Turambar

Partidul și Securitatea. Partea a 3a: Manipularea

noreply@blogger.com (Turambar) — Thu, 15 May 2025 13:18:00 +0000

Anticorupția. Străinul. Olimpicul. Militarul
Cei patru călăreți ai tefelismului

Partidul și Securitatea. Partea a 3a: Manipularea

Vă povesteam, în Partea a doua a seriei de articole “Partidul și Securitatea”, despre principalul motor emoțional care face o parte a populației (progresiștii, tinerii, cei din urbanul mare, adică “tefeleii”) să țină cu Securitatea în acest conflict pentru putere.

Nu e vorba de ură. Ura e doar emoția instrumentală. Alta e credința puternică ce-i mînă pe tefelei în luptă.

E vorba despre eficiență.

Fantasma eficienței. Să fie bine, să nu fie rău. Vrem o țară ca afară. Țării, cît mai mult PIB (la export, evident).

În jurul eficienței, această valoare modernă intens instrumentalizată în lupta pentru putere, s-au construit patru teme puternice de luptă. Toate mituri. Toate utile în a păstra România în starea ei de colonie servilă.

Anticorupția. Străinul. Competentul. Militarul.

Să le luăm pe rînd.

ANTICORUPȚIA

Anticorupția a fost primul mecanism de control social și de punere botniță a clasei politice autohtone în colonii.

Nu a fost aplicat în premieră la noi. Noi l-am luat cu Copy Paste, direct din instrumentarul de manipulare dezvoltat de centrul Imperiului.

Anticorupția a fost inventată de americani încă din anii 80 și folosită cu succes deja în alte țări ale Periferiei. În America Latină – Chile, de exemplu. În Italia – “Mani Pulite”. În Turcia – cu eficiență limitată. Erdogan a știut să contracareze ideologic.

La noi, încă din 2004, echipa Băsescu – Macovei, reprezentanții intereselor occidentale, a câștigat alegerile și mai apoi a neutralizat echipa “boierilor autohtoni” (mostly pesediști).

Anticorupția a fost arma cu care generații la rînd au fost demonizați liderii PSD: Năstase, Ponta, Dragnea.

Arma cu care au fost întărîtați emoționali tefeleii să urască partida autohtonă, punînd în cîrca acesteia toate neajunsurile țării, reale sau închipuite. Vrem o țară ca afară. România nu se dezvoltă pentru că hoții din clasa politică fură.

Ce să vezi, întotdeauna “hoții de la putere” erau pesediștii, în mod convenabil. Niciodată pediștii sau liberalii, deși și eu au fost în egală măsură la putere după 2005. Videanu, Blaga, Berceanu, Boc, Falcă, Flutur, Udrea, ei erau curați. Corupții erau întotdeauna de la PSD.

În acest climat s-au construit liderii "Albă ca Zăpada". Băsescu, apoi Iohannis. Ambii erodați puternic pe măsură ce au exercitat puterea.

Mai nou, s-au tot străduit de vreo zece ani s-o construiască pe Kovesi pe același calapod fantasmatic. DNA să vină să vă ia. Zeița pură care va rezolva toate problemele României. Și care, evident, să continue să pună România pe tavă intereselor străine

“Zeița” Kovesi tocmai a fost neutralizată de scandalul generalilor Coldea Dumbravă. Nu va mai putea fi folosită în alegerile prezidențiale din 2024. Ghinion.

STRĂINUL. NEAMȚUL

Cea de-a doua fantasmă la fel de puternică precum "anticorupția" a fost mitul "străinului". Un mit la fel de eficient în a subordona România intereselor occidentale.

Străinii sînt mai buni decît noi. Ei sînt mai eficienți. Mai curați. Mai morali. Străinii ne vor tot binele de pe lume. Să le punem țara pe tavă. Să le dăm tot. Să ne conducă străinii. Am avut regi străini. Ah, ce bine a fost. Să vină străinii din nou.

De zece ani, acest narativ a năpădit mințile tefeleilor.

În mod programatic, s-au construit candidați cu nume străine – Iohannis – și partide populate de lideri cu nume străine – USR, Clotilde Armand, Siegfried Mureșan, Allen Coliban, Cosette Chichirău, Dominic Fritz.

Tinerii frumoși și liberi – și mai ales naivi – i-au votat cu entuziasm.

Trăiască lumina progresului în luptă cu obscurantismul medieval al pupătorilor de moaște. Trăiască mersul pe trotinetă. Trăiască toate tembelismele progresiste care să-i spele pe creieri pe micii maoiști de rit tefelist.

În combinație cu mitul anticorupției, mitul străinului, al neamțului superior care domină ideatic mințile transilvănene iobage, a asigurat intereselor străine încă zece ani de control al țării și al electoratului urban.

Iohannis. Neamțul perfect. De fapt, un mediocru leneș și resentimentar. Clotilde Armand. Zeița perfecțiunii. De fapt, o nemernică ce a distrus cel mai prosper sector al Bucureștiului. USR, paragonul virtuții. De fapt, o haită de deliranți toxici pe cale să dispară de pe fața politică a țării.

COMPETENTUL. OLIMPICUL.

Cine este eficient? Cel care e competent. Care e competența supremă? Cea din zona științelor exacte. Cine e regina științelor exacte? Matematica. Cine sînt strălucitorii de la matematică? Olimpicii. Mai ales cei internaționali.

Păi atunci să populăm mințile tefeleilor cu cel mai strălucit exemplu de competență și de eficiență: olimpicul internațional la matematică.

Intră în scenă echipa de olimpici internaționali “civili”, Nicușor Dan și Sergiu Moroianu. Cuum? Nu știți cine e Sergiu Moroianu? Vă spun eu. Soțul doamnei străine perfecte Clotilde Armand.

Niște băieți foarte întocmai și la timp care s-au întors sincron, simultan și la ordin în țară la începutul anilor 2000, să lase matematica și să se apuce subit de activism civic. Ah, ce sublim. Ah, ce harneală desăvîrșită.

O altă plasă de păianjen în care au fost prinse mințile tefeleilor. Dacă e olimpic, e eficient. Dacă e competent, știe să gestioneze orașul.

Iete că n-a știut. Iete că a făcut orașul varză. Alt mit pe cale de dizolvare. Mai încet. Dar se va dizolva și acesta. Sectoarele trei și patru nu sînt conduse de olimpici și sînt infinit mai bine administrate public decît întreg Bucureștiul.

Va mai dura ceva pînă să-și dea seama bucureștenii despre asta.

MILITARUL

Ultima armă ideatico-propagandistică ce încă mai prezintă tăiș de convingere a maselor este fantasma militarului.

A început lumea să se lămurească despre păcăleala cu anticorupția. Și despre spălarea pe creieri cu străinii superiori și morali care ne vor tot binele din lume. Și despre mitul găunos al olimpicului competent.

A mai rămas militarul, ultima redută fantasmatică încă neterfelită.

Intră în scenă militarul Ciucă. Un erou de carton. Un mediocru care nu știe să lege două vorbe. Un disciplinat întocmai și la timp, care știe doar să asculte ordinele. Cineva i le va da, inevitabil.

Un lider numa bun de călărit țara în următoarea perioadă. De închinat în continuare România pe tava intereselor străine. Evident, totul înfășurat în cele mai frumoase și mai nobile cuvinte cu putință. Și în contextul în care americanii îl preferă la conducerea țării, cu un război mondial pe cale să înceapă în coasta țării.

Evident că păcăleala va merge. La fel cum a mers și cu Iohannis. Alt mediocru care nu știa să vorbească liber, să prezinte cele mai elementare semne de competență în public. Nu contează. L-au ascuns cu grijă. A călărit mitul neamțului. A cîștigat.

La fel va fi și cu Ciucă. Îl vor ascunde. Va călări mitul competenței și responsabilității sociale a militarului. Va cîștiga, ajutat copios de americani. Ciuma roșie. Ciuma roșie everywhere.

Cînd lumea își va da seama că a fost păcălită, va fi, ca de obicei, prea tîrziu. Zece ani cu zdreanța de Băsescu. Zece ani cu groful de Iohannis. Zece ani cu mediocrul de Ciucă.

O să fie bine. O să vă placă. Brace yourselves. Winter is coming.

Ghinion.

.

Unde-s distraiele, unde-s cafelele?

noreply@blogger.com (Turambar) — Sat, 09 Mar 2024 16:15:00 +0000

Unde-s distraiele, unde-s cafelele?
Movie review: Dune 2 (Denis Villeneuve, 2024)

Unul din motivele pentru care am iubit și iubesc la nebunie cartea Dune este precizia și delicatețea detaliului cu care este prezentată viața obișnuită a fremenilor.

E o abordare cvasi-antropologică în această lucrare de ficțiune, cum doar la Ursula K Le Guin mai întîlnești, dintre marii scriitori SF, și poate la Brian Aldiss. O empatie pentru cultura fremen cum doar un antropolog poate cultiva. Despuierea de exotism și scufundarea întru acceptarea alterității.

Frank Herbert face un efort herculean să ne prezinte cultura fremen în cele trei cărți ale sale inițiale: Dune, Dune Messiah, Children of Dune. În scriitura sa e o migăleală impresionantă de descriere a vieții de zi cu zi a fremenilor. De la obiceiurile prozaice pînă la elemente aparent inutile, de exemplu textura cîrpelor cu care erau acoperiți pereții sietch-ului.

Detaliile despre inelele de apă și despre cum sînt ele prinse în colțul de la batistă. Despre serviciul de cafea pe care Paul, devenit între timp Usul, îl moștenește de la Jamis cel învins în luptă, alături de femeia Harah și de copiii lor. Harah, cea care va deveni peste timp dădaca celor doi copii ai dispărutului Mesia, Leto și Ghanima.

Precizia cu care este mînuită apa în această cultură premodernă. Impresionanta eficiență a costumelor distrai. Toate priceperile tehnologice fie simple, fie foarte complicate prin care fremenii interacționează cu realitatea aspră de pe Dune. Ritualurile acestora. Combinația de frici primitive, habotnice și de disciplină, de eficiență foarte modernă. Viața de familie. Atmosfera de kibuț care le permează viața cotidiană.

Scriu toate astea din memorie, ca să vedeți cît de mult m-a marcat cartea. Le țin minte și acum, după atîția ani de lecturi repetate ale cărții. Ele deja parte din viața mea, din experiența mea intimă, la fel precum pentru alții Biblia face parte instinctivă din a lor, știind toate detaliile minuțioase despre oamenii morți demult. Bilal kaifa. Kull wahad.

Citești și simți că ești acolo. Că miroși damfurile complexe și ambivalente ale sietchului, amestec de cafea cu mirodenie și de acreală de oameni nespălați. Că simți adierea abrazivă a deșertului pe față. Că auzi picăturile capcanelor de apă, cum prind ele umezeala firavă din aer. Că simți textura cîrpei de pe perete și că auzi rîsetul copiilor, pălăvrăgeala de clacă a fremenilor care repară costumele distrai.

Toate sînt pierdute în film cum se risipește apa în deșert. Cu două-trei mici excepții care sînt puse acolo pe grabă, ca și cum ar fi nevoie să se bifeze partea “antropologică”, se șterg cu buretele toate aceste detalii atît savuroase, cît mai ales esențiale pentru a înțelege universul ficțional Dune și pentru a relaționa emoțional cu el.

Ce rămîne? O cochilie solemnă, dar ușor găunoasă de “mari evenimente”. De lupte. De decizii memorabile. De accent pe eroi, pe momente de cumpănă.

Adică fix istoria mare, a “marilor oameni” și a “marilor evenimente” despre care sîntem învățați în mod insidios încă din copilărie că e singura istorie ce merită să fie luată în seamă. Bătălii. Ani de domnie. Evenimente remarcabile. Nobili care fac și dreg. Ștefan cel Mare, Napoleon, Hitler, Henric al VIII-lea.

Nimic despre viața obișnuită. Nimic despre oamenii simpli. Oamenii fără de istorie. Pulimea care se scufundă anonimă în negura uitării. Sînt dați la coșul de gunoi al ignorării.

Uitîndu-mă la Dune 2, am avut această impresie de lepădare de intimitate, de antropologie, de iubire față de fremeni. Unde este detaliul aparent inutil al vieții de sietch? Unde sînt cele cinci minute de pălăvrăgeală, de pregătit cafea, de Harah, de clacă de kibuț? A rămas doar o bucată de intimitate adolescentină dintre Paul și Chani, Usul și draga lui Sihaya.

De ce Sietch Tabr mi se pare solemn și gol și mort precum un templu egiptean, în loc să-l simt cald și oriental, ca un bazar aglomerat, ca o mermeleală balcanică, plină de foșgăială și de viață? Unde sînt oamenii din sietch? De ce sînt coridoarele goale?

În filmul Dune 2, fremenii sînt prezentați ca niște beduini, ca niște tribali premoderni din Orientul Mijlociu, la fel precum îi prezintă și Frank Herbert. Dar sînt niște beduini care în afară să îl accepte și mai apoi să îl aduleze pe Paul Atreides, nu au altă valoare de întrebuințare. Nu au autonomie existențială, precum în carte. Nu au viața lor proprie și personală. Nu fac cafea. Nu urăsc Harkoneni. Nu repară costumele distrai.

Diferența dintre cartea Dune și filmul Dune este fix diferența dintre cele două mari abordări metodologice din știința istoriei. Lupta la baionetă în ultimul secol dintre adepții istoriei evenimențiale, a marilor oameni, pe de o parte, și de partea cealaltă reformatorii istoriei sociale, a istoriei obișnuite, prozaice. Adică școala de la Annale și urmașii ei.

În școală, cînd ni se spală creierele inițial, socializarea primară, sîntem învățați că doar istoria “marilor oameni” și “marilor evenimente” contează. Fix asta se simte în film. Doar bătăliile. Doar raidurile. Doar gloria. Doar eroul. Doar exploziile și luptele spectaculoase. Nimeni nu face cafea în sărăcia asta de film. Iar Sietch Tabr e ca un mormînt solemn.

Don’t get me wrong. Filmul este impresionant. E monumental. Denis Villeneuve este un adept exemplar al școlii de gîndire “show, don’t tell”. Filmul nu e teatru, filmul e imagine. Îndeosebi imagine.

Și ce imagini spectaculoase reușesc Villeneuve și directorul său de imagine, genialul Greig Fraser, să realizeze! Din punctul ăsta de vedere, jos pălăria. Villeneuve își respectă galoanele, își apără prestigiul și face un film la fel de momumental vizual ca precedentele sale, Arrival, Blade Runner 2049, Dune partea 1. Am fost impresionat pînă la fiori de măreția viziunii sale cinematografice. Lawrence al Arabiei la jumătate de secol după.

Dar, pe drum, ce s-a cîștigat din punct de vedere al văzului s-a pierdut pe celelalte simțuri. A rămas doar văzul. S-a pierdut umanitatea. S-a pierdut acel gust inconfundabil de Dune, drogul complex și ireproductibil care dă dependență la fel cum mirodenia dă și ea dependență. Grea de reprodus senzație, la fel precum nu poți să produci mirodenia în laborator, oricît s-ar chinui nasoii de Tleilaxu.

Fremenii au fost trași pe dreapta. Au devenit niște bieți muțunache ușor ridicoli (Stilgar repetînd obsesiv Lisan Al Gaib) și mai ales lipsiți de autonomie ontologică. Viața obișnuită a fost zvîrlită la coșul de gunoi al istoriei mari – explozii și arte marțiale de tip film cu supereroi.

Iar mirosul de cafea cu mirodenii și rîsetul spart al femeilor care cos distraie și bîrfesc s-a risipit în vînt, precum ceața firavă a dimineților uscate de pe Arrakis.

Păcat.

Mu zein wallah.

.

Războinicii șomează

noreply@blogger.com (Turambar) — Sat, 09 Sep 2023 10:46:00 +0000

Într-o lume din ce în ce mai domesticită (Norbert Elias, The Civilizing Process),

în cea mai bună dintre lumile posibile (Shakespeare, The Tempest, dar și Aldous Huxley, Brave New World),

în această lume bleagă, dar înstărită în care a scăzut violența (Stephen Pinker, The Better Angels of Our Nature),

dar nu și nevoia înnăscută de agresivitate, specifică întregii lumi animale (Konrad Lorenz, On Agression),

în această lume din ce în ce mai fleașcă, în care am ajuns să externalizăm pînă și sinuciderea, delegînd-o oamenilor în halate albe care să vină înțelepți și triști cu seringa la noi, să ne curme neputința,

războinicii șomează.

Sînt din ce în ce mai rar folosiți, deși încă există. Si vis pacem, para bellum.

Iar tinerii războinici, mustind de hormoni și de agresiune și de nevoia de acțiune, s-au transformat în sportivi, sublimîndu-și întru strădanie pașnică nevoia de violență care să apere sfîntul bagaj genetic al grupului restrîns (in group) în contra competiției cu celelalte grupuri (out group).

Și uite așa a început Campionatul Mondial de Rugby. O alegorie fabuloasă a războinicului ținut pe tușă, în așteptarea năvălirii tătarilor (Dino Buzzati, Il deserto dei Tartari, dar și Zangra, genialul cîntec pe aceeași temă a lui Jacques Brel).

Războinicul care roade frîul, joacă nărăvaș în frîul prea strîns al progresului și păcii, dornic de acțiune, de violență, de glorie și sînge. Ahile, înainte să se retragă botos la corturi. Ahile, după ce a țîșnit de acolo, plin de furie și dorință de răzbunare, cu dragul său tovarăș Patrocle mort la picioare.

Mă uit la Ardie Savea cum intră el pe teren, figură maoră plină de furie reținută, căpitanul All Blacks în lipsa lui Sam Cane, accidentat în ultima clipă, și, chiar dacă știu, chiar dacă sînt pregătit pentru această apariție din întunericul coridorului stadionului, mă trec fiori.

Războinicul în cea mai completă înfățișare a sa. Războinicul înainte să înceapă lupta, concentrat, încruntat, cu gîndul la ce urmează. Zăngănit de scuturi și lănci frînte și oase rupte și mațe sfîșiate și sînge pe sabie. Vaiet urlete patimă suferință moarte. Victorie înfrîngere. Luptă.

Evident, au mîncat bătaie de la francezi. Se mai întîmplă. Ghinion.

Dar analogia rămîne puternică.

Războinicii care trebuie ținuți în frîu, poate-poate încăm mai avem totuși nevoie de ei. Lasă-i acolo, să fie pregătiți. Să fiarbă natura în ei. Frăția tinerilor plini de mustul poftei și al violenței și al necesarului hormon care să asigure succesul reproductiv și de supraviețuire.

Kóryos. Männerbund. We happy few, we band of brothers...

Hai, relaxați-vă. O să murim cu toții. Interesant este ce se întîmplă pînă atunci.

Crouch...
Bind...
Set!

.

La cald, despre Schengen

noreply@blogger.com (Turambar) — Sat, 10 Dec 2022 09:14:00 +0000

Se înfoaie toată lumea acuma să facem, să dregem, boicot. Mușchii cît casa pe noi. Șo pe ei. Get them. Get them. Ah, ce sfîntă indignare. Știți ceva? O să ne țină două săptămîni. Maxim. Pe urmă uităm. Ne învățăm. Ne resemnăm. La fel precum uităm, acceptăm, ne resemnăm de regulă.

Ete fleoșc. Parc-ar fi prima dată... Deci în maxim două săptămîni, o să uitați că trebuie să vă închideți conturile la *acele* bănci și că nu mai trebuie să mai alimentați de la *acea* benzinărie.

Nu-i nimic. Asta ne e soarta. Asta ne e firea. Știm să practicăm acest sport. Deci simplu. Deci beți încet, căci conține blegeală de calitate superioară.

* * *

De-abia aștept să fac primul sondaj care să fie complet cu culegerea datelor în perioada post-dezastru Schengen. De-abia aștept. Presimt niște rezultate foarte calitative, cum ar fi zis celebrul analist politic Marean. O să fie mishteaux. Foarte mishteaux. Ah, de-abia aștept. Procente. Lăsați procentele să vină la mine.

Precizare metodologică. Doar la mine. Nu și la voi. Cunoașterea costă. Și mai produce și emoții. Deci mai bine vă menajez, dacă n-aveți bani să plătiți biletul de intrare la vizionarea de procente. Cine vrea adevăr remarcabil, puteți încerca la ghișeul de alături, la dom’ PieleaNU, lumina cunoașterii voastre probabilistice.

* * *

Deci Ciucă Al Nostru vine să completeze galeria marilor oameni de stat ai României, alături de Cioloș Guvernul Zero, Dăncilă Area Circului, Orban Ăla Bunu și Cuminte și Docilu, Cîțu Nu Luăm Prezoneri.

Ah, ce calitate deosebită. Ah, ce ștaif remarcabil.

Ați văzut declarația sa de aseară? Delicioasă. Cît de dîrz și de aspru, dar sever, a fost drăguțul de el. Pînă și un chihuahua proiecta mai multă indignare decît el. Genial. Sărăcuțul. Mi s-a făcut și milă de el. Deși n-ar trebui.

Iar impresia publică, inevitabil a evoluat pe măsura priceperii sale. De la cer la abis. La început, stereotipul eroului salvator. Acuma, poza unei verze fleșcăite.

Acum un an, la începutul mandatului, dom’ General era Marele Om Providențial Militar Deosebit General Remarcabil Care Cu Siguranță Va Salva Patria. Toate cu litere mari, evident. Cîrmaciul Neamului. Iar în sondaje românii se făceau preș în fața competenței sale. Două treimi de bine, doar una de rău.

Acuma, sărăcuțul, după acest débâcle de manual, e fix pe dos. Două treimi negativ, furie, dispreț, scîrbă. Doar o treime încă îl mai îngăduie. În cap. Pur și simplu în cap s-a dus. Doar deosebitul de Cîțu s-a erodat mai remarcabil decît deosebitul de Ciucă.

Și asta, atenție. Ce vă povestesc eu acuma despre doi la unu negativ pozitiv era măsurat *înainte* de mărețul dezastru de ieri. Acum două săptămîni, cînd încă visam la Schengen și la alți cai verzi pe pereți și cînd propaganda încă mai vindea iluzii la gloata de cetățeni din care cu toții facem parte. Deci acuma, post-dezastru, estimez că prăbușirea e și mai și.

Ah. De la Zorba Grecul n-am mai văzut asemenea bunăciune de situație catastrofală, demnă de făcut film, să rîdă și strănepoții.

Glorie. Slava. Slava. Aleluia.

* * *

E înduioșătoare producția de suveraniști recenți.

Unii făcuți la mijlocul drumului Damascului. O minoritate demnă de apreciat, care trăiește pe pielea sa măreața zicere neaoșă “mintea românului cea de pe urmă”. Sărăcuții. Welcome to the dark side, primitivilor, medievalilor, știrbilor. We have cookies.

Alții, niște bicisnici profitori ai momentului. Schimbători convenabili de scufiță, poate poate le iese ceva. Paradigmatic în acest sens este scîrbavnicul de Traian Ungureanu, care din pupat poala lui Băsescu s-a transfigurat măreț, în pupat poala lui Simion. Felicitări, George, că l-ai luat în preajma ta. Keep up the good work.

Ăștia trans-schimbiștii oportuniști bicisnici și jegoși valoric sînt cei mai mulți. C-așa se întîmplă în general în istorie. Călăresc și ei valul, în căutarea biscuitului caloric. Legionarii care s-au transformat în comuniști. Comuniștii care s-au transformat în monarhiști și aspri anti-comuniști de operetă, precum Băsescu cu a sa butaforie de condamnare a comunismului.

Acuma, mai recent, rezistenți și progresiști și useriști deveniți peste noapte încruntați suveraniști. Ah, quel mishteaux. E delicios Caramitru Jr cum face el spumițe mici mici și multe și verzi la gură împotriva stăpînilor săi. Cum mușcă el mînuța care l-a hrănit. Pur și simplu delicios.

Ah, era să uit. A nu se ignora în nici un chip a treia categorie de liber-schimbiști întru suveranism. Ăia făcuți la apelul bocancilor. Necesară categorie, unde evident trebuie să-i încadrăm și pe TRU, și pe Juniorică.

Ah, ce oameni necesari. Ah, ce cadre de nădejde. Ah, ce suveraniști puternici. Mi se umple pancreasul de lacrimi de emoție. În curînd o să fie bulevardul plin de suveraniști. N-o să mai avem loc de ei. Evident că în mentalul colectiv ei vor deveni adevărații suveraniști, nu nasoii ăștia de noi, lătrăii vechi care tragem semnale de alarmă de cel puțin zece ani la adresa relației imperiu – colonie. De-abia aștept să devină suveranist și Radu Tudor. Atunci chiar va fi semnalul că România e pe drumul cel bun.

Nu-i așa, dragă Edi? Păcat că a ieșit Anaconda la pensie, c-ați fi regizat și voi o de-aia, cum îi zice, o manifestație populară de indignare. Păcat. Mare păcat. Dar să știi că încă nu e timpul prea tîrziu. Nu se poate să n-aveți voi acolo un om bun la organizare. Hai, că în 2018 aveați. Trebuie s-aveți și acum.

* * *

Îmi scrie văr’meo pe WhatsApp. Unul din mulții veri pe care îi am. Un tip fain pe persoană fizică. Dar un nasol de progresist pe persoană ideologică. Mă uit în ecranul telefonului. Mă bufnește rîsu. “Am devenit Eurosceptic”.

Ah, quel mishteaux. Bon Dieu, comme t’est gamin, bre vere bre. Iar mi s-a umflat pancreasul de emoție sinceră, puternică. Pe bune? Haidi, bre. Fii consecvent. Bucură-te de lumina occidentalilor și acuma, la greu. Nu doar cînd îți convenea.

Așa se călesc caracterele puternice. Prin suferință. Prin fidelitate. Zoe, fii bărbată. Rămîi progresist entuziast în continuare. O să fie bine. O să-ți placă. Doare doar la început, pe urmă te înveți. Chiar ajunge să-ți și producă plăcere.

Joke aside. Acuma înțeleg cum de s-a putut ca legionarii să se transforme așa de repede în comuniști. Pe bază de nevoi și de conversie sinceră, necesară. Delicios. Pur și simplu delicios. Vere, you’ve just made my day. Spasiba.

* * *

Evident că nu se va întîmpla nimic. Evident că nu se va produce nici o consecință.

Nici o demisie. Nici o măsură disciplinară la adresa intereselor Austriei în colonia România. Nici o impunere de sancțiuni, cum fac alte țări atunci cînd consideră că le sînt încălcate interesele.

Țările mari le disciplinează pe cele mici și fraere cu sancțiuni. Ah, ce cuvînt virtuos, deontologic. Ai făcut buba? Hai să-ți dea tanti doamna dirigintă nănița la bani. Hai să te pedepsesc cu legea în mînă.

Dar asta o pot face doar țările mari. Cu pricepere imperialistă. Noi, fraerii, știm doar un singur lucru. Să înghițim. Deci beți încet, căci conține istorie multimilenară. Ghinion.

* * *

A, și să nu uităm cel mai important lucru. Concluzia cea mai puternică și cea mai potrivită spațiului și timpului și momentului și situației și țării și destinului nostru de popor puternic, dar viteaz. E o concluzie simplă. O știți deja. Dar trebuie s-o repetăm des, să ne intre bine în cap.

Românii merită tot ce e mai bun.

The rest is silence.

