Turul de weekend ...

Peripetii Gastronomice

2012-02-06T05:10:00.000-08:00

Salutare,salutare. Bine v-am regasit pe meleagurile blogaresti unde nu am mai poposit de ceva vreme incoace. Ca veni vorba de vreme, zapada asta ninsa taman in mijloc de iarna (zau asa….se poate? iar aud prin mass-media cum ne-a luat iarna pe nepregatite si cum spre mirarea unora mai lipsiti de materie cenusie, iarna presupune viscol, zapada, troiene si inghet) ne-a intunecat caile catre destinatii de weekend, drept pentru care de vreo 2 saptamani doar visam la iesiri prin tara si planuim la cald, in fata laptopului, vacante care mai de care mai exotice.

Pana la vara cea calduroasa cand sigur ne va fi dor de “racoarea” de acum, noi am poposit in weekend prin restaurantele bucurestene ce ne-au imbiat cu tot felul de bunataturi si miresme. Asadar si prin urmare o sa incerc sa va pun la curent cu doua din restaurantele vizitate, ca poate aveti pofta de ceva bun si nu stiti unde sa popositi.

Primul locsor pe care vi-l recomand, cunostinta veche de-a noastra, este Qian Bao, restaurant cu specific chinezesco - romanesc, situat pe strada Dristorului, foarte aproape de statia de metrou Driostor 2.

Localul este tipic chinezesc daca ma gandesc la chiciul characteristic in interior: lampioane rosii, broaste din staniol galben atarnate de tavan, tot felul de tablouri mai mult sau mai putin abstracte aflate pe perete. Daca puteti ignora chiciul sclipicios veti fi recompensati cu bucate gustoase si portii generoase. Deja localul este bine cunoscut in zona si va recomand sa va faceti programare, altfel este posibil sa aveti surprize deloc placute.

Restaurantul este mic cu cateva mese inghesuite in doua camere unde se fumeaza (aviz nefumatorilor). Va intrebati de ce va povestesc totusi de acest restaurant? Ei bine, are partile lui bune. Meniul este foarte diversificat iar mancarea, nitel cam uleioasa (probabil bucatarul a decis sa faca un melanj intre meniul romanesc si cel chinezesc ca sa poata multumi pe toata lumea) este condimentata si gustoasa.

Noi am incercat diverse feluri, dar si acum inghit in sec cand ma gandesc la vita bine condimentata, asortata cu legume sau la pui gong bao (asta daca stati bine la capitolul mancare picanta). Nu prea mi-a placut cand orezul cu legume si furnicile in copac au venit inaintea celorlalte feluri de mancare, cand poate tu te-ai fi gandit sa combini orezul cu vita picanta ( nu la fel s-a gandit si bucatarul) si nici nu m-am dat in vant dupa sosul iute extrem de uleios. Pastele chinezesti cele aburinde cu vita sau cu pui sunt absolut fabuloase, iar aripioarele picante au aterizat in mijlocul mesei pe un imens platou tocmai cand incercam sa ma conving ca am ingurgitat suficiente paste.

In meniu veti gasi de toate pentru toti, de la rata, pui, porc sau vita in diverse combinatii pana la peste si fructe de mare, precum si variante pentru vegetarieni. Preturile sunt accesibile, gandindu-ma la dimensiunea portiilor. Servirea lasa de dorit pe alocuri si de multe ori am impresia ca am aterizat intr-o cantina chinezeasca decat intr-un restaurant. Cred ca varianta cea mai buna din toate punctele de vedere este comanda la pachet: iti alegi ce vrei, cum vrei, primesti pachetelul destul de repede, fara a fi nevoit sa mai lasi si bacsisul uneori nemeritat si devorezi tihnit in fata filmului de dupa amiaza bunataturile cele chinezesco-romanesti.

Si acum..ta-ta-ta-ta-ta…..vine restaurantul urcat binisor in topul listei de preferinte, Alioli. Atat am citit despre acest mic paradis spaniol si atat vazui poze cu mancaruri care mai de care de lesinam de pofta in fata laptopului, incat am zis ca trebuie incercat.

Si uite asa, l-am luat pe Andrei de-o aripa sambata dupa-masa la o plimbare romantica prin Cismigiu, la vreo minus ceva grade afara. Nu sunt eu chiar atat de curajoasa de plimbari d-astea inghetate, dar ghinion ca nu am gasit un taxi sa ne duca de la universitate pana la intersectia Stirbei Voda cu Popa Tatu, acolo unde salasluieste minunea spaniola pe autentic taram mioritic (urban, ce-i drept).

Ne facem noi intrarea infrigurati si ne asezam tacticosi la o masa langa geam (de unde am privit amuzata incercarile nefiresc de disperate ale unora de a-si dezapezi masinile din neaua incapatanata). Si ca sa ne mai treaca tremuriciul, ma hotarasc direct sa ma alcoolizez nitel cu ceva vin bun, bun recomandat de tanti blonda ce servea. Un Pinot Noir Prestige Segarcea (ce m-a uns la suflet si mi-a dezmortit incheieturile) ne-a acompaniat in gustarea din partea casei, o crema de smantana si usturoi numai buna de intins pe feliile de paine prajita.

Le-am devorat infometati, zambind tamp dupa primul pahar de vin si lingandu-ne degetele. Asa ne-a gasit tanti blonda cand a intins pe masa noastra o paella mariscos cu fructe de mare si cartofi rumenii cu dorada suculenta.

Paella aburinda s-a evaporat rapid. Degeaba neuronii cei vigilenti spuneau “opreste-te!!!” cand papilele gustative strigau in cor “mai vreau !!!”. Dorada de vis-à-vis se topea in gura, nu alta, pe acordurile placute spaniole ce se auzeau in surdina.

Restaurantul e curatel si dichisit iar servirea e foarte promta (pentru felurile de mancare care dureaza mai mult exista o nota informativa in meniu, asta ca stiti la ce sa va asteptati). Fiind sambata la ora pranzului, localul s-a umplut repejor de gurmanzi, asa ca norocul nostru de a gasi o masa fara rezervare nu stiu daca e regula generala. Preturile sunt nitel piperate, dar fie vorba intre noi, ne-am lafait sambata cu fructe de mare si dorada, asa ca era de asteptat.

Sper ca v-am fost de ajutor si ca macar v-am facut curiosi de dat o raita prin restaurantele bucurestene (alea, pentru portofelele clasei submijlocii). Tot se apropie ziua ceea, a iubirii si inimioarelor roz si daca sunteti in pana de idei, eu zic sa va luati jumatatea la brat si sa va faceti cadou o masa delicioasa pe gustul vostru.

Turul de Weekend - Calendar 2012

2012-01-31T03:31:00.000-08:00

Turul de Weekend

January - Bran Hills

February - Pasul Prislop, Maramures

March - On the Road, Bulgaria - Greece

April - UK, Leeds Castle

May - Romania, Caraiman

June - Sensitive Touch

July - Greece, Zakynthos

August - Bulgaria, Tyulenovo Rocks

September - Romania, Padurea Comana

October - Romania, Olt Valley

November - Romania, Ceahlau

December - Romania, Valea Vaserului

Calendarul este gratis si se poate descarca de aici: Descarca !

Coming Soon: Calendar Turul de Weekend 2012

2012-01-28T01:58:00.000-08:00

Valea Oltului in lumini de toamna

2012-01-13T04:11:00.000-08:00

Valea Oltului

Cetatea Fagaras

2012-01-09T09:11:00.000-08:00

Cetatea Fagarasului este cel mai important monument al Fagarasului, unul dintre cele mai mari din tara si chiar din Europa.

Complexul feudal de la Fagaras, a carui constructie a inceput la sfarsitul secolului al XIV-lea si se continua, prin adaugari succesive, pana lamijlocul secolului al XVII-lea, a fost precedat de-o fortificatie din lemn, inconjurata cu un sant si val de pamant, atestata arheologic pentru secolul al XII-lea.

Sursa: Info Fagaras

Cetatea Fagaras

Sambata de Sus, Lumini de Toamna

2012-01-07T03:19:00.000-08:00

O plimbare prin padurile din Sambata de Sus si evident o mica sesiune foto :)

Aventura in Ceahlau (partea II)

2011-11-28T04:04:00.001-08:00

Cum va povesteam (Aventura in Ceahlau Partea I), ne luam frumusel talpasita de la cabana Dochia si ne avantam pe platoul Ceahlaului pe o cararuie imprejmuita de jnepeni. In spatele cabanei spre stanga am putut admira schitul de pe Ceahlau si cladirea chiliilor calugarilor ce si-au gasit in varf de munte linistea.

Cabana Dochia

Schit

In zare vedeam varful Toaca, care bineinteles are si el povestea lui, alaturi de alta stanca mareata mai la vale, Panaghia ( in greaca se traduce slujba mortilor). Oamenii muntelui povestesc legenda cu mare mestesug: se spune ca a existat demult tare un neam de “uriesi” stapanitori ai muntelui care s-au prapadit dupa o molima, ramanand in viata doar o fata si un baiat. Acestia s-au izolat in varf de munte si s-au transformat in doua stanci marete, in urma unui inghet, Toaca si Panaghia.

Vf. Toaca

Cum te apropii de Toaca, urcusul devine greu. Treci de cabana meteorologilor si daca ai noroc observi in stanga poteca ce urca serpuitor pana spre varf. Eu, tinandu-ma atotcunoscataore a muntelui, povestesc din tineretile mele de ceva scari din lemn (vreo 450 la numar) care te purtau pana in varf. Scarile nu mai sunt, din nefericire, dar incapatanarea noastra de a urca pe locul fostelor scari a existat. Uite asa, ne folosim noi de cele 4 membre din dotare (pentru ca altfel nu ai nicio sansa sa urci muntele intreg) si ajungem gafaind in varf. Nu va recomandam traseul asta pana spre Toaca decat in cazul in care vreti sa va testati sistemul 4X4 personal, iar celor cu rau de inaltime la spun calduros sa o ia pe poteca ocolitoare (credeti-ma pe cuvant!).

Hai sa mai trecem noi inca un varf cucerit la CV-ul personal, Toaca cu a lui 1904 m. Privelistea
este de nedescris sus, in locul unde se avanta vulturii. In varf se afla centrul de masurare
meteorologic. Noi nu am pierdut mult timp acolo sus pentru ca déjà ne presa ora si mai aveam
cale lunga pana jos, la Durau, pe partea cealalta a muntelui.

Fix la ora 4 dupa-masa ne-am pus si noi pe coborat. Cu totii gandeam cat timp cu lumina am mai avea la dispozitie intr-o zi de noiembrie tarziu, iar eu drept sa spun eram cea mai panicata din grup, caci iarna nu-i ca vara si noaptea nu-i ca ziua (halal filosofie).

Traseul ales de noi porneste de la cabana de meteorologie si masoara vreo 7 km pana in Durau, iar tablita informativa nu suna foarte incurajator, 3 ore 30 minute. Stiti cum e cu alergatul pe munte?...Ei’, daca nu, va povestesc eu. Nici eu nu stiam, dar am fost nevoita sa aflu. Pacat de frumusetea traseului si de toate stancile pe langa care am trecut si nu am reusit sa le observ asa cum ar trebui. Cand alergi pe munte, privirea ti-e atintita mereu numai la urmatorul pas pe care urmeaza sa il faci si eventual la urmatorul semn de orientare pe care trebuie sa il urmezi.

In cea mai mare viteza am trecut pe langa Panaghia (era cam greu sa nu o observam, avand in vedere ca e o stanca enorma de calcar) apoi tot intr-o alergatura am vazut Piatra cu Bani, o stanca la baza careia mult timp s-a crezut ca si-a ingropat Stefan cel Mare comorile, Caciula Dorobantului (un conglomerat sub forma de bust ce poarta o caciula si pe umar o pusca) si abia la Curmatura Obarsiei ne-am tras sufletul. Locului ii mai zice si “La morminte” pentru ca aici s-au dus lupte in timpul ultimului razboi mondial. Am avut ocazia sa vedem poate unul din cele mai frumoase apusuri de pe munte pe care mi-a fost dat sa il vad, dar cum stresul de a prinde o coborare cu cat mai multa lumina naturala imi gadila neuronii, nu m-am putut bucura asa cum

trebuie de acel asfintit.

Am ajuns pe terasa cabanei Fantanele (1200 m) odata cu ultima licarire de lumina, cand pancarda de coborare spre Durau ne-a dat si ea un pic de furca si am pierdut vreo 10 min cu orientarea in spatiu pe intuneric.

Va spun sincer, coboratul pe munte noaptea nu mi-e cea mai placuta dintre aventuri si nu v-as recomanda sa incercati asa ceva daca nu aveti lanterne. Noi am avut o frontala si o lanterna de mana ce si-au facut treaba la maxim pentru patru oi pierdute in intunecimea muntelui. Inutil sa va spun ca am vazut prea multe thrilleruri la viata mea, incat gandurile imi clocoteau in cap a vampiri si lupi si tot soiul de vietati cu colti care ies noaptea prin padure sa ne inhate pe noi. Si uite asa, la cateva minute bune de coborat se aude fas-fas prin padure dupa noi de sa-mi sara mie inima din piept. O vietate mica si alba (in mintea mea dihania de lup) ne urmarea indreaproape tocmai de la cabana Fantanele – era si el un suflet de caine plapand ce stia mai bine decat noi drumul de intoarcere si care ne-a insotit pana am dat de sosea.

