Ucenicie literară

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Fri, 11 Nov 2022 16:52:00 +0000

AUTOINTERVIU

În cartea scriitorului Florin Grigoriu, "Interviurrile mele vol. 4", apărută la Editura Izvorul Cuvântului, în anul 2022, este înserat şi "Autointerviul" meu, redat mai jos. Am citit sau ascultat multe interviuri cu scriitori. Unele dintre ele s-au desfăşurat de la distanţă, în care intervievatul răspundea în scris la nişte întrebări primite prin poştă. La astfel de interviuri aş putea răspunde şi eu, documentându-mă înaintea fiecărui răspuns, străduindu-mă să fac o impresie cât mai bună. Există însă şi interviuri spontane, în direct, la care n-aş fi în stare să răspund la anumite întrebări şi s-ar putea să mă fac de ruşine. Acesta-i motivul pentru care îmi pun singur nişte întrebări, pe care am auzit punându-se şi altora, la care voi răspunde sincer, pe îndelete, şi voi încerca să ţin minte răspunsurile, ca să nu fiu prins nepregătit.

Întrebare: Când aţi început să scrieţi?

Răspuns: La şase ani, pe tăbliţă, cu condeiul. M-a învăţat mama, care a fost învăţătoarea mea din clasa I-a primară.

Î: Reformulez: Când aţi început să scrieţi literatură?

R: Nu ştiu. Nu-mi dau seama când, ceea ce am scris, fără să public (poezii, compuneri, scrisori, jurnal, teatru etc..) ar putea fi considerat literatură.

Î: Când şi ce aţi publicat prima dată?

R: Am publicat un triptic brâncuşian, în versuri: „Masa Tăcerii”, „Poarta Sărutului”, „Coloana Infinitului”, în revista „Columna”, din Târgu Jiu, în anul 1996, sub pseudonimul V.A. Iosif. (Vanca Artemiu Iosif).

Î: Când aţi început să scrieţi poezii?

R: În 1985, şi am încetat s-o mai fac în 1988. În această perioadă, mai ales în anii 1985-1986, am fost cuprins de o febră a versificaţiei. Am scris, în total, 51 de poezii.

Î: După debut, aţi mai publicat poezie?

R: Da, în câteva reviste de mică importanţă (Anuarul ”Bănişor”, Revista Mecanicii 61, şi în revistele cenaclurilor literare „Destine”, „LiterarIng”, „AntiM” şi Revista „Bogdania”)

Î: De ce n-aţi mai scris poezii şi după 1988?

R: Mi-a dispărut cheful.

Î: În proză, când şi cu ce aţi debutat?

R. În 2003, ca şi coautor al monografiei satului meu natal, Bănişor, judeţul Sălaj, al cărei titlu este: „Monografie-Amintiri”. Eu am fost autorul părţii de amintiri.

Î: Dar cu literatură beletristică?

R: Cu romanul pentru copii şi tineret, „Comoara din Dealul Magiarului”, în anul 2009, la Editura „Contrast”, din Bucureşti.

Î: În ce tiraj, şi pe banii cui?

R: 200 de exemplare, pe banii mei.

Î: Ce-aţi mai publicat, ulterior?

R: Am mai publicat: 6 romane, 1 carte de amintiri romanţate, 2 volume de povestiri, 1 volum de legende culte.

Î: Care este ultima carte pe care aţi scris-o?

R: „Uranus. Amintiri romanţate”. A apărut la Editura Universitară Bucureşti, în anul 2021

Î: Intenţionaţi să mai scrieţi şi altele?

R: Nu. Sunt prea bătrân şi condeiul îmi alunecă din ce în ce mai încet.

Î: Câţi ani aveţi?

R: 86

Î: Mulţi înainte!

R: Mulţumesc.

Î: Câte dintre cărţile pe care le-aţi scris sunt pe banii dumneavoastră şi câte pe banii editurilor?

R: Cinci pe banii mei, Cinci pe banii editurilor.

Î: Cum le-aţi distribuit?

R: Câteva am vândut, majoritatea le-am făcut cadou.

Î: Unde le-aţi lansat?

R: În satul natal, Bănişor, la Zalău, la cenaclurile la care participam, în cercul foştilor colegi de facultate.

Î: Care vă sunt scriitori români clasici, preferaţi?

R: Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Ion Creangă, Mircea Eliade, Marin Preda, Radu Tudoran, Titus Popovici, dintre prozatori, şi Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Topârceanu, Nicolae Labiş, dintre poeţi.

Î: Dar dintre cei în viaţă?

R: Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Andrei Pleşu, Dan Lungu, dintre prozatori, Ana Blandiana şi Mircea Dinescu dintre poeţi.

Î: De ce aşa de puţini scriitori contemporani? Nu-i citiţi?

R: Nu prea.

Î: De ce?

R: Citesc sau recitesc, pentru delectarea de moment, cărţi cunoscute sau recomandate de persoane de încredere, cărţi care ştiu sigur că o să-mi placă. Nu vreau să experimentez, pentru că am prea puţin timp şi pentru că sunt la vârsta la care memoria mi-a slăbit foarte mult, iar lecturile nu mă mai formează. Ce citesc azi şi uit până a doua zi.

Î: Ce carte citiţi acum?

R: „Ultimele....” (scrisori şi pagini de jurnal), de I.D Sârbu. Am cumpărat-o cu prilejul unei vizite la Casa Memorială a autorului de la Petrila. Mă fascinează personalitatea scriitorului.

Î: Ce scriitori străini v-au plăcut?

R: Mulţi. Dintre francezi: Moliere, Jules Verne, Alexandre Dumas tatăl, Victor Hugo, Honorѐ de Balzac, Emile Zola; dintre englezi: Daniel Defoe, William Shakespeare, George Bernard Shaw, Charles Dikens, Emily Brontё, J.K. Rowling; dintre ruşi: Lev Tolstoi, Alexei Tolstoi, Feodor Dostoievski, Nikolai Gogol, Anton Cehov, Maxim Gorki, Vladimir Nabokov, Alexandr Soljeniţîn; dintre americani: Mark Twain, Ernest Hemingwai, Jak London.

Î: Care dintre scriitorii români şi străini v-au infuenţat?

R: Toţi, probabil, dar n-aş putea spune în ce fel, fiecare.

Î: V-aţi propus să scrieţi ca unul, anume?

R: Nu mi-am propus să imit pe nimeni. Cred că mi-am construit, conştient şi inconştient, un stil propriu. Mi-am propus să povestesc cât mai fluent, în limbajul nostru de toate zilele, să redau sau să născocesc subiecte şi personaje interesante, să dau povestirilor, acolo unde este cazul, o tentă de umor, să intercalez în text, din loc în loc, câte o judecată preţioasă. Am dorit, în primul rând, ca scrierile mele să placă, dar am dorit şi ca din ele să se poată învăţa câte ceva, motiv pentru care mi-am propus să dau, fără să exagerez, detalii despre epocile în care se petrece acţiunea, despre personalităţi politice şi culturale ale epocilor respective, despre locuri, localităţi şi istoria lor. Unii critici, profesionişti sau improvizaţi, mă acuză, însă, că am făcut-o.

Î: Vă amintiţi care a fost prima carte pe care aţi citit-o?

R: Da. Abecedarul.

Î: În afară de el?

R: O carte ilustrată pentru copii, intitulată „Aventurile lui Mirel”. Mi-a cumpărat-o tata, care s-a îngrijit ca toţi copiii lui să citească, legat de faptul că cei din familie, iar ulterior şi prietenii, m-au dezmierdat, hodoronc-tronc, cu numele de Mirel. A urmat „Vrăjitorul din Menlo Park”, de G. Longinescu, o biografie romanţată a lui Thomas Alva Edison, pe care noi, fraţii Vanca, am primit-o de la o doamnă iubitoare de animale, în schimbul unui câine de rasă, pe care l-am găsit. Ca urmare a lecturii acestei cărţi, în toată copilăria şi adolescenţa mea, am visat să-i seamăn marelui inventator. Nici atunci însă, şi nici mai târziu, n-am reuşit să inventez ceva, aşa că, foarte târziu, la vârsta de 70 de ani, m-am apucat de scris.

Î: Sunteţi satisfăcut de modul în care a fost recepţionat scrisul dumneavoastră?

R: Nici pe departe! Dar am înţeles că am primit ceea ce merit: de la cititorii , nu foarte mulţi, aprecieri mai mult sau mai puţin entuziaste, de la critici, tăcere aproape totală.

Î: Şi asta nu v-a decepţionat?

R: M-a decepţionat, dar nu m-a descurajat. Am continuat să perseverez, gândindu-mă că poate, poate.... Continui să gândesc la fel. Scrisul mă pasionează. Îmi place postura de Dumnezeu. Îmi place să creez oameni şi destine.

Î: Speraţi să ajungeţi membru al Uniunii Scriitorilor?

R: Nu mi-am propus aşa ceva.

Î: De ce?

R: Pentru că îmi văd lungul nasului. Sun membru al Asociaţiei Scriitorilor din Judeţul Sălaj şi asta îmi ajunge. Statutul de scriitoraş mă satisface.

Î: Ce altceva vă pasionează?

R: Natura, s-o contemplu, sportul, să-l privesc, sculptura, să-mi amintesc de ea.

Î: Aţi sculptat?

R: Da, în lemn. A fost şi aceasta o pasiune trecătoare , la fel ca versificaţia.

Î: Ce-aţi sculptat?

R: Două sculpturi mari, un totem, o copie după Cuminţenia Pământului a lui Brâncuşi şi şase sculpturi mici.

Î: Unde sunt ele acum?

R: Totemul a putrezit şi l-am aruncat, Cuminţenia e la fosta mea casă de la ţară din satul Runcu, judeţul Ilfov. Sculpturile mici sunt în biroul meu de acasă.

Î: Muzica nu vă place?

R: Îmi place, dar nu pot s-o gust pe deplin: sunt afon. Lipsa auzului muzical este un mare handicap al meu.

Î: Totuşi, ce fel de muzică ascultaţi?

R: Nu-mi pun muzică. Ascult ce-mi trimit alţii sau ce se transmite la radio sau televizor. Ascult tot felul de muzică: uşoară, simfonică, instrumentală, populară.

Î: Aveţi autori şi interpreţi preferaţi?

R: Am, desigur. Îmi plac Mozart, Vivaldi, Porumbescu, Enescu (numai Rapsodia Română), Chopin, ca autori, Maria Tănase şi Dumitru Fărcaş, ca interpreţi de muzică populară, Doina Badea, Margareta Pâslaru, Angela Similea, Aurelian Andreescu, Gică Petrescu, Edit Piaf, Elvis Presley ca interpreţi de muzică uşoară, Luciano Pavaroti, Jose Careras , Placido Domingo, Herlea, Angela Gheorghiu ca interpreţi de operă şi nu numai ei.

Î: Însemnă că, mergeţi la operă?

R: Merg, uneori, ca să-i fac pe plac soţiei mele, mare amatoare de operă.

Î: Chiar v-aţi hotărât să nu mai scrieţi şi n-aţi mai scris nimic?

R: M-am hotărât, dar nu mi-am putut respecta promisiunea. Odată cu izbucnirea pandemiei am început să întreţin un jurnal, intitulat „Jurnal de pandemie”. Am publicat 16 episoade în revista „Mecanicii ‘61”, o publicaţie a Asociaşţiei Promoţia Mecanicii 1961, a Institutului Politehnic Bucureşti, din care am făcut şi eu parte. După episodul 16, colegii au refuzat să mă mai publice, legat de faptul că-i combăteam ( a se citi „înjuram”) pe antivaccinişti, negaţionişti şi conspiraţionişti. Am continuat să scriu jurnalul (am ajuns la episodul 30) şi, în paralel, să scriu, bazându-mă pe el, o proză intitulată „Sub imperiul zdrenţuit al pandemiei. Jurnal post-factum, romanţat”. Am ajuns cu acţiunea lui la sfârşitul anului 2020

Î: La cenacluri mai mergeţi?

R: Nu mai merg.

Î: De ce?

R: La primul la care am fost l-am părăsit pentru că nu învăţam nimic. Toţi citeam din producţiile proprii, dar nu le comenta nimeni. Pe al doilea, pentru că comentariile care se făceau erau exclusiv laudative. Pe al treilea, unde eram serios luaţi în tarbacă, ceea ce-mi convenea, din motive de pandemie.

Î: Ce reviste literare citiţi?

R: Cumpăr cu regularitate şi citesc „România literară”, sunt abonat la „Caiete Silvane”, revista de cultură a judeţului Sălaj şi primesc , prin e-mail, în format PDF, „Vatra Veche”.

Bucureşti,

12.08.2022

URANUS - Recenzie de Mihaela Ignat, publicat în revista "Observatorul", din Toronto, Canada

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Wed, 16 Feb 2022 07:33:00 +0000

Eveniment editorial: Uranus, Obidã, revoltã, speranțã, Amintiri romanțate, de Artemiu Vanca.

Cartea Uranus, Obidã, revoltã, speranțã, Amintiri romanțate, de Artemiu Vanca a apãrut la Editura Universitarã, București, în august 2021, cu un cuvânt înainte al autorului. Considerãm apariția acestei cãrți un moment editorial de excepție despre istoria relativ recentã a României, cuprinzând aspecte din ultimul deceniu al comunismului și perioada imediat urmãtoare Revoluției din Decembrie 1989.

Artemiu Vanca s-a nãscut în 1936 în satul Bãnișor, județul Sãlaj și este de profesie inginer. Dupã încheierea activitãții tehnice, domnul Vanca a început o intensã și impresionantã activitate literarã și publicisticã. A scris și a publicat versuri, eseuri, cronicã literarã, monografii, prozã scurtã, romane etc, dintre care se remarcã Comoara din Dealul Magiarului , roman, Editura Contrast, București, 2009, Secretul Comorii, roman, Editura Contrast , București , 2010, Comorile de sub Meseș, roman, Editura Contrast , București 2011, Iubirile bãieților din Valea Banului, Editura Caiete Silvane, Zalãu, 2012, Nobilul proprietar, povestiri, Editura Arefeana, 2012, Zori întunecate, roman, Editura Arefeana, 2013, Poate îngerii, roman, Editura Caiete Silvane, Zalãu, 2015, Caleidoscop nostalgic. Oameni și întâmplãri, povestiri, Editura Caiete Silvane, 2017, Legendele Bãnișorului, roman, Editura Caiete Silvane, Zalãu, 2017, Nu te lãsa!, roman, Editura Caiete Silvane, 2019. Artemiu Vanca este și autorul unui Blog literar, intitulat Ucenicie literarã, care oferã cititorului o perspectivã largã asupra varietãții preocupãrilor Domniei Sale. Începând din 2005, a fost redactor adjunct, apoi redactor șef, și acum titularul rubricii Spectacole, a revistei Mecanicii ’61 PoliBuc – foaie de suflet lunarã a Asociației Promoþia’61 Mecanicã, din care și Domnia Sa a fãcut parte.

