Tynna's Hideout

Culori

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Sun, 08 Sep 2013 21:43:00 +0000

Se pare ca scriu pe blogul asta anual. Cred ca il folosesc ca pe o supapa a sufletului cand simt ca totusi imi este peste mana sa gestionez presiunea de una singura. De una singura...pentru ca indiferent cat de minunata e viata in lumina zilei, seara culorile lumii dispar si in locul lor ies la suprafata culorile sufletului.

Ma gandeam zilele trecute ca sunt un om rau, ca probabil am un suflet urat fiindca daca ar deceda bunicul, spre exemplu, nu as plange fiindca e bunicul meu, as plange fiindca o fiinta a suferit si a murit. Mi-am dat seama in acel moment ca am plans dupa Florica, Zgooby si Blacky mai mult decat am plans dupa unii oameni. Am realizat, spre teroarea mea, ca sunt detasata emotional pana la punctul asta extrem, dezumanizant.

E adevarat ca am crescut intr-o familie destul de rece din punct de vedere afectiv, si poate ca intr-un fel e vina lor ca nu au oferit un dram de afectiune ca sa inteleg cum functioneaza procesul. Dar apoi ma gandesc ca poate nici ei la randul lor nu au fost invatati sa iubeasca, si in acest caz, scuza lor e ca nici pe ei nu i-a invatat nimeni. Dar daca in cazul lor pot sa ii scuz fiindca nu au fost invatati, oare pe mine pot sa ma iert fiindca nici pe mine nu m-a invatat nimeni?

Vin acasa si pun capul pe perna si ma gandesc ca e mult mai bine ca sunt detasata emotional si ca nu am nevoie de "bagaj". Motivatia mea principala este ca, mai devreme sau mai tarziu, toata lumea pleaca de langa tine, fie fiindca unii aleg asta, altii nu aleg, dar mor si efectul e cam acelasi...singuratatea. Si atunci mai bine nu te atasezi prea tare si lasi lucrurile sa curga pe langa tine, iti construiesti un buncar si te bagi acolo si te bucuri de cat de bine iti e tie cu tine. De-ar fi asa.... La un moment dat iesi din vizuina ta (pana la colt, sa-ti iei o Milka cu alune, ba nu, acum la dieta, o cola zero) si in alea 10 minute vezi langa tine oameni, cunsocuti sau nu, care pentru cateva fractiuni de secunda, cat treci pe strada pe langa ei, sunt fericiti si isi impart existenta cu altcineva. Si simti ca macar pentru alea cateva secunde ai putea sa dai copy/paste acelui template si in viata ta. Poate ca maine oamenii aia se despart, mor, pleaca... dar alea cateva secunde efervescente ard in profunzime o imagine in suflet. Te intorci in fortareata ta si te gandesti sa scoti mana pe geam, poate cineva se va opri, de curiozitate. Si cineva chiar te ia de mana, si in fractiunea aia de secunda vezi mintea celuilalt ca pe o pajiste nesfarsita unde sunteti 2 cai salbatici alergand prin peisajul luminat de apusuri si rasarituri pictate in pastel. Si iti doresti ca indiferent unde ai alerga si in planul nostru fizic, indiferent de imprejurari, acasa sa fie in bratele lui. Si iti mai doresti sa poti sa migrezi dinspre tine spre el, sa aluneci din corpul tau ca o umbra pe asfaltul nocturn, si sa treci in al lui, sau el in al tau, faceti cu randul. Dar asta pentru o fractiune de secunda.

Ti se da drumu la mana, sau uneori alegi sa dai tu drumu. Si iti zici ca e mai bine asa, ca acum el poate fi fericit. Doar ca din eterna grija fata de altii, realizezi ca nimeni nu impartaseste virtutea asta si deci, nimeni nu are grija de tine, decat tu. Si incerci sa te gandesti ca, macar ai un pat mare, unde te poti intinde, ca te poti foi, rasuci, inveli in patura ca intr-un cocon, ca poti sa dormi fara sforaitul altcuiva sau fara sa te trezeasca din somn cand se duce la baie, sau fara sa te sufoce cu tinutul in brate cand deja iti e cald, sau ca nu trebuie sa mergi tiptil sa nu il trezesti. Bune motive...doar ca nu functioneaza intotdeauna. Vrei sa ii auzi cadenta respiratiei, sau sforaitului, dupa caz, sa poti sa il gasesti in pat la doar un brat distanta, sa te trezesti buimaca si sa il invelesti fiindca stii ca tu ai obiceiul sa iei toata patura, sa il saruti pe frunte, sa te lipesti de el.

Si in timp ce te gandesti in patul tau de 2 persoane, ce goala si mare e camera si cata liniste o scufunda, trec orele. Odihna clar nu vei primi. Incerci sa iti gasesti o patura emotionala in care sa te infasori, iti creezi un EL, din nimic uneori, sau poate ca are un chip. Daca are chip, e cu atat mai sfasietor sentimentul. Fiindca din toate coordonatele fizice carora ne supunem, sunteti in acelasi univers, pe aceeasi planeta, in acelasi flux temporal...dar nu intre aceiasi pereti. Si incerci totusi sa adormi, fiindca maine vei fi ocupata cu munca, vei lasa aceste absurditati. Si singurul moment care iti aduce somnul are ca

precursor amintirea unei imbratisari si a unei tineri de mana. Fara vorbe, fara gesturi inutile, doar atingerea. Apoi incerci sa transpui starea in planul tau actual, cu putin noroc adormi. Dar maine e deja azi si basmul asta inainte de culcare nu o sa functioneze pentru totdeauna.

It's been a while

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Sun, 07 Oct 2012 11:51:00 +0000

Time goes by, whether I want it or not, I am growing older, don't know if wiser :).

So..What have I been up to for the past year or so since my last post?
Not much, I've wasted my time on a job that only paid bills and brought no other satisfaction, I did however learn to have an infinite amount of patience, I can safely say that (aside from my mother) nobody can ever anger or upset me, no matter how hard they try, I've developed a shield against the frustration I usually gathered while dealing with less intelligent, improperly brought up people

I've also met a few friends along the way and I would really like to say I haven't lost any on the way, but I'm not completely sure of that. I've laughed, sometimes cried with my new friends. I've moved in with them, we shared our lives, our time and our dreams.

I've learned long ago that people come and go, that comes as no surprise, I just feel guilty and useless that I couldn't make it work, I couldn't keep them happy so they'd stay. I like winning so I naturally want to succeed in everything I do, but what happens when people are broken into small pieces, shattered beyond imagination, torn, twisted and stepped on? I've always wanted to heal, to help, to mend so I was always attracted to people with traumas, frustrations, people filled with sorrow and I've always made it my mission to "fix" them, to heal their wounds, to patch them up with my own essence and existence, hoping that once they're complete they would be happy. I failed, everytime, they left with the patches that I tore from my own self in order to mend their broken souls. I have become selfish, impervious to feelings beyond smiles. I do not want to open up, I've spent to much time doing that on people that most certainly I tried to love and care for.

I've grown colder, however I've honed my social abilities to look perfectly sociable, friendly and adorable, truth is, I am a master of deception and people are buying into that and somehow I don't mind because I only need to stay true to myself and few others that I call Friends.

I've never harmed anyone on purpose nor have I inflicted pain without being provoked, even when taunted I resisted hurting people but most times I feel the need for revenge and I like serving it like a coup d'etat, unseen, unthought, yet most people would have felt it coming. They say poison is a women's weapon, I don't deal with that, I deal pain by strategically removing people's support groups, splitting them from their friends, leaving them stranded as they did me, I give them a spoon-full of their own medicine, I watch them as they frantically try to grab hold of someone and everyone turn their backs, I watch them despair as they crawl, I occasionally enjoy crushing them and sparing them of further distress, but most of the time I just enjoy my sadistic side, my newly developed, fully fledged sadism.