Ei, si uite asa am coborat mai cu “uite semnul”, “nu e semnul”, mai cu bancuri cu grozavii nocturne, incat mie una nu imi mai trebuie coborat pe innoptate cativa ani buni de acum incolo. Acum, hai sa spunem si avantajele unei astfel de aventuri: asfintit mai frumos nici ca putea sa existe si cer mai instelat ca la munte nu am mai vazut demult (asta pentru cei care se mai uitau si in sus, spre cer, sa vada stelele). Oricum, faza cu orientatul dupa stele va zic eu ca nu tine!!!

Aventura in Ceahlau Partea I

Aventura in Ceahlau

2011-11-22T23:27:00.001-08:00

Uite ca veni si weekendul muuult asteptat in care mi-am revazut orasul drag mie, Piatra Neamt. Dar nu avem vreme sa povestim despre el pentru ca adevarata aventura s-a petrecut cu maria sa, Ceahlaul cel mult admirat, sursa de inspiratie pentru atatea spirite rafinate si scormonitoare in ale artelor. Nu cred sa existe in lantul muntos al Carpatilor alt munte mai plin de metafore, de ode si ziceri memorabile cum e Ceahlaul.

Platou Ceahlau (pe langa Vf. Toaca)

Daca va intrebati de unde deriva numele de Ceahlau cum m-am intrebat eu insami abia dupa ce s-au implinit vreo 10 de ani de la primul meu urcus pe masiv, o sa aflati o poveste cu iz istoric (acu’ impropriu denumita poveste pentru ca exista un substrat etimologic cat se poate de real). Asa am aflat ca denumirea apare prima data intr-o scriere de pe la 1458, tocmai din timpurile stravechi ale lui Stefan cel Mare, iar muntele este asociat cu numele unei pasari, “cealhau”, altfel spus “aquila” sau “uliu”. Imaginati-va ce dihanii de pasari (cu o lungime a aripilor desfacute de 1,2 m) traiau cu sute de ani in urma, facandu-i pe ciobanii si oamenii locului sa denumeasca astfel muntele. In ziua de astazi nu mai traiesc pasaroii amintiti, poate doar frati mai micuti de-ai lor.

Sa revenim la oile noastre, in numar de patru ce s-au incumetat sa plece nu chiar cu noaptea in cap (cum fusese planul cu o zi inainte), ci pe la un 9 dimineata de zi de noiembrie spre culmile semete ale Ceahlaului. Sunt multe trasee care incep de la Izvorul Muntelui sau din partea cealalta a muntelui, din Durau. Noi am ales sa pornim din Izvorul Muntelui si sa coboram in aceeasi zi pe la Durau. Asta e o varianta numai buna pentru iubitorii de munte detinatori de timp limitat (asa ca noi) sau pentru dornicii de “alergat” pe munte (va povestesc eu mai incolo).

Am fost debarcati la poalele Ceahlaului, asta dupa ce drumul spre Izvorul Muntelui te imbie nitel cu vederea aripii de est a muntelui dar un pic te si sperie, gandind “vai de mine, uite unde tre’ sa ajung?”.

"Statiunea Izvorul Muntelui"

Masivul Ceahlau - vazut din Izvorul Muntelui

Echipati corespunzator vremii de afara, ne-am avantat plini de speranta pe traseul denumit “poteca Piatra cu Apa” ce porneste de la cabana Izvorul Muntelui (797m) pe curmatura Lutu Rosu (1020m) - Piatra cu Apa (1553m) - Cabana Dochia (1750m), marcaj banda albastra.

Am spus “plini de speranta” pentru ca cititm noi la baza muntelui pancarda informativa a traseului (2 ore), pentru ca dupa un urcus pieptis de vreo 30 de minute sa dam peste loc de popas frumos amenajat cu bancute cu o alta placuta ce te anunta ca mai ai de urcat vreo 2 ore 45 de minute, nici mai mult, nici mai putin. Ei’ sa fie...cum ne pacaleste el muntele, sau ei, supraveghetorii Parcului National Ceahlau. Pai bine mai oameni buni, asa dati voi speranta turistilor lesinati de 30 de minute de urcat, anuntandu-i ca nici nu conteaza abruptul lasat in urma?

Semn spre Cabana Dochia

Semn 30 Minute spre Izvorul Muntelui

Ne-am strans sireturile bocancilor si mai bine, maraind printre dinti “lasa ca vedeti voi, ca tot facem noi muntele asta intr-o zi” si am pornit-o de la bifurcatie spre stanga pe traseul cel mai scurt al Ceahlaului, dar si cel mai dificil. La dreapta porneste alt traseu (triunghi albastru) catre Stanca Dochiei si apoi cabana Dochiei (stiti voi, baba cea cu 9 cojoace care de caldura si-a lepadat rand pe rand cojoacele si a ajuns cu oile in varf de munte, unde a dat un frig si un inghet de s-au impietrit si baba si oile).

Noi nu am vazut stanca Dochiei cu oile ei, dar am inaintat pieptis prin padurea ce isi schimba la fiecare pas infatisarea devenind din padure de foioase una de conifere, semn ca urcam din ce in ce mai mult. Traseul nu este foarte dificil (gandindu-ma la urcusul de pe Varful Moldoveanu) dar are multe serpentine si abrupturi care te lasa fara vlaga. Noroc ca se deschid pe alocuri zone de unde poti sa admiri muntele cu crestele lui plesuve,Toaca si Panaghia, iar frumusetea de nedescris te impulsioneaza sa pornesti mai departe.

Peisaj de pe Traseu

Sunt si portiuni de drum lin, apoi din nou urcusuri aspre pana ajungi intr-o poiana cu multe exemplare de zada. Felicitari supraveghetorilor parcului care au pus din loc in loc planse informative cu fauna si flora locului sau cu denumirea zonelor mai importane. Asa am aflat ca poienita este denumita Polita cu Crini si tot asa ne-am oprit in a mai cauta intrebatori ce sunt crinii? pentru ca acestia nu reprezinta altceva decat speciile de zada care abunda locul.

Dupa o pauza bine meritata, am continuat cararea serpuitoare pana am dat de o stanca de calcar, numita si Piatra cu Apa ( locul in care, pe timpul ploilor si a dezghetului se aduna apa). Se urca apoi pe langa cateva blocuri de conglomerat pana la Detunatele ( cateva blocuri de conglomerat de culoare cenusie cu reflexii aramii). Cum spuneam si mai devreme, fiecare denumire poarta cu ea o legenda, iar Detunatele isi poarta numele de la un fulger naprasnic coborat in stanca, impartind-o in mai multe parti.

Imediat mai la dreapta rasar alti colti de stanca, denumiti Calugarii (extrem de sugestiv pentru ca, ajutati de imaginatie iti apar in fata ochilor doua siluete de calugari garboviti cu mantiile tuguiate catre varf).

Ultimele serpentine te scot intr-o poienita de unde te bucura indicatorul “catre cabana Dochia, drum de iarna” si dupa inca un abrupt iti apare in fata ochilor cabana din piatra cu geamuri rosii. Rasuflam si noi usurati la vederea ei. Aruncandu-ne in iarba deasa de munte, am putut admira de sus de pe poteca stancile amintite cu toponimia lor jucausa si eu una mi-am facut rapid un calcul al timpului pe care il putem petrece la cabana pe terasa.

Peisaj de la Cabana Dochia

Sub un soare prielnic ne-am lafait pe bancile din fata cabanei, cu o cafea, un sandwich si ochii pironiti catre intinderea albastra, cu straturi, straturi de culmi muntoase, Tarcau si Hasmasu Mare, iar mai aproape semetul Ocolasu Mare ( 1907 m). Am indopat cainii de la cabana cu sandwich-urile noastre, ne-am jucat cu ei si am pornit-o din loc pentru a cuceri varful Toaca (1904 m).

O Cafea la Cabana Dochia

Aventura abia avea sa urmeze, dar asta in capitolul urmator.

Peisaj de pe Vf. Toaca

Cateva detalii tehnice:

Trasee dispre Izvorul Muntelui:

1.Jgheabul cu Hotaru - porneste de la cabana Izvorul muntelui-curmatura Lutu Rosu (1020m)-Stanca Dochiei (1185m)-Jgheabul cu Hotaru-platoul Cetatuia-Cabana Dochia (1750m).

-marcaj triunghi albastru

-lungiem traseu 7,5 km si timp de mers 4 ore

-apa potabila:izvoare de la stanca Dochiei

2.Poteca Piatra cu Apa- de la cabana Izvorul Muntelui-curmatura Lutu Rosu-Piatra cu Apa(1553m)-Cabana Dochia (1750m).

-marcaj balnda albastra

-lungime traseu 6,5 km si timp de mers 3,30 ore

-apa potabila nu este

3.Poteca prin Poiana Maicilor- cabana Izvorul Muntelui-Poaiana maicilor(1326m)-Platoul Ocolasului Mic(1680m)-cabana Dochia (1750m)

-marcaj banda rosie

-lungiem traseu 9 km si timp de mers 6-7 ore

-apa potabila :Poiana maicilor si izvorul de pe Ocolasul Mic

La Ski in Bansko, Bulgaria

2011-10-25T10:25:00.000-07:00

Un paradis al skiorilor, Bansko

Cum toamna trece pe nesimtite si iarna se apropie, m-am gandit sa va povestesc cate ceva despre Bansko, binecunoscuta statiune de ski din Bulgaria.

Aflata la 540 de kilometri de Bucuresti urmarind traseul Bucuresti - Giurgiu/Ruse - Pleven - Sofia - Bansko, Bansko a devenit o tinta extrem de atractiva pentru toti impatimitii de ski din Romania si motivele sunt usor de inteles. Distanta o parcurgi intr-un timp variabil cuprins intre 5 si 7 ore, in functie de limitatoarele de viteza de neinteles ale bulgarilor si de nenorocul de a intalni cativa politisti pe drum, dar cred ca tot pe acolo ne incadram ca timp si daca plecam pe Valea Prahovei la sfarsit de saptamana pentru un weekend scurt la ski.

Bansko, Bulgaria

Cum mi-e uracioasa rau iarna, singurul aspect care ma bucura este zapada si tot ce presupune ea, dar mai ales skiatul. Uite asa am ajuns in Bansko intr-o vacanta de iarna, taman dupa sarbatorile de Craciun si Anul Nou si m-a impresionat teribil statiunea bulgareasca in comparatie cu taranismele gasite prin statiunile romanesti (hmm, oare exista termen de comparatie?). Asta e, se pare ca bulgarii ne-au intrecut nu numai la capitolul litoral, dar si la capitolul munte si skiat.

Ski la Bansko

Odata ajunsi in Bansko, ofertele de cazare sunt nenumarate, asa ca puteti sa optati pentru pensiune sau hotel cu o programare in prealabil in plin sezon de ski. Nu e nicio problema daca cumva hotelul e la oarece distanta de punctul de plecare pe partii pentru ca in statiune functioneaza autobuze special create pentru skiori care te conduc fix la baza partiei.

Bansko

Am avut norocul sa stau la un complex hotelier in imediata vecinatate, asa ca in fiecare dimineata nu ma deranja deloc sa parcurg in 3 minunte straduta dintre usa hotelului si baza partiei cu skiurile in spinare. Conditiile de cazare sunt exceptionale (atat cat am apucat sa stau in camera de hotel ).Bansko este o statiune tanara cu hoteluri noi si foarte noi, acompaniate de spa-uri si tot soiul de locuri special gandite sa iti relaxeze muschii infierbantati de coborarile la ski.

Bansko

Ei bine, ca sa urcati pe varful muntelui cred ca e mai profitabil sa va achizitionati inca de la inceput un abonament de ski, cat va tin picioarele pe partie. Pe mine m-a costat in urma cu un an in jur de 270 de leva, asta insemnand cam 130 de euro pentru 5 zile. Comparatiile cu preturile de pe la noi sunt de prisos. Sistemul de urcare e foarte nou si nu am avut nicio problema cu statul la coada oriunde m-am plimbat in cele 5 zile. Nu cred ca se mai aplica lipsa aglomeratiei in Bansko in plina sarbatoare (Craciun sau Anul Nou ) sau atunci cand sunt vacantele elevilor, cand am inteles ca este binisor aglomerat.

Bansko

Chiar si in conditiile astea, muntele este intesat de partii pentru toate gusturile, pentru toate capacitatile fizice si psihice, incat odata ajunsi in varf poti sa iti alegi linistit ce partie preferi, din cele 16 existente si din cei 70 de kilometri de partie (as spune wow…wow si din nou wow, gandindu-ma la statiunile romanesti). Aaaaa….si sa nu uit, am urcat si la renumita altitudine de 2 600 de metri, acolo unde se afla cel mai inalt punct skiabil. Am coborat o singura data pe o ceata teribila si un vant biciuitor, dar cred ca e o experienta interesanta pentru doritorii de maxima adrenalina. Cel mai coborat punct al domeniului skiabil este la 930 de metri altitudine si chiar si asa, zapada exista, fiind intretinuta de tunuri de zapada (mai exact in numar de 44 dispuse pe toate partiile din Bansko, probabil cat toate tunurile de zapada la un loc pe domeniul skiabil romanesc).