Volumul este structurat în trei secțiuni, reflectate și în subtitlu- Obidã, Revoltã, Speranțã. Prima parte, care este și cea mai lungã, intitulatã Obidã, descrie drama locuitorilor cartierului bucureștean Uranus, demolat la comanda lui Nicolae Ceaușescu. În locul acestui cartier avea sã fie construit un nou centru civic al capitalei, care includea și Casa Poporului, clãdire de tristã amintire, pentru cã nu au fost puțini cei care și-au pierdut viața trudind la ridicarea ei. Cartierul Uranus, astãzi sectorul 5 al capitalei care încorporeazã Parcul Izvor, Casa Poporului, Casa Academiei, Piața Constituției etc., era situat în vârful Dealului Spirii, lângã Arsenal.

Autorul înfãțișeazã cartierul Uranus înainte de începerea demolãrilor prin descrierile eroului principal al cãrții, Cezar, un adolescent a cãrui familie a locuit de generații într-o casã, “anticã și de demult” din acest cartier. Artemiu Vanca prezintã strãzile cartierului, strãbãtute de tramvaie și pavate cu piatrã, parcurile și clãdirile mai importante, adevãrate monumente arhitectonice și istorice. Cu afecțiune și umor descrie școlile, spitalele, cazãrmile militare, casele de locuit, prãvãliile, micile ateliere meșteșugãrești, unele mai “înalte și frumoase”, altele mai “urâte și jerpelite” dar care dãdeau acestui cartier, ce putea fi considerat “oraș și sat în același timp” un farmec aparte.
Descrierea aproape idilicã a acestei zone coincide cu perioada lipsitã de griji a copilãriei eroului cãrții care se bucura de afecțiunea pãrinților și a bunicii, profesoarã de istorie pensionarã, cu influențã puternicã în viața familiei și mai ales a lui Cezar.

Un loc aparte este acordat prezentãrii cutremurului din 1977, în urma cãruia Ceaușescu a luat hotãrârea demolãrii cartierului. Din acest moment începe “obida” locuitorilor cartierului care pe lângã faptul cã sunt obligați sã se mute din casele lor în apartamente de bloc în diferite pãrți ale orașului, vãd cum de la o zi la alta sunt distruse construcții de valoare. Pentru cititorul tânãr, evocarea acestui eveniment dramatic din istoria capitalei, aduce informații documentare importante în legãturã cu soarta unor clãdiri, monumente istorice și arhitectonice, personalitãți ale acelei perioade, dispãrute sub dãrâmãturi, reacții ale autoritãților comuniste din acea vreme. Au fost demolate Bisericile Alba Postãvari, Spirea Veche și Izvorul Tãmãduirii, Spitalul Brâncovenesc, Clãdirea Operetei, Muzeul Militar, stadionul Republicii, Casa Demetriade, Fântâna Lahovari și altele. Dealul Spirii, care dãdea farmec zonei, a fost ras la nivelul solului pentru a se construi Casa Poporului.

Artemiu Vanca se dovedește un fin analist al manifestãrilor omenești. Reacțiile locuitorilor afectați de distrugerile agresive ale locuințelor sunt descrise în scene pline de dramatism din care rãzbate și revolta și compasiunea autorului : o familie s-a instalat în fața buldozerelor trimise sã le demoleze casele, un om a rãmas douã zile în casa fãrã acoperiș, un bãrbat s-a spânzurat. Este impresionantã scena în care o cãlugãrițã de la Biserica Schitul Maicilor refuzã sã plece și astfel reușește sã salveze biserica de la demolare, Ceaușescu hotãrând translatarea bisericii într-o nouã locație.
Prezentarea romanțatã a cuplului Cezar-Dana și a familiilor lor ne introduce în atmosfera vieții din acea perioadã, cu frumoșii ani de liceu și de facultate, visele și aspirațiile tinerilor dar și drama conștientizãrii cã trãiesc într-o societate care le îngrãdește libertãțile și drepturile individuale. În aceste condiții, Cezar și Dana hotãrãsc sã încerce sã fugã din țarã.

A doua parte a cãrții, intitulatã Revoltã, prezintã începutul și desfãșurarea revoluției din decembrie 1989 din perspectiva acum tânãrului Cezar Mureșan, inginer stagiar la Termocentrala Rovinari. Autorul descrie entuziasmul care a cuprins întreaga țarã în acele zile de decembrie, începând cu Timișoara, continuând cu Bucureștiul și celelalte orașe. Dramatismul relatãrii atinge punctul culminant când fratele geamãn al Danei, prieten din copilãrie al autorului, este împușcat în Piața Republicii.
Ultima parte a cãrții, Speranțã, aduce în prim plan perioada imediat urmãtoare Revoluției din Decembrie 1989 cu instalarea Frontului Salvãrii Naționale, venirea la putere a lui Iliescu, trecerea treptatã a țãrii la democrație și intrarea României în Uniunea Europeanã. Se simte un suflu de speranțã și încredere iar oamenii întrevãd un viitor mai bun în România. Dana și Cezar renunțã la plecarea din țarã.
Uranus, Obidã, revoltã, speranțã, evocã o paginã de istorie încãrcatã de evenimente dramatice pe care autorul le-a trãit pe viu. Cartea se bazeazã însã și pe o documentare minuțioasã care dã autenticitate și valoare istoricã narațiunii. Prima parte este o incursiune în politica de sistematizare promovatã de Nicolae Ceaușescu la nivelul țãrii cu scopul de a moderniza satele și orașele prin demolarea unor clãdiri vechi și realizarea unor construcții megalomane. Cititorul aflã însã și informații referitoare la naționalizarea clãdirilor, cooperativizarea agriculturii, construirea Casei Poporului, a marilor termocentrale, precum cea de la Rovinari, starea de spirit a oamenilor în preajma Revoluției din 1989, emoțiile și sentimentelor acestora, revolta, compasiunea dar și speranța lor într-o viațã mai bunã.

Intitulatã “Amintiri romanțate”, cartea îmbinã armonios realitatea cu ficțiunea. Autorul este originar din Ardeal, nu a copilãrit în București și nu a locuit în cartierul Uranus. A fost însã impresionat de poveștile oamenilor care au locuit în acel cartier, povești pe care le-a auzit de la prieteni, le-a citit on line pe diferite rețele de socializare sau le-a aflat în procesul de documentare pentru carte. Putem însã bãnui cã personajul Cezar conține elemente autobiografice. La fel ca și Cezar, domnul Vanca este de profesie inginer energetician și a lucrat în anii tinereții la termocentrala de la Rovinari. Evenimentele istorice descrise cu exactitate și claritate sunt reale și pline de încãrcãturã emoționalã. Este firesc sã fie așa pentru cã acele evenimente au marcat viața atâtor generații de români care au trãit în perioada dictaturii comuniste.
Este de remarcat faptul cã autorul, care a trãit și muncit o bunã parte din viațã în comunism, nu neagã realizãrile acelei perioade, posibile prin inteligența, creativitatea și efortul inginerilor, arhitecților și muncitorilor români. Domnul Artemiu Vanca are cuvinte de apreciere și pentru masiva clãdire a Casei Poporului care, dupã Domnia Sa, deși consideratã inesteticã de unii, este impresionantã prin mãrime și grandoare, ferestrele înalte acoperite de vitralii, marmura albã sau roșie a podelelor, lemnul de esențã tare, nuc, cireș sau mahon, covoarele de lânã, draperiile grele, candelabrele mari etc.

În 2019, Ordinul Arhitecților din România a inițiat proiectul “Uranus acum” în cadrul cãruia profesori, arhitecți, sociologi, istorici, antropologi, studenți încearcã sã reconstituie simbolic o “realitate urbanã eliminatã” pe baza poveștilor foștilor locuitori ai cartierului, a fotografiilor din colecțiile private sau publice, a unor filme și informații existente. “Realitatea dispãrutã” este suprapusã peste “realitatea actualã” cu scopul de a trage un semnal de alarmã asupra faptului cã demolãrile agresive din trecut se pot repeta și astãzi când se construiește masiv fãrã respectarea unui plan urbanistic. În acest sens, în noiembrie 2019 a fost organizatã la Muzeul de Artã Contemporanã din București expoziția “Uranus acum” în care au fost prezentate fotografii, filme documentare, interviuri, povești despre vechiul cartier, hãrți, un model 3D al cartierului. Machete cu pãrți reconstruite ale cartierului au fost așezate în oraș în locurile în care au existat odinioarã. În mediul on line, se desfãșoarã o intensã comunicare între foștii locuitori ai cartierului sau cetãțeni ai capitalei în care se deapãnã amintiri din perioada în care exista cartierul, se posteazã fotografii, se descriu monumente și clãdiri dispãrute.

Deși nu este oficial parte a acestui proiect, cartea Uranus, Obidã, revoltã, speranțã, Amintiri romanțate, completeazã și îmbogãțește acest demers. Este de apreciat pasiunea cercetãrii și efortul domnului Artemiu Vanca de a dãrui celor care au locuit în cartierul Uranus, cetãțenilor capitalei, dar și nouã tuturor un roman- document, demn de cea mai înaltã prețuire. Sunt convinsã cã pe lângã rolul cathartic în viața celor afectați de mãsurile agresive ale demolãrilor sau ale Revoluției din Decembrie 1989, romanul Uranus va constitui și un punct de referințã în lecturile celor interesați de aceastã parte a istoriei evenimentelor din anii comunismului.

Îl felicitãm din toatã inima pe scriitorul Artemiu Vanca pentru o lecturã documentatã și captivantã și îi urãm succes în truda neobositã de a contribui la îmbogãțirea patrimoniului literar românesc.

Mihaela Victoria Ignat
Windsor, Ontario, Canada

URANUS - RECENZIE DE OZY JOEL

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 29 Jan 2022 07:22:00 +0000

URANUS

Ozy Joel

Noua carte a colegului meu Mirel Vanca se adauga colectiei impresionante de carti scoase de el pana acum. Deci si un inginer poate sa scrie carti, care daca nu vor primi premiul Nobel,fac cinste scriitorului.

Toata cinstea inginerilor care se incumeta sa scrie.

Acum vreau sa ma refer la cartea recenta a lui Mirel, “URANUS”.

Numele cartii, cartierul disparut URANUS imi vorbeste in mod personal si-mi rascolesc amintiri de neuitat.

La statia de tramvay Nita Stere coboram,traversam strada si pe partea stanga intram in strada Lazureanu(amintita in carte) unde la nr.23 locuia matusa mea. Vizitele mele erau mai dese in special iarna cand panta abrupta a strazii era un derdelus perfect.

Student fiind am facut cateva vizite la restaurantul Bumbesti din capatul strazii Lazureanu unde pe pereti retin desene ale lui Ion Popescu Gopo(vizitator al locului).

Stadionul Republicii din cartier il vizitam la fiecare campionat national de atletism si pe vremea aceia stiam recordurile nationale la diversele probe atletice( 110 m garduri Ion Opris 14.3 sec).

Cartieriul Uranus descris de autor (in persoana copilului de 14 ani Cezar Muresan),prin amintiri romantate, ajung la inima cititorului si emotioneaza.

La 14 ani un tanar vede lucrurile fara influente exterioare, intr-un mod sincer.

Datorita documentatei minutioase ale autorului cartea devine un DOCUMENT ISTORIC pentru generatiile viitoare(care n-au trait evenimentele descrise).

Cititorul va afla ca acest cartier asezat pe dealul Arsenalului a fost un cartier linistit cu gradini ingrijite,cu locasuri istorice si culturale si a primit acest nume putin timp dupa Unirea Principatelor. Numele de Dealul Spirii este provenit de la familia grecului Spirea Kristoff unul din primii locuitori ai locului,fiind cel care a construit o biserica in varful dealului.

In 4.3.1977 Romania a fost lovita de un cutremur puternic cu multe pierderi de vieti omenesti si materiale. Ca urmare al acestui eveniment, organele de conducere au stabilit un plan de “Reconstructie,sistematizare si modernizare a Capitalei”.

Cartierul Uranus s-a aratat a fi d.p.d.v seismic un loc preferat pentu viitoarele planuri de sistematizare si de aici soarta cartierului si a imprejurimilor a fost pecetluita.

S-au demolat cu aceasta ocazie,nenumarate locuinte, biserici,manastiri,sinagogi si multe simboluri culturale ale Bucurestului. In carte se aminteste de demolarea: Bisericii si Manastirii Mihai Voda(sec.16),Bisericiile: Spirea Veche,(sec.18,refacuta in 1911), Schitul Maicilor,Biserica Alba-Postavari, Izvorul Tamaduirii(sec.18),Manastirea Vacaresti(1716-1722), Sf.Vineri(1645), Olteni,Sf.Spiridon,Sf.Treime din Calea Dudesti,Bradu Stioica din Str. Bradului, Enei.

In carte se aminteste demolarea Arsenalul Militar(cladire multifunctionala),Spitalul Universitar Brancovenesc (sec.19),Teatrul Armatei,Stadionul Repubicii (1926), Sinagoga de pe str.Antim.

Cititorul afla din carte c-au fost case nationalizate, despre soarta CAP-urilor, despre perioada marilor lipsuri indurate de romani(1980), soarta a 50000 de oameni stramutati din Uranus,etc.

Cititorul va afla amanunte despre construirea Casei Poporului si multe aspecte legate de ea.

Cartea este scrisa intr-o limba placuta, usoara la citit si-l insoteste pe tanarul Cezar Muresan( care imprumuta multe elemente din viata autorului) pana la maturitate, cand priveste cu ochii deschisi la evenimentele traite.

Cartea este dupa cum am specificat déjà un DOCUMENT pentru generatiile viitoare si fiecare cititor va putea interpreta dupa intelegera lui evenimenele deosebite traite de populatia romana in perioada conducerii Romaniei de catre N.Ceausescu.

Raman plin de admiratie pentru imensa munca de documentare care a fost necesara scrierii acestei carti, selectionarea evenimentelor cruciale ale epocii si adunarea lor in aceasta carte de catre autor.

In ulimele zile am citit un mail-mesaj al Acad.Ioan Aurel Pop legat de problema predarii “Istoriei Romaniei” in scoli. Prea putine ore de Istorie si pregatire necorespunzatoare a profesorilor.In acest context citirea cartii URANUS poate fi o baza de informatie istorica suplimentara pentru tinerii care n-au trait perioada descrisa in carte.

Ii doresc autorului inca multi ani de preocupari literare,dupa activitatea inginereasca de succes depusa de-a-lungul anilor.

ORIGINILE MELE

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 22 Jan 2022 21:00:00 +0000

1. POVESTEA OMULUI

- A început în Africa.

- În 50.000-100.000 de ani, oamenii s-au răspândit pe toate continentele.

- Istoria umană este marcată de un amestec de rase.

- Migraţia masivă din stepele Asiei, a fost o sursă a limbilor indo-europene în Europa.

- Europenii provin din populaţiile care au migrat acum 5.000 de ani din stepele din estul Ucrainei şi sudului Rusiei, înlocuind aproape complet comunităţile existente.

- Migraţii similare au existat în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est.

- Oamenii primitivi au traversat, în ambarcaţiuni rudimentare, mări şi oceane.

2. ISTORIA OMENIRII

Acum:

- 2,5 milioane de ani – apare omul în Africa

- 2 milioane de ani – oamenii se răspândesc în Africa

- 500.000 de ani – apariţia omului de Neanderthal în Europa.

- 200.000 de ani – apariţa lui Home Sapiens în Africa de Est.

