E greu de transpus în cuvinte concertul de sâmbată seara, mai ales aşa, înca la cald (şi probabil că va mai fi “la cald” încă vreo două săptămâni). Am numai laude şi mă gândesc că dacă o să scriu numai şi numai de bine, o sa pară ireal. Dar aşa a şi fost…

Sâmbătă pe la prânz ne-am strâns 5 oameni, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre Braşov. In timp ce cd-ul ne oferea spre ascultare Vulture Industries, mă gândeam că prestaţia lor de la DBE3 a fost ultimul concert metal care m-a trecut prin atâtea stări că ajunsesem să nu mai ştiu nici eu ce să simt. Oare urma o seară la fel de ameţitoare?

Inceputul:

Arcturus este o stea, o gigantă roşie, una din cele mai strălucitoare stele de pe cerul nopţii, un astru de 26 de ori mai mare şi de 170 de ori mai luminos intrinsec decât Soarele nostru. Aş spune că trupa şi-a ales perfect numele, detaşându-se fără probleme de majoritatea formaţiilor cu care îşi împart bolta. Poate şi pentru că nu sunt Metal în sensul pur al cuvântului, ci se joacă cu influenţe din cele mai variate, imposibil de definit – dar cum lumea se învârte printre etichete, trebuie să mă conformez şi să spun şi eu că “genul” se cheamă Avant-garde Metal. Nebunii experimentale ce rup zidurile specifice genurilor convenţionale, structuri şi ritmuri neobişnuite, voci mai degrabă dubioase. Amestecătura asta conduce la o atmosferă cosmică, spaţială, din alte lumi, pe care multe trupe se aventurează să o obţină dar eşuează. Forţa Arcturus te loveşte şi cicatricile rămân, chiar dacă iniţial nu le-ai înţeles şi le-ai digerat greu.

Deşi nu a început aşa, Arcturus a devenit un “supergroup” datorită muzicienilor ce cântă/au cântat în cele mai bine cotate trupe de (Black) Metal. Trupa s-a format în 1990, la iniţiativa lui Hellhammer şi a lui Carl August Tidemann. Deja ai întâlnit un nume ce iţi sună cunoscut, nu? Hellhammer e unul dintre cei mai populari baterişti ai metalului extrem (are şi de ce să fie!), unul din oamenii ăia la care te uiti în “CV” şi te întrebi când naiba au timp să le facă pe toate. Mayhem, Age of Silence, The Kovenant (ex Covenant), Winds, Dimmu Borgir, Shining…o nebunie! De vocalul actual, ICS Vortex, din nou…greu să nu fi auzit vreun metalist (Borknagar, Dimmu). Cu aşa nişte muzicieni, cum să-ţi faci griji că ar putea să sune ceva greşit? Mai ales că, revenind la sfârşitul anului trecut după o pauză de 4 ani jumate, oamenii sigur aveau poftă de cântat.

Nerabdarea:

După o masă copioasă şi o limonadă prea dulce la Bucătarul Vesel, mi-am luat o îngheţata şi am purces să ascultăm proba de sunet pe Nightmare Heaven din faţa Redutei. Se împlinea deja un an de când nu mai salutasem Reduta şi începuse să mi se faca dor. Poate ca e o locaţie atipică unui concert metal dar, după experienţa Agalloch de acolo, am trecut peste sentimentul iniţial de disconfort şi acum o consider o sală elegantă, intimă, cu sunet şi vizibilitate excelente din orice colţişor. Pe scurt, o sală foarte bună de concert. Arcturus nu sunt o trupă pe care să se faca pogo, mosheală şi alte sporturi alergătoare, deci scaunele nu consider că au fost un inconvenient, ba chiar aveam mai mult loc pentru headbanging decât în mod normal.

Dupa ce ne-am confirmat rezervările, ne-am luat biletele şi brăţările şi ne-am aşezat la coadă, să intrăm. Atunci m-am uitat un pic în jur şi…ghici ce, iarăşi am vazut multe din chipurile pe care le văd şi în Bucureşti, la concerte. Nu suntem mulţi, dar suntem consecvenţi.

Am intrat pe la ora 21 în sală, am ocupat 5 locuri perfecte şi am ieşit să-mi iau tricou. Văzusem pe net, cu câteva zile înainte, modelele de tricouri pe care urmau să le vândă (artwork Costin Chioreanu, deci superbe) şi ştiam ce vreau, dar îmi era un pic frică de preţ. M-am liniştit rapid şi…deja îmi puneam problema dacă nu aş putea să-mi îmbogăţesc garderoba chiar cu două tricouri. Preţuri mai mult decât prietenoase, zic eu – 40/50/60 lei (şi un special limited edition la 100 de lei).

După ceva timp de stat la taclale cu prietenii, când tot ce eram în stare să zic era “vreau să înceapă, vreau să înceapă!!”, pe la ora 22, ne-am strâns în sală câteva sute de oameni (400?), s-au stins luminile şi a apărut o proiecţie cu Nebuloasa Crab. Am avut un moment de nedumerire dar am uitat rapid de el când au spus “prezent” şi instrumentiştii pe scena, în frunte cu muntele de ICS Vortex.

Incremenirea:

Au început rapid, cu Evacuation Code Deciphered. La fel de rapid am rămas şi eu stupefiata. Ce se întâmplă? Cine şi de ce sunt oamenii ăştia atât de relaxaţi şi cum cântă totuşi fără nicio greşeală? De ce se strâmbă tipul ăla pe scena aşa de nonşalant? Cum poate să facă asta în timp ce scoate aşa nişte sunete? Unde îi sunt mâinile bateristului? Am intrat într-o transă completă, ştiu doar că aveam momente în care zâmbeam tâmp doar pentru că mă uitam la un munte de om care se leagană. Incă de la început, Vortex şi-a salutat fanii din primele rânduri, dând noroc cu fiecare şi zâmbindu-le. Sincer, nu mă aşteptam să fie atât de prietenos pe scenă (şi, se pare, şi în afara ei). Oamenii transmit un sentiment de relaxare completă, comunică extraordinar cu publicul doar prin gesturi şi mimică şi işi fac treaba “flawless”.

Nu ştiu cum am trecut prin Ad Absurdum, Nightmare Heaven si Deception Genesis, îmi amintesc doar că înca mă uitam la scenă, la Mihai, din nou la scenă…şi, în final, îi ziceam lui Mihai că nu-mi vine să cred ce ascult.

Admiraţia:

Când, în sfârşit, mi-am revenit din stupoarea extremă ce mă acaparase, am reuşit să mă relaxez şi să mă desfăşor în voie pe Alone. Proiecţiile continuau să curgă – filmări din Sistemul Solar, Jupiter, Saturn, diverse nebuloase, diverse roiuri stelare şi galaxii, completau spectacolul şi le ofereau Arcturus-ilor un mediu în care să-şi folosească “goggles”-urile purtate.