Bansko

Daca sunteti familiarizati cu genul de localuri “after ski”, aflati ca si in Bansko exista cel putin unul (in care am fost), Happy End pe numele lui, taman la baza partiei care coboara muntele. Spatiul este foarte generos, muzica live, bere bulgareasca cat cuprinde si distractie la maxim. Mancarea nu v-as recomanda- o de aici.
La capitolul gastronomic bulgarii sunt de neintrecut in estul Europei (parere proprie si personala, acum sa nu imi dati In cap cu sarmalele si mititei romanestii pentru ca au si ei mancaruri extrem de variate, foarte gustoase si portii mai mult decat generoase). Daca vreti sa incercati ceva traditional centrul istoric al statiunii (fostul satuc Bansko) abunda de taverne.
Pot sa va recomand Matsurevhan Inn (nu , nu am tinut-o minte de acum un an, repetandu-mi in minte obsesesiv numele pensiunii, ci pur si simplu mi-am pastrat cartea de vizita de la ei - asta pentru ca am fost cu adevarat impresionata).
Oricum, restaurantele au aparut ca ciupercile dupa ploaie, la fel si hotelurile. Sunt cladiri vechi din piatra care se incadreaza de minune in peisaj, dand un aspect extrem de occidental unei statiuni din Europa de Est….as zice, o adevarata statiune de ski

Text:Mara
Despre traseu o sa scriu un articol separat cu mai multe detalii.

Manastirea Dragomirna

2011-10-20T00:20:00.000-07:00

Manastirea Dragomirna

Blocat pentru vreo 2 saptamani in Botosani, m-am pornit in plina zi de weekend ploios pe drumurile Moldovei lui Stefan cel Mare spre Bucovina cu ale ei minuni. De vazut sunt multe, manastiri si biserci cat cuprinde (ca doar stiti povestea lacasurilor de cult pe taram moldovenesc - cum mai prindea Stefan niste turci, cum mai punea de o biserica).

Si pentru ca ma cam gonea timpul, m-am indreptat spre Suceava si de acolo la vreo 15 kilometri spre nord se afla manastirea Dragomirna.

Asa ca am ajuns pe un vant si o ploaie de ti-ar fi fost mai mare dragul sa stai la caldurica cu o cana de vin fiert in fata sau ceai (dupa preferinte). Pana una alta mi-am facut curaj sa cobor din masina, sa ma echipez cu aparatul de fotografiat si sa ma rog ca doar, doar s-ar opri ploaia cat sa fotografiez manastirea Dragomirna si imprejurimile. Ruga mi-a fost ascultata si furtuna se mai potolise, dar incercarea cea grea abia avea sa urmeze. Dupa colt ma asteptau curiosi 4-5 dulai infrigurati si nu stiu cat de bine intentionati. Sa-i ocolesc nu puteam, sa ma intorc, nici atat, sa o iau taman prin mijlocul lor...hmm…suna bine (sigur nu s-ar fi asteptat sa am atata tupeu si lasa ca le-as fi aratat eu cine e seful). Eh’ …sa nu va inchipuiti ca sunt eu asa de curajos cand vine vorba de caini ( experienta mea cu patrupedele de obicei se lasa cu alergaturi care pe care ). Salvarea mea a venit de undeva de sus si o maicuta binevoitoare i-a adunat pe toti in jurul ei asigurandu-ma ca sunt blanzi (nu pot sa stiu, nu am vrut sa testez pe picioarele proprii din dotare cat de blanzi sunt cainii de Dragomirna).

Dau eu vreo doua ture manastirii, imortalizez cum pot mai bine locul si numai bine apare alta maicuta curioasa. Se infiinteaza taman in fata mea si ma intreaba daca nu vreau sa vad mai multe din manastire. Cum as fi putut eu sa refuz asa ceva!....Si ma pune maicuta sa ma tin dupa ea, prin biserica ( intesata de lume venita la slujba) , pe scari in sus la clopote, pe colidoare, prin turnuri. Si maicuta era sprintena nevoie mare iar eu dupa ea rasuflam din greu nestiind ce sa fac mai repede, poze sau sa nu o pierd din ochi.

Nu stiu ce m-a impresionat mai mult ca nu ma prea pricep nici la arhitectura, nici la pictura din interiorul manastirii Dragomirna, dar pot sa va spun ca am ramas mut de uimire si admiratie pentru “un tot” echilibrat cu iz de istorie si datina. Oamenii din Bucovina sunt cum nu se poate mai primitori si iti povestesc cate in luna si in stele daca ai timp sa ii asculti.

A fost o experienta cum nu se poate mai nimerita pentru un weekend in Moldova si drept sa spun, nu as mai da acum ploaia de la Dragomirna, cainii cei rai, plimbarea cu maicuta cea binevoitoare pe nici o cana de vin fiert sau ceai aburind, oricat ar urla neuronul in mine “bai, ce frig e…..hai la hotel sa beau ceva cald…..cine m-o fi pus sa plec pe o vreme ca asta”….

In Botosani, Manastirea Zosin

2011-10-14T00:55:00.000-07:00

Apus la Manastirea Zosin, Botosani

De fiecare data cand am mers spre Botosani sau pe drumul de intoarcere, am tot vazut o manastire frumoasa. De data asta m-am gandit sa si opresc. Conform semnelor turistice, manastirea se numeste Zosin. Schimband doua vorbe cu localnicii am aflat ca mai exista o manastire Zosin exact in sat, dar din cauza unor alunecari de teren si-au luat masuri de precautie si prin 2009 au inceput sa construiasca noua Manastire Zosin :)

In Bucovina, Sucevita

2011-10-13T06:23:00.000-07:00

Manastirea Sucevita

O zi in Bucovina. Manastirea Sucevita si Dragomirna Daca va aflati in Bucovina este musai sa ajungeti la Manastirea Sucevita.

Adresa: Comuna Sucevita, jud. SUCEAVA, Manastirea Sucevita este exact la drum. Masina se poate parca pe partea dreapta si costa 2 ron parcarea.
Accesul se face pe DN 17A Radauti, spre S-V pana la Marginea (11 km), Sucevita (5 km).

Mai multe detalii despre manastire gasiti aici.

Traseu de weekend la Istanbul

2011-10-13T01:20:00.000-07:00

Weekend prelungit in Istanbul cu masina !

Incercam un weekend prelungit in Istanbul, asadar si prin urmare am facut un mic traseu Bucuresti - Istanbul cu masina (traseul este teoretic, nu l-am testat inca). Ca obiective principale am ales cam asa (Taksim, Aya Sofia, Moscheea Albastra, Palatul Topkapi, Seara Turceasca, Shopping, Baie turceasca, plimbare, Traversare pod Bosfor, Croaziera Bosfor).

Sursa foto: www.dreamstime.com

In cazul in care aveti ceva de adaugat va rog sa o faceti :)

Day 1 - Vineri ................... Drum + Plimbare de seara pe langa hotel :)
Day 2 - Sambata ............... Taksim, Aya Sofia, Moscheea Albastra, Palatul Topkapi, Seara Turceasca
Day 3 - Duminica .............. Shopping, Baie turceasca, plimbare
Day 4 - Luni ...................... Traversare pod Bosfor, Croaziera Bosfor (optional)
Day 5 - Marti .................... Mic dejun + Drum

Pentru cazare eu m-am uitat pe aceste 2 site-uri: Istanbul Sweet Home si Budget Places. (preturi /persoana in apartament 16-19 eur)

Later Edit (16.10.2011): Cu ajutorul comentariilor lasate de voi am mai adaugat un obiectiv (palatul Topkapi) pentru acest weekend si m-am interesat pentru bilete de avion. Cei de la pegasus au oferte foarte bune pentru Bucuresti - Istanbul, pretul unui bilet fiind de aproximativ 80 Eur, dar din pacate nu au zboruri in perioada in care vrem noi sa mergem.
Cat despre Grand Bazzar inca ne mai gandim ...

Day 1 - Vineri Drum + Plimbare de seara pe langa hotel :)

Traseu masina Bucuresti - Istanbul:

Traseu1: Bucuresti - Ruse - Veliko Tarnovo - Nova Zagora - Lyubimets - Svilengrad - Kapitan Andreevo(frontiera) - Edirne (frontiera) - Istanbul

Distanta: 650km
Durata: aproximativ 9 ore (in functie de conditii meteo, vama, viteza deplasare, etc)

Traseu Bucuresti - Istanbul (1)

Traseu2: Bucuresti - Ruse - Razgrad- Targovishte - Omurtag - Kotel - Iambol - Elhovo - Lesovo - Hamzabeily - Kapitan Andreevo(frontiera) - Edirne - Istanbul
*traseu folosit pe timp de iarna

Taxe Auto:
- Giurgiu - Ruse (pod) 25 RON
- Vigneta - 7 EUR
- La intoarcere, la intrarea in Bulgaria acum e o taxa de 3 euro/6 leva pentru dezinsectie (informatie valabila in Octombrie 2011)
*ATENTIE!!! Se pastreaza chitanta de la vigneta bulgareasca, la intoarcere in vama bulgareasca se cere cuponul pentru scanarea codului de bare
- Autostrada Edirne - Istanbul: taxa dus-intors este cam 13 YTL(cam 4E), cardurile care se cumpara au minim 50YTL, cu credit de 45YTL, 5YTL este garantia cardului. (se cumpara inainte de iesire, inainte de bariera)

Cu un consum de 8% si un pret al benzinei de 1.4 eur, incluzand toate taxele a iesit un cost aproximativ 194 EUR

Acte necesare:
- imputernicirea de la firma de leasing trebuie tradusa si legalizata in limba turca (daca e cazul)
- Turcia a eliminat vizele pentru romani
- Pasaport

Day 2 - Sambata - Taksim, Aya Sofia, Moscheea Albastra, Palatul Topkapi, Seara Turceasca

TAKSIM este cea mai renumita si moderna piata din Istanbul. Aici exista strada pietronala Istiklal este inapanzita de baruri, cluburi de noapte, sali de cinema. Aici este locul unde, la ocazii speciale, se aduna localnicii. Monumentul Independentei (Istiklal Aniti) situat chiar in capatul strazii pietonale, il reprezinta pe Atatürk, fondatorul Republicii, ca un comandant militar-sef si om de stat.

Harta Taksim

Biserica Sf. Sofia (Aya Sofya) - bazilica cu arhitectura bizantina, reconstruita de 2 ori dupa 2 incendii devastatoare, un remarcabil mixt al culturilor crestine si islamice.

Localizare: Ayasofya Meydani, Sultanahmet

Moscheea Albastra (Suleymaniye / Sultanahmet) este emblema orasului si a doua moschee din lume ca marime (are 6 minarete).

Moscheea ce dateaza din anul 1557, detine mousoleul sultanului Süleyman si a sotiei sale Roxelane, ce a fost construit de maestrul arhitect Sinan Pasha.

Adresa: Hippodromen, Sultanahmet

* Trebuie sa fiti imbracati corespunzator pentru a putea intra in orice moschee (pantalon lung, bluza cu maneca lunga, capul acoperit).

Palatul Topkapi - cu cea mai frumoasa belvedere din Istanbul

Day 3 - Duminica - Shopping, Baie turceasca, plimbare

Baie Turceasca - Se spune ca daca nu incercati baile turcesti, nu se considera ca ati vizitat Istanbulul. Vizitatorul va trece rin mai multe camere incalzite inainte de a ajunge la camera de masaj. De regula, femeile si barbatii fac baie si masaj in camere diferite, dar sunt si bai mixte, sa cum este Hamam Cemberlitas, situat aproape de Mele Bazar, cea mai veche baie turceasca din oras, construita chiar de marele maestru arhitect Sinan.

Web: www.cemberlitashamami.com.tr

* We are open every day from 6 in the morning until 12 midnight for both men and women. There is no need to make a reservation.

Prices:

- Entrance: 45 TL (self-service)

- Traditional style: 69 TL (entrance+15-minute body scrub and bubble wash)

- Luxury style: 117 TL (entrance+15-minute body scrub and bubble wash+30-minute oil massage)

Our prices include VAT, the unlimited use of the bath, towel, slippers, bikini underwear, shampoo, soap and a locker with key.

Çemberlitaş Hamamı

Vezirhan Cad. No: 8,

34440 Çemberlitaş / İstanbul

Telephone: +90-212-522 79 74, 212-520 18 50

Fax: +90-212-511 25 35

Shopping - The Grand Bazzar

Este unul din cele mai mari bazare din lume, are 50 de strazi si 5000 de magazine

Este situat la 15 min de mers pe jos de la MOSCHEEA ALBASTRA (Suleymaniye / Sultanahmet)

Harta - The Grand Bazzar

Day 4 - Luni - Traversare pod Bosfor, Croaziera Bosfor

Traversare Stramtoarea Bosfor dinspre Europa spre Asia si invers pe cele 2 poduri.

