Tudor Enea

Eu sunt ceea ce gândesc

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Wed, 29 Mar 2017 13:24:00 +0000

A fost de mult albastru, a fost și cer, a fost și viață. Eram un om vesel, eram optimist! Pe vremuri îmi turnam ceru-n călimară retrăind amintiri. Pe toate le amestecam cu vise. Din amalgamul creat inmugureau speranțe. Așa trăiam prezentul, iubind, visând, vibrând. Orice nor, era efemer, orice surâs însemna viață. Din neștiut, reconstruiam dorința, din nedorit reinviam iubirea.

În ultima vreme am decăzut. Cu moralul, cu zâmbetul, cu felul meu de a fi. Nu mă regăseam, nu eram conștient de ceea ce se întâmplă cu mine. Trăiam într-o letargie sinistră, într-un colț izolat, acuzând pe alții că mă îngroapă în viață. Când ești la pământ, praful e prietenul tău. Te îngropi, te ascunzi și crezi că nimeni nu o să te vadă. Precum struțul care își bagă capul într-o groapă, crezând că a scăpat de pericol, la fel și eu, aveam impresia că nu mă poate afla nimeni. Refuzam să mai văd seninul, soarele ajungea la mine în umbre grele, precum gratiile de la o cușcă. Zidul construit îmi înnegrea mintea. Cînd nu ai praf în jurul tău, te ascunzi în gânduri negre.

Da, am fost la pământ, și am să mai fiu. Dar acum mă ridic!

Dimineața cântau păsări. Multe. Pe voci diferite. Nu le vedeam.
Afară ploua. Bucuria m-a regăsit, deși îmi dădea târcoale de câteva zile bune. Era mereu acolo, doar că eu refuzam să o văd. M-am ridicat încrezător și am privit înainte. Vine primăvara! Nu trebuie să vezi păsările ca să le asculți.
Primăvara vine cu ploaie. Să curețe tot. Să șteargă amintiri grele, să spele temerile ascunse.
Poți să vezi tunete și fulgere, poți să te îngropi în norii grei sau poți să devii conștient că ploaia se va opri mai devreme sau mai târziu.
Dincolo de nori e cerul senin. În viață ai nevoie de întuneric ca să poți regăsi lumina.
Când partenerul e nervos nu înseamnă că nu te mai iubește, ci doar că are o zi proastă. La fel e și cu ploaia. Când plouă, natura nu e tristă, își scutură doar frustrările ca să poată redeveni optimistă. Iubești ploaia ca parte din primăvară, la fel cum îți iubești partenerul și când e vesel, dar și când e trist.
Optimismul și pofta de viață se regăsesc mereu în interiorul tău. Trebuie doar să privești cu atenție. Să îți dorești să privești!
Când eram deprimat nu îmi dădeam seama de frustrările mele. Mă învârteam într-un cerc vicios, într-o cameră goală. Camera era viața mea, prezentul. Mintea îmi era ascunsă în praful de jos pe care îl călcam în picioare. Dădeam vina pe toți, îi acuzam că trec peste mine și nimeni nu încearca măcar să mă ridice. Aruncam cu durere, împroșcam cu noroi, loveam cu frustrarea în mine.
Apoi am înțeles că eram singur. Nu singur în camera, ci singurul care călcam peste mine. Toți ceilalți, prietenii, iubita sau oamenii care mă înconjoară, au pașii lor. Fiecare din noi își poartă pașii în propria viață. Când am înțeles că eu sunt cel care trebuie să se ridice, pașii mei au încetat să mai calce. Când scoți capul din nisip, nu vezi soarele, dar simți că e aproape. Descui o ușă, deschizi o umbrelă și râzi. Și pe măsură ce râzi îți dai seama că toate problemele tale sunt lucruri care trec. Sunt precum apa de râu. Dacă te așezi ca un bolovan în fața lor, apa te izbește cu putere și te macină până în interior. Dacă te ridici și privești, întreaga durere se duce lin, fără să te afecteze.
Nu e greu să cazi într-o depresie, nu e nici ușor să ieși din ea. Primul pas e să conștientizezi că ești acolo. Când ai capul îngropat în nisip, e suficient să deschizi ochii și praful va începe să te zgârie. Așa întelegi că semeni cu struțul. Nu vrei să fii struțul! Când ești strut, toți oamenii te privesc căzut și doar tu ai impresia că nu te vede nimeni.
Doar că atunci când ridici capul de jos, înțelegi că nu e nici o rușine.
Cei de lângă tine te vor privi ca pe un învingător.
Ai fost jos, acum te ridici, mâine zbori! Zborul e siguranță. Siguranța înseamnă încredere în sine. Când ai încredere în ceea ce ești, prietenii tăi au încredere în tine.
Iar încrederea lor te face să fii tot ceea ce îți dorești.
Gândul îți controlează mintea, nu mintea îți controlează gândurile.
Eu sunt ceea ce gândesc!
Chiar și cu ochii închiși în ploaie, albastrul meu e tot senin și înmugurește.
Peste tot, miroase a primăvară!

Iubesc. India mea - mai mult decât cuvinte

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Sun, 22 Jan 2017 20:38:00 +0000

India, caldă și fabuloasă mereu, în cuvinte, muzică și sentimente.

Un clip de Andrei Ciurca, cu mulțumiri speciale pentru Irina Raica

Cartea "Iubesc. India mea", o carte trăită înainte de a fi scrisă, poate fi comandată în continuare de aici

Aceeași fericire - ”Iubesc.India mea”

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Wed, 11 Jan 2017 17:50:00 +0000

Suntem făcuți din aceeași tărână, putem sta cu toții în același praf.

Oare de câte ori trebuie să ne mai ierte Dumnezeu, când aruncam acasă mâncarea sau făceam mofturi la ea, iar aici se moare de foame?
Și lacrimi curgeau și fugeam ca să uit de ură.
Eram rezemat de un perete cu privirea ascunsă. Un copilaș purtând doar un tricou și nimic altceva, stătea tolănit pe o movilă de praf și mă privea cu ochii blânzi. M-am așezat lângă el cu picioarele adunate sub mine, așa cum se așează indienii când se pun la un chai, și l-am întrebat din senin dacă are o copilărie frumoasă. A zâmbit cu toată ființa lui, nu pentru că ar fi înțeles ce i-am spus, ci pentru că m-am așezat în același praf unde stătea el, în același gunoi, împărțind aceeași lume, aceeași sărăcie lucie, aceeași durere, același nimic, care îi face pe ei fericiți.
Pentru că fericirea nu e în bani și nici în foamea pe care o porți în stomac când te uiți cu noduri în gât cum alții se îndoapă cu bucate alese.
Fericirea e clipa pe care o împarți în casa ta cu omul pe care îl prețuiești și vrei să îi fie bine.
Indianul te va găzdui în casa lui și te va prețui așa cum își prețuiește icoana cu zeul la care se roagă. Și fericirea lui e să îți ofere ție toată fericirea din lume.
Nu există egoism, ci doar admirație.
Nu există invidie, ci doar dragoste.
Nu există ură, ci doar fericire.

Acesta este un fragment extras din noua mea carte ”Iubesc. India mea”
Cartea poate fi comandata de aici.

Din noua mea carte: Cea mai gravă boală

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 06 Dec 2016 17:13:00 +0000

Trei oameni de la curățenie. /…/ Mi-au zis că trebuie să curățe camera. (Eram în spital). Le-am zis că e curată și că nu vreau. Nu au înțeles. Unul avea mătură, altul cârpă, o femeie ținea o găleată. Eram sictirit. Nu îmi mai ardea să privesc pe fereastră.
- Tike, Tike. Ok, ok.
- Nu vreau să curățați nimic. E închis ermetic, nu intră decât aerul de la instalația de aer condiționat. Camera miroase a urină infectată. Ce să curățați?
Ei nu mă înțeleg. Îi privesc și îi simt amărâți, săraci, obosiți. Zâmbesc toți trei și unul îmi aduce apa din frigider. Al doilea îmi întinde paharul.
- Pani, Sir, pani!(Apă, Sir, apă!)

Al treilea șterge masa și flutură cârpa în jurul meu îndepărtând scame imaginare. Le simt durerea mai mult decât praful. Pe ei îi doare mai rău ca pe mine. La oamenii aștia le e foame. Sunt triști și obosiți. Stau lângă mine din compasiune. Sau așteaptă bacșiș. Ei sunt singurii care au voie să primească. De fapt nu au voie, dar de nevoie ar vrea. Și nu e doar un joc de cuvinte.

Unul știe engleză. Îmi mai toarnă un pahar cu apă și mă îndeamnă să beau. Îl invit să ia loc. Spune că nu. Asta chiar nu e voie. Apoi începe:

- Eu trăiesc în sat, Agra aproape. E sat mic. Și casa e mică. Avem vaci cu lapte. Mutat Jaipur. Toată familie. Eu câștig bine. Opt mii lună. Toți trăim. Deci, ei acasă. Eu aici. Lucrez la opt dimineață la opt seară. Două luni în fiecare zi. Pauză nu. Adică nu liber pe zi. Niciodată. Așa muncim. Mâine din nou.

Face o pauză și apoi continuă:

- Și ei.

Și arată spre ceilalți. Mai făcu o pauză să își caute cuvintele. Ceilalți doi priveau. Stăteau aliniați în fața mea ca și cum ar fi venit la judecată. Eu îmi plângeam de milă la fereastra uriașă și ei stăteau drepti, spunându-si povestea vieții. Durerea din burtă mă sugruma. Cea din mână, unde aveam perfuzia, îmi dădea palpitații. Ascultându-i durerea din inimă îmi puneam lacrimi în ochi. Omul își ceru permisiune să își reia povestea. Ca un belfer am aprobat, cu un semn discret din două degete. Pe o canapea pluşată, stăteam cu picioarele încrucișate, pocnind din degete, șef. Ei în picioare. Eu nu îmi doream nimic din toate astea.