Ne-am întors in ’97 – The Chaos Path. Am mai zis că nu ştiu unde îi erau beţele lui Hellhammer? Si eu abia sunt în stare să ţin un ritm simplu cu degetele pe birou…

După o mică glumă gustată de public referitoare la “finding Jesus” cu concluzia “but nobody’s perfect”, ne mutăm la ceva mai “recent”, simfoniile carnavalului (Sideshow Symphonies – 2005) cu Deamonpainter. Moment de privit spectacolul în ansamblu, mi-am spus. Ghinion, deşi este (poate) o piesă mai simplă şi mai liniştită, versurile ei live nu te lasă deloc să ieşi din starea Arcturus. După câteva încercări repetate de a ma îndepărta de ceea ce se întamplă şi a arunca o privire “la rece”, mi-am dat seama că nu merită, nu am nevoie decât să mă las purtată de atmosferă, să fac un “sound-surfing” imaginar, fără să-mi pun întrebări.

A urmat o piesă despre un personaj mitologic norvegian, Hufsa. Ce nume sonor! Hibernation Sickness Complete şi Shipwrecked Frontier Pioneer sunt, din punctul meu de vedere, două dintre piesele de rezistenţă Arcturus şi, faptul că le-au cântat împreună, pe mine m-a dărâmat, de mult nu am mai trăit 15 minute atât de intense.

Epuizarea:

Au anunţat că urmează ultimele două piese şi că nu vor mai avea niciun bis, să nu îi chemăm. Din nou, este de apreciat că nu se ascund în spatele unor clişee plictisitoare deja. Cu aceste două piese ne-am întors pe Aspera Hiems Symfonia, în perioada Black a trupei (dar care, aşa cum au zis şi ei, s-a terminat). Aici, pe To Thou Who Dwellest In The Night, am revenit pentru câteva clipe la uimirea iniţială…Vortex poate şi să dea cu groh-groh-ul aşa bine? Când şi-a schimbat corzile vocale? Ce-i cu gama asta vocală atât de largă? Iar nu-i văd beţele lui Hellhammer, ce naiba? Whoa, ce clape, ce chitară, ce bas! Ce atmosferă!

Am încheiat concertul în forţă, cu Raudt og Svart, schimburile de energie dintre scenă şi public făcându-se în ambele sensuri şi comunicarea atingând un nou nivel.

Gata. După 10 minute de dat noroc cu fanii, împărţit pene/beţe şi salutat pe toata lumea (mai există cineva care nu a devenit fan după concertul de sâmbată?), astrul Arcturus a părăsit scena şi eu am putut să ma arunc în scaun, să îmi trag sufletul şi să-mi aşez gândurile. Vedeam cum lumea pleca din sală şi mă simţeam ca la finalul unui film bun, când înca mai privesc genericul pentru că, deşi sunt epuizată psihic, totuşi nu vreau să se termine.

Eu, ca de obicei, după concertele frumoase, simt nevoia să mulţumesc cuiva. Astfel, pe langa Arcturus-ilor (cărora am reuşit să le zic în două cuvinte, prin ICS Vortex, cât mi-au plăcut), trebuie să mă înclin în faţa lui Doru, echipei Kogaionon/DonisArt şi echipei Next Dream Event (Leo, la mulţi ani!) pentru seara de sâmbată, lui Ciprian că ne-a dus până acolo (greu cu direcţiile, dar am ajuns până la urmă) şi lui Mihai că ne-a întors (ai fost “miez”, dar eu tot aş fi preferat să nu mă întorc).

Nu uitaţi, cu aceiaşi organizatori ne revedem în august, la Dark Bombastic Evening 4.

Deci, ziceam ca o sa fac o recenzie speciala. Ideea nu a fost a mea, dar am acceptat-o destul de repede. In timpul concertului Terror/DBD/Take Offense am facut o poza cu doi nebuni pe care multi dintre voi ii stiti. Unul din ei (chitarist) a venit cu ideea sa fac o recenzie la acea poza, asa ca asta urmeaza.

Va rog sa observati bine poza de mai jos (dati click pe ea sa o vedeti mai mare).

Ce vedeti in ea sunt doi mari artisti si un betiv fan de-al lor. Daca nu v-ati prins cine e cine si care e care, atunci e problema voastra, pentru ca noi ne stim intre noi. Dar probabil nu conteaza asta. Ce conteaza e ce a vrut sa spuna artistul. Din ce-mi dau eu seama, cred ca a vrut sa fie o compozitie irealista cu trei personaje la un concert hardcore. Probabil personajele erau putin agitate dupa ce cazusera pe jos la un moshpit sau la vreun stagedive, ca vad ca gesticuleaza care si cum poate. Personajul din fata, cel cu tricou albastru ne arata cat de viril nu e (sau sa spunem romaneste, ne arata cat de mica are pula). Cel din mijloc s-a prins de gestul celui in albastru si face misto de el, ceva in genul “ia uite ce pula mica are asta!!!” La toata faza asta, al treilea personaj e ala care n-are nici o idee ce se intampla, asa ca se stramba spre camera. Probabil e si din cauza blitzului, dar nu pot fi sigur. Dupa ce m-am uitat mai bine, insa, se pare ca al treilea personaj vrea sa ne arate cat de viril e, pentru ca se vede destul de clar cum din spatele celui de-al doilea personaj iese un pumn ridicat, semn ca ala din spate are “scula” mare. Sper ca cel din mijloc n-a avut de suferit din cauza asta.

Oricum, toata treaba in poza asta o face “background-ul”. Pictura rupestra cu culori vii din spatele celor trei reprezinta bucuria innascuta a celor care vin la concertele de hardcore in Fabrica (pauza de publicitate!). Trebuie sa intelegeti ca acest albastru pur ne face sa fim mai fericiti si sa ne zbenguim ca nebunii la orice concert.

Ca o concluzie, pentru ca nu prea mai am idei, cred ca v-ati prins ca cei trei protagonisti ai acestei opere de arta voiau sa arate lumii care e cea mai tare trupa de hardcore din judet. Daca nu v-ati prins, atunci imi pare rau pentru voi.

P.S. Astept cu nerabdare radiografia coastelor lui Radu de la Mediocracy, sa fac si pe aia o recenzie.

O sa incep, cum n-am mai facut niciodata, cu sunetul. Da, sunetul de la concert a fost fantastic aseara. De la un concert la altul, cand e Fane la mixer, se aude din ce in ce mai bine. Nu stiu cum face, dar o face bine de tot. Aseara s-a auzit fantastic la toate trupele (pe care le-am prins).

Asa… din cauza ca de un an am un drac de caine de care trebuie sa am grija, mereu ajung mai tarziu la concerte. De obicei nu e nici o problema, pentru ca mereu se incepe mai tarziu, numai ca aseara s-a intamplat ca totul sa fie fix la program. Cand am ajuns, pe scena erau H8. N-o sa spun nimic, doar ca s-a auzit foarte bine si ca erau cativa oameni in fata care se agitau. De ce nu spun nimic? Se pare ca ii deranjeaza pe unii. Asta e.

Dupa H8 am avut o pauza destul de lunga, timp in care am stat la vorbe cu prietenii veniti la concert. Am ciocnit cateva beri cu prietenii si mi-au curs ochii la merch-ul americanilor. Apropo, astia sunt nebuni? Cel putin Terror si DBD aveau niste tricouri SUPER-PIZDA! Pacat ca n-am avut atatia bani incat sa-mi cumpar de toate. Mi-am luat doar o sapca, pa care era sa o si pierd dupa ce am cazut intr-o mare gramada de oameni, la cel mai dement circle pit din Fabrica. Dar despre asta o sa cititi putin mai jos.