Croaziera pe Bosfor

Cursa cu feribotul dureaza sase ore şi costa 20 de lire turcesti (aroximativ 10 euro), pentru cei grabiti se organizeaza si curse scurte, de numai o ora, la pretul de 10 lire.

Turkey Travel Planner

Day 5 - Marti - Mic dejun + Drum

P.S: Nu am testat inca acest traseu, o sa revin cu detalii cand o vom face !

O gradina de poveste

2011-10-09T10:23:00.000-07:00

A venit toamna, dupa o vara atat de lunga. Oare natura ce face? Si cand ma intreb asta gandul imi fuge iute la gradina draga, de la Aprozi.

Cea mai mare surpriza am avut-o cand am fost sa o vizitez dupa o oarecare absenta (ca altminteri in fiecare weekend sunt acolo) si sa constat schimbarile toamnei. Nu e orice fel de gradina, nu e una botanica, cu pretenții științifice, nici legumicola, si nici macar una englezeasca unde totul e masurat la centimetru. E o gradina – amestec, o prea frumoasa adunare de plante, intr-o varietate care te lasa fara grai si totul risipit pe un spatiu generos ... nimeni nu se simte sufocat acolo, fie ca e un fir de patlagea sau o ditamai Campis radicans (luleaua turcului) ori parfumatul caprifoi (Lonicera caprifolium).

Am vazut-o in repetate randuri si in toate anotimpurile, cu multe infatisari, dar de fiecare data am descoperit mereu ceva de binecuvantat pentru ochi, suflet, spirit. In primul rand este spatiul, largimea, privirea ce curge libera in orice colt ai indrepta-o....sau daca ea cumva se blocheaza intr-un bucsus, o tuie, ori o bolta verde, stii precis ca urmeaza ceva dincolo, ceva gata de descoperit. Gradina de la Aprozi este mereu o explorare si o descoperire.

La inceput a fost o bucata de pamant brun roscat care apoi s-a imbracat in verdele ierbii. Ar fi putut sa ramana o simpla bucata de pamant sau o simpla gradina de zarzavaturi, insa intamplarile din viata oamenilor ce o pastoresc au vrut sa fie altfel. Poate de la nucul cel batran din coltul gradinii, aplecat regeste intr-o parte, a pornit totul. De acolo s-a nascut o poveste spusa de stapanii locului de-a lungul multor anotimpuri la o ceasca de cafea sau la un pahar racoritor...

Nucul a ramas la locul lui si incet incet au aparut si alti companioni, meri, peri, gutui, visini, ciresi sau pruni. Nu, nu va ganditi la o livada. Langa visin palpaie tulpina unui tei, caisul cu 3 caise in el e tare mandru langa o tuia, iar salcamul cu banutii lui (pe care ii leapada din abundenta spre disperarea stapanei) se lasa mangaiat si inmiresmat de bratele incolacite ale caprifoiului. Incet incet, din mici mladite au crescut pomi si pomii au dat flori si roade si au imprejmuit totul cu miros dulce de viata.

Au aparut si alti arbusti cu nume curioase traind in umbra pinilor masivi. Bradutii de-o schioapa pe care i-am vazut inmugurind si fabricand din nou seva (dupa ce au fost impodobiti de sarbatoare cu zeci de globuri de Craciun in apartamentele noastre) si-au gasit aici salasul....Au diferite inaltimi si coroane functie de cat de indepartat sau apropiat a fost Craciunul pe care l-au cinstit. Cel mai frumos este un brad argintiu, in jur cu gazon tuns proaspat astfel ca el sa-si intinda maiestuos poalele argintate pe catifeaua verde intens.

Dar si ienuparul tantos si infoiat s-a desprins de la sol acaparand totul in jur, spre disperarea stapanilor care i-au pus gand rau. Totul abunda de un verde uluitor care respira si traieste chiar si iarna (prin tuia, prin iedera, prin buscus (si altele ce nu le mai stiu numele).

Puternicele nuante de verde sunt stropite cu mii de alte culori de penelul fermecat al biodiversitatii ce atotstapaneste in gradina.Trandafirii cataratori visinii care imprejmuiesc maiestrit poarta, cei galbeni, roz, rosii sau albi plantati in cele mai neasteptate locuri; alte plante cataratoare de la zorele albastre si mov, la fasolea decorativa cu flori albe, roz si rosu corai ce imbraca casa batraneasca, lasandu-i libere doar usa de intrare si un ochi de geam.

Prin alte colturi rasar crini, lalele, lujeri de stanjenei alaturi de piramidele de capsuni din care ne-am infruptat toata vara.

Dar va inchipuiti ca aceasta gradina are gard sau vreo imprejmuire? Banuiesti ca ar fi, pentru ca nu prea se vede constructie de mana omului. Este totul imbracat in liane, iedera, caprifoi, glicină si impunatoarea luleaua turcului cu trompetele ei portocalii.

Gradina de poveste are si alei, pavate (da, ati ghicit) cu piatra de rau sau busteni maronii, dar eu le cam ocolesc pentru ca cel mai mult imi place sa arunc incaltarile cat colo si sa-mi simt talpile sarutate de milioane de guri aspre-catifelate ale celei mai frumoase ierbi.

Iar linistea gradinii nu este absoluta, ci e muzicala, in armonii compuse de fosnetul miilor de banuti ai salcamului sub care ne asezam la masa, in ciripitul cine stie cator soiuri de pasari zglobii ce si-au gasit aici, ca si noi, insula lor de fericire.
Seara, corul greierilor iti incalceste orice dorinta de a mai pleca spre ingrozitorul oras cu decibelii lui dizgratiosi.

Inceput de Weekend in Botosani, Ipotesti

2011-10-08T11:00:00.000-07:00

Padurea Baisa, Ipotesti - Lacul din poeziile lui Mihai Eminescu

Lacul este situat la aproximativ 4 Km de Memorialul Ipotesti si 15 Km de orasul Botosani (dupa memorial incep sa apara semne ruginite "Spre Lac") in padurea Baisa.

Lacul

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.

Si au trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;

Sa sarim în luntrea mica,
Îngânati de glas de ape,
Si sa scap din mâna cârma,
Si lopetile sa-mi scape;

Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blândei lune
Vântu-n trestii lin fosneasca,
Unduioasa apa sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin si sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.

(Mihai Eminescu 1876, 1 septembrie)

Un weekend cu surprize la Rasnov

2011-10-03T12:04:00.000-07:00

Rasnov

Am evadat in acest weekend intr-o zona foarte cunoscuta si destul de aglomerata, Rasnov, dar am avut surpize frumoase si nici nu a mai contat aglomeratia. Am luat-o spre Valea Prahovei, Paraul Rece (am ocolit orasul Brasov) spre Cheile Rasnoavei.

Drumul de vineri seara pe Valea Prahovei a fost un adevarat chin si un test al nervilor nostri intinsi la maxim. Statul in coada bara la bara nu ne-a incantat deloc, asa ca dupa cateva ore, pe o bezna totala, la vreo 6 kilometri de Rasnov, cautam chinuiti semnul spre pensiunea unde eram asteptati.

Cheile Rasnoavei abunda de case de oaspeti care mai de care mai cochete.

Ne-am amuzat pe drumul forestier de cativa kilometri, cautand semne catre cabana si dadeam peste diverse anunturi gen " Nunta Catalin si Alina". Noi nu mergeam catre o nunta, dar tot la un eveniment ne-am indreptat. Pensiunea Verde Crud la care am poposit se afla sub Cheile Rasnoavei, este destul de noua, dar pregatiti-va sa mergeti cu de-ale gurii de-acasa (la pensiune aveti doar bucataria pusa la dispozitie si trebuie sa va readuceti aminte de gatit, spalat vase sau alte indeletniciri gospodaresti).

Sambata dimineata a inceput rece si umeda in Rasnov. Norocul a fost de partea noastra pentru ca imediat a iesit si soarele, numai bine sa fotografiem natura in plin proces de schimbare a nuantelor si culorilor.

Cheile Rasnoavei sunt bine echipate cu trasee de climbing, tiroliane si corzi pentru turisti sau team-buildinguri organizate. La vremea asta de toamna am vazut doar 3 tineri ce se pregateau de catarat, restul, destul de numerosi, ca si noi, doar cu aparatele de fotografiat si bucuria de a rapi ceva din frumusetea locului.

Daca asta nu va pasioneaza, la doar 1 kilometru de chei se afla ferma de cai Diana unde puteti admira aceste superbe patrupede sau daca sunteti curajosi si doritori, chiar sa calariti. O ora de calarie, asistata de ingrijitor, pe un cal bland si bine ingrijit: 60 lei. Pe copilul din grupul nostru l-am plimbat cu poneiul Cabral (un calut negru si pletos, foarte cuminte) pentru 20 lei.

Tinerii angajati pentru ingrijirea cailor fac o figura frumoasa acolo, sunt imbracati ca jokey-ii (intre ei si o fata foarte preocupata si eficienta). Nu sunt ca acei muncitori laeti cu privirea sticloasa pe care ii vezi adesea manand animalele; ci niste tineri care au venit aici la poalele muntelui pentru ca iubesc animalele (asa ne-a marturisit unul din ei pe care cineva l-a intrebat cum se numeste muntele din spatele fermei? “Nu stiu, domnule, mi-e mi-au placut caii, nu geografia!”).

In Rasnov punctul maxim de atractie este Cetatea Rasnovului, cocotata pe o stanca de calcar alb-rozaliu (doar suntem in Cetatea Rozelor, in vechiul Rosarum).

Am vazut-o acum cativa ani imediat dupa renovare unde am fost neplacut surprinsa de chiciul din interior. Acum arata binisor, iar magazinele de suveniruri nu mai vand toate nimicurile adunate.

Punctul maxim de atractie este locul cel mai inalt de unde poti admira cetatea insasi, dar si toata valea de sub cetate, cu orasul la poale, cu Magura Codlii ca un imens ou rotunjit, iar in zare abruptul nordic al Pietrii Craiului (biletul de intrare este 10 ron). Insa cea mai impresionanta este netezimea Depresiunii Brasovului sau in limbaj istorico-geografic, Tara Barsei.

O surpriza placuta a fost raliul de coasta din Rasnov. Am vazut adunate aici masini de toate tipurile si de toate varstele (un Renault de varsta bunicii, un Volskwagen pitic, ba chiar si o Dacia 1100 – dar si mai noi, pregatite pentru intrecere, etalandu-si caii putere atat sonor (cu greu au rezistat urechile mele la decibelii nervosi) cat si vizual, pornind de la start cu dara de fum dupa ele. Foarte pitoresti echipele de la monoposturi, cu combinezoane pretentioase, cu reclame peste tot, cu fanioane, ce mai, parca eram la Monza!

Am lasat Rasnovul in urma si ne-am indreptat in inima muntelui, spre Cheile Gradistei la pensiunea cu acelasi nume unde ne-am bucurat de o imagine superba in timp ce savuram pe masura poftei de mancare, bucate in ton cu privelistea de pe terasa restaurantului. Recomand cu caldura pensiunea si restaurantul Cheile Gradistei - mancarea este extrem de gustoasa si locul arata foarte primitor, iar preturile sunt rezonabile: pranzul bogat pentru sase oameni ne-a costat 200 ron). Ah! Sa nu uit un aspect fooooarte important, chelnerii sunt extrem de serviabili (uneori acest aspect conteaza mai mult chiar decat locul in sine sau decat ce ai in farfurie).

Surpriza cea mai mare a zilei a fost Festivalul Oierilor de la Tohanul Nou, cam la 6 kilometri de Rasnov. In drumul spre casa am vazut un platou imens, frumos colorat de corturi.

Daca vreti ceva autentic si va freamata papilele gustative dupa cas de-al casei, branza buna de burduf, cascaval afumat, carnati si alte bunataturi traditionale, le gasiti pe toate la festival. Se tine in fiecare an la inceput de octombrie cu ocazia ravasitului oilor.

Aici am vazut cei mai frumosi cai, magarusi simpatici, oameni de-ai locului in port popular si, ca niciodata, nu m-a lovit atmosfera de targ chicios si manelist cum m-as fi asteptat. Oamenii formeaza o mica comunitate a crescatorilor de oi, unde cu totii se cunosc; este locul unde preotul ce pastoreste satele din Bran, om talentat si cu mestesug in glas a incantat si cantat din tot sufletul, indemanand lumea la voie buna, la consumat de bucate traditionale si degustat must si vin (eee, asa preot mai zic si eu )!!!

Weekendul petrecut mi-a adus aminte: oare de ce nu suportam Valea Prahovei si culoarul Bran - Rucar cu imprejurimile? Sa fie de vina aglomeratia? Uite ca am uitat de ea, toate aceste mici (sau mai mari) neajunsuri nu mai conteaza cand privirea se lasa plimbata in voie spre Bucegi sau Piatra Craiului intr-o lumina cum rar ai parte pentru aceasta perioada a anului.

Text: Mara
Fotografii: Andrei Pop

Lumea de dincolo (sau prima mea iesire din tara)

2011-10-02T06:56:00.000-07:00

Grea incercare sa povestesc de prima mea iesire din tara, dar pentru ca imi place provocarea si mi-a suras ideea fetelor de la viajoa, hai sa povestim. Nu a fost la o varsta atat de frageda pe cat mi-as fi dorit, ci destul de tarzior. Imi aduc aminte ca eram in anul 3 de facultate (2003) si am asteptat emotionata vacanta de Paste ca sa pot pleca in Italia, la niste prieteni, unde urma sa stau 10 zile.