- Eu pictez. Vopselele în ulei plac la mine, dar scumpe. Scumpe, mulți bani de tot. Pictez cu ce am. Uneori mai caut și în gunoaie la pacienți. Mulți copii lasă creioanele de colorat aici. Ei nu nevoie de ele. Părinți cumpăra altele la copii. Eu luat creioane copii uitat în spital. Fac și desene cu pixul. Și pe hârtie și pe pereți. Este hobby bun.

Ea are cinci copii. Bărbatul a murit. Doi copii sunt la școală. Alți doi sunt mici și îi ține bunică-sa. Mai are unul mare care plecat de acasă. Mai vine uneori și îi fură banii. A aflat că lucrează la spital și vine la salar. Nu îi zice nimic. E tot copilul ei. Trebuie trăiască și el.

Femeia dădu din cap cu amărăciune și zâmbi. Știe că s-a vorbit despre ea. Omul alb i-a aflat povestea. E mândră. Mândră și tristă. Dar fericirea are divere forme.

- Al treilea e orfan și mai are trei frați. Toți sunt la școală. Unul din ei muncește vânzător la un mall când iese de la școală. E în clasa a opta. Ceilalți doi au grijă de casă și fac de mâncare. Sunt în clasele trei și cinci, dar viața lor nu copilărie de loc. Ei știut asta de când născut. Banii pe mâncare și școală la copii merge.

Omul râde cu toată gura și dinții lipsă îi confirmă povestea.

Se înclină respectos și pleacă. Cei doi îl urmează îndeaproape.

- Tike, Sir, Tike! Byyyeee!

Femeia se întoarce de la ușa și mai pune o sticlă de apă pe masă. Doar așa, să am grijă de mine. Îmi face semn la stomac și îmi arată apa.

- Știu, trebuie să mă hidratez. Mulțumesc! Sunteți minunați.

“Mâna întinsă care spune o poveste merită pomană.”

O sută de rupii am în buzunar. Sunt ultimii mei bani cu care trebuie să mă întorc acasă. Dacă le dau lor banii probabil nu o să o accepte sau dacă o acceptă mâine așteaptă din nou, pentru că suta asta e nimic. Mai ales împărțită la trei. Regret că nu am mai mulți bani să-i ajut. Regret că nu am forță să fac mai multe pentru astfel de oameni. Regret… că sunt aici(?)

Mai vine un doctor, mai trece o asistentă. Vine mâncarea din nou, aceeași supă plată, unde e mâncarea adevărată? Usturoiul e bun și cu pârjoale de soia. Visez. Mai trece o oră, mai schimbă o perfuzie, mai merg odată la toaletă. E seara și trist. În minte plânge neputința. Durerea s-a urcat în suflet și mă roade în interior. Perfuzia picură cu lacrimi sărate. Ochii se scurg și se afundă tăcuți într-o lumină neclară. Sunt sănătos, dar nu arăt a fi, și ce-i bolnav nu poate nimeni să vindece. Odată credeam că singura boală periculoasă în viață e dragostea. Acum am înțeles că nu e așa. Cea mai drastică e sărăcia. Oameni înghesuiți între pereți fierbinți și goi sub acoperișuri de azbest sau de tablă. Fierturi de legume și apă infestată, gunoaie și praf, vaci sacre și porci. O lume în cuvinte șterse cu radiera. O viață stilizată cu bățul în praful de pe drum. Oamenii mă privesc cu respect și mă disprețuiesc în același timp. Boala pe care o am eu, ei nu o să o aibă niciodată. Stomacul lor rezistă la apa nefiltrată și legume tăvălite prin praful de pe drum. Roșia strivită din punga din gunoi a celui care o aruncă, e masa de seară pentru cel care o găsește. Și eu ma lăfăi în lux pe o canapea plușată cu led-ul uriaș pe perete văitându-mă cu mâna pe burtă. Acul ăla nu contează. Indigestia mea e nulă. Pe mine nu mă doare. Pe mine mă irită. Totul e un fals. Între oameni care trăiesc unde noi ne aruncăm gunoaiele, realitatea e boala cea mai cumplită. Dragostea s-a pierdut și ea, în același praf de pe drum.

Pasajul este extras din noua mea carte ”Iubesc. India mea”. Pentru detalii si comenzi apasati aici

Proaspătă de la tipar

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Sat, 26 Nov 2016 13:46:00 +0000

Noua mea carte "Iubesc. India mea" a ieșit de sub tipar. Lansarea oficială va avea loc, așa cum am mai spus, în preajma Crăciunului .

Pentru cei interesați cartea poate fi comandată online cu autograf înainte de lansare.
Pentru comenzi și distribuție nu ezitați să mă contactați.
Vă mulțumesc.

Noua mea carte: Iubesc. India mea

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Thu, 24 Nov 2016 09:48:00 +0000

Vă prezint în premieră coperta noii mele cărți intitulată: ”Iubesc. India mea”
Lansarea va avea loc în preajma Crăciunului la o dată pe care o voi anunța ulterior.

Noi fotografii cu cartea dar și povestiri desprinse în premieră din paginile ei, vor aparea aici în zilele următoare.
Până atunci, începând de astăzi, un număr limitat de volume este disponibil pentru comandă online înainte de lansare.
Nu ezitați să mă contactați pentru detalii.

Vă mulțumesc!

Un fel de fericire

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Mon, 21 Nov 2016 14:12:00 +0000

Am început de curând să merg prin mahala, făcând un sondaj de opinie cu privire la nivelul de trai și gradul de satisfacție a vieții. E incredibil ce rezultate am. Pe lângă faptul că merg printre ei și intru în casele lor, minunându-mă de ceea ce văd, descoperindu-le viața, totul e fantastic! Experiența e imensă, iar ceea ce aflu e aproape de neimaginat. Oameni trăind grămadă câte patru, cinci sau chiar mai mulți într-o singură cameră, fără mobilier, doar cu rafturi săpate în perete, având ușile și acoperișul de metal, fixat cu pietre mari, peste patru pereți de cărămidă arsă; oamenii ăia, cu hainele rupte și decolorate se consideră fericiți!

Pe o scară de la unu la zece, am o medie de opt și notele cele mai mari le-au dat cei care mâncau de pe jos - și mâncau doar atunci când aveau ocazia. Nu vor să schimbe ceva în viața lor, nu consideră că în următorii ani ceva trebuie să se schimbe. Nu visează averi și motivul fericirii lor e încrederea în sine și copiii pe care îi cresc.

Un moș ponosit, cu barbă lungă, vopsită în culorile gunoaielor prin care scormonise, îmi zâmbea dintr-un dinte. Mi-ar fi zâmbit din toți, dar nu-i mai avea de mult. Când l-am întrebat de fericire a ridicat mâinile spre cer.

- Fericirea e în fiecare zi! E pretutindeni!

Am crezut că glumește.

S-a ridicat în picioare și a început să danseze. Cum se dansează populara pe la noi! Râdea necontenit și transpirația îi curgea pe față. Hainele rupte lăsau să i se vadă coastele mult prea pronunțate sub bucata de piele maronie care îi acoperea corpul.

M-am luat de mână și mi-a aruncat foile în praf.

Dă-l încolo de test. Astăzi trebuie să gust fericirea!

- Fericirea! mi-a zis, apoi s-a mai învârtit de două ori, într-un cerc invizibil, cu mâinile înălțate deasupra capului către singura culoare pură care mângâia mahalaua, cerul senin.

Am crezut că fericirea lui e în ceruri, dar m-am înșelat.

- Cerul ne veghează! apoi mi-a arătat gloata de copii care se îmbulzeau în jurul nostru.

- Cum să nu fiu fericit când am atât de mulți copii lângă mine? Ei sunt urmașii mei, ei sunt fericirea mea!

Și dansăm cu toții, pe o muzică imaginară, ca într-o secvență palidă dintr-un film prost.

Doar că secvența asta înseamna viață...

Viața lor…

Viața lor e simplă și fericirea e parte a simplității.
Mă întreb fără să vreau care din noi e mai liber, când ei se simt fericiți între pereții lor de cărămidă acoperiți de o tablă bătută de soare și eu mă zbat în cubul invizibil, fără aer, închis ermetic?
Fericirea stă în lucruri simple. Aici sunt cerul senin și zâmbetul copiilor.
Oare la noi acasă mai știm să definim lucrurile simple care aduc fericirea?
În tot tăvălugul nostru împregnat de rutină, cine mai are timp să se gândeasca la asta?

Surpriza:
Acesta este un pasaj extras din viitoarea mea carte, ”Iubesc. India mea”. Manuscrisul se află deja la tipografie. Voi reveni în zilele următoare cu detalii.

Ganduri de departe sau aventuri din Caraibe (partea a doua)

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 15 Nov 2016 20:31:00 +0000

Daca nu ati citit prima parte a povestii, o gasiti aici

Valurile erau mici in oceanul cel mare. Straveziul luminos al apei se imbina curios de frumos cu nisipul negru de pe plaja. Dupa inundatie apele au spalat malul de resturi, aducand nisipul inapoi. Am fost surprins sa vad ca e negru.

