Eroul nostru, Rizwan Khan, un musulman din regiunea Borivali din Mumbai, suferă de o formă de autism. Datorită unor împrejurări nefericite, este nevoit să plece la San Francisco unde va locui cu fratele şi cumnata sa. Acolo se îndrăgosteşte de Mandira, o mamă singură, hindusă. După evenimentele de la 11 septembrie 2001, Rizwan şi Mandira trec printr-o serie de greutăţi care duc la despărţirea lor. La un moment dat, datorită tulburării de care suferă, Rizwan este considerat suspect de terorism şi reţinut de autorităţi. După eliberare nu se întoarce acasă, ci îşi continuă călătoria al cărei scop principal este să-l întâlnească pe preşedintele SUA.

My Name Is Khan (2010)

Cu: Shahrukh Khan, Christopher B. Duncan, Kajol

Regia: Karan Johar

Scenarist: Niranjan Iyengar, Shibani Bathija

Durata: n/a

Genul: dragoste, drama

• Eu si Marley (2008) – Marley & Me
• Rabbit-Proof Fence (2002)
• The Blind Side (2009)
• Changeling (2008) – Schimbul
• The Proposal (2009) – Vrei sa te insori cu mine

Sursă imagini: daciaduster.com, wikipedia.org si automarket.ro

• Dacia Duster
• Din 2009 vom avea Dacia cu transmisie automata
• Un mare cascador roman, Lae Dreghici
• Hamilton este noul campion mondial!
• Cadillac CTS – o limuzina de clasa medie senzationala

În ziua de azi nu e bine să te grăbeşti. Eu m-am grăbit şi de două ori m-am pârlit. Cu numai 1 euro mai mult decât plătesc acum, tot la contract pe 2 ani, puteam obţine: 100 de minute incluse oricând către toate reţelele fixe naţionale şi către reţeaua mobilă Cosmote; 1000 de minute incluse către toate reţelele fixe naţionale şi către reţeaua mobilă Cosmote, în afară perioadei de vârf; apeluri gratuite nelimitate în reţeaua Romtelecom şi în reţeaua mobilă Cosmote, în afară perioadei de vârf; un telefon fix mai deştept, Philips.

Nu vă grăbiţi! Nu plecaţi de acasă neinformaţi! Nimeni nu stă să vă explice limpede şi răbdător despre pachetul de servicii care este cel mai avantajos pentru Dvs.

• Televiziune, telefonie si internet
• Romania interceptata
• Pachetul CineStar, trei noi canale de filme
• Accesul la Internet ar putea fi controlat de Guvern

Nu voi scrie nume de persoane şi spitale, ci voi scrie despre câteva situaţii de necrezut, nepotrivite, umilitoare, nedrepte, jenante, dar şi de lăudat, trăite de mine şi de familia mea între anii 1997 şi 1999, la spitale din Constanţa, Bucureşti, Alba, Cluj şi Bihor. Sunt amănunte cunoscute de o parte dintre prietenii noştri, dar n-am mai scris pe acest subiect până acum. Nu, încă nu m-am vindecat miraculos, dar în ultimii 10 ani n-am mai fost internat în spital decât o singură dată, pentru câteva zile, în aprilie 2005. Prefer să mă întreţin acasă pentru că în spitale nu sunt condiţii şi nu mi se face mare brânză. Pe la spital mai ajung doar atunci când intervine o problemă gravă.

1.Costineşti. Imediat după ce-am fost scos din apă şi mi s-a dat primul ajutor la malul mării, un salvamar musculos m-a luat în spate ca pe un scac de cartofi şi m-a dus în fugă până la maşina punctului sanitar din staţiune. Trebuia să fie instruit cu privire la facturile de coloană frecvente în ape, şi să-mi dea primul ajutor în mod corespunzător. Nu avea voie să mă transporte cu capul în jos, bălăngănindu-se şi lovindu-se de trupul lui.