Imi faceam griji de drum, o adevarata provocare pentru ca am plecat cu autocarul, bilet dus-intors de la Atlassib (cumparat cu banii de bursa). Tin minte ca plecarea a fost la o ora tarzie in noapte cu frisoane de emotie, urmarindu-mi obsesiv bagajul pus langa zecile de plase de rafie si tot felul de saci de diverse marimi. Era o perioada destul de infloritoare pentru cei ce traversau des Europa spre Spania si Italia, asa ca eu eram singura turista cu emotii in suflet legate de iesire, de drum, de oamenii de langa mine si Dumnezeu stie cate imi treceau prin cap la momentul respectiv.

Am urcat in autocar cu inima stransa si de emotii nu am putut sa dorm deloc, rascolind in bezna de afara un licar de lumina si speranta ca nu va fi atat de rau sa poposesc cu orele pe un scaun.A fost un drum obositor pana la granita, lung si plicticos iar la Turnu am suportat o asteptare grea pana ni s-au verificat toate actele.

Atentia a fost cu atat mai mare dupa granita, cand brusc ochii imi fugeau pe geam sa vad lumea de dincolo. Imi amintesc cat de frumoase mi s-au parut casele albe cu verde din satele unguresti prin care am trecut, ce curatenie domnea pe strazi sau minunea numita autostrada. A mai urmat o noapte atipind aiurea intr-o pozitie deloc confortabila si apoi mi-am luat micul dejun rontaind frenetic un biscuite, cu ochii insetati de frumusestile ce se zareau - turnuri de castel austriac invelit in aburii diminetii sub un cer rosu ca vapaia. Nu stiu locul exact pe langa care am trecut sau numele castelului, insa imaginea aceasta imi flutura in memorie de atunci permanent si o asociez cu “vestul decadent”.

Nu a mai contat ce a urmat pentru ca eram de o euforie bolnavicioasa, bucuroasa ca au trecut orele de noapte ce ma tintuiau sa dorm incolacita cu sute de junghiuri.

Intr-un final am scapat de cosmarul numit autocar, mi-am jurat ca nu ma voi mai urca vreodata in asa ceva (decat la intoarcere) si am ajuns la destinatie - Milano.
Prietenii nu ar fi avut cum sa imi arate orasul pentru ca aveau timp de mine doar in weekend, asa ca l-am descoperit cu harta in brate, pierzandu-ma pe stradute ore in sir.

Domul din Milano l-am simtit grandios si impunator, afland mai apoi ca este cea mai mare catedrala gotica din lume, Piata Domului imensa cu zeci de tineri ce isi dadeau intalnire acolo si nenumarati porumbei pe care nu ii mai vazusem atat de aproape vreodata. La Milano m-am lasat dusa instinctiv, gasind la fiecare colt de strada cate o bisericuta veche. Asa am descoperit Maria delle Grazie, unde nu am reusit sa vad "Cina cea de taina" pentru ca ar fi trebuit sa imi fac programare cu cateva luni inainte. Pe treptele Domului am mancat cea mai buna inghetata cu ciocolata si tot in Italia am devorat pizza ca nicaieri in alta parte. Inutil sa spun ca m-am intors cu 3 kilograme in plus, dar zau ca a meritat (acum as face la fel). Nu e nicio exagerare in "Mananca, roaga-te, iubeste" (daca cititi cartea) cand vine vorba de Italia, la capitolul gastronomic.

Pe strazile centrale am ramas pironita cu ochii intr-o vitrina pret de 20 de minute, ca sa admir o rochie Dolce and Gabanna si tot in Milano am intrat in cel mai mare magazin de cosmetice vazut vreodata, din galeriile Vittorio Emanuele. Toate astea au fost pentru mine obiective turistice in adevaratul sens al cuvantului, manata de curiozitate feminina (doamnele sigur ma vor intelege).

O zi mi-am petrecut-o in Muzeul National de Stiinta si Tehnica “Leonardo da Vinci” si nu mi s-a parut suficient. A fost ca o calatorie in timp din care nu mai doream sa ma mai intorc, impresionata de geniul creator al artistului.

Dupa ce am colindat in Milano de la un capat la altul, am avut posibilitatea sa vad in prima mea iesire din tara o mica parte din nordul Italiei, cu Como si Bellagio.

A fost de nedescris sa vad aceasta zona. Nu o puteam compara cu nimic de pe la noi. Pe stradutele din Belaggio am mancat prima data castane, iar in Como am admirat Alpii de pe o mica croaziera pe lac. Am debarcat pe insula Bella ce adaposteste impresionante gradini in trepte si un palat construit de familia Borromeo, extrem de importanta si influenta in Italia.
Orasele adunate in jurul lacului sunt de o eleganta de nedescris, intesate de turisti, cu case enorme apartinand diverselor personalitati din lumea artistica sau politica.

Ultimul oras vizitat in periplul meu italian a fost Venetia. Aici am admirat canalele, gondolele, muzeul sticlei de Murano unde i-am vazut pe suflatori la treaba, Piata San Marco cu catedrala si bineinteles Palatul Dogilor. M-a impresionat celebrul pod al suspinelor cu a lui poveste – leaga inchisorile de celulele de interogare si reprezenta practic ultima clipa de libertate a condamnatilor in drumul lor spre inchisoare.

M-am pierdut apoi pe stradutele intortocheate si am poposit pe treptele statuilor de unde admiram cuplurile elegante ce veneau sa ia cina la restaurantele din jur. Era pentru prima data cand zaream oamenii varstnici cocheti si ingrijiti, lipsiti de grijile de maine si atat de frumosi. Ii comparam cu batranii nostrii, garboviti de necazuri si de boli, de lipsuri si de saracie, pe fata carora fiecare an de viata se adanceste inzecit. Mi-am dorit din acel moment sa ajung sa ma bucur de calatorii atat la tinerete cat si la batranete, sa pot sa ma plimb alaturi de omul meu drag de mana pe strazi neumblate din orase indepartate si la o varsta venerabila.

Dupa asa o calatorie cu greu m-am urnit sa plec spre casa. Ma astepta autocarul, prietenul meu vechi si multe ore nedormite, dar cu o suta de amintiri si povesti de spus celor de acasa.

Text: Mara

Windsor Castle

2011-09-28T22:20:00.000-07:00

O zi de primavara la castelul Windsor, UK

Dupa ce ne-am acomodat suficient cu toata atmosfera british (mai putin cu stilul lor de condus), ne-am hotarat sa vizitam pe cont propriu unul din orasele apropiate Londrei, Windsor.

Sunt destul de multe tururi care incadreaza castelul din Windsor in programul lor, dar de data asta am avut nevoie de putina independenta si ne-am facut planul pe hartie bine stabilit.

Windsor e la doar 35 kilometri de Londra si se ajunge imediat cu trenul. Fiind unul din orasele pline de navetisti din comitatele periferice ale capitalei, din ora in ora sunt trenuri (un fel de personale autohtone, dar mult mai moderne si confortabile decat antichitatile de pe la noi). Nu ne-a fost greu sa achizitionam biletele din fata calculatorului (sunt un pic mai accesibile daca le cumperi de pe internet decat direct din gara), iar in Paddington Station le-am ridicat de la unul din numeroasele tonomate. Simplu si fara batai de cap (poate ar fi fost si mai simplu daca ne-am fi dat seama ca abonamentele de transport in comun pe care le detineam ne acopereau costul calatoriei dus-intors).

Zi frumoasa de sambata, calduroasa si senina (cum spuneam, cred ca am avut cel mai mare noroc cu vremea in Anglia) ne-am urcat in tren alaturi de o puzderie de alti turisti sau londonezi pregatiti sa isi petreaca ziua superba atat de atipica, departe de cetrul capitalei. Am stat si admirat cuplul din fata noastra, ea purtand o rochie vaporoasa si o palarie cu panglica verde brotac, el intr-o costumatie asemanatoare celor care joaca golf, blonzi si pistruiati pana in varful urechilor, cu cosul de picnic in brate si brusc am avut senzatia ca am in fata ochilor o reclama la creme de soare factor de protectie 50 +.

Drumul a fost scurt si placut, aruncandu-mi din cand in cand privirea pe fereastra, iesind din zona industrializata a Londrei si intrand in comitatul periferic. Diferenta e destul de notabila pentru ca indata iti apar in fata ochilor cladiri vechi sau foarte noi, case cochete cu curti imense.

Fara sa te dezmeticesti bine ajungi in Windsor. Gara este mica, plina de cafenele si chioscuri ce vand harti, carti si ghiduri turistice sau alte fleacuri pe post de amintiri din Windsor, majoritatea avand ca domeniu de interes castelul Windsor. Asta a fost principala noastra tinta si am strabatut in pas alert distanta intre gara si centru de unde se zarea impunator turnul de observatie al castelului.

Ne-am grabit sa fim printre primii turisti intrati pe porti, dar socoteala de acasa nu s-a potrivit deloc cu realitatea de la fata locului si mare ne-a fost dezamagirea cand am aflat ca reprezentanti ai casei regale se aflau in castel, acesta fiind inchis publicului. Ne-am bosumflat alaturi de alti cativa zeci de turisti, blagoslovind printre dinti casa regala britanica (acum, ca sa fim onesti, castelul Windsor este resedinta regala de peste 900 de ani, deci de ce s-ar fi opus domniile lor sa vina in vizita in propria casa intr-o frumoasa zi de primavara?).

Ne-am refacut planurile si am dat rotocoale castelului de cateva ori pentru a-l admira din toate unghiurile. Probabil cel mai impunator este Round Tower cu un steag in varf, avand insemnele regalitatii. Daca initial castelul a fost construit din lemn, abia in 1165 s-a adaugat piatra de catre Henric al II-lea. Zidurile albe, groase aduc aminte de Turnul Londrei (la urma urmei s-au ridicat in aceeasi perioada dupa rigorile arhitectonice ale vremii).

Ne-am retras apoi in gradinile din jurul palatului si ne-am plimbat pe “long walk” (foarte sugestiv numele ) o alee ce porneste de la portile castelului catre marele parc ( The Great Park), un domeniu intins de vanatoare, deschis astazi marelui public.

Nu am remarcat caprioare, asa cum este cunoscut parcul, in schimb ne-am plimbat de o parte si de alta a celebrei “long walk”, printre castani in floare.

In sudul parcului se afla hipodromul pe care se organizeaza in fiecare luna iunie a anului curse de cai, inca din 1711, unde va puteti imagina doamne extravagante cu palarii imense si domni in frac si cu joben ( asa am citit intr-un pliant de prezentare a orasului Windsor si gandul m-a trimis direct catre filmul My fair Lady ce prezinta intr-un mod caricatural societatea britanica si ale ei placeri la cursele de cai, unde subiectul principal era de fiecare data “vremea englezeasca“).

Dupa ce ne-am mai tras sufletul asezati direct pe iarba proaspata, alaturi de alti doritori de spatii verzi, ne-am indreptat catre oras pentru a-l vizita. Aici sunt multe case datand din secolul XIII, restaurante extrem de agreabile de o parte si de alta a Tamisei care separa Windsor de orasul Eton, magazine mai mici sau mai mari (cu preturi pe masura - doar e oras turistic,nu?).

Am vazut si double deck-uri ce fac turul orasului, la fel ca in Londra.

Noi in schimb, am parcurs pe jos tot ce parea interesant si atractiv, iar dupa un lunch rapid la una din terasele centrale ne-am luat bilete pentru o scurta plimbare cu barca pe Tamisa.

Aici, ce sa vezi! Din multitudinea de oamnei, fix langa noi s-a asezat un grup de romani (se pare ca romanul la roman trage) galagiosi si inconfundabili, fiind nelipsiti slapii si maiourile cu burti atasate sau doamnele si domnisoarele cu lenjeria la vedere si tricouri mulate. Nu voi intelege niciodata de ce romanul se remarca atat de usor in multime, oriunde m-as duce.

Am incercat sa ignoram purtarile de prost gust ale conationalilor nostri si remarcile mai mult decat evidente gen “ wow....uite cate lebede au astia “ sau “ba’ Gicule, da si tu drumu’ la telefon sa sune maneaua aia , ca astia nu au muzica pe barca”. M-am facut mica, mica si m-am ingropat in scaun la gandul ca acusica scot astia punga cu seminte. Trist, dar adevarat.

Am incercat sa ne relaxam si sa admiram cele doua maluri ale Tamisei - pe unul se inalta Windsor Castle, pe celalalt Eton cu Eton College, cea mai exclusivista scoala din Anglia (infiintata inca din 1440), cu multe barcute si mini yahturi ancorate si puzderie de oameni tolaniti la soare.

Seara ne-a gasit odihnindu-ne pe bancile din fata castelului si asteptand cuminiti ora de plecare a trenului, impreuna cu zeci de alti turisti entuziasmati de o zi reusita.

