramid God, de pe noul album. În afară de asta, am mai prins și Anubis, A great mass of death si Five pointed star. Din ce am auzit, au mai cântat și The vampire of Nazareth și  Communion, dar nu știu exact. După circul de la intrare n-am reușit aproape deloc să intru în atmosferă. Pe lângă un decor scenic destul de frumos, ce pot eu să remarc e talentul actoricesc al solistului- pe care îl remarcasem încă de acum doi ani, când au mai fost pe aici- care cu siguranță ar face un spectacol și mai mare dacă n-ar avea și bass-ul atârnat de gât. Tobarul- foarte brutal cu setul lui de tobe, bătea fără milă pe fiecare piesă și la final se vedea că era transpirat de parcă ar fi bătut vreo două ore în continuu. Instrumental, piesele s-au auzit excelent,interpretate ca la carte. Am avut o semi-dezamăgire, însă, cu partea vocală- chitaristul care se ocupă și cu vocea clean în mod normal, acum nu a mai dat decât din chitară, iar de părțile clean s-a ocupat cd-ul. Mi-ar fi plăcut să aud piesele complet live (bine, mai puțin partea de orchestră), dar să nu fiu rău acum. Oricum, recitalul Septic era condamnat din start să fie “din scurt”, iar pentru marea majoritate a fost și mai din scurt sau, după caz, inexistent. Sper să-i văd cât mai curând și în condiții mai bune.

După Septic și un scurt raid pe afară, unde auzeam tot felul de expedieri de carne în frigiderul organizatorilor (legitim, dealtfel), am dat iama pe la standul de mărfuri și mi-am luat, la ofertă, ca orice român, tricou + cd, la 100 de RON.

Ca să mai fac o paranteză. Încă o mișcare gândită din partea organizatorilor: în cort se fuma la greu, însă nu exista nicio aerisire, în afară de ușa de la intrare, care si ea stătea mai mult închisă. Ceața de afară n-a avut nici măcar o șansă de a rivaliza în vreun fel cu ce era înăuntru. Când  luminile de pe scenă se reflectau puternic în fumul din sală și stăteai undeva în spatele cortului, aproape că nici nu mai vedeai scena. Cât despre standurile cu bere, deși nu am avut treabă pentru că am făcut pe soferul, au fost puține în raport cu numărul de oameni și, din ce am auzit- nu zic sigur- s-ar fi terminat cam pe la jumătatea recitalului Amon Amarth.

Închid paranteza. Au urcat pe scenă As I Lay Dying. Deoarece trupa asta mă lasă rece total, am preferat să stau undeva în spate și să mai trag doar ocazional un ochi la ce se mai întâmpla pe acolo. Nu am putut să nu remarc faptul că sună de un impresionant banal,la fel ca orice trupă metalcore, cu toate că sunt considerati un vârf de lance al acestui gen. Bine, ținând cont de ce poate oferi acest gen, la modul general, nici pretenții prea mari nu pot să existe. M-am bucurat doar când au terminat.

Și am ajuns și la ultima trupă a serii- invadatorii din Nord- Amon Amarth. Îi mai văzusem o dată, așa că, la început, m-am plasat undeva pe la jumatea sălii, iar, mai apoi, m-am dus prin față, că m-aș fi ofticat să dau atâția bani pe bilet fără să mă simt și eu bine. Cu bărbi și plete blonde, ca orice vikingi care se respectă,cu corn la brâul solistului- din care acesta mai bea din când în când- cu piese despre lupte cu șerpi mitologici, războaie, sacrificii, mercenari plătiți de împăratul Bizanțului, cetăți cerești, arbori ai lumii, jafuri și alte  subiecte la modă, odinioară, pe plaiurile de sub cercul arctic, băieții de la Amon Amarth au condus un asalt de vreo oră jumătate, într-un stil specific trupelor mari. Solistul a încercat și puțină română, cam stricată, ce-i drept, dar apreciată de public. Au cântat piese destul de multe de pe noul album- Surtur Rising (pe care, spre rușinea mea nu l-am ascultat nici până acum), dar și alte piese mai vechi și mai cunoscute mie. Nu enumăr setlistul, pentru că nu l-am memorat.Pot să zic doar că în sală/cort a fost destul de multă voie bună și în față destul de multă agitație. Pe lângă metaliștii nelipsiți de la orice eveniment din București au fost și foarte mulți puști, fani Amon Amarth (și, îmi imaginez, mulți și special pentru As I lay…). Solistul Johan chiar a părut veritabil impresionat și a apreciat energia publicului din România.