2.Constanţa. În prima noapte de după accident am cerut cu disperare să mi se pună o mască de oxigen, respiram cu mare greutate, dar mi s-a spus că nu au aşa ceva.

3.Bucureşti. A doua zi am fost transportat în „orașul șmecheriei”, şi să vezi aici exemple de bun simţ şi compasiune. În Bucureşti am stat trei luni de zile, şi au supt de pe noi tot ce-au prins, cu nepăsare şi cu zâmbetul pe buze. O săptămână am stat la terapie intensivă şi doamnele asistente l-au trimis pe tatăl meu la cumpărături de câteva ori, pe banii noştri, desigur. Apoi am urcat pe secţia de recuperare, la acelaşi spital. Rapid am învăţat ce trebuie făcut, de la colegii de salon deja experimentaţi: sume de bani consistente la şeful cel mare, un personaj de temut; bani la asistente, tot mereu; bani la profesorii de sport; bani la infirmiere pentru cearşafuri infecte, cărora li se spunea curate; bani la infirmiere pentru a da o mână de ajutor când mi se făcea baie; bani la brancardieri; bani la liftieri şi portari; bani, bani şi iar bani. Pentru că era o problemă evidentă cu lenjeria de pat, asistenta şefă a spus însoţitorilor să aducă cearşafuri de acasă şi să-şi treacă numele pe ele, asigurându-ne că nu va fi nicio problemă. Aşa am făcut. Ne-a adus mama de acasă două cearşafuri pe care ne-am scris numele. Dar în ziua în care ne-au făcut ieşirea din spital, aceeaşi asistentă şefă ne-a aşteptat cu două infirmiere la lifturi şi ne-a scos tot ce aveam în sacoşe, acuzându-ne de furtul unor cearşafuri mizerabile. N-am trăit în viaţa mea o umilinţă mai mare. Şi mizeria umană nu s-a încheiat aici. Ajunşi jos, în curtea spitalului, am constatat că ambele paturi din ambulanţă erau deja ocupate de două persoane paraplegice (paralizate de la brâu în jos). N-am avut de ales şi am călătorit până la Mangalia cu o parte din corp pe băncuţa din stânga celor doi colegi de suferinţă şi cu cealaltă parte în căruciorul cu rotile, de care ţinea tatăl meu. Ne-au însoţit în aceeaşi salvare şi doi copilaşi mărişori, luaţi de la un alt spital din Bucureşti şi lăsaţi apoi la Techirghiol. În total 6 persoane plus şoferul. Interesul conducerii secţiei era ca pacienţii să nu facă mulţi purici pe acolo. Acea secţie de recuperare era ca „mierea pentru urs”, dorită de mulţi bolnavi care dădeau mult (bani, dar şi donaţii… televizoare, frigidere…) pentru a prinde un loc. Tot de acolo am rămas „alergic” la dovlecei; trei luni de zile ne-au servit o lătură numită „ciorbiță de dovlecel”, şi nu-mi amitesc să fi văzut vreodată o bucăţică de carne în ea. Avea cineva grijă să dispară. După părerea mea, singura partea bună sunt medicii foarte bine pregătiţi, poate cei mai buni din ţară. În rest, sloganul acelui spital din Capitală ar trebui să fie: „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii!”