Nu va simtiti ofensati, dar americanii au dat din nou lectii de atitudine, chiar incepand cu Take Offense. De cum s-au urcat pe scena parca ziceai ca s-a schimbat vremea brusc. Desi lumea astepta de ceva vreme concertul asta, inceputul a fost timid, cu cateva ture de “side to side” facute de niste baieti din Constanta (din ce-am auzit). Apoi au inceput si ceva “cerculete alergatoare”, cateva “maaruncdepescena” si cate si mai cate. Pe final, destul de multa lume dansa in fata, impreuna cu vocalul, care imprumutase multe din gesturile lui Mike Muir si chiar stilul de a se imbraca (sosete albe pana la genunchi). Una peste alta, totul a fost foarte bine pentru ceea ce urma sa vina.

Apoi a urmat din nou o pauza de bere si de stat la palavre (si barfe) cu lumea cunoscuta. Urmeaza zilele astea, dupa ce primesc pozele de la Tase, sa fac o recenzie speciala – sau poate chiar doua. O sa vedeti despre ce e vorba.

Death Before Dishonor n-au mai avut nevoie de introducere. Au mai fost la noi acum vreo patru ani, daca nu ma insel, si cred ca deja stiau la ce sa se astepte. Diferenta fata de Take Offense a fost ca lumea ii cunostea si ca si ei au avut ceva mai multa “putere”. Inca de la prima piesa a inceput haosul: picioare pe sus, picioare pe jos, picioare pe sub barba, picioare peste cap, corpuri zburand de pe scena si tot asa. S-au incins si cateva “hore” hardcore, s-a cantat impreuna cu cei de pe scena. Ce sa mai zic, nu cred ca e mult de spus. Eram atat de prins in dansurile din fata, incat nici n-am realizat cat au cantat, daca mai au mult, daca mai au putin. Pe final, ud leoarca de transpiratie, m-am retras in separeul cu “magazinul” trupelor. De acolo am vazut si auzit “Boston Belongs to Me”, o piesa perfecta pentru un final de concert, o piesa de luat prietenii de dupa gat si baut o bere impreuna.

Si-apoi iar pauza. De data asta putin mai scurta (sau poate asa mi s-a parut mie). Am stat putin la vorbe cu vocalul de la Take Offense si bineinteles ca l-am intrebat cum i se pare lumea in Europa fata de State. Raspunsul a fost unul misto “Here, in Europe, you have more heart. You’re more passionate about all this hardcore music of ours, especially in the Eastern Bloc.” Sincer, nu m-a surprins chestia asta, pentru ca am mai auzit-o si la alti americani care au mai fost pe la noi, dar totusi ma mira ca atat de pasionati/pasionali cum suntem pe aici, tot nu ne strangem mai mult de 150-200 la un concert din asta beton.

Pauza a continuat si lumea era foarte relaxata, multi erau afara, iar cand Terror au intrat pe scena cu intro piesa Empty Spaces (Pink Floyd) in fata scenei era un mare gol. Dar asta nu s-a intamplat pentru mult timp (maxim 10 secunde), ca lumea a venit buluc in fata si ce-a fost apoi pot spune ca am mai vazut doar la concertul Madball din 2008. Cred ca nu mai are rost sa spun ca stage dive-urile s-au tinut lant de la prima piesa pana la ultima, ca lumea a cazut si apoi s-a ridicat, ca apoi sa sara din nou fara frica. Sa mai spun de dansurile 2-step pe care le faceau cei din fata care mai de care cu stilul lui ciudat, ca pumnii zburau pe sub nas si pe langa ceafa, ca la fiecare 10 secunde era cineva pe jos si trebuia ridicat de acolo? Aaa… sa va spun de faza cu sXe: intreaba vocalul “e cineva din sala asta straight edge?”, moment in care cateva maini se ridica pe sus, la care vocalul zice “respectele mele, dar eu nu sunt, asa ca o sa beau din sticla asta de whisky” si scoate o sticla de Jack Daniels, pe care apoi o da celor din public. Sticla a ajuns si la mine, dar nici n-am apucat sa beau o gura ca mi-a si fost smulsa din mana. Si hai sa va zic si de circle pit-ul de pomina de pe una din piesele de final, cand vocalul a zis “let’s see an old school circle pit. everybody move around, from front to back, from side to side!!!”. Si fugareala a inceput, dar n-a durat mult, pentru ca cineva s-a impiedicat si apoi am cazut unii peste altii ca popicele. In toata faza asta mi-a sarit sapca de pe cap si nu o mai vedeam, dar intr-un final era bine-mersi la picioarele lui Doiu’ (norocul meu, ca pe el cam greu il urneste cineva). Si au mai fost si momentele cand pe una din piese a cantat vocalul de la Take Offense, apoi pe una din piese au cantat numai cei din sala: Fane – chitaristul de la Proof, Adi tot din Proof, Garfield de la Days Before Disappearance si inca cativa. Si apoi pe una din piese a venit si a cantat si tipul care vindea merch-ul pentru Terror. A fost super-mega-ultra show, ce sa mai zic! Ar fi atat de multe de zis, sincer, ca doar daca ati fi fost acolo ati fi realizat ce s-a intamplat (sau nu). Finalul a venit cam la fel de brusc ca si inceputul, dar lumea era atat de zapacita si de obosita ca nici nu si-a dat seama prea repede, iar asta s-a vazut prin faptul ca nimeni nici macar n-a incercat sa ceara un bis.

Well, cam asta a fost concertul hardcore al anului, dupa parerea mea, si sper sa nu fie ultimul, desi am stat doua minute de vorba cu Hefe la iesire si a zis ca e ultimul concert pe care il mai face, ca nu se merita sa piarda bani incontinuu. Sincer, il inteleg, asta e situatia la noi. Daca la concertul asta vin doar 180 de oameni, iar la Trooper si Compact merg cel putin 2-3000, atunci ne meritam soarta. Pace!

In deschidere au fost doua trupe de care n-am auzit – si pe care nu le-am auzit – Raizing Hell si Dark Fusion. Nici una din ele n-avea bassist, iar cea de-a doua n-avea nici tobar, totul era facut pe computer. Asa ca, cu parere de rau pentru cele doua trupere din deschidere, am stat afara la o bere cu baietii din Proof.

Apoi, pe la 22:30 am mers jos sa ne distram. Si distractie a fost, de la un capat la altul: imbranceli, alergaturi, cazaturi si… Cel mai tare a fost ca i-am luat pe toti din trupa pe sus si le-am facut putin crowd surfing, desi eram doar 10 oameni in fata. Da, pana si pe tobar l-am luat pe sus, ca ramasesera restul din trupa surprinsi ca nu se mai auzeau tobele. Ha! Apoi era sa ne rupem spatele cu Fane, chitaristul, dar totul a fost bine pana la urma. Am avut chiar si bis cu doua piese. Ce sa mai zic, a fost beton!