”E o insula vulcanica, la ce te asteptai?”
Nisipul auriu si marea albastra sunt dintr-un alt basm. Putin mai incolo, pe oricare alta insula din jur. Dar nu aici. Aici e vulcanul. Nisipul era negru si marea era verde si limpede. Razele de soare sclipeau neincetat in pestii colorati aflati din abundenta in apa.
Urma pasilor se pierdea printre valuri, la fel cum amintirea furtunii de ieri se ascunsese in mare.
O masina m-a dus la destinatia mea finala. Soferul avea pielea cafenie, iar masina era ciuruita de vreme. Priveam fascinat pe geamul deschis, fermecat de frumusetile locului si de oamenii care imi faceau din mana la fiecare pas.
Sensul de mers e pe stanga, la fel ca in Marea Britanie. Drumul era abrupt si prost, stricat de timp si de ape. Inclinatia era uriasa, dupa o ora de mers pe un astfel de drum, cheile Bicazului de la noi par un fleac.
Soferul era un profesionist, fara doar si poate, fiind atent mai mult la muzica din difuzuare decat la condus. Cunostea cu precizie fiecare groapa, fiecare cot al drumului, fiecare panta anevoiasa sau curba deosebita. Sofatul era din inertie. Privindu-l asa, dintr-o parte, imi lasa impresia ca doarme.
- Ce faci, ma, conduci pe de rost?

In Richmond Vale se termina soseaua. Noi stateam in ultima casa.
Un complex de case de fapt, construite pe o creasta, imbibata de palmieri, gradini si pomi fructiferi, avand muntele deasupra si nemarginirea oceanului dedesupt.
Aici se termina drumul. Insula e mica, nu exista un drum de jur imprejur. O singura sosea care incepe intr-un loc si se termina in altul. Nu s-a chinuit nimeni sa uneasca cele doua capete, desi lipseau doar zece kilometri intre cele doua extreme. Daca doreai sa ajungi pe partea cealalta a muntelui nu iti ramanea decat sa ocolesti toata insula sau sa escaladezi vulcanul. Mi s-a recomandat sa nu incerc singur, jungla putand fi extrem de neprietenoasa pentru un necunoscator. (sa pleci fara ghid si sa risti sa nimeresti, fie si din greseala, pe o plantatie de marijuana, nu poate duce la nimic bun).
Asadar locatia mea era la capatul drumului. Localnicii m-au corectat si au zis ca locuim la inceput de drum, nu la sfarsit. E doar o chestie de perceptie.
In zilele in care am locuit acolo am ajuns sa ii inteleg.
Viata, in simplitatea ei, iti intoarce trupul si spiritul la lucruri de baza, la trairi primordiale, atat de firesti si usoare, incat in mintea noastra au fost uitate de mult.
Nu exista stres, suparare, nu exista motiv de ingrijorare sau batai de cap inutile.
Aici oamenii traiesc banal, intr-o alta epoca, neatinsi de intemperiile vietii noastre de acasa.

- Micul dejun e la sapte.
- Sa fiti sanatosi. Eu in concediu dorm mult!

Un bastinas m-a insotit mereu la plimbare. Avea parul impletit rasta, pielea ciocolatie. Zambea dintr-o mandibula mare si niste ochi uriasi. Toti erau la fel. Jamaica nu e departe de aici. Bob Marley a fost si fratele lor.
M-a intrebat daca fumez, ruland o tigara. Nu m-a deranjat nici gestul, nici fumul, dar m-a bucurat simplitatea.
Era relaxat si imi vorbea precum un batran vorbeste unui copil despre viata.
Sa tot fi fost pe la a doua tinerete.
Cand viata e atat de simpla, oamenii par mult mai intelepti in relaxarea lor.

Mi-a aratat marea si barcile de pescuit. Multi pleaca dimineata si se intorc in miez de noapte cu barcile pline de peste. Nu au busole sau echipament de navigatie. Se duc departe, in larg, intind plasele si spera ca soarta sa le surada si sa aiba a doua zi ce sa puna pe masa.
”Un sat de pescari, mi-a zis. Un sat de pescari relaxati.”
Pe plaja neagra, doi papagali uriasi se agitau de la o insecta. Cu aripile colorate au zburat inspre frunzisul palmierilor lasandu-ne singuri pe plaja pustie. Insecta au luat-o cu ei.
- Pe aici nu sunt turisti. Nu vine nimeni sa se prajeasca la plaja.
Mi se parea incredibil de frumos faptul ca plaja era neagra si se potrivea atat de firesc cu straveziul limpede al marii si cu seninul de deasupra.

Am mers in sus, pe creste pe calea palmierilor care s-au urcat spre cer, pe munte, pana s-au pierdut in padurea tropicala. Transpiratia curgea siroaie. Caldura devenea sufocanta, umiditatea era excesiva.
- Mai sunt nebuni care urca asa ca mine pe munte la 40 de grade?
Pe langa noi, oameni au prins a trece cu cosarci incarcate in spate. Salutau politicos si se duceau mai departe. Mai incolo era un sat. Localnicii urcau si coborau mereu pentru ca asta era viata lor. Eu venisem sa admir privelistea.

Bine macar ca nu am innebunit cu totii.
Casele de aici erau construite pe sol si satucul arata desprins din poveste. Galagia era fireasca, cainii latrau, copii urlau, oamenii munceau. Tot zgomotul acela era de fapt viata. Iar viata era fericire. Cateva femei spalau haine in fata caselor, altele culegeau fructe de prin copaci.
Barbatii erau plecati la peste. Batrani la umbra fumau in linistea lor. La intersectie de drumuri erau cateva tarabe unde alte femei vindeau diverse. Banane, guava si fructul pasiunii, mango, cateva pastai ciudate, unele mai lungi, altele de-a dreptul enorme, lapte de capra si pesti colorati, ardei pitici, rosii uriase, castraveti contorsionati si teposi.
Banii, dolari caraibieni, sunt colorati veseli si au chipul reginei Elizabetha a II a a Marii Britanii.
Si-au castigat independenta in 1979 de sub Regatul Unit al Marii Britanii, dupa ce au fost disputati vreme indelungata intre englezi si francezi.
Al doilea sat se numea Chateaubelair fiind, de altfel, si singurul semn ca francezii au fost pe acolo. Limba oficiala este engleza, iar dialectul lor e un fel de engleza stricata.
Mai departe, coborand pe o carare de munte, am ajuns pe o alta plaja plina de barci.
Mi s-a spus ca in satul ala erau mai multe barci decat localnici si mai putin peste decat pescari.
In realitate, pescarii erau cultivatori de marijuana si barcile erau folosite pentru transport.
Au si ei problemele lor. Multi dintre tineri viseaza sa se imbogateasca si devin carausi pentru traficanti. Asa ajungi sa fii pescar doar cu ”alge” in barca. Banii si stresul le complica viata.

Omul mi-a povestit cum a trecut el prin asta. Acum s-a lasat. Are copii si a inteles ca viitorul lor e mai important. A ales siguranta si cinstea in locul banilor si se simte fericit. La fumat nu a renuntat.
”Pentru ce, daca ii face placere?”
In cele doua saptamani cat am stat in Caraibe am mers mult si am cunoscut multi oameni. Fiecare cu povesti felurite, triste si vesele dar pline de talc. Toti oamenii se considera fericiti. In ciuda greutatilor pe care le avea, fiecare om ducea in suflet linistea aceea pe care multi dintre noi o cautam si nici nu mai stim ca exista. Si linistea lor vine din simplitate.
Ma intorceam in complex spre seara. La zece dormeam si aveam impresia ca e tarziu. La sase fix eram in picioare odihnit. Acasa as fi dat cu ceasul de pereti daca suna la o ora asa matinala. Aici ma trezeam din inertie.
Dimineata devreme era racoare si soarele ma imbia la viata. Micul dejun era fabulos. Pasari cantau colorat. Cafeaua era buna, arborii de cafea plantati in gradina aveau o productie remarcabila.
Pomii fructiferi de asemenea. In apropiere se afla o mica fabricuta unde se producea suc din fructul pasiunii. Fructele erau din belsug, crescand peste tot la fel cum cresc strugurii la noi.
Guava e inlocuitorul marului in America Centrala si are proprietati asemanatoare. Gustul e incredibil.
Bananele au o aroma aparte. Fructele de cactus rosii sunt de nedescris.
Legumele din gradina dadeau un gust deosebit mancarii. Gainile crescute langa casa faceau oua cu galbenul galben spre portocaliu.

In complex toti contribuiau cu ce le statea in putinta pentru o viata indestulatoare. O scoala de oameni veniti din toate partile globului pentru a trai in mijlocul naturii, intr-o uniune reala, normala, intr-o alta era, devreme, mult mai devreme decat societatea noastra de acasa. Si nu, nu erau ramasi in urma, nici cu industria nici cu tehnologia si, mai ales, nici cu valorile morale.
Exista internet si telefonie mobila, exista panouri solare si energie alternativa, exista sisteme de captare si reciclare a apei. Totul construit simplu, de la zero, de niste oameni extraordinari.
Mai exista aici si o scoala pentru scafandri, cu un profesor autorizat si instruit, cu echipament adecvat, cu barci cu motor sau cu vasle, caiace, sau chiar o barca cu vele.
E pur si simplu un alt sistem de viata, bazat pe bun simt, etica, respect fata de aproape, ajutor reciproc si multa relaxare. Foarte putini oameni se cearta, aproape nimeni nu e stresat.
Fiecare traieste simplu, familia e respectata, copii sunt binecuvantati, tinerii ii ajuta pe batrani, femeile au drepturi egale cu barbatii.
Seara, in mijlocul satului lumea se strange precum odinioara in satele noastre romanesti, la hora sau la sezatoare. Se bea, se fumeaza gangea, se danseaza reggae. Lumea se simte libera, se respecta si se iubeste.

Duminica se duc cu totii la biserica, apoi joaca fotbal sau crichet pe teren la marginea satului, iar luni
o iau de la capat cu muncile zilnice intr-un ciclu nesfarsit de libertate.