I guess I've turned slightly bitter since the last time I wrote...

Mail

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Mon, 18 Jul 2011 02:50:00 +0000

Hope you had fun friday si poate postezi niste chestii...it would be nice.

Ah, btw, blogul tau e cel putin ciudat, indica older posts dar te duce la newer si viceversa. Ia daca intri intr-unul din articole, the previous one nu e corect dpdv cronologic, m-a dus cu o luna inainte de postul pe care eram. So you should check that out.

Si pt ca m-ai parafrazat zicand ca blogul ala esti tu si orice ai zice ar fi redundant, am citit niste postari. Sunt anumite pasaje in care scriem la fel incercand sa exprimam o chestie abstracta, ceea ce e dubios, eu am un stil obiectiv dar pe care il imbogatesc cu exemple personale, estompand aproape complet orice urma de obiectivitate, totusi atunci cand il citeste un third party, tot e de acord cu ce e scris acolo, cumva retinand nota obiectiva asemenea unei note inalte abia sesizabila a unui parfum.

Scrii cu mult mai bine decat mine, ceea ce merita aplauze (nu faptul ca scrii mai bine, ci faptul ca recunosc eu asta..:)) ). Dar presupun ca asta se intampla de obicei cand se sedimenteaza niste lucruri si incerci sa le expui... Adica atunci cand vezi o piatra de chihlimbar cu o insecta fosilizata in ea, nu mai incerci neaparat sa scoti intamplarea in sine in evidenta (how the little bugger got there) ci pur si simplu prezinti bucatica de chihlimbar pentru ceea ce este acum, superba, rezultatul unei actiuni, dar mai impotanta este ea decat actiunea.

Eu scriu random, intre stiluri (daca ar exista stiluri care sa fie macar tangentiale cu ce si cum scriu eu), uneori expuneri narative, la inceput o mica tentativa de proza, ceva liricism pe care nici eu nu-l apreciez si acum mi se pare kitschy dar le las acolo pentru ca traseaza o evolutie (in zig-zag, zbor de libelula) dar e a mea. Si exact ca experientele proprii, sunt cucuie valoroase (asa imi zicea tatal-mentorul-prietenul-meu de-nadejde-liviu).

Initial vroiam sa scriu doar primul paragraf, ca era doar un fel de notificare/informare/programare dar evident ca am brodat si am ajuns la...ce ai citit pana acum.

Noaptea am chef de scris, sa nu te sperii daca primesti mailuri nocturne, e liniste, aer rece si miros de pamant plouat, lumina galbuie a iluminatului stradal schimbandu-si unghiul si tiparul dupa frunzele care numara masurile unei melodii pentru care inca nu am urechi de auzit. Si cam asa am ajuns sa lungesc mailul fara intentie.

Presupun ca e o lectura placuta in comparatie cu cazurile de serviciu asa ca, doar ca un favor fata de tine (?!), iti mai scriu niste randuri.

Am o punga de fistic, ador fisticul, e printre putinele gusturi greu de sintetizat, la inceput simti o aroma de aluna, dar cu prima masticatie gustul se raspandeste intr-o aroma aproximativa cu coaja unei paini calde, iar cand inghiti pasta (curios) aproape dulceaga esti strafulgerat pe cerul gurii de o senzatie amaruie-uscata dar placuta. Imi place.

Adie vantul in camera, e placut, mai ales ca maine iar voi intampina caldura de cand ma trezesc. Afara e un pom frant din trunchi de furtuna. Mie imi place aerul acela incarcat dinaintea furtunii, e ..empowering. Probabil de-aia preferata mea de la X-men a fost mereu Storm. Ah a propos, uite aici ceva ce mi-a placut f mult si iti va placea si tie : http://www.youtube.com/watch?v=05ip-N0H1Ig Daca as avea o superputere as vre sa pot transforma materia la nivel molecular, imagineaza-ti un fel de Midas + trickul ala cand din niste arme indreptate catre tine apar niste buchete de flori + puterea Medusei (de a transforma materia vie (fiinte) in minerale, roci) + combustie instanta + puterea craiesei zapezii care ingheta oamenii...the combinations are limitless.

Sunt un fan al sci-fi-ului si genului fantasy. Nu pentru ca urasc realitatea, ci pentru ca scriitorii aceia au luat o situatie atat de comuna zilelor noastre, au transpus-o intr-un univers cu alte reguli, cu personaje create dupa tipologiile pe care le vedem noi pe strada dar cu toate astea, mai evoluate, si..au rezolvat de multe dintre problemele actuale, in unele cazuri au descris avansuri tehnologice care chiar au avut loc in mai putin de un secol de la data scrierii cartilor respective.

Cartea mea preferata este Dune de Frank Herbert, am citit toate volumele cu sufletul la gura. :) Sa iei intrigi politice, familii din case/clanuri adverse, sa-i aduci pe o planeta atat de infertila pe cat de fascinanta si necesara galaxiei pentru ca, desi era o planeta desertica, acolo traiau niste viermi de nisip care defecau "the spice", un condiment undeva intre hrana si drog, un fel de aurolac..dar nu chiar...era important pentru ca mijlocea anumite viziuni ale unor oameni inzestrati cu sensibilitate in acest sens. Aici se numara un fel de masonerie feminina Bene Gesserit, societate secreta, mistica, majoritatea preoteselor (femei suspendate undeva intre planul mistic si cel politico-pragmatic dar de multe ori cu agende proprii chiar si in sanul sisterhoodului). Si pe aceasta planeta (Arrakis) incepe saga unui Mantuitor al Dune-ulii, Muah'dib, fiul uneia dintre casele care se lupta pt putere. De acolo religia (impropriu-zis) se impleteste cu supravietuirea, cu reciclarea apei sub orice putina (purtau costume speciale doar ca sa isi recicleze transpiratia, urina), o civilizatie unde sangele este tot apa si in care durerea pierderii cuiva nu se solda cu lacrimi, fiindca era o risipa de apa. Si povestea continua...

Se prea poate sa o fi citit si tu si sa fi batut campii de una singura, hell..si-asa scriu la mailul asta de vreo ora :))

Cred ca o sa postez asta si pe blog. Noaptea sunt eu, mai mult decat ziua, carapacea e aproape complet dizolvata si nu mi-e frica de mine sau de lume. Dar asta cere terapie...nu in sensul medical al cuvantului, ci intr-unul uman, personal, intim, TU stii.

Vise placute, suflet geaman.

Diminetile imi dau pofta de scris

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Mon, 16 May 2011 03:42:00 +0000