Nu stau la detalii despre acest concert. Cred ca o sa vina Ciprian sa povesteasca mai bine. O sa spun doar cateva cuvinte despre trupele care au cantat.

Kayno Yesno Slonce, din punctul meu de vedere, ar fi trebuit sa fie headlineri, dar probabil pentru ca nu sunt metal au fost lasati la urma. Sau poate altul a fost considerentul, nu am idee. Pot spune, insa, ca mi-au placut foarte foarte mult. Muzica traditionala veche bulgareasca cu evidente influente orientale si grecesti. Poate o sa-i mai vad vreodata. Chiar imi doresc.

Ciprian: Pe mine m-au dus cu gandul la Doina … un gen care desi este traditional romanesc, nu se mai scrie pe la noi de foarte multi ani. Zona asta etnica balcanica este cam ignorata la noi de rockarii post moederni. Negura a inceput sa o mai exploreze pe albumul Varstele Pamnantului, si mi-a mai povestit cineva la concert ca ar mai fi Domnisoara Pogany pe la noi, n-am ascultat, dar am s-o fac.

Oricum, m-au cam bagat putin in delir prin sunetele pe care le-au scos din intrumente si din voce. Au folosit cimpoiul, mandolina, flautul, percutiile, darbuka, bodhranul si diverse instrumente care probabil au diferite denumiri in functie de zona.. un fel de percutie cu nisip, apoi un fel de oala sau cazan, si un fel de toba mare. Ritmurile se defasurau intr-o continua invocatie destul de avantgardista, iar vocea era foarte bine manipulata in asa fel incat sa completeze perfect instumentele.

4? Da, asa se cheama trupa. Au avut un sunet foarte bine legat, se vedea de la o posta ca au experienta pe scena si mi-a placut foarte mult faptul ca se auzea bassul cum trebuie, spre diferenta de multe alte trupe pe care le-am ascultat. “Din pacate” suna – si vocalul seamana si se comporta pe scena – ca Pearl Jam, cel putin din ce am mai ascultat si eu la viata mea, pentru ca nu pot spune ca sunt un mare fan al alternative rock-ului. Oricum, au sunat bine si lumea s-a simtit foarte bine. La ei as da o nota mare pentru faptul ca au convins publicul sa se apropie de scena, sa nu mai existe semicercul ala virtual pe care il vedem mereu la concertele de pe la noi.

Ciprian: 4? mi-au sunat a stone rock/ metal tot concertul si s-au auzit intr-adevar execelent! M-am lasat prins in ritmurile lor destul de grunge si nu vroiam sa se mai termine. Stone rock si alcool, combinatia perfecta.

Apoi au venit Smallman. Din pacate vocalul nu a vrut sa fie cu noi in seara asta si, probabil dupa ceva “marfa” consumata, a urcat pe scena si a ars-o in depresii. Nu m-ar fi deranjat deloc aerele de vedeta ale lui si asemanarea sunetului trupei cu Tool/A Perfect Circle, dar chiar la inceputul show-ului a spus o chestie care nu se spune – a fost ceva in genul “I don’t feel too good and I’m not in the mood for this tonight”. Adica, putza noastra, bine ca ati dat bani, noi o sa ne facem ca suferim pe scena… Pacat, chiar aveam asteptari mari de la ei.

Cam asta e. Astept ceva cuvinte mai bune de la Ciprian.

Ciprian: Dupa primele 2 trupe, ma gandeam ca mai bine nu se poate. Au fost mult peste asteptari si nici Smallman nu m-au dezamagit. Faza descrisa de Radu de la inceput n-am prins-o, dar n-am nimic impotriva acestui fel de intro, parca ii da o nota de oarecare sinceritate. Sunt mii de trupe la televizor care isi perie fanii in fel si chip. Nu cred insa ca nu s-a bucurat de propria-i muzica pentru ca l-am vazut chinuid microfonul intr-un mod destul de pasionant dupa aia.

M-am bucurat sa-i ascult si mi se pare ca au incheiat un concert foarte reusit. Si iar am crezut ca vin sa beau 2 beri si am baut o naveta, abandonandu-mi din nou masina in fata barului.

Dupa ce cu o seara inainte australienii hardcore de la Deez Nuts au animat Fabrica, a venit din nou randul creativilor nostri de la Mediocracy sa ne ofere o seara interesanta de muzica extrema. Cum pe la noi nu se prea respecta programul la concerte – si am mai scris depsre asta de nenumarate ori -, nu prea m-am grabit sa ajung in club, asa ca pe la 20:45, cand am intrat, concertul deja incepuse.

Pe scena erau Void Forger, o trupa de care nu auzisem, cu o tipa la bass si cu vocea la tobar. Canta un doom/post-metal destul de interesant, iar publicul statea si asculta cu atentie. Nu de alta, dar muzica lor e destul de lenta si nu prea poti “alerga” de nebun. Din cat am auzit mi-au placut, dar trebuie sa mentionez ca au avut cateva “ratari” la un moment dat cand ori toba o luase putin inainte, ori bass-ul era putin in urma. Oricum, pana la sfarsit s-a rezolvat situatia, iar tinerii de pe scena si-au primit portia de aplauze de la public.

A urmat apoi o pauza destul de serioasa, timp in care m-am alimentat cu o bere si m-am pus sa-l astept pe Tase. N-a durat mult si a venit si el, iar intre timp urmatoarea trupa si-a pus sculele pe scena si s-au pregatit sa cante.

I-am mai vazut pe Days Before Disappearance acum vreo doi ani, prin LMC, iar la momentul respectiv am ramas placut surprins in special de vocalul lor. Intre timp el s-a dus la Cap de Craniu, iar la DBD a venit vocal Mihai (Garfield, ex-Proof), care se potriveste oarecum in peisaj. De data asta am stat putin mai in spate ca sa-i urmaresc si sa-mi fac o parere si pot spune ca mi s-a cam schimbat parerea. Sincer, nu m-au mai dat pe spate asa cum au facut-o acum doi ani. Muzica lor e cam plina de clisee: multe breakdown-uri, multe pasaje care semanau intre ele in piese diferite. Iar vocea lui Mihai pare putin cam fortata, nu stiu cum sa explic. Oricum, inafara de chestiile astea minore – ca nu m-am nascut specialist in muzica, publicul a inceput cate putin sa se miste, desi ritmurile celor de pe scena erau perfecte pentru un moshpit aglomerat…

Numai ca publicul deja stia ca o sa urmeze oradenii de la Spiritual Ravishment, o trupa pe care o mai vazusem in trecut si care mi-a placut de la prima auditie. Ce sa zic despr ei? Pai, poate sunt pe faza acum si alti membri ai trupelor de pe la noi, pentru ca urmeaza un sfat: daca vreti sa fiti super smecheri si sa va vina lumea la concerte, incercati sa fiti ca Spiritual Ravishment. Nene, cand s-au urcat baietii astia pe scena parca ziceai ca-s de pe alte meridiane. Am vazut tot ce trebuie vazut la o trupa de hardcore/grindcore/metal (combinati-le pe toate si va iese SR): atitudine beton, comunicare cu publicul, muzica buna si… ce, nu e de ajuns? De la prima pana la ultima piesa nici unul din cei de pe scena nu a stat pe loc. Au sarit, au schimbat locurile, s-au impiedicat unii de altii, dar nu au stat deloc la povesti. Iar asta a animat si publicul, care a inceput sa se invarta in circle pit-uri, sa se impinga la mosheala, sa sara de pe scena (desi primul saritor era sa devina victima), sa pluteasca cu picioarele pe sus purtat de ceilalti… Ce mai, atmosfera de trupa adevarata! Abia astept sa-i mai vad intr-un concert pe baietii astia. Merita!