4.Mangalia. N-am văzut o cameră de baie mai „obosită”. Obiectele sanitare erau sub orice critică şi rugina era la ea acasă. Uşile saloanelor erau de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi era suficient loc pe sub ele încât să se poată strecura un mârtan supraponderal. Dar aproape imediat am observat că e ceva mai bine ca în Bucureşti. Saloanele erau mai largi şi aerisite, mâncarea incomparabil mai bună şi însoţitorul avea propriul pat. În sfârşit, după trei luni de zile de chin, tatăl meu avea un pat pe care să se odihnească. Secţia avea doar un brancardier amărât, care trebuia să ne hămălească pe toţi în fiecare zi. Desigur că nu făcea faţă, avea şalele praf, aşa că a hămălit tatăl meu şi alţi însoţitori în locul lui. Dacă te împrieteneai cu cine trebuia, primeai sonde de unică folosinţă cât să-ţi ajungă şi pentru acasă. Am observat asta la băiatul lângă care am stat câteva zile; avea dulăpiorul plin de sonde şi le folosea o singură dată, aşa cum era normal. Noi foloseam o sondă de unică folosinţă de nenumărate ori, după care -vorba vine- o dezinfectam. În patul de la fereastră era un bărbat între 35 şi 40 de ani, rămas văduv de curând şi fără însoţitor. Săracul, abia îndrăznea să le spună infirmierelor că are nevoie la baie; vorbeau pe un ton ridicat cu el. De mâncare îi mai dădeau însoţitorii celorlalţi bolnavi. Făcuse o escară urâtă (rană) şi era mereu pe gânduri (avea 2 copii acasă, în Oltenia) , dar când te apropiai de el încerca să zâmbească. Dacă ajungi în spital fără să te mai poţi purta singur, şi n-ai pe nimeni drag care să te ajute, te mănâncă viermii la propriu. Bineînţeles că am cotizat ceva şi acolo, ca toată lumea, dar mult mai puţin în comparaţie cu „sejurul în oraşul șmecheriei”.

5.Alba Iulia. În oraşul meu drag am fost internat de trei ori în două spitale. La un spital am găsit condiţii total nepotrivite pentru o persoană imobilizată într-un cărucior (nu din vina personalului medical, era prea veche clădirea). Pentru a intra în salon şi pentru a merge la sala de gimnastică trebuia să urcăm mai multe trepte. Salonul era înghesuit şi între paturi abia încăpea un om în picioare; mutam din loc celelalte paturi atunci când trebuia să mă pun pe cărucior. Nu ştiu dacă secţia respectivă avea un brancardier angajat. Tatăl meu mă ridica din pat, în timp ce mama fugea repede la muncă în locul lui. Pentru aproape trei săptămâni, părinţii mei au dormit pe scaun, la marginea patului meu. La celălalt spital am găsit condiţii mai bune, medicul m-a pus singur în salon şi mama a avut un pat liber pe care s-a putut odihni. Mâncarea a fost bună la ambele spitale şi personalul medical destul de amabil. Am dat mici atenţii… pentru că aşa se obişnuieşte, dar am şi dorit asta din recunoştinţă. Ne-a surprins mult atitudinea unor medici. N-au vrut să ia nimic de la noi! Câţiva m-au vizitat şi acasă, m-au ajutat cum au putut şi au făcut asta gratuit.

6. Băile-Felix. Am fost o singură dată, în martie 1998, împreună cu tatăl meu. Felix-ul este puţin diferit, în sensul că atmosfera e mult mai relaxată, aşa cum e normal într-o staţiune. Ne-au cazat într-o cameră cu două paturi (unul pentru tata), chiar în aripa clădirii unde se aflau încăperile de tratament. Ieşeam din salon şi intrăm la proceduri şi sala de gimnastică. Eram singurul internat pe cărucior şi mi se făcea masaj la pat, adică nu mergeam la cabinetul de masaj. Pe cărucior mă cobora tatăl meu, ajutat de maseur sau de alte persoane. Condiţiile de cazare erau acceptabile, mâncarea bună şi personalul medical cu bun simţ. Am dat şi acolo câteva mici atenţii.

7.Oradea. În toamna lui 1998 am petrecut câteva zile în spitalul din Oradea, într-un salon de reanimare. Bărbaţi şi femei la un loc, gemete de durere şi tratamente intensive de după operaţii. Şi eu suferisem o operaţie. Despre personalul medical pot spune că era bine pregătit şi spitalul avea dotări bune (mă refer în mod special la aparatură). Am cotizat ceva şi acolo –nu mult-, dar parcă nici nu te gândeşti la asta când eşti bine tratat.