Mai tarziu am gasit si plajele cu nisip auriu si marea cristalina de aceeasi culoare cu cerul. Doar ca plajele cu nisipul negru si bastinasii locului imi intrasera deja in minte si in suflet.
Lumea e frumoasa. Exista inca oameni care imi dau speranta ca pamantul si intreaga existenta umana nu vor putea fi niciodata distruse.
Alaturi de ei am trait, am iubit si mi-am reamintit fericirea.

Ganduri de departe sau aventuri din Caraibe (partea intai)

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Sun, 06 Nov 2016 20:20:00 +0000

Vantul batea napraznic. Ploaia rapaia pe acoperisul de tabla, iar peste plasa de tantari din fereastra, se agatasera picaturi de apa, precum roua se aseaza dimineata peste panzele de paianjeni. Negrul infinit al oceanului zambea haotic din ochiul sau intunecat, in timp ce vantul scuipa in noapte copaci si stalpi de telegraf, ravasindu-i precum betisoarele de marocco, laolalta cu devarsarile de mal, frunzis, gunoaie, intr-o agonie furibunda a naturii dezlantuite. Un uragan ca in filme, am prins a-mi spune, fara sa fiu speriat catusi de putin de imaginile apocaliptice care se desfasurau dincolo de fereastra micutei camere de hotel in care eram cazat.

Aveam un sentiment de liniste. Uraganul parea descatusat, eu priveam destins la fereastra. Becul din tavan inca ardea, felinarele de afara la fel. Pe strazi era haos, dar in obscuritatea putinelor luminite puteam sa zaresc la ferestrele de vis-a-vis, oameni la fel de pasivi ca si mine. Priveam cu totii, vrajiti la metehnele naturii, asteptand calmul sa se aseze din nou peste micul orasel. Nu era nimeni speriat, nu existau tipete sau istericale exagerate. O liniste umana aparent inexplicabila, starnea curiozitatea, fara sa obstructioneze misterul. Mirosul de gangea (denumirea populara a marijuanei) care se simtea in ciuda furtunii, sporea si mai mult linistea din oameni.

Nu dormisem de doua nopti si asta urma sa fie a treia. Patul ma indemna, ventilatorul se invartea haotic in tavan, iar ploaia de afara cadea necontenit. Cerul devenise senin pe alocuri, dar ploua torential si atat de puternic, incat rar mai puteam distinge acum cladirea aflata dincolo de strada. In ton cu natura, ma simteam cu mintea senina, dar ravasit de o furtuna haotica. Aveam impresia ca ma doare tot corpul. Lunga calatorie pana aici ma secase de toate puterile. Refuzam sa cred ca am imbatranit. Nu aveam cum, nu inca. Tineretea mea s-a dezvoltat in multe etape si abia dupa treizeci de ani, cand am plecat pentru prima data din tara mea, am devenit practic mai tanar, iar in tineretea mea noua m-am imbolnavit de dorul de duca, de cunoastere, de a descoperi mereu locuri noi, oamenii deosebiti si de a trai mereu, in functie de spatiul in care ma aflam, intr-o noua traditie, impins de la spate doar de nevoia de a fi intr-un loc in care nu am mai fost niciodata. Implinirea dorului de duca a dus la cresterea dorului de casa. Am devenit constient de el mult mai tarziu, departe in timp si in spatiu, cand m-am trezit inconjurat de necunoscut, intr-o tara straina, pe cealalta parte a globului. Au trecut prin mine ani, si oameni multi, si locuri felurite, si trec mereu de atunci, intr-o ordine aleatorie, fara stres sau teama de necunoscut de altadata. Iar in invazia de nou si drag, dorul de casa a crescut peste putinta, nemarginit si greu, precum o haina uda care ma apasa si ma infrigureaza mereu, tragandu-ma inapoi. Asa am ajuns sa nu mai stiu de unde apartin. Acasa ajung rar. Prietenii de mult au ramas doar cunostinte. In viata lor am devenit un pasager. Ma agat de casa mea in gand si suflet, atarn ca un fir de undita intins peste toate distantele. Dar distantele intre oameni nu se masoara in kilometri, ci in timp - Timpul m-a indepartat de toti.

Nu imi imaginam cat si cum pot calatori, descoperind lucruri, obiceiuri, oameni. Munca de dimineata pana seara si salariul mediocru nu imi pemiteau inainte decat sa imi duc mintea departe, calatorind cu degetul pe harta. Insa scenariul asta e prea cunoscut pentru multi ca sa il mai amintesc si eu. Acum lumea ma invidiaza si ma numeste norocos: ”Ai fost atat de departe, ai vazut atat de multe, ce n-as da sa fiu ca tine.” Apoi ei se intorc la viata lor ciclica, din care eu m-am zbatut sa ies ca sa fiu liber si departe. Asa am inteles ca am ramas singur. Traiesc printre oameni si sunt un strain. Acolo unde ma duc sau acasa. Multi ma inconjoara, putini ma cunosc, cei mai iubiti se pierd departe. Si eu uit parca sa ma intorc. Sunt un strain mereu intors acasa intr-o vizita fugara. Ii vad pe oameni si ii iubesc. Ii simt pe toti, dar nu mai sunt simtit de nimeni. Sunt doar un om care trece timid, salutand politicos cu povesti de departe. Casa mea e mereu noua, prietenii mei sunt oamenii noi intalniti, pe care intr-o zi am sa ii las, cand urmeaza sa plec mai departe.

Sa fiu eu oare ala norocos?

Cand am sa ma intorc am sa fiu norocos. Pentru ca m-am intors in tara mea, sa-mi sarut pamantul si oamenii din acelasi pamant ca si mine. Dar pana atunci... Imi vin in minte vreo doi prieteni cel putin care m-ar certa amarnic pentru ceea ce am scris mai sus:

”Tu razi, mai Tudore, razi de noi! Cum sa te plangi de asemenea prostii, pe o insula exotica?”

Sigur, ploaia era cea care trezea in mine melancolii si doruri nespuse. Nu as fi zis ca asa ceva se putea intampla. Ma simteam tulburat dar detasat in acelasi timp, fara prea multe resentimente. De fapt nu simteam nimic. Nici un gand, nici un impuls de fericire, iar tulburarea era precis de la oboseala. Inima batea nebuneste de o emotie prea rar intalnita. Gandurile mi se luminara brusc odata cu seninul care acapara intunericul. Ploaia se opri, vantul inceta si oraselul prinse viata, desi era cu mult trecut de miezul noptii.

”Aici, mi-am spus, va fi sa fie altfel. Aici se simte viata!”
Si nu, nu era de la mirosul de marijuana.
Ma aflam intr-un satuc, langa Kingstown, capitala statului Saint Vincent si Grenandine, o mica insula situata in Marea Caraibelor in America Centrala. Insula, un munte urias impadurit pana spre poale, unde incepeau plajele, nu avea nici pe departe aerul exotic al Caraibelor. Cel putin, nu in zilele astea. Uraganul aduna cu el tot din vantul muntelui si lasa apoi sa se reverse pana in apele oceanului, maturand nisipul de pe plaja pana la pamant, lasand in urma doar namol si resturi. Oamenii priveau pasivi de la ferestre, din pragul usilor sau chiar isi vedeau linistiti de treburile lor din interior, cand intreaga viitura cobora peste oras, luand cu ea auriul de altadata al nisipului fin si risipind totul in mare.

”Asta e obisnuinta”, mi-a spus un satean cateva zile mai tarziu.

Daca as fi venit cu doua zile inainte nu as fi inteles nimic, nici macar modul de constructie al locuintelor. Oamenii locuiesc practic in pod, cladirile fiind un schelet de piloni masivi, bine infipti in pamant, o adunatura de barne unite intre ele pana sus, in pod cum spuneam, unde se afla casa propriu-zisa. Era ca si cum toate casele si-au ridicat poalele, precum domnisoarele isi ridica fustele, si si-au ancorat picioroangele in sol asteptand sa treaca apa.

De aceea oamenii isi vedeau de treburile lor.
Apa vine si trece. Mizeriile se curata si dispar. Viata isi continua mersul.
Totul parea al naibii de simplu.
Viata in general era simpla.

Un bec in tavan, un dus cu apa de ploaie, o plasa de tantari si greieri cantand frenetic. Dincolo de luminile orasului se intindea intunericul misterios al oceanului. Era cald si umiditatea era excesiva, insa nu din cauza caldurii nu puteam eu sa dorm. Ma framantau ganduri noi, dorinte nestiute, o exultare nefireasca. Locul asta avea ceva aparte. Desi negrul infinit al noptii ar fi trebuit sa ma sperie, in mintea mea zambea entuziasmul.

Aici e paradisul! Uraganul e doar de fatada. Vine si trece. Simplitatea vietii pe care urma sa o descopar in zilele urmatoare avea sa ma intinereasca din nou si sa imi dea un nou impuls in viata. Si ceea ce a urmat a depasit cu mult orice inchipuire.

Partea a doua a povestii se afla aici

Ieri, cȃnd erai...

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Thu, 07 Apr 2016 13:59:00 +0000

Nu-mi sunt cuvintele clare şi mintea se ascunde ȋn ceaţă. Un vȃnt năpraznic m-a doborȃt tăios şi acum mă sfarmă ȋn enclave ȋntunecate şi grele. Ȋntr-o bezna haină mă zbat ȋn tristeţe. Mi-e mută ştiinţa, mă ȋnfioară şi ţipă, durerea din mine.