Si dupa inca o pauza de o bere si un pepsi si dupa o discutie cu doi prieteni din Proof, au venit pe scena si protagonistii serii, creativii de la Mediocracy. Pot spune ca sunt mandru ca ii cunosc si ca i-am vazut de la primul lor concert, iar faptul ca dupa doar doi ani si putin au scos doua albume si un EP demonstreaza din plin ca si la noi se poate, mai ales daca vrei. Nici nu e mult de spus la ei, pentru ca deja am spus-o de cateva ori: concertul a fost de la un capat la altul genial. Publicul s-a miscat, s-a imbracit, l-au luat pe sus pe Viez – ca de obicei, iar daca asta nu era de ajuns, si la ei circle pit-urile s-au tinut aproape lant. Sunetul a fost beton si fiecare instrument in parte s-a auzit foarte clar. Baietii au cantat cateva piese vechi, dupa care au urmat piesele de pe noul EP “Memory Hole”, urmate in final de inca doua piese mai vechi de-ale lor, “Destroy/Rebuild” si “Suffocation”. Ca si la trupa dinainte pot spune ca avem in fata o trupa care poate face fata oricarei scene din orice tara. Ce vezi pe scena la Mediocracy se poate vedea la orice trupa buna de afara, cu atitudine si profesionalism. Cred ca niciodata nu m-as plictisi la un concert al lor. Multa bafta in continuare, tipilor!

Si asa am ajuns la final, dar vreau sa fac o mentiune speciala. De ceva vreme, cand mai merg la unele concerte, dau peste un personaj foarte enervant, ca sa spun adevarul. Acest personaj este “fotograful stresant”, cum i-am zis eu, si aici aveti o mostra de cum arata el:

Frate, inteleg ca esti (sau vrei sa fii) artist, dar un concert de metal e un concert de metal: cei de pe scena au nevoie de spatiu sa se desfasoare, iar publicul la fel. Nu cred ca e nevoie sa stai un concert intreg si sa bagi camera in fata artistilor, sa-i stresezi cu blitz-ul tau (oricat de slab ar fi setat el). Iar pe mine ca spectator ma deranjezi pentru ca nu pot ajunge aproape de scena, aproape de cei pentru care am venit! Poate acum, ca ti-a spus cineva chestia asta, o sa ne mai lasi putin in pace. Si eu vin la concerte si fac poze, dar fac 10-15 si apoi ma descotorosesc de camera pentru a intra in pit, sa ma simt bine. Pfiu, am scris cam mult….

A… si sa nu uit: MULTA MUIE taranilor care intra in pit cu berea si cu tigarile in mana. Fratilor metalisti, putin bun simt nu strica niciodata. Asta e valabila si pentru fotograful de care vorbeam mai sus.

Ha ha, profit ca Ursu’ e ametit si ma strecor cu o noua recenzie ‘arcore, spre disperarea detractorilor! Stiu ca nu e domeniul meu, dar am citit in ochii inrositi si injectati ai Ursului ca n-are chef, asa ca hop si eu sa povestesc ce si cum a fost la concert la Deez Nuts. Cand am auzit ca baietii de la antipozi vin in Romania am zis sa dau si eu o ureche. Prima oara am ramas un pic… surprins (eufemistic spus). Am auzit faze cu bautura, cu dujmani, cu preteni, femei… Parca ascultam niste manelisti mioritici, sau niste bug-isti mafioti. Dar asta la prima auditie, dupa aia mi-am dat seama ca e la misto, e un banc, o gluma. Ca baietii vor doar sa se distreze (hey, now, hey, now, girls just wanna have fun!). Asa ca mi-am zis: “asta e un concert de vazut!”.

Zis si facut, am aranjat la munca sa o sterg la ora 20:00. Cum, necum, m-am lipit si de o echipa de filmare care urma sa realizeze un interviu cu Deez Nuts pentru o televiziune comerciala (nu dau nume, sa nu fiu acuzat de reclama). Asa ca am ajuns la fata locului, am tras niste cabluri, am pus niste lumini si am asistat la interviu (pe care o sa-l vedeti duminica, la Alternative Nation, cu Hefe).

Intre timp, pe fundal se auzeau baietii de la Todo, din Chisinau. Cum eu i-am auzit doar prin pereti, n-o sa zic nimic despre ei (doar ca m-am utat pe pagina lor de myspace si au la prieteni pe shakira, lol).

[Ursu' edit]
Am ramas putin surprins sa aflu ca Todo sunt din Chisinau, dar m-am bucurat ca pot vedea o trupa din Republica Moldova, pentru ca am auzit destul de multe lucruri bune despre trupele de acolo (in special despre Abnormyndefect). Cum se intampla des pe la noi, la prima trupa, in deschidere, in fata scenei sunt doar cativa spectatori. Asa s-a intamplat si la basarabenii nostri, insa ei nu s-au lasat intimidati de asta si inca de la inceput au intrat energic pe scena si au cantat cum au putut mai bine. Ce pot spune despre ei e ca baga un metalcore modern, cu multe faze “electronice” – a se citi “au sunete de sintetizatoare pe piese” – si chiar piese “la moda” cu metal combinat cu dubstep. Mi-au placut vocile, mi-a placut chitara, mi-au placut tobele, mi-a placut si bass-ul, dar nu mi-a placut ca aproape la fiecare piesa aveau acelasi breakdown, aceeasi melodie pe vocea “clean”, iar coregrafia trupei m-a facut doar sa zambesc. WTF? Metalul/core-ul nu e dans. Metalcore-ul e haos, sari, dai cu pumnul, dar nu dansezi pe scena. Mi s-a parut putin penibil. In orice caz, mi s-au parut mult mai buni decat romanii care au cantat dupa ei, dar despre ei spune Sorin mai jos…
[/Ursu' edit]

Dupa interviul cu Deez Nuts, a urmat o scurta interventie si cu Alex de la Last Hope (Bulgaria), asa ca am pierdut si inceputul recitalului cu Perfect Zero For Infinty. Am ajuns in sala spre finalul recitalului, asa ca nu pot sa emit vreo parere competenta. Oricum, am apucat sa ma cert cu Tase pe acest subiect. Concluzia mea, la care am ajuns dupa cateva minute de ascultare plus 2 beri: trupa e prea soft pentru ascultatorii de br00tal, si prea brutala pentru ascultatorii de soft. Adica nu multumeste pe nimeni. Iar vocea clean (care am inteles ca apartine vocalului de la EMIL) nu se lipeste deloc de pasajele dure. In fine, chiar am ascultat prea putin ca sa am o idee clara despre ce si cum canta.