Cam pe vremea cand am lasat blogul asta incercam sa invat despre cum sa tii la un om. Am cam incercat un an de zile. Si am picat la testul asta, adica am picat groaznic. Am fost egoista, mult prea mandra sa recunosc ce inseamna pentru mine, mult prea inhibata din anumite puncte de vedere si mult prea stricta in ceea ce priveste regulile/normele bunului simt si ale conduitei. Si am facut asta in mod repetat.
Mi-am cerut scuze doar cand am vazut ca-l doare, am dat inapoi can deja il calcasem pe inima si am plans doar cand a plecat.
Dar asta e o alta poveste. Mult prea personala chiar si pentru blogul asta.
In definitv, am luat o piatra si o alta piatra si am batut din ele. Nu am stiut sa te cizelez si nu ai stiut cum sa te lasi cizelat. Desigur si reciproca e valabila, am fost mult prea speriata si indaratnica ca sa te las sa te apropii.
Nu, nu regret ca s-a terminat, oricum nu era nici un viitor in asta, regret doar ca a fost un test pe care l-am picat remarcabil. Domnisoara "Stie-tot", cum arogant si enervat imi ziceai cateodata, da chiar ea, a facut varza un lucru prntru care nu-ti trebuie carte.
Si evident, acum mai mult decat oricand nu voi lasa pe nimeni sa ma atinga, voi fi o leoaica turbata chiar si intr-o cusca din care stiu ca nu pot iesi. Voi fi o actrita desavarsita in ceea ce fac zi de zi, chiar si atunci cand lumea e cel mai prost public. Voi fi orice numai nu Eu, pentru ca asa nimeni nu imi va exploata slabiciunile si nimeni nu va putea sa ma cunoasca.
Si stiu ca e gresit, dar tot o sa o fac si daca o sa devin o scorpie, asta e, cel putin nu dau banii pe servetele si batiste si cel putin nimeni nu va plange dupa mine, pentru ca nimeni nu ar iubi o scorpie.
Asa ca, no happy ending pentru doua motive, nu e sfarsit, si sigur nu e fericit. O sa-mi continui existenta singuratica asa cum am facut-o si pana sa apara el.
Nu cred in Feti-Frumos dar am standarde prea ridicate, stiu multe despre de toate, dar nu stiu sa ofer iubire. Asta e un lucru care nu se invata, se simte. Asa zicea, eh uite ca n-am organul asta de simtire, si in acest caz imi trebuie un profesor, poate asa invat sa iubesc cu mintea, pentru ca din cate vad, nu stiu sa o fac cu inima.

Confesiune

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Wed, 17 Nov 2010 02:19:00 +0000

De-ar fi sa-mi daruiesti azurul sclipirilor acestui val,
As desena cu el ispita, sperantele ce inca mai rasar.
De-ar fi sa invatam iubirea, am construi imperii din neant,
Si de s-ar indura Maritul, am deslusi labirintul neincheiat.
Si-atunci ne-am pierde unul intr-altul si ne-am gasi sufletele,
Le-am face sa ne cante o singura viata pe un pian, oh cantecele ...

De-ar fi sa rupem din noi un zambet si sa cream frumosul,
De-ar fi sa dam din noi iubire si sa cream omul,
De-ar fi sa strige din noi dreptatea si sa cream ratiunea...
Atunci, visele noastre ingemanate ar cobori in realitate.

Si de-ar mai fi sa vezi in mine, tot ce iubesti tu la tine,
Tot ce-ti lipseste, tot ce ramane, dintr-o samanta de iubire.
Atunci s-ar face doar un om, un singur ochi, un singur dor,
O minte dreapta si-o inima pura, si astfel Opera din pumnul de tarana.

De-ar fi sa-mi ceri adancul noptii, ti-as darui privirea,
De-ar fi sa vrei sa invatam iubirea...

Celine Dion - Because you love me

Schimbari...

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Thu, 24 Jun 2010 23:12:00 +0000

Am decis ca m-am plictisit de mine...ce ramane de facut? Nu, nu sa sar in fata metroului, ci doar sa fac niste schimbari. :)
Am renuntat sa mananc paine, sper ca asta o sa ma ajute sa scap de vreo 2-3 marimi la haine, de obicei functioneaza. Alta masura ar fi ca nu mai mananc noaptea decat iaurturi sau fructe.
Alta schimbare ar consta in faptul ca mi-am constientizat defectele in postul anterior de pe acest blog. Adevarul e ca am o oarecare doza de vanitate (destul de importanta) si sunt pisaloaga fata de V, fiindca mi se pare ca nu isi ingrijeste atitudinea si imaginea fata de persoane straine, iar eu, spuneti-mi cum vreti, consider ca imaginea e foarte importanta. Asadar pentru ca asta este ce cred eu, mi-am dat seama ca am nevoie de resurse ca sa o ingrijesc, mai pe scurt, m-am angajat. Job-ul e intr-un centru de apeluri in limba franceza, revin cu detalii ulterior, intr-un post dedicat.
Exista o persoana care e langa mine, desi uneori sunt dincolo de limita sa de toleranta, multumesc V.
Cu facultatea am facut un pic de ghiveci, dar reglam in toamna fiindca pentru mine e important sa dovedesc (inca o data imaginea!) ca sunt in stare sa mentin standardele (notele) pentru buget, adica sa fiu printre primii 15.

Cam cu asta am fost eu ocupata in ultima vreme. Revin cu alt post in legatura cu conceptia mea despre locul de munca, in general dar si al meu, in particular.

And I just can't keep living this way
So starting today, I'm breaking out of this cage
I'm standing up, I'mma face my demons
I'm manning up, I'mma hold my ground
I've had enough, now I'm so fed up
Time to put my life back together right now

Asculta mai multe audio Muzica

Oglinda, oglinjoara...crrrrac...zbang

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Mon, 31 May 2010 14:28:00 +0000

Fara prea multe adaosuri, omul ramane om. Daca pui briz-briz-uri pe el...este in continuare om, dar cand tot ce-l face pe el om sunt doar briz-briz-urile, e grav.
Eu nu ma plac pe mine fiindca nu m-am accesorizat cu suficiente briz-briz-uri, o fi bine, o fi rau... Dar ce consider ca e rau, dar pana la punctul asta consider a fi un rau necesar, e ca nu-mi plac oamenii care uita de imaginea lor, ba se si complac in ideea ca e ok sa arati ca o mazgalitura in peisajul pestrit al orasului. Nu-mi place atitudinea de "da, dispun de mijloacele prin care sa am o imagine buna dar nu-mi pasa". Prespun ca poti invoca lipsa de timp si lipsa banilor ca sa te scuzi. OK. Dar atunci cand totusi le ai pe amandoua nu mai ai nici o scuza....Da, exista si extrema cealalta...sa pui pe tine atatea prostii incat sa arati ca un papagal in costum de clovn plecat cu sorcova in cautarea curcubeului...vi se pare ca am exagerat cu descrierea ? Doar ilustram stratul de machiaj, litrul de fixativ, mormanul de haine din nylon si cm de tocuri.
Candva un amic imi spunea ca cea mai frumoasa femeie i se pare cea trezita dimineata, ciufulita, cu ochi mici, imbracata in camasa lui. As intelege de ce. Un alt amic imi spunea ca spre deosebire de multe femei, eu dimineata arat chiar foarte bine si nu-mi pun ceasul cu o ora inainte ca sa-mi dreg figura.
Eu regret doar ca deocamdata nu-mi permit sa imi exprim stilul prin propria imagine, dar ce pot sa previn, macar, este sa nu arat ca un accident industrial.
Postul asta presupun ca e o frustrare de a mea :)) legata si de mine dar si de altii.

It's the simple things in life we forget...

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Thu, 06 May 2010 11:48:00 +0000