Nu am expresii colorate ȋn curcubeie măreţe, mi-am rătăcit şi simţiri printre astre, ȋncercȃnd să te caut. De acolo de sus, de astăzi tu ai să ne luminezi ȋn răsărit de soare. Nu am avut norocul să te cunosc atȃt de mult, ȋndelungat şi bine, dar şansa mi-a surȃs să ȋţi surprind de cȃteva ori fericirea. A fost deajuns odată să ȋţi strȃng mȃna ca să ȋţi simt sufletul vibrȃnd.

Era atȃta viaţă ȋn tine... Dădeai la toţi ȋn surȃsuri pornite din inimă, ofereai fără măsură, trăirea din tine. Şi ţie nu ţi-ai mai păstrat nimic.

Dar asta era ieri, cȃnd erai...

Copiii ăia la care te duceai să lucrezi voluntar in India, te vor aştepta mereu să ȋi scoţi din suferinţă. Viaţa nu e dreaptă sau poate doar moartea e prea ironică şi tristă. Nu e pentru noi să judecăm soarta, nu e pentru noi să ȋnţelegem cum se scurge viaţa din oameni.
E păcat doar că nu ne ȋntrebăm de ce ne zbatem toţi, ȋn probleme existenţiale, ne ȋncărcăm de probleme şi omitem prin banalităţi cotidiene să ne bucurăm că trăim, iar pămȃntul ăla din care suntem cu toţii clădiţi, ne cheamă mereu ȋnapoi ca să redevenim natură, atunci cȃnd poate mai avem atȃt de multe de făcut. Trăim prea puţin si murim atȃt de repede.

Aşa te-ai dus şi tu...

Astăzi erai şi mȃine cei din jur plȃng după tine, iar gȃndurile ţi se rătăcesc ȋn neştiinţă.

Conştiinţa ta rămȃne doar ȋn amintirea noastră.

La marginea acelui drum blestemat, lumina ta va fi veşnică.

Alin rȃdea mereu. Avea un stil aparte.

Am sentimentul că a murit fericit.

Eu cel puţin aşa l-am cunoscut.

Să fii ȋn pace mereu, suflet de om bun.

Pe tine moartea te-a luat fiindcă s-a saturat de tristeţe.

Te salut romȃne, om frumos!

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Sun, 17 Jan 2016 17:57:00 +0000

Te salut, ce mai faci? Am văzut că ai trecut pe aici. Ai trecut şi ai stat. Am ȋnţeles că pădurea şi munţii te-au fermecat. Am citit că oamenii noştri te-au impresionat prin ospitalitate, bun simţ, devotament şi dorina de a-ţi arăta cȃt de frumoşi suntem. Aşa obişnuiam cu toţii să fim.

Romȃnia e frumoasă, nu-i aşa?

Eu n-am mai trecut de mult pe acasă. Am auzit că e frig şi ceaţă. Primavara o să vină tȃrziu, frigul rămane mereu ȋn inimi. Oamenii sunt tot mai răi, mai invidioşi şi tot mai egoişti.

Mama e tot mai tristă, tata e obosit, mereu, de la atȃta muncă.

Vecinii sunt flămȃnzi, dar maşina luxoasa din curte e mereu ȋngrijită, chiar de nu sunt bani de benzină; ai mei se mȃndresc cu mine plecat să ȋmi găsesc fericirea ȋn depărtări.

Se laudă toţi, unii cu altii, ȋntr-o impresie mincinoasă, ca un joc de copil, că tuturor le merge bine. Foamea şi ciuda sunt ferecate ȋn casă, săpȃnd cu disperare ȋn suflete.

Acasă nu m-am dus să ies ȋn stradă, fiindcă oricȃt de greu ar fi ne merge bine şi aşa.

Nu m-am dus la vot, pentru că schimbarea e o iluzie şi votul nu valorează mai mult decȃt o sacoşă cu mȃncare, oferită ȋn rȃnjete de politicieni corupţi, o dată la patru ani.

Acasă nu m-am dus să ȋmi ard trupul ȋn #Colectiv şi am să rămȃn pe viaţa ars pe suflet, ȋn memoria fraţilor mei.

Tot acasă am refuzat să mai urc pe munţii pe care odată ȋi iubeam, pentru că nu mai există pădurea din care ei au tăiat mereu tot verdele din mine.

Nici apă din izvor n-am mai băut, scȃrbit de cianuri şi vorbe goale mȃnjite cu aur.

Aşa n-am mai ajuns să zbor decȃt departe.

Acasă n-a ramas decȃt amintirea miresmei de mălin din curte, ȋntr-o primăvară de poveste.

Am vrut să-ţi scriu cu mult regret că nu te-am ȋntȃlnit. Să iţi arat şi eu cȃt de frumoşi suntem cu toţii. Am fost departe atunci şi departe mai sunt ȋncă. Am citit despre tine şi m-am bucurat atȃt de mult, ȋncat am ȋnceput să plȃng. Eu am lăsat tot şi am fugit departe. Tu ai apărut, fără să ştii, să ȋmi arăţi că se poate.

Acolo de unde eu am plecat, tu ai venit să fii acasă.

Pe cărări ȋnspre munţi, prin păduri cu viaţă şi vară, printre ape cu susur albastru, ai venit să-mi cunoşti ţara, ţi-a plăcut şi-ai rămas. Ai cunoscut oameni, ai ȋnvăţat romȃneşte, şi limba, şi traiul, şi viaţa. Si, ȋncepȃnd să iubeşti Romania, nu te-ai speriat.

Eu, ȋn schimb, am fugit dezgustat şi mi-am sădit ȋn mine teama de a mă mai ȋntoarce.

Ca mine mulţi, ca tine puţini sunt exemplu.

Romȃnia trăieşte prin ceea ce a fost, negȃnd mereu ceea ce este. Romȃnia supravieţuieşte şi moare ȋn acelaşi timp prin noi ȋnşine. Eu, precum mulţi alţii, negăm prin neputinţă disperarea, cautȃnd să ne ducem traiul mai bun, undeva, departe. Uitarea se aşterne şi doare. Aşa cum ai spus tu, "ar trebui să plecăm toţi, ca să ȋnţelegem cȃt de multe motive avem să ne ȋntoarcem acasă".

Tu ai venit să ne araţi că se poate.

Oare cȃnd ne vom trezi cu toţii să revenim la ce am fost - uniţi, frumoşi, romȃni?

Romȃnia mea e frumoasă. "Deşteaptă-te romȃne" nu e doar un vers ȋntr-un cȃntec. E un simbol pe care ar fi cazul să ȋl transformăm, mai repede, ȋn realitate.

Romȃnul tace, plȃnge şi spera.

Doar străinii să ne mai poată salva?

Articolul de mai sus a fost scris din respect şi din ruşine, ȋn măsura egală pentru

Fernando Castilho Cintra

https://www.facebook.com/ferfreud/posts/795249747224132

P.S. Pentru cei ce nu ȋnţelegeţi limba engleză, traducerea ultimului punct este suficientă pentru a ȋntelege totul:

"ȋn timp ce romȃnii visează să plece, eu visez să mă mai ȋntorc odată acolo" - (ȋn Romania - n.a.).

sursă foto www.fanatik.ro

Sssst! Se aude?

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 12 Jan 2016 18:39:00 +0000

Aveam odată o voce. Caldă, calmă, plină de vorbe de duh şi de cuvinte armonioase, ȋn fraze bine alese sau simple metehne. Era vocea mea.

Evoluam - vorbeam mult, scriam enorm.

Apoi am ȋnceput să tac. Aşa, fără să vreau, atent la lumea asta multă prin care am pornit să călătoresc. Mai multe ţări, vreo două continente, munţi, mări oceane, persoane diverse. Zboruri peste zboruri, cerul era aproape.

Am lăsat vocea ȋn pace şi am fost atent la toate. Doar că nu şi la mine.

- Prea multe cuvinte, mi-am zis. Hai să trăim fără şoapte.

Eram fermecat. Mă vrăjisem ȋn realităţi contemporane.

De la o vreme vocea din cap a tăcut. S-a plictisit să vorbească singură.

E drept că ea ȋmi spunea mereu ce să fac, ȋncotro să apuc, cu cine şi ce să vorbesc. Doar că nu ȋi răspundeam niciodată.

- Doar vorbe, frate, vorbe! Atȃta ai ȋn cap.

Astea au fost ultimele cuvinte. Apoi s-a stins.

Nu m-a impresionat cu nimic. Ba chiar pentru o vreme am fost fericit.

Viaţa era armonioasă, mintea limpede, iar trupul ȋmi zburda aiurea ȋn adulmecarea unor raze senine, captate mereu, fugitiv, ȋn călătoriile mele.

Aşa m-am trezit singur.

- Un anonim, mi-am zis, privind ȋn jur. Cui să-i pese?

Lumea multă, peste tot, oriunde, oameni ȋnsă nicăieri.

Ei poate erau, dar eu nu ȋi mai simţeam aşa, ca ȋnainte. Nu lȃngă mine.

Ȋn toată alergătura nebună şi ȋn dorinţa firească de evadare din toate, am ȋnţeles că omenia, precum şi oamenii, nu se pierd, ci doar se uită.

Există oameni care tac, dar ȋn toată tăcerea lor, fiecare om are o voce pe care o ascultă.

Eu mi-am alungat-o!

M-am rugat să tacă şi m-am lăsat amăgit ȋntr-o vȃltoare.

Drumul e lung, acasă e acum peste tot, lumea cea mare e mică.

Undeva, pe cȃmp, ȋntr-o minte goală de cuvinte, se mai vede printr-un ochi căprui, o rază de albastru.

- Dacă nu e Ea, sunt pierdut, mi-am şoptit ȋn barbă, realizȃnd că pot să vorbesc.

De atunci mi-e frică să clipesc, ca să nu rătăcesc seninul.