- 70.000 de ani – apariţia limbajului funcţional

- 45.000 de ani – Sapiens colonizează Australia

- 30.000 de ani – extincţia neanderhalienilor

- 16.000 de ani – Sapiens colonizează America

- 13.000 de ani– extincţia lui Homo Floresiensis, Homo Sapiens singura specie umană care supravieţuieşte.

- 12.000 de ani - revoluţia agricolă.

- 5000 de ani – apariţia primelor regate şi a scrisului.

- 4250 de ani – apariţia primului imperiu,

- 2500 de ani - inventarea monedelor

- ia naştere Imperiul Persan

- apare budismul în India

- 2000 de ani – ia naştere Imperiul Han, în China şi Imperiul Roman în Europa, apare Creştinismul-

- 1400 de ani apare Islamul.

- 500 de ani – are loc Revoluţia Ştiinţifică.

- 200 de ani – are loc Revoluţia Industrială

- Prezent – oamenii depăşesc graniţele Planetei Pământ.

- Viitor – Homo Sapiens va fi înlocuit de supraoameni.

3. ORIGINEA MEA

Ajuns la maturitate, am început să fiu foarte preocupat de rădăcinile mele, am fost dornic să ştiu din cine mă trag, adică cine au fost moşii şi strămoşii mei.

Primul demers întreprins în această direcţie a fost să întocmesc arborele genealogic al familiei mele, pe baza informaţiilor obţinute de la rude, a documentelor păstrate şi a registrelor de stare civilă. Toate informaţiile culese le-am încorporat în cartea „Familia mea”, de fapt un „caiet” redacta de mine, tipărit şi multiplicat într-un număr de 20 exemplare la un centru de copiere (PrintShop din Bucureşti) în anul 2015.

N-am reuşit să ajung prea departe în căutarea strămoşilor. Pe linie paternă am ajuns în urmă până în anul 1850 (familia Vanca), iar pe linie maternă până în anul 1798 (familia Bran) şi 1798 (familia Filip). Nu sunt mulţumit. Ceea ce m-a împiedicat, a fost lipsa documente. În Transilvania, de unde mă trag, registre civile există doar începând cu 1820. Documente mai vechi se găsesc în arhivele naţionale din România şi din Ungaria. Pe cele din România n-am avut posibilitatea să le consult pe toate, la cele din Ungaria n-am ajuns deloc, dar sper să ajung printr-un intermediar. Oricum, nu voi reuşi să ajung, pe calea documentelor să ştiu care au fost primii mei strămoşi şi, mai ales, de unde provin ei.

Îmi este foarte clar că ceea ce suntem acum, este rezultatul amestecului populaţiilor din ultimii 500.000 de ani. Există mai mute procedee cu ajutorul cărora poţi afla, cu mai mică sau mai mare aproximaţie, de unde provii şi cu reprezentanţii căror populaţii s-au amestecat strămoşii tăi. Am recurs la ele în ordinea în care le voi prezenta.

3.1 DUPĂ NUMELE DE FAMILIE

Numele mele ancestrale ale capilor de familie sunt: Vanca, Bran şi Filip (Fülepp), iar ale soţiilor lor: Supuran, Racolţa, Vancai, Pituc, Florian, Bodonya, Szabo.

- Numele de familie Vanca al bunicului şi străbunicului meu după tată, din Hotoan jud. Satu Mare)

Este un nume de etnie slavă. După Iorgu Iordan („Dicţionar de nume de familie”) este de origine bulgară, fiind diminutivul de la Ivan. Cel mai răspândit este în Nord-Vestul ţării: Judeţul Cluj (38), judeţul Satu Mare (26) şi judeţul Maramureş (41) Pe teritoriul României sunt 208 familii cu acest nume.

El se mai găseşte şi în următoarele ţări: SUA (71), Cehia (7), Franţa (5), Germania (3), Slovakia (3). Moldova (1). Putem spune deci, că a devenit un nume românesc, pentru că cel mai răspândit e în ţara noastră.

Slavii sunt o populaţie de origine indo-europeană, originară din zona cuprinsă între Nipru, şi Carpaţii Ucrainieni, la est, şi Râul Oder la Vest şi Marea Baltică, la nord. Au migrat de acolo în căutarea terenurilor propice pentru agricultură şi păşunat.

Slavii de Sud, sunt strămoşii bulgarilor, sârbilor, croaţilor, macedonenilor,slovenilor, bosniacilor şi muntenegrenilor.

Protobulgarii au pătruns pe teritoriul actual al Bulgariei în anul 670. Au înfiinţat un ţarat care a atins o expansiune maximă în secolul X sub ţarul Simeon, extinzându-se aspra întregului teritoriu al României de azi deci inclusiv în partea de Nord-Vestul ţării noastre şi în Câmpia Panonică. Bulgarii s-au creştinat în anul 864 sub influenţa Bizanţului.

În secolul IX s-a inventat de către Chiril şi Metodiu alfabetul chirilic, iar limba slavonă (bulgara veche) a devenit, după 1185, în timpul celui de al doilea ţarat bulgar (1185-1258) limbă de bisericească şi de cancelarie pe teritoriul ţaratului de pe teritoriul actual al României (ceva în nordul Dunării, neajungând până la Munţii Carpaţi)

Există mai multe nume de familie care provin sigur sau probabil din numele Vanca sau Vanko: Ele sunt Vanc (probabil), Vancă (probabil), Vancea (sigur; 1196 familii în România, cele mai multe fiind în N-V- ţării), Vanci (probabil; 49 în România, 11 în Maramureş, 4 în Sălaj), Vancia, Vanciu, Vanciuc, Vancu (provine de la numele bulgăresc Vanko; există 230 de astfel de nume în România, majoritatea în Ardeal)

Numele de Vancea apare pentru prima oară într-un document al regelui Ludovic I în 1360. Ulterior, în alte documente şi la alţi ani apar alte variante a lui:

Wanchuk 1405

Wancha – 1406

Vanchonis, Vanche – 1408

Vanchuk – 1426

Vanch - 1436

Wanch - 1468

Wanchio – 1689

E posibil ca toate familiile care purtau aceste nume să aibă un strămoş comun, precum e posibil şi să nu aibă un strămoş comun ci să derive fiecare de la un alt Ivan

Concluzie: Cel mai probabil, strămoşul cel mai îndepărtat din partea tatălui meu a fost un bulgar, posibil grănicer pe graniţa de nord a Primului Ţarat Bulgar, în prejma anului 681. Numele de familie Vanca nu putea însă să apară mai de grabă de secolul XV, când începe formarea numelor de familie româneşti cu numele tatălui (patronime).

- Numele de familie Supuran (al bunicii mele după tată, din Hotoan, jud. Satu Mare)

Numele este cel mai răspândit în zona de nord-vest a ţării. Provine, probabil, de la comuna Supur, cu satele Supurul de Jos şi Supurul de Sus, aflate în judeţul Satu Mare, nu departe de Hotoan. Supurul este atestat documentar în 1205, legat de un proces de vrăjitorie. În 1908 era cea mai mare comună românească din judeţul Sălaj.

Concluzie: Şi numele acestei familii, provenind de la cel al satului, trebuie căutate tot începând cu secolul XV.

Numele de familie Bran (al străbunicului din partea mamei mele, din Unimăt, judeţul Satu Mare)

În România există 4218 de persoane cu numele de Bran, răspândiţi pe întreg teritoriul ţării, cu două concentrări: în Bucureşti şi în nord-vestul României. El este răspândit şi în alte ţări europene, mai ales în Irlanda, unde „bran” înseamnă corb. În slavă, „bran” înseamnă poartă. O persoană care poartă numele de Bran e percepută ca fiind prietenoasă, activă, serioasă.

Există presupunerea că numele de Bran al strămoşilor mei din partea mamei e de origine sârbă şi că ar veni de la Brancovici.

Sârbii sunt un popor din ramura slavilor de sud, stabiliţi în Balcani în secolele V-VII. Au fost soldaţi ai principilor Transilvaniei, iar în 1459,după cucerire Serbiei de către otomani, a avut loc o migraţiune a sârbilor în ţările vecine.

Concluzie: E de presupus deci, că strămoşii noştri cu numele de Bran îşi au originea în Secolul XV

Numele de familie Racolţa (al unei străbunici a mele din partea mamei, din Unimăt, judeţul Satu Mare)

Există 1634 de astfel de nume de familie în toată ţara, răspândite mai ales în Ardeal şi în nord-vestul acestuia.

Concluzie: Numele de Racolţa, scris în registrele vremii Rakolza, este asemănător cu cel de Rakoczi , prin urmare nu este exclus ca el să fie de origine maghiară. Familia cu acest nume trebuie căutată tot începând cu secolul XV, legat tot de începutul patronimelor.

Numele de familie Vancai (purtat de Laura Vancai, străbunica a mamei, din Unimăt)

Tatăl acestei străbunici, Vasile Vancai, A fost preot în Unimăt, este îngropat acolo, iar pe crucea lui scrie Vasile Vanca ceea ce denotă că numele de Vancai provine de la Vanca şi că concluziile de la Familia Vanca sunt valabile şi aici.

Numele de familie Pituc ( este numele de familie al mamei Laurei Vancai, tot din Unimăt)

Numele nu figurează printre numele de familie româneşti, dar este prezent în partea de nord-vest a ţării. Nu pot spune nimic despre originea lui.

Numele de familie Filip (al unui alt străbunic din partea mamei mele, din Căuaş, judeţul Satu Mare)

Varianta maghiară a acestui nume este Fülepp. Aşa apare el în registrele civile ale vremii.

Filip a fost prenumele unui apostol al lui Isus Hristos, care a devenit, ulterior, şi nume de familie. Prin urmare, are o vechime de

cel puţin 2000 de ani. În greacă el înseamnă „iubitor de cai”

Este răspândit în toată lumea creştină şi pe întreg teritoriul României (al 76-lea nume ca grad de răspândire), cu concentrări în Bucureşti şi în nord-vestul ţării.

Concluzie: E de presupus că pe teritoriul ţării noastre numele de Filip a pătruns odată cu religia ortodoxă, în secolele XI-XII. Cum însă formarea patronimelor are loc în ţara noastră începând cu secolul XV, înseamnă că începând cu acel secol trebuie căutată şi familia Filip din care provin strămoşii mei.

Numele de familie Florian (al soţiei stră-străbunicului mamei, din Căuaş, judeţul Satu Mare)

Provine de la prenumele masculin Florin, inspirat din cuvântul floare sau de denumirea sărbătorii Florii. Catolici au şi un sfânt cu acest nume.

Este un nume răspândit în toată România, mai ales în Bucureşti, Ardeal şi Moldova, dar şi în toată lumea, mai ales în SUA şi Franţa.

Concluzie: Şi familia Florian trebuie căutată începând cu secolul XV.

Numele de familie Bodonya (al soţiei străbunicului, Filip Simion, al mamei mele, din Căuaş, judeţul Satu Mare).

Numele nu figurează printre numele de familie româneşti. Are rezonanţe ungureşti, De altfel satul Căuaş este locuit şi de români şi de unguri.

Numele de familie Szabo (al soţiei bunicului mamei mele, din Căuaş)

Este un nume de origine maghiară, şi are semnificaţia de „croitor”. S-ar putea să fie vorba de maghiarizarea numelui unei familii româneşti, precum s-ar putea să fie vorba şi de o familie de etnie maghiară. Este unul dintre cele mai răspândite nume de familie din Ungaria. În România sunt 21.000 persoane care poartă acest nume sau unul derivat din el. Este al 62-lea nume ca grad de răspândire din ţara noastră. Unele sunt de etnie română, altele de etnie maghiară. Este prezent, bineînţeles, şi în SUA, datorită imigraţiei masive în această ţară, mai ales cea de la începutul secolului XX, dar şi cea de dată recentă (după 1989).

Ungurii sunt o populaţie indo-european şi provin din teritoriul aflat la graniţa dintre zonele împădurite ale Munților Urali și stepa euroasiatică. Sunt de origine urgică. În anul 900, se stabilesc în Câmpia Panonică. În anul 1001, se creştinează. Între anii 1000-1300, ocupă toată Transilvania. Nord-vestul Ardealului, de unde provin strămoşii mei, a făcut parte din Patrium, un teritoriu care a aparţinut când de Ungaria când de Transilvania. La rândul ei, Transilvania a fost principat autonom sub suveranitate maghiară, otomană sau austriacă. În 1867 a fost încorporat în Ungaria, iar din 1918 aparţine de România.

Concluzie: Familia Szabo este de origine română sau maghiară. Originile mele legate de această familie trebuie căutate tot începând cu secolul XV.

3.2 DUPĂ GRUPA SANGVINĂ

Grupa sanguină a fiecărui individ poate da indicii asupra originilor sale ancestrale.

Grupa sanguină A a fost răspândită în perioada 35.000-25.000 înainte de Hristos, începând din Asia de Sud-Vest până în Vestul Europei.

Grupa sanguină B, care este şi grupa mea, a fost răspândită în perioada 15.000-10.000 înainte de Hristos, din Zona Podişului Himalaya, India, Urali. Ea provine din grupa 0 sau A. Este grupa adaptării legată de supravieţuire.

Grupa 0 este cea mai veche.

Grupa AB, a luat naştere din amestecul populaţiilor din grupele A şi B-

Concluzie: După grupa mea sanguină, strămoşii mei provin din Asia.

3.3 DUPĂ TESTUL ADN

DESPRE ADN

- ADN este prescurtarea de la Acid Dezoxiribo Nucleic

- E format din molecule organice complexe, organizate în dublă spirală, se găseşte în fiecare celulă a fiinţelor vii.

- Conţine zone numite gene

- Modificările ADN provin din mutaţii ( deplasări de gene) şi pot avea efecte pozitive sau negative.

- Mutaţiile pot fi întâmplătoare sau produse de specialişti.

- Structura ADN este unică pentru o specie anume şi pentru orice individ.

- Descoperitorii ADN-ului sunt James Watson şi Francisc Crick, în 1980.

- Identificarea de persoane pe bază de ADN datează din 1985.

- E de ajuns un fir de păr sau o picătură de sudoare pentru determinarea ADN.

- ADN-ul poate fi redactat sub forma unui cod de bare.

GENOMUL UMAN

Totalitatea informaţiilor despre organismul uman surprinse în

genele lui, alcătuiesc genomul uman. A fost determinat în anul 2002.

Există o hartă care indică dispunerea celor aproximativ 23.000 de gene (entităţile de bază ale eredităţii) în cele 23 perechi de cromozomi (secvenţe de ADN, care sunt sediul informaţiei genetice) aflaţi în fiecare celulă a corpului uman, fiecare pereche fiind formată dintr-un cromozom de la tată şi unul de la mamă. Ultima pereche este formată din cromozomii sexuali: YX (masculin) XX (feminin)

Analiza Genomului fiecărei persoane dă posibilitatea să se afle de ce boli va suferi individul de-a lungul vieţii (ereditatea lui). 90% din Genomul Uman conţine pseudogene fără valoare de determinare genetică, denumit ADN Junk (deşeu).

Sunt gene caracteristice pentru persoanele de o anumită etnie, provenite dintr-o anumită zonă geografică şi dintr-un anumit climat, care sunt prezente în Genomul urmaşilor lor. Aceste gene se numesc markeri genetici. Cu ajutorul lor s-a modelat traseul migraţiilor vechi şi legăturile ancestrale între populaţii. Exemple de markeri:

· M168 –este comun tuturor populaţiilor migrate din Africa

· M130, M89, M45, M122, M173, M172 – cu ajutorul lor s-a refăcut traseul emigrării populaţiilor paleolitice în Asia, Australia, Europa, America

Hologrupa este un marker formată din gene care provin de la un singur sex. Iată câteva exemple de gologrupe provenite de la bărbat (cromozomul Y):I, J, R1a, R1b, E3b, G, K, în ordinea în care ele sunt prezente în România. Provin din diferite zone asiatice., astfel:

· I - provine din Ucraina şi are o vechime de 31.000 de ani

· J - provine din sudul Anatoliei cu o vechime de 31.000 de ani

· R1a – provine din Caucazul de Vest şi Ucraina, cu o vechime de 15.000 de ani

· E3b – provine din Africa şi are o vechime de 26.000 de ani

Ingineria genetică se ocupă modificarea Genomului Uman,

MOŞTENIREA GENETICĂ (extrase de pe Internet)

1. Pe baza analizei genetice, s-a stabilit ca specia umana a evoluat pe teritoriul Africii, de acolo plecând in mai multe valuri succesive si colonizând celelalte continente. La baza întregii populaţii actuale stă moştenirea genetica provenita de la o singura femeie care a trăit acum 160.000 de ani.
Cromozomul Y, masculin, provine de la un bărbat care a trăit acum 60.000 de ani. Secvenţele de ADN întâlnite cu preponderenta la o anumita populaţie se numesc haplotipuri. Africanii au prezent haplotipul L, indienii au haplotipul M iar europenii H.
In funcţie de fragmentele de haplotip găsit in materialul genetic al romanilor, se poate astfel vedea ce stramosi au avut.

2. Potrivit unui studiu realizat anterior de Florin Stanciu, in Bucureşti moştenirea genetică moldovenească e foarte prezentă, prin migraţia forţei de munca din perioada comunistă. Populaţia din toata România are însă foarte mult ADN slav, si foarte puţin ADN turcesc, ceea ce ar putea schimba puţin percepţia populară despre nenorocirile făcute de cotropirile otomane.
"Slavii au tranzitat România de la nord la sud si s-au împerecheat cu româncele. Teoria cu romanii e falsa, genetic vorbind. Nu avem sânge latin, ci mai degrabă slav", a spus Florin Stanciu.

3. Prin gene se transmit multe: caracterul, aspectul fizic, sănătatea, aptitudinile si chiar malformaţiile ereditare. Toate sunt catalogate si studiate, iar specialiştii caută remedii pentru cele rele - mai ales in cazurile grave. Unele nici nu deranjează si sunt neglijate atât de specialişti, cât si de către cei in cauză. Fiecare din noi are calităţi sau inconveniente preluate automat de la precursorii direcţi sau chiar de la unii îndepărtaţi - notează Infoniac. Dar purtam în noi şi destule din cele care nu se moştenesc, iar experienţa arată că nu-i obligatoriu sa ai părinţii genii ca sa fii geniu si nici nu ajungi un pierde-vara, pentru ca ai avut un terchea-berchea printre înaintaşi.

4. Faptele, gândurile, lecţiile de viaţă ale strămoşilor noştri, spaimele şi victoriile lor, emoţiile care le însoţesc pe toate acestea se depozitează în ADN-ul nostru şi constituie partea nevăzută a structurii genetice, indescifrabilă pentru savanţi. Cât moştenim şi de la cine, o decide Dumnezeu, dar această continuitate are ca scop ascensiunea şi perfecţionarea unui neam luat în parte, dar şi a speciei umane pe ansamblu.

MY HERITAGE

My Heritage este o instituţie care se ocupă cu teste ADN , arbori genealogi şi alte elemente care să ne ajute să ne aflăm ce şi de la cine moştenim din punct de vedere genetic.

Iată ce zice My Heritage despre determinarea etnicităţii:

„În fiecare regiune a lumii există un set unic de caracteristici genetice care sunt împărtășite de urmașii populațiilor native. Chiar dacă diferitele populații au migrat dintr-o regiune în alta, cercetările au arătat că aceste seturi de caracteristici fac fiecare regiune deosebită de celelalte, permițându-ne să stabilim un model genetic pentru fiecare regiune a lumii.

Se are în vedere că Estimările Etnicității noastre - care sunt rezultatul unui algoritm statistic extrem de precis - rămân totuşi estimări. Unele populaţii globale prezintă un ADN similar datorită vecinătăţii şi amestecului populaţiilor.”

MY HERITAGE

-Rezultatele mele sunt:

54.0% - Balcanic

21.6% - Est European

20.4% - Italiană

2.5% - Nord și Vest European

1.5% - Orientul Mijlociu

Sunt european:

Europa de est 75,6% :

- Balcanic 54,0%

- Est European 21,6%

Sud European 20,4% :

- Italiană 20,4%

Europa de Nord și de Vest 2,5%

- Nord și Vest European 2,5%

Total Europa Total: 98,5%

Orientul Mijlociu 1,5%

Total general 100%

Balcanic (text My Heritage)

Peninsula Balcanică din Sud Estul Europei a fost prima de pe continent venită să încorporeze și să practice agricultura transmisă din Mesopotamia acum peste 5000 de ani. Această regiune a fost pentru mult timp un nod socio-politic, legând culturile slavice, latine şi greceşti din antichitate, Creştinismul și Islamul în perioada Evului Mediu timpuriu, rămănând puţin influienţată în timpul Războaielor Mondiale și a Războiului Rece, în istoria recentă. În ciuda vrajbei și a conflictelor etnice, regiunea continuă să fie un pod între culturi, bogată în identităţi. Muzica balcanică a devenit în ultimii ani populară la nivel internaţional; încorporează influenţe Slavice și Vest Asiatice și se distinge prin energia ritmicităţii și dansabilităţii.

Etnicitatea balcanică în diferite ţări, stabilită pe baza examinării etnicităţilor clienţilor My Heritage (acesta consideră ca fiind ţări balcanice doar pe cele cu etnicitate balcanică mai mare de 80%, adică Serbia, Croaţia, Slovenia, România şi Bulgaria.

Serbia 95,9%

Croaţia 89,4%

Slovenia 87,1%

România 86,1%

Bulgaria 81,3%

Slovacia 78,6%

Ungaria 74%

Cehia 67,2%

Belarus 56,6%

Austria 54,8%

Polonia 47,6%

Rusia 43,4%

Obs. Această situaţie ca şi cele privind etnicitatea care urmează trebuie considerată ca un test pe un număr mare de indivizi decât o situaţie exactă.

Examinând tabloul de mai sus e de remarcat faptul că sunt, cu cele 54% procente ale mele, în primul rând balcanic şi în primul rând român, pentru că România face parte din Peninsula Balcanică. Deoarece aşa cum se va vedea mai târziu, asemănările ADN-ului meu cu cel al persoanelor din evidenţa My Heritage, este una ce se referă la o perioadă îndepărtată şi nu la perioadele recente de familie restrânsă sau chiar mai îndepărtate de familie extinsă, originea mea balcanică trebuie căutată în antichitate, legată de traci şi daci, şi în Evul Mediu timpuriu de pe vremea ţaratelor bulgare care şi-au extins teritoriul şi pe teritoriul României, inclusiv în zona de nord-vest al ei, de unde provin strămoşii mei ancestrali.

Constat, cu surprindere că multe ţări occidentale, printre care Ungaria, Austria, Germania şi Franţa au etnicitate balcanică peste 10%, ceea ce cred eu provine din migraţia populaţiilor balcanice din vremurile mai vechi sau mai noi şi din perioadele istorice în care au făcut parte din aceraşi structură statală (cazul ţărilor din Imperiul Austro-Ungar).

Est Europa (text My Heritage)

Descendenţii Europei de Est își au originile în Rusia, Ucraina, Polonia și Ungaria. La începutul Erei Noastre regiunea era larg populată de triburile Slavice şi Baltice, iar mai apoi a experimentat invaziile Romane, Mongolice și Otomane. Legând Europa de Asia, regiunea a fost epicentrul unei difuziuni culturale; artele şi ştiinţele au înflorit în ciuda climatului inospitalier și a politicilor tumultuoase din ultimele secole. Europa de Est a fost, demult, considerată un centru important pentru marile direcţii în exprimarea artelor, fiind locul de naştere al baletului Rusesc și a actoriei moderne. Ruşilor li se atribuie extraordinare acte inginereşti precum construirea celei mai lungi căi ferate din lume de acum o sută de ani - Trans-Siberianul - şi progrese ştiinţifice, fiind primii care au trimis un om în spaţiu în 1961. Odată cu apariţia naţionalismului Sovietic, Europa de Est a înregistrat semnificative emigrări interne. După căderea comunismului la începutului anilor '90 semnificative diaspore Est Europene s-au format în toată Europa și în America de Nord.

Etnicitatea Est Europeană în diferite ţări:

Slovacia 86.5%

Belarus 86.4%

Rep. Cehă 85.9%

Polonia 85.8%

Ucraina 85%

Rusia 79.9%

Slovenia 75.8%

Ungaria 70.5%

Kazahstan 70.2%

Croaţia 55.9

Lituania 55.8%

Austria 44.9%

Germania 41.5%

Letonia 36.4%

Serbia 34.7%

România 33%

Estonia 30.2%

Bulgaria 30.2%

Canada 16.9%

Elveţia 14.8%

Luxemburg 14.7%

SUA 14.2%

Thailanda 13.8%

Africa de Sud 11.5%

Obs. România face parte din Balcani,dar, în acelaşi timp şi din Europa de Est, populată preponderent de ţări de origine slavă. Cu cele 20,4% ale mele de origine Est Europeană, înseamnă că amestecul strămoşilor mei cu populaţiile slave a fost unul important. De fapt, numele meu de familie, Vanca, este de origine slavă. După Iorgu Iordan, el este diminutivul lui Ivan şi provine din bulgară, ceea ce-mi întăreşte originea balcanică, în primul rând, dar mi-o subliniază şi pe cea slavă, mai îndepărtată, posibil rusească, slovacă sau cehească. Influenţa ungurească, aşa cum se va vedea, nu este foarte importantă. Unguri şi românii din Ardeal nu s-au prea amestecat unii cu alţii.

Italia (text My Heritage)

Cultura şi moştenirea genetică a italienilor au fost conturate de Imperiul Roman și de asemenea de contactul cu Europa de Nord şi Mediterana de Est. Explorările italienilor de acum 500 de ani şi emigrările subsecvente au rezultat într-o prezenţă mare a italienilor în America de Sud şi de Nord (Brazilia, Argentina, USA şi altele), ţările vecine Europene (Germania şi Elveţia), dar şi în Australia şi Africa de Sud. Renaşterea Europeană - o perioadă de imensă inovaţie artistică şi ştiinţifică în timpul secolelor XIV - XVII - a început în Italia şi este legată de numele lui Leonardo da Vinci. Pentru mulţi italieni, bucătăria reprezintă una din cele mai importante elemente ale culturii italiene. În medie, o familie italiană consumă anual peste 30 kg de paste.

Etnicitatea Italiană în diferite ţări ale lumii:

Italia 70%

Malta 39.4%

Argentina 38.8%

Uruguay 36.5%

Cipru 35.2%

Brazilia 33.7%

Franţa 33.6%

Elveţia 32.8%

Portugalia 26.9%

Luxemburg 23.9%

Panama 21.3%

Chile 19.6%

Grecia 19.3%

Spania 18.4%

Belgia 15.3%

Mexic 14.8%

Austria 13.6%

Turcia 12.6%

Columbia 12.2%

Peru 11.4%

SUA 10.6%

Canada 10.3%

Germania 9.5%

România 7.9%

Obs. Trebuie remarcat faptul că originile mele italiene, de 20,4% este mai mare decât media de 7,9 pe ţară, în timp ce cele Balcanice şi Est Europene se situează sub media pe ţară. Probabil că aceasta este situaţia românilor de pe teritoriul Daciei Felix, urmaşi ai dacilor şi romanilor. Prin urmare, originea italiană este, de fapt, origine romană.

Nord și Vest European (text My Heritage)

Populaţia Europei de Nord și Vest include în principal Germani, Francezi și Olandezi. Această regiune a fost influenţată de evenimente istorice semnificative incluzând formarea Bisericii Catolice, Renascentiste, Reformat Protestantă și Revoluţia Industrială. Cuceririle imperiale şi epoca colonizărilor au împrăștiat oameni din Europa de Nord și Vest pe tot globul, cu populații numeroase în Americi şi unele părţi ale Africii şi Oceaniei. Regiunea este locul de naştere al culturii vestice, incluzând inovaţiile din artă, literatură, filozofie şi metodologie ştiinţifică care a devenit etalon în toată lumea. În particular, Europenii de Vest iau alimentaţia în mod foarte serios. Practicile culinare europene şi cinele manierate sunt foarte dezvoltate, cu vinuri de casă şi brânzeturi, produse de patiserie şi gătitul în general, au fost elevate ca şi artă.

Etnicitatea Vest şi Nord Europeană în diferite ţări:

Olanda 59.7%

Belgia 54.4%

Austria 53.9%

Elveţia 53.2%

Germania 53%

Franţa 40.7%

Danemarca 39.5%

R. Cehă 38.6%

Ungaria 37.4%

SUA 3.8%

Slovenia 32.1%

Canada 30.1%

Slovacia 29.2%

Italia 26.4%

Portugalia 26.2%

M.B 26.1%

N. Zeelandă 25.2%

Australia 24.4%

Croaţia 20.9%

Polonia 17.6%

România 15.5%

Obs. Originea mea Nord şi Vest europeană de 2,5% este mult sub cea naţională. Ea presupun că, în principal, este una veche, provenită din Antichitate, şi se datorează năvălirii popoarelor barbare care au provenit de pe teritoriul Europei de Nord-Vest.

Orientul Mijlociu

Levantul, o regiune din estul Mediteranei, este casa vorbitorilor de arabă, iudaică, aramaică și alte limbi semitice și este locul naşterii religiilor abrahamice. Cucerirea Levantului de către musulmani în secolul VII e.n. a rezultat într-o largă apartenență la Islam și vorbirea limbii arabe, în timp ce grupuri mai mici de creștini, evrei, druzi, yazidiți și alții sunt de asemenea prezente. Oamenii din Orientul Mijlociu au emigrat în toată lumea cu populații semnificative în Europa și Americi. Cu o istorie care se întinde până la apariția primelor așezări umane, Orientul Mijlociu este cunoscut ca "Leagănul Civilizației". Cu urme de așezări de la 9000 î.e.n., Jericho este cel mai vechi oraș cu ziduri din lume. Regiunea este probabil de asemenea casa primelor forme de agricultură, de guvernanță complexă și a primelor înregistrări ale scrierii pe care le avem până acum.

Israel 12.7%

Turcia 8.7%

Italia 6.5%

Grecia 6.4%

Suedia 2.7%

India 2.7%

Brazilia 2.6%

Germania 2.4%

Elveţia 2.3%

Australia 2.1%

Belgia 2%

Franţa 1.9%

Danemarca 1.9%

Olanda 1.8%

Canada 1.8%

Austria 1.8%

M. B. 1.7%

România 1.3%

SUA 1.2%

China 1.2%

Bulgaria 1.2%

Norvegia 1.1%

Spania 1%

Obs. Originile mele din Orientul Mijlociu, sunt, presupun, cele mai vechi, posibil provenind de la omul de Neanderthal, original din Nord-Estul Africii şi ajuns în Orientul Mijlociu, adus pe teritoriul ţării noastre de evrei, în principal.

Câte consideraţii privind structura etnică a României şi a câtorva ţări europene

Iată structura etnică completă a României, întocmită pe baza analizei ADN-ului clienţilor My Heritage

Structura etnică a României

Balcanică 86,1%

Greacă 42,3%

Est Europeană 33%

N-V Europeană 15,5%

Baltică 8,1%

Italiană 7,1%

Evreu Askenaz 5,6%

Iberic 5,6%

Scandinav 5,2%

Vest Asiatică 1,1%

Engleză 2,2%

Irlanda şi Ţ. Galilor 1,6%

Orientul Mijlociu 1,3%

Sud Asiatică 1,1%

Ev. Sefaric N-V Afr. 1,1%

Structura etnică a Ungariei:

Balcanică 74,1%

Est Europeană 70,5%

N-V Europeană 37,4%

Scandinavă 23,1%

Baltică 14,4 %

Italiană 7,2%

Greacă 6,6%

Engleză 6,3%

I, S şi Ţara Galilor 5,1%

Iberică 5%

Evreu Askenaz 4,7%

Vest Asiatică 2,3% Sud Asiatică 1,3%

Obs. Referitor la structura etnică a ţării noastre, pe mine mă nedumereşte procentul mare de origine greacă, plus originile noastre baltică, scandinavă, şi britanică, pe care nu ştiu să mi le explic. Remarc că mie îmi lipsesc etnicităţile Baltică, Iberică, Britanică şi Sud Asiatică. Faptul că procentele adunate depăşesc 100%, nu ştiu să-l explic.

Referitor la Ungaria, mă mir că nu există o etnicitate Maghiară şi de procentul de numai 1,3% de origine Sud Asiatică, şi 2,3% Vest Asiatică! Remarc că originea ei etnică majoritară cea balcanică, apropiată de a noastră o are, în principal, de la populaţiile balcanice peste care au năvălit printre care şi cea valahă. E o dovadă clară că unele din teritoriile peste care au năvălit (mă refer la Transilvania) n-a fost vid. Ungurii au fost, de fapt absorbiţi de populaţiile peste care au năvălit deşi şi-au păstrat limba. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu finlandezii, cu origine comună cu ei, care şi-au păstrat etnicitatea finlandeză (95,1%), din contră, le-au transmis şi vecinilor lor suedezi 31% din etnicitatea lor.

Potriviri

Toţi oamenii au în comun 99,9% din secvenţa lor ADN. Numai ultimele 0.1% diferă de la o persoană la alta. Comparând structura ADN-ului meu cu cele ale persoanelor din baza lui de date (câteva milioane), My Heritage a remarcat potriviri ale lui cu cele ale altor 1267 de persoane.

Nici una dintre potriviri nu este cu vreun membru apropiat al familiei şi nici cu un membru al familiei extinse. Ele ar putea indica nişte rude îndepărtate, cum ar fi verişori de gradul trei sau rude şi mai îndepărtate.

Pe etnii potrivirile sunt repartizate astfel:

Balcanică 486

Est Europeană 453

Italiană 60

Nord Vest şi Nord Europeană 264

Orientul Mijlociu 4

Obs. Numărul total de potriviri fiind mai mare decât cel al persoanelor cu care am potriviri din fiindcă cu anumite peroane am mai mult de o potrivire.

Pe ţări, repartiţia este astfel:

SUA 290

Germania 93

Marea Britanie 30

Canada 20

Rusia 18

Austria 17

Australia 17

Franţa 17

Australia 17

România 14

Finlanda 12

Olanda 12

Ungaria 11

Elveţia 11

Danemarca 10

Cehia 9

Suedia 9

Norvegia 9

Slovacia 7

Ucraina 7

Italia 6

Croaţia 3

Bulgaria 3

Grecia 2

Spania 2

Serbia 2

Polonia 2

Noua Zelandă 2

Belgia 3

Albania 2

Brazilia 2

Turcia 1

Venezuela 1

Bahraim 1

Corea de Sud 1

Portugalia 1

Letonia 1

Islanda 1,

Argentina 1

Estonia 1

Moldova 1

Israel 1

Belarus 1

După cum se vede, am rude în 40 de ţări de pe glob. Am la cine trage când merg în străinătate, nu-i aşa? În situaţia aceasta cred că sunt majoritatea persoanelor de pe glob: au rude peste tot. Globul Pământesc a devenit patria noastră.

Ca să vedem gradul de rudenie cu fiecare din cei cu care avem potriviri, voi studia arborele genealogic al fiecăruia în care s-ar putea să găsesc una sau mai multe rude. Metoda de căutare este după numele ancestrale (cele mai vechi) ale strămoşilor tăi. Mi-am pus şi eu arborele genealogic pe site-ul My Heritage. El are 250 de persoane iar numele ancestrale ale strămoşilor mei sunt: Vanca, Surdu, Supuran, Bran, Rakolza, Ola, Vancai, Pituc, Filip (Fülepp), Florian, Bodonya, Szabo.

LA RUNCU

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Wed, 05 Jan 2022 15:12:00 +0000

In una din vacantele noastre in Romania am fost oaspetii Fam.Vanca (Mirel si Ani), in localitatea RUNCU (30 km. de Bucuresti) unde colegul meu Mirel (Nobilul Proprietar)impreuna cu sotia lui aveau in proprietate o mica parcela agricola pe care au trudit din greu, dar cu placere. Ei au reusit sa demonstreze ce rezultate poate da o bucatica de pamant ingrijita cu dragoste si cunostintele agricole superioare ale sotiei colegului meu,Ani.

Rasadurile diferite,aliniate geometric,ingrijite stiintific,dadeau roade si noi oaspetii admiram totul. Pomi fructiferi de tot felul strajuiau falnic rasadurile si dadeau locului fumusete si o liniste de invidiat.

Pridvorul casei ne-a intampinat cu sculpturi artistice ,din lemn, realizate de mana lui Mirel,”Nobilul Proprietar”.

Inainte de a gusta din preparatele gazdei, am avut grija sa ne curatim incaltamintea afectata de noroiul prins in plimbarea prin Codrul Vlasiei (acest episod l-am inregistrat pe pelicula aparatului de filmat).

Lucrul cel mai principal pe care l-am luat cu noi din aceasta vizita a fost darzenia cu care doi pensionari prin munca lor, cu daruire totala, au reusit sa faca un loc de vis dintr-un loc care nu promitea succesul.

Tot ceea ce am vazut atunci merita titlul acestei carti emotionante.

Recomand cu caldura citirea acestei carti minunate in care se poate cunoaste personalitatea deosebita a autorului.

Cand cititi cartea ,adanciti-va atentia la motto-urile intelepte care preced fiecare capitol.De remarcat in carte portretele unor oameni ai satului ,descrise de autor, pline de intelepciune.

Numai un OM adevarat a putut scoate o asemenea carte.

Cu prietenie,

Ozy si Erica

ARTEMIU VANCA M-A CĂLĂUZIT PE UN TĂRÂM CARE NU MAI EXISTĂ: URANUS

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Thu, 30 Dec 2021 07:47:00 +0000

Artemiu Vanca m-a călăuzit pe un tărâm care nu mai există: Uranus

Dec 30, 2021By Andrea Ghiţă 0 Comments Posted in: Arhiva editii, Ediţia 360, Lecturile meleAceasta postare a fost vizualizata de 15 de ori

Terminând de citit Uranus. Obidă, revoltă, speranţă [Editura Universitară Bucureşti, 2021], cea mai recentă carte publicată de Artemiu Vanca, m-am întrebat – ca de fiecare dată când închei lectura unei cărţi – ce am înţeles, ce sentimente am încercat şi ce am învăţat din cele citite?

Încep prin a spune că atât formatul prietenos, cât şi structurarea logică (din care transpare formaţia de bază, de inginer, a autorului) îmbie la lectură, promiţându-i cititorului grăbit din ziua de azi că va afla deznodământul naraţiunii într-un timp rezonabil. E cartea potrivită de citit într-o călătorie cu trenul, într-o zi de duminică sau în serile de iarnă.

Am aşezat-o pe noptieră, alături de alte câteva volume pe care le citesc în paralel, alternându-le în funcţie de starea mea de spirit. Totuşi, nu a intrat în circuitul lecturilor mele alternative, pentru că după primul capitol am continuat s-o citesc, „pe nerăsuflate”, chiar dacă finalul ei era sugerat încă din introducere.

Am ajuns la ultima filă aproape de crăpatul zorilor târzii de decembrie, ajutată fiind de stilul limpede şi alert al prozatorului rutinat, cu peste zece volume (romane şi povestiri) la activ. Dialogurile închegate se îmbină cu descrierile sugestive, iar personajele se creionează ferm din câteva scene şi replici relevante.

Am receptat cartea lui Artemiu Vanca asemeni unui produs literar „3 în 1”, de bună calitate. Ea oferă cititorului informaţii clare – bazate pe o documentare solidă – despre geografia şi istoria fostului cartier Uranus, completate cu imagini de epocă. Deapănă poveştile de viaţă ale locuitorilor, firul roşu reprezentându-l povestea de iubire sinceră şi discretă a doi tineri născuţi şi crescuţi în acest cartier. Încadrează tragedia distrugerii şi dispariţiei acestui loc emblematic al Bucureştiului, în contextul regimului totalitar comunist din România, dând un avertisment celor (tot mai mulţi) care cunosc din ce în ce mai puţin realităţile de atunci şi privesc înapoi cu nostalgie spre epoca ceauşistă.

Citind Uranus. Obidă, revoltă, speranţă, eu – clujeanca – am avut prilejul să poposesc cu ochii minţii în Uranus, trecând în revistă edificiile bisericeşti şi laice renumite ale acestui cartier prin care nu am trecut niciodată în scurtele mele vizite în Bucureştiul anilor dinainte ca ele să fi fost strivite de apariţia megaliticei Case a Poporului.

Citind această carte, am putut pătrunde în casele bucureştenilor din acest cartier impregnat de istorie şi am putut intui durerea nemărginită încercată de oameni la vederea spulberării căminelor lor, (De altfel, această traumă s-a resimţit din plin şi la Cluj, atunci când a fost demolată o mare parte din vechiul cartier Mănăştur. O cunoştinţă de-a mea a murit de inimă rea la puţin timp după ce casa lui, moştenită din bătrâni, fusese făcută una cu pământul).

Citind Uranus. Obidă, revoltă, speranţă, am avut ocazia să aflu şi să înţeleg ceva din realitățile de la termocentrala de la Rovinari – adusă în cadru printr-o foarte sugestivă metaforă: „«Uranus» de pe Jiu”, vădind că regimul comunist nu a zguduit doar armonia socială (urbană şi rurală), ci şi armonia naturii.

Citind cartea, am avut prilejul să urmăresc secvenţe ale Revoluţiei din Decembrie 1989, relatate de un participant (eu le-am trăit pe cele de la Cluj). Consider că acest fragment, mai degrabă un reportaj, e menit să contracareze scenariile fabricate după consumarea evenimentelor de atunci.

Citind Uranus. Obidă, revoltă, speranţă, am lăcrimat de câteva ori, dar am şi surâs de mai multe ori, la fel ca în viaţă…

Nu am dorit să prezint conţinutul celei mai recente cărţi publicate de Artemiu Vanca, pentru a nu strica plăcerea viitorilor cititori, cărora le-o recomand cu căldură.

Alte informaţii găsiţi pe blogul autorului

https://artemiuvanca.blogspot.com/

Andrea Ghiţă

URANUS. Obidă, revoltă, speranţă.Amintiri romanţate

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 23 Oct 2021 09:10:00 +0000

În luna august a acestui an, mi-a apărut, la Editura Universitară Bucureşti, cartea "Uranus". Redau, mai jos, câteva impresii despre ea:

1. Ioan Al. Lupu

Primele fragmentele cărții „Uranus” au generat o anumită derută, întrucât nu era clar în ce specie din genul epic urma să se încadreze: roman, nuvelă, jurnal etc. Exista pericolul unui mixtum compositum, nu prea profitabil pentru o specie epică clasică. Pusă în registru „amintiri romanțate”, cartea publicată justifică oarecum compoziția narativă care, în fond, reflectă ultimul deceniu dramatic al regimului comunist prin prisma demolării cartierului bucureștean Uranus și, mai apoi, a Revoluției din Decembrie 1989. Un epilog post-revoluționar deplasează povestirea spre zilele noastre.
Calitatea principală a acestei cărți rezidă în autenticitatea sa indubitabilă. Evoluția destinului cartierului Uranus și al locuitorilor săi este urmărită cu o putere evocatoare bazată pe documentare exactă, inclusiv cu incursiuni istorice valoroase. Cartea oferă, mai ales pentru generația tânără de cititori, un tablou amplu al monumentelor arhitectonice distruse (biserici, spitale, muzee etc.) dar și o scurtă relatare despre apariția Centrului Civic și a faimoasei Case a Poporului.
Pe de altă parte, chiar dacă figura lui Nicolae Ceaușescu este trasată în linii necruțătoare, autorul nu se lasă condus de poncifele negaționiste privind unele opere constructive, urbanistice sau industriale, care nu sunt, la urma urmelor, decât rodul muncii inginerilor și muncitorilor români și încă în condițiile materiale și spirituale precare ale acelor vremuri.
Povestirea fictivă, în paralel, a vieții cuplului de tineri Cezar-Dana și a celor din jur (părinți, rude, prieteni), cu prezumtive elemente autobiografice, face lectura agreabilă și creează tensiunea necesară lecturii.
Conchizând, cartea domnului Artemiu Vanca, nici măcar nu este o povestire romanțată ci o frescă veridică valoroasă asupra istoriei noastre recente.

Felicitări!

2. Simona Condurăţeanu

Pentru început aş vrea să adresez felicitările mele călduroase autorului pentru munca depusă, documentarea majoră şi stilul fluent al lucrării, care au avut ca rezultat această carte, care mi-a plăcut foarte mult. M-am născut şi am locuit în marginea cartierului Uranus, iar casa mi-a fost naţionalizată în 1950 şi din care am fost evacuată în 1980, aşa că lucrarea mi-a stârnit multe amintiri şi sentimente.
Autorul cărţii “Uranus” ne înfăţişează sub forma unei cronici de familie locuitorii şi casele din cartierul Uranus (actualul sector 5 al Capitalei) aflat pe malul drept al râului Dâmboviţa. Prezentarea are un caracter mult mai amplu decât indică titlul, deoarece “Uranus” nu era o zonă bine delimitată, având multe conexiuni cu străzi învecinate străbătute de tramvaie (nr. 8, 14) şi pavate odinioară cu piatră de râu, cubică sau asfalt. Unele străzi, sau porţiuni mari din ele, precum strada arh. Al. Orăscu, Mihai Vodă, Izvor etc., aveau vile şi blocuri elegante de variate dimensiuni, cu mici grădini, dar şi fabrici încadrate urbanistic – de exemplu “Gagel” (de pâine, devenită ulterior “Elena Sârbu” şi apoi mutată în Şos Sălaj), sau spălătoriile „Schmidt” (ulterior „Nufărul”), sau depozitele de vinuri şi derivate – cum a fost „Mott”(ulterior „Zarea”). Dominante însă erau casele particulare cu cel mult 3-4 etaje, eventual cu o curte, al căror aspect adesea pitoresc depindea de posibilităţile materiale şi gustul proprietarilor - meseriaşi, negustori, titraţi ş.a. Autorul A. Vanca le zugraveşte cu mult har, iar pictorul Cik Damadian le-a nemurit înaintea demolării lor în albumele „Bucuresci”.