Am tot scris despre ce nu este in regula cu mine. Azi o sa mentionez lucrurile pentru care sunt recunoscatoare in viata mea.
Din cate stiu eu, eu si si oamenii din jurul meu sunt sanatosi, fara probleme care sa ne ameninte viata. Sunt recunoscatoare mai ales pentru oamenii astia, unii dintre ei tin la mine mult si ma bucura acest lucru. Aici includ prietenii adunati de pe diverse site-uri, chat-uri dar si profesorii mei. Acum la facultate am niste profesori absolut grozavi, nici n-as putea cere mai mult. Da, la categoria asta intra si familia mea...nu sunt inca total convinsa, dar le datorez viata si ceea ce sunt intr-o oarecare masura asa ca intra si ei aici. Multumesc pentru tot ce am invatat de la oamenii de mai sus. Multumesc pentru situatia care m-a facut sa petrec primul an de facultate in caminul in care sunt, daca n-ar fi asa de scump mi-ar placea sa stau aici si anul viitor. E pasnic si imi aduce aminte de blocul unde am copilarit :).
Sunt recunoscatoare pentru ca mereu e cineva langa mine, exact cand cred ca sunt singura, apar oamenii mei dragi si-mi dovedesc contrariul. Stiu ca sunt contradictorie si ca de multe ori nimeni nu intelege cum sa se poarte cu mine fiindca functionez pe mai multe frecvente dar niciodata nu poti stii sigur pe care dintre ele sunt. Va multumesc ca imi suportati reactiile de autoaparare, care de cele mai multe ori se manifesta prin sageti veninoase declansate la cel mai mic gest pe care il interpretez ofensiv, desi nu e neaparat asa. Si multumesc pentru ca incercati sa tineti pasul cu mine si nu va suparati cand pun frana de mana si fac un U-turn ca sa alerg in directia opusa...desi nici eu nu inteleg de ce fac asta. Multumesc si pentru ca suportati rautatile mele gratuite care sunt menite sa va tina la respect atunci cand simt ca imi invadati teritoriul.
Multumesc pentru ocaziile oferite sa iau contact cu noi oameni, culturi si sa descoper locuri noi. Multumesc pentru ocaziile care imi satisfac setea de cunoastere, de nou.
Mentiuni speciale pentru cativa oameni pe care nu i-as schimba si nu i-as da pentru nimic in lume (ordine strict alfabetica) aditza, OLDanny, rayro. Am invatat multe de la ei, nu doar fiindca am avut spirit de observatie, ci pentru ca mi-au dedicat din timp. :)
aditza

OLDanny

rayro

Si pentru noi toti

Inceput de sfarsit

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Wed, 28 Apr 2010 15:11:00 +0000

Si de maine intru iar in foc automat in ceea ce priveste facultatea. Si sincer nici nu ma prea intereseaza cum o sa se termine, iar peste 2-3 luni, 2-3 ani, 20-30 de ani, nici atat. Am obosit, mda, tocmai eu... Imi voi reveni, desigur, pana la sfarsitul zilei in curs. De ce am obosit, fiindca iar simt nisipuri miscatoare sub picioare, fiindca iar am impresia ca sunt complet singura si iar incep sa gandesc strict in teorii conspirationiste. Mi-am dat seama de lucrul din urma acum cateva zile cand mi se da add pe Ymess de catre un individ, in secunda urmatoare l-am luat la perchezitionat, cine e, ce vrea, scopul si durata vizitei...Omul a zis ca are ID-ul de aici, de pe blog, adevarul e ca eu l-am afisat special, nu m-as putea plange ca-l ia lumea de aici. Si fiindca sunt alienata mintal cateodata, l-am luat la intrebari, sigur n-ai facut schimb de liste?, sigur nu ti-a dat vreun amic glumet ID-ul? Ce ma enerveaza la mine nu e precautia exagerata ci faptul ca pana la urma e un ID de mess, trebuia sa las omul sa se desfasoare si sa vedem daca merita conversatia...nu, eu am scos coltii imediat. Chiar el observa, in gluma, o evolutie din scorpie in vipera.
Legat de "sistemul de autoaparare" o prietena mi-a reprosat de curand ca eu nu las oamenii sa se apropie de mine si ca nimeni nu poate afirma ca este prieten intim cu mine (si nu, nu ma refer la fuck buddy, desi desigur..si astuia i-ai zice intim:)) ) Pai si cum as putea sa am? Pana acum mi s-a dovedit faptul ca oamenii sunt specializati in dezamagiri, sa le ofere si sa le primeasca. Nu, multumesc. Si aici, draga prietena, ma apostrofeaza "da' nu poti fi dezamagita decat daca ai asteptari"..da, dar zi-mi cum sa nu am asteptari de la un om pe care l-as lasa in sufletul meu? Adica ar trebui sa las un taur intr-un magazin de portelanuri? N-ar fi mai logic sa tin usa inchisa? Si uite asa ma enervez iar pe ideea de neputinta...de a imi controla propriile ganduri.
Si sunt oameni care vin si pleaca, incerc sa nu ma atasez, dar cum sa n-o fac? Pai sa stiu vreodata ca un prieten de-al meu e amenintat in vreun fel, iar eu stiu sau pot sa opresc raul, n-as sta o clipa pe ganduri...si daca peste un timp..prietenul nu mai e prieten, pleaca...where does that leave me? Si sa fiu indiferenta mai ales fata de oamenii pe care-i numesc prieteni, nu pot...Cerc vicios. Daca as fi singura pe lume as face tot ce as vrea eu..fiindca asta e..sunt puterea suprema, nu fac rau nimanui...Dar daca nu sunt singura, inseamna ca incep sa ma atasez, incep sa-mi doresc ca un grup de oameni sau un om, in special, sa-mi fie aproape, si da, incep sa visez, cum ar fi sa fie ...si creez portrete, foarte realistice, de altfel, insa oricat de bine m-as specializa in gandirea si comportamentul uman, e ceva pe care nu-l citesc, si zbang...cand intervine acel ceva, indiferent de calitatea portretului...chestia aia e o pata imensa pe care n-o pot accepta, fiindca e dezamagirea sau potentialul de a ma dezamagi pe mine.
Si iar nu-mi dau seama de ce nu-mi ajunge timpul pentru mine... inca doua luni, si apoi voi avea macar o grija mai putin...Si cine stie ce va mai fi la vara...daca as avea banii, as pleca, de nebuna, sa vad lumea, fiindca trebuie sa schimb atmosfera, m-am plictisit iar mie plictiseala mi se pare insuportabila, de ce nu ies din ea? Fiindca sunt chestii pe care trebuie sa le rabd si sa le fac, in plictiseala...si din plictiseala.

Moving on

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Thu, 22 Apr 2010 17:39:00 +0000

Cam asta ramane de facut dupa ce el intr-un moment de ratacire imi da la 2 noaptea mesajul ca "Maine nu voi mai fi" si continua cu "Ea a hotarat ca eu astazi trebuie sa mor, dar n-o voi ierta, o voi lua cu mine, gandul o va tortura pana la suicid..Cu bine..." Nu raspundea la telefon, am sunat la Serviciul de Urgenta, l-au gasit exact cand vroia sa plece din camin...si sa se duca...nu stiu unde. Ceea ce in mod cert nu-i voi ierta, nu e slabiciunea pe care a avut-o, ci faptul ca dupa 12 ore in care nu stiam daca e viu, mort, in spital, il sun de pe telefonul colegei mele de camera, iar ei ii trimite mesajul "Cine esti" pentru ca dupa 5 ore, sa ma sune si sa-mi spuna ca nu vroia sa vorbeasca cu nimeni, ca n-a raspuns nimanui la telefon... Nu trec peste faptul ca l-a dururt efectiv in cot de mine, a putut sa-i dea unui numar necunoscut un mesaj, dar mie, sa-mi spuna ca e ok, nu a putut. In definitiv, de ce mi-a trimis mie mesajul ca se sinucide? Oricum am insemnat prea putin pentru el. Si eu de ce a trebuit sa trezesc cativa prieteni comuni la 2 noaptea ca sa incerce si ei sa-l linisiteasca, eventual sa dea de parintii lui...Eu de ce nu am dormit o noapte intreaga si am plans ca o proasta cu gandul ca nu l-am putut ajuta? De ce dintre toti oamenii, eu am sunat la Salvare si Politie si am incercat sa aflu tot ce se poate ca sa-l ajut? De ce in loc sa ma duc la partialul la chineza mi-am batut capul cu el? De ce a doua zi eram o epava? Si macar un sms..."Sunt bine, te sun cand o sa imi revin" era suficient.
Sunt multe chestii pe care le pot ierta si peste care pot trece, fara sa repsoez persoanelor in cauza respectivul lucru, dar atunci cand nesimtirea iese la suprafata, peste asta nu pot trece...De ce? Fiindca prietenii pe care i-am trezit in noaptea aia mi-au zis: "Eu am cursuri maine dimineata", Eu sunt schimbul 1, n-am chef de prostiile lui", "N-are decat, daca atat il duce capul"...isi merita pretenii pe care ii are, fiindca aceeasi atitudine a avut-o fata de mine...the only person who gave a fuck. Asta a fost o lectie, cel putin in ceea ce-l priveste, sper sa nu-i treaca prin cap alte asemenea, fiindca imi inchid telefonul si dorm. Nu pot sa ma nesimtesc pe viata unui om si probabil si pentru altii voi reactiona la fel de protectiv ca pentru el, dar pentru el de acum incolo, nu mai misc un deget.
Cam atat.