Omenirea e ascunsa ȋn pace, lȃngă sentimentul iubirii din noi.

Cȃnd taci, cȃnd te ascunzi, eşti un nimeni care umblă precum un mort viu, printre suflete goale.

Aşa m-am trezit ȋntr-o zi, crezȃnd că sunt peste tot.

Eram doar departe.

Singur!

Singur ca mine, ochiul ȋmi stătea deschis mulţumit de albastru.

Cam tot atunci i-am dat voie iar să vorbească.

- Doar vorbe, frate,... dar ce vorbe măreţe!

Albastru nu m-a părăsit niciodată. Seninul e ȋn mine.

Din zece cuvinte proaste, poate vreo două sunt mari, dar dacă tac nu le mai ştie nimeni.

Nici măcar eu.

De azi, nu mă mai zbat ȋn disperarea mută a eternului ochi căruia ȋi e frică să clipească.

Păşesc ȋn eternitatea unui nou abis, agăţȃndu-mă de infinitul care mi-a redefinit, mereu, seninul.

Să ȋl mai redefinească odată!

Dacă nu am murit pȃnă acum, de acum nici că mai tac!

Liber la cuvinte. Mă reapuc de scris.
Să spună cineva dacă nu era cazul.

Speranta din fotografii

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Sun, 19 Apr 2015 17:45:00 +0000

Casa aia era de fapt o camera. Patru pereti de caramida veche si roasa, prost tencuita si un acoperis de azbest deasupra sustinut de bolovani impotriva vantului. Usa de tabla, casa fara ferestre. Inauntru, aerul era aproape fierbinte, doar ca pe jos era racoare. Pamantul ala negru si batotorit de atatea corpuri care s-au intins de-atatea ori peste el, tinea rece. Nu exista podea la fel cum nu exista nici o piesa de mobilier. Nici masa, nici scaun, nici pat pe care sa doarma cineva. Dulapul era inutil, toate hainele lor erau doar cele pe care le purtau in fiecare zi si le spalau sambata, in raul care curgea in apropierea mahalalei. De tavan, intr-un colt de tabla era atarnat un cabu cu o dulie la capat si un bec difuz. Il aprindeau doar noaptea cand mancau. Nu aveau nici un motiv sa il tina aprins in alte conditii. Peretii sunt tot din caramida roasa si pe intuneric si pe lumina. Electricitatea era singurul motiv care le amintea, odata pe zi, la fel ca si altor cateva zeci de mii de oameni care traiau in mahala, ca viata lor ar trebui sa fie altfel. Numai ca becul ala lumina a iluzie. Tehnologia si confortul nu s-au inventat pentru oameni ca ei.

Aici locuia Rajaram cu fratele lui si cu parintii. Erau norocosi. O familie inca intreaga. Tatal sau lucra pe santier si venea in fiecare noapte acasa. Nu castiga mult, insa nu arunca banii pe bauturi sau tigari. Era cumpatat avand constiinta inca neatinsa de inflamatia casta a saraciei. Se ingramadeau unul in altul pe pamantul racoros si dormeau lnistiti pana dimineata. In fiecare noapte de la inceputul vietii lor. Fericirea pentru ei se traducea in imbratisarea nocturna care ii tinea legati si uniti in fiecare noapte, pe viata.

Pe unul din pereti era scobita o gaura ca un raft. In intunericul obscur raftul ala tinea loc de bucatarie. Patru farfurii de tabla, un ceaun, o sticla de plastic; O galeata pentru apa si o lingura mare de metal, pentru mestecat in fiertura de legume care uneori era pranz, cina si mic dejun laolalta.

Asa traia unul din elevii mei cei mai silitori, care ma invitase sa ii fac o vizita pe vremea cand eram profesor la o scoala in mahala. I-am facut poze si am stat impreuna minute in sir. Nu ziceam nimic. Doar stateam asa, unul in fata celuilalt asezati relaxati si privind apusul. Soarele colora mahalaua in culori de speranta. Noi vorbeam in gand si ne intelegeam atat de bine fara sa ne spunem nimic.

M-am intors la Rajaram dupa doua saptamani.

Casa lui era la fel, patru pereti sub acoperisul de tabla sustinut de bolovani si becul din tavan care se aprindea doar cand era ora mesei.

Baiatul intra in camera si puse degetul la gura in semn de soapta.

- Sa nu afle mama ca am aprins lumina.

Pe pereti fara var, Rajaram zambeste din fotografii. Copilul rade si stinge becul apoi il aprinde din nou.

Mama-sa vine pe drum cu galeata de apa pe cap.

Baiatul sare sa ii ia galeata si o apuca de mana sa se grabeasca. Femeia se impotriveste o clipa si apoi se lasa purtata stangace in graba feciorului sau. E tanara. Poate 25 de ani. Soarta i-a imbatranit chipul lasandu-i din tinerete doar sclipirea din ochi.

Se sperie cand se aprinde becul in mijlocul zilei, apoi se fastaceste si isi duce mana, in semn de mirare, la gura. Ofeaza si rade, cu un ochi plange si cu al doilea isi ineaca privirea in pozele de pe pereti. Plang amandoi. Becul se stinge. S-a luat currentul in mahala. Caldura e mare, praful mi se imbiba in par si sudoare. Cei doi se uita mai departe la poze desi inauntru e bezna. Pentru ei, fotografiile alea stralucesc precum soarele.

Imi caut pasii prin praful dumului incercand sa imi gasesc rostul in lumea asta. Barbati obositi se intorc de la munca, femei si copii ii asteapta in pragul caselor cu patru pereti. In mahala miroase a inserat si e liniste. De undeva, dintre miile de case desenate la fel, se inalta o raza de speranta.

Rajaram aprinde becul si rade, zambetul lui inseamna viata.

Astazi mi-e dor de India si ma gandesc cu tristete ca au ramas atat de multe case in care as fi putut sa mai aprind speranta.

Atunci cand mi-am infipt singur crucea-n pamant

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 07 Apr 2015 11:53:00 +0000

E ciudat cum uneori Il gasesti pe Dumnezeu fara sa Il cauti, fara sa Il chemi, fara sa crezi macar ca exista. Fara sa stii, fara sa vrei, fara sa ai habar ca L-ai intalnit. Doar asa, intr-o clipa, cand iti ploua mai tare in viata, clipesti si inima ti se umple din nou de speranta.

Mi-am luat crucea de lemn, mangaindu-i textura fina mirosind a padure. Cine a sculptat lemnul asta a pus din mainile sale suflet. Asa am simtit. Si mii de cruci ma inconjoara acum. O carioca cu varful imbibat in alcool scartaie fin, lasand literele sa se adune peste lemnul proaspat sculptat. Astazi imi scriu singur numele pe cruce si ma duc sa imi caut locul peste pamantul unde nu mai cresc flori, dar se aduna cruci. Cuvintele se nasc fara a fi semete, numele meu e trist precum clipa. Afara ploua cu lacrimi. In inima creste fior. Emotia cerseste speranta, ploaia arunca cu plumb peste inimi, lacrimile curg amare. Picioarele se misca greu, dar pasii refuza sa fuga indarat. Oare cum am ajuns sa fac asta?

De la o vreme incoace mi-am inchis fericirea intr o pestera neagra in intunericul trupului meu, iar sufletului i-am interzis sa mai traiasca. Asa am ajuns sa fiu opusul celui care am fost in anii care au trecut. Am ajuns sa ma ascund de oameni, sa fug, sa plang, sa nu mai fiu eu. Am ajuns sa nu imi mai pese de mine, omorandu-ma incet, fara sa cred ca inca mai pot sa traiesc. Asa am ajuns sa imi scriu numele pe cruce. Asa am ajuns sa mor. Dar pana sa mor, am ales sa ucid doar raul din mine.

Sufletul a dorit sa traiasca si mi-a tarait trupul pana in inaltul dealului. Secunde au trecut de-a valma, timpul s-a strans intr-o zvacnire si a rabufnit apoi ca un resort. Amintiri din fericire tresar si ma imping catre dealul cu cruci, carand dupa mine inima imbracata in plumb. Aici oamenii L-au aruncat pe Isus rastignit printre pietre, L-au infipt si L-au legat in copaci si pamant cu tot cu cruce si L-au invocat in cautarea sperantei. Aici, odata cu cei care erau in juru-mi, mi-am cautat locul si am infipt si eu crucea in pamantul umed, precum cei multi care au fost inainte, la fel ca si cei multi rataciti care vor fi sa mai vina, fara sa ii stiu, fara sa ma stie, fara sa stim unii de altii. Nori se strang in valuri de freamat sub acelasi cer, rugi se inalta desupra unui deal cu dorinte. Ploua cu stropi de tamaduire si in jur miroase a viata. E plin de cruci, aproape morbit, dar moartea nu e aici.

Nu poti sa mori atata timp cat crezi in fericire. Fericirea e intotdeauna in noi, trebuie doar cautata. Si linistea sufletului la fel.

Pe dealul asta e plin de cruci si eu ma inalt peste ele. Nu, nu sunt morminte, nu sunt oseminte, nu sunt nici macar morti. Sunt cruci pentru vii. E un deal unde oamenii se aduna impreuna ca suflete, infingandu-si crucea in pamant si lasand dorinta sa se inalte sre cer. Crucile de lemn se aduna gramada, fara sa vesteasca sfarsitul, ci doar sa ofere speranta spre un nou jnceput. Aici Dumnezeu nu isi cere tributul, ne cuprinde pe toti protector si se ofera spre jerfa pentru ficare din noi, mereu, rastignit in evocarea sperantei. Nu as fi crezut vreodata ca am sa ajung sa imi scriu singur numele pe cruce si sa o infing cu mana mea in pamant; apoi, in loc sa ma intind dedesuptul ei, sa ma inalt omorand in mine doar raul, reinviind dorinta, regasind seninul si linistea.