El, la rândul lui și-a făcut treaba impecabil. Totuși, nu pot să nu remarc izul de rutină și de mecanicitate pe care îl emană uneori genul ăsta de trupe, cu multe concerte pe an, inclusiv festivaluri mari. Pe lângă clișeicele “it’s great to be here etc”, a mai fost o glumă de-a solistului făcută, pe piesa The pursuit of vikings, glumă pe care a făcut-o, absolut identic, și când i-am văzut acum doi ani la Metalcamp- atunci când a pus publicul să cânte după el versurile, a mai adăugat “it doesn’t matter if you don’t know the lyrics, it’s death metal, no one will know the difference”. Acum știu că-s cârcotaș, probabil atunci când ai o tonă de concerte pe an, e cam greu să fii original- plus că cei mai mulți n-au cum să știe toate astea dacă n-au fost prezenți să-i vadă și-n altă parte. Personal, mi-a plăcut concertul lor, cu mențiunea că în aer liber fac un spectacol sensibil mai mare, cu flăcări si alte chestii d-astea.

Ar mai fi două lucruri de spus despre public. Pe de-o parte gesturi de țărănie românească clasică de a intra în moshpit însoțit de vreo bere sau, mult mai grav, de câte o țigară aprinsă- chiar s-a ars cineva în felul ăsta, în cel mai literal sens. Pe de altă parte vreo 2-3 matoliți care intrau deampulea în lumea de pe margine, sau se împingeau pe acolo fără nicio legătură cu ritmul piesei care se cânta.

La final a mai fost o fază, obiectiv vorbind tragi-comică, pentru mine, personal, doar comică. Imaginați-vă 4-5 indivizi, cu vârste clar peste 25 de ani, unii chiar peste 30, din ce mi-a părut mie, care se bat pe un băț de tobă, aruncat de tobarul de la Amon. Bine, bătaie e impropriu spus. Fiecare ținea câte o mână fermă pe băț(ul de tobă), în timp ce cu cealaltă împingea pe cine apuca, dintre dușmanii pretendenți ai bățului. Din împinsătură în împinsătură au parcurs cam jumătate de cort. Nu știu exact cum s-a incheiat, însă unul, care clar a fost pierzător, era cu greu ținut de un prieten, lângă ieșire, din a sări la gâtul nu știu cui, care probabil că luase bățul. Per total, a fost o imagine cel puțin adorabilă.

Mă opresc aici, cu speranța să nu mai am de-a face cu așa organizare vreodată și că o să am  ocazia să-i văd și pe Septic mai pe îndelete.

De data asta nu a mai fost vorba de durere de urechi cauzata de sunetul prost, ci pur si simplu imi tiuie urechile dupa concert.
Sa va spun sincer, nu cred ca as fi mers la concertul de duminica seara daca nu as fi aflat ca un prieten de-al nostru, cunoscut prin alte medii decat cele concertistice, e noul chitarist Deathdrive si urmeaza sa cante in deschidere. Si cum nu era sa dau aproape juma’ de milion pe un bilet  ca sa vad doar o juma’ de ora de concert, m-am ales cu o seara hardcore.

Dupa ce ne-am grupat, am facut gestul cu scosul banilor din buzunar si ne-am ales cu cate o bratara, am intrat, cam pe la 7 jumate in sala de concert a clubului Wings.  Era aproape gol, asa ca a mai durat inca vreun sfert de ora pana au inceput sa cante Deathdrive. Partea buna, in Wings, este ca au bagat bere la 0.5 (Tuborg si Holsten), asa ca macar acum stim pentru ce dam cate 6 lei.