Ghinion.

Căderea în viitor

noreply@blogger.com (Turambar) — Tue, 15 Nov 2022 10:43:00 +0000

Campionatul Mondial de Fotbal care urmează să înceapă e pentru mine o bună măsură a felului în care s-au schimbat lucrurile pe lumea asta pentru generația noastră. Și, dincolo de pătimirea noastră personală, dă seamă de asemenea și despre un fenomen mult mai general uman: felul în care lumea se desvrăjește și-și pierde gustul pe măsură ce îmbătrînești.

În copilărie, campionatele mondiale și europene de fotbal erau un mister, un eveniment care sfîșia monotonia vieții cotidiene și ne arunca într-o trăire distinctă, magică, precum iei cititorul și-l scufunzi în magia Macondo-ului.

Totul era nou. Totul era subversiv și alambicat, căci nu se transmitea la televiziunile române. Era un privilegiu să vezi meciurile de fotbal ale acelor campionate. Ne uitam la bulgari, căci taică-meu construise antenă și amplificator și veneau zeci de oameni din sat să vadă meciurile la noi, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească, venerabil și solemn și degrabă ațipitoriu în singurul fotoliu al încăperii care îi era în mod automat atribuit.

Era o atmosferă vrăjită. Cum vrăjiți și vrăjitori erau și jucătorii care ne populau ecranele alb-negre, pline de purici. Prea multe nume îmi bîntuie mintea și copilăria. Să fie de ajuns să-l pomenesc pe eroul copilăriei mele, Socrates. Și să ne aducem aminte de Dino Zoff, de Platini, de Rummenighe, de Maldini, de Maradona, de...

De prea mulți. Vrajă. Copilărie. Mister. Ah, zăpada era atît de nouă, încît nu avea încă nume. Iar fotbalul era atît de perfect, încît trebuiau oamenii să inventeze cuvinte dincolo de perfecțiune.

Și am crescut mari. Adolescenți. Tineri. Și am început să vedem meciurile de fotbal și la televiziunea română, după Revoluție. Și eram săraci, dar ne uitam la televizoare color. Și Hagi ne bîntuia emoțiile. Și încă fotbalul era fotbal, iar lumea tremura în frîul patimii cum joacă armăsarul în spume și-n călduri, cum tremură carnea pe iapă. Și urlam și strigam și vizionam și visam și huiduiam și hăhăiam.

Și trăiam. Prin ei. Uneori pentru ei. Și eram toți cu toți. Și lumea era rotundă. Și familia era familie. Și prietenii prieteni. Și ne trăiau părinții și bunicii. Și nu numai noi eram tineri, dar pînă și ei erau încă tineri și cu poftă de viață. Și fotbalul era un soi de sinonim pentru pofta de viață și pentru năzuință și pentru strădanie și pentru luptă. Victorie și eșec. Speranță și dezamăgire. Viață și viață. Căci zăpada era încă tînără, iar moartea nu se inventase decît în filmele cu Rambo.

Și, încet-încet, ca o otravă care ți se strecoară în sînge, ca o toamnă care se furișează parșiv în frunzele din ce în ce mai îngălbenite și în oasele din ce în ce mai reumatice, și fotbalul s-a dezamăgit și ne-a dezamăgit și s-a transformat într-o bicisnică pierdere de timp. Zoaie de distracție, amestecate între multe alte deșeuri de petrecere a timpului liber sub formă de pierdere.

Zeii noștri au căzut din cer, Van Bastene, mama ta de zeu. Și părinții ne-au îmbătrînit și au început să moară. Și campionatul mondial acum nu mai e decît un rahat pansat inutil și politizat și marketizat și secătuit de orice emoție, de orice poftă de a striga și de a trăi și de a visa.

Anul ăsta e probabil prima dată cînd nu mă voi uita deloc la meciurile acestei competiții care încetul cu încetul a devenit o umbră a ceea ce era cîndva. O să fie un semn al morții lumii noastre. O să fie o primă bucată de moarte din multele părți de moarte de care am deja și voi avea din ce în ce mai mult în anii care vor veni. Moartea poftei de viață. Moartea trupului. Moartea amintirilor. Moartea patimii și pasiunii.

E bine. Se schimbă lumea. E bine. O să îmbătrînim și o să murim. E bine. Ni se ofilesc fantasmele. E bine. Nu se mai joacă fotbal, doar niște bicisnice pierderi de timp între pauzele publicitare. E bine. Nu mai e sport, nu mai e vis, e un pic de marketing și restul comentatori sportivi cretini.

E bine. O să fie și mai bine.

Socrates, pregătește-te că venim. Mai dă-i o dată gol lui Dassaev și fă-ne loc. Venim. În rai, în iad. Nici nu mai contează. Fă-ne loc. Că pe lumea asta nu mai are rost să ne uităm la fotbal.

.

Vin alegerile!

noreply@blogger.com (Turambar) — Tue, 11 Oct 2022 09:12:00 +0000

Patru la sută oase, restul aroganță

noreply@blogger.com (Turambar) — Thu, 30 Jun 2022 17:59:00 +0000

Privesc cu ochii minții dealurile și poienile și grădinile de la Telega. Le privesc și le întrezăresc soarta. Din ce în ce mai sălbatică, mai desprinsă de strînsoarea de clește a oamenilor.

Determinismul demografic m-a făcut să fiu singur copil la părinți. Pe măsură ce societatea se modernizează, se urbanizează, dă de mai multă bunăstare și se mută dinspre ocupațiile manuale spre cele non-manuale, familiile fac copii mai puțini. În sociologie și în demografie, această afirmație este un adevăr de o banalitate cruntă, dar strivitoare. Se numește tranziție demografică și ne strînge în îmbrățișarea sa deterministă.

Strivitoare, căci modelează cu o forță rece, apăsătoare destinele societății. Deterministă, căci e cu mult deasupra voințelor noastre individuale. E un fapt social, cum ar fi spus Durkheim, slăvit fie-i numele lui de francez neamț. Adică, la întîmplare, evreu.

Ce au grădinile și poienile de la Telega de-a face cu procesul de tranziție demografică?

Păi au.

Copil singur fiind la părinți, am ajuns să moștenesc cu asupră de măsură toate terenurile familiei. Nici multe, nici puține. Iaca acolo niște grădini răspîndite pe dealurile cu pămînt sărac, argilos ale Telegii.

Dedesubt, avere: sare și petrol. Deasupra, sărăcie: cătină și alunecări de teren și pămînt puțin fertil. Doar prunii și frasinii își croiesc nestingheriți rădăcinile prin crăpăturile sale. Altceva nu prea crește, nici să-i dai cu agheasmă sau cu fosfați de-ăia de au ajuns din ce în ce mai scumpi, de cînd cu rușii. Nu, prunii nu înseamnă bogăție, orice stereotipuri ați avea voi în cap. Prunii înseamnă doar țuică proastă și slabă și eftină.

Copil singur fiind la părinți, ajuns deja dincolo de mijlocul vieții, rătăcit prin jungla urbană a unui oraș mare, mimînd adaptarea și cool-ul, sînt cu fundul în două luntri. Cu grădinile la Telega. Cu viața și cu soarta la București. Și, mai ales, cu copiii deja porniți înspre cele patru zări ale lumii.

Grădina din jurul casei, cît de cît o îngrijim. Bibilim la ea de numa numa. Face parte din spălarea necesară pe creier din fiecare primăvară vară toamnă. Iarna nu. Cîte o săptămînă pe sezon, ne tragem acasă și dă-i și luptă cu dudaiul. Cu foarfecele de pomi în mînă, bălăurind prin grădină, îți dai reset la toate.

Dar asta e doar o grădină din multele. Celelalte sînt de ceva timp mai mult sau mai puțin lăsate de izbeliște. E mare efort și mare cheltuială să te îngrijești de ele. Și, mai ales, e nevoie de mult timp. Timp pe care sînt suficient de comod și de urbanizat încît să zic în fiecare an că mi-l voi face, de fapt păcălindu-mă singur. Evident că nu mi-l fac niciodată.

Nu am nici timp, dar mai ales nici chef de aceste grădini care se scufundă încetul cu încetul în paragină. Pe Călinet vreo trei sau patru. Chiar șase, dacă e să le socotesc pe toate prin care am bîntuit cu furca în spinare prin copilărie, inclusiv cele care au rămas unchiului meu. Pe Obîrșie două – în mod formal ale mele, deși le fură melecarii de le rup. Pe Gîrlă, în marginea Măceșului, încă una.

Nu mai spun de cele două postațe de păduri de pe Măceș. La una din ele puterea locală ne-a schimbat amplasamentul și nici măcar acum n-am ajuns la ea, să știu pe unde e. Cu niște ani în urmă, ne-au luat popii pădurea din vîrful Măceșului, pădurea neamului meu. O mațocărie făcută cu secretara de la primărie, ne-a luat-o cu japca, a dat-o la biserică. Și nouă ne-au dat la schimb într-o coastă proastă de deal. Șmecherii românești. Furăciune pe față. Să le fie de suflet.

Deci multe grădini. Deci mai toate în paragină. La Boxe. La Nana. Pe Groapă. La Leana. La Păuna. În Călinet, la sondă. Tot în Călinet, la Nana – dinspre partea mamei, cum ar veni. Pe Gîrlă. În Obîrșie, jos, lîngă fostul saivan. În Obîrșie, sus, în marginea Brebului. Mai e una pe Călinet, dînjos de odaia lui Dima – aproape nici nu mai știu cum se intră acolo. Mai e încă una pe Plai, într-o coastă la vale deasupra rîului Doftana – și acolo îmi aduc doar vag aminte pe unde e.

Stai, că mai e încă una și mai departe pe Plai, dincolo de Ciobu, într-o margine de pădure unde era un măr pădureț și un gherghin mare. N-am mai fost acolo de cînd trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească.

O seamă de pămînturi. O seamă de abandonuri. Iar generațiile următoare nici nu vor mai ști de ele. Fetele noastre pur și simplu nu sînt interesate de așa ceva. Soarta lor va fi probabil la Londra, sau la Paris, sau unde vor vrea ele să-și croiască soarta. În nici un caz la Telega.

Și ce se întîmplă cu grădinile noastre în mic se întîmplă cu toată Telega în mare, și cu o mare parte din România, la modul și mai general.

Îmi aduc aminte de grădina în paragină a unchiului meu, pe undeva în marginea Moldovei, pe lîngă Focșani. Unchiul a îmbătrînit, s-a îmbolnăvit și a murit. Iar grădina din spatele casei, la care a bibilit cu perseverență o viață întreagă, în doi ani s-a sălbăticit. Și via, și merii. Totul a luat-o la goană, nemaiținute în frîu de foarfecă și de munca omului. Cînd l-am îngropat, m-am dus în spate în grădină. M-a apucat jalea, cînd am văzut cît de repede se întoarce totul în paragină.

Peste tot e la fel. Ruralul e pe moarte. Din ce în ce mai depopulat. Cine a rămas? Îndeosebi cei bătrîni, care n-au unde să se ducă în altă parte. Care au rămas să-și trăiască restul de viață acolo unde s-au obișnuit. Unde să se ducă? Doar la cimitir, să aprindă lumînări și să-și pregătească culcușul. Ultimul culcuș. Capcana bătrîneții. O să trecem cu toții prin ea, n-aveți grijă.

În rest, prea puțini tineri, prea puțini oameni în putere care să aibă poftă de avere, de viață, de viitor. Planuri cu pămîntul, cu fînul, cu animalele. Cu toporul și cu furca în mînă, cu coasa și cu oaia și cu vaca. Poftă de croit destinele copacilor și poienilor și pășunilor și pădurilor și tuturor celor care mișcă au ba pe fața pămîntului prin locurile alea ale noastre: mițorlan, frasin, vulpe, dihor, jder, paltin, țintaură, sunătoare, jugastru, coada șoricelului, vacă, șarpe, oaie, fag, capră, limba boului, porc și călțunași.

Am zis “locurile alea ale noastre”? Greșit. Nu mai sînt ale noastre. Pe hîrtie, da. La primărie, da, în vestitul "rol". În rest? Sînt ale corbilor care zboară pe deasupra capetelor noastre. Și ale jderilor și mistreților și urșilor care au început să mișune, să repopuleze pădurile din preajmă.

Poienile necosite de ani buni deja se sălbăticesc. Lăstarii de plop și de stejar și de fag și de ulm devin încetul cu încetul trunchiuri zvelte, adolescente. Unii au ajuns deja copaci mari. Adică pădure. Pădurea năpădește încet-încet toate strădaniile generațiilor trecute, care pe vremuri cu toporul și cu coasa în mînă au clamat acele pămînturi.

Sînt ale noastre, nu ale corbilor și urșilor și mistreților, spuneau plini de cutezanță strămoșii noștri, pe vremea cînd spuzeau pămîntul cu strădania lor. Zeamă de poftă. Superbie de a avea și de a stăpîni și de a schimba și de a face.

Iaca acuma nu mai sînt ale noastre. Corbii s-au întors. Urșii la fel. Bătrînii care au rămas să aibă grijă de cimitirele din ce în ce mai pline privesc neputincioși această năpădire. Capcana bătrîneții. Ultimul culcuș.

Peste două-trei generații, cînd bătrînii de azi nu vor mai fi, cînd nici noi nu vom mai fi, duși după părinții noștri în cimitirele din ce în ce mai pline pe dinăuntru și mai pustii pe dinafară,

cînd nepoții noștri deja se vor fi născut în altă țară, iar Telega va fi doar o amintire vagă pentru ei, în niște povești plictisitoare de-ale mamelor lor, adică de-ale fetelor noastre, ajunse deja la bătrînețe prin alte părți de lume,

aceste pămînturi nu vor mai fi deloc ale noastre.

Poate pe unele vor pune fundul alții. Să zicem melecarii, cum o fac deja prin unele grădini. Furați, mă, furați tot ce puteți. Și așa nu le mai folosim. Dar aceste transferuri de proprietate pe bază de folosință vor fi mai degrabă excepția decît regula.

Cele mai multe se vor transforma în pădure, în sălbăticie, acolo unde dreptul de folosință va fi al corbului, al ursului, al mițorlanului, al buburuzei, al șarpelui și al libelulei.

Ce sînt o mie de ani în ochii istoriei? Dar în ochii naturii, care respiră geologic, sute de mii și milioane de ani? Un fleac. O zbatere efemeră de pleoape. Telega e atestată de pe la 1400. Niște sute de ani. Hai să zicem de o mie de ani. Hai să zicem de două mii de ani, deși acum două mii de ani nu exista încă poporul român, ci alte popoare, cu totul altele, chiar dacă erau strămoșii noștri. Daci, nu români. Costoboci sau traci sau sciți sau celți sau agatîrști sau ce-or fi fost ei, nu români.

În cîteva sute de ani, pămînturile de la Telega nu vor mai fi ale noastre. Vor fi fie ale corbului și ursului, fie ale altor pofte de viață, dacă vor năpădi cumva asiaticii peste noi.

Nu avem drept de proprietate asupra pămîntului. Ci doar vremelnic drept de folosință. Doar dacă ne pasă. Doar dacă ne străduim. Continua strădanie, care face cît un act de proprietate. De-abia acum înțelegem cuvintele amerindienilor, ăia cu pene în cap, cuceriți de americani, care spuneau că nu e pămîntul al nostru, ci noi sîntem ai pămîntului.

Corbul și ursul vor veni să împlinească propaganda useristă, care spune că proprietatea e un moft. Cît și cerințele Uniunii Europene, care ne solicită să punem deoparte 4% din terenul agricol pentru natură.

Ha! Doar patru la sută? Ești copil? Noi la Telega deja am pus deoparte peste 40% pentru urși și pentru corbi și pentru mițorlani. Am depășit cu mult planul multicincinal al Republicii Federative Sovietice Uniunea Europeană. Am abandonat pămîntul, l-am retrocedat spre folosință adevăraților stăpîni, corbii și fagii și urșii și paltinii și jderii.

Noi ne-am retras din proprietate. Noi intrăm în pămînt, și astfel devenim ai pămîntului. Patru la sută oase, restul istorie.

O să fie bine. O să ne placă. E cam rece, dar face bine la aroganță. Aroganța de a crede că pămîntul e al nostru, și nu noi ai pămîntului.

.

Am ajuns să gîndesc ca useriștii

noreply@blogger.com (Turambar) — Sun, 19 Jun 2022 10:21:00 +0000

Da, pe bune. Chiar în halul ăsta de nemernicie am ajuns. Useriștii au dreptate.

Vă mai aduceți aminte cînd îndemnau useriștii de manieră foarte expresivă, folosind expletive și emoticoane și tot soiul de alte asemenea trăirisme adolescentine, să nu meargă lumea la vot? Era pe vremea aia o duduiță plînsă toată, tare indignată de felul ei, așa cum sînt în general deontologii care practică virtue signaling și shaming de medievaliști. Se dădea sărăcuța de ea de chinul morții să spună oamenilor că votul nu contează.

Era chiar și o memă, dacă nu mă înșel. Stați acasă, dacă vă pasă. Mă rog, asta era pentru izolarea Covid, să fim responsabili să nu respirăm la mai puțin de 30 de mile marine de orice altă ființă umană, căci Covidul este parșiv și prezintă caracteristici de rachetă continentală, nici nu știi cum respiri și Covidul țușt, îți sare la beregată de pe partea cealaltă a trotuarului.

Însă îndemnul “stați acasă, dacă vă pasă” este cît se poate de potrivit și în cazul votului. E foarte bine așa. Stați acasă, nu mai votați.

Oricum votul nu mai contează. Oricum democrația a ajuns o bătaie de joc, o mimare jenantă. Ba chiar de multe ori distinșii sistemici nici măcar nu mai mimează, ci acționează abuziv pe față, fără menajamente.

Vezi cazul recent cu interzicerea accesului unui cetățean în Parlamentul României, deși fusese invitat de un parlamentar. Da, e vorba de Dan Chitic. El nu are voie să fie cetățean, în schimb bașoldina aia de zuză isterică ce se rostogolea deunăzi pe preșurile Parlamentului avea voie, să-și facă toate damblalele isterico-ideologice.

Au lăsat-o chiar și cu megafon. De ce? Simplu. Pentru că trebuia. Pentru că făcea parte din scenariu. Pentru că de fapt era doar un instrument de presiune sistemică, iaca acolo și ea o ființă întocmai și la timp care trebuia să-și facă numărul recomandat de superiori.

Da, pe bune. Chiar în halul ăsta de nesimțire ideologică am ajuns. Consider că nu mai există partide care să merite să le susțin.

PSD-ul a ajuns mai jenant în milogeala sa sistemică chiar și decît USR. Naționaliștii nu contează, nu vor fi niciodată primiți la putere, vor fi demonizați și tăvăliți și izolați. Nu mai există partide cărora să le acord vreo șansă. Nu mai merită nici unul. Consider că nu mai are rost să-mi irosesc energia și timpul să-mi mișc hoitul pînă la secția de votare unde sînt arondat.

Democrația oricum nu mai există. Votul oricum nu mai contează. Sistemicii cu grade pe umeri și în gînd au ajuns deja să controleze pe față puterea în România.

De ce să-mi mai bat capul? De ce să mai mă chinui, să investesc emoții și speranțe într-unii care inevitabil mă vor dezamăgi, vor juca alt joc decît cel pentru care i-am trimis în Parlament?

Este cazul, dragii mei medievali retrograzi și obscurantiști, de un mare hai sictir care să cuprindă țara mai ceva decît chemarea la lichide seminale care a trecut prin mulțime cum trece vîntul de vară prin lanul de secară.

Îmi voi cumpăra o pungă de semințe, voi sparge bomboane agricole cu dispreț, voi scuipa cojile de la balcon, în cea mai degradantă atitudine posibilă, specifică mitocanului de cîmpie, și voi admira felul în care voi vă prefaceți că votați, iar ei se prefac că ar conta în vreun fel.

Da, știu. Am deja prieteni care să-mi atragă atenția. Nu e bine, coane Mirele. Nu e bine. Vor cîștiga cei care își mobilizează mîna de pătimași. Vom fi conduși de o minoritate nereprezentativă. Nu e bine.

Așa, și? Păi pînă acum nu a fost la fel? Nu tot de o minoritate nereprezentativă sîntem conduși? Ăia din Parlament nu se duc oricum degeaba în sala aia mare și solemnă și inutilă, să se prefacă a fi utili, cînd ei de fapt doar își iau dragele de pensii speciale?

Păi nu e de atîta timp dictatură din ce în ce mai puțin mascată? Păi nu sistemii conduc, nu ei pun președintele, în ciuda a ceea ce s-a votat?

Nu ei pun primari prin furt transparent, documentat de saci de voturi, în urma cărui furt dovedit nu s-a întîmplat nimic, dar absolut nimic? Și acuma mai numără Miliția voturile alea de la Sectorul 1, prefăcîndu-se că apără legea. Apără pe dracu. Nu se va întîmpla nimic. Batista pe țambal. Bebelușei din Guadelupa nu i se va atinge nici măcar un fir de păr din cap, draga de ea de degeseiță.

Nu sistemicii trag oameni politici pe dreapta, frîngîndu-le cariera politică și influența cu dosare inventate, necesare instrumente de control politic? Degeaba vine realitatea după niște ani buni de zile să spună “nu a fost așa, dosarele au fost niște făcături, oamenii ăia au fost nevinovați”. Ehe, între timp respectivii au îngrășat demult solul fertil al istoriei, devenind niște cadavre politice scoase definitiv în decor.

E plină istoria politică recentă a României de asemenea victime. S-a sesizat cineva? A făcut careva scandal? A fost vreo consecință? Absolut nimeni. Absolut nici una.

Mai contează dreptatea? Mai contează votul? Mai contează democrația? Vă spun eu, dragii mei medievali în căutarea lui Făt Frumos. Nu, nu mai contează. Deci hai să stăm acasă, dacă ne pasă.

Oricum, să știți că nu sînt defel în contra curentului. De fapt, majoritatea gîndește ca mine. La vot vor mai veni maxim o treime din români. Hai să zicem poate-poate 40%, cu eforturi deosebite din pixul necruțător al sistemicilor. Cînd e nevoie, sîntem mulți, nu se face cvorumul. Vezi referendumul de demitere al lui Băsescu din 2012, anulat printr-un giumbușluc absolut fenomenal, strigător la cer, noaptea ca hoții. Cînd e nevoie pe dos, sîntem mai puțini, să iasă bine la socoteală. Totul din pix. Totul o făcătură. Întocmai și la timp.

Cei mai mulți dintre români să știți că deja gîndesc precum mine. Au o scîrbă în ei cît casa. O lehamite de tot ce se întîmplă în jur. Sînt prea tăbăciți, nu mai cred nimic din ce li se vîntură pe la nas, nu mai au încredere în nimeni. Toți o apă și un pămînt. Deci, de fapt, pur și simplu mă alătur hoardelor de nepăsători care privesc cum arde Roma. Să ardă. Merită să ardă. Să nu mai rămînă cărămidă peste cărămidă, să se aleagă praful. Oricum se alege.

Apropo. Să vezi ce mișto o să fie. Vor începe demersurile privind modificarea Constituției. Deja mă doare la bască. Priviți how many fraggs I give. Admirați-mi nesimțirea monumentală. Mi se rupe. Constituția oricum e doar un document bun să fie călcat în picioare, ignorat sau interpretat cum le convine lor mai bine. Și cînd cineva se opune pe baze justificate, îi înfloresc imediat niște struți în ogradă, să fie un dosar penal, să fie bine, să nu fie rău.

Nu-mi mai pasă, dragilor. Prea multă dublă măsură. Prea multă ipocrizie. Prea mult ține sistemul doar cu unii. Arbitrul fluieră mereu pentru ceilalți. Nu mai vreau să mai joc jocul ăsta, pentru că-l joc degeaba.

Pentru drama de la Colectiv l-ați băgat la pușcărie pe Piedone. Deși cei de sub el, care trebuiau să verifice și care i-au dat actele la semnat acestuia, să le semneze ca primarul, n-au pățit nimic. Doar Piedone e de vină, am înțeles.

Între timp, în spitalele țării, deci într-o instituție publică, nu privată, au ars de mai multe ori oameni de vii. A fost cineva tras la răspundere? Evident că nu. Că erau de-ai lor.

Pe Dragnea l-ați băgat la pușcărie, că adunase prea multă putere. I-ați inventat dosar după dosar, să fiți siguri că nu scapă, că îl băgați pe tubulatură. Lui Cîțu, însă, că a îndatorat țara nepermis de mult, și distinsului leprozaur Orban și distinșilor miniștri useriști ai sănătății și lui Raed Arafat, că au făcut niște matrapazlîcuri cu achiziția de vaccinuri, nu le-ați făcut nimic. De ce? Simplu. Pentru că...

Da, da. Deja mă repet. Pentru că erau de-ai lor.

Unde e dreptatea? Unde e democrația?

Deci gata. Deci a se scuti, Mitică. Prea multă fățărnicie. Prea mult fluieră arbitrul doar pentru unii. Kanieț filma. Pe mine m-ați pierdut de mușteriu. Nu mai îmi pasă de politică. Rugby, mai ales din emisfera sudică. Un pic de vodcă, să nu-mi scadă tensiunea. Scris, mult scris – salvarea e doar prin scris, un soi de mîntuire profană. Familie. Prieteni. Poate un pic de mirosit flori, precum taurul Ferdinand. Multe filme, trăiască refugierea în evadare, în fantasmă, în Tinsel Town. Și neapărat ciorbă de burtă. Măcar aia nu și-a schimbat gustul. Încă.

Cine va conduce țara? Cei aleși de o minoritate ascunsă, ce își legitimează puterea printr-o altă convenabilă minoritate gălăgioasă, pentru a se mima democrația. Cine va conduce țara? Cine o conduce deja. Cine a condus-o și pînă acum. Nu se va schimba nimic, nu-mi fac griji. Gradații. Înstelații. Instituțiile de forță, pe post de vătafi din partea stăpînilor de afară. Ei au voie orice. Bine. Atunci să se joace în ogradă cum vor ei.

Eu o să mă alătur hoardelor de nepăsători pe care îi doare la bască. Să vină useriștii la guvernare. Nu-mi mai pasă. Să faceți muci din țara asta. Nu-mi mai pasă. Să ajungă Kodruța președinte, să ne aresteze pe toți. Ei, și? Să schimbați Constituția, speriați de spectrul Kodruței, să ajungă Iohannis președinte din nou. Așa, și ce dacă? V-ați bătut joc de țara asta atîția ani la rînd. Încă niște decenii de-aici încolo, tot aia e.

Vă pup pe istorie și pe soartă. Nu meritați nici una, nici alta. Hai, pa.

.

România, trezește-te!

noreply@blogger.com (Turambar) — Mon, 13 Jun 2022 09:37:00 +0000

Stau pe trotuar și aștept să vină un prieten, să intrăm la o întîlnire. Bipăie telefonul. Mesaj. Trafic, întîrzie cinci minute. Stau și aștept. Nema problema, o să vii cînd o să vii. Nu ne grăbește nimeni. Take your time.

N-am țigările la mine, încerc măcar în cîteva din zile să fumez mai puțin. Mă uit în preajmă, admir peisajul. Lume oameni persoane. Textura urbană care ne face să ne simțim vii, să apreciem privilegiul de a trăi într-o urbe mare. Admir fețele, posturile, gesturile, mersul. Orice om e un univers în sine. Mă simt sociolog și generos. Viața merită trăită. Mai ales că e soare afară, primăvară tîrzie.