Fericirea e departe, dar o gasesti doar daca nu incetezi nicidata sa o cauti. Doar asa stii ca mai esti inca in viata.

Pe dealul cu cruci, speranta a invins tristetea si a luat locul mortii.

Azi mi am infipt crucea in pamant si am ales sa traiesc.

P.S. Povestea am scris-o pe 4 Aprilie 2015 dupa vizita de la Dealul Crucilor din Lituania. Detalii aici

Definitia tacerii din mine

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Wed, 25 Mar 2015 16:34:00 +0000

Stau mut in fata foii albe si cuvintele refuza sa se asterne pe hartie desi mintea mi-e plina de ele.

Poate maine. Ma joc cu timpul botind hartia in cocoloase aruncate la intamplare. Definitie pentru tacere nu exista atunci cand povestile refuza sa devina realitate. E doar negarea din mine. Ce a fost ieri, in fiecare zi, mi-a desenat in suflet viata. Azi trece trist in soapte mute. Maine vine mereu sigur si singur.

Trecutul, ca o fila de carte, se intoarce asa cum literele mi se pierd printre randuri.

Iubirea, ca o frunza de toamna mai cade; se pierde si ea printre ganduri.

Prezentul, ca o zi de vacanta mai zboara, cu noaptea se stinge lumina amar umilita.

Dorinta, ca un soare timid printre palme, as vrea sa n-o pierd risipita.

Tacerea, persistenta si muta se zbate si trece agale.

Am ramas amagit peste toate, precum copiii flamanzi cu picioarele goale.

Mi se pare ca ma condamn fara sa fiu judecat si imi doresc sa nu fi existat pentru ca vreau sa imi uit amintirea. Lumea ma cheama timid si ma indeamna la fapte. Ii vad pe cei dragi cum ma iubesc dar eu sunt inconjurat de un perete de sticla si marea mi s-a revarsat amara sa ma inece.

Nu pot sa mint. Cum sa explici ca vrei cautand motive sa nu poti?

M-am ascuns de toti invocand eclipse, m-am sters dintre basme, colorandu-ma cu cerneala simpatica. Zambetul s-a pierdut sub radiera. Tacerea persista sub penita stiloului meu fara cerneala, ascuns in tocul lui sub un morman de carti prafuite departe, in biblioteca.

E normal ca o foaie alba sa taca atunci cand poetul nu are nimic de spus. Si cam ce ar putea sa mai spuna cand a lasat sa treaca pe langa el o lume plina de sentimente? Sentimentele lor, pentru ca ale lui au incetat sa mai existe.

Treceau pe drum carute grele, ecoul sa-l ingroape sec;

zburau fara de cantec randunele si-au mai ramas doar oameni care trec.

Si eu. Am fost odata eu. Omit acum sa ma zbat in umbra care-am devenit, o palida urma in nostalgia uitarii. Cuvintele sunt fara sens precum starile cu naluci care ma bantuie. Am nevoie de o oglinda sa ma privesc sa ma sperii fiindca plansul de mila nu ajuta. Eventual, cineva sa tipe la mine sa ma trezesc, sa-mi dea doua palme sa imi amintesc sa traiesc.

Si primavara? Primavara oare cand s-a dus?

Din eter sau nefiinta, mai e pe lume cineva sa mai spere in locul meu?

Mai exista o sansa sa imi caut zambetul in cenusa unde l-am ars de buna voie odata cu amintiri si vise?

Mai vrea cineva sa ma asculte chiar si atunci cand tac?

Si daca daca, candva ma voi trezi sa-mi caut amintire.

(eu va iubesc pe toti, desi nu mai arat la nimeni)

In anul care-a fost

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Sat, 20 Dec 2014 16:39:00 +0000

Mergeam pe drum si intunericul se revarsa peste mine. Nu eram constient de lungimea soselei, asa cum nu stiam nici unde e capatul drumului pe care am ales sa ma indrept. In orizont, invalmasiti in negura, norii se repezeau peste zari, facand imposibil de realizat unde se termina cerul si incepea pamantul. Totul era doar o noapte flamanda care musca din mine proportional cu marimea pasilor mei. Ma afundam spre necunoscut.

Asa mi-am inceput anul. Precum am inceput viata cu zile intunecate si reci in calatorii tumultoase spre care ma duceau spre cunoastere.

Ianuarie m-a gasit in China, ca mai apoi pasii sa ma poarte spre Hong Kong, Singapore, Malaiezia si India. Iarna nu a existat in sensul ei adevarat pe care il cunoasteam pana acum. Am avut parte in schimb de o primavera lunga si calda, urmata de o vara mult mai fierbinte decat as fi crezut vreodata ca pot suporta. Insa caldura nu a fost neaparat lucrul cel mai greu de undurat in toate calatoriile mele. Proiectul umanitar de sase luni desfasurat in India mi-a deschis ochii spre o realitate cruda, care mi-a marcat inima si mintea pentru mult timp de acum inainte. Lucrez inca la un volum de povestiri pe care il voi lansa poate in primavera anului viitor, volum care va aduce in fata cititorilor mei viata socanta a unor oameni care se nasc avand mai putine drepturi decat vacile care pasc prin gunoaiele comunitatii in care traiesc.

Reintors acasa in toamna, m-am imbatat cu aerul irezistibil al unei nepasari crunte care apasa pe viata boema a mai multor europeni. E greu sa ma regasesc in confort si e la fel de greu sa le cer altora sa inteleaga ca “neajunsurile” de care ne plangem acasa sunt de fapt conditii de lux in comparatie cu viata multor oameni din zonele asiatice. Insa acesta nu este un subiect propus sa judece oamenii de nici una din parti, fiind doar un rezumat al intamplarilor mele, o trecere in revista, daca vreti, a anului care tocmai se incheie.

Toamna m-a gasit in Norvegia, Italia, Franta, Spania si mai apoi Danemarca, in incercarea de a oferi oamenilor interesati de aici o anumita idee asupra nivelului de trai, a vietii sociale si a conditiilor in care se zbat, oameni la fel ca noi, care au avut poate nesansa sa se nasca in acele tari asiatice. Sigur, cum spuneam, nu e nimeni vinovat pentru soarta lor si nici nu am intentionat sa starnesc vreo revolutie prin faptele mele. Avand in permanenta suportul colegilor mei cu care am imapartasit exeprientele traiului in conditii nu tocmai prielnice, am vrut doar sa tragem un semnal de alarma asupra situatiei in care se afla lumea, la nivel general, asupra faptului ca, din nefericire, lumea se degradeaza constant si procesul pare sa fie ireversibil. Sigur, aici sunt multe de spus dar si mai multe de facut. Un concert umnitar organizat in tara, la Zalau, demonstreaza ca lumea poate fi receptiva. Viitoarele proiecte in anii care vor urma ma vor apropia mai mult de succesul realizarilor mele sau poate imi vor da macar satisfactia ca lucruile pot fi indreptate mereu in directia buna.

Pe plan personal sunt oarecum dezamagit, mai ales pentru ca, plecat fiind, nu am reusit sa public nimic, pierzand pe alocuri aproape de tot dorinta si puterea de a mai scrie. Astfel, atat blogul personal cat si publicatiile au ramas in “paragina”, cititorii mei fiind poate, pe buna dreptate, dezamagiti. Asa cum am ajuns sa promit insa, in anul viitor voi pune mai mult accent pe literatura, revenind la scrieri mai bogate si, de ce nu, avand mai mult continut de calitate. Cat despre linistea sufleteasca si planul sentimental…

… pe drumul pe care merg demult si tacut, prin pasii obositi si prin ceata, ridic de sub pleoape privirea spre cer, strigand catre nopte sa plece, sa sper! Si norii se scutura reci si posaci, si noaptea se pierde in valuri. De raze scantei si lumina in falduri, din rasarit se revarsa speranta. Merg inainte si stiu. Iubirea e in mine, rasaritul ma cheama sa vreau. Dorinta imi mareste si pasii si bataile inimii. Din capat de drum, in colt de senin, viata zambeste cu soare!

Va doresc tuturor Sarbatori fericite si un an nou plin de speranta!

Cântec pentru copiii lumii

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 02 Dec 2014 17:06:00 +0000

Dacă cineva mi-ar fi spus acum doi ani că ȋntr-o zi voi dona o sumă importantă de bani ȋn scopuri umanitare probabil aş fi râs şi aş fi crezut că dacă aş avea bani să donez ȋnseamnă că voi fi bogat.

Fară să vreau poate, am ajuns să donez suma asta de bani fără să mă gândesc la consecinţe ȋn buzunarul meu propriu. Cei care dau bani pentru fonduri umanitare nu sunt bogaţi, dar nici nu sărăcesc după donaţie. Pentru că fiecare om care ajută o cauză nobilă, dă din puţinul pe care ȋl are cu gândul că a sa contribuţie contează. Şi omul ăla e fericit că şi-a facut datoria de om. Pentru că atunci când donezi, nu dai numai din buzunar, ci mai mult din inimă. Atunci când donezi, nu oferi pentru că eşti bogat material şi ai de unde, oferi pentru că eşti bogat sufleteşte şi te simţi impăcat pentru ceea ce ai făcut!

Donaţia mea se va duce spre zâmbetul unor copii defavorizaţi de soartă. Copii săraci care nu au ce să mănânce, copii care s-au născut să fie trataţi ca pleava societăţii ȋn gunoiul in care sunt nevoiţi să trăiască. Pentru aceşti copii singura şansă de a reuşi ȋn viaţă este educaţia. Alături de mine sunt colegii mei, ȋmpreună cu care am ȋnfruntat condiţiile nefireşti de anormale din India.