Asa, ziceam de Deathdrive. Primele trei piese au fost cantate cu vechiul chitarist- Sheriff- iar una dintre ele l-a avut ca invitat, drept vocalist, pe Cata de la Coma. Nu i-am mai vazut live de mai bine de un an, cand am fost impresionat de atitudinea pe care au avut-o, si nici acum nu au dezamagit. In ciuda faptului ca in sala nu erau mai mult de cateva zeci de persoane, dispersate, si in mare parte catre barul din spate, oamenii si-au facut treaba bine, cu energie si pasiune, incercand pe alocuri sa arunce niste scantei de agitatie prin public, fara prea mare succes.

Dupa trei piese, Sheriff i-a predat stafeta lui Ingy (Catalin Ingeaua), care a cantat ultimele patru piese ale recitalului. Cum, dupa spusele lui, nu avea decat vreo 4 repetitii cu trupa, si inainte de asta cam era colbul de un deget pe chitara lui, se vedea pe fata lui ca e cam ingrijorat. Dar si-a intrat bine in rol, si cu exceptia unei greseli la un moment dat (nu, n-a sesizat-o niciunul dintre noi, ni s-a sugerat), a servit destul de bine riffurile de groove metal. Noi ii uram succes lui si intregii trupe. Pacat ca au fost primii si atmosfera in sala a fost inexistenta.

A urmat o pauza de bere si discutii, dupa care a inceput a doua trupa, una din Cehia (edit: sunt din Elvetia, de fapt), din cate am inteles – pe numele ei Moriggu. Deja in sala incepeau sa intre tot mai multi oameni, dar toti se inghesuiau catre partea din spate, in fata fiind pustiu. Oricum nici nu a fost rost de agitatie. Trupa in cauza a cantat un fel de metalcore, cu parti melodic death (asta din ce am putut sa-mi dau seama), dar nimic de scos ochii. Muzica lor a fost, practic, de duzina, cu un sunet generic, pe care il auzi cam pe la toate deschiderile de concerte metal. Inca o dovada ca scena e suprasaturata.

Dupa momentul asta, si inca o pauza de alimentare, au urcat pe scena Undivided – conationali cu Pro-Pain. Nici de trupa asta nu am auzit vreodata, dar m-au facut sa ciulesc urechile, in momentul in care au inceput. Dupa lalaiala trupei precedente, baietii astia au inceput cu un hardcore clasic, mai apropiat de radacinile genului- de punk, decat de metal, iar ritmurile lor alerte au pus destul de repede lumea in miscare- ma rog, o parte din lume. S-a incins destul de repede un circle pit, putin pogo si cateva incercari de crowd surfing, destul de esuate tinand cont ca marea parte a publicului inca mai facea baricade in fata usii din spate. Au cantat, presupun, vreo 40 de minute, destul de antrenante, care ne-au mai bagat putin in atmosfera de concert.

Si a sosit si ora 21.30(~45), cand au urmat la aparat Pro-Pain, care au incheiat seara, cu o ora jumate de hardcore, cu destula garnitura metal. Nu sunt un fan declarat al trupei, nici macar al stilului abordat, deci nu o sa intru in detalii prea mari despre muzica lor in sine sau despre setlist. Au cantat cam o ora jumate, intr-o sala in care, desi nu gemea de plina ce era, se stransesera, totusi, peste 100 de persoane, pe undeva pe la 150. In general publicul a fost apatic, cu exceptia celor aproximativ 15 din fata, care sareau, se impingeau, cateodata mai faceau cate un circle pit si, evident, mai luau si cateva cazaturi.

Pro-Pain au cantat conform “exigentelor” stilului, adica in forta, energic, fara prea multe subtilitati, cu volumul dat catre pragul superior. Se vede ca trupa dadea tot ce avea, pe scena, camasa vocalului intrand serios “la apa” pe masura ce se derulau piesele. Spuneam ca publicul n-a debordat de entuziasm, cu exceptia catorva din fata scenei, in rest, in cea mai mare parte a salii, era destul de rara si cate o mana ridicata.

Personal, concertul mi s-a parut, calitativ, cam prin zona medie, nici nu m-a dezamagit, nici nu m-a impresionat in vreun fel.