3. Mioara Rădulescu

Cartea „Uranus” nu este o monografie a cartierului Uranus. Chiar dacă autorul nu a trăit in cartierul Uranus, scrierea lui poate fi înțeleasă ca o narațiune despre un cartier din București din acele vremuri și acele evenimente............. Și eu am trăit 20 de ani în Cartierul Uranus și familia mea a primit scrisoarea „blestemată” că urmează dărâmarea casei în care locuiam. Am avut același coșmar ca cel descris în cartea „URANUS”, inclusiv suferința bunicii mele.

4. Mircea Rădulescu

Am terminat și eu de citit cartea Uranus. Din câte am cunoscut acest cartier înainte și în perioda demolării lui, cartea redă cu multă verdicitate culoarea și spiritul cartierului.

5. Elena Ratcu

"Uranus"-ul tau mi-a placut și m-a impresionat în egală măsură. În primul rand, proza curge frumos, firul etic împreunează frumos elementele de ficțiune cu realitatea, vorbesc aici despre personajele principale, dar și despre elementele ce țin de "istoria" locului, care sunt reale și descrise cu veridicitate și multă încărcătură emoțională.............. Pot însă spune, cu mana pe inimă, că această carte este un veritabil document, care ar trebui să intre în arhivele marilor muzee de istorie din țară și în cel al literaturii române. Nu spun deloc vorbe mari.

6. Paula Drăghici

Uranus, povestea cartierului bucureştean cu acelaşi nume, este o poveste adevărată, care s-a întâmplat aidoma şi care poate servi ca document peste ani, dar chiar şi acum, acelora care-şi mai pun întrebarea, chiar după mai bine de 30 de ani, ce-a fost în România în decembrie 1989? Iar tu le răspunzi că a fost revoluţie nu lovitură de stat, o revoluţie pornită din inima şi sufletul celor ce au trăit în întuneric şi au răbdat de foame. Uranus nu e doar un cartier bucureştean în locul căruia s-a ridicat acea construcţie megalomanică numită Casa Poporului, e şi o carte cu mare valoare istorică, documentară şi educativă............. Cartea Uranus este foarte valoroasă din toate punctele de vedere: ca stil, ca și compoziţie, ca limbaj, alegerea foarte nimerită a personajelor, şi nu în ultimul rând, un document adevărat, corect şi foarte exact redat, al marelui eveniment , trăit de cei mai mulţi dintre noi: Revoluţia din Decembrie 1989.

7. Dorina Popescu

Uranus, amintiri romanțate, reprezintă o filă de istorie recentă (deceniul al 9-lea al sec. XX), un fragment din istoria comunismului românesc, trăită de un tânăr în perioada adolescenței și a tinereții sale.
Evenimentele care i-au marcat copilăria sunt cele referitoare la dispariția cartierului bucureștean Uranus (case, lăcașuri de cult, sedii ale unor instituții ș.a.), toate acestea pentru construirea unui Centru Civic nou al Bucureștiului.
Sentimentele care-i încearcă pe locuitorii acestui cartier și pe angajații instituțiilor demolate sunt dintre cele mai diverse: durere, revoltă, ură.
Lectura aceste cărți îi ajută pe cei care nu au trăit în comunism să afle cum învățau tinerii și cum munceau adulții, ce temeri și ce restricții aveau în această perioadă. În egală măsură ne ajută pe cei care am trăit în anii comunismului să nu uităm cum s-au confiscat locuințele unor familii pentru a fi naționalizate, pământurile și uneltele altor familii pentru a fi cooperativizate, metodele folosite de comuniști pentru a-i determina pe oameni să cedeze (amenințările, șantajul, arestul) și nu în ultimul rând lipsurile la care eram supuși pentru a fi plătită datoria externă a României după procesul de industrializare.

Cartea poate fi achiziționată online de pe site-ul editurii:

https://www.editurauniversitara.ro/.../uranus-obida...

Lectură plăcută!

URANUS (13)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Fri, 28 May 2021 07:12:00 +0000

13. A explodat mămăliga

În timp ce aflam tot felul de veşti referitoare la paşii spre democraţie pe care îi făceau celelalte ţări din lagărul socialist (bine i-a zis, cine i-a zis aşa, pentru că eram, fără doar şi poate, într-un „lagăr”), iar în ţară la noi nu se mişca nimic în direcţia aceasta. Românii şi străinii din afara ţării începuseră să creadă că mămăliga românească nu vom exploda niciodată.

Pe 16 decembrie, a început să se vorbească că la Timişoara se întâmplă ceva, că s-ar fi răsculat oamenii de acolo. Eram la uzină, în schimbul doi, când am aflat asta. Nimeni nu cunoştea detalii. Ardeam de nerăbdare să ajung acasă şi să-mi lipesc urechea de aparatul meu de radio, fost al bunicii, ca să aflu veşti de la Europa Liberă. Am aflat că era vorba de un preot reformat care, pentru că a „fluierat în biserică”, a fost transferat într-un sat din Sălaj şi pentru că el a refuzat să plece, pe 15 decembrie, după amiaza, s-a încercat evacuarea lui cu forţa din casa parohială, iar enoriaşii lui, vreo 80 de maghiari, s-au postat în faţa casei parohiale ca să împiedice autorităţile s-o facă. Au reuşit. Vreo douăzeci de oameni au rămas în faţa casei preotului toată noaptea.

A doua zi, pe 16 decembrie, numărul lor a început să crească, ajungând, în jurul orei 17, la cifra de 1500 şi 2000. Majoritatea erau români. Începuseră să se scandeze „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Jos dictatorul!” şi s-a cântat Hora Unirii. Au avut loc ciocniri între oamenii de ordine sosiţi la faţa locului (poliţişti şi securişti), şi manifestanţi. În jur de ora 20, majoritatea manifestanţilor au plecat spre centrul oraşului. Pe drum li s-au alăturat alţi oameni, au continuat să scandeze împotriva regimului şi a lui Ceauşescu, au spart câteva vitrine, iar ajunşi în piaţa din faţa sediului Comitetului Judeţean PCR, au încercat să intre în clădire. Li s-au opus forţele de ordine, folosind împotriva lor gaze lacrimogene şi jeturi cu apă. S-au făcut mai multe arestări.

Am fost pur şi simplu şocat de veştile aflate. „Oare vor continua?” mă întrebam şi mă rugam lui Dumnezeu să nu se oprească acolo. „Oare li se vor alătura şi alţii, din alte localităţi?”, mă mai întrebam.

În următoarea zi, pe 17 decembrie, urma să lucrez tot în schimbul doi. Dimineaţa, am ascultat postul nostru de radio. Nimic despre ce s-a întâmplat la Timişoara! Am mers în oraş şi am cumpărat Scânteia. Nici o vorbă despre ce s-a întâmplat la Timişoara! Seara m-am uitat la televizorul din holul hotelului. În afară de câteva veşti referitoare la ce-au mai făcut Ceauşeştii şi la isprăvile din minunata noastră economie, nimic altceva! La uzină, oamenii discutau şoşotit între ei. Când am ajuns la tablou, în dreptul lui, Pecingină m-a întrebat în şoaptă:

- Ce părere aveţi de ce s-a întâmplat la Timişoara?

- Bună, i-am răspuns eu, sec.

- Credeţi că o să continue?

- Nu ştiu. Vom vedea când ajungem acasă.

Ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid radioul şi să-mi lipesc urechea de el. De frică să nu se audă de pe hol, dădusem sonorul la minim. Am prins Europa Liberă mai greu decât de obicei şi am auzit cu dificultate ştirile. Bruiajul oficial îşi făcea datoria. A trebuit ca să aştept ca ele să fie reluate de câteva ori ca să înţeleg ce s-a mai întâmplat la Timişoara, căci numai despre asta se vorbea.

Încă de dimineaţă grupuri de manifestanţi venind din mai multe cartiere au încercat să ajungă în centrul oraşului. Grupurilor li se alăturau continuu alţi oameni. Oraşul însă era împânzit de militari, miliţieni şi securişti. La podurile peste Bega, în faţa Consiliului Municipal şi în Piaţa Libertăţii au fost amplasate blindate. Pe unde treceau manifestanţi lăsau urme, cum ar fi vitrine sparte, magazine incendiate. Au avariat şi incendiat şi câteva maşini de luptă. Din librării aruncau în stradă operele lui Ceauşescu şi le dădeau foc. Cei care au ajuns în apropierea centrului au fost întâmpinaţi cu focuri de armă. S-au înregistrat primii răniţi. În ciuda numărului mare de forţe de ordine, protestatarii au intrat în sediul Comitetului Judeţean PCR şi au arunacat pe ferestre documente, broşuri de propagandă, scrierile lui Ceauşescu. A vrut să dea foc clădiri dar au fost împiedecaţi şi evacuaţi. Ca să se disperseze mulţimea, s-a tras în ea cu arme de foc. Numărul răniţilor a crescut foarte mult. Spitalele abia făceau faţă. S-au făcut arestări. S-a făcut uz de arme în mai multe locuri din oraş. S-au înregistrat primii morţi.

Prin urmare, timişorenii au continuat. Mă miram că armata, poliţia şi securitatea nu reuşeau să-i oprească! Mă miram de curajul oamenilor de-ai înfrunta! „De unde vine acest curaj?” mă întrebam. „Unde a fost el până acum? Trebuie că l-au avut întotdeauna, dar a fost nevoie de ceva ca să-l scornească. Acel „ceva” a fost, de data aceasta, sentimentul de solidaritate cu cineva nedreptăţit, iar el a venit pe fondul obidei noastre, acumulate timp de ani de zile. A fost picătura care a umplut paharul. A fost scânteia care a aruncat în aer butoiul plin cu pulbere.” Aşa mă gândeam eu atunci. Mă mai întrebam dacă românii din toată ţara or fi auzit ce se întâmpla acolo şi dacă îi vor imita pe timişoreni. Trăiam un sentiment de exaltare, legat de faptul că în sfârşit, se întâmpla şi la noi ceva, dar şi de teama că nu va continua şi nu se va extinde. „Va continua!”, îmi ziceam, dorind din toată inima să se întâmple asta. „Represaliile, urmate de răniţi şi morţi, cu siguranţă i-au întărâtat şi mai mult pe timişoreni”, gândeam eu. Îmi venea să ies din cameră, să-i trezesc pe toţi cei din hotel şi să le cer să ieşim în stradă, să trezim tot oraşul, să-i scoatem din bârloguri pe reprezentanţii celor care ne ţin în frig şi foame şi să terminăm cu ei. Raţiunea îmi spunea însă că nu aşa se face, că acolo unde eram eu, buboiul ori nu sta să pleznească, ori trebuia să se găsească acul cu care să fie înţepat ca să ţâşnească puroiul din el. Frământat de gânduri, n-am adormit decât în spre dimineaţă. Am dormit în schimb până la prânz. Când lucram în schimburile doi şi trei nu reuşeam niciodată să dorm mai mult de şase ore. Urma să lucrez două nopţi la rând, în schimbul trei.

La uzină am găsit blocul declanşat. Se oprise singurul ventilator de gaze în funcţiune, nu se ştie de ce, şi se stinse focul la cazan. Am găsit acolo pe directorul şi directorul tehnic al uzinei, pe şeful militar al centralei şi ofiţerul de serviciu, pe căpitanul de securitate care răspundea de uzină şi îşi făcea veacul acolo ca să spioneze şi să raporteze, şi încă câteva figuri necunoscute. Abia aveam pe unde să ne mişcăm din cauza lor. Mi-a spus inginerul Suciu, de la care preluam serviciul, că exista suspiciunea de sabotaj. Toată tura lui va rămâne în uzină după predare, pentru analiza avariei.

Eu şi tura mea am fost ocupaţi aproape tot schimbul să repornim blocul. Când aveam câte un astfel de eveniment, avantajul era că timpul trecea repede. În paralel, a continuat anchetarea turei precedente. I-au ţinut acolo toată noaptea. I-am întâlnit dimineaţa la tren. Suciu mi-a spus că s-a procedat cu ei ca la procuratură. Fiecare a fost chestionat în parte şi fiecare a dat câte o declaraţie. În sala de instructaj în care a avut loc analiza, a fost adusă şi formaţia de la reparaţii care lucra pe cota 92, la înlocuirea rotorului celui de al doilea ventilator. Acesta se oprise pentru că paletele lui se erodaseră din cauza cenuşii din gazele arse şi exista pericolul să se rupă şi să-l avarieze. Nu s-a descoperit cauza declanşării ventilatorului. Operatorul de la cota 92 şi şeful echipei de reparaţii au fost reţinuţi (a se citi „arestaţi”). Eram convins că nu au nici o vină. Cei care se chinuiau aici să pornească şi să repare utilajele blocurilor din centrală, nu le-ar fi oprit fără rost, pentru nimic în lume!

Eram foarte curios să aflu ce s-a mai întâmplat la Timişoara în ziua de 18 decembrie. Am chiniut toată ziua bietul aparat de radio al bunicii. Încerc să însăilez ce am auzit, fragmentat şi în etape, de la Europa Liberă:

Oraşul a fost plin de oameni toată noaptea de 17 spre 18 decembrie. Manifestanţii încercau să ajungă în centru, dar erau împiedecaţi de militari staţionaţi din loc în loc, care au tras focuri de avertisment, dar au tras şi în demonstraţi rănind şi omorând oameni, în ciuda scandărilor acestora: „Armata e cu noi!”. Cu o zi înainte, se decretase starea de necesitate în tot judeţul Timiş. Militarilor li se dăduse muniţie de război şi puteau trage fără somaţie. Au murit 62 de manifestanţi şi foarte mulţi au fost răniţi. Se mai striga. „Jos Ceauşescu!”, „Jos tiranul!”, „Jos ucigaşul!”. Ceauşescu nu-i auzea: era în vizită în Iran. Deşi a plouat în noaptea aceea, demonstranţii nu s-au împrăştiat.

În timpul după amiezii s-a tras în manifestanţii care stăteau pe treptele Catedralei Ortodoxe, cu lumânări aprinse, în momentul în care au început să scandeze slogane anticeauşiste şi să agite un steag tricolor de pe care fusese decupată stema. Au fost împuşcaţi mai mulţi oameni. Oficialii îi numeau pe manifestanţi huligani, fascişti, elemente corupte şi retrograde.

La masa de seară, luată în restaurantul hotelului (mai degrabă o cantină), m-am întâlnit cu alţi doi ingineri, stagiari ca şi mine, cu care, pentru că ne cunoşteam bine, am comentat, cu voce joasă, evenimentele de la Timişoara. Mesaroş, un ungur din Banat, ne-a povestit că a primit un telefon de la un văr de-al lui, student în Timişara, care a luat parte le manifestaţii, şi i-a spus că de la morga spitalului de acolo, s-au extras de către oficialităţi cadavrele mai multor manifestanţi şi au fost duse nu se ştie unde.