8.Cluj-Napoca. Am fost internat de două ori la recuperare, în toamna lui 1998 şi primăvara lui 1999. Dacă m-ar fi primit, aş mai fi mers. Dar medicul solid, de loc din judeţul Alba, i-a sugerat mamei că ar fi bine să nu mai mergem „că oricum nu mă mai fac bine”. Ajunsesem la acel spital prin intermediul unei rude, şi bănuiesc că eram ca un ghimpe în costiţele medicului. Adică nu putea lua… cum lua de la alţii. Oricum am mers pregătiţi cu bani, bibelouri şi ţuică de prune. Brancardierul venea să mă coboare din pat numai după rugăminţi şi întăritori. Şi asta se întâmpla numai dimineaţa; seara, dacă doream să-mi mai dezmorţesc oasele pe cărucior, trebuia să apelez la mila bărbaţilor aflaţi pe secţie ca însoţitori sau în vizită la vreun bolnav. Într-o zi m-a jignit un mare medic specialist în ecografie. În timp ce îmi explora abdomenul m-a întrebat ce am păţit, şi i-am spus. La care el îmi răspunde pe un ton ridicat: „Așa vă trebuie dacă săriţi ca proştii în cap!” Când nu era niciun pat liber în salon -se întâmpla rar să fie- , mama trebuia să doarmă pe scaun şi cu capul aşezat pe patul meu. Trei săptămâni de chin pentru ea. Spitalul arăta destul de obosit la capitolul dotări, dar condiţiile erau totuşi suportabile. Personalul medical era în general amabil şi mâncarea se putea mânca. Bineînţeles că am cotizat şi la Cluj, ca peste tot dealtfel.

Am văzut şi am simţit pe pielea mea multe murdării în spitale, dar ar fi greșit să generalizez, peste tot sunt oameni şi oameni. Omul bolnav nu are multe pretenţii, ci vrea să fie ajutat, înţeles şi respectat ca OM. Se poate face asta?

• Din septembrie totul se plateste in spital
• Grandomanie grosolana in saracie crunta
• Un tanar pe carucior iese la aer pe orice tip de vreme
• Directia de Asistenta Sociala Mures cumpara tigari pentru asistati
• Persoanele cu dizabilitati platesc de zece ori mai mult in centrele de ingrijire

În urmă cu câteva luni de zile, pe acelaşi canal de televiziune, am urmărit o emisiune cu renovări de case în care întreprinzător era un tânăr din Carolina de Sud, la fel de neputincios (rămăsese paralizat tot în urma unei fracturi la coloană în zona gâtului). Acesta nu cunoştea viaţa între patru pereţi, era mereu la muncă sau pe dealurile din apropiere unde practica off-road-ul. Bineînţeles că era doar copilot, dar pentru un tetraplegic e o performanţă remarcabilă.

Pentru mulţi dintre Dvs. cele scrise mai sus nu înseamnă prea mult, dar pentru persoanele ca şi mine înseamnă speranţă-speranţă într-o viaţă cât mai aproape de normalitate. În America am văzut case şi maşini adaptate, carucioare performante, asistenţi personali care se ocupau de toate cele necesare… şi medici deschişi şi amabili. Visez să văd toate acestea întâmplându-se şi în ţara mea, în timpul vieţii mele.

• Bucuresti. Premiera la Spitalul Bagdasar: asistenta medicala prin webcam
• Opt medici executati in Afganistan
• Dan Diaconescu, mai tare decat Zorro si Robin Hood
• Schimb de mame schimba viata
• Oamenii plesnesc de fericire la varsta de 74 de ani

O familie de americani a rămas fără cei trei copii, după ce justiţia a hotărât să le ia custodia pentru că cei mici aveau nume naziste.