Am fost acolo, printre ei, copii care se zbăteau ȋn praf şi mizerie, fără să aibă nimic ce să pună ȋn gură de foame. Şi ei veneau la noi ca să ȋnveţe. Cum să faci şcoală cu astfel de copilaşi care nu au nici după ce să bea apă?

Şi era praf ȋn mahala şi aerul ardea de cât de cald era afară. Şi treceau toţi pe drum, grămadă, ţipând, urlând, făcând gălagie printre vaci, cămile şi elefanţi deopotrivă, oameni care alergau să muncească, alergau să trăiască. Fiecare cu treaba lui, fiecare cu şansa lui. Şi copii erau lăsaţi să se descurce singuri, fără mâncare, fără grija unui adult, fără educaţie. Şi ei veneau la şcoală. Pentru că nu era nimeni acasă să aibă grijă de ei, ȋn camera aia de cărămida, acoperită cu plăci de azbest susţinute de bolovani, unde era mereu prea cald ȋnăuntru şi prea jegos afară, acolo unde se ȋnghesuiau cu toţii pe pământul rece să doarmă noaptea, când fiecare se ȋntorcea de pe unde ȋl dusese soarta. Copii blestemaţi din naştere, cu fraţi şi surori cu duiumul, cu părinţi rătăciţi deja ȋntr-o viaţa care nu le-a oferit nici o şansă. Şi copii aia veneau la noi cu speranţă. Pentru că şcoala e singura care poate să ȋi ridice şi să ȋi scoată din condiţia lor, de condamnaţi la mizerie, punându-i pe un alt drum, acela normal, cu drepturi la viaţă.

Şi cum să ȋi ȋnveţi pe copii când ei leşinau pe capete, cu stomacul lipit de spate de foame, cu pielea uscată şi arsă de soare torid, cu buzele reci, care au uitat să zâmbească şi ochii ȋn lacrimi. Un biscuite sau un fruct pot fi considerate averi, o mână de orez sau cartofi sunt deja un lux pe care nu ar fi crezut vreodată că şi-l pot permite.

Copiii aia visau să trăiască, fără să ştie cum arată un vis transformat ȋn realitate.
Astăzi, noi, cei care am fost acolo, printre ei, ne-am unit ȋntr-un proiect umanitar, „Cântec pentru copiii lumii”, ȋn speranţa că vom putea strânge bani suficienţi cât să hrănim 200 de copii pe timp de un an de zile.

Acolo, cu un singur euro putem hrăni patru copii. Cu un singur leu ȋi ofeream unui copil o masă caldă. Pentru noi un leu e o cafea la un tonomat sau o bomboană. Pentru ei poate fi mâncarea care să ȋi ajute să trăiască.

Ajutaţi-ne să ȋi ajutăm! Ȋmpreună să le aducem speranţa!

Pentru orice detaliu, critică sau donaţie, orice comentariu e binevenit.

Vă mulţumim!

Miercurea fara cuvinte - Portocale

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 25 Nov 2014 22:00:00 +0000

In China am cules pentru prima data portocale direct din copac.

O idee marca WW

Miercurea fara cuvinte - Pe inserat

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 18 Nov 2014 22:00:00 +0000

...mai stiu doar ca se facea intuneric peste mahala.

O idee marca WW

Miercurea fara cuvinte - Buna dimineata!

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 11 Nov 2014 22:00:00 +0000

Sa vedem daca puteti gasi salutul in limba romana:

O idee marca WW

Miercurea fara cuvinte - Poza cu... maimuta

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 04 Nov 2014 22:00:00 +0000

Se incumeta cineva sa dea de mancare la maimute?

O idee marca WW

(Fotografia e facuta pe o insula in Tailanda)

Miercurea fara cuvinte - Albastru fara senin

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 28 Oct 2014 22:00:00 +0000

Caramida pare albastra. Viata nu prea seamana a senin.

O idee marca WW

Miercurea fara cuvinte - Reflexii cu senin

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 21 Oct 2014 21:00:00 +0000

Seninul se-ascunde-n reflexii.

O idee marca WW

Mandrie nationala

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Mon, 20 Oct 2014 14:37:00 +0000

- Buna, ce faci?

- Abia m-am intors.

- Dar nu ti-a fost bine?

- Ba da, intr-un anume fel.

- Cum e acolo? Cum sunt oamenii?

- Mare majoritate sunt egoisti, ignoranti si plini de indiferenta…

- Aha, cam ca la noi, adica.

- Nu e ca la noi. Noi suntem altruisti, ne respectam unii pe altii. Suntem prieteni. Intr-un anumit fel suntem fericiti.

- Nu stii nimic, ai fost plecat, ai uitat cum e acasa. Aici nu sunt oameni fericiti.

- Si daca ai sti…!!!

De doi ani de zile am plecat din Romania fara sa imi pierd macar o clipa mandria nationala. De curand m-am intors pentru o scurta vacanta acasa, pentru ca atunci cand esti departe si ai Romania in inima e ca si cum ai avea un dor nestavilit, care nu poate fi potolit doar cu fotografii sau amintiri frumoase. Totusi, acasa si nunumai, am intalnit multi care m-au alungat inapoi, “sfatuindu-ma sa uit de tara”, sa plec inapoi, cat mai departe.

La toti acestia si poate si la cei care sunt plecati dar inca nu inteleg, am sa le raspund ca dragostea mea pentru tara este asemenea unui copil pentru mama lui si nu am sa ma intorc niciodata impotriva, oricat de departe as fi. Desi am fost acuzat in nenumarate randuri ca uit de unde am plecat, cu toate ca acuzatiile au fost rostite doar din rautatea sau chiar inconstienta, ofer astazi cateva din motivele simple care ma fac stapan pe ceea ce simt. Exemplele enumerate sunt poate prea putine si cu siguranta pot fi catalogade drept puerile pentru cei care nu stiu sa aprecieze adevarata valoare a poporului roman.

Iubesc Romania si ma mandresc ca sunt roman:

Pentru ca m-am nascut roman si pe deasupra si moldovean, iar asta m-a facut sa fiu mandru cand ma gandesc la Creanga, Eminescu, Sadoveanu sau Alecsandri.

Pentru ca oricat de sus as urca in lumea asta si oricate campii si dealuri as strabate, bucata aia de munte unde am crescut, a ramas locul unde mereu pot sa ma intorc acasa.

Pentru ca am o mama si un tata care m-au inzestrat cu valori morale si m-au impins de la spate sa devin un om cu picioarele pe pamant, chiar daca imi port visul prin stele.

Pentru ca am un frate care e si el mandru roman.

Pentru ca Brancusi a sculptat Coloana Infinitului ca sa ne duca mai aproape de cer, nu sa ne ingroape in nestiinta. Pentru ca am avut artisti de o valoare incontestabila si inca mai avem.

Pentrru ca atunci cand pleci din tara iti dai seama ca nicaieri nu e perfect si decat sa ai necazurile altora, mai bine sa te multumesti cu ale tale.

Pentru ca nicaieri afara nu este atat de bine incat sa crezi ca in Romania este atat de rau.

Pentru ca atunci cand plec afara NU ma confund cu cersetorii si hotii care ne fac de ras neamul, ci ma evidentiez dovedind ca neamul romanesc este diferit!

Pentru ca nu poti sa urasti padurea pentru uscaturile ei, si precum padurea care are uscaturi si tara are suficiente. Dar asta ma face doar sa fiu vesnic “indragostit” de “padurea” mea.

Pentru ca am avut surpriza placuta sa gasesc in lumea asta mare, straini care stimeaza Romania si ne invidiaza pentru ceea ce suntem si ceea ce (inca) avem.

Pentru ca Romania nu a trecut prin 2000 de ani de istorie ca sa ii intoarcem spatele acum si sa o lasam sa moara in mana unor infatuati si oligarhi.

Pentru ca dincolo de sistemul corupt care ne ingroapa de vii, exista intotdeauna oameni care au puterea sa se ridice si sa moara intr-o revolutie pentru bunastarea urmasilor nostri.

Pentru ca in curand oamenii astia se vor ridica din nou si eu voi fi alaturi sa le sustin cauza.

Pentru ca romanul rade si la necaz si poate sa cante si la durere.

Pentru ca romanul e ambitios.

Pentru ca romanul are speranta.

Pentru ca inca mai cred in viitorul stralucit al tarii noastre.

Pentru ca atunci cand sunt roman, sunt eu insumi, gandesc romaneste, scriu si iubesc romaneste.

Pentru ca Romania e tara mea cu bune si rele.

Si mai ales pentru ca oricat de departe as pleca nu am sa uit nicioadta ca radacina mea e in tara in care m-am nascut.

Si pentru zeci de alte lucruri pe care sunt convins ca si voi le cunoasteti si le apreciati, insa acum nu imi mai trec prin cap de emotie. Dar poate multi ar trebui sa plece ca sa inteleaga dorul care ii va chema sa revina.

Iar cel care uita de unde a plecat sau refuza sa se mai numeasca roman pe motiv ca in tara sunt fapte rele, nu e un las neaparat, ci doar un om caruia ii e frica sa infrunte realitatea.

Si daca tot avem cel mai mare steag din lume, sigur si inima de roman e suficient de mare pentru toate!

Si inca ceva si poate asta e cel mai important: Sa fii roman nu e o rusine!

Miercurea fara cuvinte - Papagalul tricolor

noreply@blogger.com (Tudor Enea) — Tue, 14 Oct 2014 21:00:00 +0000

Oare papagalii romani sunt patrioti sau umbla, doar asa, cu cioara vopsita?

O idee marca WW