Dupa vreo 3 saptamani de sclavageala intensa si umflare de ficat, a apucat si eu sa prind cateva momente de relaxare. Scapat de la munca la o ora “normala”, am decis sa imi incep uichendul cu un concert. Bine, am zis sa vin la acest show pentru ca nu aveam rabdare sa astept concertul Pro-Pain de duminica. Dupa ce am primit invoire de la stapanire (cu limita fixata la 4 beri), m-am indreptat spre Underworld unde am facut jonctiunea cu Ursu’ si Ciprian. Prima supriza a fost numarul mare de oameni care se inghesuiau in cei 20 de metri patrati subterani. A doua surpriza a fost berea Gambrinus, din care nu mai bausem de un numar mare de ani. Referitor la numarul de spectatori, parerea mea e ca e criminal sa organizezi concerte rock intr-un spatiu cat o sufragerie, si cu un ditamai stalpul colturos in mijloc. E genul de loc unde iti trebuie asigurare inainte sa te apuci de moshpit, stage diving si alte activitati culturale.

In fine, sa revin la concert. Asa cum era firesc, concertul a inceput la 9 jumate, adica la un ceas dupa ora anuntata. Ceea ce nu m-a deranjat, pentru ca am avut timp sa beau o (1) bere si sa schimb cateva barfe. Primii care au spart gheata au fost compatriotii nostri de la Mediocracy. Ce pot sa spun despre show-ul lor? Mi-au placut cateva chestii. De exemplu, mi-a placut cum Parasuta, tobarul, dadea in tobe cu zambetul pe buze. Mi-a placut cum Costin, chitaristul, a fost luat pe sus si a facut crowd surfing in timp ce tinea un solo. Mi-a placut cum a recationat publicul si cum s-a realizat simbioza aia pe care o cauta toate trupele, de nu mai stii unde incepe si se termina scena. Mi-a placut cum Viez, vocalul, a facut si el crowd surfing, cu picioarele pe tavan. Mi-a placut chiar si faptul ca i-a picat microfonul dupa 2 piese, pentru ca astfel de incidente sunt sarea si piperul unor astfel de concerte. Daaaar… per total, nu pot spune ca mi-a placut Mediocracy. I-am vazut de mai multe ori incat sa-mi fac o parere. Pur si simplu nu se lipesc de mine. Vocea e o bariera peste care nu pot sa trec. Si nu sunt un tip nazuros. Ascult trupe cu o multime de stiluri vocale, de la screamo la growl-uri guturale, dar la show-ul asta (ca si la celelalte) am avut mereu senzatia ca vocea nu se muleaza pe acest gen de sound. Nu pot sa explic exact, nu sunt critic de muzica, pot spune doar ca imi place sau nu-mi place o anumita voce, intr-un anumit context. In fine, showul a fost ok, ultima piesa a fost senzationala, a fost o bucata lunga, cu un pic de dub (asa mi s-a parut), cu tot felul de distorsuri si efecte. Mi-ar fi placut sa ascult mai multe bucati la fel. Dupa ce s-a terminat recitalul Mediocracy, mi-am luat a doua (2) bere si m-am pregatit pentru partea a doua.

Dupa un sound check destul de lung, a inceput show-ul celor de la Downfall of Gaia. Sincer, nu mi-a placut nici asta (la faza asta sunt mai urs decat Ursu’). E genul de trupa de post-metal “clasica”. Piese lungi, power chords peste power chords, voci urlate… boring as hell. Au fost mult sub Mediocracy, ca originalitate, ca prestatie etc. Genul de trupa de care gasesti 3 la zece mii pe youtube. Va zic eu la plezneala cateva: Fall of Efrafa, Icos, Mouth of the Architect, Kodiak. Toate suna la fel: incep cu note grele si luuuungi, accelereaza la un moment dat si apoi iar se lungesc si se ingreuneaza. Si tot asa pana te ia somnul. Si toate suna la fel. Fara un solo de chitara sanatos, care sa te trezeasca. Singurul lucru interesant la aceasta trupa a fost tobarul. Dadea, tata, cu o furie in tobe de ziceai ca nu sunt ale lui (si probabil nu erau). Dupa prima piesa am zis ca o sa oboseasca si  sa ia o pauza. Dar n-a luat, a continuat sa dea cu ura in ele pana la final. Mai mai sa le plezneasca. Dar a fost cam putin pentru a ma convinge. Asa ca spre final am iesit afara sa iau o gura de aer si a treia (3) bere.