- Sunt preocupaţi să şteargă urmele crimelor pe care le-au făcut, ne-a spus el. Vărul meu mi-a spus că aşa cum mi-a telefonat mie, a dat telefoane la toate rudele şi cunoştinţele din ţară ca să ne informeze cu ce se întâmplă acolo şi să ne îndemne să le luăm exemplul şi că foarte mulţi timişoreni au făcut la fel. Mi-a mai spus că dacă nu se ridică toată ţara împotriva lui Ceauşescu, timişorenii s-au jertfit degeaba.

- Înseamnă că au auzit şi cei de la Securitate ce-aţi vorbit, pentru că telefonul de aici e ascultat i-am spus eu. Ai putea s-o încurci!

- Ştiam că telefonul îi e ascultat, motiv pentru care eu n-a zis nimic, mai mult, am fost cel care am pus punct coversaţiei: i-am zis „Servus!” şi am închis. Apoi, vărul meu a vorbit ungureşte. E puţin probabil că cel care ne asculta ne cunoştea limba.

Ne-a pus în mare încurcătură vărul lui Mesaroş. Toţi ştiam că are dreptate şi ne simţeam prost că stăteam cu mâinile încrucişate.

- Mai întâi să se răscoale bucureştenii, pentru că dacă ei n-o fac, nu există nici o şansă să dăm cu Ceauşescu de pământ, a fost de părere Stanciu, celălalt coleg, care avea zi liberă.

Menţionez că la un bloc eram patru ture, că lucram în toate zilele săptămânii, inclusiv duminicile. Tura a patra lua locul, pe rând, celorlalte ture ca să putem beneficia toţi de câte o zi liberă pe săptămână, atunci când se nimerea.

În aceeaşi seară, am primit şi eu un telefon de la tata. Vorbind foarte pe ocolite, ştiind că telefoanele pot fi ascultate, m-a întrebat dacă la noi e linişte şi, parcă în treacăt, mi-a spus că i-a telefonat un fost coleg de la Timişoara şi că nu-i deloc bine ce se întâmpla acolo.

- La voi, cum e? l-am întrebat eu,

- E linişte, mi-a răspuns şi a închis.

Asta m-a înfuriat. „Cum poate fi linişte, când la Timişoara sunt împuşcaţi oameni?!”, nu puteam să înţeleg eu. „Faceţi ceva, altfel o să vă umpleţi de ruşine!” l-am implorat, în sinea mea.

În ziua de 19 decembrie, timişorenii au continuat să manifesteze, iar forţele de represiune să tragă în ei şi să rănească sau omoare bărbaţi, femei şi copii. A continuat şi „furtul morţilor”. În întreprinderile din oraş nu se prea lucra, unele intraseră în grevă, din altele muncitorii au ieşit în stradă şi s-au alăturat manifestanţilor. Peste tot în oraş se vedeau urmele devastărilor, încăierărilor şi represaliilor din zilele trecute.

În ziua de 20, am fost liber, aşa că am putut asculta radioul, m-am plimbat prin oraş, am discutat cu câţiva cunoscuţi. Se putea citi ceva deosebit pe feţele unor oameni: îngrijorare, teamă, speranţă. Se vedea că sunt la curent cu ce se întâmpla în ţară, de altfel lucrul acesta l-am dedus şi din câteva frânturi de conversaţii pe care le-am surprins.

Seara, de la radio Europa Liberă aflu:

„În jurul orei 13.00, peste 100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei din Timișoara și au început să strige sloganuri antiguvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”, iar militarii fraternizează cu ei. La ora 14.00, efectivele militare sunt retrase în cazărmi, iar autorităţile centrale şi locale nu-şi mai exercită autoritatea asupra oraşului.”

„Extraordinar!” am exclam şi eram fericit. Va să zică s-a putut! Totul e să începi, iar apoi să nu renunţi. „Bravo timişoreni! Bravo români! Să vedem cum vom scăpa de Ceauşescu. Nu-i posibil să nu pornească şi Bucureştiul şi alte oraşe Revoluţia, căci asta era ce s-a întâmplat la Timişoara”, îmi ziceam.

Am aflat cum s-a întâmplat: Muncitorii tuturor întreprinderilor timişorene n-au intrat la lucru în dimineaţa aceea. S-au strâns în curţile fabricilor de unde au plecat , unii după alţii, într-o coloană imensă, strigând lozinci, spre centrul oraşului. Pe drum au fraternizat cu militarii. Piaţa Operei s-a umplut până la refuz. Din balconul ei au vorbit mai mulţi revoluţionari. O altă mulţime de oameni se afla în faţa Consiliului Judeţean. În clădirea consiliului a fost acceptată o delegaţie a manifestanţilor care a dorit să discute cu Constantin Dăscălescu, primul-ministru al României, care era acolo. I-au înaintat acestuia o listă de revendicări, pe primele două locuri fiind destituirea lui Ceauşescu şi a guvernului Dăscălescu. Dăscălescu s-a consultat telefonic cu Ceauşescu şi lea comunicat că răspunsul îl va da la televizor în aceeaşi seară, la orele 19. Tot de la Europa Liberă am aflat care a fost răspunsul dictatorului:

„Nicolae Ceauşescu revine din vizita oficială din Iran şi decretează instituirea stării de necesitate. Seara, ține un discurs televizat în care spune că „elemente huliganice (...) au provocat distrugeri de tip fascist în scopul destabilizării ţării, dezmembrării teritoriale, lichidării revoluţiei socialiste şi întoarcerii sub dominaţie străină". Ceauşescu dă vina pe „agenturile străine de spionaj şi pe românii din interior care îşi vând ţara pentru un pumn de dolari sau pentru alte valute".

Deziluzie, bineînţeles, dar nici nu mă aşteptam la altceva. Am văzut în reluare acel discurs. Ceauşescu, slăbit şi îmbătrânit, făcea un mare efort să-şi citească discursul şi s-a chiar bâlbâit de câteva ori. Cei din suita lui îl ascultau docili şi speriaţi. Academiciana era o statuie de piatră. Era evident că le intrase frica în oase. Eram curios: ce va urma? La Timişoara s-a auzit şi sloganul: „Azi la Timişara, mâine în toată ţara!”. Asta ar trebui să urmeze! doream eu

URANUS (12)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 08 May 2021 08:05:00 +0000

12. Se demolează şi comunismul.

Comunismul a fost un blestem pentru toate ţările pe capul cărora a căzut. Fiecare ţară însă, funcţie de istoria, tradiţiile şi materialul din care este alcătuită fibra lor naţională, a dat comunismului de la ea de acasă o formă specifică. Noi, românii, nu stăm foarte bine la nici unul dintre cele trei criterii enumerate, aşa că la noi comunismul s-a dezvoltat aberant, aşa cum au vrut muşchii unor lideri slabi de minte. Românii mai degrabă l-au suportat, aşa păgubos cum a fost el, decât să se fi luptat cu el. Au fost multe nemulţumiri şi revolte şi la noi, dar au fost izolate şi reduse ca amploare, deci uşor de reprimat de comunişti, pentru că dacă aceştia au ştiut să facă bine ceva, acel ceva fost să-şi creeze un sistem care să nu te lase să mişti în front.

Dacă ar fi să trecem în revistă actele de împotrivire izolate de mică amploare de la noi, în care câţiva oameni viteji s-au jertfit degeaba, ar trebui să începem cu grupurile de rezistenţă din munţi, cu opoziţia ţăranilor la colectivizare, cu rezistenţa greco-catolicilor la interzicerea bisericii lor şi să continuăm cu grevele minerilor din Valea Jiului din 1977 şi cu cea a muncitorilor braşoveni din 1987. Şi cam atât! Sigur, au mai fost şi o mulţime de acte de rezistenţă individuale. Am tot respectul pentru cei care au participat la astfel de acţiuni! Fără jertfele lor noi n-am mai îndrăzni să ne ridicăm privirile din pământ.

Pe mine şi pe familia mea ne-a apăsat dintotdeauna regimul comunist. L-am urât cu toată fiinţa noastră, dar nu i ne-am împotrivit în nici un fel. Am aşteptat tot timpul, la fel cum au făcut-o ceilalţi români, s-o facă alţii pentru noi. La început am aşteptat să vină americanii - care numai grija noastră n-au avut-o nici atunci şi nici mai târziu -, iar în anul în care am ajuns cu povestirea, am început, culmea ironiei, să ne punem nădejdea în Gorbaciov, liderul statului sub al cărui călcâi eram. De ce? Pentru că URSS începuse încet, încet să-şi ia cizma de pe gâturile noastre.

Mihail Gorbaciov a venit la putere în 1985. Până atunci a fost, la început un comsomolist instruit, harnic şi descuiat la minte, apoi membru de partid activ, cu vederi progresiste. Apucase şi să facă mai multe deplasări în Occident care i-au deschis şi mai mult ochii. Ajuns la putere, s-a pus pe reforme. Toţi auzisem de glasnost şi perestroika şi ştim, în linii mari cel puţin, ce înseamnă. Pentru cei care n-au apucat vremurile acele şi n-au citit despre ele, precizez că glasnost înseamnă transparenţă, iar perestroika înseamnă reconstrucţie. Gorbaciov a simţit nevoia să deschidă uşile camerelor în care se luau deciziile, ca să afle toată lumea ce se pune la cale acolo şi, în acelaşi timp, să acorde o mai mare libertate de opinie concetăţenilor săi şi încă câteva libertăţi. Nu şi-a închipuit deloc atunci că deschide Cutia Pandorei. A mai simţit nevoia să reconstruiască economia sovietică, aflată în stagnare, sau, cu alte cuvinte, s-o reformeze. S-a luat la trântă cu alcoolismul şi a încurajat proprietatea şi iniţiativa privată. Nu şi-a închipuit deloc atunci că toate acestea se vor întoarce împotriva ordinii sovietice. Ciudat, puterea lui a crescut după explozia de la Cernobîl şi, caraghios, după ce pilotul german Mathias Rust a aterizat cu un avion de mici dimensiuni în Piaţa Roşie din Moscova, trecând fluierând peste graniţă şi nesesizat de controalele aeriene sovietice. Lumea a râs atunci de ruşi şi cu fundul. În ambele situaţii Gorbaciov a destituit din funcţii o mulţime de ştabi, înlocuindu-i cu oamenii lui.

Glasnost a însemnat şi schimbarea politicii URSS faţă de sateliţii săi. Gorbaciov a renunţat la Doctrina Brejnev, adică la intervenţia armată, dacă vreo uneia dintre ele îi vine idea să evadeze din lagărul socialist. Asta a însemnat însă ceea ce spuneam mai înainte, ridicarea cizmei sovietice de pe gâtul lor. Ele, adică ţările satelit, au înţeles că-şi pot lua soarta în propriile mâini şi au trecut la fapte. Rând pe rând în aceste ţări, începând cu Polonia, au început să se facă paşi spre drepturi şi libertăţi democratice.

Românii aşteptam să se întâmple şi la noi ceva. S-a întâmplat, e adevărat, dar altceva decât speram: pregătirile pentru Congresul al XIV-lea al PCR, apoi congresul propriu zis. Ceauşescu ţinea cu dinţii de putere şi îi era teamă că la cea mai uşoară relaxare a regimului său de control şi teroare, s-ar putea să-i zboare scaunul de sub fund.

Eu urmăream cu interes ce se întâmplă în lume, vedeam cum în partea noastră a Cortinei de Fier, lucrurile se schimbă, în timp ce la noi ele bat pasul pe loc. Şi muncitorii din tura mea comentau între ei situaţia, atunci când nu erau de faţă turnătorii, pe care apucaseră să-i miroase. De mine nu se temeau: şi-au dat seama de care parte a baricadei mă situez. Muncitorii din energie nu aveau dreptul la grevă, altfel, dat fiind gradul lor de nemulţumire pentru faptul cum evoluau lucrurile în ţară, n-ar fi ezitat să recurgă la ea.

Recapitulez ce s-a întâmplat în 1989 la noi în ţară şi în afara ţării noastre. La începutul lui martie, aflăm de la Europa Liberă că şase foşti demnitari comunişti i-au trimis lui Ceauşescu o scrisoare prin care îl criticau pentru mai multe încălcări de drepturi ale cetăţenilor, pentru abuzuri şi politici greşite - printre care şi de Construirea noului Centru Civic fără un buget transparent - şi solicitau nişte schimbări. „E bine!”, ne ziceam, „Se mişcă ceva şi la noi.” Eram curioşi să vedem ce se va întâmpla după asta. Tot de la Europa Liberă am aflat că semnatarii scrisorii au fost declaraţi trădători de ţară, arestaţi şi anchetaţi, după care li s-a stabilit domiciliu forţat, iar pe pielea noastră am constatat că nu s-a făcut nici o schimbare în bine ci, din contră, s-a strâns şurubul mai tare.

În aprilie, dictatorul a anunţat, bătându-se cu pumnii în piept, că a reuşit să plătească datoria externă a ţării. Chiar ne-am bucurat la vestea asta! „Gata cu foamea!”, ne-am zis. „De acum n-o să se mai exporte alimente pe valută ca să avem din ce să ne plătim datoria, iar rafturile alimentarelor se vor umple cu alimente.” Aiurea! Iar nu s-a schimbat nimic. Ceauşescu a continuat să exporte alimente pentru că avea nevoie de bani să facă o bancă internaţională, am aflat noi, iar noi am continuat să mâncăm tacâmuri de păsări şi copite de porc.

În Polonia şi Ungaria apăruseră formaţii de opoziţie, iar conducerile acestor ţări s-au văzut obligate să trateze cu ele.

În iulie, Ceauşescu a declarat, într-un discurs, că în România capitalismul va reveni doar „când va face plopul mere şi răchita micşunele”. A doua zi, în plopii din apropierea căminelor studenţeşti din Regie, apăruseră, legate cu sfoară, mai multe mere. Bineînţeles, securiştii s-au grăbit să se caţere ca să le culeagă şi au început să caute autorii. În decembrie anul trecut, s-a întâmplat ceva asemănător: un aprozar din apropierea Institutului de Arhitectură, a pus un anunţ în vitrină pe care scria: „Avem murături proasptete”; în noaptea care a urmat, cineva a lipit pe gemul exterior al vitrinei o coală de hârtie cu următorul conţinut: „Încă o lovitură dată imperialismului anglo-american!” E clar, în noi mocnea ura la adresa comunismului, dar nu îndrăzneam încă să ne-o exprimăm altfel decât aşa, sau prin sumedenia de bancuri la adresa sistemului şi a conducătorilor ţării.

În august, se face prima breşă în Cortina de Fier: Ungaria deschide graniţa cu Austria şi permite refugiaţilor din RDG să o tranziteze, în drumul lor spre RFG.

În octombrie, începe seria demisiilor dictatorilor din ţările comuniste: primul care demisionează este est germanul Erich Honeker, au urmat, în noiembrie, bulgarul Tudor Jidkov şi cehoslovacul Gustav Husak. Lui Ceauşescu nici prin gând nu-i dădea să facă aşa ceva.