Recomandari din UK:

Cotswolds, forever England - Un tur prin Cotswolds

Kent, the garden of England - Leeds Castle, White Cliffs of Dover, Catedrala Canterbury, Greenwich Londra

Londra - Amazing , incredible , extraordinary , noisy , cosmopolitan.....

Windsor Castle- O zi de primavara la Castelul Widsor

O zi de weekend in Masivul Ciucas

2011-09-26T14:39:00.000-07:00

Traseu de weekend Cheia - Muntii Ciucas - Cabana Ciucas - Varful Ciucas !

Avand in vedere ca timpul nu ne-a mai permis sa iesim la o plimbare mai complexa am ales pentru acest weekend Muntii Ciucas, asa ca intr-o duminica am plecat pe traseul Bucuresti - Ploiesti - Paulesti - Cheia - Cabana Ciucas (distanta ~140km). Portiunea Cheia - Cabana Ciucas este un drum forestier si in ideea de a castiga ceva timp am incercat sa urcam cu masina (traseul de masina spre cabana Ciucas incepe pe langa fabrica de apa Keia si cum se trece de pod drumul coteste la stanga, cel din dreapta mergand spre Muntele Rosu). In cazul in care aveti timp si vreti sa urcati fara masina va propun traseul Cheia - Muntele Rosu - Cabana Ciucas - Varful Ciucas - este mult mai frumos si "linistit". Drumul pe care l-am ales noi este destul de aglomerat, prafuit si nu are nimic de aratat din frumusetile care se gasesc in muntii ciucas.

Masivul Ciucas

Dupa podul de la fabrica de apa Keia, din cele doua drumuri ce se deschideau in fata, am ales gresit (cel din dreapta) si ne-am trezit spre Muntele Rosu. Am facut cale intoarsa spre cabana Ciucas si ne-am nimerit blocati de o bariera verde (cu toate ca am citit pe diverse bloguri ca se poate ajunge cu masina doar ca este foarte dificil din cauza pantelor foarte abrupte). Eram pregatiti sa pornim fara mijloc transportor dar am fost intampinati de 2 masini ce coborau nestingherite fix pe drumul la care ne uitam lung si descurajati de bariera din fata ochilor. Asa am aflat ca accesul a fost mai mult decat posibil cu o zi inainte (cand bariera lipsea cu desavarsire). Paznicul aciuat intr-un sant, aburit binisor de licorile consumate inchisese bariera si odata cu ea si toate masinile deja urcate spre cabana. Colegii de drum au reusit sa se elibereze rupand lacatul si noi ne-am intors catre masini sa pornim in aventura 4X4, dupa ce ne-am luat destule vorbe de duh spuse cu mare daruire de domnul paznic.

Traseu Masina Cabana Ciucas

Din cate am inteles (nu am pus pe kilometraj) de la bariera cu pricina pana la cabana Ciucas sunt 14 km, din care noi am reusit sa parcurgem ~10-12km si ne-am blocat intr-o panta destul de abrupta, moment in care au inceput peripetiile noastre cu "da-i, da-i, da-i " si "stai asa"...."ia mult stanga"..."ba nu, ia dreapta".

Traseu Masina Cabana Ciucas

A fost destul de complicat sa o redresez cu tot 4x4 al ei si nu prea as mai vrea sa repet experienta. Puteti incerca acest drum cu un 4x4 dar sa aiba reductor sau cel putin motor mai serios (starea drumului este foarte buna, macadam de nota 9 asa, singura problema fiind gradul pantelor). In rest toate masinile cred ca pot ajunge pana la fantana unde aproximez a fi jumatatea drumului.

Traseu Masina Cabana Ciucas

Obositor si plicticos drumul forestier pana la cabana, de aceea recomand traseul Muntele Rosu - Cabana Ciucas.

Traseu Cheia - Cabana Ciucas (banda Galbena)

Ajunsi la destinatie, ne-am linistit cu o cafea pentru sofer si o bere, evident Ciucas pentru restu grupului. Cabana este renovata si arata destul de bine (preturi 5 ron o cafea, 110 ron camera dubla in weekend, 90 ron camera dubla in timpul saptamanii). Ne-am pricopsit si cu un catelus simpatic pe care l-am botezat repede Ciuc si ne-a insotit tot drumul, curajos si vesel nevoie mare.

Cabana Ciucas

Paznic Cabana Ciucas

Traseul este destul de lejer, cu mici dificultati dar nimic extrem (am vazut chiar si cu copii care urcau fara probleme si fara scancete lesinate "vreaaaau acasa"). Durata este de o ora jumate si noi ne-am incadrat perfect chiar daca m-am oprit destul de des sa fotografiez una alta.

Traseu Varful Ciucas

Traseu Muntii Ciucas

Muntii Ciucas

Ajungem pe platou, dupa care urmeaza o portiune de 15-25 de minute cu stanci si grohotis, destul de greu accesibila dar cu peisaje pe masura :)

Traseu in Masivul Ciucas catre Varful Ciucas

Traseu Muntii Ciucas - Varful Ciucas

Muntii Ciucas

Cabana Ciucas vazuta de pe traseul spre varful Ciucas

Muntii Ciucas

Tot continuam cu stanci, platou, stanci (nu de alta, sa nu ne plictisim).

Masivul Ciucas

Ultima parte spre varf este un pic mai abrupta.

Peisaj Muntii Ciucas

Si ca de fiecare data muntele iti rasplateste tot efortul depus prin peisaje superbe ...

Peisaje de pe Varful Ciucas

Varful Ciucas

Peisaj de pe Varful Ciucas

Peisaj din Muntii Ciucas

P.S: Traseul din Cheia pana la Cabana Ciucas si Varful Ciucas este foarte bine semnalizat, deci nu aveti de ce sa va faceti probleme.

Zilele Bucurestiului 2011

2011-09-21T22:59:00.000-07:00

Parc Herastrau, Bucuresti

Dupa cum stiti, weekendul trecut am sarbatorit zilele Bucurestiului, zilele acestui oras in care traim de placere, de nevoie, din obisnuinta, din comoditate...Multe evenimente au incercat sa aduca aminte de Bucurestiul de alta data, acel mic Paris cu care se mandreau strabunicii si bunicii nostrii si mai putin de acest Bucuresti nou, aparent doar modernizat, cenusiu, trist, ocupat, navalnic, agitat, bolnavicios prin ritmul vietii pe care ni-l impune.

S-a incercat reinvierea atmosferei de odinioara pe stradutele din centrul vechi unde locul pravaliilor mestesugaresti si negustorilor de odinioara a fost luat de zeci de cafenele, restaurante si baruri. Doar cele cateva croitorii si ceasornicarii uitate de lume, magazinase cu miros umed si ale lor fatade scorojite mai amintesc de centrul negustoresc de pe Lipscani.

Acum apar vitrine aurite cu rochii inzorzonate atarnate in geam in cautare de mirese aspirante.
In zi de sarbatoare centrul vechi a fost intesat de lume dornica mai degraba sa bea o bere la terasele pestrite decat sa cuprinda frumusetea Bucurestiului de alta data.

Mare aglomeratie mare si in Herastrau. Bucurestenii s-au calcat in picioare sa se plimbe gratuit cu vaporasul, suportand cu stoicism cozile vreme de multe ceasuri pentru o reducere de 5 lei in buzunar, 5 lei cheltuiti cu repeziciune pe o apa plata si un porumb fiert la 2 metri distanta de ponton sau doi mici si o bere la terasa din centrul Herastraului.

Targul mestesugarilor se intindea pe tejghele improvizate de o parte si de alta a parcului cu tot soiul de obiecte decorative, bijuterii din argint ce se voiau “vintage”, nimicuri a caror folosinta nu am reusit sa o inteleg.

Cel mai mult mi-au placut mestesugarii reali, veniti din toate colturile tarii cu porturi nationale, vanzand ii romanesti frumos cusute, ilice si alte pieptare, brauri colorate.

Bine intentionata a fost si initiativa organizatorilor de a aduce pe scena ansambluri populare ce au incantat publicul cu muzica traditionala. Pe mine m-a fascinat expresia fetei si mandria celor de pe scena atunci cand si-au facut numarul.

Organizatorii au adus in Herastrau cateva trasuri impodobite de mare sarbatoare, negandindu-se probabil ca inca nu detinem spatiul si buna organizare din Hyde Park sau St. James Park, iar armasarii se ingramadeau printre biciclete, caini, carucioare intr-un balci colorat si inzorzonat.

Din cand in cand domni si domnite imbracate ca in vremurile de alta data, lasandu-se fotografiati si admirati, purtand hainele ce aduc aminte de epoca galanterismului, a palariilor inalte si rochiilor cu trena isi faceau prezenta printre lume.

Tot in aceeasi perioada se adunau la Sala Dalles negustori mici si mari de-ale ceaiului si cafelei, sarbatorind in felul lor 552 ani cati a implinit Bucurestiul.

M-am bucurat mult mai mult aici printre mirosurile felurite de ceai sau cafea, batoane de ciocolata si vanilie si dupa ce mi-am multumit simturile gustativ si olfactiv, mi-am clatit ochii cu minunate cescute de ceai si nenumarate accesorii pentru a face o cafea buna.

Cred ca cele mai multe secrete le detin cei de la Delicatese Florescu, urmand o traditie armeneasca din 1530.

Drept sa spun, nu am avut placerea sa il cunosc pe domnul Florescu, dar cei care impartasesc cu dansul pasiunea licorii maronii cu care imi imbat simturile in fiecare dimineata, ne-au facut sa ne desprindem cu greu de borcanele felurite de cafea.

Incercand sa duca mai departe arta cafegiilor de odinioara, astfel de locuri in care respira pasiunea, in care vechiul se imbina cu noul iti aduc aminte de Bucuresiul de alta data, Bucurestiul veritabil.

Drum lung de strabatut pana acolo.

Text:Mara
Fotografii:Andrei Pop

Kent, the garden of England

2011-09-19T13:21:00.000-07:00

Daca primul tur ne-a gasit pe cararuile Angliei rurale cu tot ce este mai british, vizitand Cotswolds cu satele si dealurile inverzite tot timpul anului si Stratford upon Avon cu aerul lui shakesperian, in ziua urmatoare am ales o zona plina de povesti istorice din insoritul Kent cu nenumarate conace, castele si o uimitoare catedrala, Canterbury.

Biletele le-am achizitionat tot de pe internet (deja eram familiarizati cu procedurile) si ne-am infiintat la aceeasi Victoria Station, nauci de somn, cu cate un expresso dublu in mana, calmi si relaxati (de data asta eram de-ai casei ), uitandu-ne lung la cei care se agitau in jurul nostru si se imbulzeau care mai de care in a-si ocupa un loc in microbuzele puse la dispozitie.

Pentru cei interesati de aceste tururi, tin sa precizez ca firma mama, Premium Tour organizeaza plecari la aceeasi ora matinala din Victoria Station pentru cel putin 6 tururi diferite, asa ca aglomeratie mare si agitatie cat cuprinde.

Relaxati, ne-am terminat cafelele si zambind pe sub mustati ne-am facut si noi aparitia in microbuz. De data asta, o doamna mignona, zambitoare si imbracata in cel mai ciudat mod posibil (jacheta galben pai cu flori de un verde aprins, tricou rosu, pantaloni negri si slapi albastri cu sosete albe in picioare) avea sa ne fie ghid. Tin bine minte costumatia doamnei pentru ca nu imi puteam lua ochii de la jacheta galben pai, care, drept sa spun, a fost de mare ajutor in periplu nostru cand ne pierdeam de grup. Lasand acest aspect vestimentar la o parte, am avut o ghida pe cinste de la care am aflat enorm de multe informatii istorice despre intreg Regatul Britanic, nu doar despre locurile ce urma sa le vizitam.

Am parasit Londra pe la sud, spre regiunea Kent, numita si “Gradina Angliei” avand o traditie indelungata de pomicultura, cu o puzderie de case vechi, impozante si ne-am grabit sa fim primii turisti ajunsi la portile vestitului castel Leeds. Unul din avantajele unui tur este ca, mergand organizat, ai intaietate la coada de turisti iar ghidul are deja bilete cumparate (una peste alta elimini din start un aspect total dezagreabil pentru mine, de a sta la coada).

Sunt multe conace si case elegante in Kent, dar timp de vizitat insuficient pentru toate, asa ca m-am multumit cu o vizita la Leeds (cu gandul ca ma voi reintoarce sa vad mai mult intr-o alta vacanta, nu de alta , dar e prea frumoasa zona).

Nu am regretat pentru ca Leeds Castle, supranumit cel mai frumos din Anglia (aflat la aproximativ 70 de km de Londra) ne-a oferit imagini de basm. Aflat pe doua insule, inconjurat de lacul de la poalele dealurilor, castelul Leeds emana povesti din trecut mai ceva ca un manual gros de istorie.

Pe scurt, castelul a fost in proprietatea regalitatii, resedinta pentru 6 regine pana in momentul in care a fost facut cadou de Henric al VIII-lea delegatului sau in Irlanda. Castelul trece prin multe etape de modernizare si probabil, cea mai importanta este cea finala, sub organizarea proprietarei Lady Baillie despre care ghida noastra a povestit neintrerupt vreo 30 de minute. Aceasta lady americana a cumparat castelul in 1926 si cu ajutorul a doi decoratori vestiti din Franta a transformat complet interiorul castelului la cel care se poate admira si azi (se tin tot soiul de conferinte, baluri, nunti si alte evenimente).