Dupa Perfect Zero and shit au urmat Proof, care  au sunat exact cum trebuiau sa sune ([Ursu' din nou]nu chiar perfect; as spune ca au sunat mai naspa decat la multe concerte[/Ursu']). Adica hardcore and shit! Genul de trupa romaeasca care trebuie sa deschida orice show hardcore din Bucuresti si nu numai. Au avut de toate: atitudine, sound, prezenta scenica. Ursu zicea ca vocea a fost cam in fata, ca a acoperit chitara a doua, dar eu zica ca fuck that, a sunat perfect, a fost cea mai potrivita incalzire pentru ceea ce urma sa se desfasoare pe scena. La ora actuala, nu cred ca exista in Romanica o trupa mai buna sa sune desteptarea in deschidere la trupa xxx (inlocuiti voi xxx cu orice nume de trupa hardcore din strainezia). Am remarcat un singur lucru iesit din comun: tobarul Remus a fost inlocuit cu un tobar nou, pe care il stiam de undeva. Dupa ce l-am intrebat, am descoperit ca e vorba de tobarul de la Arkham, pe care l-am vazut in concertul Deathdrive din Damage Club (concert ce a starnit o multime de controverse pe site). O fi bine, o fi rau, n-avem de unde sa stim. Sa speram doar ca o sa fie bine pe viitor, pentru scena rock romaneasca.

Dupa Proof, a urmat o pauza luunga, prilej pentru mine sa mai beau 2 beri si sa-mi iau un tricou cu Deez Nuts, la 50 lei (scump, dom’ne, scump, in emisfera nordica e mai ieftin!). Apoi a urmat recitalul australienilor, care m-a prins, asa cum era normal, la buda (care buda a fost in perfecta stare de functionare; mi-ar placea sa cred ca asta se datoreaza celor scrise de mine acu ceva timp, dar stiu ca nu e asa). Ce pot sa zic de show? Toti mi-au spus dupa concert ca a durat prea putin, ca au cantat doar vreo 7-8 piese, dar eu, va jur, am stat tot timpul in fata si mi s-a parut ca a durat exact cat trebuia, m-am agitat non-stop, am tzopait, am alergat, am sarit, as fi facut si stage diving (daca era mai multa lume, si as fi avut mai mult curaj), intr-un cuvant: HARDCORE. Baietii au bagat majoritatea pieselor de pe albumul lor Stay True, singurul pe care l-am ascultat: I Hustle Everyday, Stay True, Damn Right etc. si, bine’nteles, au incheiat cu cea mai cunoscuta piesa a lor: Like There’s No Tomorrow (Tonight we’re gonna party like there’s no tomorrow/Forget about our woes and drown our sorrows/Don’t forget about your boys when your tipping that bottle/Drunk till fuckin death, yeah, thats our motto).

Chiar si asa, eu zic ca cele 30-40 de minute i-au “lucrat” la maxim pe cei vreo 100 de oameni prezenti in Fabrica. S-a facut circle pit, stage diving, crowd surfing si chiar si un anemic wall of death. Bine, glumesc, wall of death-ul a fost mai mult un fel de picnic, un banc, nici nu stiu cand a inceput sau cand s-a terminat. Nu a fost haosul de la alte concerte, dar chiar si asa in fata a fost atmosfera. Nu-mi dau seama de ce n-a fost mai multa lume, probabil nu s-a stiut de concert, sau lumea n-a stiut cine sunt DN si cu ce se ocupa. Oricum, cine n-a venit a pierdut un show pe cinste. Stilul trupei (party hardcore) mi se pare perfetct pentru un concert in Fabrica, sau oriunde in alta parte unde e loc de golaneala. Sincer, as merge saptamanal la un astfel de concert, e modul perfect pentr a te destinde dupa o saptamana de lucru, fara pretentii, fara ifose, fara figuri de mare trupa. Doar hardcore. Astept acum sa vina Terror. Mi-am luat tricou de pe net, sunt pregatit de masacru!

P.S. am uitat sa zic de bere: 5 ron sticla, ura!!! Asta e spiritul rock, kipitap!

Daca prima parte a interviului v-a tinut cu sufletul la gura, atunci tineti-va bine de ecranele calculatoarelor, pentru ca urmeaza dezvaluiri si mai cutremuratoare.

Nota: Scuzati calitatea video a clipului si balbaielile noastre – suntem la inceput in domeniu. Audio se aude beton (nu ma laud).

Ursu: Cand ati mai cantat in deschidere la trupe straine, cum vi s-a parut publicul la voi si apoi la trupele respective? Cum vi se pare publicul in general la fazele astea?
Pava: De obicei publicul, nu mereu, dar de obicei vine pentru trupa straina si se pastreaza pentru trupa straina. Si daca ai noroc si reusesti sa-l incingi, iese haos si la tine. Daca nu, nu e ceva “unnatural”, e de asteptat.

Ursu: Si apropo de asta, cand au mai venit, nu stiu, nu pot sa tin minte la ce trupe ati mai cantat voi in deschidere, ati stat de vorba cu astia din trupe? Cum vi s-au parut?
Scuby: Doar cu aia de la The Ocean am vorbit eu… Iar cu aia de la Born From Pain…
Tomi: Pro Pain!
Scuby: Absolut nimic… nici macar “salut”, nimic!
Dorin: Sepultura sunt foarte tari!
Tomi: Asta pe vremea cand tu ai cantat cu LOST. Noi am stat cu cei din Nine Eleven, niste francezi, care sunt din aia cu nebunia aia DIY – do it yourself – si vorbeam si eu cu ei, bai, voi cum faceti chestia asta, ca vreau si eu? “Pai pierdem vreo 700 de euro pe saptamana ca sa inchiriem duba si dupa aia ne intoarcem acasa, ne ducem la joburi sa ne platim datoriile si apoi incepem din nou…”

Ursu: Da, pai asta a fost si cu aia de la Korrozao (Brazilia). Am vorbit cu ei si spuneau “ma, muncim un an de rupem si apoi facem un turneu in Europa, ca aici ne simtim cel mai bine”
Scuby: Da, daca faci asa un turneu din asta mai lung e ca un fel de vacanta, ca faci ce-ti place. Uiti de responsabilitatile si obligatiile pe care le ai zilnic…
Tomi: E o evadare…

Ursu: Ati incercat, ca si Mediocracy, sa plecati macar in tarile de aproape?
Scuby: Am incerca sau daca am incercat?
Ursu: Si, si. Daca ati incerca sau daca ati incercat deja?
Tomi: Am incerca cu cea mai mare placere, dar nu prea stim de unde sa apucam problema, pe cine sa sunam, cine sa ne-ajute. Adica nu stim cum sa facem sa incepem sa ne facem publicul propriu, ca asta tre’ sa faci pana la urma…