Contractari si subcontractari

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Wed, 31 Mar 2010 15:40:00 +0000

Cand nu gasesti ce cauti, cauti in alta parte, nu renunti la ce cauti, poate in timp mai lasi de la tine dar nu renunti. Eu nu gasesc asa ca am mai multi suppliers, de la unul, o chestie, de la altul, alta, imi pare rau ca trebuie sa fie asa, dar nu am alternative.

Decizie

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Thu, 25 Mar 2010 23:02:00 +0000

Se ingramadesc nori grei de furtuna peste un cer care si-asa nu mai are adancimea de odinioara. Nu stiu daca o sa ploua sau e doar de avertisment...e trist. In zile ca asta ma simt atat de singura incat ma intreb de ce oamenii nu exprima mai multa afectiune. Apoi imi aduc aminte cum merg eu, zi de zi, dreapta, cu o expresie impenetrabila, cu ochi care nu zabovesc asupra nimanui ci pur si simplu merg, si merg...robotic in exterior, mi-e frica...da, observ ca trebuie sa fiu rece, pot sa fiu rece, automata, dar nu-mi place. In zile ca asta mi-e dor de el. Nu stiu daca mi-e dor de el fiindca e o zi innorata sau dorul devine dureros, augmentat peste limita de toleranta din cauza vremii...Nu, nu mi-e dor de el doar cand se innoreaza, mi-e dor mereu, dar reusesc sa functionez la parametrii normali, a-mi arata durerea e a dovedi ca sunt slaba, iar asta e de neiertat.
Si poate ca as lasa garda jos cand sunt cu el, dar nu-mi da nici macar el voie. Imi cere sa nu ma atasez de el fiindca momentan e cu sufletul bucati si n-ar putea sa-mi ofere nimic, nici macar o vorba buna...Ciudat e ca mi-e mai mila de el, de faptul ca-l doare si ca sufera, decat imi e de mine, ca sunt prinsa intre doua alternative...a renunta la el si a scapa de povara faptului ca durerea lui devine si a mea, dar evident, pierzandu-l pe el, si a ramane alaturi de el, a trece prin toate insecuritatile pe care le prezinta situatia actuala...Halal alegere.
N-am plans, n-am sa plang. Da, eu plang cand moare cineva pe randurile unei carti sau in lumina unui ecran, plang cand imi moare animalul de companie, atat de incorect zis...de fapt cand imi moare prietenul necuvantator. Plang dar ascund bine asta, mi se pare jalnic sa plangi pentru ceva ce oricum nu poate fi readus la starea initiala. Doar mama, bunicii si 2-3 prieteni m-au vazut vreodata plangand. El ar avea dreptul sa ma vada plangand, si ar avea dreptul sa planga in bratele mele, i-as accepta durerea ca fiind a mea...dar nu ma lasa nici macar sa vorbesc cu el cand sufera. Aproape ca imi interzice sa-l ajut.
Mi-e dor de el..si asta e impropriu zis...mai degraba e ca si cand ai avea ceva amputat si simti ca ar trebui sa fie acolo...nu stiu daca tot dor se numeste.
Si e atat de gol fara el, nu simt dependenta fata de el. Nu-l sacai cu apeluri si mesaje. Nu am nici cea mai mica pornire posesiva in ceea ce-l priveste, apreciez ca si el e la fel fata de mine. Nu ne incalcam limitele dar renuntam de buna voie la ele...pacat ca doar foarte rar, el din nevoia de a nu-i fi distrus si-asa fragilul echilibru, iar eu din orgoliu ca voi parea mica si proasta.
In trei luni nici n-am dormit in bratele lui si poate e mai bine, mi-as fi legat si mai mult existenta de ratacita lui inima. Poate ca l-ar fi durut si pe el, in mod inutil.
Daca mi-ar da voie sa ma apropii, si nu mi-ar aminti mereu ca o sa ma faca sa sufar daca ma atasez prea mult, poate as avea o sansa sa-l ajut. Refuza in mod continuu...at least I'd have a fighting chance...acum stau si privesc cum se chinuie, cum agonizeaza in trecut.
Ea inca mai are putere asupra lui, l-a distrus, s-a distrus si inca il poseda la nivel emotional. Nu stiam ca o simpla femeie poate distruge nu doar 4 ani jumatate de relatie si o promisiune de casatorie...ci poate distruge perpetuu visele unui om care a iubit-o si care imi zambeste trist ca si cand n-am dreptul sa stiu ca-l doare.

Nu renunt la el.

Primavara capricioasa

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Wed, 10 Mar 2010 16:10:00 +0000

Acesta este un post neimportant :))
Primavara e mereu pentru mine un prilej de visare. O fi din cauza ca nu ma simt in elementul meu intr-un anotimp ata de dezorganizat, ba ninge, ba ploua, ba iese soarele, apoi bate vantul...de s-ar hotari odata. Si totusi primavara imi place, intr-un mod ciudat, desigur. Sunt la fel de capricioasa ca ea...de m-as hotari odata ce vreau in viata mea si ce nu vreau, ce adaug sau las, si ce dau afara (cu sutul de rigoare).
Stiu ca cineva care ma cunoaste va spune ca eu oricum visez indiferent de anotimp...mda, adevarat si totusi primavara augmenteaza senzatia de cap intre nori...
Asadar, primavara asta e anotimpul restructurarilor, dar sper sa nu urmez modelul specific romanesc...facem planul de restructurare si nu-l punem niciodata in aplicare din lipsa de multe chestii..de fapt doar pretexte. Ei bine, eu desi am avut New Year resolutions...au fost asa...generale, acum vor fi ceva mai exacte...si anume...ma reinventez pe mine, ma tin de chineza si de hindi ca d-aia am venit la facultate si orice altceva va ocupa planul 2..exact..orice altceva...Asta e..singurul lucru de care pot fi sigura e reusita mea pe propriile puteri, asa ca no more slacking off...
O primavara frumoasa si inovativa pentru toti (cei care o doresc astfel).

Suferinte pe portativ

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Thu, 25 Feb 2010 23:06:00 +0000

Linistea serii, doar uneori casa mai respira cate un geamat dar nu de batranete, de prea multa drama a carei martora a fost. Pereti goi...un singur tablou, primit cadou de la M. Si cate un gand tresalta intr-un psihic epuizat. Maine e vineri...azi, de fapt, nu ma descurc cu timpul, sunt atemporala. El nu a mai sunat, eu sunt prea orgolioasa ca sa-l sun.
E liniste doar aparent...capul meu vajaie, sufletul meu e complet adormit, refuza sa traiasca, el vrea lucruri frumoase, eu nu i le pot oferi.
Scriu...cuvintele curg intr-un sir ciudat...note pe portativ...Debussy. Ma doare si nu vreau sa ma autodiagnostichez, nu-mi trebuie doctor. Ma doare "el"-ul lui din mine...abandon.
Dumnezeu mai are si alte treburi, nu-i pot cere atentia acum, sunt destui oameni care au mai mare nevoie de El. Pentru mine un singur "el" ar rezolva totul...daca ar fi aici. Si cu toate acestea am optiuni...nu e un "el", sunt niste "ei", nu vreau decat unul, dar va trebui ca el sa fie dispus sa ia pe umerii lui zambete dureroase, lectii bune dar scumpe...tot ce am eu. Trebuie sa ma vrea el, visatoare, idealista, incapatanata, versatila, spontana, lenesa, copila, matura, sexuala, inocenta...inca-l mai caut.
Ma doare si nimeni nu vede, fiindca nu vreau sa se vada, suferinta e o rusine, e o umilinta pe care o tin ascunsa ca pe o Cenusareasa...cate nopti am visat la pantoful de clestar.Si mai trece o ora, niste batai de inima inutile, niste cantitati de CO2 degajate, taste tocite, neuroni suprauzati, ochi obositi, cautare indelunga, goala.
Felinarul care lumineaza strada e zgarcit. Se aprinde rar si se stinge exact cand e groapa cu noroi in fata ta...dar se reaprinde...uneori. Si sufletul meu are noroi pe picioare caci felinarul era stins...o sa ma curat, poate maine pe strada felinarul se va aprinde cand trec eu pe acolo.