Cu greu l-am tarat pe Andrei prin toate holurile si incaperile castelului (recunosc, sunt o mare admiratoare a stilului 1930-1960), pentru ca apoi sa isi ia revansa in gradinile palatului unde a pozat castelul din toate unghiurile si pozitiile. Gradinile labirintice te conduc spre o crescatorie de pasari ce se aud voioase de la departare si in rest alcatuiesc un luxos teren de golf.

Dupa vreo doua oare de plimbari in si in jurul castelului Leeds, ne-am alaturat grupului pentru a ajunge in Dover, punctul cel mai apropiat de continentul european. Nu as putea sa descriu cum arata portul, din simplu motiv ca nu l-am vazut. Ghida ne-a debarcat pe faleza unde stancile calcaroase albe ce se vedeau in zare sunt renumite pentru ca se zaresc de la mare departare, in larg. Se spune ca intr-o zi senina se poate vedea de pe faleza coasta Frantei. Eu m-am straduit din rasputeri sa vad petec de pamant la orizont, dar nu am reusit, asa ca ne-am incheiat vizita pe faleza in timp record de 5 min, doar pentru cateva poze.

Urmatoarea destinatie a fost Canterbury, un oras medieval inconjurat de groase ziduri de aparare, avand ca emblema catedrala Canterbury, biserica mama a Angliei devenita celebra dupa decapitarea lui Thomas Becket (arhiepiscop de Canterbury, militant impotriva rigorilor regalitatii ) de catre Henric al II-lea. In biserica este un loc special inchinat lui Thomas Becket si peste tot sunt semne ale peregrinarilor continue ce au avut loc in cinstea acestuia. Este impresionant interiorul prin grandoare, maretie, iar exteriorul a devenit emblema a orasului prin turnul central, al clopotnitei, ce se zareste din orice colt citadin.

Canterbury abunda de stradute medievale dar extrem de cochete, cu patiserii, restaurnate si magazine. Am avut libertatea sa ne separam de grup si sa ne alegem singuri restaurantul unde sa luam pranzul. Mereu pe fuga, noi am optat pentru o cafea si o placinta la una din patiseriile ce iti stimulau intens simtul olfactiv.

Dupa Canterbury grupul nostru s-a reunit cu una persoana lipsa pierduta pe stradutele din orasel. Cum probabil nu v-ati astepta, dupa 10 min de asteptat ghida a inchis frumusel usa microbuzului dupa ea si plecati am fost cu un pasager in minus. Ne-am mirat, dar punctualitatea si-a spus cuvantul, asa ca aveti grija cu orele de intalnire date pentru ca englezii vorbesc serios.

Ultima oprire a fost Greenwich, un cartier londonez in sud-estul Londrei unde ne-am despartit de sofer si am luat-o la pas vioi prin parcul intesat de lume, urmand cu interes geaca galben pai cu flori verzi. Din pacate nu am intrat sa vizitam Observatorul Astronomic, ci doar am trecut si noi vitejeste linia ce corespunde meridianului zero si am admirat Palatul Regal, o cladire construita “in oglinda” (cu alte cuvinte partea dreapta este identica cu cea stanga).

Drumul de intoarcere a fost cu o mini croaziera pe Tamisa unde am servit bineinteles ceai sau cafea (he,he...de data asta am ales cafeaua) si briose parfumate de capsuni sau ciocolata. Zic mini croaziera pentru ca mijlocul de transport este un fel de taxi naval sau autobuz cochet acvatic, cu statii in care se oprea din 5 in 5 min de o parte si de alta a Tamisei.

Am pus din nou piciorul pe pamant englezesc multumiti si de asta data de alegerea facuta, planificand in minte urmatoarea vizita.

Foto: Andrei Pop (http://andreipop.ro)
Text: Mara

Recomandari din UK:
Cotswolds, forever England - Un tur prin Cotswolds
Kent, the garden of England - Leeds Castle, White Cliffs of Dover, Catedrala Canterbury, Greenwich Londra
Londra - Amazing , incredible , extraordinary , noisy , cosmopolitan.....
Windsor Castle - O zi de primavara la Castelul Widsor

Cotswolds, forever England

2011-09-15T11:35:00.000-07:00

Ne-am trezit cu noaptea in cap intr-o dimineata racoroasa de primavara la Londra. Dupa 3 zile de colindat orasul cosmopolit in lung si in lat, bucurandu-ne de cele mai calduroase zile de primavara englezeasca (atat de atipic pentru insula) ne-am propus sa vedem si ce ne pot oferi imprejurimile. Nu ne-am incumetat sa inchiriem masina pentru ca eu una, dupa 3 saptamani de locuit in Londra, inca traversam haotic strada, uitandu-ma in toate partile si incercand sa imi dau seama de unde ar putea sa apara un mijloc transportor pe doua, trei sau patru roti (am vazut din toate). Probabil foarte complicat nu este condusul pe partea stanga, dar m-am declarat invinsa in incercarile de a-mi schimba tabieturile de dreptace convinsa si ne-am cautat alte posibilitati de calatorie.

Una din cele mai comode optiuni este turul organizat. Ne-am interesat pe internet, am citit cate ceva despre diverse companii si in final am ales Premium Tour. Din multitudinea de oferte de vizitat imprejurimile Londrei, ne-am hotarat sa vedem cea mai tipica zona englezesca, Cotswolds, cu cele mai specifice casute, luand pranzul mai mult decat traditioanal si bineinteles, cel mai british ceai de la ora 5 (nu este o incercare de a folosi record superlativul, dar cam asa suna prezentarea in pliantul turului). Fotografia din ghidul nostru si pretul turului (70 de lire de persoana) ne-au facut sa nu mai stam pe ganduri.

Ei bine...zis si facut. La 7 dimineata ne-am infiintat la Victoria Station si ne-am aranjat frumos in sir indian la coada, cu biletele cumparate online fluturand in mana. Imi trecusera emotiile legate de companie, daca biletele noastre sunt bune sau nu (gandesc romaneste, nu-i asa?) cand am vazut in marea de oameni printuri identice cu ale noastre si aceleasi semne de intrebare pe buzele tuturor (stam bine la rand?...aici e Premium Tour ?).

Curioasa cum sunt, am facut repede o analiza a grupului nostru si mi-am dat seama ca suntem cei mai tineri - ne insoteau in tur 6 australieni trecuti bine de 60 de ani, galagiosi si veseli, aflati in turneu in Europa, o doamna americanca alaturi de fiica ei care isi largeau orizontul cunoasterii pe vechiul taram european, un cuplu de asiatici foarte zambitori, dar de la care nu am reusit sa scot un cuvant toata ziua si bineinteles, noi. A aparut si ghidul ce avea sa ne povesteasca intreaga zi vrute si nevrute, un domn simpatic si extrem de vorbaret (banuiesc ca asa trebuie sa fie ghizii) care, timp de 30 de minute cat ne-a luat sa iesim din Londra, s-a amuzat copios pe seama politicienilor britanici, a trecut in revista evenimentul anului, nunta vestita a printului William cu Kate, a caricaturizat intr-un mod extrem de comic londonezul tipic si intr-un final, a inceput sa ne povesteasca de locurile ce urma sa le vedem.

Inceputul de zi nu se arata extraordinar cand mi-am lipit nasul de geamul rece si am vazut primele picaturi de ploaie (nu aveau sa fie ultimele). Dupa nici o ora de mers pe soselele britanice ingradite de lanuri de rapita aurie, intram in tinutul Cotswolds cunoscut si ca inima Angliei (The heart of England - ah, ce imi place cum suna!). Britanicii se mandresc teribil cu zona respectiva, o imbinare de sase comitate asezate pe dealuri verzi cat vezi cu ochii (terminatia denumirii, “wold” inseamna deal in engleza veche) pe ici colo cu paduri de fagi si stejari, iar in rest doar pasuni. Ne-am clatit ochii de verde ce contrasta puternic cu galbenul rapitei, o minunatie nu alta si am intrat in inima satului Burford (ei il numesc sat, dar aerul locului nu are nimic in comun cu satul romanesc).

E poate unul din cele mai clasice locuri britanice, chintesenta Angliei rurale. Casele inaltate doar din piatra au un aer rustic si cochet in acelasi timp. Cu obloane colorate, geamurile sunt intesate de flori ce mai indulcesc nitel asprimea pietrei.

M-am trezit brusc pe strada principala unde doar soseaua asfaltata si semnele rutiere iti mai aduc aminte de secolul in care traim. Personaje dichisite creionate de Jane Austen mi-au venit in minte, caci locul abunda de antique.

Nici nu imi mai amintesc cate si mai cate povestea ghidul, stiu doar ca am avut o ora la dispozitie sa patrundem mai adanc pe stradutele Burford-ului. Colegii de drum s-au avantat in tea-shopuri sau patiserii cochete pentru un mic dejun, iar noi nu stiam in cate zari sa o luam ca sa pozam tot, sa vedem cat mai mult, sa poposim si in biserica, sa intram in magazinasele de antichitati sau dulciuri facute in casa.

Dupa o ora de alergatura placuta (chiar daca afara era frig si umezeala), ne-am imbarcat cu grupul sa pornim mai departe, in inima tinutului, spre Bibury cel mai “dragalas” satuc din Anglia (asa ar suna in traducere libera vorbele de prezentare ale ghidului ce nu mai prididea cu superlativele). Cei 6 australieni s-au bucurat fantastic cu gandul ca acolo vom lua pranzul (de parca nu tocmai mancasera briose si prajiturele in Burtford) si uite asa, in discutii legate de mancare si meniuri traditionale am ajuns si la locul cu pricina, un han vestit din secolul 17, Swan Hotel, extrem de primitor si agreabil cu o curte imensa de flori si un mic lac pe care inotau ganditoare, cum altfel, doua lebede.

Ne-am facut intrarea in sat odata cu soarele si dupa ce am tremurat in Burford, aici ne-am bucurat de caldura si lumina, ne-au incantat fotografiile si am admirat gradinile din spatele restaurantului unde avea sa incercam pe stomacurile proprii un pranz veritabil englezesc: pastrav condimentat si rumen pe toate partile cu legume asortate si sos de merisoare (din partea organizatorilor) si ne-am indulcit cu placinte de pere.

Noi am zbughit-o repede la soare sa mai imortalizam ceva peisaje pentru ca locul arata foarte proaspat si timpul, din pacate, ne cam limita. Asta e unul din aspectele negative ale unui tur, nu ai tu timp sa lenevesti cat vrei si cum vrei, trebuie sa te tii de grup si grupul dupa tine si toti cu mic cu mare ne-am indreptat atentia catre urmatoare destinatie din zi, Stratford- upon- Avon.

In centru sade mandra o statuie ce il infatiseaza pe William Shakespeare, iar orasul abunda de locuri legate de viata acestuia. Aici poti vizita casa unde s-a nascut dramaturgul, in stil Tudor si cu grinzi masive de lemn sau cea in care a murit, o straduta mai la dreapta, in locul cunoscut de toata lumea, New Place. Alte asezari, intr-un fel sau altul, sunt legate de numele celebru: locuinta fiicei scriitorului, Judith , scoala de gramatica unde a invatat William, biserica ce ii adaposteste mormantul sau Royal Shakespeare Theatre. Toate le poti vedea in cam 30 de minute, fiind comasate in centrul orasului. Am poposit mai mult la New Place, un fel de Humulesti autohton, unde am mancat niste briose ciocolatii si am dat pe gat un ceai tare englezesc incercand sa imi ascund strambatura de dupa (nu ma omor dupa ceai, dar m-am gandit sa nu ii ofensez cerand in mod expres cafea ).

Despre calea de intoarcere nu e mare lucru de relatat : tot dealuri si tot verzi, pasuni intinse, oi, capite adunate in rotocoale comice si senzatia ce m-a tintuit tot drumul, ca mergem pe partea care nu trebuie.

Cam asa a fost primul nostru tur in incercarea de a descoperi sudul Angliei; mai urmeaza inca doua, pentru cei interesati, in special pentru Alexandra

Text: Mara
Fotografii: Andrei Pop Recomandari din UK:
Cotswolds, forever England - Un tur prin Cotswolds
Kent, the garden of England - Leeds Castle, White Cliffs of Dover, Catedrala Canterbury, Greenwich Londra
Londra - Amazing , incredible , extraordinary , noisy , cosmopolitan.....
Windsor Castle - O zi de primavara la Castelul Widsor

Transalpina…

2011-09-13T11:11:00.000-07:00

Transalpina, drumul regelui

Un nume sonor care te cheama la aventura, la necunoscut, la descoperiri neobisnuite... L-am auzit rostit cu multe prilejuri in ultima vreme, in media, intre colegi si cunoscuti si are o rezonanta nobila, fara indoiala. Ca geograf, am inchis ochii la aceasta denumire (om avea noi Alpii Transilvaniei, dar nu sunt chiar Alpii adevarati), dar ce conteaza, numele este foarte frumos.