Dupa ce m-am intors, pe scena au inceput sa se desfasoare baietii de la Rosa Parks, niste baieti din Ungaria. Partea buna e ca sigur nu au confundat Bucharest cu Budapest. Tot la parti bune pot trece faptul ca nu s-au bazat pe power chords. Partea proasta e ca sunt o trupa instrumentala. Stiu ca pana acum i was bitching about vocals and shit, dar mai mult decat vocile urlate nu pot sa inghit trupele instrumentale. Baietii s-au bazat pe tot felul de tehnici interesante de ciupituri, tehnici mai spre jazz, solouri etc. Dar parca prea sunau numai a intro-uri, outro-uri si bridge-uri. Le-a lipsit unicitatea si omogenitatea data de voce. Parca ascultai negativul unor piese (banale) post-rock. Spre final mai ca ma luase somnul, noroc ca mi-am mai luat inca o bere (4) si ca n-au exagerat, au cantat vreo 35-40 de minute. Publicul (desi mai subtire spre final) i-a aplaudat, totusi, cum se cuvine. La fel de mult (poate mai mult) i-au aplaudat si pe precedentii, de la Downfall of Gaia. Semn ca (in afara de mine) restul lumii a apreciat show-ul. Probabil trebuie sa fac o pauza lunga de concerte post-rock/post-metal. Noroc ca vine duminica Pro-Pain si o sa-mi relaxez urechile cu niste hardcore sincer, fara pretentii.

Apoi, pe la 22:15, lumea a inceput sa intre in sala si prima trupa s-a urcat pe scena. Din pacate, una din trupele care trebuiau sa cante, n-a mai ajuns din cauza unui accident rutier in Ungaria. Oricum, primii pe scena au fost United and Strong, din Berlin. E prima trupa de hardcore cu o tipa la tobe pe care o vad. Au sunat bine, chiar daca hardcore-ul lor e destul de simplu. Simplu, dar la obiect. Inca de la prima piesa lumea a inceput sa “danseze” si, chiar daca pe parcursul show-ului au lasat-o mai moale, per total a fost misto. Nemtii si-au facut treaba cum trebuie si s-au bucurat impreuna cu publicul de atmosfera.

Nu mult dupa berlinezi au urcat pe scena si brazilienii de la Questions, care canta un hardcore cu ceva influente metal si pe unele pasaje aveau ceva ritmuri “a la Sepultura”, care dadeau foarte bine. Vocalul a pus sala in miscare inca de la prima nota si cei 7-8 oameni care se agitau mai tare in fata n-au contenit sa faca haos. De vreo doua ori m-am trezit cu cate o talpa de adidas pe deasupra capului, iar circle pit-ul in jurul stalpului din mijlocul salii a facut deliciul serii. Pe final am primit o portie de doua cover-uri: Sepultura – Troops of Doom si o piesa de la Warzone, iar pentru ca publicul nu s-a multumit cu atat, au mai cantat “ca bis” o piesa de-a lor si piesa celor de la Warzone a doua oara. Si pentru ca sunt latini si sunt la fel de nebuni ca si noi, am facut o tona de poze cu trupa chiar in timp ce cantau si apoi si la final. Vocalul nu mai inceta cu “one more… ok?”, asa ca abia dupa vreo 5 poze am reusit sa plec si eu de acolo linistit.

Pot spune ca a mai fost o seara reusita de hardcore, in mica noastra “familie”.

Mai mule poze aici:

Seara a inceput cu brasovenii de la I Stared Into The Forest, o trupa care mi s-a parut ceva post-metal/hardcore. Cu doar trei membri – vocal, chitarist si tobar – trupa a sunat bine, iar lumea s-a strans in fata si i-a urmarit cu interes. Si eu am ramas surprins de cat de bine poate suna o trupa in trei oameni, mai ales ca tobarul cica venise doar de doua saptamani in trupa. Dupa cum ziceam, lumea s-a adunat in fata si i-a aplaudat dupa fiecare din cele trei piese pe care le-au cantat si, chiar daca nu s-a agitat nimeni, showul a fost foarte OK.