Citeşte toată ştirea pe antena3.ro

Comentariile lăsate de cititori la acest articol sunt nepotrivite, exprimă multă indiferență şi necunoaştere a trecutului. Nu vreau să comentez decizia părinţilor, deși am convingerea că e ceva necurat la mijloc. Cel mai mic dintre copii se numeşte Adolf Hitler, şi despre asta cred că merită să scriu câteva rânduri.

E avantajos să porţi numele unuia dintre cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii? După părerea mea, răspunsul este: NU! În viaţă întâlnim atâtea situaţii în care ni se rosteşte numele sau trebuie să ne spunem numele, şi un nume cu o asemenea rezonanţă negativă nu poate decât să ne tragă în jos. Cineva ar putea spune: „Întâmpinați-l cum se cuvine pe noul vostru coleg, Adolf Hitler”; „Adolf Hitler a aplicat pentru cetăţenie…”; „…la duhovnicul familiei noastre, Adolf Hitler”; „Fiica noastră se căsătoreşte cu… Adolf Hitler, daaar nu e credeţi…”; „Conferința va fi ţinută de către deputatul Adolf Hitler” şi „Adolf Hitler vă prezintă ştirile de la ora…”

Părinţii care îşi iubesc cu adevărat copiii nu le “ciuntesc aripile” încă din start. Părerea mea.

• Top 5 stupiditati auzite in luna mai 2010
• Gruparea de poligami descoperită în Texas şochează opinia publică
• Experiente personale pe patul de spital
• Oameni paralizati care isi traiesc viata aproape de normalitate
• Opt medici executati in Afganistan

Un britanic, un german şi şase medici americani fac parte dintre persoanele ucise de insurgenţii talibani în nordul Afganistanului, a precizat sâmbătă directorul organizaţiei neguvernamentale pentru care lucrau aceştia.

Citeşte toată ştirea pe mediafax.ro

Aseară am citit despre drama acestor oameni -medici oftalmologi şi infirmiere-, plecaţi într-o zonă de război pentru a acorda asistență medicală gratuită celor mai săraci dintre afgani. Acuzaţi că erau misionari creştini şi că aveau biblii, aliniaţi şi ucişi fără milă şi apoi jefuiţi. Şi mă întreb: Oare cărui Dumnezeu slujesc acei ucigaşi? De ce se tem de Biblia creştină? Eu ştiu că în ţara mea şi în Anglia, Germania sau America, deţinătorii de Coran înfloresc, sunt respectaţi, apreciaţi şi nu puţini ocupă funcţii importante …

• Ne-am desteptat mult, dar nu destul
• My Name Is Khan (2010)
• Experiente personale pe patul de spital
• Oameni paralizati care isi traiesc viata aproape de normalitate
• Lucruri de nimic, care ne vor duce inspre nimic

Am avut câteva mici dificultăți la înaintarea cu căruciorul, mă refer la câteva zone cu pietriş unde a trebuit să fiu împins cu putere şi cu roţile din faţă ridicate. În rest n-am întâmpinat probleme, trotuarele sunt largi şi bine construite. Am ajuns până în partea de est a cetăţii, de unde ne-am întors înapoi pentru că zona este în lucru. Bineînţeles că ar mai fi fost şi alte obiective de vizitat, dar mi-a fost imposibil să ajung acolo şi m-am mulţumit cu privirea admirativă. Şi mă refer aici la podul solid din lemn care traversează şanţul, şi la care se ajunge printr-o intrare arcuită aflată într-un zid al cetăţii, şi apoi hopa sus pe mai multe trepte din lemn. Mai sunt şi câteva puncte de observare amenajate sus pe ziduri, care oferă o bună vedere asupra unei părţi din impresionantul sistem de fortificaţii, precum şi o imagine panoramică deosebită spre împrejurimi. Sunt multe intrări-conexiuni şi spaţii cu ferestre prin ziduri, care fac legătura între diverse zone şi unde se pot amenaja restaurante, cafenele, cofetarii etc. Probabil că se vor face mai târziu, când lucrările vor fi finalizate, pentru că am văzut şi două parcări deja trasate.