Privirea-mi rătăcește în jur. Mă uit și la clădiri, și la pomi. Ce e acolo? Ce mi-a sărit în ochi, baleind împrejurimile? În ferestrele casei de peste drum, două afișe. Scoase la imprimantă, lipite pe fereastă pe dinăuntru. Casa veche, clar locuință rezidențială, nu de birouri. Două foi A4, lipite pe două ferestre separate, cele care dau înspre drum.

Încă mai am privirea ageră, n-am nevoie de ochelari. Văd clar ce scrie, fără biciclete pe nas. Prietenii mă și bombăne: cum, tu poți să vezi pînă acolo, să citești ce e scris pe foaia aia? Ah, ce bine e să fii la 50 de ani să n-ai nevoie de ochelari. Te face să te simți tînăr. Criza vîrstei de mijloc.

Mă uit la afișe. Da, am citit bine, nu mă înșală privirea. Pe ambele foi scrie același lucru. Un text scurt, o frază simplă. “România, trezește-te!”. Font simplu, hîrtie albă, fără alte zorzoane. Doar aceste cuvinte.

Ah, Doamne, mulțumescu-Ți. Mi-ai dat subiect de articol săptămîna asta, că și-așa nu știam ce să scriu pentru gazetă.

Auzi tu: România, trezește-te! Un strigăt mut, o indignare mediocră, tipărită mediocru pe niște foi mediocre de hîrtie scoasă la imprimantă. O imprimantă inevitabil mediocră, de apartament. De-aia de se strică atunci cînd ți-e lumea mai dragă. Nici măcar n-au făcut fontul suficient de mare, să acopere cum trebuie spațiul disponibil. Ce font mediocru. Ce afiș mediocru. Ce strigăt mediocru, inutil.

România, trezește-te!

Din ce să se trezească, bre? Nu-i vezi cît de placizi sînt? Nu-i vezi cum își duc viețile mai departe, fără mari angoase, fără mari răvășiri existențiale? La cine strigi, bre fereastră mută bre? Nu vezi că nu te bagă nimeni în seamă? Nu vezi că sînt singurul blambec idealist care catadicsește să te citească? Nu vezi că toți ceilalți trec impasibili pe lîngă tine, fără să ridice privirile, fără să le pese?

Inevitabil, cuvintele imnului îmi răsar în minte. Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte, în care te-adînciră...

Pleacă, bre, de-aici, cu prostiile tale. Nu se deșteaptă nimeni. Le convine situația. Călduță. Mediocră. Las-o, mă, așa, cum a căzut. Las-o la punctu’ mort.

Cuvintele afișului reverberează peste secole cu îndemnurile imnului nostru. Golite de conținut, rumegate solemn și plictisit ori de cîte ori avem cîte un eveniment la care se cuvine să-l cîntăm. Nimeni nu dă atenție conținutului. Ce înseamnă cu adevărat acele cuvinte.

Toți le molfăim cuviincioși, cu fețele fleașcă, încercînd să ne ascundem stinghereala ori plictiseala. Așteptînd să se termine minutul de penibilitate. Unii dintre noi nici nu ne mai aducem aminte versurile, dăm mărunt din buze, minînd că le știm. Deșteaptă-te, române, din somnul cel de... Pe naiba. Nu ținem cont de cuvinte. Să cînte muzica, să se termine imnul.

Hai să-l actualizăm, căci oricum nu contează.

Deșteaptă-te române, din somnul cel de NEPĂSARE

Nepăsare, da? Nu moarte. Nu mai moare nimeni în ziua de azi, în afară de Covid. Și oricum, acelea sînt morți oficiale, necesare, să dea bine la statistică. Nu mai există alte morți, în afară de Covid. În rest, de ce să murim, cînd putem să trăim ca și cum am fi morți?

Slumber. Ce cuvînt frumos. Somn de-ăla fără scop, fără vise. Cum zicea străbunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească: dormi, fi-r-ai ai dracu’ de nenorocit, dormire-ai bumben să dormi. Bumben. Adică slumber, dar mai pe românește. Acest cuvînt pe care nu-l mai folosește nimeni. Stați liniștiți, nu mă bombănea pe mine, că eram copil răzgîiat, ținea la mine. Îl blestema pe străbunică-miu. Pe el putea să-l patrafirească în vorbe de duh. Prea dormea bumben cînd nu-i dădea voie străbunică-mea să doarmă.

Nu mai e vremea de moarte, dragii mei placizi. E vremea de nepăsare. O lene existențială, în care nu contează, nu punem la suflet, nu simțim. Alții decid pentru noi, trăiască dronele și camerele de luat vederi și fonciirea. O nepăsare bumben, premium, necesară.

Să continuăm. Merită să ne actualizăm imnul de stat. Oricum nu contează. Oricum nu ține cont nimeni de cuvintele sale. Viața e în altă parte. La vie est ailleurs.

În care te-adînciră barbarii de INFLUENCERI

De ce influenceri, bre sociologule bre? Simplu. Pentru că azi nu mai există tirani. Doar influenceri. Radu Tudor și-a lui ceată toți moderatori cu ceafa lată și cu deskul dezvelit antărteinăr cel vestit. Ne lăsăm mințile acaparate nu de tiranii de pe vremuri, niște ființe monstruoase, demne de înfierat. Ci de influenceri. Ah, ce cuvînt puternic. Un barbarism atît de necesar.

Sîntem atît de moi și de fleașcă și ne convine mediocritatea în asemenea măsură încît nici nu mai e nevoie de Stalin sau de Mehmet Pașa sau de Ceaușescu sau de Dragnea. E suficient să vină Radu Tudor, să ne adăpăm de la înțelepciunea amvonului său incontestabil. Și gata: realitatea e servită, fandacsia-i gata. Mințile sînt acaparate fără luptă. Ce simplu. Genial de simplu.

Acum ori niciodată, croiește-ți a ta ...

A ta ce? Soartă? Hai să fim serioși. Viață? N-auzi, bre, că viața e în altă parte? Oamenilor le place să le croiască soarta alții. E convenabil. E suboptimal, într-adevăr. Dar lipsit de efort. Calea minimei rezistențe. Las-o, mă, la punctu’ mort...

Deci nu punem nici un cuvînt. Nu există soartă. Nu există viață. Doar Radu Tudor. El umple tot spațiul necesar. Acum ori niciodată, croiește-ți a ta MEDIOCRITATE BLEAGĂ ȘI FLEAȘCĂ ȘI CONVENABILĂ. E lung, știu. Nu rimează. Se cîntă greu. Deci dacă vreți, puneți. Dacă nu, nu. Mediocre versuri. Mediocră viață.

Să continuăm.

La care să se-nchine și cruzii tăi NEO-COLONIALIȘTI

Îmi cer scuze, n-am găsit altă rimă. Nu mai există dușmani. Decît ăia fabricați în mod convenabil de către influenceri. Putin, evident. Dar și Orban. Orban ăla rău, ungurul suveranist, nu Orban cel bun, ăsta al nostru, fostul prim-ministru, acuma ajuns rebut politic.

Dar mai ales Năstase Geoană Ponta Dragnea Dăncilă. Ce serie de tirani convenabili. Decenii la rînd v-au băgat influencerii în cap că sînt niște nasoi. Niște tirani. Deci PSD, indubitabil. Boierii autohtoni demonizați de către metropolă. Ce tirani, că nu ascultă de stăpînii lor înțelepți de la centrul Imperiului.

Pardon, uitasem. Îmi cer scuze pentru greșeală. PSD între timp a fost reevaluat. Nu mai e Ciuma Roșie. E partenerul responsabil de guvernare. Nu mai există tirani nici măcar la PSD. Nu mai au pe stoc. Ciolacu e bun, nu ca nasoii dinaintea lui. Se cade să reformulăm ideea. Nici măcar PSD nu mai e dușman. Dacă pînă și Iohannis l-a reevaluat, înseamnă că nu mai avem voie să mai zicem nimic rău de el.

Deci, ce să vezi, nu mai avem de fapt dușmani. Doar bampiri care sug sîngele poporului. Adică neocolonialiști. Pardon, îmi retrag cuvintele. Prea tari. Nu se cuvine să introducem ideologie marxistă în acest discurs înălțător. Tăiați neocolonialiști. Scrieți aliați strategici. La care să se-nchine și cruzii tăi aliați strategici.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mîini mai curge un sînge de român.

Fugi, bre, de-aci. Ce e cu medievalismele astea? Nu român. Tăiați acest cuvînt plin de naționalism revanșard. Radu Tudor ne învață că naționalismul e cîh, e nașpa, e fake news. Poate italian. Așa sună mai bine. Sau spaniol. Englez. German. Chiar și ucrainian. Astea sînt națiile bune. Doar ei au voie să fie naționaliști.

Pe bune, nici nu-mi dau seama cum de ne mai putem permite să cîntăm asemenea versuri barbare, medievale, vetuste, primitive, obscurantiste. Chiar, ce Dumnezeu e sărăcia asta de imn, care îndeamnă lumea la tot soiul de gînduri subversive? Cum putem îndemna românii să mai fie români, cînd deontologii ne învață că nu mai e bine să fii român, ci doar decît italian spaniol englez neamț polonez ucrainian?

În rest, stați liniștiți, e bine. Toate merg cum trebuie. E primăvară afară. Lumea trece liniștită pe stradă. Tocmai am dat o lege prin care gazele României nu mai sînt ale României, se duc direct spre metropolă. Cum să decidem noi asupra gazelor noastre? Doamne ferește. Se sparie gîndul. Ce prostie medievală. Mai bine să le ia alții pe gratis și să ni le vîndă înapoi, la suprapreț.

Să facă și metropola un ban cinstit de pe urma resurselor noastre. Frankfurt? E bun. Să meargă banii la Frankfurt. Viena, e bine? Cum să nu. Să se ducă gazele și plus-valoarea și profitul la Viena. Ei merită. Noi nu. Să dăm ceva și la Paris? Să dăm, cum să nu dăm. Ei de ce să nu ia nimic de-aici? Ce, ei e mai proști decît alți aliați strategici?

Deci e bine. E primăvară afară. E soare. Lumea trece liniștită pe stradă, își vede de treburile sale mediocre. Afișul din fereastră strigă degeaba România, trezește-te. De ce să se trezească, bre? De ce să se deștepte? Ce-i cu îndemnurile astea dubioase? Nu vezi ce bine doarme? Somn liniștit, milenar. Ciobanul mioritic. Oile placide s-au așternut la iernat, privesc la Radu Tudor cu multă poftă din care vor consuma iarna întreagă.

Hai, că o să fie bine. Am rescris și imnul de stat. L-am actualizat la noile necesități geostrategice ale momentului. Și în rest, ne vedem de viața noastră. Cea mai foarte perfectă viață. Cea mai foarte mediocră. Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

O Brave New World That Has Such People In It. Nu am spus-o eu. Ci genialul de Shakespeare. Dacă nu mă credeți pe mine, măcar pe el să-l credeți. Un imperialist. Un neocolonialist. Priviți cum ne colonizează creierele. Nici măcar în limba română nu mai gîndim, e nevoie să apelăm la citate din limba aliaților strategici pentru a spune ce se întîmpă. Și ceea ce nimănui oricum nu-i pasă.

Oh, wonder! How many goodly creatures are there here! How beauteous mankind is! O brave new world, that has such people in it!

Și mai e și primăvară afară. Primăvară tîrzie. Ah, cît de perfect. Ah, cît de mediocru.

Ghinion.

Pardon, m-am exprimat greșit. Bad luck.

PS: Ca să nu avem discuții. Ce v-am povestit cu afișele lipite în geam, pe care scrie "România, trezește-te!”, nu e nici un fel de invenție de-a mea. Nici un fel de libertate auctorială pe care să mi-o fi permis pentru a scrie un articol genial, dar neadevărat. Nu e o scorneală de sociolog inventiv. Afișele sînt acolo. Am și poză, dacă nu mă credeți. Viața bate narativul. Ghinion. Pardon. Bad luck.

.

Controlați-vă dorința de libertate

noreply@blogger.com (Turambar) — Fri, 10 Jun 2022 09:25:00 +0000

Zilele trecute, în ciuda eforturilor imense depuse de către autoritățile chineze, Covidul bîntuia din ce în ce mai dezlănțuit prin Șanghai și prin alte părți ale Chinei. Pentru a-l combate, cei de la putere au decis să aplice politica Zero Covid. Fără milă. Nici un caz de Covid.

Drept urmare, teritorii ce cuprind aproape un sfert din populația Chinei au fost băgate de către autorități într-o carantină cruntă, nemaîntîlnită în perioada contemporană. Sute de milioane de chinezi au fost pur și simplu încuiați în case, fără drept de apel.

Li s-a pus sigilii la uși, iar cine rupe sigiliul suferă pedepse aspre. De multe ori, blocurile de locuințe au fost pur și simplu încuiate pe dinafară, să nu care cumva să iasă micuții. Decît pe dinăuntru, mai bine pe dinafară. Frica păzește bostanii. Lacătul asigură respectarea legii. Cine are mîncare, se descurcă. Cine nu, nu. Ghinion. Totul pentru știință. Totul pentru progres.

Parte din efortul administrativ o reprezintă propaganda. Ce le spui cetățenilor care, în mod inevitabil, nu sînt de acord cu aceste măsuri draconice de combatere a Covidului? Cum îi faci să stea cuminți în cotețele lor? Aloo! Aloo!! Tovarăși! Stați cuminți la locurili voastre...

E celebru deja filmul cu acea parte din Șanghai care urlă de foame și de furie. Nenumărați chinezi încuiați în blocuri care strigă noaptea la geam, în contra măsurilor de restricție. Nu pot ieși din case, căci sînt încuiați. Dar le-a rămas măcar vocea. Protestul.

Nu. Greșit. Nici măcar vocea nu le-a rămas.

La fel de celebre precum urletele în întuneric ale cetățenilor chinezi încuiați în case sînt și filmele cu drone care zboară prin dreptul geamurilor acestora și care latră din difuzoare mesaje de conformare socială.

Dintre multele fraze prin care propaganda toarnă apă peste focul furiei populare, una țîșnește limpede în întunericul Șanghaiului, înconjurînd globul și devenind o adevărată concluzie a acestor vremuri pe care le trăim.

“Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate”.

Genială exprimare. Chintesența puterii statale din zilele astea.

Urletele chinezilor încuiați în case îmi amintesc de o scenă din recentul serial SF The Expanse. Foarte bun serialul. Foarte pertinent gîndit.

E vorba despre un viitor apropiat în care oamenii s-au extins în tot sistemul solar, formînd trei populații distincte, cu trei interese geostrategice de multe ori divergente. Cei de pe Pămînt (Terra). După ei, primii coloniști în spațiul cosmic, cei de pe Marte. După ei, a doua extensie de migrație umană în afara planetei noastre, a doua colonie, cea din centura de asteroizi de dincolo de Marte.

Avem trei popoare, pămîntenii, marțienii și centuriștii (the Belters), care se străduie fiecare să-și urmeze nevoile și interesele distincte. Ca în orice poveste care ține cont de geostrategie, aceste trei facțiuni ale umanității se ceartă pînă ajung în marginea războiului.

În acest context, intervine un eveniment neașteptat, o lebădă neagră. O epidemie provocată de o sursă de viață extraterestră. Care afectează preponderent Centuriștii, îndeosebi unul din centrele lor de populație, cel de pe asteroidul Eros. Epidemie. Covid. Vă sună cunoscut?

Asteroidul Eros este infectat în mod deliberat de către niște oameni răi, necesari în economia narativă a serialului. Oamenii de pe Eros, sute de mii de oameni, centuriști de fel, sînt izolați să nu se răspîndească pandemia. Sortiți unei morți necruțătoare.

Singurul lucru care răzbate de pe acel asteroid sînt transmisiile radio. Care încetul cu încetul se transformă într-un urlet imens, colectiv, de furie și de neputință și de transformare în ceva dincolo de om. Sute de mii de urlete de oameni neputincioși, fără de scăpare.

Acele urlete din serialul The Expanse sînt tulburător de asemănătoare cu cele auzite zilele astea în înregistrările pirat care au scăpat de cenzura chineză și care acum fac înconjurul lumii. Ce pînă acum doi ani de zile ni se părea un science fiction cam tras de păr, așa cum sînt de regulă mai toate poveștile science fiction, iată că acum încetul cu încetul devine realitate prozaică.

Avem de-a face cu un behemot de putere care e în stare să închidă nu doar o mînă de oameni, ci ditamai orașul de douăzeci de milioane de locuitori. Da, ochii nu vă joacă feste. Ați citit corect. Șanghaiul are 26 de milioane de locuitori. Doar decît 26 de milioane. O dată și jumătate cît toată populația României, dacă ții cont de cele 4 milioane de români plecați peste hotare, care însă în statisticile oficiale încă mai sînt numărați ca fiind pe teritoriul țării.

Voi vă închipuiți ce înseamnă să încui în case 26 de milioane de locuitori? Și asta doar în Șanghai. Mai sînt și alte orașe supuse zilele astea carantinei severe. Per total, populația chineză băgată la bulău este mult mai mare. Cel puțin 100 de milioane de oameni. Imens. Se sparie gîndul. Nici nu putem să ne imaginăm o asemenea mărime. E dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Un simplu număr abstract.

Există pe lumea asta un sociolog, mare sociolog, Michael Mann, care în ultimii treizeci de ani a dat seamă de felul în care puterea statului crește pe parcursul istoriei.

Lucrarea sa magnum opus, The Sources of Social Power, ditamai imensitatea de carte în patru volume și mii de pagini, pur și simplu ia toată istoria umanității, o cerne de pleava miriadelor de detalii care ne împiedică să vedem pădurea din cauza copacilor și ne arată puterea socială în toată splendoarea ei necruțătoare. Cu cele patru componente ale sale: ideologică, economică, militară și politică. Modelul IEMP.

În cadrul acestui model teoretic de explicare a distribuirii puterii în societate, tehnologia joacă un rol esențial. Michael Mann ne scoate în evidență felul în care puterea statului devine pe parcursul istoriei din ce în ce mai extinsă. Prezintă o capacitate de proiecție a puterii în colțuri din ce mai îndepărtate. Și totul datorită dezvoltărilor tehnologice. De la cele mai vechi și mai banale pînă la cele mai recente și mai complexe.

Mîna lungă a puterii care în ziua de azi te ajunge oriunde. Prin tot sistemul tehnologic pus la punct, de la baze de date la camere de luat vederi la mașinării care te prind la mașinării care te controlează, fie pe tine direct, fie resursele de care ai nevoie. Pînă la, cel mai recent, drone care îți urlă duios: cetățeni, înfrînați-vă dorința de libertate.

Repet: mîna lungă a puterii, nu a legii. Să nu faceți greșeala să vă lăsați păcăliți de dulcele lătrat duios al dronei. Nu există lege. Doar putere. Legea e doar consecința deținerii de putere. Cine deține puterea, face și legea. Sînt nenumărate exemple de abuz instituțional făcut cu legea în mînă. Țineți minte: nu există lege pe lumea asta. Există doar putere și tehnologie. Și propagandă.

Ce se întîmplă în China zilele astea e doar un semn timpuriu al vremurilor care va să vie pe toată întinderea globului. An early warning. A portent of things to come. Azi în China, mîine pe toată Terra.

O să ziceți că greșesc. Că doar nasoii de dictatori își pot permite asemenea blestemății de abuzuri. Da, da. Cum să nu. Gîndiți-vă la ce au făcut canadienii cu poporul lor. Canadienii, acest paragon al democrației și respectării drepturilor omului. Da, da. Cum să nu. Drepturile omului cît cuprinde. Sau gîndiți-vă la Noua Zeelandă. Sau la Olanda. Sau la Germania ori Austria ori Italia ori Franța.

Toate niște state exemplare, niște lumini ale democrației. Care au călcat în picioare cît ai clipi orice aparență și și-au arătat adevărata față. Putere discreționară. Abuz. “Curat neconstituțional, coane Fănică, dar umflă-l”. Nu uitați, nu vă lăsați păcăliți. Nu există pe lumea asta decît putere și tehnologie. Și propagandă.

Ce se întîmplă zilele astea în China va deveni, încetul cu încetul, normă de funcționare a statului pe tot cuprinsul globului. Justificări și pretexte se vor găsi foarte ușor. Întotdeauna restrîngerea de libertăți va fi clamată în scopuri nobile. Întotdeauna se va găsi un gîndăcel de stepă și niște dușmani necesari. Propaganda va funcționa fără de greș. Tehnologia va ajuta propaganda.

În oglindă, întotdeauna cei care se vor împotrivi strîngerii de șurub vor fi demonizați. Etichetați de către necesara propagandă drept vetuști, medievali, anacronici, penali, corupți, teroriști. Și, la fel de inevitabil, întotdeauna majoritatea populației va pune botul fără mari bătăi de cap la acest narativ. Oile placide s-au așternut la iernat...

Societatea, pe baza priceperii din ce în ce mai eficiente a tehnologiei, va deveni din ce în ce mai militarizată. Uitați-vă la noi, ce ușor s-a trecut de la pretenția de democrație la guvernare militară aproape pe față. Fără să zică nimeni nici pîs.

Și e de-abia începutul. Și nu se întîmplă doar în România.

În toate statele dezvoltate există aceeași tentație a lepădării de democrație și a trecerii la un regim militar din ce în ce mai pe față. De ce? Simplu. Pentru că se poate. Tehnologia ajută. Camere de luat vederi. Baze de date. Heblul care poate fi oricînd tras peste regiuni întregi. Mașini de-alea complicate care să împrăștie rebelii. Și roboți care merg deja singuri și sînt foarte eficienți în a impune puterea statului.

Problema e că nu mai ai unde să fugi de mîna lungă și abuzivă a statului discreționar, care inventează justificări și le legitimează și apoi le proiectează asupra ta prin intermediul unei tehnologii din ce în ce mai eficiente.

Pe vremuri, oamenii fugeau de opresiune în alt loc. Cît timp tehnologia de control social era aproximativă și mediocră și neputincioasă, puteai să fugi.

Dealurile de sud ale Carpaților sînt pline de localități și de familii denumite Ungureni / Ungureanu. Erau pur și simplu românii care fugeau de sub jugul și de sub samavolnicia austro-ungarilor spre frații lor români de peste munți. Veneau din “Ungaria”, deci erau “ungureni”.

Fugeau dintr-un motiv foarte simplu: pentru că puteau să fugă. Pentru că granițele Imperiului erau insuficient controlate de grănicerii habsburgi și prezentau suficiente găuri, suficient de multe poteci ascunse pe unde primitivii de iobagi români să poată fugi la mai bine.

Acuma unde să fugi? Granițele sînt din ce în ce mai bine controlate. Nu mai există pete albe pe hartă. Toate statele devin, încetul cu încetul, la fel. Toate statele își strîng șurubul conformării asupra cetățenilor lor. Iar coloniile spațiale sînt deocamdată doar science fiction. Doar decît. Centuriștii aroganți și liberi de pe centura de asteroizi nu există decît în imaginația noastră înfierbîntată.

Tehnologia încurajează abuzul statal. O să fie din ce în ce mai bine. Azi nu mai avem voie să dăm foc la frunze în curte. Mîine nu vom mai avea voie să săpăm fîntîni. Totul în scopuri nobile, evident. Propaganda va găsi motive să justifice de ce nu e voie. Suferă Greta Trotineta. Poluăm apa. Distrugem habitatul salamandrei subterane.

De fapt, e vorba despre controlul resurselor. N-ai fîntînă, trebuie să iei apă de la stat. Statul cum îți dă, la fel îți și poate închide robinetul. Deci te poate controla. Cum ar zice cei de la Nestlé, binecuvîntat fie numele lor de monopoliști: “water is not a human right, should be privatized”. Poimîine n-o să mai ai voie să crești porci. Peste cîțiva ani, nici n-o să mai ai voie să pui pătrunjel în grădină.

Stai să vezi peste cîteva sute de ani, cînd o să fie generalizat cipul băgat sub piele. O să vă dea niște gînduri foarte plăcute, dacă sînteți cuminți. Dar dacă îndrăzniți să vă semețiți, la fel de bine o să vă dea niște șocuri electrice la fel de plăcute. Totul pentru stat. Totul pentru tehnologie. Totul pentru progres.

Ce era pe vremuri literatură science fiction se transformă încetul cu încetul în prozaică literatură administrativă. Romanele devin manuale de aplicare a poftei behemotului. Noi al lui Evgeni Zamiatin. Minunata lume nouă al lui Aldous Huxley. 1984 al lui George Orwell. Biete fișe tehnologice de implementare a măsurilor de control social. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.

Cetățeni, controlați-vă dorința de libertate. Sloganul lumii care va să vie. Genial. Doar decît genial. Și inevitabil. De pe micile ecrane, în curînd direct în viața noastră de zi cu zi.

O să fie bine. O să vă placă. Slavă Domnului că generația noastră n-o să mai apuce vremurile alea.

Hai, că mă duc să dau foc la grămada de frunze uscate. Și pe urmă o să-mi aprind o țigară și o să mă uit pe cer, cum se uita bunică-meu după avioanele americane.

O să fumez și o să mă uit pe cer, să văd cînd apare drona, alertată de senzorii săi sensibili că undeva, o bestie de primitiv penal a dat foc la niște frunze. Trag din țigară, mijesc ochii, să văz mai bine, și o caut din priviri.

O să vie. O să vie. O să fie. O să fie. Drona care inevitabil o să vină bîzîind din motorașele alea ale ei eficiente, să-mi filmeze infracțiunea și să-mi urle duios din difuzoare:

Cetățene, stinge frunzele date foc!

Cetățene, nu fuma!

Cetățene, încalci legea!

Cetățene, ești un penal primitiv!

Cetățene, controlează-ți dorința de libertate!

Cetățene, du-te să te predai la autorități!

Cetățene, Soylent Green is people!!

Trag din țigară și fac ca bunicu, Dumnezeu să-l odihnească. Mă uit pe cer și aștept americanii. Mă rog, înțelegeți voi. Americani. Drone. Ruși. Chineji. Nemți. Canadieni. Securiști. Militari. Milițieni. Fonduri europene. Tot un drac. Behemotul în diversele sale manifestări eficiente. Din ce în ce mai eficiente.

De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, drona asta chiar are dreptate. Chiar așa și e: Soylent Green is people.

Ah, ce bună e țigara asta, în așteptarea dronei. Ah, cît de penal e acest comportament iresponsabil. Ah, ce bine e...

Ghinion.

.

Și cormoranii se împușcă, nu-i așa?

noreply@blogger.com (Turambar) — Wed, 25 May 2022 09:34:00 +0000

Războiul din Ucraina a fost un educator aspru, dar rapid pentru mințile oamenilor din România. Deși nu ne-am dorit asta, iată că a reușit să schimbe atitudinile multora față de lume și viață.

În primul rînd, la adresa suferinței oamenilor simpli. Războaie anterioare, cum ar fi cel din Iugoslavia, nu au stîrnit la vremea lor atîta compasiune în rîndul românilor. Probabil nu li s-a făcut atît de multă reclamă. Probabil nu s-a vorbit atunci atît de mult despre el la televizor. Probabil încă nu era Radu Tudor angajat cu normă întreagă.