Click pentru varianta 2009: Transalpina, cea mai inalta si misterioasa sosea din tara ("Drumul Regelui")

Cu aceste ganduri in minte ne-am instalat la volanul masinii noastre intr-un frumos weekend de toamna si am stabatut tara de la Suceava la Sebes, de dragul Transalpinei!

Ne-am facut un succint plan inainte, cu popas de o noapte la un prieten la Ocna Mures (care ne-a umplut tolba cu felurite bunatati, iar la urma sfaturi) si in dimineata de sambata ne-am propus sa “atacam” Parangul dinspre nord. Pentru asta trebuie sa ai ca punct de plecare acest vechi oras, Sebes, care la intrare te intampina cu denumirea lui germana, Mühlbach. Si intr-adevar, centrul orasului este foarte germanic, cu o catedrala imensa pe care am inconjurat-o cu admiratia cuvenita.

Dar la drum! Urmarim indicatoarele spre satele insiruite de-a lungul Sebesului (Sasciori, Capalna), stiind ca pe aceasta directie ne indreptam spre Obarsia Lotrului. Nu mica ne-a fost mirarea ca pe o tabla albastra, cam ponosita, gasim un indicator cu denumirea pretioasa, careia doream sa-i deslusim esenta: Transalpina. In apropiere si-a facut salasul un benzinar cu nume trasnit CĂTĂ OIL, dar altfel un tip bonom care ne-a ghicit din prima: “mergeti pe Transalpina!?” (ah, ce rezonanta placuta!) si urmeaza un sir de sfaturi. Am facut plinul, i-am multumit si pe-aici ti-e drumul!

Trecem prin Sasciori, un sat cu arhitectura intacta de tip adunat, germanica, apoi soseaua insoteste raul Sebes pana sus la Oasa, cand pe stanga, cand pe dreapta. Se vede ca este proaspat asfaltata si inca se lucreaza la structura de rezistenta, la diverse traversari, podete si poduri. Dar toate astea nu te deranjeaza pentru ca peisajul incepe sa fie promitator: versanti inclinati, impaduriti, iar la partea lor superioara se terminau cu platouri netezite de vechi eroziuni pe care se practica oieritul. Ba se zaresc si case sau or fi constructii temporare.

La fel arata si Capalna, sus, pe platou fiind indicata vechea cetate dacica, apoi Sugag, Martinie – niste sate ce te duc cu gandul la Austria sau Elvetia dupa felul cum sunt casele asezate, coloristica si mai ales arhitectura foarte solida. Acum l-am inteles pe Sadoveanu de ce a parasit apa Moldovei sa vina aici pe valea Frumoasei (cum se mai numeste Sebesul spre obarsie) si sa petreaca multe zile, descrise apoi cu darnicie in povestirile sale.

Pana sus la Oasa, Sebesul este acum o suita de baraje in arc sau din anrocamente (Capalna, Tau, Oasa), prilej de popas, de admirat constructiile, lacurile, peisajul in general si de intrebat: care e Transalpina? Stanga sau dreapta?

Toti cei pe care ii gasesti acolo sunt turisti ca noi, dar norocul e ca unii vin de pe Transalpina si aceia stiu bine: pe dreapta! Asta aici la Tau, ca la barajul Oasa a fost invers, la stanga, peste baraj, era Transalpina. Indicatoare sunt foarte numeroase spre diverse cabane, schituri etc, dar nici unul clar, Transalpina, cum ne-ar fi placut la toti (si eram destui pe drum).

In sfarsit, trecem si de lacul Oasa, una dintre amenajarile hidrotehnice aflate la cea mai mare altitudine, 1255 m (cu popasuri dese pentru admirat diferite unghiuri de peisaj) si ajungem la intersectia Voineasa (stanga), Petrosani (dreapta). Uf, iar nimic de Transalpina! Noroc cu flerul nostru de geografi si o cotim spre dreapta. Sirul de masini oprea ezitand in fata celor doua table.

Bine am facut ca am carmit spre dreapta, pentru ca nu am mers mult si am iesit in golul alpin.

Ooo, ce strigate de entuziasm! Ce deschidere, ce lumina!....dar si ce puhoi de masini. Curgeau toate nesfarsit in ambele directii. Ne-am amuzat ca parca suntem pe Magheru si nu puteam traversa soseaua sa mergem la un izvor pe partea cealalta.

Desi e 10 septembrie, turmele de oi nu au coborat la iernat, asa ca stanile erau foarte active. Pe langa ele, cainii ciobanesti si nelipsitii magarusi. Acestia s-au incapatanat, dupa cum le e soiul, sa stea fix in mijlocul soselei pentru ca asa masinile opresc si ei se pot bucura de delicatese (si toata lumea ii imortalizeaza digital).

Ei, da, abia acum zicem ca suntem pe Transalpina, soseaua care meandreaza pe suprafata indelung slefuita a granitului de Parang ce arata greoi, garbov si tare plesuv. Ne-am mirat ca lipsesc jnepenii, atat de bogat reprezentati in alti munti inalti. Doar iarba aspra pe care nu o indragesc nici animalele.

La vremea asta de toamna cu temperaturi ridicate ma asteptam sa gasesc aici un verde crud pe muschii ce imbraca toate suprafetele pe care iti cad ochii. Dar nu...este o culoare terna, pamantoasa, de fapt sunt muschi zdreliti de sutele de picioare si de zecile de roti de masini de toate calibrele. Asta e! Soseaua parca a fost gandita sa permita accesul si tancilor de cateva luni sau babelor octogenare (cum au fost cei ce au pranzit veseli langa noi).

Aici te simti, intr-adevar, pe acoperisul lumii, suprafata de eroziune de la 2100 m este aproape perfecta, neteda, taiata in granitul batolitic dur, acum cateva zeci de milioane de ani. Masivitatea si duritatea acestui grup muntos te impresioneaza. Atat de bine au fost slefuite stancile granitice, incat ghetarii pleistoceni cu greu au putut sapa niste circuri mici pe partile laterale ale platoului.

Sub acest aspect te izbeste comparatia cu Fagarasul (evident, vazut de pe Transfagarasan) unde perspectiva reliefului glaciar cu creste zimtate, ace, turnuri, prapastii uriase te face sa te simti mic si plin de teama.

In Parang, dimpotriva, simti ca ai atata putere (data de netezimea incredibila a platoului superior, larg cat vreo trei stadioane de fotbal), incat prinzi curaj sa te bati chiar cu Cel de Sus ! Ei, unii prezenti acolo chiar ca si-au propus asta, dupa cum voiau sa escaladeze varfurile din jur cu masina.

Marea desime de oameni si masini din toate colturile patriei (si nu numai) nu prea ne-a dat ghes sa intarziem prea mult. A, da, fiecare a simtit nevoia sa manance acolo sus, pe acoperisul lumii si, sa nu zic de rau, dar nu am vazut gunoaie.

Cred ca acea intindere aproape de cer ne-a indemnat pe fiecare sa ne luam resturile cu noi in punguta si sa oferim muntelui respectul cuvenit. Oricum, daca as fi vazut pe cineva aruncand un cat de mic chistoc, eram in stare de scandal monstru. Dar nu a fost cazul.

Am plecat mai departe, pregatiti sa coboram pe partea sudica a muntelui, spre Novaci.

Coborasul a fost destul de lejer, trecand prin statiunea Ranca, unde nu am poposit

(se construieste foarte mult si din aceasta cauza iti lasa impresia de moloz peste tot) si ne-am si pomenit in Novaci.

Soarele era inca sus pe cer, asa ca am admirat toata rama sudica a depresiunilor carpatice, Polovragi, Horezu, Slatioara, Costesti, cu intranduri fermecatoare in trupul muntelui, unde se ascund vechi manastiri. Peste tot te imbie pensiuni cochete sa poposesti peste noapte, ceea ce am facut si noi.

Text: Invitat Maria R

Transfagarasan - Balea Lac

2011-09-12T23:14:00.000-07:00

Pana nu demult cea mai inalta si vestita sosea a romanilor, Transfagarasanul a fost cucerit de alt nume, la fel de sonor si emblematic, Transalpina. Cucerit oare?...cu siguranta la altitudinea de 2042 m coboara binisor sub cei 2145 m din pasul Urdele (Transalpina ) - asta e o certitudine matematica, dar parerile sunt destul de impartite in rest.

Stiu...pe buzele tuturor rasuna noul motiv de mandrie romaneasca, dar Transfagarasanul are inca misterul lui, frumuseatea de neegalat, meandrele impresionante ce strabat Fagarasul, tunelul dintre cele doua versante, nordic si sudic al muntelui, viaductele si podurile.
Cei 13 kilometri dintre Balea Cascada si lacul Balea serpuiesc in munte, sub zgomot asurzitor de apa ce musca si sapa in piatra, iar distanta aceasta mi se pare de neegalat in frumusete.

Omul sfinteste locul sau, la noi la romani, il schimba cu desavarsire (de cele mai multe ori negativ). Astfel, pana nu demult, Transfagarasanul a fost denumit soseaua gratarelor si ma intreb daca Transalpina nu il va surclasa si la acest capitol. Ramane de vazut....

Foto: Andrei Pop (http://andreipop.ro)
Text: Mara

Dupa-amiaza la Mogosoaia

2011-09-12T00:08:00.000-07:00

Duminica a fost cald si bine, deloc miros de toamna la cele 30 de grade celsius din termometru intr-un weekend de septembrie in care ne-am hotarat sa facem o vizita la palatul Mogosoaia ( ne-am gandit ca parcurile ar fi supra aglomerate de bucurestenii ramasi in capitala care, dupa alergatura de dimineata pentru caiete, creioane, carioci, penare, radiere vor cauta oaze de verdeata si liniste ).

Noi nu am alergat dupa rechizite ci dupa vreo 2 ore de relaxare departe de centru si asa, din inertie, ne-am indreptat spre Mogosoaia. Am ajuns cam in 20 de minute pe Calea Grivitei, iesirea spre Straulesti cu ochii dupa indicatorul de pe partea dreapta pentru palatul Mogosoaia - destul de usor de neobservat (l-am ratat o data).

Mogosoaia nu mai arata demult a castel burghez in frumos stil brancovenesc sau curte domneasca cu diverse acareturi si sere ingrijite de flori (pot doar sa imi imaginez ce si-a dorit boierul Mogos pentru sotia dansului la origini )
.

A devenit mai bine zis un parc mai mare ademenitor pentru bucuresteanul dornic de picnic, gratar, mici, iar cladirea este inconjurata pe ici-colo de schele metalice. Imbucurator faptul ca se face ceva pentru intregirea frumusetii de alta data, cu coloane, arcade, flori si motive brancovenesti sculptate in piatra.

Inca de la intrare am fost intampinati de o mica piata ambulanta cu ardei, rosii, porumb - asta era destinata probabil gospodinelor grabite, venite la o plimbare prin Mogosoaia, dar cu gandul la muraturile si borcanele pline de zacusti ramase acasa. Ne-am continuat plimbarea facandu-ne drum prin multime - daca liniste am cautat, liniste am gasit si a urmat un adevarat slalom printre caini cu sau fara stapan, carucioare, biciclete, fotografi de ocazie si ale lor modele.

In stanga este amenajat un loc special pentru picnic suprasolicitat de altfel, la dreapta se ridica in aer mireasma de mici condimentati bine si intorsi pe toate partile, strategic asezati, reflectandu-se in geamurile serelor de alta data ale gradinii Mogosoaia.

Ne-am continat plimbarea spre lac...

...unde am avut alta surpriza (tot neplacuta) si unde am constatat ca anunturile gen "scaldatul interzis" sunt complet ignorate. Cativa tineri incinsti probabil de temperaturile fierbinti se gandisera ca nu le-ar strica o baie la palat ( cu spectatori) printre coloane si leii de piatra ce pazesc terasa dinspre lacul Mogosoaia .

La fel de ignoranti mi s-au parut si paznicii (in numar mare ) care brusc atunci si-au gasit de lucru in alte locuri din padurea Mogosoaia, evitand a-si face pana la urma treaba pentru care erau platiti, aceeasi paznici carora li s-a parut normala parcarea fix in centrul gradinii. Ma rog, cand masina are o anumita marca si numarul ''divin'' 777 e la purtator, pana si palatul Mogosoaia isi deschide portile pentru tine.

Degeaba am incercat sa gasesc o oaza de liniste caci fiecare alee si cararuie era bine batatorita de picior omenesc sau patruped si din toate cele 4 zari se auzeau voci duhovnicesti ce binecuvantau poporul ''cartierului'' Mogosoaia impletite armonios cu muzica populara de mica petrecere privata organizata la palat sau cele cateva acorduri manelizate apartinand fanilor de picnic in aer liber.

Multi ochi curiosi priveau in zarea nu foarte indepartata de peste lac catre vilele cele mari ale bogatasilor neamului ce isi ridicau semete acoperisurile si brusc am realizat discrepanta fantastica dintre cele doua maluri: prezentele impunatoare intr-un stil modernist (la limita grotescului chiar) pe de o parte si palatul cu a lui gradina impresurata de doritorii de cer, soare, aer liber si metru patrat de verdeata comuna de pe cealalta parte.