Ca om de oraş ce sunt, am plătit pentru a simţi miros de grajd. Şi n-am fost deloc dezamăgit, miroase bine de tot. Glumesc. Am vizitat grajdul pentru caii negri superbi, care chiar merită văzuţi de aproape. Şi taxa modică percepută la intrare e folosită pentru întreţinerea cailor, aşa că am dat-o cu plăcere. Într-un ţarc micuţ de lângă trotuar, doi ponei oferă o bucurie gratuită copiilor, şi adulţilor le aduce un zâmbet pe chip. Responsabili cu ordinea sunt soldaţii îmbrăcaţi în uniforma armatei austriece medievale. Aceştia patrulează în câteva puncte strategice şi dau un farmec aparte cetăţii. Am întâlnit mai multe grupuri de turişti şi la terasa unde ne-am mai tras sufletul am remarcat amabilitatea personalului.

Sunt mulţumit pentru câte am reuşit să văd şi recunoscător prietenilor care au făcut posibilă ieşirea mea. Îmi pare rău că n-am putut face poze, aparatul meu foto ajunge în România abia luna viitoare.

• Am fost la plimbare prin orasul meu drag, Alba Iulia
• Mi-a facut placere sa privesc cum ninge
• Un mare cascador roman, Lae Dreghici
• Simt bucurie cand ma gandesc la ziua de ieri
• Murdaria vazuta de sus

Filmul prezintă povestea a trei copile de culoare, două surori şi o verişoară, care au fost luate de lângă părinţi şi duse la peste 1000 de mile distanță de casă, pentru a fi instituţionalizate forţat într-un centru controlat de guvern. Singura “vină” a fetiţelor era culoarea pielii, adică nu erau sută la sută indigene, ci erau corcituri. Şi omul alb, în nemărginita-i înţelepciune şi având numai “intenţii bune”, a “clocit” un centru de reintegrare în societate a “corciturilor cu creierul mic”. Când ajungeau la adolescență, fetelor li se găsea un loc la ferma unor albi, unde aveau grija muncilor casnice şi, uneori, erau responsabile şi cu “relaxarea” stăpânilor. Revoltătoare era şi procedura de evaluare dintr-o privire; se credea că numai copiii cu pielea mai albă erau capabili să meargă la şcoală.

Dar curajul şi isteţimea fetelor dau o lovitură serioasă peste nasul omului alb, după ce Molly, fetiţa mai mare, plănuieşte o evadare foarte îndrăzneaţă. Timp de nouă săptămâni fetele merg pe jos prin pustie, spre comunitatea lor simplă și dragă.

Rabbit-Proof Fence (2002)

Cu: Everlyn Sampi, Tianna Sansbury, Laura Monaghan

Regia: Phillip Noyce

Scenarist: Christine Olsen, Doris Pilkington

Durata: 94 minute

Genul: drama, aventura

Trailer Rabbit-Proof Fence

• Changeling (2008) – Schimbul
• In cautarea fericirii (2006) – The Pursuit of Happyness
• Ultimele dorinte – The Bucket List
• My Name Is Khan (2010)
• The Blind Side (2009)

Nu sunt un nostalgic al fostului regim comunist, pentru că am trăit acele vremuri de mari lipsuri de dinainte de 1989, dar nu pot să nu remarc și părţile bune din acea perioadă:

1. Toţi oamenii aveau serviciu. Cine nu vroia să muncească, era adus imediat de autorităţi pe “calea cea bună”.

2. Toţi oamenii aveau locuinţă. Dacă râvneai la un apartament mai mare şi mai tare, râvneau şi şefii cei mari la porcul din coteţul părinţilor tăi, la ţuica şi vinul tău, etc. dar problema se rezolva. Îmi amintesc şi acum de apartamentele goale de la parterul blocurilor, pe care nu le dorea nimeni pentru că aveau de unde alege. Se construia enorm de mult. O perioadă de timp ne-am ţinut bicicleta într-un astfel de apartament gol, situat pe scara mea de bloc.