Acuma avem un război care beneficiază de atenția noastră nețărmurită. E un război care are parte de un marketing bine gestionat. Cel din Yemen, tot un război care se întîmplă chiar acum, nu contează. Nimeni nu-l bagă în seamă, deși și acolo mor oameni. Cel din Ucraina, da. Ne e frică de ruși, de secole ne e frică să nu ne invadeze din nou. Drept urmare sîntem mult mai receptivi la ce ni se oferă la televizor.

Tot legat de suferință, e vorba și despre atitudinea față de migranți. Dacă în privința migranților non-indo-europeni românii au fost destul de reticenți, cum a fost cazul acum cîțiva ani cu cei din Turcia sau din Siria, în privința ucrainienilor lucrurile sînt complet schimbate. I-am primit cu brațele deschise și le-am oferit tot ajutorul și toată compasiunea.

Probabil ține și de felul în care ucrainienii sînt mult mai asemănător cu noi, atît genetic cît și cultural. Una e să primești musulmani cu trăsături bine definite mediteraneene, chiar semite. Alta e să empatizezi cu ditamai oamenii frumoși, înalți blonzi cu ochi albaștri. Se pare că, deși nu dă bine să spui asta în mod public, să fii indo-european, sau caucazian, cum încă mai e folosit termenul prin unele cercuri, chiar ajută.

Acest stereotip pozitiv, dezirabil al omului înalt blond cu ochi albaștri, care a reprezentat unul din elementele importante ale propagandei ariane, iată că își face în continuare simțită prezența în cultura europeană, chiar și la aproape un secol de la încetarea celui de-al doilea război mondial.

Cum, de altminteri, începem să reconsiderăm și importanța creștinătății, chiar și a ortodoxiei, o ramură a creștinismului atacată puternic pînă recent de către discursul progresist. Iată că ne vine mult mai ușor să ajutăm niște creștini aflați la nevoie decît niște musulmani.

De cînd a început războiul, observăm o reacție mult mai pozitivă din partea formatorilor de opinie globaliști la adresa bisericii. Duse sînt vremurile cînd vocile lor erau vehement critice. Duse sînt disprețurile publice la adresa primitivilor medievali. Acuma prezența preoților în tranșee, în rîndul combatanților, împărțind speranță și credință și taina împărtășaniei, este larg acceptată de către vocile propăvăduitoare sorosiste.

Dintr-o dată, creștinătatea servește o cauză bună. Dintr-o dată, biserica a ajuns de partea bună a istoriei. Necesar drum al Damascului pentru progresiști, deși sînt convins că e vorba doar de o conversie vremelnică. S-au făcut tovarăși cu medievalii pînă trec puntea războiului. O să le treacă, odată trecut războiul, și se vor întoarce la vechile lor năravuri. La anualul lor ritual deprecatoriu de a-și bate joc de cei care se tîrăsc în genunchi la procesiunea Sfintei Paraschiva.

Un alt subiect la adresa căruia am avut parte de o necesară reeducare rapidă a fost cel al importanței componentei biologice în definirea genului în societate. Care este relația dintre sex și gen? Cum definim femeia, dar bărbatul? Care sînt rolurile acestora în familie? Dar în societate?

Pînă recent, aveam o întreagă clasă progresistă, puternic întârîtată de mijloacele de propagandă sorosistă, care dorea o renegociere radicală a rolului familiei în societate și a definirii genului. Ce e aia femeie? Ce e aia bărbat? Ce e aia prevalența relațiilor heterosexuale? Ce e aia familie? Trebuie renegociat, chiar impus cu forța noua normă.

Noua normalitate. Părinte unu. Părinte doi. Un întreg curcubeu de nuanțe difuze în privința sexualității. Desprinderea sexualității de reproducere. Chiar jena față de reproducere: ce e aia să faci copii? Mai bine crești pisici, sînt mai folositoare pe Facebook și pe Instagram, aduc mai multe Like-uri.

Iată că a venit războiul. Dintr-odată, am uitat de zbaterea părinte unu părinte doi și de nevoia de introducere în buletin a unei a treia opțiuni: gen neutru. Nu mai e cazul. Femeile au redevenit femei. Dintr-odată, dacă ne uităm pe stradă, știm clar cine e femeie, cine e bărbat. Mamele s-au întors la ce știau ele pe vremuri: să aibă grijă de copii. Iar bărbații, s-au întors și ei la ce știau odinioară: să meargă la război.

Statul, acest mare impunător de normalitate oficială, a venit și el să contribuie la această recuperare normativă. A decretat simplu: femeile pot pleca din țară, bărbații nu. Doar femeile și copiii au voie să se refugieze. Bărbații să facă bine să-și facă datoria. Să stea aici să lupte cu arma în mînă împotriva cotropitorului. Transexualii să fie căutați la buletin și la lungimea organului reproductiv. Și, dacă sînt găsiți că sînt bărbați, să rămînă bărbați, măcar pînă trece războiul. Dați-le o pușcă și trimiteți-i la luptă. N-avem timp de optzeci și trei de nuanțe de sexualitate. Doar două: femeile într-o parte, bărbații în cealaltă.

Narativul sexualității difuze, laxe și confuze s-a risipit în fumul tunurilor și a fost strivit sub șenilele tancurilor. Războiul se poartă cu mințile oamenilor ca un mare teasc de stors struguri, care ia postmodernitatea și o zdrobește în fălcile șenilelor sale, lăsînd să se scurgă afară doar zeamă de conservatorism așezat: mamă, tată, copil, femeie, bărbat. Ivan, davai mai avtamat.

Un alt domeniu în care s-a produs o bruscă schimbare de discurs normativ a fost cel al agriculturii. Dacă pînă recent nu ne păsa prea mult de acest domeniu primitiv, medieval, unde lucrează oameni știrbi, prost îmbrăcați, cocoșați de sapă și de cărat saci, chiar ne puteam permite să ne batem joc de el, ai văzut chestia aia cu cormoranii, ce prostie medievală, ce oameni încuiați la cap, iată că acum agricultura a devenit noua vedetă a discursului progresist.

De cînd deontologii au descoperit că Ucraina și Rusia produc aproape jumătate din exportul de cereale al globului, și că războiul poate duce la foamete, exponenții vehemenți ai progresismului au reconsiderat major importanța agriculturii în societate. Rîdem, glumim, dar s-ar cam prea putea să suferim de foame.

Drept pentru care țări puternic progresiste, cum ar fi Germania sau Olanda, aflate pînă foarte recent în avangarda vehemenței de impunere a noului normativ globalist, și-au reconsiderat narativul hegemonic, au schimbat brusc foaia și au impus un nou discurs. Acest nou normativ ideologic a ajuns pînă și în acest colț îndepărtat de margine de lume, unde sîntem foarte entuziaști în a prelua în mod nemestecat impunerile celor de la centru.

Discursul oficial e simplu. Autonomia agricolă e la fel de importantă precum autonomia energetică. Hrana contează. Cormoranii mănîncă pește, deci nu mai sînt specie protejată prin lege, trebuie stîrpiți fără milă. Pînă și irigațiile nu mai sînt ceva vetust, plictisitor, ci un subiect de maximă importanță strategică. Pîinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă azi, și ne iartă greșalile noastre.

Nici despre poluare nu prea se mai vorbește în ultimul timp, de cînd tancurile au început să are cu șenilele lor cîmpiile mănoase ale întinsei, îmbelșugatei Ucraine. Preocupările ecologiste au luat o neașteptată pauză. Avem voie din nou să vorbim despre autonomia energetică și despre importanța cărbunelui în atingerea acestui deziderat. Cărbunele, acest mare demon medieval, își croiește din nou loc în mințile noastre și în burțile termocentralelor.

Dintr-o dată, șantiere blocate de vocalizele ecologiștilor vehemenți au fost puse pe repede înainte. Hidrocentrale oprite la 90% din proiect, din cauza unor mici gîndaci de stepă și a unor și mai mici lilieci de baobab a căror existență se clama insistent că este pusă în pericol de strivitoarea construcție de beton, moare ecosistemul, să îl apărăm cu piepturile goale, să ne legăm cu lanțurile de copaci?

Nu mai e cazul. Am greșit. S-a modificat schimbarea. S-a schimbat normativul de mîntuire. Iată că se discută ca aceste proiecte oprite de vehemența ecologist-progresistă să fie finalizate și pornite cît mai grabnic. Nu mai contează gîndăcelul de stepă, nici ecosistemul. Contează sistemul energetic.

Iată cum nevoile sociale se pot schimba brusc. Mai ales dacă e voie de la stăpînire. Iată cum solicitări sociale care pînă recent erau puternic respinse de clasa conducătoare au ajuns să fie revalorizate. La fel precum Cîțu a fost schimbat în doar șase luni de zile și transformat în discursul oficial din cel mai important lider regional într-o amărîtă de fosilă politică, la fel identificăm în vocea propagandei termeni de care uitasem complet.

O necesară recuperare terminologică și ideologică. Un discurs care n-a mai fost auzit în gurile oficialităților din îndepărtații ani ’80. Idei care pînă recent fuseseră puternic demonizate. Tot soiul de expresii care nu credeam că vor mai fi folosite vreodată în propaganda oficială, dintr-odată le auzim rostite cu gura plină, mestecate cu entuziasm de către Cioloș, de către Radu Tudor, de către vașnicii reprezentanți ai puterii sistemice.

“Sistem energetic”. Autonomie alimentară”. “Producția de cereale la hectar”. “Export de grîne”. “Necesitatea irigării terenurilor agricole”. “Femeile să aibă grijă de copii”. “Bărbații sînt obligați să meargă la război”. “Să ne rugăm pentru pace”. “Să ne rugăm pentru victorie”. “Cărbune”. “Națiune”. “Independență”.

E clar. S-a modificat schimbarea. Sîntem martorii unei fabuloase volte normative. Ce era aspru înfierat acum trei luni acuma, dintr-o dată, și-a croit drum înapoi în discursurile solemne ale mai marilor zilei. Four legs good, two legs bad. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.

Era un film ideologic pe vremuri. Îi zicea “They Shoot Horses, Don’t They?”. Tradus în cinematografele noastre comuniste sub titlul “Și caii se împușcă, nu-i așa?”. Acest film prezenta de manieră expresiv-ideologică suferințele clasei muncitoare americane, în vremuri de criză. Un discurs puternic socialist într-o vreme în care în America socialismul nu era deloc la modă.

La fel putem și noi exclama, văzînd acum cum se recuperează termeni și idei de care nu credeam că se va mai vorbi vreodată. Și cormoranii se împușcă, nu-i așa?

Ghinion. Mai ales pentru cormorani.

.

Am uitat?

noreply@blogger.com (Turambar) — Sun, 22 May 2022 10:28:00 +0000

Am uitat de combustibilii fosili? Am uitat.

Am uitat de Sfînta Greta Trotineta? Am uitat.

Am uitat de cormoranii lui Daea? Evident că am uitat.

Am uitat de pungile cu fecale zvîrlite la 10 august? Cam da.

Am uitat de aria cercului? Nici n-am știut-o vreodată.

Am uitat de geaca roșie? Am uitat.

Am uitat de “Ce faci, fă Doina, ai chef de niște inundații?” Parcă a fost acum o eternitate.

Am uitat de Referendumul pentru Familie, să nu iasă cumva demonul de la pușcărie, să mănînce copii? Am uitat.

Am uitat de avionul din Apuseni și de elicopterul din Siutghiol? Se pare că da.

Am uitat de apa caldă a lui Nicușor? Unii da, alții se mai spală și acum cu ea. În fiecare zi.

Am uitat de autostrăzi? Doamne, cît de repede am uitat.

Am uitat de MCV și de toate aroganțele mîrlănești ale lui Băsescu? Cum să nu. Dacă-i ordin, cu plăcere.

Am uitat de tăierea salariilor? Ce să facem noi cu salariile? N-avem ce face. Deci am uitat.

Am uitat de Ordonanța Treișpe sau Paișpe sau ce număr avea ea acolo? Evident că am uitat.

Am uitat de erata dată noaptea ca hoții, privind populația României, să nu care cumva să se valideze Referendumul de demitere a lui Băsescu? Evident că ați uitat. În momentul doi ați și uitat.

Am uitat de trei mii de voturi la Paris, record mondial, realizat de necesarul de dom’ ambasador obiectiv, dar neutru? Evident că am uitat. De ce ne-am mai aduce aminte. O prostie. Un fleac. Ne-a ciuruit.

Am uitat de cimitirele închise cu lanț, să nu intre virusul în ele cumva? Dar de morții îngropați în saci negri de plastic, am uitat? Doamne, cît de repede am uitat. Doar taximetristul de alaltăieri, care-mi povestea cum l-a îngropat pe taică-su în sac negru de plastic, se încăpățînează să nu uite. Un izolat. Un nereprezentativ. O să uite și el.

Am uitat de bolnavii scoși în miez de noapte, unii proaspăt operați, să se evacueze spitalul? Evident că am uitat. De fapt, nu ne-a păsat niciodată.

Am uitat de babele pupătoare de moaște, care se tîrăsc pe coate în jurul bisericii și fac frigul la Sfînta Paraschieva? O să ne aducem aminte cînd ne aduc aminte formatorii de opinie. Stați liniștiți, ăsta e un subiect care e încă util.

Am uitat de sacii cu voturi în care umblau o candidată politică, bebelușa din Guadelupa, și un distins procuror? Evident că am uitat. Nici Miliția n-a mai zis nimic de acel dosar penal. De ce ar zice? Nu s-a întîmplat nimic. Fake news. O prostie de imagini neclare, nu se înțelege nimic. Probabil o făcătură.

Am uitat de procurorul ăla care se ducea cu escortă pînă acasă la Ploiești, de i s-a făcut dosar penal și a fost scos din joc, ca pe urmă după vreo cinci șapte ani să se descopere că de fapt n-a încălcat nici o lege? Evident că am uitat.

Am uitat de AstraZeneca, singurul vaccin demonizat dintre toate zemurile occidentale? Toate erau bune, numa ăla nu, că era făcut de englezi? Doamne, ce pricepere de război economic au putut demonstra dragii de europeni. Doamne, ce repede am uitat...

Am uitat de trei doze de vaccin, și totuși vaccinații se îmbolnăvesc la fel ca și nevaccinații? Evident că am uitat. Cum am uitat și de Certificatul Verde, și de cîrpa la gură. Lasă, nici o problemă. Într-o lună ne aducem aminte din nou.

Am uitat să fim oameni? Cu siguranță da.

Am uitat că vine primăvara? Încă nu. Dar cu un ajutor corespunzător din partea organelor de stat, se rezolvă și asta.

Toate se uită, dragilor. Pînă și că urmează să murim se uită.

Ghinion.

.

Îngeri, demoni, joc de șah

noreply@blogger.com (Turambar) — Wed, 23 Mar 2022 15:23:00 +0000

Războiul din zilele astea din Ucraina generează în oglindă o confruntare ideatică intensă. Nu doar în România, peste tot în lume. Disputa aprigă dintre diversele tabere de gîndire reflectă disputa teoretică din cadrul științelor geopolitice dintre tabăra idealistă și cea realistă.

În teoria relațiilor internaționale, unii pun accentul pe valori. Pe ce e bine, ce e rău. Pe cine are dreptate și cine nu. Aceștia sînt adepții gîndirii idealiste, valorice. Uneori acest curent de gîndire mai este cunoscut și drept liberalism – de evitat confuzia cu același termen folosit în mod diferit în științele politice.

În idealism / liberalism, relațiile internaționale și, atunci cînd se ajunge la așa ceva, conflictele dintre state sînt judecate prin prisma unei grile valorice apărată cu gelozie de susținătorii săi. Grila valorică permează validarea, legitimarea acțiunilor respectivelor state.

Se aplică judecăți de valoare, atribute, epitete. Fie laudative, fie demonizante. Totul este amestecat cu o doză semnificativă de emoție, considerată legitimă atunci cînd permează gîndirea pe respectivul subiect. Emoțiile nu numai că sînt permise, ci sînt chiar dezirabile, constituind unul din principalele motoare volitive ale acțiunii.

De cele mai multe ori, aceste judecăți de valoare nu sînt universal valabile, general acceptate pe cuprinsul întregului glob. Mai mult de-atît, aceste grile valorice sînt de multe ori divergente, chiar opuse.

Eroii unora sînt nemernicii celorlalți. Binele unora se transformă foarte ușor în răul celorlalți. Rezistenții unora devin teroriștii celorlalți. Asta, evident, nu-i împiedică pe adepții acestei școli de gîndire să considere propria grilă valorică drept singura valabilă, singurul adevărat care merită să fie luat în seamă.

Acestei școli de gîndire i se opune la nivel teoretic curentul realist, deseori cunoscut și sub termenul de Realpolitik.

În acest tip de gîndire teoretică privind relațiile internaționale, nu există bine sau rău, nu există o grilă valorică apriorică. Există doar interese. Totul se judecă pe baza unei analize cost-beneficii și se transformă într-un joc geostrategic de putere.

Un joc sec, rațional, în care se evită emoțiile, calculul este rece, schimbările de poziție și negocierile sunt permise, dușmanii de ieri pot deveni aliații de azi pentru a deveni la fel de ușor dușmanii de mîine.

Tensiunea pe care o vedem în ziua de azi în societatea românească la adresa războiului din Ucraina reflectă tensiunea dintre aceste două școli de gîndire. Idealiștii îi consideră pe realiști cinici, nemernici, fără de suflet, dacă nu chiar trădători. Realiștii îi consideră pe idealiști naivi, dacă nu chiar iresponsabili.

În ultimele zile avem tot soiul de exemple paradigmatice din ambele școli de gîndire.

De partea școlii de gîndire idealist / valorice îl avem, inevitabil, pe Zelenski atunci cînd pozează în eroul națiunii și își mobilizează populația. Îi avem pe cei din sistemul de putere românesc care propun impunerea cenzurii. Pe cei din mass media care se străduie să creeze un mare val de emoție pe subiect. Drept consecință, avem marele exemplu de admirație a românilor la adresa rezistenței ucrainiene.

Toate acestea țin de curentul de gîndire idealist, valoric, unde lucrurile sînt clare. Știm cine sînt cei buni, cine sînt cei răi. De ce războiul e rău. Rusia e demonul, Occidentul e cel care trebuie să fie îngerul care înfrînge demonul.

Însă nici școala de gîndire realistă nu este slab reprezentată zilele astea. Îndeosebi la nivel de decidenți strategici.

Atunci cînd președintele Biden refuză să trimită avioane de luptă ucrainienilor și declară în mod repetat că NATO nu va intra neprovocat în război în Ucraina, exprimă o atitudine specifică gîndirii de tip Realpolitik. Atunci cînd israelienii evită să facă declarații critice la adresa Rusiei și se străduie să mențină un canal de comunicare atît cu rușii, cît și cu ucrainienii, avem de-a face cu același tip de gîndire.

Mai recent, însăși unii din patriarhii școlii de gîndire realiste, Henry Kissinger și John Mearsheimer, scot în evidență motivele realiste pentru care Rusia a intrat în Ucraina, drept consecință a acțiunilor NATO din ultimele decenii.

Pe de altă parte, de ce încetul cu încetul se creează o alianță globală anti-occidentală, din care cu siguranță fac parte Rusia și China, dar căreia e din ce în ce mai probabil că i s-ar putea alătura și India, chiar și statele arabe și unele state din America Latină, pentru a contracara dezechilibrul de putere existent în momentul de față în relațiile internaționale.

Și în domeniul economic avem de-a face cu acest tip de dialectică.

Pe de o parte, Occidentul își folosește sancțiunile economice pe post de armă pentru a contracara agresiunea rusă. Valoarea permează discursurile de putere ce legitimează aceste sancțiuni. Îi pedepsim pentru că au invadat o țară independentă și pentru că sînt niște nemernici care omoară oameni nevinovați. Punct.

Pe de altă parte, același Occident, îndeosebi Uniunea Europeană, face afirmații france privind imposibilitatea desprinderii de resursele de hidrocarburi rusești. Am vrea să închidem țeava, dar nu ne permitem. Interesul bate binele și răul. Rațiunea bate emoția. O fi Putin dictator și demon și agresor, dar fără hidrocarburii lui nu putem rezista, deci hai să ne vedem interesul mai întîi. Cinic, evident. Rațional, la fel de evident. Ca într-un joc de șah.

Și rușii acționează fix la fel. Au interzis exportul de materii prime, iar restricția privind cerealele și nichelul deja face furori în rîndul piețelor bursiere și a previziunilor economice pentru anul acesta. Însă nici rușii nu închid țeava de gaz. Nici ei nu-și permit, deși ar putea s-o facă foarte ușor. Rîdem, glumim, sîntem niște demoni, ați confiscat iahturile mogulilor, îi sprijiniți cu arme pe ucrainieni, sîntem aproape în război cu voi, dar totuși. Business is business. Geșeft is still geșeft. Cinic, evident. Dar și rațional. Interesul poartă fesul.

* * *

Tensiunea în momentul de față în relațiile internaționale este nu neapărat cea dintre gîndirea idealistă și cea realistă, ci mai degrabă cea dintre susținătorii unei singure puteri mondiale și susținătorii unei lumi multipolare, bazate pe balanța de putere.

Idealismul acceptă și chiar își dorește un singur behemot internațional, un jandarm mondial care să se ridice deasupra tuturor și să șteargă de pe fața pămîntului starea de anarhie dintre state, unde fiecare poate să facă ce-l doare capul, atîta timp cît e suficient de puternic.

Pragmatismul, din contră, spune că nu e nici ușor, nici dezirabil să se atingă o asemenea stare în care tot globul să funcționeze ca un unic stat, cu un unic suveran.

Pe de o parte, ori de cîte ori unul din marile puteri ale lumii scoate capul, tinzînd să ocupe tronul mult-dorit, celelalte puteri se grăbesc să se alieze împotriva acesteia și să o contracareze, pentru a reechilibra balanța de putere.

Pe de altă parte, nici nu e dezirabil ca unul din state să ajungă singurul stăpîn care să domine lumea. Dacă nu deține sistemul valoric dezirabil? Dacă îl deține și pe parcurs îl ia de cap și ajunge să fie pervertit de puterea absolută?

Întrebări pertinente într-o teorie cît se poate de pertinentă. Teorie pe care o putem aplica în ziua de azi conflictului din Ucraina.

Sînt oare Statele Unite ale Americii, sub paravanul alianței NATO, capabile să devină și mai ales să rămînă marele jandarm mondial al lumii? Mai mult, își dorește SUA această poziție plină de responsabilități, dar și de imense costuri?

Ultimele semne ale administrațiilor americane, fie că se numesc Trump sau Biden, cam arată că America a obosit să tot facă pe jandarmul mondial.

În acest context de slăbire a interesului american pentru anumite zone ale lumii și de focalizare pe Marea Chinei, Rusia a simțit că e momentul în care poate muta pe tabla de șah geostrategică și și-a clamat autoritatea asupra unor teritorii aflate la mijloc între cele două sfere de influență.

Școala de gîndire realistă privește asta ca pe o altă etapă în continua luptă pentru balanța de putere globală. Școala de gîndire idealistă consideră asta o încălcare violentă a valorilor “bune”, occidentale și încarcă cu emoție respectiva mișcare de război.

Între timp, China cu siguranță știe de care parte a gîndirii teoretice se află. Și ce intenționează să facă, în acest joc în care unii văd oameni buni, oameni răi, îngeri și demoni, iar alții simple piese de șah pe eșichierul istoriei. De asemenea, America știe că China știe. Și se pregătește și ea în consecință. Idealist ori pragmatic, America nu-și poate permite să ignore marele joc de șah.

Că vrem sau nu, că ni se pare corect au ba, roata istoriei nu încetează să se învîrtă nici o clipă. Strivind oameni sub șinele ei de oțel.

* * *

Mai jos, linkuri către site-uri de popularizare a științei care prezintă conceptele folosite în acest articol

Relațiile internaționale

Școala idealistă în relațiile internaționale

Școala realistă în relațiile internaționale

RealPolitik

Balanța de putere

Polaritatea în relațiile internaționale

Anarhia în relațiile internaționale

Henry Kissinger

John Mearsheimer

Un articol privind opiniile lui Kissinger și Mearsheimer pe subiectul războiului din Ucraina

.

Nu mai avem Undo pe stoc

noreply@blogger.com (Turambar) — Sun, 13 Mar 2022 17:05:00 +0000

V-am mai scris și altădată despre momentul adevărului. Un concept foarte util în ziua de azi, cînd tancul și portavionul sînt mult mai importante decît bannerele de tip JeSuis de pe Facebook.

Conceptul e simplu. Un concept medieval. E vorba despre acele situații din viață cînd nu poți păcăli realitatea.

Vedeți voi, generațiile mai recente, inclusiv a noastră într-o bună măsură, au fost socializate din ce în ce mai puternic în logica lui Undo. Bunăstarea ne răsfață și ne pune la dispoziție un context de viață din ce în ce mai îngăduitor. Faci greșeli? Nici o problemă. Consecințele sînt reversibile.

Să vă dau exemple.

Pe vremuri, scriai de mînă sau la mașina de scris. Greșeai, se produceau stricăciuni. Ștergeai, cîrcăleai, dădeai cu pastă corectoare. Arăta ca dracu. De aceea erai forțat să te strădui să scrii fără greșeală. De cînd cu editorul de text, e dintr-o dată infantil de simplu. Ai greșit o literă? Imediat Undo.

De la începutul acestui text, am folosit de cel puțin zece ori această opțiune. Am tastat aiurea o literă, am șters-o, am scris înapoi litera corectă. Nici nu se vede. Pagina este albă, curată, textul corect. Am greșit? Nici o problemă. Se repară imediat.

Faci o cumpărătură pe online? Îți vine ceva ce nu-ți convine? Ai greșit? Ai comandat o măsură prea mare? Sau nu-ți place cum arată ce ți-a adus curierul? Nici o problemă. Trimitem produsul înapoi. Să-l înlocuiască. Sau să ne dea banii. Simplu. Curat. Fără consecințe.

De cînd cu Internetul și cu mediul virtual, sîntem consumatori din ce în ce mai mari de produse simbolice. Ce le unește? Logica lui Undo. Nu ne place o emisiune la televizor? Zapp. Alt canal. Avem nevoie să facem pipi sau să răspundem la un mesaj pe telefon? Nici o problemă. Punem pauză la film și ne vedem de altceva. Joc un joc video și m-au omorît nasoii? Nici o problemă. O luăm de la capăt. De data asta știm de unde vin monștrii și-i învingem fără nici un fel de probleme.

Această degrevare de consecințe se înfige insidios în mintea noastră și ne permează valorile. Suferim practic o infantilizare. Precum niște copii răsfățați care sînt protejați de realitate, căci părinții sînt îngăduitori și ne iartă nouă greșalile noastre. Avem o altă atitudine față de risc, căci sîntem mai protejați de tehnologie, de stat, de textura socială.

Această infantilizare pătrunde și în mentalul politic al societății. Protestele sînt regizate, niște făcături de paiață. Nu sînt proteste pe bune. Doar niște biete scene de teatru. Nu există consecințe. Căci știi că jandarmii sînt îngăduitori și-ți permit toate isteriile.

Activiștii? Pe vremuri Ghandi și Mandela și Walesa au făcut pușcărie pentru ideile lor. Acuma? O butaforie ieftină. Poți intra în Parlament să te tăvălești elegant pe preșuri, în văzul camerelor de luat vederi care de-abia așteaptă să-ți transforme isteriile tale de copil răsfățat în ditamai Breaking Newsuri patetice.