Despre oameni...Random thoughts and not well structured

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Mon, 22 Feb 2010 20:56:00 +0000

Cate n-ar fi de spus despre oameni...Pe mine ma fascineaza specia asta, a carui specimen minunat sunt si eu (imi lipseste modestia!!!). Ca specie, nu avem limite, ne adaptam, invatam, traim si totusi luati fiecare in parte suntem una cea dintre cele mai netrebnice specii de pe Terra. De ce?
Putem sa facem rau pe o scara larga, ne inrobim intre noi, ne omoram intre noi...mai cunoasteti vreo specie care sa faca asta? Eu nu. (A se vedea variile teorii conspirationiste)
Candva oamenii au fost canibali, n-am evoluat prea departe..."mancatoria" e de alta natura, dar e, cu siguranta. De ce nu putem sa avem loc unii de ceilalti? Suntem multi, dar totusi nu depasim fauna planetei. Asadar de ce trebuie sa ne asuprim reciproc? De ce trebuie sa ne auto-distrugem? Cred ca eram mai in siguranta cand luptam cu betele cu tigrii si lupii. Atunci ei erau cei mai mari inamici ai nostri, acum suntem noi insine. Asta ne face sa fim o specie cu probleme grave de personalitate.
Nu accept argumente care privesc gandirea, experienta si educatia diversa a fiecaruia dintre noi, pana la urma suntem o specie a carei decadere va sta la mana noastra. Evolutia noastra ne va fi sfarsitul atunci cand trecem peste omenie si peste ceea ce ne face oameni, ca sa devenim mai presus decat ceilalti. Nu subminez autoritatea care guverneaza planeta, nici macar in cazul unei conspiratii mondiale, sunt prea multe oi care trebuie conduse cumva, inca nu cunosc ca libertatea celorlati poate fi respectata doar cenzurand-o pe cea proprie. Cand vom ajunge sa ne respectam pentru ceea ce suntem, atunci legile vor fi redundante si anarhia ar aduce paradisul unei societati disolubile si paradoxal, unitare.
Desigur, asta va mai dura atat de mult incat nu putem face altceva decat sa privim cu ochi critici sau nu, modul in care lumea se dezvaluie ca un circ cu numere din ce in ce mai proaste.
Nu urasc sistemul, e singurul mod prin care putem fi tinuti cat de cat pe un nivel egal. Nu ma credeti? Pai legea junglei zice ca cel mai puternic supravietuieste, dar unii argumenteaza ca cei care se adapteaza au sansa de a ramane in fruntea turmei. Eu sunt si adaptabila si puternica, eu as supravietui, dar cati dintre ceilalti ar reusi asta? Asa ca nu urati sistemul, e bine ca exista, altfel si mai multi ar fi deja morti.
Nu urasc globalizarea, orice unificare, la orice nivel, indiferent de interesele din spatele ei, are totusi cateva merite.
Nu urasc Masoneria/ Illuminati din motive simple, cineva trebuie sa guverneze, desi nu sunt de acord ca puterea sa fie centralizata...totusi, n-am nimic cu guvernarea mondiala atat timp cat eu pot sa fac ce vreau in limitele in care nu fac rau nimanui.
Da, accept sa fiu condusa, pentru ca acelasi sistem la care zbieram ca ne omoara, tot el ne protejeaza, asa cum poate.
Schimbarea incepe cu modul in care ne purtam unii cu ceilalti, apoi modificam sistemul...asa ca oameni buni, live and let live... (Nu, n-am fumat, nu, nu fumez de obicei, nu, n-am de gand, nu, nu ma puteti face sa incerc :P)

Altceva

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Sat, 13 Feb 2010 19:53:00 +0000

Exista lucruri care iti consuma timpul, nervii, banii...te consuma pe tine si asta fara ca la capatul sacrificiului sa se afle vreun scop nobil. Pur si simplu sunt lucruri pe care le facem si le facem degeaba, stiind ca practic nu fac nimanui nici un bine....hm, unii le-ar zice vicii, si le-ar zice bine, dar eu as evita termenul acesta pentru ca in general oamenii se gandesc le ceva evident ca tutunul dar se pot ivi si din lucruri aparent nevinovate...jocuri video...DA, guilty as charged, tocesc tastatura predominant pe tastele sageti, datorita seriei Need For Speed pe care am jucat-o cap-coada...e ok atat timp cat iti face placere, asa cum mi-a facut mie...dar cand incepe sa te oboseasca...nu mai e ok.
Si da, e un viciu pentru ca e o zicala "A man has a drink, then the drink has the man". Ei bine cam asa e si cu unele lucruri din viata noastra...E ok sa le facem atat timp cat ne distreaza sau ne fac un bine, sau altora.
Si nu-mi spuneti ca sunt eu obsedata de jocuri, la fel de bine asta se poate aplica si relatiilor. Deunazi, ii spuneam prietenei mele Monica, indragostita de Trent, ca atat timp cat el inca o compara la fiecare pas cu "cealalta" si ii scoate in evidenta greselile, imperfectiunile si cat de buna e "cealalta", mai bine sa nu investeasca nimic in relatia cu el. Azi am primit pe messenger "I have been spending time with Trent but he is so disrespectful at times. When I talk to him and he is watching tv, he never wants to pay attention to me. If it is someone else he will talk to them but to me, he is always hurshing like a dog. I think i want to leave him for good. He is mean to me...tell me what you think". Raspunsul meu: "If you've reached this decision you probably had enough time to think this over. I'm all for the idea that couples sometimes have rough periods and need to stick together, but when it comes to Trent, he hasn't been the honest person in the world and he also keeps reminding you that you can't compare to that girl, so...let him be for a while, and see if he's coming to you, if he's not..then leave him for good and don't look back." Deci da, relatiiile pot fi asa si cati se gasesc in asa ceva si nu-si dau seama.
Pana la urma eu cu NFS habit...sunt cat de cat norocoasa, I can quit anytime I want, really, I just have to press Q on the keyboard and Enter...really I can...Can I?

Sesiune

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Mon, 11 Jan 2010 16:04:00 +0000

De examene, de sentimente soptite la telefon sau tastate emotionat pe tastatura deja obosita...Sesiune.
Ramane doar faptul ca in ambele situatii e nevoie de bunavointa si munca, multa, putina, depinde de nota pe care o vrei si cu cat te multumesti. Eu nu sunt usor de impresionat, eu vreau totul, putin poate reusi oricine, mie nu-mi ajunge, nu ca as fi lacoma dar am asteptari de la mine, asa ca ma duc sa muncesc pentru examen sau pentru un strop de fericire.
Desigur toate sunt trecatoare, si examenele, si fericirea, dar macar simt ca am realizat ceva, am invatat o lectie.
In cazul in care se intreaba cineva de ce bat campii...nu-i bat ca mi-s dragi. Poate o sa va fac cunostinta cu cine e vinovat pentru stropul de fericire...sau poate nu :) Oricum, sunt ocupata, e bine sa fii ocupat, simti ca traiesti si apreciezi relaxarea...Gata, am de lucrat pentru un scop...