Sorin: Nici macar o excursie pana la bulgari, la fratii nostri, aproape aicea la doi pasi?
Tomi: Daca am avea oferte am merge, dar…
Pava: Da’ nici nu ne-am batut capul prea tare pentru chestia asta..
Sorin: Deci nu v-ati stresat… Habar n-am cum se face asta, dar presupun ca nu e greu. Cel putin aici, la doi pasi…
Dorin: Trebuie sa ai niste legaturi cu niste agentii de booking, in principiu, sa insisti pe acolo, sa fii un pic infipt…
Sorin: Nu stiu, sa vorbiti cu unii de la noi, cu Coro – de exemplu, care au legaturi cu unii de la ei. Prin intermediari sa faceti, nu neaparat pentru castig. Pentru experienta…
Dorin: Da, pai castigul nu ne… Nu ne asteptam…
Pava: Da’ chiar nu ne-am ocupat. La un moment dat, cand o sa fie un moment potrivit, o sa mergem si afara.
Sorin: Dar asa, la un moment dat, v-ar placea sa faceti un turneu mondial, sa zicem?
Pava: Da, normal! Cui nu i-ar placea?
Tomi: Da, uite acum cu Breathelast, doar pana la Iasi a fost genial. Sunt geniali si ei ca oameni, ne-am simtit foarte bine. Si e pacat dupa aceea, dupa o zi dupa ce te intorci acasa, cand esti pe drumul de intors, ma, parca m-as duce in alt oras sa cant, nu sa ma duc acuma acasa, la munca, la job…
Scuby: Tu nu stii cum e, deci nu stiu de ce vorbesti… Opt ore de chin in fiecare zi…

Ursu: Da, si apropo de asta, dupa ce munciti mai aveti chef sa veniti la sala, sa mai cantati?
Scuby: Da, pai de ce nu? Te simti bine.
Dorin: La ora 6 mi se pune o gaura in stomac, mereu in fiecare zi. Cand plec de la munca, daca nu mananc ceva pe drum nu mai am nici o vlaga, dar odata ce ajung acolo, pe scaunul ala (se uita spre tobe) uit de tot si s-a terminat, e prapad!
Scuby: Se intampla, oricum, sa fii obosit, dupa ore de munca, sa n-ai chef de nimic, dar tot iti place ce faci.
Dorin: Nu poti sa te dai in laturi.

Sorin: Deci n-ati ajuns la senzatia aia ca trupa e un alt job…
Dorin: Senzatie de saturatie nu exista niciodata – zici ca e o reclama.
Scuby: Nu e facultativ, stii, vrei – bine, nu vrei – spune-ne ca gasim pe altcineva.
Sorin: Asta e o explicatie ca ati schimbat o tona de vocali si…
Dorin: Nu! Consider eu ca explicatia pentru care am schimbat o tona de vocali a fost ca fie am avut niste personalitati divergente in cazul unora, fie nu au reusit sa se adapteze programului si muzicii si…
Scuby: Si kilometrilor distanta.
Dorin: Da, si a distantei. Uite, am avut un vocal foarte misto, Bobo din Constanta, mie mi-a placut foarte mult, avea o voce speciala si, fiind din Constanta s-a intors inapoi acolo si ne-am gasit un alt vocal, n-am avut ce sa facem si a fost nasol. Dar am avut si vocali care se ascundeau dupa deget si nu stiau sa cante si pana la urma a plecat el, ca si-a dat seama ca noi vrem sa facem lucruri serioase… De aia el (arata spre Scuby) zice ca am dat lume afara, dar n-am dat afara pe nimeni fara motiv.
Scuby: Da, n-a fost un fel de meeting, cum e acuma, sa spunem “bai, trebuie sa-ti spunem ceva, gata…” N-a fost niciodata o chestie planuita, n-a fost premeditat.

Sorin: Muzical simtiti ca faceti ce trebuie sau inca mai…
Pava: Suntem pe drumul cel bun…
Scuby: Da, suntem pe drumul cel bun. Eu, acuma, dupa albumul asta ma simt mai bine cu piesele astea mai noi.
Pava: Si eu la fel.
Scuby: Ma reprezinta mai bine…
Dorin: Eu simt ca se leaga, simt ca am facut un pas inainte si asta e cel mai important. Urmatorul album o sa fie de zece ori mai bun.

Ursu: Si urmatorul album cand credeti ca o sa-l scoateti?
Sorin: Deci credeti ca n-o sa cadeti in boala majoritatii trupelor: primul album e rupere si dupa aceea incet-incet…
Pava: Albumul asta (primul) a fost ca sa ne cunoastem.
Dorin: Am inceput sa compunem deja. Pe la sfarsitul anului probabil ca o sa-l avem…
Tomi: Depinde ce vrem sa ne propunem.

Sorin: Voi ati ajuns impreuna datorita compatibilitatii muzicale sau dupa ce v-ati strans laolalta s-a creat un stil anume?
Pava: Eu nu cred ca suntem toti compatibili muzical…
Scuby: Nu ne-am strans niciodata… n-am fost niciodata compatibili nimeni cu nimeni…
Dorin: Din nici un punct de vedere…

Sorin: Pai atunci cum de sunteti multumiti cu ce faceti?
Pava: Pai nu suntem multumiti. Tot timpul vrem mai mult..
Sorin: Am inteles.
Scuby: Cam asta e rezultatul: piesa pe care o faci acum e cea mai marfa, pana o faci pe urmatoarea. Si daca o faci cu ei si vezi ca iese bine…
Tomi: Si daca e cea mai marfa piesa urmatoarea, pentru toti, inseamna ca e ok.

Ursu: Alte genuri, inafara de metal, mai ascultati?
Pava: Da, normal…
Dorin: Cu siguranta.
Tomi: Triphop si jazz cel mai mult.
Dorin: Jazz… Am o trupa de hip-hop.
Ursu: Si va influenteaza intr-un fel sau altul?
Scuby: Da, nu cred ca poti sa asculti toata ziua numai “satane”, numai prrrrrrr, ca innebunesti.

Sorin: Dar mai aveti timp sa ascultati? Intotdeauna m-am intrebat chestia asta: un muzician are timp sa asculte si altceva?
Dorin: Exista device-uri mobile, ca sa zic asa, care te ajuta mult cand mergi pe bicicleta spre servici dimineata si pui un Beneath The Massacre, spre exemplu… Te mobilizeaza. Azi am facut febra musculara pana la sala pe niste piese…
Sorin: Si practic asta e perioada cand ascultati muzica: in drum spre munca si la intors..
Pava: Da, o ora pe zi dus-intors…
Dorin: Eu cand n-am muzica, mi-o cant in cap, n-am ce sa fac, sunt dependent de muzica.

Ursu: Si apropo de muzica pe care o ascultati, e greu sa eviti sa suni ca trupele sau ca muzica pe care o asculti?
Tomi: Depinde cum le combini, cred eu.
Dorin: Nu e o chestie de evitat neaparat. Depinde ce vrei sa faci.
Ursu: Pentru ca de exemplu, eu, ascultandu-va pe voi, nu pot sa spun ca sunati ca trupa X sau Y sau Z…
Dorin: Asta ma bucura.
Tomi: Asta e o chestie care ne bucura. Cam asta tindeam sa realizam.
Dorin: Incercam sa fim noi.