Poți să-ți împrăștii indignarea și invectivele în stînga și-n dreapta, căci nu se întîmplă consecințe. Ești de partea bună a istoriei, a propagandei. How dare you? se strîmbă teatral Sfînta Greta Trotineta, această ieftină actriță civică.

Multe din mișcările politice din ultima perioadă sînt ipocrite, false, de mucava. Căci sînt în logica lui Undo. Nu se produc consecințe adevărate.

Pînă vine tancul. Atunci nu mai ai ce face. Dintr-o dată, descoperi cu stupoare că realitatea nu-ți lasă loc de întors. Viața are momente în care degeaba apeși tasta Undo / Delete / Backspace, căci ești sub puterea evenimentelor ireversibile.

Te urci pe motocicletă, crezînd că ești într-un joc online, unde ai parte de 10 vieți. Degeaba. Fizica își face efectul și-ți împrăștie organele pe asfalt sute de metri la rînd, dîre dîre de sînge mațe și oase sparte. Te duci pe munte în șlapi, crezînd că ești la plajă și că n-are cum să ți se întîmple nimic. Și mori ca prostul. Te apropii de urs, căci ai văzut prea multe filme tîmpite în care urșii sînt niște animăluțe pufoase de pluș. Și ursul te sfîșie fără milă.

Sau deschizi gura în politică și crezi că ești într-un film, unde poți să tragi cîte duble vrei tu. Precum președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, fost actor, care probabil a crezut că țara se conduce la fel cum se pune în scenă o piesă de teatru.

Din păcate, relațiile internaționale nu sînt întotdeauna o piesă de teatru. De cele mai multe ori sînt. Multă ipocrizie. Multă vorbăraie. Multă gargară ieftină.

Dar sînt pînă nu mai sînt.

Pînă începi să numeri tancurile și soldații masați la granițele tale. Și te uiți în spate, la puterile occidentale care te-au îndemnat să faci gura mare, să te dai puternic și viteaz. Și vezi că în spate nu e nimeni. Ca în bancul cu lupul: du-te tu primul, Zelenski, că pe noi ne bufnește rîsul.

Nu e prima dată cînd în relațiile internaționale cei mici sînt sacrificați fără pic de milă de către cei mari. Vă mai aduceți aminte de kurzi? Cum au fost ei îndemnați să se semețească, să-și declare dorința de independență, pentru că vor fi cu siguranță ajutați de aliații lor?

Au fost călcați în picioare fără milă. Și aliații lor le făceau înțelept cu mîna de dincolo de ocean. Mergeți, mergeți, că noi vă veghem zbaterea de aici. Ne și rugăm pentru voi. Vai, ce rău ne pare că muriți. O să facem și un film pe acest subiect.

La fel și acum. I-au întărîtat pe ucrainieni să fie niște bieți actori într-o piesă de teatru globală. Hai, că puteți. Hai, că sîntem în spatele vostru. Hai, că ne băgăm și noi.

Și acuma ucrainienii sînt singuri, în fața tancurilor rusești. Care deja au intrat în Kiev. Iar sancțiunile economice sînt năprasnice, doar că foarte selective. Îi pedepsim pe ruși, cum să nu. Dar nu închidem totuși SWIFT-ul, căci parcă mai avem nevoie de tranzacții cu gaz. E foarte bun gazul rusesc. Zelenski, pune-ți bre vesta aia antiglonț și îmbracă te rugăm frumos cămașa de martir. Vai, ce frumos îți stă cu ea. Hai, acuma urcă-te pe scenă și mori glorios.

Aoleu, stai așa, bre. Stai că am uitat să-ți spunem. Nu e ca la piesa de teatru, unde doar te prefaci că mori. Aoleu, ți-am dat indicații regizorale greșite. Nu ai variantă de Undo. Mori și gata.

Lasă, nu-i nimic. Ne rugăm pentru tine. O să facem și un film pe acest subiect.

Nasol cînd te bizui prea mult pe strategia Undo.

PS: Să nu uitați să vă rugați pentru ucrainieni. Chiar trebuie. Un popor care suferă din cauza unei invazii. E cu moarte și cu suferință. Dar vă rog să fiți consecvenți. Să vă rugați la fel cum v-ați rugat și pentru morții îngropați în saci de plastic. La fel precum v-ați rugat și pentru Iugoslavia.

Rugăciunile fac foarte bine. Mai ales la generația asta, pe care ați învățat-o să disprețuiască babele medievale care-și fac cruce. Dă, maică, să fie pace în lume, să nu fie război.

Hai, învățați să vă rugați. Fiți medievali și rugați-vă. A venit și vremea aia.

Ghinion.

.

Ce știe țăranul ce-i aia șofranul

noreply@blogger.com (Turambar) — Fri, 25 Feb 2022 20:12:00 +0000

La 1504, după ce Ștefan cel Mare a murit, Bogdan al III-lea, fiul său ajuns pe tronul Moldovei, l-a trimis pe logofătul Tăutu, om cu ștate vechi în înaltele dregătorii ale statului, omul de încredere al lui Ștefan într-ale politicii externe a țării, să dea o fugă Stanbul, la Înalta Poartă.

Să discute chestii, să le aducă aminte ălora că el e fiul lui tata. Să restabilească și / sau să întărească relațiile diplomatice, cum s-ar zice în limbajul de lemn specific diplomaților.

Întărirea se făcea atunci – ca și acum, de altminteri – prin chestii simple, inevitabile, specifice politicii externe de prin părțile astea de lume. Adică să închine țara și să plătească tribut.

Ajuns acolo, invitat înăuntru la discuții, poftiți, poftiți, luați loc, cu ce vă servim, ministrul nostru de externe este pus într-o situație specifică relației dintre Centru și Periferie. E confruntat cu un context cultural nou, complex, imperial, la care încearcă să facă față, să nu se facă de rîs.

Cronicarul povestește în mod savuros ce-a pățit ministrul nostru de externe cu acest prilej. După ce l-au pus turcii să se descalțe, să-și dea jos cizmele și să puie papuci, să nu murdărească preșurile (“măcatele”), gazdele l-au servit cu oareșce ceva, o citirică formală, conform uzanțelor imperiale. A venit omul să ne dea tribut, hai să-l servim cu ceva. Așa e obiceiul la casele mari. Dai banul, dar te bagă în seamă.

Omul nostru, deh, ca de pe aici de pe la noi. Ți se pune ceva în față, bei, nu discuți. Așa e la moldoveni.

Fiți atenți ce zice cronica. Citiți, că-i fabulos.

„După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au și triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat țara la turci. Și așè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pre măcat, și n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i ciubotile, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dându-i cahfè, nu știè cum o va bè. Și au început a închina: „Să trăiască împăratul și viziriul!“. Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.”
Ion Neculce

Pagina de Wikipedia care povestește pățania cu pricina traduce incidentul în limbaj contemporan și trage cu amuzament concluziile de rigoare.

“[...] solului moldovean i s-ar fi oferit o cafea fierbinte. Neștiind ce băutură este și cum să o bea și nevrând să se facă de râs, logofătul a dat cana peste cap și și-a opărit limba și gura. Logofătul Tăutu este considerat a fi primul băutor de cafea din Moldova.”

Ai de capul meu. Ce pocinog. Auzi tu boroboață. Logofătul Tăutu, vrednică-i fie pomenirea în neam, s-a opărit cu cafeaua fierbine, neștiind ce e aia și cum se bea. Drept urmare că și-a fript limba, distinsul nostru ministru de externe, reprezentantul statului român, a căpătat astfel dubioasa distincție de a fi primul român care să fi băut cafea vreodată. Mă rog, primul moldovean, nu știm ce-au pățit muntenii ori transilvănenii în această privință.

Ce frumos. Ce expresiv. Un detaliu care face cît un întreg tratat de istorie. S-a dus țăranul nostru de ministru de externe la Capitala Imperiului și s-a opărit cu cafea, neștiind ce e, cum se bea, și nevrînd să se facă de rîs, dînd-o pe gît ca pe țoiul de țuică.

Asta era acum 400 de ani. Între timp, nimic nu s-a schimbat pe fața pămîntului.

Centrul Imperiului, fie că între timp s-a numit el Viena sau Moscova sau Berlin sau Bruxelles sau Washington, a continuat să fie cu mult înaintea noastră din punct de vedere al complexității sociale.

România, urmașa de peste secole a Moldovei, a rămas același teritoriu mediocru de la marginea Imperiului. Rău de tot în urmă față de atotputernicul Centru. O gubernie bună la două lucruri. În primul rînd, la jumulit. În al doilea rînd, să fie teritoriu tampon între Imperii adverse.

Cafeaua, între timp, a ajuns o zeamă pe care o sorbim cu toții. Nu-i nimic. Noi și noi sortimente de dichis imperial s-au inventat între timp, de care să nu știe țugurlanii veniți de la marginea lumii. Distanța dintre Centru și Periferie rămîne aceeași. Și materială, dar mai ales simbolică.

Zilele astea au sosit soldații americani. Tot într-o gubernie imperială. Tot la margine de lume. Tot cu treabă specifică statelor tampon. Imperiul bruxellez și cu cel american se înfruntă la graniță cu imperiul rusesc. Drept pentru care trimit soldați în gubernie, la mitocanii ăia de provinciali, să păzească frontariile. Nu știu dacă și-au adus cafeaua cu ei. Probabil da.

Zilele astea, conducătorii țării noastre fac aceeași figurație pe care a făcut-o și bietul logofăt Tăutu acum patru secole. Se fierb cu cafeaua fierbinte virtuală pe care le-o servesc stăpînii în Metaverse. Nu sînt băgați în seamă. Nu sînt chemați la întîlnirile importante. Sînt lăsați să facă scîrbavnică figurație. Își pun papucii să nu murdărească vreun covor. Se frig la limbă cu bitcoini și cu alte prăjiturele servite de stăpîni.

Dar mai ales, fac ce știu să facă liderii noștri dintotdeauna. Dau brînci în a pune țara pe tavă. În a da peșcheș. În a strînge birul pentru stăpînii care-și degustă complexitatea, tolăniți imperial pe divanele Înaltei Porți din ziua de azi.

Evident că n-o să-i prindem niciodată din urmă. Nici n-avem cum, slugi fiind. Copiii noștri se duc să devină cetățeni fideli ai noului Imperiu. Iar noi aici stăm să ne uităm lung după ei. Și să culegem șofranul.

Cum ce-i aia șofran? Aoleu, stai așa, că uitasem. Nu știți voi ce-i aia șofran...

Ghinion.

.

Dar uite ce frumos pute a ură

noreply@blogger.com (Turambar) — Tue, 15 Feb 2022 15:13:00 +0000

Sînt semne zilele astea că la USR se cam face buba. Și intern, și extern.

Pe de o parte, avem știri cît se poate de publice că tabăra Cioloș e în trosneală internă mare cu tabăra Barna. Ca în butada aia sovietică, să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă.

Facțiunile USR și PLUS n-au ajuns nici pînă acum la o înțelegere. Lipeala formală de la recentul congres dintre cele două partide se pare că nu s-a prea sudat. Nici rezultatul de compromis al alegerilor interne nu e funcțional.

Cioloș, fostul președinte PLUS, a cîștigat la mustață în fața celor de la “vechiul” USR, suflîndu-i președinția lui Barna într-un rezultat puternic contestat și la care nu prea se aștepta nimeni. Însă “vechiul” USR, tabăra pro-Barna a luat fața celorlalți în Biroul Național, organismul colectiv central ce balansează puterea în partid în fața președintelui.

Cioloș conduce partidul, dar îl conduce degeaba. Barna îi neutralizează mișcările prin controlul clar asupra Biroului Național.

Un armistițiu instabil, care iată că începe să degenereze. Cioloș vrea să limiteze puterile Biroului Național. Barna simte vulnerabilitatea și indignarea din partid la adresa acestei mișcări și vrea să recupereze, adică să-i ia gîtul lui Cioloș. Cioloș amenință cu demiterea, dar pe urmă se răzgîndește. Se rostogolesc vorbe puternice, ditamai listele de susținere sau de contestare. Băieții nu se plictisesc deloc zilele astea.

Concluzia e simplă. Vremelnicii uzurpatori de la PLUS se dovedesc a nu avea suficientă forță încît să-i disloce pe “cei vechi”. Mare lucru. Nu le plîng de milă. Se bat serviciile între ele. Să fie primit.

Nici extern lucrurile nu stau bine pentru ei. Ce nu prea știți voi, că nu e la fel de public, e faptul că USR se cam duce pe copcă în ochii românilor.

În ultimii ani a scăzut semnificativ în sondaje. De la un vîrf de peste 20% în 2019, iată că acum dă semne din ce în ce mai clare că e în jur de 10%. Practic o înjumătățire a bazinului electoral. Graficul e expresiv, linia e bine conturată. Face parte din vestita categorie explicativ-existențială “dar uite ce frumos atîrnă”.

Repet: nu le plîng deloc de milă. Știți clar părerea mea despre ei. Vorba aia: Goțiu, Goțiu everywhere.

Încerc să-mi țin părerea în frîu atunci cînd analizez scena politică a momentului. Emoțiile afectează gîndirea și îmbîcsesc analiza. E o vorbă mare în Dune, acest genial manual de analiză politică. Hope clouds observation. Dar nu numai emoțiile pozitive influențează, ci și cele negative.

În străduința mea de a-mi ține deoparte dezgustul pentru acest partid și de a-mi păstra mintea cît de cît limpede la adresa lor, a dragilor de useriști, mă lovesc din nou de o idee puternică, știută de ceva vreme. Nu doar de mine. Mai de toți care sînt cu creierul la ei atunci cînd studiază realitatea politică din România.

Ideea e simplă, de tipul “descoperirea apei calde”. În ultimii ani ai istoriei politice românești, nu prea a existat partid care să genereze atîtea emoții intense precum USR.

Pe de o parte, adepții USR prezintă fierbințeala specifică fanatismului religios ori autoritarian. De la sfîșierile preahabotnicilor idolatri de pe vremuri nu s-au mai văzut asemenea manifestări de abandon entuziast în fața idolilor. De la urletele adepților nazismului nu s-au mai văzut asemenea gesturi publice de îmbrățișare vehementă, necondiționată a unei cauze politice.

Dar și invers. Cei care iubesc USR, e drept că-l iubesc ca pe sfintele moaște. Dar și reversul e valabil. Cei care nu-l suferă, nu-l suferă pînă la ură. N-am văzut partid în ultimii douăzeci de ani care să stîrnească asemenea cantități de ură precum USR.

Și în interior, proiectînd spre afară. Ura prozeliților lor la adresa dușmanilor simbolici: bătrîni, știrbi, primitivi, medievali, penali. Într-un proces de dezumanizare specific tribalismului, războaielor civile ori religioase, ori fervorii naziste.

Dar și în exterior, proiectînd spre înăuntru. Ura tuturor celor care consideră că USR este de departe cel mai nociv partid al acestei perioade, care trebuie călcat în picioare, șters de pe fața pămîntului. Vezi cum se poartă Iohannis cu ei de ceva vreme.

Evident că toate celelalte partide atrag și ele cantități industriale de emoții negative. Și partidele vechi, căci din cele de după ‘90 doar două au rămas: PSD și PNL. Și cele noi, fie că sînt mici, PMP, Pro România, fie că sînt sau au fost pe val: PRM, PP-DD, PDL, mai recent AUR.

La adresa tuturor acestora se revarsă valuri de emoții negative. De departe PSD este cel care încasează cel mai mult, fiind și cel mai mare. Dar parcă totuși încasează mai împrăștiat, nu doar ură. Mai sînt și alte cuvinte rele pe-acolo, pe lista de invective la adresa lor.

Cu cît analizăm mai mult, cu atît e mai limpede. Nici unul din partidele de azi nu reușește să adune atîta ură la adresa sa precum USR. Trebuie să dăm istoria mult înapoi, hăhăt la zăticniții ani ’90, imediat după Revoluție, ca să regăsim valuri comparabile de ură la adresa unui partid: FSN sau PNȚ-CD. S-a găsit ură la Iliescu. S-a găsit ură la Coposu și la țărăniști.

Dacă faci azi un sondaj și încerci să aplici un test proiectiv, “care e primul cuvînt care vă vine în minte cînd vă gîndiți la...” sau “care e prima emoție pe care o simțiți cînd vă gîndiți la...” și citești tot pomelnicul de partide existente în momentul de față pe scena politică românească, de departe procentul cel mai mare de atribut “ură” va fi identificat în dreptul USR.

PSD-ul poți să-l disprețuiești, să-l consideri corupt. PNL poți să-l consideri penal și nepriceput. AUR poți să-l consideri zăticnit. Doar la USR se adună înseosebi grămada de ură.

Omul din mine, care are clar emoții la adresa acestui partid fierbinte, exclamă cu năduf: să fie primit. Să moară în chinuri. Îmi frec mîinile satisfăcut și scot șampania. Goțiu. Goțiu everywhere.

Sociologul din mine, care încearcă să-și facă loc pe lîngă emoțiile omului obișnuit din mine și care se chinuie să păstreze o cît de cît umbră de neutralitate valorică, ridică din umeri și zice: face parte din procesul politic al acestor vremuri.

Am mai văzut partide care vin și trec. Probabil și USR va avea aceeași soartă ca a celorlalte partide meteorice. A crescut brusc, catalizat de nesănătoase, dar hrănitoare zemuri securistice. A dat din coadă o perioadă, tăind și spînzurînd. A dat dovada neputinței și nepriceperii și relei sale credințe. A început să se ducă în cap.

Și acuma, că începe să dea semne din ce în ce mai clare de rateu. intră în faza de descompunere. În zbaterea sa din ce în ce mai inadecvată, se turtește ca demonul ăla fioros transformat în neputincioasă păpușă din filmul Vrăjitoarele din Eastwick.

Vă mai aduceți aminte? Vrăjitoarele dezamăgite și păcălite de bestia de Jack Nicholson se unesc și îi fac farmece acestuia. Și atunci dragul de Jack Nicholson începe să-și piardă din puteri și se strînge mic mic de tot, pînă ajunge o zgaibă măruntă. Și pe urmă face poc și dispare.

Nu știu dacă USR se va face mic și pe urmă să facă poc, să dispară. E posibil să da. E posibil să nu. Sînt mulți parametri la mijloc.

În funcție de cum se înțeleg cele două partide mainstream care acum au făcut marea coaliție, ca în Germania: PSD și PNL. În funcție de cît de pricepuți sînt să scoată țara din criză. De cît de bine gestionează banii și comunicarea.

De cît vor fi ajutați de pactul subteran făcut la nivel de servicii, această batistă pe țambal care încearcă să scoată țara din lupta ultimilor douăzeci de ani. De cît de bine acaparează AUR din bazinul de nehotărîți și de dezamăgiți.

Ehe. Sînt multe la mijloc. Realitatea e complexă și prezintă asperități. Știți voi butada aia: e greu să faci predicții, mai ales cînd ele se referă la viitor.

Poate pică, dar poate nu. La fel de plauzibil e ca pînă în 2024 USR să-și revină din degringolada actuală și să redevină unul din principalele rezervoare de contestare a unei puteri nepricepute.

Să adune la loc voturi, alături de celălalt contestatar fierbinte, de AUR. E foarte posibil să ia din voturile PNL, în contextul unei guvernări proaste. E posibil să se alimenteze din fervoarea progresist-iacobină care bate ca un vînt fierbinte și uscat dinspre Uniunea Europeană. E plauzibil scenariul în care USR aduce de la Bruxelles un lider robespierrean, precum Drulă ori Kovesi, care să înfierbînte la loc nevoia de sînge a românilor supărați pe starea de fapt.

Viitorul e nesigur. Poate să revină și să crească. Poate să se ducă iremediabil în cap. Nu știm. Dar un lucru e cert. Cuvîntul cheie pentru USR, atributul dominant al acestuia, va rămîne în continuare unul simplu, curat, lipsit de orice fel de subtilități. Se cheamă ură.

USR pute a ură. Și pe dinăuntru. Și pe dinafară.

Și nimeni pînă acum n-a clădit ceva pe ură.

Ghinion.

Dragii noștri tefelei medievali

noreply@blogger.com (Turambar) — Fri, 11 Feb 2022 16:51:00 +0000

De sute de ani, medieval e ditamai vorba de ocară. Numa și numa atribute negative gravitează în jurul acestei idei. De regulă, cînd zicem medieval, ne gîndim la o atitudine irațională, primitivă, de stagnare ori de decădere, atît morală cît și materială.

Sinonimul preferat pentru criticii medievalității este obscurantism. Neștiință, înapoiere. Niște nasoi, ce să le faci. Copii, voi să nu faceți ca ei. Nu e bine să fii medieval. Lăsați oamenii știrbi și bătrîni și pesediști să fie medievali. Voi, copii, fiți moderni, contemporani. Nu faceți prostii obscurantiste, nu fiți neanderthalieni de secol treișpe. E nașpa să fii medieval.

E posibil să fie și așa, deși sînt discuții intense în mediul academic privind felul în care s-au construit stereotipurile în jurul acestui concept. Las această analiză stilistică istoricilor pricepuți și vă îndemn să aruncăm un ochi în zona care se discută mai puțin, dar care e foarte relevantă în zilele noastre.

În zona politică, cea privind gestionarea puterii.

Principala caracteristică a omului politic medieval nu este obscurantismul. Nuuu, nici vorbă. Ci felul în care își încredințează fidelitatea. Fidelitatea de grup, socială, politică. De cine ascult? Cui mă supun? Către cine se duce loialitatea mea? Cine e stăpînul meu?

În Evul Mediu, cel puțin prin părțile astea ale noastre, europene, oamenii aveau mai mulți stăpîni. Stăpîni de multe ori cu interese divergente. Țineai și de stăpînul spiritual, cel care conducea biserica. Și de cea din preajma ta, episcop, cardinal. Și de puterea spirituală mare, papa sau patriarhul. Țineai și de stăpînul lumesc. Și de ăla mic, boier duce conte marchiz cneaz. Și de ăla mare. Voievod rege împărat.

Era mare mermeleală și zbatere pe vremurile alea. Toți se chinuiau să aibă putere asupra ta.

Mai mult de-atît, această putere era degrabă transmisibilă.

Să zicem că trăiai într-o regiune. Dădeai la sapă și mulgeai vaca într-o vale, într-un ținut. Această zonă ținea de ducele Cutare. Care duce, din diferite motive, moarte, căsătorie, tratat diplomatic, război, pierdut averi la barbut, transfera respectivul ținut către contele Cutăreanu sau direct către Împăratul Cutărescu.

Era simplu. Na regiunea. Ia regiunea. Cam cum facem noi azi cînd vindem mașinile second-hand.

Ție nu-ți păsa prea mult. Cam tot aia era. Nu aveai ce mare emoție de fidelitate să investești în Cutărescu Unu sau în Cutărescu Doi. Contractul social era același. La fel de simplu.

Tu munceai la stăpîn, erai un soi de slugă, de șerb, adică de sclav, cu diverse limitări ale drepturilor individuale. În schimb, primeai protecție de la stăpîn. Și protecție directă, să nu vină alții să-ți ia totul, averea, nevasta și copiii, viața. Dar și o parșivă protecție indirectă, însăși față de potențialul de violență a stăpînului tău.

Era un soi de taxă de protecție, cum vedem noi zilele astea prin filmele cu mafioți. Sînt stăpînul tău, pot oricînd să intru peste tine și să-ți fac diverse chestii neplăcute. Ia fă tu bine, marcă tu banul și fă pe sluga supusă, să nu se întîmple chestii nasoale.

Cum s-ar zice în aceleași filme premiate la Oscar: stăpînul îți făcea o ofertă pe care nu prea o puteai refuza.

Transferul de obediență, de loialitate, se făcea peste capul tău. De la ducele X la contele Y. De la religia M la religia N. Că așa zicea stăpînul. Cuius regio, eius religio. Cine e șef, ăla decide ce religie ai, în cine crezi.

Nu prea ținea de tine. Și, sincer vorbind, te cam durea la bască. Îndurai cu resemnare tăvălugul istoriei. Toți erau la fel. Să-i ia dracu pe toți.

Naționalismul a venit ca o reformă a acestei stări de fapt medievale. Dintr-o dată, nu mai erai legat de un arbitrar stăpîn Cutare, care te putea transfera de la unul la altul ca pe vite. Acum chiar aveai cui să-ți oferi nu doar libertatea, ci și fidelitatea.

Mare cuvînt, fidelitate.

Fidelitatea ta era în jurul unei idei. Ideea de națiune. Puternică idee. Idee care a făcut ca masele multe și tăcute de oameni simpli să devină o forță, o măciucă puternică în mîna statului național.

Avem de-a face cu un proces de democratizare a fidelității. În Evul Mediu, fidel era doar vasalul către suveran, legat de puternice jurăminte prețioase. Restul oamenilor nu aveau de ce să facă acest legămînt, le era pur și simplu îndesat pe gît cu vîrful săbiei.

Cînd a apărut naționalismul, fidelitatea s-a răspîndit pînă la baza piramidei sociale. Tot poporul își dădea sufletul, emoția și pînă și viața pentru o idee. Ideea de națiune.

A fost un proces lung, întortocheat, plin de zbateri și de sînge. De prin 1400 – 1500 încoace, naționalismul și-a trăit un puternic arc narativ de succes de-a lungul globului și istoriei.

Mai ales după punctul său formal de cotitură, Pacea de la Westphalia, acum aproape 400 de ani (1648), naționalismul s-a transformat dintr-o idee minoră, subversivă, pe care toți puternicii acelor vremuri o stîrpeau cu aprigă furie, în combustibilul dominant al gestionării puterii statale.

Încetul cu încetul, pas cu pas, agregările teritoriale mici au primit plocon de la istorie o armă puternică, o armă de emoție și de crez, care i-a ajutat să adune oști mari cu care să facă față behemotului imperial.

Dintr-o dată, oamenii obișnuiți, talpa țării, nu mai erau placizi și resemnați, nu mă bag, să se descurce, să lupte ei între ei cu mercenari, tot un drac e și dacă mi-e stăpîn ducele Cutare sau împăratul Cutărescu, să-i ia dracu pe toți, nu-mi pasă de nici unul.

Dintr-o dată, poporul a găsit un combustibil imens de emoție, de fidelitate, convertit în putere politică. Cîmpurile de bătălie ale ultimelor trei secole depun mărturie ce idee puternică este acest cuvînt: națiune.

Poporului chiar a început să-i pese. Să-i pese într-atît de mult, încît a ajuns chiar să-și și dea viața pentru această idee.

Echilibrul de putere s-a schimbat. Imperiile s-au fărîmițat, roase pe la încheieturi de acest puternic acid numit naționalism. Statul națiune a devenit unitatea dominantă de acțiune în istoria ultimilor 300 – 400 de ani.

Nici România nu avea cum să scape acestei reforme politice.

Toți nasoii ăia nașpa și plictisitori care ne enervează cu moacele lor solemne prin manualele de istorie ale tinereții noastre, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Carol și tot restul găștii de domnitori, toți reprezintă repere – fie reale, fie în mod convenabil construite de mașinăria de marketing politic – ale creșterii statului național român.