Fum...

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Thu, 07 Jan 2010 20:42:00 +0000

In fiecare zi trecem pe langa oameni, copaci, bucati de cer...si ce ne ramane din asta? Nimic? Pentru unii, da.
Ca un mic experiment am mers la facultate timp de 2 luni cu castile in urechi, ascultam muzica sau un post de radio...ciudat e ca eram mult mai atenta, mult mai alerta la lucrurile din jur. Apoi ca un adaos, mi-am adus aminte de un film...9 1/2 weeks unde un barbat exploateaza simturile unei femei si o duce pe limita ratiunii excitandu-i la maxim cate un simt in timp ce o priva de toate celelalte...ma gandesc cat de prezenta era tipa de fiecare data.
Prin experimentul asta vroiam sa-mi dovedesc ca pot sa retin toate situatiile prin care trec cat mai bine posibil. Si am reusit, am reusit sa ajung la punctul in care totul nu e doar fum in jurul meu, reusesc sa disting nuante din sufletul oamenilor, nuante componente ale lucrurilor care par atat de banale...
Totul devine clar atunci cand crezi ca pierzi perspectiva, asta am extras din experimentul de mai sus, extrapoland pot afirma ca totul merge sper bine chiar daca simti ca esti pe o panta descendenta. Lucrurile pentru mine incep sa se rezolve de la sine si daca totusi au nevoie de interventia mea rolul meu e unul destul de necomplicat...asa ca e totul ok, nu vad doar fum, nu simt doar fum...

Biletel

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Mon, 04 Jan 2010 12:50:00 +0000

Inceputurile se scriu mereu cu litera mare, sfarsiturile se marcheaza cu punct. E ca si cand o cutuma ramasa din timpuri vechi iti impune sa nu ai sfarsituri marete din inceputuri modeste. Eu nu cred ca avem in noi nobletea necesara pentru a intelege destinul separat de alegerile pe care le facem.
Poate ca unele lucruri incep grozav si sfarsesc groaznic, dar unele lucruri sfarsesc grozav desi au inceput groaznic. De ce nu s-ar putea si viceversa? Pana la urma e un fel de reversibilitate care ar trebui considerata reala. Singura problema apare din cauza faptului ca nu realizam nimic din ceea ce se petrece, intelegem doar cand tragem linie si facem bilantul, si doare, ca unele lucruri nu le-am spus cum, cand si cui trebui sau ca unele lucruri le-am spus cum, cand si cui nu trebuie, si doare, cand lovesti pe altul devine mai rau decat daca te-ai lovi pe tine, si doare, si doar asta ramane, si doare si uneori durerea nu are nume. Dar orice sfarsit e un pas spre un alt inceput, nimic nu e vesnic, niciun juramanat, nicio stanca, nicio stea. Asa ca ne ridicam, ne scuturam si mergem mai departe.
Cat timp sunt in viata am o singura datorie - SA TRAIESC - greseli, reusite sau rezultate mediocre, ideea e sa le traiesti nu sa ramai agatat de amintiri contabilizate si indexate. Drumul e prea lung ca sa te impiedici de fiecare piatra.
Iarta-ma.

Sa fie de bun augur...

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Fri, 18 Dec 2009 13:33:00 +0000

Ultima postare pe anul acesta... Ma duc acasa, nu din dorinta mea ci pentru ca n-as avea ce face in Bucuresti (!?!?!). Ma duc acasa pentru ca trebuie sa soseasca o comanda de carti, ma duc acasa fiindca vreau sa-mi cumpar niste haine de unde stiu eu ca-mi plac, ca in Bucuresti nu m-am familiarizat inca cu magazinele, ma duc acasa pentru ca sunt sarbatorile si imi voi vedea prietenii cu care voi pleca mai apoi spre Iasi...a, da si ma duc acasa fiindca vreau (pe cine pacalesc eu...) sa fiu cu ai mei de Sarbatori. Mda...nu mi-e dor de ei si daca as putea sa nu-i vad nu m-ar deranja...
Am purtat discutii extensive cu diversi prieteni despre cum nu mi se face mie dor de oameni, e simplu, cand ii am langa mine ma bucur enorm de prezenta lor, cand nu ii am langa mine, ma bucur de liniste si ma mai bucur cu gandul ca-i voi revedea. Pana la urma, de ce sunt considerata anormala? Pentru ca nu imi este dor, de ce ar trebui sa-mi fie? De ce ar trebui sa sufar? As putea sa ma bucur de oamenii din jurul meu, de ce sa-i regret pe cei care nu sunt aici, facand asta ii neglijez pe cei care imi sunt aproape..si intru intr-un cerc vicios in care niciodata nu ma bucur cu adevarat de compania cuiva fiindca mereu ma gandesc la altcineva...Asadar...De ce ma etichetati anormala? Mi se pare cu mult mai logic sa-ti iubesti toti prietenii in mod egal si sa razi, vorbesti, glumesti cu ei atunci cand poti, sa-i ajuti cand au nevoie dar sa nu te gandesti inutil la ei cand nu sunt langa tine, in schimb sa traiesti cu adevarat clipa langa oameni dragi...asta cred ca e cel mai grozav lucru.
Asa ca n-o sa-mi fie dor, dar daca va revad, ma voi bucura enorm.
Sarbatori fericite tuturor si un An Nou cat se poate de bun.

Un pic pierduta...adica un pic mai mult decat in mod normal

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Sun, 06 Dec 2009 20:44:00 +0000

Experimentez ceva nou, senzatia pe care o pot asemana decat celei pe care ar simti-o un corp ceresc pe event horizon-ul unei gauri negre, senzatia aceea care e atat de tentanta, de placuta, te apropie de ceva pe care nu-l cunosti dar il poti cunoaste si cu toate astea stii ca daca mai faci un pas campul gravitational va fi prea puternic sa te mai poti intoarce. Asa ma simt eu, vreau sa alunec, vreau sa simt caderea si cu toate astea stiu ca dupa acel moment o sa izbesc fundul prapastiei cu o viteza comparativa cu warp 12.
Sincer, ma simt usor dezorientata, am nevoie de ceva, cineva care sa ma tina ancorata pentru ca slabesc si o sa sfarsesc prin a ceda tentatiei, ce pacat ca tocmai ancora mea e cea cae ma trage in vartejul atat de fascinant...
Astept sa vad cum vor cadea zarurile, unoeri pasii mei ajung bine fara ca eu sa stiu unde ma poarta, iar daca totusi asta e greseala mea, marea greseala, asta e, mi-o voi insusi, prefer sa cunosc paradisul si apoi iadul, decat sa raman ignoranta pe pamant.