Sorin: Dar v-ati trezit vreodata vreunul din voi cu o idee in cap si sa veniti la sala “mama, uite am o bucata!!!” si sa-ti zica “stai asa, ca a cantat-o trupa cutare pe albumul cutare”?
Scuby: Asa avem o piesa care nu e pe album si pe care n-o mai cantam la care primele doua riffuri erau exact ca la Heaven Shall Burn, nu mai stiu exact ce piesa.
Sorin: Si au fost fara intentie, banuiesc. Ramase undeva prin cortex…
Scuby: Eu nu ascultasem HSB pana atunci, pana sa-mi zica Zaietz “ba! hahaha, Heaven Shall Burn!”
Dorin: Si era cam flagrant, da.
Scuby: Era una la una, nu ca…
Dorin: E ca si cum la hip-hop un artist scoate un album si te trezesti ca ti-a furat toate dumele. Tu fiind MC. Se intampla.

Sorin: Tu ai zis ca ai o trupa de hip-hop mai devreme?
Dorin: Da, fac negative si intr-o vreme chiar cantam, eram MC. Deocamdata am neglijat latura asta de MC-ing.
Sorin: Si cum se cheama?
Dorin: Tribunalul Vesel si o sa avem si un concert in curand – nu fac reclama! Nu stiu nici unde e, dar trebuie sa fac un mix. Misiunea mea: un om, o misiune, un mix. Si da, e o trupa hip-hop cu influente black metal (toti rad). Si lor [,celorlalti membri ai trupei] le place. Sunt din Salajan, acolo am crescut, m-am intalnit cu ei acolo. Sunt de-ai locului, bastinasi cum s-ar zice si e foarte tare. Am ajuns sa ne cunoastem cu toti raperii din Bucuresti, cu Dragonu’, ma rog, e poveste lunga.
Sorin: E un concert la care as vrea sa ajung, sincer.
Tommi: Sa auzi negative de pe Arcturus pe hip-hop…

Sorin: O intrebare la care eu stiu raspunsul, dar poate mai exista pe lumea asta naivi care nu stiu, banuiesc ca sunteti “remunerati” la anumite concerte: va acopera mai mult decat drumul si doua-trei beri? Ati ramas vreodata pe plus dupa un concert?
Dorin: Nu, nu, am ramas pe plus, dar la ce mod: am dat un concert la care noi am scos o suma de bani destul de frumusica cu care am plecat in turneu cu Deathdrive. Si concertul ala a fost un noroc, a fost o “mana divina” asa, a fost ca un boost inainte de evenimentul asta.
Tomi: Dar, ca sa-ti zic, banii aia s-au dus pe niste inregistrari, daca-ti aduci aminte.
Dorin: A, asa, oricum au prins bine.
Scuby: Da, la Vlad, acolo in Regie… Si chiar daca am avea bani… Eu daca as avea bani as lua din ce in ce mai multe scule, as face din ce in ce mai multe, as incerca sa vad ce fac alea cu alea, cum suna ala cu ala… mama!
Sorin: Ideea era daca a venit vreodata cineva sa va spuna “va dau pe langa drum, bere, mancare si 500 de euro de fiecare.”
Scuby: Doamne ajuta daca se intampla!
Sorin: N-a existat pana acum asa ceva?
Scuby: Ntz…

Ursu: Ati patit vreodata sa mergeti undeva, sa ajungeti acolo si sa cantati si la urma sa nu va dea banii deloc, nici macar de transport?
Scuby: Da, dar nu zici…
Dorin: S-a mai fugit cu protocolul, s-au mai intamplat incidenta rara, sa zic. Vreo medie de 10%.
Scuby: Da’ cum sa nu se intample de-astea?
Tomi: Din pacate se intampla.
Scuby: Suntem romani si de aia se intampla…
Tomi: Fie nu sunt seriosi, fie…

Ursu: Nu neaparat, pentru ca iti dau exemplu de la vecinii nostri bulgari, cred ca stiti foarte bine ce au patit baietii de la Deathdrive si Proof care au ajuns in Sofia si au stat in fata clubului si nu s-a intamplat nimic.
Dorin: Da, a fost un moment cam delicat…
Sorin: Bulgarii nu sunt un exemplu fericit.
Dorin: Curios e ca am vazut de curand o trupa de thrash din Bulgaria cu 12 mii de like-uri pe facebook. Nu retin numele si nici n-as vrea sa-l dau… N-am vazut in viata mea.

Ursu: Chiar, apropo de chestia asta, cum vi se pare ca pana acum ceva ani, nu chiar “ceva”, chiar si pana anul trecut, sa zicem, veneau mult mai multe trupe la bulgari? Iar la bulgari, din ce-am mai vazut noi, asa, publicul e mult mai OK decat la noi… Adica in Sofia, care e un oras mai mic decat Bucurestiul, vine mai multa lume la trupe. Fac o comparatie: la Sick of It All in 2006, la noi, au fost 300 de oameni, la ei au fost vreo 600-700.
Scuby: Cand au fost SOIA in Bucuresti au fost si la Preoteasa si era arhiplin. Eu am vrut sa merg, dar am vazut ce era afara si am stat la o bere acolo in colt.
Ursu: Eu am intrat, dar m-au dat afara…
Dorin: Uite, un concert misto a fost la Parkway Drive. Eu am stat la rupt bilete si a fost multa lume, intr-adevar.
Ursu: N-am fost ca nu-mi place.
Dorin: Da, nici eu nu ma dau in vant… Eu inca descopar stilul asta.
Tomi: E chestia aia ca e un “depinde” mare, again. Nu cred ca noi stim cu adevarat preferintele publicului romanesc si poate aia care organizeaza, cum e Marcel Avram – el e singurul care cred ca le-a nimerit de multe ori.

Ursu: Ati incercat sau aveti deja pe Bandcamp site?
Tomi: Nu am avut ocazia.
Pava: Doar pe facebook.
Ursu: Stii de ce sunt curios? Pentru ca acolo poti sa vezi daca cineva downloadeaza albumul. Voiam sa va intreb daca stiti ca va asculta cineva “de afara” si sa va fi zis…
Scuby: Dupa insight-urile alea [pe facebook] poti sa vezi. Da’ ma bat alea pe mine.
Tomi: Exista probabil si lumea de afara care ne confunda cu Deadeye Dick din state… Si sunt si oameni care chiar am vazut, dupa ce ii vezi pe facebook cum arata si ce trupe asculta, asculta chiar trupe pe stilul nostru si atunci vezi ca ne asculta si altcineva inafara de oamenii din Romania. Dar nu multi, e greu. Oricum piata e suprasaturata.
Ursu: Si totusi metalul e ascultat de 3% din populatie…
Sorin: 3% din 7 miliarde… e cateva sute de milioane bune.
Dorin: Eu cel mai departe am ajuns la Greci, la Metal Healing si era lume!

Iar restul e o discutie “off topic” pe care o puteti urmari in clip.

Am incercat sa facem o transcriere cat mai fidela a interviului, pentru ca fiind patru membri ai trupei plus doi betivi intervievatori ar fi fost destul de aiurea sa transcriem un dialog in doi. In plus, de multe ori vocile ni se suprapun, asa ca am incercat sa fim cat mai corecti.

Ne-a facut mare placere sa vorbim cu baietii de la Deadeye Dick si speram sa mai avem ocazia dupa ce vor scoate un album care va “sparge” tot ce s-a facut pana acum in metal in Romania.