De-aia ne strofocăm în fiecare an să vorbim de ei. De-aia zilele astea ne-am străduit – fără prea mare reușită – să nu ne facem prea mult de rîs în fața istoriei cînd am comis o horă mică, mediocră, pentru a celebra Unirea Principatelor Române. De-aia zilele astea am tot vorbit de Cuza și nu de Covid.

Hai, că iar v-am făcut capul calendar cu istoria. Dar fără istorie nu putem înțelege prezentul.

Ce se întîmplă zilele astea? Simplu: naționalismul în țările mici trage să moară.

Vedeți voi, tefeleii moșului, naționalismul nu prea se simte bine pe burta goală.

Țăranii ăia proști și primitivi care au țîșnit în izmene din rîu, ca niște superbe bestii, să-i înfrunte și să-i învingă pe nemți la Mărășești și la Mărăști, la Oituz și la Cîineni, să le urle în față, “Pe aici nu se trece””,

nasoii ăia rupți în fund care i-au dat cu cracii în sus pe turci la Plevna, Rahova și la Vidin,

proștii ăia fără de carte și fără de Facebook care au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii pentru sărăcia asta de țară de care ne batem noi acuma joc, au fost mînați în luptă nu doar de o idee. Ci și de o motivație materială.

Îi zicea simplu. Îi zicea pămînt.

Țăranii fără de carte și fără de Facebook au dat ceva, în schimbul promisiunii că primesc ceva. Și-au dat sîngele și viața, momiți fiind că primesc pămînt. Unii au primit. Alții au rămas doar cu promisiunea. Altora același stat care le-a dat le-a luat pămîntul înapoi peste cîteva generații, cînd au venit sovieticii cu tancurile peste ei.

E o ecuație relativ simplă. Sînt naționalist atîta timp cît am ceva de cîștigat.

Fie material: pămînt, bunăstare, o viață mai bună pentru mine și mai ales pentru copiii mei. Fie simbolic: căldura aia care te cuprinde cînd ești mîndru de țara ta, de sacrificiile pe care le-ai făcut pentru ea, stagul fluturat în vînt, cîntatul din toți rărunchii “Noi sîntem români”.

Chestii de-alea primitive, pe care le tot practică obscurantiștii cei bătrîni, știrbi, medievali și triști.

Naționalismul astăzi nu mai oferă nimic. Nici bunăstare. Vezi ce mermeleală a făcut Ceaușescu încercînd să se desprindă de Imperiu, să ducă țara pe o cale de autonomie acțională. Nici emoție.

Emoțiile pricinuite azi tinerilor de către ideea de naționalism sînt vehement negative. Yuk. Cît. Primitivilor. Vetuștilor. Obscurantiștilor. Fi-r-ați voi să fiți cu papagalii voștri de Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza și Moș Ion Roată. Uite ce moace nașpa au. Ne frecați la melodie degeaba cu ei, ne stricați tinerețea.

Huoo Eminescu. Huooo Ion Creangă. Mai scutiți-ne cu patetismele voastre. Dați-ne MegaImage și circ, pîine cu aditivi și Netflix, Uber și zboruri low-cost.

Bunăstarea nu mai e oferită de națiune, ci de corporații. Corporațiile, astea sînt noii duci și noile contese, care-și varsă fidelitatea la noile imperii, țările mari, bogate, singurele care au suficient cașcaval să dea la toți vasalii lor, să momească iobagii dinspre Periferie spre Centru.

Tefeleii noștri dragi, cei care urmează să ne înlocuiască de pe fața pămîntului, vor complexitate și eficiență. Nu vor sacrificiu, nu vor Mărășești, nu vor Alexandru Ioan Cuza.

Complexitatea le este oferită de corporații. Eficiența le este oferită de corporații. Nu contează dacă se duc în Spania, în Italia, în Anglia sau în Germania. Oriunde e mai bine decît aici. Ubi bene, ibi patria.

Nu mai poți să-i mai momești cu pămînt, să le cumperi fidelitatea cu chestii de-astea primitive. N-au ce face cu pămîntul, îl lasă pîrloagă. Căci societatea de azi e post-agricolă, post-industrială, treaba pe care strămoșii noștri o făceau cu cîrca și cu sapa o fac azi roboții deghizați în tractoare, în mașini de spălat, în automobile și în camioane.

Nu-i mai poți momi nici cu emoții vetuste. Steagul flutură degeaba, e găurit și ieftin și zdrențuit. Imnul nu le mai stîrnește decît zîmbete disprețuitoare. Pușca și cureaua lată s-a transformat în Shake it, shake it baby.

Ce pana mea să le mai oferi? Imperiul oferă mai mult, că are de unde. Îi cheamă, îi momește cu noile momeli ale acestei vremi. Netflix and chill. Uber and Nike. Naționalismul nu mai stîrnește nici un fel de emoție în aceste țări mici, care nu fac față ofertei mai bune, discountului de bunăstare pe care îl oferă campaniile de marketing venite din inima Imperiului.

Cum zice în filmele alea premiate cu Oscar: Imperiul le face o ofertă pe care tefeleii noștri nu o pot refuza.

Concluzia e simplă. E contraintuitivă. E inexorabilă.

Tefeleii noștri sînt noii medievali postmoderni.

Îi doare la bască dacă țara asta e gestionată de Ducesa Merkel sau de Contele Macron sau de Împăratul Biden. Tot un drac. Taxele lor se duc undeva, nu contează unde. S-a rupt lanțul de iubire, s-a risipit fidelitatea în vînt. Să-i ia dracu pe toți, nu mai cred în nimeni, decît poate în Kodruța. Să vină ea, să-i belească pe toți. Oricum, eu nu vreau să mai fac purici pe-aici, pe la medievalii ăștia obscurantiști și naționaliști și săraci. Mă duc în Spania, e mai bine acolo, au paella.

Limba română, principalul liant al acestei idei de națiune? Mă lași? Fugi, bre, de-aci cu prostiile tale primitive. Shake it shake it baby. Engleza e noua lor fidelitate lingvistică. Sau spaniola, sau italiana, că se învață mult mai ușor.

Se duc prin străinătățuri și se simt slugi, șerbi, sclavi, noii iobagi de tastatură și de mistrie? Și ce dacă. Îi doare la bască. La cineva tot slugăresc. Tot aia e. Să-i ia dracu pe toți, nici unul nu-mi mai stîrnește nici o emoție pozitivă.

Fidelitatea mea? Fac ceva pe ea. S-o ia dracu și pe ea, nu-mi folosește la nimic. Mai bine să slugărești la unul care-ți oferă ceva mai mult decît la nasoii ăia de primitivi medievali de unde nu poți ieși din sărăcie.

Copiii lor nu vor mai învăța limba română? Îi doare la bască. Tot o limbă e. Mai scutește-mă, bre, cu prostiile alea ale tale medievale, cu Arghezi, cu Eminescu, cu Nichita. Mă lași? Shake it shake it baby.

Avem ce face? Da, cum să nu. Să ne așezăm în fund și să ne plîngem soarta. Istoria care întotdeauna, dar întotdeauna îi favorizează pe cei puternici și-i calcă în picioare pe cei slabi. Mioriță laie laie bucălaie. Ce să vezi, ghinion. Am cam făcut-o de laie. Atîta s-a putut. Ducii și conții și împărații zilelor noastre și-au dorit victoria mai mult. Facebook și Bill Gates. Uber și MegaImage. Netflix and chill.

Vin rușii? Pe tefeleii noștri post-naționaliști îi bufnește rîsu’. Îi doare fix la gleznuța aia dezgolită a lor că vin rușii. Să-i vezi ce dornici vor fi să ia pușca în mînă, să-și dea cu țeava-n ochi, că oricum nu știu ce să facă cu ea. Îi afectează fix la bască, la freza aia a lor perfectă de bombardieri pe care și-o aranjează de trei ori pe săptămînă la coafor, cu progamare făcută online.

Ruși, români, americani, nemți, tot aia. Tot un drac. Să-i ia dracu pe toți.

Oricum au venit deja alții și au ocupat simbolic acest teritoriu, că nu prea mai pot să-i mai zic țară. Oricum și-au vîndut deja fidelitatea la alții. Americani, englezi, francezi, italieni, austrieci. Fiecare deține o bucată de ducat aici, o halcă de feudă economică, la care muncesc supuși niște hoarde de tefelei post-naționaliști. Noul precariat slugă la noua nobilime corporatistă. Medievalism de cea mai bună calitate.

Pen’ ce să se mai sperie că vin rușii? Niște unii care vin să preia ducatul România de la niște alții. Mare chestie. Ete fleoșc. Mă trage curentul la gleznă de emoție, pe bune...

Hai, lăsați. O să fie bine. N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva. Soluția e simplă. Ne așezăm frumos în fund, scoatem batista, ne suflăm mucii de tristețe și fredonăm printre suspine Pușca și cureaua lată, vai de capu nostru, ce naționaliști am fost odată.

Pe urmă ne adunăm gîndurile, încercăm să ne revenim, că sîntem oameni mari, ce naiba, băgăm repede ochii în Internetul de pe telefonul mobil, ca să uităm de supărare, neapărat să fie iPhone de-ăla caștoc, de ultimă generație, doar o mie de coco, model maxi, ne alinăm tristețea un pic pe Facebook, căutăm ceva chill pe Netflix, să fim moderni și cool, să ne lepădăm de obscurantism.

Și gata. A trecut. Trece repede. Toate trec.

A, să nu uit. Neapărat. Dar neapărat. Neapărat să îngînăm încet, în gînd, melodia aia mișto, care ni s-a înfîpt în creier, de nu mai putem să scăpăm în nici un fel de ea: Shake it, shake it baby.

O să fie bine. O să ne placă.

Ghinion.

Mungiu nu știe să se uite în date, dar îi place să-i tragă de urechi pe români

noreply@blogger.com (Turambar) — Tue, 08 Feb 2022 08:54:00 +0000

Doamna Alina Mungiu Pippidi o comite din nou.

De la înălțimea indignării sale superioare și aproape perfecte, ceartă din nou ortodoxia. Reia vechea temă huntingtoniană a trosnelii civilizațiilor și a împărțirii lumii în ortodocșii răi și restul creștinilor buni și afirmă că religia ortodoxă generează moarte și suferință.

Pentru că, vezi Doamne, ortodocșii nu știu să gestioneze Covidul și atunci mor mult mai mulți oameni în țările ortodoxe din cauza sa.

Ookey. N-ar fi prima dată cînd diverse persoane indignate și superioare sar la gîtul poporului român cu astfel de explicații demonizante. N-ar fi nici prima dată cînd distinsa doamnă Mungiu își admonestează poporul din care se trage. Îi pute, n-avem ce face.

Nu discut de teribilismul simplificator și simplist al unor asemenea încercări de explicații culturale (cultural în sensul larg, antropologic al cuvîntului, nu în sens estetic, referitor la artă). Nu mă bag în pretențioase contrări weberiene. Nu facem dispută teoretică aici.

Pur și simplu îi bat obrazul doamnei Mungiu o chestie mult mai simplă. Elementară. Că nu știe să se uite în date.

Unde avem datele privind Covidul la care ne uităm cu toții? Pe Worldometers, unde se centralizează cel mai complet informațiile oficiale despre pandemie. Cazuri, morți, populație. Tot tacîmul. Inclusiv standardizări la milionul de locuitori, ce ne interesează cel mai mult în această discuție.

O bază de date de 225 de linii, dintre care două entități non-statale (două vase de pasageri) și restul țări. Adresa e simplă. Oricine poate să acceseze site-ul cu pricina.

Ookey. Mergem acolo. Importăm baza de date și o prelucrăm. Nu e greu. Copy Paste. Pusă într-un Excel, curățată, etichetată, exportată apoi într-un SPSS. Orice sociolog cît de cît priceput ar trebui să știe să facă chestia asta, se învață prin anul întîi de facultate.

Da, ați bănuit corect, aveți dreptate: Pieleanu nu știe să o facă. Doar gura e de el. În rest nu prea știe chestii legate de sociologie cantitativă. Îi fac alții sondajele, nu știe să deschidă o bază de date SPSS, darămite să o construiască, să lucreze cu ea, să facă eșantioane sau alte chestii complicate.

Nu, restul bănuielii dumneavoastră nu e întemeiat. Doamna Munghiu știe și dînsa să facă chestia asta de care vă povestesc eu acuma. De-aia îi și explic, că înțelege. Nu e proastă, o duce capul, știe meserie. Doar n-are caracter, folosește științele sociale pe post de bîtă ideologică.

Deci, la muncă, pe urmele doamnei Mungiu.

În primul rînd, facem curățenie. Separăm țările de microțări. Dăm la o parte cele două vase de croazieră, dar mai ales țările minuscule, de fapt niște orașe deghizate. Ne uităm la distribuția statistică a numărului de locuitori și hotărîm unde să tăiem. Punem barieră la minim 1,5 milioane locuitori, să fie cît de cît țară, nu cine știe ce microteritoriu, gen Vatican sau Gibraltar sau Seychelles sau Sao Tome e Principe. Scoatem aceste microțări, vreo 76 la număr, din baza de date.

Înainte să ne apucăm de treabă, observăm în treacăt că lipsește cel puțin o țară intensă la cap, și anume Coreea de Nord, de unde evident că nu există date despre Covid, căci din țara aia nu prea există date despre nimic.

Asta e. Tot ne rămîn 149 de țări. Practic toate de pe globul ăsta. Un număr impresionant de date oficiale, mai mult decît suficient încît să faci o analiză statistică sănătoasă pe ele. E practic un recensămînt, nici nu e cazul să discutăm despre marje de eroare statistică.

Începem să lucrăm. Ne uităm după religie, evident, căci așa propune doamna Mungiu narativul demonizant. Le clasăm după religia dominantă. Avem date la fel de oficiale pe net, construim baza de date. Fiecare țară, ce religie are. Asta e ortodoxă. Asta e musulmană. Asta e catolică. La asta e dificil de tras o concluzie.

Ookey. După o necesară muncă de chinez bătrîn, rezultă șase categorii religioase mari și late și încă una la completare. Trei tipuri de creștinism, că așa procedează vulgata huntingtoniană: ortodoxe, catolice, protestante (în această categorie băgăm și religiile neo-protestante). Încă trei religii mari: musulmanii, hindusii și budiștii. Și a șaptea, “Altele”, la care intră fie țările unde nu există o religie dominantă (gen Liban), sau cele de altă religie decît cele deja menționate. Astfel, în total doar 11 țări, printre care Liban, Israel, China, le punem la “Altele”.

Și gata categoriile privind religia. Dacă vreți detalii, inclusiv baza de date, vă stau la dispoziție cu cea mai mare plăcere. Cereți și vi se va da – fie în format Excel, fie în format SPSS.

Dar stai așa, că totuși, nu doar distinsa doamnă Mungiu poate emite pretenții de clasificare. Totuși, țările pot fi clasate la fel de bine și după tot soiul de alte caracteristici, la fel de relevante. După nivelul de dezvoltare. După mărime. După poziția geografică. După sistemul politic. Să tot le grupezi.

Întrebarea e simplă și stă la baza disputei mele cu distinsa doamnă perfectă Mungiu. Care din aceste grupări sînt mai relevante în a decela diferențe privind principalul indicator referitor la gravitatea Covidului în țara respectivă, și anume numărul de morți standardizat la milionul de locuitori?

Eu am făcut două analize. Una după religie, ipoteza doamnei Mungiu. A doua analiză după o categorisire diferită, non-religioasă. O ipoteză alternativă, ipoteza mea, vă explic imediat cum am ajuns la ea. O combinație de dezvoltare, politică și geografie.

De ce am ales această agregare non-religioasă a țărilor? Pentru că e izbitor la ochi, dacă știi să te uiți în date, că principala diferențiere între țări afectate de Covid și țări mai puțin afectate de Covid este dată nu de religie, ci de istoria recentă de comunism.

De unde a plecat analiza mea? De la o chestie elementară: m-am uitat în date, mai ales în țările cu numărul cel mai mare de morți Covid raportat la milionul de locuitori. Am sortat baza de date în mod descrescător, după numărul de morți de Covid la milion. Am dat la o parte în gînd microțările, că alea mai mult încurcă la tras concluzii.

Și am început să număr: ortodoxă, nu ortodoxă, nu ortodoxă, etc. Și, numărînd conform propunerii distinsei doamne Mungiu, mi-am dat seama: stai așa, că nu-i așa. Stai așa, că se poate număra și altfel. Și fii atent că iese o aranjare mult mai evidentă, mai puternică. Ia fii atent, dom’ Palada, ia uite aici, doamna Mungiu, cum se poate număra: țară post-comunistă, încă una, și încă una, și...

Hoopa. În căutarea țărilor ORTODOXE, ne sare în ochi o concluzie mult mai evidentă și mai de bun simț. Mai toate țările din primele douăzeci cele afectate de Covid sînt țări POSTCOMUNISTE.

Aha. O ipoteză alternativă pertinentă. Ia hai s-o studiem, să vedem: doamna Mungiu avea dreptate cu ortodoxia ei, sau am eu dreptate, cu țările post-comuniste?

Să calculăm.

În primul rînd, la ochi. La analiza descriptivă, focalizîndu-ne pe țările cele mai afectate de Covid. Să numărăm.

După ce dai la o parte microțările, pentru a limpezi peisajul, și după ce sortezi în ordinea descrescătoare a gravității Covid, dată de morții de Covid, observi un lucru elementar. Că în topul gravității sînt mult mai multe țări postcomuniste decît țări ortodoxe.

În primele 20 de țări afectate de Covid, nici mai mult nici mai puțin de 15 din acestea sînt postcomuniste. Adică trei sferturi (75%). În schimb, din aceleași prime 20, doar 6 sînt ortodoxe, adică doar o treime (30%).

6 e mult mai puțin decît 15, cum de altfel și 75% e mult mai puțin decît 30%. Hopaa. Doamna Mungiu, avem o problemă. Elementară: de numărat.

Să continuăm.

Mai mult, în primele 20 de țări 10 din acestea, adică fix jumătate din ele, sînt catolice. Hopaa! Ce să vezi? A naibii religie ortodoxă, e bătută de bunătate de religie catolică. Din alea puternic afectate de Covid, sînt mai multe alea catolice decît alea ortodoxe. Hoooppa. 10 e mai mare decît 6.

Ce-avem noi aici? Măi să fie. Oare doamna Mungiu o fi observat asta? Sau pur și simplu nu știe să se uite în date, oricît de mare pricepută s-ar da dînsa, că face, că drege, că ca ea nu e nimenea?

Nu mă credeți? Uite aici tabelul.

Fig. 1. Tabel cu țările afectate de Covid ordonate descrescător Hai să vă formalizez analiza. Hai să vă explic categoriile.

La ipoteza A, cea care leagă mortalitatea Covid de religia țării, avem următoarele șapte categorii, deja prezentate mai sus, ca să verificăm ipoteza doamnei Mungiu:
• ortodocși
• catolici
• protestanți (inclusiv neoprotestanți),
• musulmani
• hinduși
• budiști
• alții (alte religii decît cele de mai sus, inclusiv țările fără religie dominantă, dar mai ales China, care nu e nici creștină, nici musulmană, nici budistă, e un caz aparte)

La ipoteza B, cea privind legătura dintre Covid și categoriile politico-geografice, avem următoarele opt categorii:
• țările postcomuniste, care sar în ochi în ierarhia țărilor afectate de Covid
• țările dezvoltate, așa numitul Occident extins, categorie care cuprinde, pe lîngă țările occidentale care au picat de partea bună a istoriei după al doilea război mondial (SUA, Canada, UK, Germania, Franța etc), și celelalte țări dezvoltate non-occidentale (Israel, Japonia, Australia, Noua Zeelandă)
• Africa
• America Centrală și de Sud, inclusiv Caraibele (adică restul Americii, în afara Statelor Unite și Canadei)
• Asia Centrală și Orientul Mijlociu, căci prezintă un specific diferit de restul Asiei
• India, că e imensă
• China, că e la fel de imensă
• restul Asiei în afara celor deja menționate (inclusiv micile țări ale Oceaniei, alea care depășesc 1,5 milioane de locuitori, că oricum sînt practic reziduale la numărătoare)

După ce v-am prezentat tabelul din Figura 1 și după ce v-am descris și categoriile, să vă arăt niște grafice, căci tare adevărată mai e butada: “un grafic face cît o mie de cuvinte”.

Rezultatele analizei mele descriptiv-univariate pot să fie prezentate mult mai convingător sub formă vizuală. Vă prezint în continuare țările afectate de Covid peste media globală, fie în funcție de religie (Fig. 2), fie în funcție de apartenența lor politico-geografică (Fig. 3).

În Figura 2, culorile sînt în funcție de religia țării. Vedem cum culoarea roșie, pe care am atribuit-o țărilor ortodoxe, e răspîndită relativ împrăștiat prin grafic și mai ales este practic năpădită de culoarea albastru deschis – țările catolice. Ipoteza doamnei Mungiu e cam încolțită de atîta albastru catolic.

Fig. 2. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de religie (morți Covid peste media globală) În schimb, cînd facem categorisirea în funcție de apartenența politico-geografică, ce să vezi? Dintr-o dată graficul se limpezește, lucrurile capătă mult mai mult sens. Roșul cu care de data asta am desemnat țările post-comuniste se agregă, se adună tot într-un loc, în fruntea ierarhiei. Iar albastrul deschis al țărilor din America Centrală și de Sud vine după aceea, împletit cu albastrul închis al țărilor dezvoltate.

Fig. 3. Țările afectate puternic de Covid, în funcție de categoriile politico-geografice (morți Covid peste media globală) Concluzia? Una simplă, care cu siguranță nu-i convine distinsei doamne Mungiu, această Erynie perfectă și indignată și perfect de indignată la adresa poporului său. Aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt post-comuniste.

Repet, să vă intre bine în cap: aproape toate țările puternic afectate de Covid sînt țări post-comuniste.

* * *

Să continuăm, că știu că pentru distinsa doamnă Mungiu niște biete grafice nu sînt îndeajuns. Distinsa doamnă Mungiu știe analiză statistică. Să-i dăm statistică, să-i scoatem pe nas Huntington și demonizarea poporului român.

Extindem analiza statistică de la cea simplă, chioară, descriptivă univariată, la cea bivariată. Avînd o variabilă independentă categorială și una dependentă metrică, rezultă pe cale de consecință că e nevoie să aplicăm analiza ANOVA.

Sînt sigur că doamna Mungiu a auzit de ANOVA și că știe că în asemenea cazuri aceasta este analiza statistică adecvată. Că dînsa e superioară și înțeleaptă și perfectă, nu ca primitivii de ortodocși.

Buun. Să facem analiză ANOVA pe toată baza de date, pe toate cele 149 de țări, cu două ipoteze alternative. A: ipoteza religioasă. B: ipoteza politico-geografică.

Hai, că nu vă împui capul, trecem direct la concluzii. Dacă vreți detalii, vă stau la dispoziție.

Rezultă un lucru simplu de pe urma analizei ANOVA. Ipoteza B, cea privind diferențierea politico-geografică, explică mult mai bine numărul de morți dintr-o țară decît ipoteza religioasă, dragă sufletului huntingtonian al distinsei doamne perfecte și scrupulos de indignate pe țara ei, Alina Mungiu Pippidi.

În cazul ipotezei B, politică / geografie, variația intragrup (Within Groups) e mult mai mică și variația intergrup (Between Groups) e mult mai mare decît în cazul ipotezei A, religie (vezi Fig. 4).

Agregarea politico-geografică e mult mai tranșantă, mai diferențiatoare decît cea religioasă. Ce se vedea la ochiul liber pur și simplu numărînd în rîndul țărilor cele mai afectate de Covid este validat de analiza statistică pe întreaga bază de date.

Să-i arate cineva tabelul ăsta doamnei Mungiu, din Figura 4. Știe să-l interpreteze, stați fără grijă. Nu e proastă. Știe cifre.

Fig. 4. ANOVA explică de ce Ipoteza B Politică / Geografie e mai pertinentă decît Ipoteza A Religie Această concluzie este întărită și de prezentarea vizuală a rezultatelor. După cum vă spuneam: un grafic face cît o mie de cuvinte.

Fig. 5. Ipoteza A Religie vs Ipoteza B Politico-Geografică. O comparație a mediilor de morți Covid la milionul de locuitori, în funcție de categoriile ipotezelor respective Se vede acolo, pînă în fundu’ clasei? Se vede graficul cum trebuie? Înțelege doamna Mungiu cum e cu pantele?

Vede că media de cazuri de morți Covid la milionul de locuitori este semnificativ mai mare în cazul țărilor postcomuniste (2,951) decît în cazul țărilor ortodoxe (2,515)?

Vede că diferența este cu aproximativ o cincime mai mare: aproape 3,000 față de 2,500?

Înțelege că factorul politico-geografic discriminează mult mai puternic decît cel religios?

Mai îl îmbrățișează necondiționat pe Huntington?

Mai demonizează poporul român degeaba?

Repet, să înțeleagă tot chiorul: ipoteza politico-geografică explică mult mai puternic variația de morți Covid decît ipoteza religioasă.

* * *

Să vă explic de fapt despre ce e vorba în toată această tărășenie. Pînă acum v-am prezentat doar cifre, grafice și analize statistice. Dar acum e cazul să înțelegem ce-o mînă pe doamna Mungiu în luptă.

Vedeți voi, dacă folosești argumentul “religie”, pe lîngă că lovești în mod convenabil în Biserica Ortodoxă, de fapt tragi la răspundere poporul român pentru tarele sale de caracter. Îl tragi de urechi. Îl tăvălești bine, mama lui de popor înapoiat.

Vai, ce popor nedisciplinat și neascultător. Niște primitivi medievali care nu acceptă glorioasele victorii ale științei. Precum secretarii de partid pe vremuri, distinsa doamnă perfectă Mungiu înfierează cu aspră furie și cu vehementă indignare lipsurile morale ale primitivilor de români.

E o meteahnă. E unul din motivele pentru care sîntem noi înapoiați și vom rămîne mereu la fel. Niște primitivi.

În schimb, dacă propui spre explicație ipoteza post-comunistă, dintr-o dată nu mai e de vină poporul, ci sistemul politic. Cauzalitatea se externalizează, vina morală se risipește în nisipul istoriei.

Dintr-o dată, poporul se transformă dintr-un medieval bicisnic într-un nobil Robin Hood, care este reticent la toate narativele oficiale pe care sistemul i le îndeasă pe gît, cum făceau comuniștii pe vremuri cu propaganda lor deșănțată.

Nu mai e o chestie de limitare morală, ci devine o chestie de dependență de cale (istoria recentă) și chiar de necesare trăsături de supraviețuire.

Dintr-o dată, românii nu mai sînt medievali, ci fac parte dintr-un complex valoric onorabil, alături de polonezii și de cehii cei catolici, de letonii și de lituanienii cei protestanți, toți trecuți prin malaxorul de harneală și de propagandă timp de jumătate de secol. Statistici false, îndemnuri ipocrite, forțare a adevărului pînă dincolo de orice limită a bunului simț. Prosteală pe față.

Și rezistența la această prosteală sistemică.

Comuniștii ziceau că e bine, că curge numa lapte și numa miere. Românii și polonezii și letonii și ungurii și lituanienii și rușii vedeau că de fapt totul pute în jur. Discrepanța dintre discursul oficial și realitate era strigătoare la cer.