3. Pensiile veneau la timp şi erau bunicele, chiar dacă nu prea aveai ce cumpăra din ele. Dar pensionarii erau mulţumiţi şi cunoşteau un sentiment de siguranţă.

4. Apa caldă şi căldura nu constituiau un motiv de stres.

5. Fiecare petic de pământ era lucrat. Am participat de mai multe ori la lucrări agricole alături de bunicii mei, desigur, pentru noi, copii, era un prilej de joacă. Dar îmi amintesc foarte bine că tot satul ieşea la munca câmpului şi era plin de utilaje agricole. Recoltele erau strânse apoi la Colectiv (fermă agricolă administrată de stat). Nu comentez nimic despre cât de bun sau rău era Colectivul, spun doar că bucate erau din belşug. De asemenea, toamna eram duşi de la şcoală la muncile câmpului, două sau trei săptămâni.

6. Toate fabricile funcţionau la capacitate maximă. Ne-au dus în numeroase excursii în acea perioadă, la fabrica de pâine, la fabrica de lapte, la fabrica de covoare, la fabrica de porţelan, la fabrica de încălţăminte, la fabrica de ciorapi etc.

7. Staţiunile de la mare şi de la munte ofereau condiţii mai bune decât în prezent.

8. Condiţiile din spitale erau mai bune şi personalul medical mai bine pregătit.

9. Învăţământul era peste ce se face acum, iar abandonul şcolar era aproape inexistent. Oricum, fiecare măgar –în frunte cu mine- care nu iubea şcoala, găsea ceva de muncă după absolvire.

10. Oamenii erau mai credincioşi. În acele vremuri se simţea cel mai bine dorinţa de libertate, şi Dumnezeu îi ajuta pe oameni să se simtă liberi.

11. Viaţa era mai simplă şi mai liniştită. Oamenii aveau mai mult timp liber, şi socializau mai mult. Vecinii băteau des unii la alţii, pentru că mereu lipsea uleiul, zaharul… şi se împrumutau după posibilităţi. Băncuţele de pe lângă blocuri erau ocupate până târziu în noapte pe perioada verii. Noi, copii, băteam mingea şi dimineaţa şi seara, pe lângă bloc. Acum, tot mai puţini oameni se adună la o poveste în faţa blocului. Îi văd că vin şi pleacă cu maşina, şi se grăbesc şi la venire şi la plecare. Mulţi salută în grabă, sunt tare ocupaţi şi fug la treburile lor. Deşi sunt mulţi copii în blocul meu şi în apropiere, îi văd rar la joacă. Uneori evit să ies în balcon pentru că mi-e urât de momentele în care nu văd pe nimeni afară. Văd cum se duce viaţa încet, văd o rutină teribilă în fiecare zi, văd oameni mereu grăbiţi care apar din când în când la fereastră.

Bineînţeles că s-au făcut multe greşeli înainte de 1989, şi mulţi oameni au suferit pe nedrept. Situaţia era departe de a fi satisfăcătoare. Era multă prostie şi răutate şi atunci. Şi era mai bine? Eu nu spun că era mai bine, spun că erau şi părţi bune la care astăzi, după 20 de ani de democraţie, abia dacă îndrăznim să visăm.

• Oamenii plesnesc de fericire la varsta de 74 de ani
• Batranetea, cea mai fericita perioada a vietii, spun psihologii
• O femeie din Marea Britanie s-a luptat in justitie pentru a fi eutanasiata in Elvetia
• Domnule Presedinte, cer sa mor!
• Cum sa imbatranesti frumos?