Identitate

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Mon, 16 Nov 2009 21:06:00 +0000

Omul a avut o fire de pionier, spre deosebire de alte fiinte, oamenii risca aproape totul pentru cunoastere, pentru un anume "ceva" pe care oricare dintre noi il cauta, indiferent ca e o persoana, un beneficiu material, un adevar etc.
Cautam oameni pe care sa-i iubim si care sa ne iubeasca, ne cautam frati, surori, iubiti, iubite, mame, tati...prieteni...si-n tot acest timp ne cautam pe noi.
Societatea ne dicteaza sa traim impreuna, de aici plecand si asa-numitul "spirit de turma" cand din dorinta de a fi acceptat, aproape ca renunti la o parte din tine, pentru a deveni o fotocopie a unui ideal nerealizabil...frumusetea...cati alearga dupa ea? Si asta pierzandu-se pe ei insisi pe parcurs...
E pacat cum renuntam uneori sa ne vedem pe noi si cautam in afara noastra, la altii, ceea ce este adanc impregnat in genetica dar si psihicul nostru.
Multi incep sa realizeaze ca tiparele sunt limitari, uneori tiranice, atunci incep sa calce pe langa dunga dreapta intr-un dans in zig-zag, adesea sunt admonestati pentru indrazneala de catre cei care considera ca ordinea nu se poate mentine decat daca toti suntem uniformizati in gandire si comportament...Cand incepem sa ne rupem de cei care ne limiteaza, ne impun diverse rute in viata, atunci incepem sa traim simtind viata, nu trecand pe langa ea. Incetul cu incetul ne descoperim calitatile, defectele, frumusetea care vrea sa izbucneasca si pe care o tinem cu atata zgarcenie sub lacat, ne e frica sa simtim si sa aratam ca simtim.
La fel de incet, dar sigur, incep sa simt, sa ma simt pe mine, in spatiul meu, sa apreciez lumea asa cum e ea, dar sa reusesc sa pasesc atent peste capcanele celor ce vor sa ma includa intr-o turma tacuta si supusa. Nu voi accepta sa traiesc viata dupa directiunile celorlalti, doar eu imi pot dicta destinul, nici macar eu nu vreau sa imi impun limite, pot sa fac totul si pot sa ating infinitul, limitele actiunilor mele ar trebui sa fie reprezentate doar de limitele vointei si inteligentei mele, atat, nu de parerile sau judecatile altora.
Asadar va invit la eliberare, incercati sa simtiti lumea nu sa o priviti ca la televizor, incercati tot ce va ofera minunatul parc cu distractii...case de groaza, roller coasters, plimbari prin gradini fermecate, zane, zmei, vrajitoare, printi (mai mult sau mai putin usor de observat)...totul merita macar observat daca nu incercat.

Trenuri, ganduri

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Sat, 07 Nov 2009 15:52:00 +0000

In ultima vreme m-am plimbat cu trenul foarte des si am remarcat cat timp ai sa gandesti atunci cand nu poti face nimic decat sa astepti. Mi-am dat seama ca e dureros modul in care traim si asta pentru ca la un moment dat gustam durerea gandindu-ne la fericire si asteptam asa cum astepti sa ajungi cu trenul vietii la o destinatie mai fericita...problema apare atunci cand cobori din tren si-ti dai seama ca drumul spre fericire nu s-a sfarsit si asta fiindca nu exista, plus ca atatea obstacole, suferinte, tristeti stau de-a lungul caii ferate.
Ma gandesc ca si viata chiar e in van, sari din tren in tren, in ideea ca o sa ajungi unde-ti propui si bineinteles asta se intampla foarte rar...alergam dupa ceea ce nu exista...nici nu ne dam seama ca scopul unei astfel de calatorii nu e destinatia, ci calatoria in sine...
Asa am inceput eu sa iubesc mersul pe tren si sa nu ma mai gandesc ca-mi doresc sa ajung mai repede la destinatie, pana la urma toti ajungem la o destinatie, fie ca ne-o dorim sau nu, fie ca ajungem cu intarziere sau poate pentru unii capatul de linie e prea aproape de statia de domiciliu.
Indiferent cum ar fi pusa problema, ramane o singura filosofie a vietii, calatorim spre infinit si nu stim sa apreciem ce avem, acum si aici, pentru ca ne fuge mintea la lucruri din departare care se urzesc doar in jocul nebun al imaginatiei noastre. ce-ar fi sa incepem sa vedem mai des ce e langa noi si nu ce ne-am dori sa fie langa noi, ce-ar fi sa iubim lumea asa cum e si nu sa o ridicam la idealul nostru pentru ca mai apoi sa o iubim, ce-ar fi sa-l iubesc asa cum e si sa nu-l trec prin mii si mii de teste, revizii, tiparuri si judecati pentru ca intr-un sfarsit sa raman cu sufletul gol...ce-ar fi daca ai veni cu mine intr-o calatorie cu trenul?

Metamorphosis - Demonica

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Tue, 25 Aug 2009 13:22:00 +0000

A droplet of blood on your skin so hot,
Your life slips away, your cry is in vain.
You hear demons scream
And angels flying away
You’re alone and insane.

It won’t matter if you live or die,
You’ve already strayed too far,
So far you can’t be saved.

Your heart pumps sins,
Your veins bleed black,
The eyes go blind,
There’s no going back.

Bone blades emerge from your shoulders,
High into the dirty sky,
They grow and grow to such extent
That skin dries to flapping, black membrane
To cover your ingrown bones,
So black and bare.
They turn to wings, a demon’s wings
Your soul is dead,
Your transformation here completes.

Saati

noreply@blogger.com (Tynna Sellenne) — Sat, 09 May 2009 19:53:00 +0000

-E dimineata, e superb aici.
-Plajele dimineata in general sunt superbe, nu?
-Da, insa un rasarit de soare e uimitor..rasaritul a doi Sori din doua directii e cu atat mai spectaculos.
-Si cum ziceai ca ai gasit planeta asta? Cred ca mi se face rau de la gravitatia asta...
-Vezi ca pantofii pe care i-ai primit la aterizare sunt special conceputi ca sa te faca sa te simti ca pe Terra, pune-ti-i...Planeta asta, e dincolo de cuvinte, nu? Am visat-o.
-Ai visat-o?
-Da, de ce e atat de ciudat? Unii viseaza ca ajung regi, imparati...eu am visat o planeta.
-De ce? Din atatea lucruri, tu ai ales o planeta...
-Nu oricare planeta, una cu doi Sori.Stiu ca nu ma intelegi dragule, dar e bine asa. Planeta asta sunt eu, viata mea...apartin acestui loc.
-Aveai puterea de a atinge nemurirea, tu ai vrut o planeta...De ce?
-Universul e infinit, nemurirea e infinita, universul inseamna nemurire, iar planeta asta e, fara indoiala, muritoare, dar e atat de frumoasa. De ce sa vreau absolutul? Te am pe tine si am planeta asta..mai trebuie sa-mi doresc ceva?
-Puteam fi vesnic impreuna...
-Acum, aici suntem impreuna...vesnicia e departe, aici si acum sunt la indemana..de ce vrei lucruri atat de inutile?
-Inutile? Puteam avea iubirea aceasta pentru totdeauna..dar tu ai vrut o planeta! De ce a trebuit sa visezi o planeta?
-Nu tipa...ma doare...ma doare tipatul tau si ma doare ca nu accepti visul meu, planeta asta.
-Sunt ciudati pantofii astia... gravitatia artificiala e ciudata..ar fi trebuit sa-i visezi altfel, mai bine..sunt inconfortabili..Tu a trebuit sa visezi o planeta....
-Si ce e gresit in a visa o planeta? Credeam ca ma iubesti..cu planeta mea cu tot...
-Bineinteles ca te iubesc cu ea cu tot..dar noi suntem Sori..ne vom stinge intr-o amaraciune care va inghiti tot sistemul...
-Am vrut o planeta pentru noi doi..Si ce daca suntem Sori? Ai fi vrut sa te reincarnezi in altceva?
-Da, in Absolut.
-Vom muri dragul meu, asa e viata, de ce sa fim eterni? Vom fi pulsari, vom fi gauri negre, vom fi praf de stele pe genele unui copil cu plete crete ce viseaza la o planeta cu doi Sori.. si ne vom iubi, ce vrei mai mult de la viata?
-Mi-e frica de Moarte.
-Sa nu-ti fie, copilul cu plete crete ne va visa din nou si din nou... Saati, planeta noastra cu doi Sori se va naste iar si iar...
-Atunci cred ca aleg sa-mi pun toata dragostea si increderea in tine..vom muri impreuna, dar copilul cret ne va naste din nou in visul ei. Astfel vom fi mereu impreuna, nu-i asa iubita mea?
-Da, Soarele meu.