Și atunci postcomuniștii făceau ce știau mai bine: rezistau, se opuneau, fie pe față, cu scandal, ca polonezii cu Solidarność, fie mai balcanic, mai indirect, de tip “pupă-i în bot și papă-le tot”, “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Indiferent însă dacă rezistența era pe față sau pe mutește, un lucru era comun tuturor acestor țări comuniste: nu credeam neam ce ne predică sistemul.

Această traumă nu are cum să nu lase urme. Toate popoarele postcomuniste prezintă o sănătoasă mefianță la adresa harnelii oficiale, inclusiv la adresa harnelii distinsei doamne perfecte Mungiu.

Drept urmare, nu vrea să se conformeze. Nu vrea să asculte de reguli, pentru că știe că ele nu sînt făcute în folosul lor, ci în folosul stăpînirii dictatoriale. Nu crede statistici. Știe că sînt false. Nu crede discursuri sforăitoare. Știe că sînt harneală. Nu crede îndemnuri la muncă voluntară și la lupta pentru pace. Știe că sînt prosteală pe față.

Drept urmare, nu crede nici în actualul discurs la adresa gravității Covid. Și nu vrea să asculte nici de îndemnurile suspect de insistente ale milițienilor de a se vaccina. Știe că sînt prosteală pe față.

De ce? Pentru că românii, la fel ca și polonezii ungurii cehii letonii lituanienii, au în sînge amintirile vremurilor cînd aceiași milițieni își băteau joc de oameni, cu legea în mînă. Și cu megafonul de propagandă proptit la gură.

Înțelegeți, distinsă doamnă perfectă Mungiu, de ce lumea nu pune botul la harneală? Înțelegeți de ce o halcă întreagă de glob, toate țările post-comuniste, nu vor să se vaccineze?

Nu știu dacă e bine sau nu, dacă mor oameni sau nu din cauza asta. Eu vă explic un lucru simplu: de ce lumea postcomunistă nu are încredere în narativul oficial. Nu e vorba aici de religie, de ortodoxie. E vorba de moștenirea de minciună sistemică a comunismului.

Iar voi, dragii mei cititori răbdători, înțelegeți acuma de ce e mai convenabil să dai vina pe biserică decît pe miliție? De ce distinsa doamnă perfectă Mungiu insistă pe o explicație care să demonizeze, nu pe una care să disculpe?

Evident că discuția e ceva mai elaborată. În plus față de acest complex valoric de mefianță la adresa discursului oficial, mai avem de luat în vedere și starea sistemului de sănătate din țările postcomuniste. Acele țări care au fost îndemnate vehement de elita neoliberală din Occidentul dezvoltat să-și “eficientizeze” sistemul de sănătate, adică să închidă spitale.

Nu mai spun de deciziile absolut cîinești ale conducătorilor din aceste țări postcomuniste, care au oprit tratamentele pentru orice altă boală decît Covid, ducînd astfel la creșterea suplimentară a morților. Nu mai spun de nivelul de sărăcie. Discutăm pînă poimîine, dacă chiar vrem să intrăm în analiză multivariată.

Nu e cazul aici. Important este să tragem o concluzie necesară: distinsa doamnă perfectă Mungiu fie nu știe să se uite în date, fie de manieră convenabilă ignoră aceste date. Căci datele duc la niște concluzii neconvenabile pentru ea. Și atunci distinsa doamnă Mungiu face ce face orice comunist care se respectă. Preferă să emită necesare texte de propagandă. Ortodoxia e rea, religia e rea, românii sînt vinovați și limitați moral. Ah, ce primitivi.

Da, da. Cum să nu. Să vă mai arăt încă o dată analiza statistică? Să vă mai explic încă o dată cifrele? Hai, că nu sînteți ca amărîtul ăla de Pieleanu, de nu înțelege nici măcar un grafic, darămite rezultatele unui test ANOVA. Dumneavoastră, distinsă doamnă, chiar vă pricepeți. Doar că, din păcate, vă cam puneți priceperea în slujba unor cauze urîte.

Ghinion.

Mirosul de lînă încinsă în suflet

noreply@blogger.com (Turambar) — Thu, 03 Feb 2022 10:24:00 +0000

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

.

The way of the future

noreply@blogger.com (Turambar) — Mon, 31 Jan 2022 10:59:00 +0000

Sînt dependent de cafea. Rău de tot. Sînt dependent de tutun. Nu chiar rău de tot. Dar tot mușcă din mine. Nu sînt dependent de alcool, deși dușmanii îmi cîntă ode răutăcioase pe acest subiect. Nu sînt dependent de droguri. Ultima dată cînd m-am verificat, nici de sex nu sînt dependent. Păcat – e o dependență demnă de aprofundat.

Nu sînt dependent nici de alcool, nici de droguri, nici de sex, pentru că sînt dependent de o otravă mult mai puternică, ce-mi permează viața cum penetrează cerneala creta.

Sînt dependent de informație.

În fiecare zi mă scald într-un noian de cuvinte, de idei, de știri, de date, de cifre, de discuții. Viața profesională și cea personală mi se confundă, mi se amestecă într-un tăvălug de biți. Mulți biți. Biți everywhere. Cărți. Articole. Materiale. Sondaje. Serii de date. Hăhăieli adolescentine în social media. Sinteze serioase. Presă internă. Presă internațională. Citizen press. Slavă Domnului că nu mă uit și la televizor, că nu știu ce s-ar alege de viața mea.

Sînt dependent de Internet. Sînt dependent de Facebook. Sînt dependent de știri. Mai recent, de cînd nu mai conduc mașina (da, știu...), stau cu ochii în telefon chiar și atunci cînd se învîrte roata. În loc să mă uit pe fereastră, să privesc cum curge lumea, cum se schimbă peisajul, cum îmi trece viața, eu tot cu ochii în informație stau.

Consum atît de multă informație încît în mod constant simt că am o pîclă pe creier. Prea mult. Prea mult. O saturație apăsătoare. La fel cum cel care taie toata ziua lemne la joagăr are mușchii într-o constantă încordare, pînă îi devin ca o coardă de oțel, și eu îmi simt așijderea mușchii neuronilor cuprinși de crampe. Prea tensionați. Prea încordați de atîta atîta tăvălug de avalanșă de tsunami de informație.

Închid ochii și încerc să mă relaxez. Închid ochii și încerc să rezist tentației de a verifica din nou ce s-a mai scris, ce s-a mai spus, ce a mai apărut în cele trei minute de cînd am scos ochii din telefon, încercînd să privesc cum curge realitatea pe fereastra taxiului. Tentația e mare. Mai stai. Mai rabdă un minut. Două minute. Încă un semafor.

Închid ochii, cu telefonul fierbinte în mînă, dornic, posesiv: deschide-mă, citește-mă, folosește-mă. Închid ochii și mă închipui la dezintoxicare.

O cameră goală, nu neapărat cu pereți capitonați, că încă n-am înnebunit de tot. O cameră goală, în care nu se întîmplă nimic. Nu e o cameră de-aia extremă, de tip deprivare senzorială, fără nici un fel de stimul. E un bec aprins sus în tavan. Pereții sînt albi. În rest, tăcere. În rest, fără cuvinte. Nici la pușcărie nu e așa, că acolo mai sînt și alții.

E un loc unde nu se întîmplă nimic. Unde în mod voluntar te retragi să fii tu singur, să te lepezi de iureș. Ce faci, bade, stai și cujeți? Nu, dom’șorule, doar stau.

Nu pot să stau. Nu pot să mă lepăd de vîrtej. Sînt dependent de stimuli. Sînt dependent de orice variație infimă de entropie. Asta e definiția derivatei: o variație infinitesimală a funcției, împărțită la intervalul din ce în ce mai infinitesimal al intervalului de variație.

Limită. Vecinătăți. Infinitul mic. Orice zvîcnire în vecinătatea locală îmi vibrează corzile neuronale. Sînt ca un instrument de măsură imposibil de fin, de sensibil pînă la durere. Acul joacă vibrează arată. Trebuie să mă opresc. Acul vumetrului mă joacă deja pe mine, nu-l mai joc eu pe el.

E o butadă în filosofia zen care spune: dacă nu ești ocupat, ar trebui să meditezi în fiecare zi măcar o jumătate de oră; dacă ești ocupat, în schimb, ar trebui să meditezi cel puțin o oră. E rea vorba asta de duh. E despre ce simt eu acum. Povară. Prea povară. Trebuie să închid ochii, să nu mai mă gîndesc la nimic.

Mai e o butadă, tot din stereotipurile meditației budiste. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să...

În filmul The Aviator, Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Howard Hughes, miliardarul american excentric de la începutul secolului trecut. Un miliardar pe cît de strălucitor la creier, pe atît de în marginea nebuniei. La un moment dat, în film, Hughes începe să rostească în mod necontrolat aceeași frază, over and over and over. Show me all the blueprints. Show me all the blueprints. Show me all the...

Nu se poate opri. Lumea se uită la el ciudat. Ce-a pățit șeful? A luat-o razna? La sfîrșitul filmului, îl apucă din nou. Cu altă frază. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the... Semnul că filmul s-a sfîrșit, că eroul principal chiar a înnebunit. Că urmează genericul de final.

Închid ochii și văz pe retina minții cum se prefigurează viitorul. The way of the future. Mufat direct în rețeaua neuronală la marele haos constant, precum în buna tradiție cyberpunk. Neuromancer. Burning Chrome. The Matrix. Ghost In The Shell. Cu rețeaua virtuală înfiptă direct în creier. Cu mușchii atrofiați. Scufundat într-un fotoliu în formă de coșciug oval. Cu un corp care mai mult încurcă, pe post de lest rezidual. Și cu un flux constant, insuportabil de strălucitor, care-mi arde direct sinapsele.

Doamne, cum curge. Doamne, cît de intens.

Drogul ultim. Dependența perfectă. Mîna se întinde neputincioasă spre cana de cafea, uitînd că deja mi-am instalat perfuzia care să-mi dea cofeina direct în venă, alături de celelalte substanțe necesare hoitului: apă, glucoză, vitamine. Ochii închiși sînt deschiși pe dinăuntru. Nu e nevoie de nerv optic, pot să-l și smulg, să-l vînd la second hand. Pleoapele se zbat degeaba. Ochii se zvîrcolesc inutil într-un dans moștenit de la strămoșii noștri primate. Rapid Eye Movement.

Ochii? Ce să fac cu ei? Adevăratul dans e înăuntru. Iureșul informației. Vîrtejul cuvintelor de dincolo de cuvinte. Informație pură, fierbinte, curgînd ca lava și ca jetul de plasmă. Motoare de avion cu reacție turate la maxim: biți peste biți peste biți peste...

The way of the future. The way of the future. The way of the future.

O să fie bine. O să-mi placă. Chiar mai mult decît sexul o să-mi placă. Ah, cum arde!

The way of the future. The way of the...

.

Furtunești, nu furtunești, vremea Covidului trece

noreply@blogger.com (Turambar) — Sat, 29 Jan 2022 11:57:00 +0000

Vedeți voi, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, îmi place mult de voi, căci sînteți printre puținii care încă mai cred în primejdioasa idee de libertate. Dar uneori vă ia și pe voi de cap rău de tot.

Să vă explic.

Sînteți îmbibați de teorii ale conspirației. Unele din ele cu o umbră de parfum de credibilitate. Altele cît se poate de aiurea – farfetched le zice la ideilea astea în dulcea limbă imperialistă.

Unele din ideile voastre “conspiraționiste” s-au dovedit, la un an după izbucnirea tărăboiului, de fapt practic realitate. Că n-o să fie vaccinarea obligatorie. Iete că se străduie stăpînii noștri să fie. Că Certificatul Verde e despre libertate, nu despre control social. Iete că e de fapt despre control social, fix precum urlam noi primitivii încă de anul trecut.

Și tot așa. Deja circulă o listă cu vreo zece astfel de avertismente care s-au dovedit realitate zilele astea, după ce inițial au fost aspru înfierate și demonizate și combătute drept bătăi de cîmpii conspiraționiste.

Altele din ideile voastre sînt în continuare în malaxorul îndoielii, al isteriei generos vînturate și al zbaterii ideologice. Discutăm vedem așteptăm sentința istoriei. La altele ne pufnește pur și simplu rîsul, chiar dacă ne abținem din politețe. Tunelele dacice, here I come...

Ei bine, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, una din marile teorii conspiraționale la care aderați cu ușurință o reprezintă marea înțelegere mondială ocultă privind controlul social, pe bază de pretext de pandemie Covid.

Înainte să mă înjurați, mă grăbesc să vă dau întrucîtva dreptate. Ceva ceva e acolo în ce ziceți voi. Că multe state s-au aburcat în mod convenabil în șaua acestei iepe primejdioase și încearcă să o călărească, să-și întărească puterea asupra cetățenilor săi. E foarte posibil să fie o umbră de adevăr în semnalele voastre de alarmă.

Dar se întîmplă un lucru, totuși, care e rău de tot aiurea în gîndirea voastră. Credința nestrămutată, intensă, arzătoare că toate statele, absolut toate statele, s-au înțeles pe ascuns și sînt toate dominate de oculta progresistă, globalistă, de masonii șerpilieni care vor să cucerească Pămîntul – de parcă nu l-ar stăpîni deja.

Ei bine, asta chiar e o idee farfetched, care spune mai mult despre fricile voastre și despre dificultatea de a gestiona cognitiv o realitate complexă, decît despre realitatea complexă în sine.

Citeam chiar azi de valul ăsta cel mai nou, valul cinci de Covid, cum a ajuns el să-și facă de cap și în India. Ce să vezi? India dintr-o dată a trecut din nou la măsuri de urgență. Iar au închis crîșmele, iar au limitat circulația în timpul nopții.

Ei bine, dragii mei primitivi medievali la care țin mult de tot, căci sînteți singurii care ați rămas pe lumea asta care încă mai credeți în primejdioasa idee de libertate, puteți să mă convingeți de multe, de aproape orice.

Dar nu și de faptul că India și China și Noua Zeelandă și Argentina și Spania și Rusia și toți sînt în același timp, repet, ÎN ACELAȘI TIMP, membrii ai unei conspirații privind gestionarea puterii.

Aidăcapumeu. Mă bufnește rîsul. Cu respect raportez: nu se poate. Istoria nu permite așa ceva.

Să vă explic.

Orice stat cît de cît mai zdravăn pe lumea asta se află într-o relație anarhică cu celelalte state puternice.

Anarhia nu e cuvîntul ăla simplu, pe persoană fizică, pe care îl rostim noi la supărare cînd nu merg lucrurile cum trebuie. Vai maică, să fugim, anarhie dezastru haos sfîrșitu lumii.

Nu. Anarhia în relațiile internaționale e un concept din științele politice care spune că nu există hegemon suprem, oricît s-ar strădui pe parcursul istoriei diverșii strălucitori să ajungă șeful absolut la toate și la toți.

Anarhia în teoria politică înseamnă că fiecare stat își gestionează relația cu ceilalți pe baze simple: după puterea pumnului. Cine are mai multe portavioane, mai multe resurse, pricepere mai mare de proiecție a suveranității.

Fiecare dă pînă îl doare pumnul, cu vorba, cu ideologia, cu tunul, cu diplomația, cu puterea economică, cu șpionii, cu soft power, cu hard power, cu ce are la îndemînă. Și jocul n-are cîștigător, doar se joacă ad nauseam. Pînă acum, nu i-a ieșit nimănui să răzbească învingător final în acest joc, în Marele Joc al geostrategiei.

Ce rezultă? Rezultă o anumită balanță a puterii. Niciodată iremediabil înclinată de partea unuia singur.

Istoria e plină de încercări glorioase de a fi șeful suprem. De fiecare dată, șeful suprem și unic și îmbibat de hybris zeiesc și-a furat-o. Balanța de putere s-a reașeazat în contra sa. Cînd se înțeleg patru, hop sare al cincilea și nu-i convine, se pune în răspăr. Cînd se înțeleg aproape toți, hop se ceartă între ei și se fărîmițează și se duce naibii toată tendința de imperiu global.

N-o să mă convingeți niciodată, dar niciodată, că țările din blocul occidental reușesc să le călărească propagandistic pe cele din blocul advers, aflat în competiție cu ele, Rusia și China, sau țările care încearcă să stea deoparte, cît mai neutre cu putință, India și care or mai fi ele pe acolo.

N-o să mă convingeți niciodată că India și China se așează la aceeași masă conspirativ-șerpiliană cu Japonia, cu China, cu America, cu Anglia, cu Germania, cu Brazilia, cu Israel și cu ce țări importante mai sînt pe lumea asta.

Pen’ce? Pen’ ca să fie un singur șef, să fie el moț, capu’ la masă, să ordone doar el? Să iasă americanul șef peste tot globul, să moară China de icter negru de ciudă? Să răzbească India în fața Chinei? Să domine ideatic și decizional Germania peste toți?

Haide, bre. Fugi, dom’le, de-aci...

Unde e școala aia ascunsă și șerpiliană și criptică și ocultă și atît de perfectă în șerpilianismul ei încît să reușească imensa, priceputa izbîndă de a crea șefi ascultători, toți la țuțuroiul lui Soros sau al lui Schwab sau cum îi mai cheamă pe șerpilienii de care vă temeți că deja controlează toată lumea?

Cine se pricepe să-l controleze în același timp și pe Putin, și pe Angela, și pe Xi Jinping, și pe Trump, și pe Biden, și pe Boris Johnson, și pe cum îl cheamă pe-ăla de conduce India acum, Indira Gandhi, nu, aia era pe vremea mea, azi îl cheamă Narenda Mori, și pe ayatolahul Iranului? Voi chiar credeți că ayatolahul Iranului primește ordine de la Soros, sau de la Biden, sau de la Angela?

Greu, dragii mei. Foarte greu. Practic imposibil.

Și totuși, toți acești lideri practic ireconciliabili, căci fiecare are interesele sale de cele mai multe ori divergente, au luat aceeași decizie. Să închidă tot, să blocheze societatea și să lupte cu sărăcia asta de Covid.

Oare de ce?

Hai să vă fac o figură de stil. O comparație. Fiți atenți aici.

Să zicem că bate vîntul rău de tot pe mare. Pe Marea Mediterană. Cînd bate vîntul rău de tot, îi zice furtună. Cînd bate vîntul și mai rău, îi zice uragan.

Știți ce fac statele atunci cînd e furtună pe mare? Dau o decizie, o strigătură mare la toți participanții pe mare, pe ăștia îi cheamă marinari, să stea dracului pe curul lor, să nu iasă în furtună, că o să moară.

Își aplică forța de constrîngere, scot la iveală behemotul din ei, și forțează cu anasîna pe toți să nu iasă pe mare. Închid porturile. Dau de-aia, cum îi zice, alarmă generală, cod roșu. Și nu iese nimeni pe mare.

Cine iese, fie și-o fură. Fie îl înghit valurile. Asta e, Dumnezeu să-l odihnească, și-a căutat-o cu lumînarea. Fie se întoarce înapoi în port și suportă rigorile legii: e amendat, arestat, i se confiscă vasul, i se violează nevasta, i se pun copiii la proțap. Mă rog, după regulile locului.

În Marea Mediterană, față în față unul cu altul, sînt două state de se urăsc de moarte. Ele se cheamă Grecia și Turcia.

Istoric se urăsc profund, sincer, mînați de cele mai intense sentimente. Și-ar lua gîtul unul altuia. Noroc că sînt amîndouă în NATO și se abțin, fac doar necesare gesturi de frondă și de aroganță militară punctuală. Ba se mai aleargă două avioane unul pe altul, ba se mai babardesc niște șpioni. Chestii de-alea minore, de adolescenți tembeli.

Chiar dacă sînt aliați în NATO, n-o să vezi Grecia și Turcia niciodată trăgînd la aceeași căruță. Nu. Fiecare cu pizda mă-sii. E o competiție rea, urîtă între aceste două țări.

Dar cînd e furtună pe mare, cînd suflă uraganul și vîntul rupe tot, că trece peste 50 sau 60 sau 70 de noduri, iar la asemenea viteze vîntul practic rupe totul în cale, ambele state concurente și cvasi-dușmane iau fix aceeași decizie. Și turcii. Și grecii. Dacă bate pînă jos, pînă în Egipt, și egiptenii, și sirienii, și israelienii, și toți.

Toți închid porturile. Toți opresc orice circulație pe mare. Culmea, chiar își și ajută navele celeilalte țări să se adăpostească de stihia dezlănțuită.

Nu e nici o conspirație, dragii mei primitivi și medievali. E simplu. E uragan. E natură. E belea.

Covidul e și el o stihie. Virusul nu știe ideologie, cum nici uraganul nu știe carte. Cînd bate molima, se iau decizii. Vrei să le respecți, nu vrei. Treaba ta. Dar dacă ieși pe furtună pe mare, de cele mai multe ori ți-o furi. Ori de la natură. Ori de la stat, dacă chiar ești marinar priceput și știi să înfrunți furtuna fără să devii hrană la pești.

La fel și cu Covidul. Vrei să-l înfrunți? E treaba ta. Și eu l-am înfruntat. Și eu mi-am furat-o. Era să mor. Dacă nu erau doctorii pricepuți, probabil dădeam colțul. Și îl înfrunt din nou. E alegerea mea. E maniera mea de a-mi gestiona riscul personal. Dar uneori alegerea asta intră în contradicție cu alegerea behemotului statal.

Evident, o să mă înjurați. Ca și progresiștii ăia căpoși, nucleul dur al tefeleilor, și în rîndul anti-vacciniștilor există un nucleu dur, căpos, care nu acceptă nuanțe.

Și nuanțe sînt destule, credeți-mă. E într-adevăr molimă. Dar cum definim molima? După numărul de cazuri, care poate fi în mod convenabil controlat în funcție de cîte teste faci? Sau după numărul de cazuri grave ori de morți, adevăratul moment al adevărului, ca la celelalte boli care intră în preocuparea statului, în statisticile oficiale?

Uite că țările dezvoltate au cam început să se trezească din hipnoza colectivă, din isterie. Anglia încet încet trece într-un regim de normalitate. Ce știu englezii să-și îndemne poporul de secole: keep calm and carry on. Spania deja își schimbă indicatorii oficiali, nu mai numără infectați, ci doar cazuri grave și morți.

Cît timp impunem starea de urgență ori de alertă? Cît timp dăm milițienilor toată puterea? Unde îi punem capăt? Ne speriem de la fiecare gripă și băgăm societățile în izolare la fiecare strănut?

Care sînt standardele acceptabile de risc, care să îmbine atît nevoile de siguranță, dar și pe cele de libertate? Cînd sîntem iresponsabili? Dar prea răsfățați și prea corcoliți?

Ce naiba facem de aici înainte? Blocăm tot globul în fiecare sezon rece, căci în fiecare an avem val de gripă? Chiar e nevoie să ne vaccinăm întruna, chiar dacă s-a dovedit că nu prea are spor vaccinul de gripă la tulpini de virus în continuă mutație genetică? Ne vaccinăm la șase luni, la trei luni, la trei săptămîni sau doar decît la trei zile?

Bă, voi sînteți întregi la cap? Am sacrificat o întreagă generație de copii, le-am distrus educația, am îngenuncheat economia, am băgat toată lumea în sperieți, în isterie, în depresie. Cînd ne oprim?

Ho! Gata!

Emoții și vehemențe, evident. Că așa e la criză: emoția ajută mobilizarea. Dar și întrebări pertinente. Nuanțe complicate, suficient de vagi încît să permită și proteste, și abuzuri ale statului, ale behemotului, ale milițianului cu pulan. Fiecare cu dreptatea lui, cu justificarea lui, cu motivele sale.

Unde găsim punctul comun? Cînd putem să fim precum Turcia cu Grecia? Cînd zicem că e furtună, gata stop joc, toată lumea capu’ la cutie? Dar și invers. Cînd zicem că s-a terminat furtuna, da, dom’le, așa e, bate vîntul cam tare, aveți grijă ce faceți, dar totuși voi ăștia mai îndrăzneți puteți ieși pe mare, pe barba voastră, pe riscul vostru?

Acest articol nu va conveni capetelor de distribuție probabilistică a continuumului valoric covidos. Nici nucleului dur de anti-vacciniști. Ăia luați de cap cu Bill Gates și cu 5G-ul și cu nanotehnologiile. Nici nucleului dur de tefelei tembeli la cap. Ăia la fel de luați de cap care poartă mască la bot chiar și cînd sînt singuri în baie și fac duș.

Pe fiecare din noi această criză ne-a luat de cap. Așa e. E probabil unul din puținele adevăruri indubitabile din zilele astea, pe care îl acceptăm cu toții.

Întrebarea e: cînd începem să recunoaștem calea de mijloc, compromisul, normalitatea?

Greu, dom’le. Foarte greu... R’ar mă-sa a naibii de viață, greu de tot cu lumea asta, dom’le. Complexă, dar complicată. Garçon, adu bre două ciorbe de burtă și două beri la domnii, bre. Mai repejor, te rugăm. Că simțim nevoia imperioasă să încălcăm lock-downul, să mîncăm și să bem și să ne trăim viața. Și să discutăm, să punem țara la cale. Să rezolvăm problema Covidului.

A, să nu uit. Fii atent, să nu faci drumul de două ori. Ardei smîntînă mujdei. Da, da. Și mujdei. Neapărat. Și niște castraveciori. Aveți în oțet? Excelent! Și pune și cîte trei mici de fiecare. Ba nu: pune patru. Ba nu: pune șase, să fie. Și o porție proaspătă de-aia de Covid, de care aveți voi acolo, în bucătărie.

N-aveți Covid? S-a terminat? Stai așa, să-l sun pe domnu’ Soros, să ne trimită o tranșă proaspătă. Hmmm. Sună ocupat. Cred că e în întîlnire ocultă cu ayatolahhul Khomeini. Să vezi că ăștia pun ceva la cale. Și rămînem și fără Covid...

.

Cum vreți să am încredere în ei?

noreply@blogger.com (Turambar) — Thu, 27 Jan 2022 18:46:00 +0000

Cum vreți să am încredere în Uniunea Europeană, cînd de atîția ani ne tratează drept cetățeni de rang secund?

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne ține cu subvențiile agricole mult mai reduse decît cele pe care le primesc fermierii din țările vestice?

Adică cum: dreptate să fie, dar doar pentru căței? Noi, dacă sîntem săraci, trebuie să rămînem săraci? Tractoarele noastre consumă cumva mai puțină motorină decît ale voastre? Îngrășămintele chimice costă mai puțin decît la voi?

Țăranii noștri merită mai puțin decît ai voștri? Produsele agricole vestice să fie competitive pentru că sînt subvenționate mult mai generos, să le dea la o parte de pe raft pe cele românești?

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne găsește mii de pretexte absurde să nu ne primească în Schengen?

Cînd de fapt e doar pofta de monopol a deontologilor de olandezi, care nu vor ca portul Constanța să însemne ceva pe harta de transporturi a Europei?

Cînd își bat joc de transportatorii noștri, de TIRiștii noștri, inventîndu-le tot soiul de pretexte absurde, doar ca să nu poată intra pe piața comună? Le-am securizat toată granița de est, cheltuind miliarde.

Degeaba. Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd de atîția ani ne găsește mii de pretexte absurde să ne definească drept penali, să fie ei superiori și morali și noi să fim ca milogii pe lîngă ei?

Îndeplinim toate condițiile să fie ridicat MCV. Degeaba. Nu, nu se poate. Se inventează alte condiții. Mereu altele. Doar ca noi să nu fim în rînd cu ceilalți.

Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd ei ne acuză că sîntem corupți și că n-avem voie să influențăm economia, iar ei imediat ce se întîmplă ceva, hoarde de ambasadori se prăvălesc asupra oficialilor noștri, să facă presiune pe față, deșănțată pentru a-și privilegia firmele care comit infracțiuni în țara noastră, dar trebuie iertate, mereu iertate?

La ei nu-i mai zice corupție, la ei îi zice lobby. Ei au voie. Noi nu. Doar ei au voie să-și bage deștele în economie, să influențeze, să tragă sfori. Ei nu mai sînt penali. Ei sînt doar sistemici.

Dreptate să fie, dar nu pentru căței.

Cum vreți să am încredere în UE, cînd vine să-mi bage cu de-a sila propagandă pe gît, la fel cum făceau comuniștii pe vremuri?

N-am voie să mai mănînc carne de vită, trebuie să mă simt vinovat pentru asta.

N-am voie să mai tai porcul, nici măcar să mai cresc porci, trebuie să mă simt vinovat pentru asta, primitiv și medieval.

N-am voie să mai fac foc cu lemne sau să dau foc la frunze în curte, că imediat sînt etichetat primitiv și medieval.

N-am voie să mai fiu heterosexual sau creștin, că deja o hoardă întreagă de sorosiști sar cu gura, să ne demonizeze, să practice ritualuri de superioritate morală și de shaming.

La ei, dacă se ia cineva de obiceiurile lor, sar imediat de zece prăjini în sus, că sînt agresați valoric. Doar nouă se poate să ni se îndese progresism pe gît cu de-a sila.

Mă, voi sînteți întregi la cap? Ne-ați primit în Uniunea Europeană că aveați nevoie de slugi? Voi nu înțelegeți că și noi sîntem oameni, avem tot două mîini, două picioare?

Voi nu înțelegeți că englezii v-au dat cu flit tocmai din aceste motive, că vă mănîncă între buci să vă impuneți valorile voastre asupra tuturor, să fiți voi superiori și deontologi și să proiectați hegemonie simbolică și economică, să-i tratați pe ceilalți ca pe niște slugi?

Voi chiar credeți că s-a întîlnit hoțul cu prostul? Că românii o să se lase păcăliți întru veșnicie?

N-am cum să am încredere în Uniunea Europeană, atîta timp cît judecă cu dublă măsură și cît încearcă să ne mențină într-o situație de vasalitate. Înțeleg că-i place zicala “dreptate să fie, dar nu pentru căței”. Doar că mie nu-mi place.

Ghinion.

.

Următorul

noreply@blogger.com (Turambar) — Tue, 25 Jan 2022 12:10:00 +0000

Mănînci zahăr? Vai, ce greșit. Pentru corpul tău. Pentru sănătatea ta. Ținem atît de mult la sănătatea ta, încît îți schimbăm viața în bine. De mîine, nu mai ai voie decît o linguriță de zahăr pe zi. E bine. O să fie bine. În cîteva săptămîni o să simți îmbunătățirea. Îți facem rație, să fim siguri că-ți respecți trupul.

Atenție! Să nu crezi că poți să ne păcălești. De fapt, te păcălești singur, îți faci singur rău. Nu-i nimic. Ne-am gîndit și la acest aspect. Te monitorizăm. Prin intermediul asistentului personal electronic, cunoscut în limbaj comun sub numele de telefon mobil. El nu înșală, nu minte, nu greșește. Îți urmărește în permanență funcțiile corpului și ne ajută să-ți cunoaștem nivelul optim de glucide din sînge. Deci o linguriță de zahăr pe zi. Da, cetățene? Ne-am înțeles? Bun așa! Bravo. Următorul la rînd. Cine urmează?

Mănînci carne? Vai, ce greșit. Pentru corpul tău. Pentru sănătatea ta. Și pentru natură. Omori animale. Încurajezi emisiile gazeifere de vacă și poluezi. Greta se supără. Corpul tău se supără. Și Comisia Europeană se supără. Și pentru că sîntem toți supărați pe tine, și pentru că-ți dorim binele, ținem atît de mult la tine încît îți facem din nou o favoare: îți schimbăm viața în bine. De mîine, nu mai ai voie decît un chil de carne pe lună.

Stai liniștit, nu e nevoie să cazi în ispită. Te ajutăm noi. Îți facem rație, să fim siguri că-ți respecți trupul, acest templu de care nu prea ai grijă. Și că respecți și templul sfînt al Naturii, pe care îl chinui și-l întinezi și îl spurci cu năravurile tale iresponsabile. Poftiți cartela electronică. Semnați aici de primire. Un chil de carne pe lună. Se ridică din magazinele de specialitate, prin prezentarea unui act de identitate și a cartelei netransmisibile. Următorul.

Fumezi? Vai de capul meu! Deja întreci măsura, cetățene. Nu ai voie să fumezi. Pentru corpul tău. Pentru sănătatea ta. La prima abatere, doar mustrare. La a doua, doar amendă. Una modică: jumătate din venitul lunar. De la a treia încolo, vom fi nevoiți să te supunem reeducării publice. De dragul tău, al celor din jurul tău și mai ales al societății. Închisoare cu executare. Cîte țigări fumezi, atîtea luni îți oferim cadou, să ai timp să cugeți la îndreptările sufletești. Comentarii? Nu? Bun așa. Вопросы есть? Вопросов нет. Următorul.

Te încălzești cu lemne? Dumnezeule, ce-i cu tine, primitivule? Tu chiar insiști să fim aspri, dar duri cu tine. Să te reeducăm. Să te ajutăm să-ți vezi adevăratele interese, de care tu nici măcar nu-ți dai seama. La prima abatere, mustrare. La a doua, amendă. La a treia, confiscarea proprietății.

Poftiți cartela și termometrul de cameră cu senzor de fum organic încorporat. Cînd simte fum de-ăla medieval, de lemn de fag, un echipaj deja e pe drum spre dumneavoastră, pentru evaluarea situației și luarea de măsuri întru reeducare. În societatea noastră așa procedăm. Eficient. Uman. Necesar. Următorul.

Îți ții fața descoperită? Ce rușine! Ce comportament iresponsabil! Răspîndești în fiecare secundă milioane de bacterii și de viruși. În plus, e o afirmație puternică, ideologică, privind relația dintre tine și comunitate. O afirmație iresponsabilă. Chiar impertinentă și arogantă. Poate unii se simt intimidați de caracteristicile feței tale. Poate în alții stîrnești dorințe necugetate. Poate pe alții îi scîrbești. Nu-i frumos să-ți arăți fața în lume.

Cetățene, ce-ți mai place să mai încalci regulile. Deja mînia noastră este justificată. E o mînie înțeleaptă, superioară, benevolentă. Îți vom îndrepta greșelile, chiar dacă tu nu îți dai seama de cît bine îți facem. Îți vom acoperi fața. Cu forța, dacă e nevoie.

La alții îi zice hijab, sau burka. Noi nu cădem în asemenea tentații de etichetare peiorativă. Noi îi zicem simplu: mască. Poftiți. Una bucată mască. FePeDoi. Semnați aici de primire. Aveți grijă de ea, că alta nu mai vedeți luna asta. Pune-o bine, cetățene, monteaz-o cum trebuie, cu simț de răspundere! Că se văd sprîncenele și ofensezi legea și ordinea socială!

Un moment, cetățene. Unde plecați? Avem de lămurit un aspect, minor dar însemnat. Mi se pare mie, sau vă aud bombănind pe sub mască? Atenție! Orice folosire a unor termeni depreciativi la adresa acestui necesar element vestimentar obligatoriu, cum ar fi de exemplu botniță, ne indică faptul că reeducarea dumitale socială lasă de dorit. Că ești un element dificil, chiar dușmănos. Și te introduce automat într-o cu totul altă categorie penală. Circumstanțe agravante. Cu executare. Ai grijă, cetățene. Ai grijă. Nu te juca cu răbdarea și bunăvoința noastră. Următorul.

Ai părul lung? Asculți muzică? Porți haine necorespunzătoare? Prezinți fiori și comportamente declasante? Ai gînduri vinovate? Ai tentații să te înhăitezi cu diverși penali și decadenți? Nici o problemă. Vino la noi și-ți arătăm calea cea bună. Prima dată sîntem generoși. Doar mustrare. A doua oară, amenda va fi modică, pe măsura păcatelor tale. De la caz la caz, în funcție de gravitatea socială a păcatului. De la a treia abatere în sus, îți mulțumim că lași locul altora mai buni, care se străduie mai mult, întru o societate inclusivă, modernă, progresistă și din ce în ce mai perfectă.

Unde dorești deportarea, domnule cetățean care nu vrei să respecți regulile și legile societății noastre multilateral dezvoltate și inclusive? În Australia? În Afganistan? Sau mai bine în nou înființatele noastre colonii de reconversie valorică de pe Marte, la care lucrăm din greu, să înfăptuim mărețele realizări trasate de superiorii noștri, să depășim planul cincinal înainte de termen?

Permite-mi să-ți oferim un pont. Îți recomandăm Marte. Celelalte locuri sînt un pic cam aglomerate. Colegul nostru Elon Musk vă poate oferi reducere la transport. One-way, evident. Să eficientizăm procesul. Să facem economie de combustibil. Să facem voia Progresului, slăvit fie numele Său.

Următorul. Cine e la rînd? Mai e cineva la coadă? A mai rămas cineva?...

.

Statul român și privilegierea corporațiilor străine

noreply@blogger.com (Turambar) — Sun, 23 Jan 2022 10:31:00 +0000

De cînd s-a inventat, statul trăiește din taxe. Taxe culese fie cu binișorul, fie cu forța. Nu-l convingi pe Moromete să plătească fonciirea? Atunci îi sucești mîna la spate și-l ameninți că pui jandarmii să-i tăvălească fata. N-are fată? Nu-i nimic. Are nevastă. Ceva tot are el acolo...

Sînt două surse mari de taxe din care statul să trăiască. Afacerile și muncitorii. Capitalul și forța de muncă, după cum ar spune dragul de Marx, mînca-l-ați copt, că ați demonizat acest nume fără să vă dați seama că în spatele lui stă un istoric esențial, dar mai ales un sociolog remarcabil. Sociologia se bazează pe două picioare uriașe: Marx și Weber. Restul sînt floricele.

Afacerile, și ele, sînt de două feluri. Afaceri cu capital românesc, autohton, băștinaș, deținut de aborigeni. Și afaceri internaționale, mari și sclipitoare imensități globale care dețin atît de mulți bani, încît doar bugetul de marketing al unei asemenea monstruozități imperiale e mai mare decît bugetul țării mele. Doar decît.

Distinsul nostru stat român vrea bani. Ca să funcționeze. Știți voi, tocitele teme vînturate pînă la epuizare:

spitale (ba le închidem, ba construim),

autostrăzi (ba clamăm că n-avem nevoie de ele, ba ne dăm de chinul morții că nu sînt destule),

milițieni (ba ne bat, ba sînt atît de foarte esențiali încît trebuie musai să le creștem salariile),

judecători (Curtea de la Veneția, neapărat să ținem cont de ce zice Curtea de la Veneția, dar doar atunci cînd ne convine),

sănătate (dă-o încolo, să se ducă medicii în Franța să profeseze, ce să facem noi cu sănătatea),

educația (cea mai mică alocare bugetară din toată lumea asta cît de cît dezvoltată, deci în mod inevitabil o Românie normală, educată, care merge pas cu pas în iadul mediocrității de tip slugă lohn căpșunari la sparanghelul neamțului; ghinion).

Distinsul nostru stat român ia bani de la forța de muncă, ia bani de la afaceriștii autohtoni. Dar se cam codește să ia bani de la multinaționale.

Se inventează o seamă de pretexte. Fie de-alea minore: să-i subvenționăm, sărăcuții, că uite ce greu le merge, să nu care cumva să fugă în Maroc. Sau de-alea importante: cum să îi încurcăm cu paradisurile fiscale? N-avem voie, încălcăm legea, se supără ambasadorii și nu ne mai dau mărgele colorate, nu ne mai decorează pe ascuns cu Legiunea de Onoare.

Deci statul găsește o mie de motive să-mi ia mie bani, muncitor român sau om de afaceri român. Pe de altă parte, statul găsește două mii de motive să justifice de ce nu ia bani de la multinaționale, de ce le lasă să-și transfere plus valoarea în paradisurile fiscale, să se îmbuibe stăpînii de la Viena și de la Frankfurt și de la New York și de la Paris, nu proștii de la Mizil și de la Telega. Prețuri de transfer, mare pricepere.

Statul face tot posibilul să corcolească marele capital și să jupoaie aborigenii. Raportul de redistribuire a plus-valorii între capital și forța de muncă este în România printre cele mai dezechilibrate dintre toate statele non-medievale. Adică bogații primesc, mocofanii bălesc. Bălesc degeaba, dă-i încolo de mocofani. N-au pîine? Să mănînce cozonac.

Statul român ține în mod clar și samavolnic cu străinii, cu ăia care transferă complexitatea la ei acasă, sărăcind aceste locuri.

Și voi vreți să am încredere în statul român? Să ascult de regulile sale arbitrare, să-l iubesc, să-i ascult porunca, să-l respect și să cred în toate bazaconiile pe care mi le îndeasă pe gît, în urechi, în creier cu anasîna? Hai sictir.

Uite așa gîndește o majoritate a poporului român.

Uite așa va fi nevoie, cumva, cîndva, la o mare spălare morală, pe bază de acțiune intensă, populară, spontan organizată cu mare dichis.

De-aia de care ne promitea Băsescu, dar nu s-a ținut de cuvînt.

De-aia de care tot zicea Klaus că trebe, dar parcă i-a tot fo’ lene să comită efort, e mai bine la schi și la golf.

De-aia de sperați voi tefeleilor deontologi și globaliști că o să facă draga de Kodruța, că tot vreți sînge pe pereți.

De-aia de care o să facă probabil fie armata, fie priceperi politice în curs de consolidare.

Lasă, o să fie bine. O să vă placă. O să doară la început, dar pe urmă n-o să mai simțiți mare lucru. Pentru că n-o să mai simțiți nimic.

Ghinion.

.

Not great, not terrible. Previziuni pentru 2022

noreply@blogger.com (Turambar) — Fri, 21 Jan 2022 16:06:00 +0000

O catastrofă mică, dar inevitabilă
Previziuni pentru 2022

Una din legile cele mai puternice, mai cinice și mai convenabile meseriei mele de vizionar cu diplomă de absolvire a facultății în domeniu e formulată simplu, necruțător: “Predicția este foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor”.

Aparent un răutăcism nevinovat, un joc de cuvinte facil. De fapt, o săgetare necesară la adresa tuturor celor care, ca mine, își închipuie cu mare superbie și cu mare hybris profesional că chiar pot prevede neprevăzutul, lebăda neagră, bîzdîcul zeilor probabilistici, soarta și destinul.

Cu acest caveat metodologic, să deschidem cutia Pandorei, pardon, cutia cu vrăji sociologice și să ne uităm în globul de sticlă. Ce va fi anul acesta? O să scăpăm? O să fie bine? O să fie rău?

Demonul realității care ne aleargă prin viață să ne prinză să ne tăvălească să ne sfîșie o să ne mănînce cumva pe toți, cruzi, cu piele cu tot? Sau o să mai păstreze pe vreunul – doi din noi rezervă la congelator, de sămînță, să își mai potolească foamea de victime și prin 2023?

Pe scurt: o să fie rău.

Pe lung: să dezvoltăm ideea.

O să fie rău din două motive. În primul rînd, dintr-un motiv cît se poate de lumesc, prea omenesc: avem așteptări prea mari.

Presiunea psihologică asupra anului care vine este considerabilă. După doi ani de viață deraiată de Covid, toată lumea se așteaptă ca, după sărăcia asta de Omicron, pandemia să dispară, să-i piară numele, să ne lase în pace să trăim și noi ca pe vremuri, pe persoană fizică.

Greșit. Indiferent dacă pandemia Covid se va sfîrși sau nu, lucrurile nu vor mai fi cum le-am trăit pînă acum.

E drept, sînt semne din ce în ce mai credibile că Omicron s-ar cam putea să-i fie ultima sforțare înainte de a se transforma într-o gripă obișnuită, cum s-a mai întîmplat în trecut și cu alte epidemii de gripă din ultimele secole. Dar întotdeauna semnele timpurii sînt supuse riscului de eroare. Și oricum așteptările noastre sînt nerealist de mari. Chiar dacă scăpăm de Covid, lucrurile nu au cum să se repare atît de repede.

Această discrepanță dintre așteptarea fantasmatică și deznodămîntul lent, mermelit, enervant de aproximativ al crizei va reprezenta principala sursă de nemulțumire socială. Și chiar dacă am avea doar o “simplă”, “obișnuită” criză sanitară pe cale de încheiere, lucrurile tot n-ar avea cum să intre așa repede în matca lor normală, dezirabilă, de dinainte de inițierea catastrofei.

Folosesc catastrofă atît cu conotația sa morală, “eveniment tragic de mari proporții, cu urmări dezastruoase”, dar mai ales în înțelesul său matematic. Da, n-o să vă vină să credeți: pînă și în matematică se vorbește de catastrofe. Mai exact în științele complexității.

În acest cadru conceptual, se pune accentul pe aspectul brusc și cu variație puternică, îndeosebi discontinuă al inițierii unui fenomen. “O tranziție discontinuă între stările unui sistem, în contextul unei variații continue a parametrilor de stare independenți”. Îmi pare rău că vă agresez tihna post-revelionară cu astfel de cuvinte complicate, care sună a păsărească pentru toți cei care urăsc matematica din suflet, în mod sincer, dezinteresat. Așa scrie la carte, așa reproducem.

De ce introduc matematica și științele complexității în discuție? Pentru că în acest domeniu al complexității există o butadă la fel de puternică precum cea cu care am început. E la fel de rea, chiar dacă e formulată mai științific: “un sistem nu se poate întoarce la starea sa de dinainte de catastrofă în mai puțin timp decît s-a desfășurat etapa inițială, (de)generativă a catastrofei”.

Adică, mai pe limba noastră, obișnuită: ai avut doi ani în care s-a rostogolit tăvălugul Covidului, care a zdrobit tot în cale, complexitate, bunăstare, relații sociale? Păi atunci nu te aștepta ca textura socială să se vindece mai repede de doi ani.

Deci simplu. Deci nașpa. Deci anul ăsta nu se poate raiul pe pămînt la loc. În cel mai bun caz, nu vom avea decît etapa de început a vindecării, dacă dă Domnul cumva să scăpăm de Covid, să înceapă viața normală. În nici un caz însă nu vom putea atinge nivelurile pre-Covid de complexitate și de dezirabilitate socială bătînd așa, din palme, în juma de an și restul speranță.

Problema e că oamenii nu mai au răbdare. Nu numai că sînt enervați și epuizați de cei doi ani de zăticnire. Dar sîntem din ce în ce mai tributari narativului perfecțiunii facile și rapide, rostogolit cu mare pricepere și cu mare isterie de o mass media din ce în ce mai tabloidizată. Să fie bine, să nu fie rău. Și să fie acum, cît ai pocni din dește, nu mai încolo.

Toată lumea visează la peștișorul de aur care e prins și ne îndeplinește instant cele trei dorințe. Doar că în viață nu e ca în basm, nici ca la vituperantele emisiuni de talk show. Vindecarea, în cel mai bun caz, va dura cel puțin la fel de mult timp precum perioada în care Covidul și-a făcut de cap.

Spun “în cel mai bun caz”, pentru că în nici un caz nu va exista “în cel mai bun caz”. N-o să avem noi norocul ăsta. Peste criza de sănătate se suprapune deja o criză energetică imensă, cum n-am prea mai avut de prin 1973 încoace, de la criza OPEC. Și e de-abia la început. Stați să vedeți în cîteva luni ce efecte, ce consecințe, ce suferință și ce suspin.

Doar asta în sine și e suficient să ne facă zdrențe și orice urmă de normalitate care ar fi rămas neatinsă de criza Covid. Criza energetică accentuează criza economică inițiată de criza Covid, cea a dificultăților de producție, a tensionării la maxim a lanțurilor globale de distribuție, a scăderii veniturilor, a creșterii de prețuri și, în consecință, a scăderii puterii de consum, deci a scăderii cererii agregate.

Vă place ce ne așteaptă? Ce nori negri se arată la orizont? Stați așa, că nu e doar asta. “În cel mai bun caz” nu există de fapt. Există “probabil în cel mai rău caz”. N-am terminat cu veștile oribile. Peste aceste două crize, sanitară și energetic / economică, se suprapune o a treia, la fel de urîtă: criza politică.

Nu, nu e vorba doar de noi, aici, în mediocra noastră baltă balcanică. Criza politică e întinsă la nivel internațional. Se prefigurează o foarte probabilă reașezare a sferelor de influență, care evident că va afecta și zona noastră de lume, a Europei Centrale și de Est.

Americanii își scad motoarele prin Europa, parțial retrăgîndu-se, să se concentreze mai bine pe conflictul cu China. Rușii simt momentul prielnic și apasă pe accelerator. Credeți cumva că pe noi nu ne va afecta această renegociere, această reașezare unde gazul natural e în loc de tancuri și propaganda pe post de bombe?

Iaca, ce să vezi, nasol. Furtuna perfectă. Covid-ul care nu trece suficient de repede. Așteptări prea mari. Vindecarea prea lentă a texturii sociale. Criza economică. Criza energetică. Criza politică. Mai vreți ceva?

Oh, da. Mai avem.

Criza de credibilitate a democrației, care face din ce în ce mai apetisant autoritarianismul în lumea asta obosită de prea mult bine.

Din Australia în Canada, din Austria în România, din Rusia în China, din Noua Zeelandă în Olanda, avem numa și numa vești bune. Stări de urgență extinse în mod convenabil pînă au devenit permanente. Milițieni care reprimă de manieră brutală protestele împotriva restricțiilor. Imixtiuni în viețile private. Restrîngeri masive de drepturi și de libertăți. Cenzură pe față. Grețos de entuziast propagandă pro-miliție, îmbrățișată în mod cinic și pecuniar de toate canalele mass media mainstream.

Și moțul la rahat, bomboana de pe coliva normalității civice a acestui glob obosit de atîta democrație, multă multă multă lume care, în loc să conteste căderea într-un proto-fascism din ce în ce mai îngrijorător, pur și simplu aplaudă abuzurile. Vă sună cunoscut? Vă sună a anii ’30?

Ar cam trebui să vă sune.

Buuun. Deci v-am dat știri deosebite. Nu bune, ci deosebit de bune. O să fie rău. O să fie nasol. Not great, not terrible. Alooo. Alooo. Stați liniștiți la locurili voastre, tovarăși. Doar o catastrofă obișnuită.

Care vor fi consecințele asupra vieții noastre? Nasoale, evident.

În primul rînd, statele lumii vor da drumul la inflație pentru a neutraliza scăderea puternică de venituri la buget. Au făcut-o deja, e doar începutul. În loc să crească taxele, tipăresc bani de-ăia eftini, de hîrtie, crescînd astfel prețurile și erodînd puterea de cumpărare a populației – o viclenie fiscală veche de cînd lumea.

În al doilea rînd, abuzurile se vor instituționaliza. Vom trăi într-un stat din ce în ce mai milițienesc, cu restrîngeri de drepturi din ce în ce mai abuzive, pe care le vom accepta din ce în ce mai supuși, ca niște milogi cu cîrpa pe gură.

În al treilea rînd, calitatea vieții va continua să scadă, indiferent cît de mulți hellicopter money vor arunca despoții noștri luminați peste noi să atenueze efectele crizei economice.

Vom avea mai multă sărăcie, mai puțină libertate, mai multă violență, îndeosebi simbolică, dar și cu izbucniri din ce în ce mai vizibile de violență fizică, gestionată și legitimată de stat. Vrem o țară ca afară? Să vezi țară ca afară. Ca în bancul cu ursul: o să fie, o să fie...

Care vor fi consecințele asupra vieții politice din România? Căderea întru autoritarianism deja începută odată cu izbucnirea crizei Covid se va accentua, indiferent ce mesaj frumos, inclusiv, mămos încearcă să ne trimită cei de la putere.

Ah, ce blînzi sîntem cu voi. Ah, ce bine că a venit PSD la putere, să atenueze din abuzuri și să aibă grijă de oameni. Ah, ce bine e că avem un militar la conducere, care nu e corupt, e competent, ne apără de Covid, de ruși, de chinezi, ne apără de toate cele.

Acest narativ convenabil, propagat cu mare propagandă și cu mulți bani vărsați într-o mass media din ce în ce mai docilă și mai acoperit de civilă, nu va reuși să ascundă decît parțial realitatea cea urîtă: sărăcie, inflație, abuzuri, recesiune, poate chiar stagflație, poate chiar întreruperi de aprovizionare cu energie.

Fix ca pe vremea lui Ceaușescu, în obsedanții ani ’80. Fix sărăcie mizeră. Și rahatul vopsit în mod convenabil fix la fel, de către niște televiziuni cu botniță la gură. Doar că acuma nici măcar nu mai avem vreun surogat de Europă Liberă, unde să aplecăm urechea la contra-propagandă. Pentru că pînă și canalele de comunicare dizidentă vor fi cenzurate de mărețul, atotputernicul, convenabilul și sistemicul Facebook, care are grijă ca rebelii să nu mai aibă voce.

O altă consecință va fi întărirea alianței PNL – PSD – UDMR. Această alianță contra naturii, nășită cu binecuvîntarea Deep State, servicii, ambasade, catalizatori geostrategici, va fi sortită unei căsătorii neplăcute, forțate, dar temeinice. Amenințarea creșterii contestatarilor politici, USR și AUR, va obliga cele două partide mari, PNL și PSD, să rămînă unul în brațele celuilalt, chiar dacă nu prea se iubesc. Se vor pupa în public, se vor înjura și urî în privat. Și se vor strădui să ardă tot ce prind, înainte ca istoria să vină peste ei să le ceară socoteală. Mai încolo, nu în 2022 .

O altă mare consecință, de data asta nu de frica tandemului vocal USR AUR, ci de frica lui Kodruța, va fi inițierea procesului de schimbare a Constituției, în așa fel încît să se treacă la republica parlamentară, să nu cumva fiara de Kodruța să vină la Cotroceni în 2024, să provoace deranj, să bage în infarct toată clasa politică actuală.

Fie că vor renunța definitiv la alegerea populară a președintelui, spre a o transfera către Parlament. Fie că vor lăsa alegerile la îndemîna poporului, însă vor tăia temeinic din atribuțiile de putere ale Președintelui. Rezultatul va fi același. Președintele va deveni unul de operetă, decorativ. Iar poporul dornic de Vlad Țepeș, de sînge pe pereți și de Kodruța Jana d’Arc va rămîne cu buza umflată, neavînd de votat decît un nevolnic. Sau o nevolnică.

Dar asta deja nu va mai fi anul ăsta, în 2022, ci în 2024. Hăhăt, pînă atunci se mai inventează încă trei feluri de frică și încă cinci varietăți de necesară molimă.

O să fie bine. O să vă placă. O să avem un an interesant. Fix precum ne urează chinezii, atunci cînd de fapt vor să ne blesteme: fie să aveți un an interesant.

O să fie. O să fie...

Ghinion.

.