Apoi au urmat Mediocracy, fara bassist, dar cu aceeasi pofta de haos ca de fiecare data. Nu mai are rost sa povestesc ce si cum. Trupa a fost la inaltime si publicul a inceput sa-si faca incalzirea pentru ce urma dupa ei…

Run With The Hunted e o trupa de care nu auzisem pana la concertul din Fabrica si eram curios sa vad ce iese. Au urcat pe scena cu atitudinea tipica trupelor straine, cu multa dezinvoltura si cu multa energie. Nici n-au dat bine doua-trei acorduri, ca lumea deja a inceput cu datul din coate si din picioare, iar la primul refren deja se rotea circle pit-ul. Dupa o sesiune scurta de fotografie n-am putut sa mai stau deoparte si m-am bagat si eu in mijlocul valtorii. Americanii au stat de vorba cu publicul intre piese si, pe langa mesajul pe care-l transmit prin muzica, ne-au spus cat de mult se bucura sa fie pe la noi si sa vada ca chiar si dincolo de jumatate de glob pamantesc lumea e la fel cu cei de acasa, cu aceeasi atitudine, cu acelasi stil de a trai si a simti. La ei a inceput si stage divingul, care nu s-a oprit pana la finalul concertului.

Dupa americani au venit suedezii de la Anchor, inca o trupa de care nu auzisem. Cu un hardcore ceva mai melodic, dar si cu ceva breakdown-uri care iti rupeau capul, scandinavii au fost si ei la inaltime, iar lumea s-a simtit bine, desi la inceput s-a cam facut o pauza de *pit-uri.

Pana la final, insa, mare parte din public era cu mainile pe sus, iar “dansatorii” din fata si-au facut datoria din plin. Cineva chiar si-a pierdut cheile in timpul show-ului si, chiar daca au fost “afisate” de cateva ori, nimeni nu le-a revendicat; sper sa le fi recuperat pana la urma cine trebuie. Inca o data am vazut pe scena din Fabrica o trupa buna care a pus in miscare spectatorii si sangele din ei.

And then there was Trial! Dupa intro-ul “clasic” pe care l-am vazut in ultimele luni de nenumarate ori pe youtube, a inceput haosul direct. Din secunda 1 din care au inceput piesa “Reflections” a inceput si haosul. Eu cu siguranta n-am inteles nimic din ce era in fata: lumea alerga, dadea din coate, sarea de pe scena, tot ce trebuie ca un show de hardcore sa inceapa bine. Si faza frumoasa e ca nu s-a oprit nimeni pana la final. Am prins in maini stagediver-ii de cel putin 30-40 de ori, iar de pe jos am adunat oameni tot de atatea ori. La un moment dat si eu mi-am pierdut un adidas si l-am gasit cu greu in pauza dinaintea piesei care a urmat. In multe ocazii vocalul a lasat pe cei din public sa cante versurile si, spre surprinderea mea, au fost cativa oameni care stiau aproape toate piesele. Mi-a placut ca in haosul care era in fata am vazut si doua tipe care au sarit de cateva ori de pe scena, lucru care se intampla mai rar pe la noi. Cativa din stagediveri au avut ceva probleme cu boxele de deasupra scenei, iar Viezure, vocalul de la Mediocracy, a luat una din plin inainte de a cadea in mainile celor din fata. Din fericire nimeni n-a fost ranit si chiar daca multi au plecat cu vanatai acasa (si eu, si eu!) sunt sigur ca nu regreta absolut nimic.

La final am mers cu Tase si am stat putin de vorba cu vocalul, un tip super misto, dupa care ne-am pozat cu el, dar nu dupa ce mi-am luat un tricou si am primit un poster cu semnatura.

Pot spune cu destul de mare siguranta ca a fost concertul de hardcore al anului in Bucuresti! Multumim inca o data Paul pentru tot ce faci si tine-o tot asa!

Mai multe poze aici: