Ucenicie literară

ALCHIMISTUL

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Fri, 10 Feb 2012 06:47:00 +0000

Este cea mai cunoscută carte a lui Paulo Coelho. Aşa cum am scris în postarea anterioară, am citit-o pe nerăsuflate. Eram dornic să cunosc stilul scriitorului şi, bineînţeles, subiectul cărţii. Iată ce-am aflat:

· Stilul în care scrie P.C. nu este de natură să te entuziasmeze. Este destul de plat, de necolorat, lipsit pe alocuri de ritm. Prin urmare, nu mă mir că n-a fost apreciat de mediul academic şi mass-media braziliană. Lipsa de ritm provine, apreciez eu, de la abuzul folosirii perfectului compus în naraţiune. Acest păcat al cărţii s-ar putea datora însă, traducerii făcută de Gabriela Banu

· Împărţirea cărţii în capitole, mi s-a părut, uneori, absolut arbitrară: sunt cazuri când un dialog începe într-un capitol şi se termină în următorul!

· Cartea nu este prea groasă, se citeşte uşor, este foarte accesibilă şi te prinde repede.

· „Alchimistul” este, de fapt, un basm, având toate caracteristicile acestuia. Un basm captivant, impregnat de misticism şi magie, al cărui mesaj foarte puternic, care ne însoţeşte de-a lungul lecturii, este: Urmează-ţi Legenda Personală! Legenda Personală nu este altceva decât ceea ce ne dorim cu ardoare şi este înscris în destinul fiecăruia. Sunt o mulţime de semne care ne pot ajuta să ne identificăm şi să ne urmăm cu succes calea către Legenda Personală. Ele provin de la tot ce ne înconjoară şi tot ce ni se întâmplă. Ca să le descifrăm mesajul este necesar să cunoaştem limbajul acestora, care este Limbajul Lumii . Există şi un Suflet al lumii, care este Dumnezeu, Mâna care a scris tot.

· Întâlnim des în carte sintagma, în limba arabă, Maktub, care înseamnă: Aşa stă scris. Pe de o parte scriitorul ne îndeamnă să luptăm, pe de altă parte ne pune în faţă o formulă fatalistă! Faptul acesta m-a nedumerit!

· Scriitorul vorbeşte şi de Glasul Inimii, nimic altceva decât glasul nostru interior, în registru sentimental, care ne ajută să interpretăm ceea ce ni se întâmplă şi să luăm decizii. Ascută-ţi Glasul inimii! este un alt mesaj al cărţii.

· Legenda Personală a eroului principal al cărţii, Santiago, un cioban spaniol cu aplecare spre lectură, este găsirea unei comori aflată în prejma Piramidelor Egiptene. Renunţă la viaţa cu care se obişnuise şi pleacă în căutarea ei. Ajunge la piramide trecând Mediterana, pe un vapor şi traversând Sahara, pe jos. Drumul îi este presărat cu întâmplări şi întâlniri interesante, care-l marchează Se întâlneşte cu un hoţ, cu un negustor înţelept de cristaluri, cu un englez şcolit; o întâlneşte pe Fatima, de care se îndrăgosteşte. Întâlnirea lui decisivă este însă, cu un alchimist, deţinător al pietrei filozofale şi a elixirului vieţii, dar, mai ales, înzestrat cu calitatea de a prevedea, pătrunde, înţelege şi chiar influenţa tot ce se întâmplă. Parcurgând împreună cu el jumătate din drum, îl ascultă, învaţă şi se impregnează de spiritul lui. Ajungând la Piramide, află că, de fapt, comoara este în Andaluzia, îngropată la rădăcinile unui sicomor. Se duce, o dezgroapă şi intră în posesia ei.

Pe mulţi dintre cititorii cărţii, scriitorul i-a convins să-şi identifice şi să-şi urmeze Legenda Personală. În ce mă priveşte îmi identificasem Legenda înainte de-a citi cartea şi mi-o urmăresc cu tenacitate.

Nu mă pot abţine să nu fac o paralelă între „Alchimistul” şi cartea mea „Comoara din Dealul Magiarului”. Şi eroii mei căutau o comoară şi au descoperit-o tot la rădăcinile unui sicomor! O fi un semn? Pe Fatima mea o cheamă Floriţa, care este la fel de frumoasă şi deşteaptă. Cartea mea, la apariţie, s-a tipărit într-un tiraj de 200 de exemplare, cea a lui Paulo Coelho în 450.000 de exemplare. Am convingerea că şi „Comoara din Dealul Magiarului” va fi reeditată, cândva, într-un tiraj asemănător. Cărţile cu sicomori nu pot avea un alt destin: Maktub! Mai vorbim, dacă trăim până atunci!

MAGUL

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Wed, 08 Feb 2012 06:59:00 +0000

Este vorba de cartea lui Fernando Morais, în care autorul evocă viaţa scriitorului brazilian, contemporan cu noi, Paulo Coelho. Nu citisem nici o carte a lui Coelho, văzusem doar piesa de teatru „Veronika se hotărăşte să moară”, scrisă după un roman al sau şi jucată pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti. Auzisem însă multe despre el şi am fost curios să-i parcurg biografia, mai ales să aflu când a început să scrie şi cum o face? Ce-am aflat despre el:

· S-a decis greu să înceapă să scrie.

· Prima carte a fost o culegere de proză scurtă scrisă de el în decursul timpului.

· A doua carte a fost o compilaţie, adevărat furt literar.

· Cu toate soluţiile de marketing la care a apelat - corecte şi incorecte, dar toate inspirate -, primele două cărţi nu s-au bucurat de succes. fost preocupat de marketing în legătură cu toate cărţile pe care le-a scris după asta, dând dovadă de mult talent şi inventivitate; multă lume a atribuit succesele cărţilor sale marketingului deosebit de inspirat şi insistent.

· Abia „Jurnalul unui pelerin” îi aduce primul mare succes; „Alchimistul” îl face celebru.

· Toate cărţile care au urmat, optsprezece în total, apărute în medie la un an una de alta, s-au bucurat de un mare succes. Ele au cunoscut 455 (patru sute cincizeci şi cinci) de traduceri, au fost publicate în 66 (şaizeci şi şase de limbi, din 160 (o sută şaizeci) de ţări, în 100.000.000 (o sută milioane) de exemplare. Fantastic!!!!!!!!!

· După ce are în minte o carte, o scrie foarte repede, aproape fără întrerupere.

· Recunoaşterea criticii şi a mediului academic din ţara sa au venit foarte târziu. Deşi cărţile i se vindeau în milioane de exemplare, li s-a contestat valoarea literară, succesul lor fiind pus, mai ales, pe seama marketingului.

După ce am terminat de citit „Magul” am făcut rost de „Alchimistul”, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Despre ea, în postarea următoare.

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (5)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sun, 05 Feb 2012 07:26:00 +0000

O CĂSUŢĂ CA-N POVEŞTI

Aşa i-au zis unii şi alţii casei mele când a fost gata. Ba, cineva a declarat chiar, că n-a mai văzut una aşa de frumoasă! Exagerau toţi! Că nu e casă ci căsuţă, sunt de acord. O australiancă care ne-a vizitat i-a zis casei „cottage”, ceea ce în limba română se traduce tot prin căsuţă. Vă asigur însă, că nu e făcută din turtă dulce ca cea a vrăjitoarei din povestea Hansel si Gretel a Fraţilor Grimm, nici „numai şi numai din aur” ca palatele din basmele noastre populare şi că nu are nici o mulţime de turnuri şi turnuleţe, cum au palatele ţigăneşti, construite în România după Revoluţie. Este cea de pe coperta cărţii.

Am făcut foarte multe schiţe înainte de a-mi definitiva proiectul, ca să ajung, în final, la un desen care să semene cu cele de case pe le fac copiii de la grădiniţă. Nu este, de fapt, o casă, este spiritul unei case, este esenţa unei case! Aşa făcea şi Brâncuşi ca să ajungă la esenţa lucrurilor: simplifica, simplifica, simplifica....

Şi ca să nu vă mai ţin pe jar, casa nu are decât o cameră, o debara (care a vrut să fie grup sanitar), un pridvor şi o pivniţă la demisol(care ulterior a devenit jumătate bucătărie, jumătate cămară). Are o singură fereastră mare, în spre grădină, sub care am amenajat o terasă, pe care, aşa cum aţi aflat deja, am acoperit-o, nu atât ca să ne protejăm de ploaie, cât ca să ne protejăm de soarele nemilos din lunile de vară. Are un acoperiş în două ape, din plăci de azbociment, pe care le-am vopsit în roşu ca să-l fac mai frumos şi să nu-i dau voie azbestului să scoată nasul afară.

Prin urmare, aşa cum aţi văzut, arhitectul am fost eu. Un inginer constructor i-a făcut calculele de rezistenţă (era nevoie de asta pentru autorizaţia de construcţie), Energo Construcţia a ......construit-o. Ca să obţin autorizaţia de construcţie, a trebuit să fac patru drumuri la primar, după ce depusesem dosarul complet. Mă amâna şi nu ştiam de ce?

- Nu vedeţi că ăsta vrea ceva de la dumneavoastră, mi-a atras

atenţia şoferul de la serviciu care mă aducea aici. (Sper să nu mă trezesc cu un proces de abuz în serviciu după această mărturisire!)

- Ce vrea?

- După cât mă pricep eu la oameni, primarului ăsta îi place să bea. Aduceţi-i o sticlă de whisky

I-am adus şi am obţinut imediat certificatul.

Contractul cu executantul prevedea ca toate materialele să le asigur eu. Am adus, de la Doiceşti, cărămizile din BCA (făcute din cenuşă de cazan) şi plăcile din azbociment; cheresteaua am adus-o de la Suceava, iar tâmplăria şi ce mai trebuia, le-am cumpărat de la depozitele de materiale de construcţii din Bucureşti. Dacă ţinem cont de faptul că am folosit şi o parte din scândurile provenite din ambalaje, aduse din Oltenia, înseamnă că la construcţia casei au contribuit trei din cele şase ţinuturi româneşti. Prin urmare, e aproape reprezentativă pentru ţara noastră!

Construcţia casei a durat doar două luni. A fost unul din motivele pentru care mi-am făcut o casă mică: să o am cât mai repede, ca să beneficiez cât mai mult de ea. Eram foarte grăbit. Aveam 60 de ani şi nu ştiam câţi ani o să-mi mai dăruiască Dumnezeu. Al doilea motiv a fost că nu aveam bani prea mulţi. În aceeaşi perioadă, ca să-mi cumpăr apartamentul din Bucureşti, a trebuit să-mi vând maşina Dacia 1300, abia cumpărată şi să recurg din nou la Dacia mea 1100, „veche, antică şi de demult”, pe care i-o dădusem fiului meu Vlad. După cum vedeţi, nu toţi cei care au lucrat în RENEL, chiar dacă au fost directori, erau cine ştie cât de pricopsiţi!

Ulterior, am regretat că mi-am făcut o casă atât de mică. Confortul redus pe care mi-l oferă ea nu mi-a permis şederi de durată la Runcu. Haralambie, deşi nu avea bani mai mulţi decât mine, cu alte cuvinte era la fel de pârlit, şi-a strâns cureaua şi a făcut una mai mare, care i-a permis, în final, să se mute acolo. Avantajul de-a o avea gata cu un an mai repede decât el, a contat atunci, dar nu mai contează acum.

Am observat, la mulţi alţii, că şi dacă nu au avut toţi banii când au început să-şi facă casa şi chiar dacă nu ştiau atunci de unde vor face rost de ei, cum, necum, au terminat-o până la urmă, aşa cum şi-au dorit-o. Aş fi putut şi eu să-mi fac o casă mai mare!

În primii ani după ce am terminat-o, am dormit de multe ori la Runcu, fie vară fie toamnă. Pe măsură ce am înaintat în vârstă rămânerile la acolo au fost tot mai rare. Prima care a renunţat a fost Ana. Până la urmă am renunţat şi eu şi, acum, de câte ori mergem la Runcu, ne întoarcem în aceiaşi zi. În casă ne îmbrăcăm şi dezbrăcam (ca să ne echipăm în costumele de lucru)şi ne facem, uneori, în zilele de vară, siesta.

Confortul pe care ni-l oferă casa nu este cine ştie ce, dar ori cum mai mare decât cel pe care ţi-l oferă un prici la o cabană! Camera este de 4x4 şi are covor pe jos, două paturi, masă, scaune, un fotoliu, televizor şi radio. Ce nu avem? Nu avem un grup sanitar şi baie în casă, deşi le prevăzusem în proiect. Cămăruţa în care trebuiau amenajate ,a devenit, până la urmă, o debara în care ne ţinem hainele de lucru. Ana a fost cea care s-a opus din răsputeri să-i redăm destinaţia din proiect. Ne-am amenajat un duş în curte, cu hidrofor, alimentat din puţ, ca să avem presiune şi un boiler electric, ca să avem apă caldă. În ce priveşte WC-ul am continuat să folosim closetul din spatele casei.

Ana, a mai sesizat două elemente de lipsă de confort: lătratul câinilor, care ne trezea uneori noaptea şi ciripitul vrăbiilor, care o deşteptau dimineaţa. Cât priveşte huruitul avioanelor care ne survolau teritoriul când mergeau sau veneau de la aeroportul Otopeni, aflat la circa 20 kilometri de noi, cu el s-a obişnuit destul de repede şi m-am obişnuit şi eu şi toţi locuitorii satului. Avioanele sunt mai deranjante ziua decât noaptea, din cauza faptului că, deasupra satului nostru, zboară la înălţime mică şi zgomotul făcut de ele se aude destul de tare. Mi-a făcut, totuşi, mare plăcere, să-mi văd casa din avion, în câteva rânduri când am plecat din ţară sau m-am întors din străinătate pe calea aerului!

Dar, să vă spun ceva şi despre avantajele de-a rămâne peste noapte la Runcu. Serile din zilele frumoase de vară sunt extraordinare! Dacă ţânţarii nu ne obligă să intrăm prea repede în casă, e o plăcere să vezi cum apune soarele, să asculţi privighetorile, cântecul greierilor şi chiar orăcăitul câte unei broaşte! Florile de regina nopţii se deschid odată cu lăsarea serii şi parfumul lor se face simţit atât în curte cât şi în casă. Fluturii de noapte îşi încep zborul, iar o mulţime de insecte se învârt în jurul becului din vârful stâlpului electric din curtea noastră. Cerul este mai transparent decât cel de la oraş (unde, nu prea avem timp să ne uităm la el), iar constelaţiile se văd ca în palmă.

IARNA ÎN PARCUL NAŢIONAL

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 04 Feb 2012 12:02:00 +0000

Ieri şi în cursul nopţii de ieri spre azi, a mai nins puţin, a bătut vântul, a fost frig. Azi nu mai ninge , vântul bate din când în când, de frig e tot frig. Iată ce am văzut, cu ocazia plimbării mele zilnice în parcul Naţional:

Mai mulţi copii se dau cu săniile

Unii se joacă în zăpadă

Pe el îl trage cu sania mama lui

El pescuieşte la copcă

Raţele . Din nouă s-au făcut treizeci şi au reuşit să dezgheţe un ochi de apă

La masa de prânz de azi, raţele au boabe de porumb.

Şi porumbeii au fost hrăniţi

PIAŢA UNIVERSITĂŢII, ZIUA 21

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Fri, 03 Feb 2012 07:27:00 +0000

Am trecut, miercuri, în jur de ora 11, pe lângă Piaţa Universităţii. În piaţă, pe partea Teatrului Naţional, era o singură persoană care agita un tricolor şi, în stand-by, toate benerele pe care le văzusem în ziua a opta. Administraţia capitalei nu îndrăzneşte să le dea la o parte.

La ora 14, când mă întorceam, în piaţă erau deja vreo zece persoane. Era a douăzecia zi de la începutul manifestaţiilor.

Ieri seară, am fost la Teatrul Naţional. Înainte de spectacol am dat o raită prin Piaţă. De şi era frig, vreo două sute de persoane se încălzeau strigând „Jos Băsescu!” şi alte lozinci. M-a impresionat scandarea:

Plouă, ninge,

Noi vom învinge!

E impresionant să-i vezi acolo pe demonstranţi, bătrâni şi tineri, indiferent de vreme! Manifestaţiile din Piaţă, au început deja să-şi arate roadele: au reuşit să-l readucă la Ministerul Sănătăţii pe Raed Arafat. să-l civilizeze cât de cât pe preşedinte, să se renunţe la alegerile comasate, să debarce ministrul de externe, să provoace demisia unui senator şi greva parlamentarilor USL. Nimeni nu ştie încă, la ce vor duce ele, în final?!

Nicăieri în lume nu cred că s-a mai manifestat în felul acesta: un amestec de băşcălie şi furie. Ceea ce se petrece acum în Piaţa Univesităţii, este cea mai înaltă expresie a râsu-plânsului nostru cel de toate zilele.

SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE (3)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Thu, 02 Feb 2012 07:01:00 +0000

Odată cu atenţionările pe care le-am făcut pe blog privind pericolul care pândeşte raţele sălbatice din cele două parcuri bucureştene, am trimis mail-uri de atenţionare la primăria sectorului 2, primăria sectorului 3, Asociaţia pentru Protecţia Animalelor Bucureşti (ASPA) şi la Societatea Ornitologică Română (SOR). Mi-a răspuns, foarte prompt, doar SOR, fapt pentru care le mulţimesc. Celorlalţi, domnilor primari Onţanu şi Negoiţă precum şi şefului de la ASPA se pare că nu le pasă de raţe şi nici politeţea, care i-ar obliga să-mi răspundă, nu-i dă afară din casă. Iată ce mi-au scris cei de la SOR (sublinierile îmi aparţin):

Stimate domn,

Desi starea pasarilor pe lacurile inghetate pare tragica, ea este una naturala si frecvent intalnita in timpul iernilor geroase. Asa cum mentionati si pe blogul dumneavoastra, ochiurile de apa sunt mentinute neinghetate de aglomerarile de pasari. Ratele care pot fi intalnite iarna in Romania nu sunt specii care migreaza in modul larg cunnoscut, plecand toamna spre "tarile calde". Unele dintre ele nu parasesc tara noastra deloc, iar altele ierneaza la noi, cuibarind in regiuni mai nordice. Doar in cazul iernilor foarte reci aceste specii se deplaseaza spre sud, in principal pentru ca nu gasesc suficienta mancare. Cu siguranta acest lucru il vor face si pasarile pe care le-ati observat in parc, daca vor fi nevoite.

Hranirea lor, desi ar putea fi benefica, ar trebui sa fie facuta, asa cum ati mentionat, de fiecare dintre noi, dar evitand alimentele procesate, in special painea, cu care suntem tentati sa le hranim. Cele mai indicate, in cazul pasarilor salbatice, daca vrem sa le facem bine si nu rau, sunt cerealele si semintele neprajite si nesarate.

Sperand ca v-am mai linistit temerile, va dorim o zi buna si va multumim pentru interesul si grija fata de prietenii nostri inaripati.

Echipa SOR

SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE (2)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Wed, 01 Feb 2012 06:39:00 +0000

Ieri m-am dus în parcul IOR ca să văd situaţia de acolo. Cum mă aşteptam, am găsit un peisaj de iarnă şi lacul îngheţat. Ieri dimineaţă în Bucureşti au fost -18 grade Celsius!

Nu mă aşteptam însă, să găsesc un număr atât de mare de raţe. Sunt câteva sute! Un grup mare de raţe, amestecate cu pescăruşi, se încălzeau la soare în mijlocul lacului.

Lângă insula pe care cuibăresc raţele primăvara, în două ochiuri de apă era o mare aglomeraţie de raţe, asemănătoare cu cele umane care pot fi văzute la ştrandurile termale sau la cele din oraşele noastre, în toiul verii. Mă întreb cum de n-a îngheţat lacul şi aici? Presupun că raţele sunt cele care l-au împiedicat să îngheţe.

Consider că este absolut necesar ca raţele să fie ajutate ca să treacă iarna, mai ales că se anunţă, în continuate, geruri şi ninsori. De data asta apelez la primarul sectorului 3, domnul Liviu Negoiţă, să facă ce trebuie pentru bietele păsări, adică să le asigure hrana. Ar fi o tragedie să moară atâtea raţe. Le-ar avea pe conştiinţă.

Sper însă, să înveţe ceva şi raţele din această neplăcută experienţă şi să nu mai dea crezare celor care vorbesc toată ziua de încălzirea globală. Ar fi cazul ca, imediat ce vine toamna, să-şi ia tălpăşiţa şi să plece din ţara noastră.

Vreau să-i mai semnalez domnului Negoiţă, că toate scările de coborâre la lac sunt înzăpezite, iar unele din ele au fost transformate în derdeluşuri de către copii. Ar fi cazul să fie curăţite.

SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE!

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Tue, 31 Jan 2012 07:59:00 +0000

Ieri dimineaţă, în Bucureşti erau -13°C! Lacul din Parcul Naţional, unde îmi fac plimbările zilnice, era îngheţat bocnă.

Tocmai mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu raţele sălbatice pe care le văzusem pe lac înainte de a îngheţa, când văd pe marginea lacului dinspre patinoar, nişte mogâldeţe pe gheaţă.

Trec de partea cealaltă a lacului şi constat că acolo stăteau zgribulite pe gheaţă nouă raţe şi un pescăruş:

Când mă apropii şi mai mult de ele, se ridică şi pleacă:

Abia mergeau! Se vedea că au picioarele îngheţate. Bietele raţe! Iernile mai blânde din ultimii ani le-a determinat să nu-şi ia zborul , toamna, spre ţările calde. Acum este prea târziu. Dacă la sol este -13°C, sus, în aer, temperatura e mult mai scăzută, şi bănuiesc că n-ar rezista. Ce-o să se întâmple cu ele? Mi-e teamă că o să moară de frig şi de foame. Dacă de frig nu le putem apăra, putem să le dăm ceva de mâncare. Cine ar trebui s-o facă? Fiecare dintre noi, dar, în primul rând, Primăria Sectorului 2. Mă auziţi, domnule Onţanu?

După Revoluţie, simţind parcă că ţi în ţara noastră adie un vânt de libertate şi democraţie, păsările sălbatice au îndrăznit să vină şi în oraşele noastre, ceea ce înainte de asta nu se întâmpla. Românii s-au bucurat şi le-au ocrotit. Au devenit una din atracţiile parcurilor. Părinţii care îşi plimbă copiii sau nepoţii în parc se apropie de lac şi le arată copiilor raţele. Aceştia se bucură. Nu mai vorbesc cât de încântaţi suntem primăvară, când le vedem pe lac împreună cu boboceii lor! Pe lacul IOR, din parcul cu acelaşi nume, mai mare decât cel din parcul nostru, lacul este mai mare şi raţele mai multe. Acolo este şi o insuliţă, pe care nu au acces oamenii şi unde ele cuibăresc. Şi în Parcul Naţional există o insuliţă, dar pe ea nu este îngrădit accesul nostru, din care cauză raţele nu îndrăznesc să-şi facă cuiburi acolo. În primăvara trecută, totuşi, pe lac a apărut o raţă cu patru boboci. Cât de mult ne-am bucurat toţi! Eu cel puţin, şi sunt convins că n-am fost singurul, am urmărit zi de zi cum cresc bobocii, până când n-am mai putut să-i deosebesc de raţele mature. Habar n-am unde şi-a făcut cuibul acea raţă! Ar trebui ca în perioada de clocit să se interzică accesul pe insuliţă. Mă auziţi, domnule Onţanu?

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (4)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 28 Jan 2012 08:44:00 +0000

FERMIER AMATOR

După ce mi-am tras la sorţi parcela care îmi revenea din terenul cumpărat la Runcu, am început să proiectez amenajarea ei şi casa pe care o voi construi acolo.

Mai făcusem astfel de proiecte pentru toate tenurile pe care le ochisem de-a lungul timpului şi pe care dorisem să le cumpăr. Mai ales pentru terenurile de la Cernica, cu care am ajuns în faza de negociere, am făcut proiecte în zeci de variante. Nici unul din ele nu l-am putut realiza. De data aceasta însă, aveam terenul şi toate şansele ca una din variantele de proiect, cea „câştigătoare”, să o transform în realitate.

Am început cu amplasarea casei. Întrebările la care a trebuit să răspund au fost: s-o pun la strada sau in fundul grădinii?; s-o pun în stânga sau în dreapta terenului? Am ales să o pun la oarecare distanţă de stradă, aproximativ la mijloc. Erau însă, aşa cum v-am dezvăluit deja, două străzi. La care din ele să-mi aliniez casa? A fost o întrebare care mi-a dat multă bătaie de cap. E normal să fie aşa, când trebuie să alegi între Calea Victoriei şi Bulevardul Magheru! Am ales-o pe prima, părându-mi-se a fi mai de „bon ton”. Păi nu? Şi familia regală a locuit pe Calea Victoriei!

Am stabilit pe unde va fi accesul pe proprietate, unde îmi voi parca maşina, unde voi săpa puţul şi unde va fi fosa septică. Apoi, am determinat locurile unde voi pune via, unde îmi voi amenaja livada, unde va fi grădina de legume, unde vor fi straturile de flori şi arbuştii decorativi. La sfârşit, am trasat aleile de circulaţie pe „moşie”. N-a fost simplu, dar a fost plăcut! Am studiat zeci de variante până ce am căzut pe cea „finală”. Finală, e un fel de-a zice, pentru că au intervenit, inevitabil, modificări şi completări de detaliu. Şi azi, după 15 ani, mai modific şi adaug câte ceva.

Era încă vară. Ne-am propus ca până la venirea iernii să îngrădim terenul, să arăm şi să plantăm pomii, via, căpşunii şi zmeura.

M-am născut şi am copilărit la ţară. Aveam o oarecare idee de cum se lucrează pământul, dar nu suficientă atunci când de la teorie şi amintiri, trebuie să treci la practică. De aceea, înainte de-a începe plantările propuse, în paralel cu desfăşurarea celorlalte activităţi,am studiat câteva cărţi de specialitate, cum ar fi: „Pomii de pe lângă casă”, „Cultura viţei de vie pe lângă casă”, „Cultura arbuştilor fructiferi”, „Grădina familială cultivată cu legume”. Bineînţeles, era vorba nu de tratate ştiinţifice, ci de cărţi de popularizare, pentru uzul amatorilor. N-o să vă vină să credeţi, dar vă asigur că am studiat cu pasiune aceste cărţi! Agricultura, pomicultura, viticultura, floricultura etc. sunt discipline ştiinţifice interesante, în stare să pasioneze pe oricine, cred eu, după ce îşi bagă nasul în ele. Nu m-am limitat numai la atât: am început să cumpăr regulat revista „Fermierul” şi să vizionez emisiunile pentru agricultori de la TV. Făceam eforturi să intru în pielea de fermier.

Am cumpărat puieţii de pomi, căpşuni şi zmeură de la Staţiunea Pomicolă Băneasa. Am ţinut să plantez, pentru început: doi pruni, doi meri, doi piersici, doi caişi, doi vişini, doi cireşi, doi gutui, doi peri. Ulterior am mai plantat încă patru pruni, doi meri, doi peri, un vişin şi trei nuci. O să vă întrebaţi unde încap atâţia pomi pe numai 1050 metri pătraţi de teren? Deşi această suprafaţă este de cinci ori mai mică decât cea a unui teren de fotbal, aflaţi că încap şi mai rămâne loc şi pentru celelalte: vie, grădină de legume, casă, curte etc. Să nu credeţi că i-am înghesuit prea tare: le-am asigurat trei metri între ei, în toate direcţiile. Dacă unii din ei au încercat, ulterior, să se întindă peste spaţiul rezervat, le-am tăiat (la propriu) din elan.

Nu mi-a fost uşor să sap 16 gropi pentru pomi, să le mocirlesc rădăcinile, să confecţionez pentru ei 16 tutori, după care să-i plantez cum scrie la carte. E adevărat, m-a ajutat şi Alexandru, care, după cum vedeam eu, începuse să regrete că a renunţat să-şi cumpere şi el pământ aici. Nea Ion, mi-a văzut gropile şi ritualul cu care plantam pomii:

- Într-o groapă de aia, mă puteţi înmormânta şi pe mine!, mi-a spus el.

Exagera, n-ar fi încăput decât, cel mult, în poziţie ghemuit.

- Văd că staţi cu spatele la ei când călcaţi pământul cu care le acoperiţi rădăcinile. De ce?, m-a mai întrebat el.

- Aşa scrie la carte: să–l călcăm cu călcâiul la trunchiul copacului.

- Şi dacă nu-l călcaţi aşa, tuşesc?

N-am vrut să mă angajez într-o discuţie de specialitate cu nea Ion. Nu eram încă stăpân pe materie şi îmi era frică că o să mă bage în buzunar.

Butaşii de viţă de vie i-am procurat din Moldova şi Dobrogea, prin colegii noştri care lucrau la termocentralele de acolo. Am ţinut să punem numai viţă altoi, şi nu de un singur fel, ci din cât mai multe soiuri, posibil. Astfel am plantat: Fetească albă, Riesling italian, Muscat Ottonel, Merlot, Cabernet Sauvignon, în total 80 de butuci.

- La soiurile astea n-o să le meargă bine acolo, mi-a spus Ştefan, unul din şoferii noştri de la serviciu, născut şi crescut la ţară. Vă aduc eu şi nişte Novă şi Căpşunică.

S-a ţinut de cuvânt: mi-a adus vreo zece plante, şi cam tot atâtea mi-a dat şi tata lui Alexandru şi, uite aşa, m-am pomenit cu o vie de 100 de butaşi, per total.

Am pus, între pomi, nişte arpagic şi stufat şi un strat mare de căpşuni, iar pe lângă gardul din spre şcoală zmeură.

Din fericire, toamna s-a prelungit până la începutul lui decembrie şi am putut face toate astea. Când a venit îngheţul, am hotărât, că ajunge pentru anul acela.

Nu vă pot descrie nerăbdarea cu care am urmărit, în primăvara următoare, ce se întâmplă co pomii şi via şi cât de bucuroşi am fost când au început să înfrunzească! Nu mai spun că unul din meri a şi înflorit! A răsărit şi ceapa şi am mâncat prima ceapă de la noi. În viaţa mea nu mai mâncasem una mai bună! Au înflorit, s-au făcut şi copt căpşunii. Am cules cu găleţile, suficienţi ca să ne săturăm noi şi să dăm rudelor şi prietenilor. Pământul pe care înainte fusese lucernă a fost deosebit de productiv în primii trei ani. Zmeura, în schimb, nu ne-a răsplătit nici în primul şi nici în anii următori eforturile, cu toate că am schimbat de vreo două ori soiul. Ce mai: la zmeură n-am avut noroc!

Acestea sunt satisfacţiile de fermier: să vezi că îţi răsare ce ai semănat că îţi înverzeşte ce ai plantat şi, apoi, că fructele sunt sănătoase şi bune. Vă asigur că nici un alt fruct nu este atât de bun ca cel din grădina ta!

Dacă pomii am ţinut să fie de toate felurile şi viţa de vie de toate soiurile, şi arbuştii fructiferi, legumele şi florile am ţinut să fie de cât mai multe feluri, dar, mai ales, să nu lipsească cele de care ne leagă amintiri. Astfel, am ţinut neapărat să plantez coacăze şi agrişe, pentru că ele au existat şi în grădina bunicului meu şi mi-au marcat copilăria; am ţinut neapărat să semănăm cât mai multe petunii şi regina nopţii, pentru că erau florile preferate ale mamei mele şi abundau în grădiniţele ei de flori; salviile roşii, erau florile preferate ale tatălui meu; busuiocul îmi aminteşte de satul natal, de fetele şi femeile din sat care când mergeau la biserică ţineau în mână câte un buchet de busuioc; mesteacănul este arborele meu preferat; liliacul şi lămâiţa nu se face să lipsească din curtea nici unui român; Forsitia este arbustul care înfloreşte primul primăvara; am plantat şi un ienupăr, pentru că îmi place mirosul de conifere etc.

Din grădina noastră de legume n-au lipsit, ceapa, usturoiul, ridichile, roşiile, castraveţii, ardeii, vinetele, dovleceii, fasolea, morcovii, pătrunjelul, mazărea, spanacul american. N-am pus niciodată cartofi, sfeclă sau pepeni, în schimb am pus porumb pentru fiert şi pentru floricele.

Prin urmare, „moşia” noastră, cum ne plăcea să-i zicem, producea aproape de toate. Ne întorceam de acolo, mai ales toamna, de fiecare dată cu portbagajul maşinii plin. Pe vremea când nu aveam încă drumul de la şosea în sat pietruit şi asfaltat, în zilele în care nu puteam intra în sat cu maşina, ne speteam cărând în spate şi în mâini, până la maşină, recolta noastră. De vreo două ori, ne-a ajutat nea Ion, cu căruţa lui. Avantajul căruţelor trase de câte un cal, nelipsite din majoritatea gospodăriilor ţăranilor de la Runcu, era că puteau intra şi ieşi din sat pe orice vreme.

Să vă spun ceva despre sculele şi maşinile mele agricole. Am început să lucrăm cu cazmaua, sapa, grebla, secera şi coasa. La Runcu am învăţat să cosesc. Mai târziu, ne-am cumpărat o maşină de tuns iarba şi o moto-săpătoare. Mustul l-am făcut, la început, cu unelte împrumutate. Azi avem propriul nostru zdrobitor de struguri şi propriul nostru teasc. Baraca a devenit neîncăpătoare pentru utilajul nostru agricol.

Bineînţeles, n-aş fi putut face nimic din ce-am făcut fără ajutorul Anei. Dacă la început m-a sprijinit doar moral, încet, încet a început să se implice în muncile agricole, iar mai târziu să le monopolizeze pe unele din ele. Florile au fost, de la început, ale ei. Au devenit, treptat, ale ei şi căpşunii, zmeura, legumele şi buruienele de pe toată moşia. E foarte mult! Are fobia buruienilor. Nu le suferă, ori unde ar fi. Despre soţia mea am spus, de multe ori, că cel mai mare defect al ei este că e prea harnică! Are şi o mare calitate: nu ştie ce este lenea!

O întrebare legitimă, pe care bănuiesc că v-o puneţi, este: a fost şi este rentabilă ferma de la Runcu. Vă pot spune că din punct de vedere economic n-a fost şi nu este. Am cheltuit mai mult cu benzina pentru deplasările acolo, decât am economisit producându-ne singuri anumite legume şi fructe. Din punct de vedere al recreerii, al exerciţiului fizic, al aerului curat, al satisfacţiei pe care ţi-o dau fructele şi legumele produse de tine, DA, ferma de la Runcu a fost şi mai este încă, rentabilă. Am cunoscut acolo momente de deosebită plăcere şi satisfacţie. Despre ele o să mai vorbesc în episoadele care urmează.

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (3)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Tue, 24 Jan 2012 10:01:00 +0000

MEŞTER DE VOIE SAU DE NEVOIE

Nu fac parte din acea categorie de belferi, care stau cu burta la soare şi plătesc pe unii şi pe alţii ca să le facă tot de ce este necesar într-o gospodărie. Pe lângă faptul că nu am avut această posibilitate, nici n-am vrut. Dorinţa mea a fost să fac cât mai multe lucruri singur şi să mă bucur din plin de „iscusinţa” mea. Adevărul este că nu sunt nici prea iscusit şi nici foarte îndemânatic, dar am multă voinţă şi disponibilitate pentru efort fizic.

Ţăranii din sat, când ne-au văzut punând mâna şi săpând sau meşterind una, alta, s-au mirat. „Apoi, ăştia-s nişte pârliţi de orăşeni!” şi-or fi zis ei. Cu totul altfel îi priveau pe cei cărora le făceau alţii totul. Când au aflat însă, că lucrăm la RENEL, acolo unde o femeie de serviciu are un salariu mai mare decât un profesor universitar, cum vorbea toată lumea, şi-or fi zis: „Nu-s pârliţi, dar sunt zgârciţi!”

Într-o zi, pe când eram singur şi făceam gropi pentru stâlpii de la gardul împrejmuitor, vecinul meu de peste drum, un bătrân ursuz, m-a luat la rost:

- Te văd mereu aici, lucrând singur. Dumneata nu ai pe nimeni? Nu ai copii?

- Am, dar locuiesc departe de aici.

- Atunci, de ce nu-ţi tocmeşti pe cineva?

- Pentru că îmi place să fac singur, ceea ce fac.

S-a uitat la mine, şi-a făcut cruce şi n-a mai zis nimic. Sigur, nu m-a crezut. „E un zgârţoman, aşa cum vorbeşte lumea!” şi-o fi zicând în gândul lui. Am aflat, mai târziu, că lumea îi zicea Bunicul.

Ca să fac de toate, aveam nevoie de scule şi de un adăpost pentru ele. Am făcut rost, de la întreprinderea noastră de montaj, de două barăci metalice, tip şef de echipă, salvate de la casare, pe care le-am amplasat la mică distanţă una de alta, pe fundul terenului fiecăruia. Aveam de acum unde ne adăposti sculele şi uneltele agricole pe care ne-am grăbit să ni le procurăm, precum şi unde dormi, dacă va fi cazul, pentru că fiecare baracă avea şi câte un pat de fier cu o saltea şi o pernă, uzate, e adevărat, dar ştiţi cum se zice: Calul de dar nu se caută de dinţi!

Gardul împrejmuitor l-am făcut cu panouri din plasă metalică, fixate, prin sudură, de stâlpi. Şi la gard şi la celelalte construcţii metalice de care voi pomeni, lucrările de lăcătuşerie le-am făcut eu, sudura au făcut-o alţii. Ţevile pentru stâlpi şi pentru ramele panourilor proveneau de la reparaţia cazanelor şi le-am cumpărat la preţ de fier vechi, de la termocentralele bucureştene. Ca să le sudăm, aveam nevoie de energie electrică. Noroc că satul era electrificat, iar pe terenul meu, la capătul din spre Calea Victoriei, era amplasat un stâlp al reţelei electrice de joasă tensiune. Puteam să cer mutarea lui de acolo sau plata unei chirii pentru găzduire. N-am recurs la nici una din soluţii şi bine am făcut. Am comandat un dulap de alimentare cu energie electrică, pe care l-am amplasat la baza stâlpului şi problema era rezolvată atât pentru mine cât şi pentru Haralambie. Peste doi ani, când s-a realizat iluminatul stradal, pe acest stâlp s-a montat una din lămpi şi, de atunci, în toate nopţile, curtea mea a fost iluminată gratuit.

Dacă pentru operaţiunile mecanice şi în oarecare măsură pentru cele electrice, aveam noţiunile necesare, deoarece şi eu şi Haralabie suntem ingineri mecanici, pe cele de construcţii, a trebuit să le învăţăm. Mi-am făcut rost de nişte manuale pentru elevii de la liceele industriale de construcţii şi de acolo am învăţat cum se face un beton şi un mortar, cum se înzideşte, cum se zugrăveşte sau vopseşte, cum se face o instalaţie sanitară sau electrică într-o locuinţă, cum se pune gresia şi faianţa etc. Mi-a plăcut să învăţ toate astea!

În timp ce meşteream la gard şi începusem amenajarea trenului, mă trezesc într-o zi cu Ilie, un tânăr abia eliberat din armată, nepotul unui vecine, ţaţa Ioana. Făcusem cunoştinţă cu el, ne mai vizitase în câteva rânduri, aşa că nu ne-a mirat venirea lui. Am discutat cu el diverse şi, dintr-o dată, mă întreabă:

- Nu vă supăraţi, aş vrea să vă pun o întrebare.

- Nu mă supăr, pune-mi-o.

- De fapt, mamaie a zis să vă întreb. Dumneavoastră unde vă faceţi nevoile când veniţi aici?

Am rămas tablou! Nu mă aşteptam la atâta tupeu din partea flăcăului, sau a bunicii lui. Am promis însă să nu mă supăr, aşa că i-am răspuns, relativ calm:

- Aici n-avem nevoi. Ni le facem la Bucureşti.

S-a uitat mirat la mine. Cu siguranţă, nu m-a crezut, dar n-a avut curajul să mi-o spună. De fapt, unde ne făceam nevoile, în lipsa unui closet? Păi, noi, bărbaţii după baracă, iar soţiile în barăci, la oliţă. Din fericire, n-am avut, în toată perioada fără closet, decât nevoi mici. E clar că situaţia asta nu mai putea dura, din moment ce am ajuns subiect de discuţie în sat. Până ne vom face casa, până vom avea acolo un WC, e musai să ne facem un closet.

Am cumpărat de la Termocentrala Turceni, la preţ de deşeuri, scânduri provenite din dezafectarea ambalajelor unor utilaje. Turcenii erau, atunci, în plin proces de retehnologizare şi primeau utilaje de la firme din Vest. Din aceste scânduri am făcut cabina closetului, o construcţie care dăinuie şi azi şi de care sunt mândru. Mult timp s-a putut citi pe un perete lateral al ei: BABCOCK. Dacă te gândeşti bine, şi eşti cât de cât îngăduitor, e o mică casă! Te poţi adăposti acolo în caz de vreme rea. Noi n-am făcut-o niciodată, dar, vrăbiile, cu care am fost, încă de la început, foarte bine dotaţi, au făcut-o, pe vreme de iarnă, intrând acolo printr-un spaţiu de aerisire. Când cabina, cu un scaun încorporat, a fost gata, am săpat o groapă adâncă, am pus-o peste ea, şi closetul era gata. Ştiu că nu este o amenajare corectă, în ton cu epoca noastră, dar n-aveam o altă soluţie. În 1996, nu apăruseră încă, la noi, closetele ecologice.

Din aceleaşi scânduri am făcut şi un acoperiş nou pentru fântâna din centrul satului de la care luam şi noi apă. Şi azi se poate citi pe una din scânduri: ABB. În ce alt sat se mai putea vedea o un closet Babcock şi o fântână ABB?

Acuma, când încerc să recapitulez ce alte lucrări de construcţii şi instalaţii am făcut, sunt tot atât de mândru de mine pe cât am fost şi în momentul execuţiei lor. Le iau în ordine cronologică: un stelaj în baracă; spalieri la vie; dale din beton pentru aleea principală din grădină; am zugrăvit în interior casa şi i-am vopsit acoperişul în roşu; am lăcuit plafonul de scânduri al casei, al pridvorului şi lateralele acoperişului; un şopron în spatele casei, devenit depozit şi atelier cu banc şi menghină; o boltă pentru viţă de vie la intrarea în curte, menită şi să-mi ţină umbră la maşină; un eşafodaj pentru susţinerea unui rezervor de apă în aer liber, pentru udarea grădinii, amplasat lângă puţ; un acoperiş peste terasa de sub fereastra casei, care a devenit locul nostru preferat de odihnă şi servirea mesei; o cabină de duş sub rezervorul de apă, un cămin pentru hidrofor, un suport pentru boiler şi întreaga instalaţie aferentă, din ţevi de PVC cu îmbinări rapide şi ţevi din pexal cu îmbinări metalice. Sunt foarte mândru de această ultimă lucrare! Ea este chintesenţa a ceea ce am meşterit eu la Runcu.

Puţurile, al meu şi al lui Haralabie, le-am săpat în primăvara anului următor. Până atunci, ne-am procurat apa necesară din fântâna satului, aflată lângă şcoala cea părăsită, nu departe de terenul meu. Aici, în Regat, se fac puţuri americane, din tuburi de beton cu diametrul de 30 de centimetri. Deşi prima pânză freatică era la adâncimea de şapte metri, puţurile noastre au 17 metri adâncime. Ni le-au săpat manual, o echipă de şapte oameni cu ajutorul unui burghiu asemănător cu cel cu care ne-am făcut găurile de la stâlpii de la gard, dar mult mai mare, întocmai cum bănuiesc că se săpau ele şi în Evul Mediu. Am dus apă la analiză, ca să ne convingem că e potabilă. Deşi biologic era corespunzătoare, concentraţia mare de carbonaţi şi fosfaţi o făceau nepotabilă. Aşa că am folosit-o doar la udat grădina, iar apă de băut ne-am adus, tot timpul, de la Bucureşti. La început am scos apa din puţ cu găleata, mai târziu şi cu pompa.

Dacă în Facultate m-am specializat în maşini termice, la Runcu m-am specializat în pompe. După ce a fost gata puţul , mi-am cumpărat, de la o tarabă din Obor, o pompă rusească submersibilă, cu membrană, ca să avem cu ce ne uda culturile. Nu m-a ţinut prea mult, motiv pentru care am mai cumpărat una, apoi încă una şi tot aşa până s-au făcut vreo patru. Nea Costică, un inginer de la „Aversa” care avea şi el „moşie” la Runcu, mi-a recomandat pompa Kama, producţie a fabricii la care lucra. De mai mult de zece ani, mă chinuiesc cu acest tip de pompă, pe care am băgat-o şi scos-o de sute de ori din puţ, pe care am amorsat-o tot de atâtea ori, pe care am demontat-o şi depanat-o de nenumărate ori şi pe al cărei motor l-am dus la rebobinat de mai multe ori. Când nu se mai putea face nimic cu una din ele, cumpăram alta. Am ajuns tot la numărul patru.

Vreau să vă mai spun că am început cu câteva scule simple, de strictă necesitate (ciocan, cleşte, patent, ferestrău coadă de vulpe, bomfaier, pile et...) şi am sfârşit prin a avea bormaşină electrică, polizor acţionat electric, drujbă etc.

A FOST ZIUA A OPTA

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 21 Jan 2012 07:30:00 +0000

Ieri am fost în Piaţa Universităţii, m-am alăturat demonstranţilor şi am strigat împreună cu ei „Jos Băsescu!”, „Demisia!” şi am cântat „Deşteaptă-te române!”Am făcut şi câteva poze:

Cu tricolorul pe "Caragialiana!

Revoluţionar

Protestatar 1

Protestatar 2

Monarhistă

Lozinci afişate în piaţă:

· Suntem viermii din Moldova, Ardeal şi Ţara Românească

· Viermi.........dar mulţi

· Rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi.

· Aţi distrus învăţământul!Nu v-ar mai răbda pământul!

· Ţara noastră minunată,

Voi aţi ruinat-o toată,

Aţi vândut-o pe doi lei,

Clică de hoţi şi mişei!

AM INTRAT ÎN UNIUNEA SCRIITORILOR

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Thu, 19 Jan 2012 08:29:00 +0000

Nu cred că există scriitori începători care să nu viseze să intre în Uniunea Scriitorilor. Aş fi un ipocrit dacă aş susţine că eu nu mi-am dorit asta. Mi-am dorit-o din toată inima, iar ieri, mi s-a împlinit dorinţa. Să vă povestesc cum a fost.

Poate că ştiţi, poate nu ştiţi, că sediul Uniunii Scriitorilor este pe Calea Victoriei în fostul palat al lui Grigore C. Monteoru (1831-1898), fost mare moşier. Palatul datează din 1874 şi printre arhitecţii lui se numără Ion Mincu şi Nicolae Cuţarida.

Palatul Monteoru

Ieri, trecând prin dreptul clădirii, mi-am zis: „Ce-ar fi să intru?” Nu este deloc uşor însă să pătrunzi în ea! Este pusă sub protecţia a trei nimfe (muze), cu puteri miraculoase, postate în faţa palatului şi este păzită de mai mulţi lei paralei, încastraţi în soclul clădirii. Ca să pot intra a fost nevoie să îmbrobodesc nimfele (le-am spus fiecăreia, la ureche, că este cea mai frumoasă) şi să mituiesc leii ( le-am dat fiecăruia câte un dolar).

De afară, intri în aşa zisa sală a oglinzilor, cu pereţii tapisaţi cu mătase şi împodobiţi cu lambriuri din materiale rare, cu plafonul pictat în stuc, cu mai multe coloane înşirate pe lângă pereţii laterali. În tavan este o deschidere circulară care comunică cu un luminator de pe acoperiş. O scară monumentală urcă la etaj. În sală sunt mai multe piese de mobilier de epocă. Pe pereţi, în toată clădirea, sunt lipite portrete de scriitori, dispăruţi sau în viaţă (Ciudat gust! Ciudată iniţiativă!).

In clădire, nu m-a întrebat nimeni de sănătate! Puteam să iau în spinare o coloană şi să plec cu ea acasă!

Atenţie, câine rău!

Am dorit să arăt, tuturor amatorilor, cum se poate intra în Uniunea Scriitorilor. Cei care doresc s-o facă, îmi pot urma exemplul.

CENACLUL LITERAR "DESTINE" (3)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Mon, 16 Jan 2012 07:56:00 +0000

La şedinţa cenaclului din 12 ianuarie, prima din anul acesta, au avut loc trei lansări de carte şi un moment festiv dedicat zilei de naştere a lui Mihai Eminescu.

Prima a fost lansată cartea mea „Comorile de sub Meseş”, aflată la a patra manifestare de genul aceasta după cele din Bucureşti, în primăvara trecută, Zalău şi Bănişor. Cartea a fost comentată, cu multă bunăvoinţă, de scriitorii Victor Gh. Stan şi Ion C. Ştefan, amândoi membrii ai Uniunii Scriitorilor Rezum cele spuse de domniile lor. Domnul Victor Gh. Stan a subliniat şi apreciat incursiunile pe care le face autorul în istoria îndepărtată a neamului nostru şi a apreciat că romanul e bine scris, personajele sunt bine creionate, iar acţiunea lui „decurge frumos” .

Domnul Ion Gh. Stan remarcă că eroii cărţi sunt adolescenţi şi că sunt încă în etapa în care descoperă viaţa, oamenii şi relaţiile dintre ei. Apreciază că mai importante decât comorile pe care le caută eroii cărţii sunt informaţiile pe care autorul le dă despre zona în care se desfăşoară acţiunea referitoare la istoria, geografia şi oamenii ei, informaţii care, metaforic vorbind, pot fi considerate şi ele comori. Are aprecieri şi pentru modul cum au fost prezentate relaţiile dintre românii şi ungurii din Sălaj, comparând cartea, din acest punct de vedere, cu „Ion” a lui Liviu Rebreanu. Remarcă autenticitatea dialogului ( cu echilibru bine păstrat intre limbajul literar şi dialectul local) arătându-se impresionat de farmecul unor expresii locale. Naraţiunea este „încântătoare”, iar autorul dovedeşte talent, a fost concluzia Domniei Sale.

Din prezentările amândurora, au lipsit criticile, ceea ce nu înseamnă că romanul nu are destule lipsuri. Autorul este conştient de asta.

A doua carte lansată a fost volumul de versuri „Florar”, al domnului Florin Grigoriu, membru al Societăţii Scriitorilor Români, autorul a 38 de volume de poezie, proză, memorialistică, cronici literare etc. Şi cartea sa a fost prezentată elogios de domnii Victor Gh. Stan şi Ion C. Ştefan, apoi comentată, în termeni asemănători, de alţi membrii ai cenaclului.

Reproduc, din volum, poezia „Am scris pe întuneric”:

Am scris pe întuneric/ Poema abisală/ Şi-n zori, când m-am trezit,/ N-am înţeles nimic// Şi povestind aceasta/ la cel mai bun amic/ El mi-a răspuns:// „În faţa colii goale/ Gândirea se răscoală/ Şi gândul dă în spic./ Tu eşti, eu sunt....nimic.”

Ultima carte lansată a fost tot un volum de versuri, intitulat „Semnele timpului”, autoare doamna Elisabeta Iosif. Şi poeziile Domniei Sale s-au bucurat de o prezentare şi comentarii elogioase. Din păcate, n-am intrat în posesia unui exemplar din carte, ca să o pot reda aici.

EMINESCU

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 14 Jan 2012 06:48:00 +0000

15 IANUARIE 1850

ZIUA ÎN CARE A RĂSĂRIT LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEŞTI

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (2)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Tue, 10 Jan 2012 08:26:00 +0000

EPOCA ROMANTICĂ

Sigur, eram foarte curios să aflu cât mai multe despre Runcu şi oamenii lui, dar, înainte de-a o face, a fost musai să rezolvăm câteva probleme urgente.

Cei 2100 metri pătraţi pe care i-am cumpărat erau într-o singură tarla, pe care am împărţit-o în două. Cele două jumătăţi nu erau identice ca formă şi poziţie şi nici ca avantaje şi dezavantaje.

- Cum facem? m-a întrebat Haralambie.

- Tragem la sorţi, i-am propus eu.

Aşa am făcut. Mi s-a nimerit parcela din spre şcoala părăsită din sat. Se află la intersecţia a două uliţe: una, să-i zicem principală că era mai prăfuită, pe care am botezat-o Bulevardul Magheru şi una secundară, mai puţin prăfuită şi niţel înierbată, pe care am botezat-o Calea Victoriei.

- O să fie mai mult zgomot şi mai mult praf aici, de la circulaţia pe cele două străzi!, s-a văietat soţia mea, Ana.

- N-ai văzut că o zi întreagă n-a trecut pe aici nici o maşină?, am întrebat-o eu.

- Am observat. A trecut în schimb turma aceea de oi, care a ridicat mai mult praf decât o maşină.

Avea dreptate. Eram în plină vară, nu plouase demult şi „bulevardul” era acoperit de un strat gros de praf fin, din acela care atunci când eram copii şi umblam desculţi, ne frigea la picioare şi care se ridica şi când trecea o găină.

Oile nu erau ale oamenilor din sat ci ale cuiva, nu ştiu cine, care îşi instalase o stână pe izlazul satului. Le păştea şi pe islaz şi pe miriştile sau alte terenuri eliberate de recoltă, aflate dincolo de sat.

- Turma asta trece pe aici de două ori pe zi: dimineaţa, când merge la păscut şi seara când se întoarce. Şi apoi, o să mai şi plouă, n-o să fie totdeauna praf, am încurajat-o eu.

Am avut dreptate. Într-o zi, când eram acolo, a plouat, iar stratul

de praf nu numai că s-a înmuiat ci s-a transformat într-unul de noroi de toată frumuseţea, din acela care atunci când eram copii şi umblam desculţi ne făcea plăcere când ne clefăia printre degetele picioarelor.

- Şi acum, cum o să ieşim de aici cu maşina?, m-a întrebat Ana.

Nu ştiu de ce au pretenţia soţiile noastre ca noi, soţii lor, să le ştim pe toate! Habar n-aveam cum o să reuşim să ieşim de acolo, mai ales după ce am observat că până şi pe Calea Victoriei, unde nu era atâta praf, te afundai în noroi de cum puneai piciorul pe ea! Soţul nu trebuie însă, să lase să se vadă încurcătura în care este pus uneori de întrebările consoartei, ci să pozeze, totdeauna, într-o persoană a tot ştiutoare şi sigură de sine.

- O să aşteptăm să iasă soarele şi să se zvânte noroiul, i-am răspuns eu, plin de importanţă, ca şi cum o astfel de soluţie nu i-ar mai fi dat în gând nimănuia.

Uneori se nimerea ca soarele să iasă repede, să usuce noroaiele şi să putem pleca. Alteori însă, nu se întâmpla aşa. Atunci, ne lăsam maşina în sat, mergeam pe jos până la şosea şi, de acolo, luam un mijloc de transport public sau o maşină de ocazie până în Bucureşti.

- De ce nu v-aţi gândit înainte de-a cumpăra terenul aici că, din cauza lipsei drumurilor asfaltate sau pietruite, n-o să putem intra sau ieşi din sat pe orice vreme?, m-a întrebat jumătatea.

- N-am fost suficient de deştepţi, am recunoscut, ca să încheiem discuţia.

În realitate ne-am dat seama de acest dezavantaj, dar nu ne-am închipuit că el va fi înlăturat abia după zece ani! Mai rău decât faptul că nu puteam intra şi ieşi din sat pe ori ce vreme, era atunci când ne apuca câte o ploaie torenţială de vară între şosea şi sat. În astfel de ocazii, de cele mai multe ori, ne împotmoleau şi, nu odată, a fost nevoie să chemăm un localnic, cu caii şi căruţa lui, ca să ne scoată din noroaiele în care ne-am împotmolit. Mai mare ruşinea!

Acest dezavantaj, privit retroactiv, a avut şi partea lui de poezie. Când era noroi şi voiam să ajungem în sat, ne lăsam maşina la şosea şi străbăteam cei trei kilometri, până în sat, prin pădure, cu rucsacurile în spinare. Pădurea Runcu ne-a oferit multe momente de desfătare. Primăvară, pădurea se umplea de ghiocei şi brebenei. Ne întorceam acasă cu buchete mari şi din unele şi din altele. În acelaşi anotimp, ea răsuna de cântul a tot felul de păsări care se chemau la împerecheat (Trebuie să vă mărturisesc că, în acest anotimp, în pădure era un dezmăţ de nedescris!). Nu o singură dată, ne-au tăiat cărarea căprioare, iepuri sau fazani. După fiecare ploaie, răsăreau şi aici, ca în pădurile de pretutindeni, sumedenie de ciuperci, pe care ne grăbeam să le culegem. La Târgu Jiu ne specializasem în ciuperci şi ştiam să le deosebim pe cele otrăvitoare de cele neotrăvitoare.

Şi când era timpul frumos, solul uscat şi puteam intra în sat cu maşina, preferam să o facem prin pădure, în loc să ocolim pe la Dascălu, centru de comună de care aparţine satul nostru. Drumurile prin pădure erau mai multe: când se „înmuia” unul, ne alegeam altul. Copacii şi alte obstacole ne obligau la numeroase zig-zaguri. Din această cauză, drumurile noastre erau adevărate labirinturi, prin care nu se descurcau cei care nu erau localnici.

Dacă vă închipuiţi, după ce aţi citit aceste pagini, că viaţa noastră la Runcu a fost în perioada de început un chin, vă înşelaţi. În această epocă, am trăit nenumărate satisfacţii legate de redescoperirea farmecului satului patriarhal. După mulţi ani, auzeam din nou cântatul cocoşilor, cotcodăcitul găinilor, behăitul oilor, mugetul a câte unei vaci, nechezatul unui cal, lătratul câinilor (vă asigur că este diferit faţă de cel al câinilor bucureşteni!), gunguritul porumbeilor, ciripitul vrăbiilor, cântecul greierilor etc. Vedeam din nou, răsăritul şi apusul de soare, furtunile iscate din senin, înfloritul pomilor primăvara, ruginiul pădurii toamna, albul câmpurilor iarna.

Din toate motivele arătate mai sus, mai ales legat de cele de care ne amintim cu plăcere sau cu umor, am numit această perioadă de la cumpărarea terenului şi până la pietruirea şi asfaltarea drumului de acces, epoca romantică.

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ * (1)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 07 Jan 2012 09:00:00 +0000

NOBILU PROPRIETARU

De când mă ştiu – şi mă ştiu de mulţi ani - am dorit să devin proprietar de pământ şi casă la ţară. De unde îmi venea această dorinţă? Cred că-mi venea din moşi-strămoşi! Toţi strămoşii din partea tatei au fost ţărani, deci proprietari, iar cei din partea mamei s-au numit, nici mai mult nici mai puţin, nobiliu proprietaru. Astfel i-am găsit înregistraţi în matricola bisericii din satul lor. Ei fuseseră înnobilaţi de regii unguri, în Evul Mediu, pentru fapte de bravură în război. Prin urmare, cu o asemenea ascendenţă, nu se cădea să nu devin şi eu cel puţin proprietar, dacă nu chiar nobilu proprietaru?

Nici înainte de-a deveni inginer şi nici înainte de-a mă însura, n-am avut posibilitatea să-mi transform dorinţa în realitate. După ce m-am însurat, am pus la numărul unu pe lista priorităţilor maşina şi abia după ce m-am văzut proprietarul unei Dacii 1100, am început să mă gândesc serios, din nou, la pământ şi casă la ţară. Şi când am locuit la Craiova şi când am locuit la Târgu Jiu, de câte ori ieşeam din oraş cu maşina, încercam să găsesc un loc unde mi-ar plăcea să-mi cumpăr un petec de pământ şi să-mi fac o casă sau să cumpăr o casă de-a gata. Visam o casă la poale de munte, pe marginea unui râu. Am ochit de câteva astfel de locuri, mi-am făcut tot felul de planuri în legătură cu ele, dar, am rămas cu planurile. Prin anii ’80, sau poate mai devreme, comuniştii ne-au interzis să avem două sau mai multe case aşa că, m-am văzut nevoit să-mi pun pofta în cui.

Avenit, însă, Revoluţia şi s-a schimbat calimera. Luat de valurile vieţii am eşuat tocmai la Bucureşti şi, după ce mi-am făcut rost de casă aici, am început să-mi caut şi una la ţară, căci, acum era voie să ai câte case vrei şi câte poţi să-ţi cumperi, să moşteneşti sau să câştigi la loto. Locuind în partea de est a Capitalei, am început căutările în zona Cernica, unde bucureştenii cumpărau terenuri şi construiau într-o veselie. M-a tentat apropierea de Bucureşti şi existenţa lacului, pădurii şi, nu în ultimul rând, a mănăstirii. N-a fost să fie acolo: zona devenise aglomerată, terenul era scump, ţigani erau mulţi, siguranţa precară, prin urmare am renunţat şi am continuat căutările în altă parte.

Un văr al meu, Alexandru, şi el căutător de aşa ceva, mi-a propus, într-un weekend – lucram pe atunci - să ne deplasăm cu bicicletele într-un sat, numit Runcu, situat în partea de nord-est a Bucureştiului, în plină Câmpie a Vlăsiei. Am ieşit din Bucureşti prin Fundeni – Andronache, am traversat Voluntarii, am tăiat calea ferată şi şoseaua de centură, am ajuns în Ştefăneştii de Jos şi, de acolo, printr-o pădure, la Runcu. Am parcurs cu bicicleta 30 de kilometrii. Eram deja obosit şi mă gândeam cu groază dacă voi fi în stare să fac aceiaşi distanţă la întoarcere?

Exista un Runcu şi în Gorj, nu departe de Târgu Jiu, la poalele Munţilor Vulcan, la intrarea în Cheile Sohodolului, străbătut de râul cu acelaşi nume. Doamne, ce zonă frumoasă! Ochisem şi acolo o casă şi ştiam, încă de atunci, că „runc” sau „curătură” se numeşte „1. Loc într-o pădure, curăţat de arbori, de mărăcini etc. pentru a putea fi cultivat. 2. Deal sau povârniş acoperit cu vii.” Runcului din Gorj i se potrivea cea de-a doua definiţie, Runcului de aici, prima.

Satul, aflat la trei kilometri de şosea, era, de fapt, un cătun cu vreo 10-15 case, înconjurat din trei părţi de pădure. E clar că primii lui locuitori şi-au făcut loc aici defrişând-o. Prima impresie pe care mi-a făcut-o a fost că m-am întors în timp cu vreo sută de ani. Satul era unul arhaic, legat de „restul lumii” prin două drumuri de câmp - neasfaltate şi nepietruite – casele, unele mai arătoase, altele foarte pricăjite, erau împrăştiate, iar în centrul lui se afla o şcoală părăsită şi o fântână. Drumurile interioare erau la fel cu cele de acces. Liniştea de acolo era una cum trebuie că a fost cea de la facerea lumii! Terenuri de vânzare erau o sumedenie, iar preţul lor era doar de un dolar metru pătrat. Un adevărat chilipir!

Ne-am întors la Bucureşti, prin Afumaţi, ajungând acolo pe nişte drumuri de câmp, la fel de proaste ca cel ce lega Runcu de şosea. Am poposit la restaurantul „La nuci”, al unui prieten al vărului meu. Restaurantul, atunci aflat la începuturile lui, era unul modest. Astăzi, este unul faimos, foarte căutat de bucureşteni. Am stat acolo timpul necesar să bem o bere. Când a trebuit să plecăm, nu mă mai puteam scula de pe scaun: înţepenisem de şale. Drumul până la Bucureşti a fost un supliciu, iar în următoarele două zile am zăcut. E prima amintire „puternică”, legată de Runcu. Au urmat altele, despre care veţi afla câte ceva, dacă veţi avea răbdarea şi plăcerea să citiţi această carte.

Am revenit la Runcu cu maşinile, însoţiţi de încă un bucureştean, Haralabie, coleg de serviciu, dornic şi el să-şi cumpere sau să-şi facă o casă la ţară. Când n-ai de unde alege ceva, te decizi repede, când ai de unde alege, te decizi greu. Cea de a doua situaţie a fost şi a noastră. Ne-am decis greu, dar ne-am decis până la urmă la un teren de 2100 metri pătraţi, situat în centrul satului, cultivat cu lucernă, proprietatea unuia, nea Ion. Când a trebuit să-l cumpărăm, Alexandru a renunţat, aşa că am rămas să ne târguim cu proprietarul şi să alergăm după forme doar eu şi Haralambie.

Nu a fost chiar uşor. Nea Ion nu s-a lăsat prea uşor înduplecat, a fost apoi necesar să topografiem terenul, după care să facem mai multe drumuri la Buftea, capitala judeţului Ilfov, până ne-am văzut fiecare proprietar a câte 1050 metri pătraţi teren arabil, intravilan.

Nu vă pot descrie sentimentul de împlinire pe care l-am încercat când mi-am văzut acest obiectiv atins! Eram de acum, pentru toată lumea, proprietaru, iar pentru cei din intimitatea mea – soţie şi copii - nobilu proprietaru.

*Este titlul unei cărţi - culegere de proză scurtă - în curs de elaborare.

REVELION LA EFORIE NORD

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Tue, 03 Jan 2012 21:41:00 +0000

Casa Belu

Pe faleză 1

Pe faleză 2

La masă

Pluguşorul

Un salut de la mare

ANUL NOU 2012

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Fri, 30 Dec 2011 07:38:00 +0000

2012

LA MULŢI ANI!

DEGETE MICI

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Wed, 28 Dec 2011 07:59:00 +0000

Un alt scriitor în vogă la noi în ţară este Filip Florian. I-am citit de curând romanul „Degete mici”. Este romanul pentru care scriitorului i s-au decernat câteva premii pentru debut (în anul 2005), aflat acum la a patra ediţie, tradus în SUA şi în mai multe ţări europene. O carte care s-a bucurat de un asemenea succes, nu poate fi decât bună, nu-i aşa? Majoritatea celor care au ţinut să se pronunţe în legătură cu ea au spus că-i bună, dar, au fost şi voci care au susţinut contrariul!

Înainte de a mă pronunţa şi eu în legătură cu ea, vreau să fac menţiunea că nici părerea mea şi nici părerile altora, precum nici recenziile care i s-au făcut şi i se vor mai face, nu sunt judecăţi infailibile. Ele reprezintă gusturile celor care s-au pronunţat cu privire la carte, iar gusturile sunt totdeauna subiective. Sigur, se pune mai mare preţ pe părerile persoanelor cu oarecare prestigiu în materie, cum ar fi criticii şi istorici literari, în cazul de faţă. Eu nu sunt nici una nici alta, motiv pentru care, recunosc, părerea mea are un înalt grad de subiectivism.

Cred că este o carte bună, dar, menţionez că lectura ei nu m-a entuziasmat! Din ce cauză? Pentru că acţiunea este prea monotonă, pentru că scriitorul se pierde, uneori, în prea multe amănunte şi, pe ici pe colo, cele relatate îţi dau senzaţia de neverosimil. Ea nu este o carte pe care n-o poţi lăsa din mână. Atunci, vă veţi întreba, ce-o face , totuşi, să fie atât de apreciată? Ei bine, cartea aceasta este una îndelung elaborată şi şlefuită, ceea ce înseamnă că autorul a revenit de multe ori la ea pentru ştersături şi adaosuri. Deşi nu are nici 200 de pagini, scriitorul, un talent indiscutabil, a lucrat la ea aproximativ cinci ani! Limbajul în care este scrisă este curgător şi foarte corect literar, nici un cuvânt în plus, nici unul în minus, frazele sunt rotunde, personajele sunt interesante şi foarte bine creionate, informaţiile pe care le primim, deşi după părerea mea prea multe, sunt instructive, iar tema abordată este şi ea interesantă.

Fac o paranteză ca să menţionez că un alt scriitor contemporan la modă, Mircea Cărtărescu, susţine că el scrie fără să revină niciodată la textul deja pus pe hârtie! La el durează mult, aşa cum am dedus din jurnalul său, perioada de gestaţie. El îşi ia un avânt prelungit, înainte de-a începe să scrie. Ştiu, din experienţă proprie, că este dificil să faci adausuri într-un text deja scris. Există riscul să creezi discontinuităţi. Adausurile sunt, uneori, ca nişte grefe pe care organismul le respinge şi la care te vezi obligat să renunţi ca să eviţi sincopele.

Acţiunea cărţii lui Filip Florian se petrece într-un orăşel de munte din România, staţiune climaterică, după 1990. Pe un şantier arheologic, se descoperă o groapă comună cu foarte multe schelete umane. Întrebările care s-au pus au fost cui aparţin ele, de când sunt acolo şi care a fost cauza morţii celor îngropaţi acolo? În jurul răspunsului la acesteîntrebări se desfăşoară acţiunea cărţii. S-a presupus că ele aparţin unor persoane executate de comunişti în anii ’50, din motive politice. Se dovedeşte, însă, că ele sunt ale unor oameni răpuşi de ciumă cu câteva sute de ani înainte. Unul din personajele cărţii, un maniac, a subtilizat degetele mici de la mâinile scheletelor, ceea ce a creat, la un moment dat, probleme celor care le examinau şi trebuiau să se pronunţe cu privire la cauza morţii celor îngropaţi acolo. Acest incident a fost, totuşi, unul secundar şi m-am mirat că autorul a ales să-i dea cărţii acest titlu! A vrut, probabil, să epateze cu el şi să atragă, încă de la copertă, atenţie asupra cărţii. Este o tactică bună. Eu pledez, totuşi, pentru titluri simple, care, dacă se poate, să sintetizeze acţiunea cărţii.

Filip Florian este autorul a încă două cărţi („Băiuţeii”, scrisă împreună cu fratele său, Matei Florian şi „Zilele regelui”), amândouă bucurându-se de succes în ţară şi în afara ei.

NAŞTEREA DOMNULUI

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 24 Dec 2011 07:41:00 +0000

”Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște,

și pământul peștera Celui neapropiat aduce;

îngerii cu păstorii doxologesc

și magii cu steaua călătoresc;

că pentru noi S-a născut Prunc tânăr

Dumnezeu Cel mai înainte de veci.” – Condacul Naşterii Domnului

Primindu-L pe Hristos din brațele Maicii Domnului

Roman Melodul, autorul condacului mai sus amintit, surprinde intr-un mod cu totul deosebit frumusețea, importanța dar mai ales caracterul paradoxal al acestui praznic al Naşterii Domnului. Am spus paradoxal, deoarece tot ceea ce s-a întâmplat in ieslea din Betleemul Iudeii și in atmosfera acelei nopţi care a rămas crucială in istoria mântuirii noastre, este mai presus de fire, deoarece Fecioara Maria prin naştere, dă viată Celui ce este Însăşi Viața, dă ființă Celui ce este mai presus de ființă, naște pe Cel ce este ”făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Orizontul despărţitor intre cer și pământ dispare, pentru că îngerii din ceruri laolaltă cu păstorii se bucură de naşterea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate că e noapte, o stea luminoasă prevestește nașterea unui Soare luminos, care va lumina întru lumina cunoștintei pe toţi oamenii. Profețiile se împlinesc, Betleemul freamătă la auzul celor povestite de păstori, la fel cum si Ierusalimul se va tulbura la întrebarea adresată de către magi: ”Unde este Cel ce S-a născut, regele iudeilor?” Dreptul Iosif este îngândurat, nu prea înţelege ceea ce se petrece in preajma lui, Hristos se naște intr-o lume ostilă care rămâne indiferentă la venirea Fiului lui Dumnezeu. In centrul atenţiei rămâne insă Fecioara, care iși privea cu duioșie și dragoste maternă Pruncul iar vitele din staul iși cinstesc Creatorul incălzindu-L cu suflarea gurii lor.

Datorită faptului că la nașterea Domnului a participat întreaga creaţie raţională și iraţională, pământul oferind peștera, cerul steaua, staulul vitele, omenirea a pus în fata lui DUMNEZEU- Fecioara, ea este închipuirea scării lui Iacov, ea este locul fără de prihană in care păcatul existent doar in stare latentă a fost şters prin întruparea lui Hristos. In aceste circumstanţe se creionează importanța celei de a doua zi a Crăciunului, sărbătoare numită sugestiv ”Soborul Maicii Domnului”, ocazie cu care doresc sa supun atenţiei dvs. o temă pe care am intitulat-o: ”Primindu-L pe Hristos din brațele Maicii Domnului”.

Cred că oricine ar fi flatat în orice moment al vieții, de cinstea de a-l sluji în mod direct pe Dumnezeu, în primul rând s-ar gândi la putere, faimă, notorietate. În cazul Maicii Domnului n-a fost nimic din toate acestea ci mai degrabă s-a împlinit contrariul, adică rușine, batjocură, ostilitate, prigoană iar la sfârșit, la poalele crucii, durere. S-au împlinit intr-adevăr cuvintele dreptului Simion care i-a prevestit incă dintru început sabia ce-i va străpunge inima. E curios lucru că la nașterea Domnului lipsesc cu desăvârșire femeile, Maica Domnului având in preajmă doar bărbaţi nepricepuţi în a da un minim ajutor noului născut. La cruce însă, se găsesc mai mult femei neputincioase în a lua trupul lui Hristos de pe cruce și lipsesc cu desăvârșire bărbaţii care ar fi trebuit să facă acest lucru și să dea dovadă de curaj.

Colindul popular reprezentat prin strofele:

”Nu mai plânge Maica mea

Scutecele noi ți-om da

Prea Curată,

Pruncul Sfânt de-i înfășa”,

surprinde extraordinar această ipostază în care Maica Domnului se simte părăsită și neputincioasă în fața acestei provocări a vieții iar această ipostază ne înduplecă pe fiecare dintre noi, din fiecare generație să ne implicăm în a-i veni in ajutor și a-i fi părtași la acest moment sublim al sălășluirii lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Aici se arată frumuseţea Crăciunului, în această apropiere duhovnicească de ieslea Betleemului, în această candoare sfântă în care întrezărim atât gingășia Noului Născut cât și lacrima Maicii Domnului stârnită de nepăsarea umană. Pentru aceasta ne-am pregatit cu post, ca sa ne putem apropia cu sfială de Cel Ce s-a născut, iar Maica Domnului ca o mamă cu inima plină de bucurie sfântă, dar mai ales bucurându-se de închinarea noastră în fața Pruncului, neavând ce să ne ofere în semn de recunoștință, ne oferă plăcerea și bucuria de a-L ține în brațe pe Hristos. Minunea Crăciunului, dacă este să vorbim de o minune, constă tocmai în interiorizarea bucuriei de a fi împreună cu Hristos. In acest sens o avem ca model pe Maica Domnului, care in aproape toată iconografia noastră ortodoxă apare cu Pruncul in braţe și de fiecare dată când ii privim icoana ne gândim la cel puțin trei lucruri:

1. Dacă la Buna vestire Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei făcând posibilă întruparea Mântuitorului Hristos, la fiecare botez acelaşi Duh Sfânt îl face prezent pe Hristos in sufletele noastre iar noi devenim ”hristofori” adică purtători de Hristos

2. Dacă Maica Domnului a fost mamă a Domnului Hristos ea devine și mamă a noastră, căci prin Sf. Euharistie noi ne împărtășim cu Trupul lui Hristos care e luat din trupul Maicii Domnului, iar noi devenind una cu Hristos devenim și fii ai ei

3. Dacă Maica Domnului a fost prigonită pentru faptul că ”Irod căuta Pruncul ca să-l omoare”, de-a lungul timpului s-au găsit și se vor găsi mulți irozi care să caute să ucidă acest odor in sufletul tău. Lupta cu păcatul nu este altceva decât lupta de a rămâne împreuna cu Hristos, spovedania e recunoașterea înfrângerii suferite in fata diavolului, e revitalizarea noastră pentru o noua încercare de a deveni biruitori și împăraţi peste propriile noastre suflete dar supuşi fii ai Tatălui ceresc. Noi nu vom moşteni împărăţia lui Dumnezeu pentru simplul fapt că am fost doar botezaţi, nimeni sa nu se amăgească cu aceasta, Arsenie Boca spunea că: cel ce și-a îngropat talantul este cel ce a primit botezul și n-a făcut nimic, dacă Maica Domnului s-a dus pana la cruce, noua ni se cere sa ne asumam crucea si sa urmam lui Hristos.

In încheiere as vrea să va prezint un fapt care merită toată atenția. Daca acum icoana Naşterii Domnului, ne arată că Fecioara tine in brate in chipul unui prunc pe Mântuitorul Hristos, in icoana Adormirii Maicii Domnului, vedem faptul invers: Mântuitorul tine in braţe sufletul Maicii Domnului in chip de prunc. Este ceea ce spune si Sf. Ioan Botezătorul: ”Acesta trebuie să crească iar eu să mă micşorez!” Dacă Hristos se naşte umil in ieslea din Betleem, lasă-L să crească in sufletul tău, nu veţi putea crește împreună numai in măsura in care voia Lui se va impune in viața ta, iar voia ta va fi din ce in ce mai puţin auzită. Asta înseamnă ca El să crească, iar tu să te micşorezi, dar de fapt creșteți împreună. Aceasta este smerenia de care tot vorbim si ea devine incitantă prin faptul ca ea generează următorul paradox: creşti in măsura in care te ştii micşora.

Aşadar prin Maica Domnului, Hristos se naşte, pentru ca și noi să ne naştem din nou, Hristos se face ca noi pentru ca si noi să devenim ca și El, se pogoară pe pământ ca să ne îndrepte privirea spre cer și S-a smerit(Filip.2:7-9) ca să ne invețe și pe noi smerenia, căci numai prin aceasta duhul nostru se va umple de prezenta lui Hristos făcându-ne să exclamăm împreună cu Sf.Ap. Pavel: ”De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește intru mine”. La această bucurie a întâlnirii cu Hristos la ieslea Betleemului, care a rămas peste veacuri Biserica și la purtarea Lui în potirul sufletelor noastre, ne cheamă praznicul de azi. De aceea am și venit fiecare dintre noi la sf. biserică, arătându-ne uimirea și mulţumirea deopotrivă pentru acest gest de iubire al lui Dumnezeu care:

Pe Fiul în al Său nume

Tatăl L-a trimis în lume

Să se nască

Și să crească

Să ne mântuiască.

Pr. Augustin Câmpean

CRĂCIUN 2011

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Wed, 21 Dec 2011 08:19:00 +0000

CRĂCIUN FERICIT!

PARCUL TITAN DIN BUCUREŞTI

CIŞMIGIU

TÂRGU JIU

PELERINI CĂTRE BETLEEM, ÎN GLAS DE COLINDĂ

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 17 Dec 2011 07:16:00 +0000

Sărbătoarea Naşterii Domnului sau Crăciunul, este una dintre sărbătorile cu o încărcătură emoţională remarcabilă şi este aşteptată cu multă nerăbdare şi cu multă căldură sufletească atât de cei mari cât şi de cei mici. E sărbătoarea bucuriei, după cuvântul îngerului ce se arată păstorilor zicându-le: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot norodul, că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul…”(Lc.2,10-11) , iar corul îngeresc confirmă această bucurie mărind pe Dumnezeu în colindul lor:” Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire.”(Lc.2,14)

Cuvântul „Crăciun” are o obârşie destul de interesantă, după unii ar proveni de la latinescul calationem care înseamnă chemare, convocare, întrunire pentru a serba un eveniment important şi se pare că exista chiar o sărbătoare cu acelaşi nume în lumea romană, care se ţinea la începutul anului şi în cadrul căreia se anunţau principalele sărbători din anul respectiv. Cea mai plauzibilă etimologie însă pare a fi cuvântul creatio, -creationem tot din limba latină care înseamnă creaţie, căci ”Naşterea Domnului” înseamnă începutul unei noi creaţii a lumii din punct de vedere spiritual prin „Adam cel Nou” adică Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aşadar Hristos se naşte, adică Dumnezeu se face om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca umanul din noi să participe la viaţa divină, ca omul să se ridice la demnitatea cu care a fost cinstit mai înainte de păcat. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului, ca omul să se reîntoarcă la demnitatea lui de fiu al lui Dumnezeu, să se reîntoarcă acasă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi vine să-l caute: „Cel nematerialnic se întrupează, Cuvântul se face trup, Cel nevăzut se vede, Cel nepipăit poate fi atins, Cel fără de timp intră în timp;” acesta este Iisus Hristos permanent acelaşi, ieri, azi şi în veci. Astfel descoperim taina Crăciunului: Dumnezeu se face om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” prin har.

La începuturile creştinismului, în special în Răsărit, această sărbătoare se prăznuia împreună cu Botezul pe 6 ianuarie şi se numea Epifania adică Arătarea Domnului, pentru că în mentalitatea creştină primitivă, puternic marcată de cea păgână, accentul se punea pe ziua morţii şi a învierii divinităţilor adorate iar nu pe ziua naşterii lor. Astfel se explică lipsa la început a acestei sărbători ca prezenţă de sine stătătoare. Istoricii consideră că pentru prima dată sărbătoarea Naşterii a fost despărţită de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia în jurul anului 375, după care s-au aliniat şi celelalte Biserici astfel încât astăzi doar armenii mai serbează Naşterea Domnului pe 6 ianuarie. La fixarea zilei de 25 decembrie s-a avut în vedere şi faptul că aproape toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 dec.), sărbători care erau asociate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creştină mai ales cultul lui Mitra, zeul Soarelui, un cult oriental foarte răspândit prin sec. al III – lea îndeosebi în rândurile armatei romane. Sărbătoarea marca ziua de naştere a zeului Soare, învingător în lupta împotriva frigului şi a întunericului. Această sărbătoare păgână a fost dată la o parte de ziua naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, cel care a fost numit de prooroci: „Soarele Dreptăţii”(Mal.4,2) de imnografi „Răsăritul cel de sus” iar de dreptul Simeon „Lumină spre descoperirea neamurilor”.(Lc.2,32)

Înainte de a trăi bucuria întâlnirii cu Hristos care se naşte în ieslea Betleemului, Biserica a rânduit şase săptămâni de post . Acest post închipuie perioada vechi – testamentară în care toţi proorocii începând de la Moise au trăit cu nădejdea venirii lui Mesia. Să înţelegem că lipsa Lui a constituit într-o oarecare măsură o perioadă de post, de privaţiuni, de lipsă a oricărei bucurii duhovniceşti, iar naşterea a fost aşteptată cu multă nerăbdare de fiecare generaţie a poporului evreu. Noi prin post trăim această perioadă a „nerăbdării”, pentru ca în final întâlnirea cu Hristos să constituie explozia de bucurie că L- am găsit pe cel care este „dulceaţa vieţii” noastre. Postul Crăciunului este unul paradoxal: este o perioadă de jertfă pentru noi, dar ne transmite foarte multă bucurie şi speranţă. Este un post al zâmbetului, al deschiderii prieteneşti spre alţi oameni, un post al generozităţii şi al cântecului. El nu se impune ca o regulă bisericească severă , ci ca o încercare de acordare între zgomotul şi tulburarea din sufletul nostru, cu atmosfera liniştită şi generatoare de pace a Betleemului. Acest post este şansa creştinului de a nu rata tocmai esenţialul unei mari sărbători, în care bucuria nu coboară din sania trasă de reni a moşului îmbrăcat în roşu, ci din discreta întrezărire a aripilor de înger ce ne ating pe frunte, din când în când, în entuziasmul şi aglomeraţia nevăzută a unui Betleem ce se întinde cât toată lumea.

Mulţi cataloghează acest post ca un post al bucuriei deoarece această perioadă este una cu totul specială faţă de restul anului. E vremea colindelor şi în această privinţă poporul nostru a ştiut dintotdeauna să transpună în melodii de cea mai adâncă vibraţie sufletească şi în versuri pline de înţelepciune, adevărul credinţei sale. Colind, este un cuvânt atât de familiar nouă, de parcă nu ar avea nevoie de nici o definiţie şi înseamnă a merge din loc în loc, a căuta ceva, a insista chiar, a urmări prin căutare atingerea unui scop.

Colinda nu-i altceva decât o „evanghelie populară”, o Biblie nescrisă a Naşterii lui Hristos, în care evenimentele din Betleemul Iudeii se transpun pe plaiurile româneşti, al casei sau chiar al sufletului românului. Se poate spune că „ Buna vestire” a Crăciunului la noi o fac colindele, intonate pe tot cuprinsul ţării de copiii care, în duhul evanghelic al cuvintelor : „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”, înalţă adevărate „liturghii” către Dumnezeu în care îi cuprind şi pe cei mari. Această vestire a Naşterii lui Hristos de către copii, cuprinde în colindă atât simplitatea cuvintelor venite din popor însă pline de profunzime, cât şi melodicitatea înrudită cu doina sau balada, genuri folclorice specifice poporului român.

Aşadar, primii colindători au fost îngerii, care grupaţi în cete cântau slava lui Dumnezeu, iar mai apoi au fost păstorii din părţile Betleemului şi magii de la Răsărit, iar de-a lungul timpului toţi cei ce cred în Hristos până în ziua de azi. În fiecare an ne încredinţăm de această naştere miraculoasă şi o vestim şi celorlalţi semeni ai noştri prin colindă, iar ei ne-o vestesc la rândul lor în acelaşi mod.

În acelaşi timp, Hristos Domnul, din iesle în lume, din lume pe cruce, de pe cruce în mormânt, din mormânt spre Înviere, de pe pământ la cer, nu conteneşte să cutreiere, să colinde, drumurile ce duc spre sălaşul mântuirii noastre. Ajuns la uşă, bate uşor şi cere găzduire. Nu l-ai primit de dimineaţă, El vine la amiază, iar dacă nici atunci n-ai avut răgaz pentru El, prea învăluit cu cele vremelnice griji, bucuros e să cineze cu tine în ceas târziu de noapte.(Apoc.3,20) El nu oboseşte în nădejdea că ne vom lăsa aflaţi de El. Ne cercetează în seara de Crăciun, venind la noi în glas de colind duios. În acest timbru neprihănit, nealterat şi sfios al colindelor noastre şi al cântecelor de stea, Hristos ne împărtăşeşte bucuria, seninătatea, pacea Sa sfântă, toate învăluite în parfumul curăţiei noastre lăuntrice şi toate străbătute de fiorul sfânt, pe care nici un cuvânt omenesc nu-l poate exprima.

Pr. Câmpean Augustin

CENACLUL LITERAR „DESTINE” (2)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Thu, 15 Dec 2011 10:01:00 +0000

În şedinţa cenaclului din luna noiembrie , scriitorul Ion C. Ştefan şi-a lansat romanul „Întâlnirea de la muzeu”. L-am terminat de citit aseară, mi-a plăcut, motiv pentru care mă grăbesc să vi-l semnalez şi să vă invit să nu-l rataţi. O să vă convingeţi că este o carte frumoasă („prea frumoasă”, scrie un recenzent al ei).

Aş îndrăzni să spun că romanul lui Ion C. Ştefan este, de fapt, un basm, a cărei acţiune are loc în zilele noastre. Întocmai ca într-un basm, totul se petrece sub semnul frumosului şi a neverosimilului. Eroii principali - el profesor şi scriitor, ea profesoară şi poetă - sunt „frumoşi, educaţi, culţi şi manieraţi”. El este un fel de Făt Frumos, ea un fel de Ileana Cosânzeana! Cei doi sunt căsătoriţi. Perechile lor, tot profesori, sunt, de asemenea, „frumoşi, educaţi, culţi şi manieraţi”. Cei doi se iubesc platonic. Scrupule exagerate, intervenite accidental, îi împiedecă să-şi împlinească iubirea.

Faptul că cei doi se iubesc devine de notoriu. Înseşi perechile lor ştiu asta, însă, nu se scandalizează, îi lasă în pace, au încredere în ei. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla nici chiar în basmele adevărate!

Scrupulele ţin, în acest „basm”, locul balaurului şi chiar dacă eroii lui nu reuşesc să-l răpună, ei nu scad în ochii noştri, dar vom continua să-i compătimim.

Printr-un miracol, aşa cum se întâmplă de regulă în basme, copiii celor doi, deveniţi maturi, se întâlnesc , se iubesc şi suntem lăsaţi să sperăm că vor împlini ceea ce părinţii lor n-au reuşi să facă.

Ion C. Ştefan, profesor la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2005. A scris aproape 30 de cărţi (la fel ca eroul romanului său, căruia, în mod cert, i-a împrumutat multe elemente din biografia sa): volume de versuri, proză, comentarii literare, maxime şi cugetări.

20.000

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Tue, 13 Dec 2011 19:10:00 +0000

Cifra din titlu reprezintă numărul accesărilor blogului meu, pe toată durata existenţei lui (mai 2009 - decembrie 2011. Sunt multe? Sunt puţine? Desigur, puteau fi şi mai multe. Sunt bloguri care înregistrează acest număr într-o zi! Un exemplu este cel al „Evenimentului Zilei”, a cărui medie zilnică este de 24.000 de vizitatori! Potrivit unei declaraţii a unui realizator al lui, succesul se datorează introducerii unor cuvinte şi expresii cheie. Bănuiesc că un astfel de cuvânt cheie, care să atragă vizitatorii, tineri în special, ar putea fi „sex”, iar o expresie cheie ar putea fi o ştire bombă ca aceea cu care Ion Cristoiu a reuşit să facă tiraj mare la ziar, imediat după apariţie.: „Găina care a adus pe lume pui vii”!

Vorbind serios şi având în vedere şi tematica blogului, ca să obţin un număr mai mare de accesări, cred că ar trebui să mă cheme Mircea Cărtărescu sau Andrei Pleşu. Nu mă cheamă aşa, prin urmare mă văd obligat să mă mulţumesc cu cât am.

Am considerat că ar fi interesant să vă comunic structura acestor accesări, pusă numai la dispoziţia administratorului blogului de compartimentul de statistică a lui. Iată cum arată ea:

1. Număr total de postări - 235

2. Postările cele mai accesate

- Ninge – 637

- Biserica din Bănişor – 570

- Weekend 5 – 283

- Colinde din Sălaj – 275

- Vizită în ţara de sub Meseş – 259

- Bănişor – Monografie. Amintiri – 188

- La Năeni – 162

- În Nordul Olteniei - 162

- Episodul3 –Anuar nr.3 - 158

- Episodul 10 – Anuar nr.5 - 110

Obs. Nu-mi dau seama de ce „Ninge”, prima mea poezie, este cea mai accesată postare?!

3. Ţările cu cele mai multe accesări

- România – 21.790

- SUA – 1.891

- Republica Moldova – 856

- Israel – 783

- Spania - 321

- Germania -214

- Rusia – 155

- Canada- 143

- Olanda – 99

4. Număr de comentarii – 199

5. Număr de persoane care m-au contactat prin e-mail - 90

CENACLUL LITERAR „DESTINE” (1)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sun, 11 Dec 2011 07:48:00 +0000

Cu trei luni în urmă, am fost prima oară la acest cenaclu, invitat de poetul de pe scara mea, domnul Nicu Doftoreanu. Am avut surpriza să întâlnesc acolo foşti colegi ai mei din RENEL. Însuşi preşedintele cenaclului, domnul Victor Gh. Stan, este unul dintre ei. În afara lor, erau mulţi necunoscuţi: ingineri, economişti, profesori, unii membrii ai Uniunii Scriitorilor, printre care şi domnul Victor Gh. Stan, preşedinte al secţiei de copii şi tineret a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Cu ocazia celei de a trei mea prezenţă la cenaclu, am asistat la trei lansări de carte şi la lecturi din creaţiile literare ale participanţilor. Eu am citit un fragment de capitol din romanul „Comoara din Dealul Magiarului”.

Prima lansare de carte a fost a volumului de versuri „Truditorul dragostei pe drumul spre Orient – poemele iubirii” al poetului George Călin, apărută la Editura Biodova în 2011. Reproduc din volum, poemul „Creaţie”:

tina trupului meu / nu se va cerne în vânt / va deveni piatră - /o piatră neşlefuită, / o piatră din care Dumnezeu / va dăltui o inimă; / căci numai El are supremul drept, / de a întrupa un alt chip, / dându-i suflare pe pământ; /eu mă voi stinge / fără a lumina, / fără a pâlpâi..../ voi fi o candelă ce arde mocnit / în întunericul pământului - / pământ din care am fost întrupat, / primind de la acelaşi Dumnezeu: / suflare de viaţă, / Credinţă, / Nădejde, / Dragoste.....

A doua lansare, a fost volumul de versuri „Eleganţii atomi ai frumosului”, autor poetul Marian Dumitru, apărută la Editura Semne în 2011.Reproduc poemul „Portret mişcat”:

Am fost un pic urât, se pare, / Cu nas puternic şi adus, / Având în răsărit apus, / Şi-n sânge, zgomotul de soare. // M-au pizmuit, dar nu mi-au spus, / Deşi nu i-am atins cu-o floare; / Mai mult: cu tone de ardoare, / La împărţeală-am stat supus // N-am fost perfid când am jurat, / N-am jefuit vis ori palate, / Ci am suflat strofei carate // Copilăria mea din sat, / Şi mi-am dat lacrimile toate / O ploaie versului secat.

Ultima carte lansată a fost tot un volum de versuri, intitulat „101 poeme”, autor Vasile Groza şi apărută la Editura Biodava, în anul 2011. Majoritatea poemelor sunt scrise pentru copii. Reproduc poemul „Laira”:

Pe Laira toţi o ştim, / Este o căţeluşă neagră, / Iute ca argintul viu - / La copii li-i tare dragă // Sare parcă e de gumă, / Are o voce de soprană, / E ca un paznic de bună - / Nici de lup nu are teamă // Da-nt-o zi ieşind din curte, / Nici nu-ţi vine ca să crezi, / Un câine-a sărit s-o muşte – / Dintre-aceia, maidanezi // Dar Laira nu se lasă: / Când zăreşte un maidanez / E la fel de curajoasă - / Îl aleargă de nu-l vezi.

Există şi o editură „Destine”, proprietatea d-lui Victor Gh. Stan, şi o revistă „Destine”, al cărui redactor şef este, de asemenea, dl. V.G. Stan