La 9 noiembrie, cade Zidul Berlinului, eveniment considerat de multă lume ca fiind data la care a căzut, de fapt, comunismul. Se înşeală: în România, comunismul era încă viu, deşi aproape toţi românii îi doream moartea.

Cumplită sfidare a aşteptărilor noastre: la 20 noiembrie, are loc al XIV–lea Congres al PCR şi, după ce adoarme toată ţara cu un discurs fluviu de şase ore, Ceauşescu este reales cu unanimitate de voturi. La noi ca la nimeni! Trăiam un sentiment de descurajare şi ruşine. Cred că întreaga Europă ne compătimea sau dispreţuia.

- Nu mai e nimic de făcut, nu-i aşa, tovarăşe inginer? mi se adresează Pecingină, operatorul turbină.

- Totdeauna mai e ceva de făcut, cu condiţia să se găsească cine s-o facă, i-am răspuns eu.

M-a privit neîncrezător şi s-a întors la butoanele lui. Mie îmi era ruşine de ce s-a întâmplat, deşi era uşor de presupus, încă înainte de congres, că dacă acesta va avea loc, nu se putea întâmpla altfel. Partipanţii la el nu aveau voie să facă altceva decât să aplaude, să ovaţioneze şi să aprobe ridicând mâna. Aşa se desfăşurau marile întruniri comuniste. Eram descurajat, dar nu lăsam să se vadă asta.

La 2 decembrie a avut loc, în Malta, întâlnirea dintre preşedintele american George Bush şi Mihail Gorbaciov, care între timp fusese ales şi el preşedinte al ţării. Nimeni n-a aflat atunci, ce-au discutat ei acolo şi asta pentru că, probabil, preşedintele Bush n-a aderat la glasnost. Cert este că cei doi „pupat piaţa endependenţi” şi au pus capăt Războiului Rece.

URANUS (11)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Mon, 19 Apr 2021 06:38:00 +0000

11. Uranusul de pe Jiu

Pe 1 octombrie 1987, m-am prezentat la Termocentrala Rovinari. Au trecut de atunci nouă luni. Am fost repartizat la blocul energetic nr.6, de 330 MW, şi sunt în pregătire pentru postul de şef de bloc, echivalentul şefului de pluton din armată, în tura maistrului Romeo Pătraşcu. Petru că lucram într-un regim militarizat, la terminarea pregătirii urma să primesc gradul de sublocotenent.

Termocentrala Rovinari se află la 27 km de Târgu Jiu, în localitatea de la care i se trage numele. Are o putere instalată de 1720 MW şi este, ca mărime, a doua termocentrală din ţară, după cea de la Turceni. Este o centrală pe cărbune (lignit), amplasată pe malul Jiului, în plin bazin carbonifer Rovinari. Lignitul este un cărbune inferior şi este extras din exploatări la suprafaţă (cariere). În zonă sunt nu mai puţin de zece cariere. În preajma lor peisajul seamănă cu unul lunar, cam aşa cum arăta Uranus după demolare. De altfel, istoria acestei zone seamănă cu cea a cartierului meu, şi cu alte zone din ţară unde mii de oameni au fost obligaţi să-şi părăseacă locuinţele, după care acestea au fost puse la pământ.

Pentru deschiderea cartierelor a fost necesară strămutarea totală sau parţială a opt sate, casele a mii de localnici au fost demolate, râul Jiu a fost deviat, drumul naţional Târgu Jiu-Filiaşi a fost deviat şi el, s-a construit calea ferată Târgu Jiu-Rovinari-Turceni-Filiaşi. Au dispărut din zonă păduri, vii, livezi, poiene, localităţi încărcate de istorie, împreună cu şcolile, bisericile şi cimitirele lor. Au dispărut unele dealuri şi au apărut altele. Topografia locului a devenit, spuneau oamenii de acolo, de nerecunoscut.

În trecut, Jiul făcea aici mai multe meandre şi în zonă erau multe bălţi pline cu peşte, înconjurate de o floră specifică , vizitate de tot soiul de păsări sălbatice. Acum traseul lui este drept, iar malurile îi sunt ecranate, ca apa să nu se infiltreze în cariere. E un fel de Bulevardul Victoria Socialismului (asupra peisajului lăsat de Dumnezeu).

Pe râu, înainte de termocentrală, s-a intenţionat amenajarea unui lac mare (Urdari) pentru alimentarea cu apă de răcire a termocentralelor Rovinari şi Turceni, în situaţiile în care debitul Jiului scade foarte mult. Au fost deviate albiile a trei râuri frumoase de munte (Tismana, Bistriţa, Jaleş) pentru a se vărsa în el. Lacul mai avea scopul şi să împiedice revărsarea Jiului atunci când acesta se umfla, ca urmare a ploilor şi topirii zăpezilor şi să împiedice inundarea carierelor de cărbune aflate mai jos de el. Pentru amenajarea lui au fost expropiaţi 2500 de oameni din trei sate, care au fost obligaţi să-şi demoleze singuri casele şi să le reconstruiască în alte localităţi. Sacrificiul lor a fost de pomană, lucrarea ne putând fi finalizată, pentru că cea mai mare parte din banii afectaţi pentru amenajarea lacului au ajuns în buzunarele unor persoane din conducerea şantierului şi a unor ştabi locali, fiind cheltuiţi de aceştia pentru construcţia de vile şi case de vacanţă sau pentru un trai pe picior mare. Realizat doar în proporţie de 40% şi ne mai fiind alţi bani, proiectul a fost abandonat. Mai multe persoane considerate vinovate au fost judecate şi condamnate. Fostul director al şantierului a fost condamnat la moarte. Lucrarea n-a mai fost finalizată nici ulterior, dar, curios, lacul figurează pe toate hărţile! Pentru alimentarea cu apă de răcire a celor două termocentrale s-au amenajat două mici lacuri de deviere pe Jiu, mai sus de ele, iar în incinta centralelor s-au construit câteva turnuri mari, pentru răcirea în circuit închis a condensatoarelor turbinelor, atunci când debitul Jiului devine insuficient.

Printre satele strămutate se numără şi satul Poiana. Din el a mai rămăsese doar conacul lui Gheorghe Tătărescu, fost prim-ministru pe vremea regelui Carol II şi ministru de externe în guvernul Groza, întemniţat mai târziu şi deţinut la Sighet (1950-1955), mort în 1957. Conacul consta dintr-o culă, devenită casă de protocol a Combinatului Minier Rovinari, o biserică şi câteva clădiri anexă. Soţia lui, Arethia Tătărescu, a fost preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor din Gorj, care a avut iniţiativa realizării ansamblului Brâncuşi din Târgu Jiu.

Satul Rovinari, aflaţi la câţiva kilometri distanţă de termocentrală, a fost înghiţit de o carieră de cărbune, iar cu numele lui, ca să nu se piardă, a fost botezat un sat din imediată apropiere a centralei, Roşia Jiu, care s-a transformat în oraş. Oraşul Rovinari, cenuşiu din cauza cenuşii din gazele arse de la termocentrală cernută peste el, arata cu o amărâtă colonie muncitorească.

Carierele de cărbune înconjurau termocentrala. Unele erau în zona de luncă, în stânga Jiului, altele în zona colinară din dreapta Jiului. Cele deschise primele (Balta Unchiaşului, Cicani, Beterega) erau deja închise, iar în gropile mari lăsate de ele se depunea zgura şi cenuşa de la termocentrală. Atunci când bătea vântul, cenuşa se ridica în aer şi împreună cu cea din fumul de la termocentrală se oferea respiraţiei oamenilor şi animalelor. De ea am avut parte şi eu. Celelalte cariere (Gârla, Tismana I, Tismana II, Pinoasa, Roşia de Jiu) sunt cele care alimentau cu cărbune termocentrala în acel an. Pentru ca să se ajungă la straturile de cărbune, se îndepărtau straturi considerabile de pământ aflate deasupra lui. Pentru extragerea unei tone de cărbune se înlăturau între 3,5 şi 8,1 m³de pământ (steril). În afară de sterilul aflat deasupra cărbunelui, e de luat în considerare şi cel care se află între straturile de cărbune. El se depunea la marginea carierelor, stând la originea dealurilor noi care au apărut în zonă, sau chiar în cariere, dacă se ajungea la o cotă sub care nu se mai găseşte cărbune exploatabil. Adâncimea unei cariere poate ajunge şi la 180 metri faţă de suprafaţă. Înlăturarea sterilului şi extragerea cărbunelui se făcea cu excavatoare rotative uriaşe. Cărbunele extras se transporta la termocentrală pe benzi rulante din cauciuc şi intra direct în buncărele morilor de cărbune ale cazanelor după ce trecea printr-o staţie de concasare.

Termocentrala Rovinari e Casa Poporului din această vale a cărbunelui şi cenuşii. Avea în compunerea sa două blocuri cehoslovace de 200 MW şi patru blocuri de 330 MW, româneşti. Cazanele de 1035 t/h, ale acestora din urmă, împreună cu utilajele auxiliare montate pe o platformă situată deasupra lor, arătau ca nişte mastodonţi: aveau aproximativ 110 metri înălţime. Prin urmare, erau mai înalte decât Hotelul Intercontinental din Bucureşti.

Funcţionarea termocentralei lăsa foarte mult de dorit. Sarcina ei zilnică era mult sub puterea instalată, pornirile şi opririle de blocuri erau numeroase, aveau loc multe alte evenimente neplăcute. Blocul şase fusese oprit şi pornit în cele şase luni de când lucram acolo de cel puţin douăzeci de ori, adică cam odată la nouă zile. Învăţasem pe de rost manevrele care se fac cu prilejul unor astfel de evenimente precum şi alte lucruri utile. Viaţa acolo era grea, dar interesantă din punct de vedere profesional. În curând urma să fiu examinat pentru a se constata dacă pot sau nu ocupa funcţia pentru care mă pregăteam.

Locuiam în Târgu Jiu, la hotelul termocentralei şi mâncam dimineaţa şi seara la hotel, iar la prânz la cantina termocentralei. Veneam şi mă întorceam de la lucru cu trenul, alături de marea majoritate a angajaţilor centralei. Târgu Jiu, frumosul oraş de altădată, traversat de râul Jiu şi aflat la 15 Km depărtare de Munţii Parâng şi Vulcan, fusese schimonosit în perioada comunistă de construcţia unor blocuri nu prea arătoase şi era puternic poluat de fabrica de ciment de la Bârseşti, din apropierea lui. Adăpostea totuşi monumentele lui Brâncuşi (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului), mausoleul Ecaterinei Theodoroiu, operă a sculptoriţei Miliţa Petraşcu şi câteva clădiri vechi, monumente istorice sau de arhitectură. Oraşul avea o casă de cultură, trei cinematografe, un muzeu judeţean, o librărie, un parc frumos situat pa malul Jiului, două pieţe, gară şi autogară. Nu mă plictiseam în oraş, dar mai mult decât el îmi plăcea zona subcarpartică a judeţului, cu defileul Jiului, Cheile Olteţului, Cheile Galbenei şi Cheile Sohodolului, cu mănăstirile Polovragi, Crasna, Lainici şi Tismana şi cu nenumărate locuri pitoreşti situate pe văile râurilor ce coborau din munte şi se vărsau în Jiu.

Din trei în trei luni primeam câte o învoire de trei zile, ca să-mi vizitez familia. Până în momentul în care am ajuns cu povestirea, mersesem acasă de două ori : de Revelion şi de 1 Martie. De fiecare dată am fost primit de parcă mă întorceam de pe front. Între cele două vizite am corespondat cu toţi cei de acasă, dar mai ales cu Dana. Ne-am scris unul altuia săptămânal. Pe 1 iunie urma să primesc cea de a treia învoire. Am hotărât, împreună cu părinţii şi cu Dana, ca de data această să vină ei la mine, cu maşina noastră. Eram hotărât ca în cele trei zile în car vor sta la Târgu Jiu să le arăt ce are mai frumos Gorjul.

Au venit. Ne-am bucurat foarte mult unii de alţii, mai ales eu de Dana şi ea de mine. I-am cazat la „Miami”, aşa se numea hotelul termocentralei, unde locuiam şi eu: tata în cameră cu mine, mama în cameră cu Dana.

Înainte să vadă monumentele lui Brâncuşi, cu vizionarea cărora începe vizita tuturor celor care vin în Gorj în interes turistic, ei au ţinut să vadă termocentrala, pe dinafară, dacă nu se va putea şi în interior. Nu s-a putut, mai ales din cauza regimului militar sub care era centrala. Coşurile centralei, trei la număr, au început să se vadă încă de la distanţă. În mod neobişnuit, ieşea fum pe toate, ceea ce denota că funcţionau cel puţin un bloc de 200MW la etapa a I-a şi două de 330MW la etapa a II-a Am aflat, ulterior, că chiar aşa s-a întâmplat şi că unul din blocurile de 330 MW în funcţie era blocul 6, blocul meu. (Eram cineva, nu-i aşa, dacă eram proprietar de bloc?) Pe toate coşurile, dar mai ales pe cel de la etapa I-a, gazele aveau o culoare gri înspre negru în loc să fie albe.

- Poluaţi serios împrejurimile! a remarcat tata.

- Din păcate, am recunoscut eu, şi am explicat, pentru mama şi Dana, de ce se întâmplă asta.

- Oamenii din zonă, obligaţi să respire aerul încărcat cu cenuşă, s-ar putea să se îmbolnăvească de silicoză sau să facă alte afecţiuni respiratorii, a remarcat Dana, care era aproape de examenul de absolvire a Facultăţii de Medicină, iar noi doi aproape de momentul în care ne vom uni, la Sfatul Popular şi la Biserică, destinele. Te paşte şi pe tine pericolul ăsta, a mai spus ea, referindu-se la mine.

- În sala maşini şi mai ales în camera de comandă a blocului, acolo unde eu îmi petrec majoritatea timpului, aerul e curat, am informat-o.

Mama şi Dana au răsuflat uşurate.

Când am ajuns în apropierea centralei i-a impresionat şi mai neplăcut văzând că totul în jur e „nins” cu cenuşă. I-a impresionat turnurile hiperbolice de răcire, din care ieşeau nori groşi de abur şi, mărimea termocentralei.

- E cât Casa Poporului! a exclamat mama:

- Aproape, am corectat-o eu. Construcţia din faţă e sala de maşini, iar cele care se văd în spatele ei sun cazanele. Al meu e ultimul din partea stângă.

- Ai fost în vârful lui? m-a întrebat Dana.

- De multe ori, i-am răspuns.

Eram în apropierea centralei, cu maşina oprită şi noi coborâţi din ea, când a declanşat unul dintre blocurile de la etapa a II-a. Zgomotul produs de aburul care ieşea în atmosferă prin supapele de siguranţă a cazanelor, le-a speriat cumplit pe mama şi pe Dana care asistau pentru prima oară la un astfel de spectacol. Şi-au băgat degete în urechi şi-au îndreptat privirile întrebătoare, spre mine. Când zgomotul a încetat, le-am explicat ce s-a întâmplat.

- E cumplit, mi-au mărturisit muncitorii, când un astfel de eveniment te surprinde în vârful cazanului. Pe cota 92 metri, noi avem permanent un om care supraveghează funcţionarea agregatelor de acolo, le-am mai informat eu.

- Ţi s-a întâmplat şi ţie? m-a întrebat Dana.

- Din fericire nu, i-am răspuns eu.

În deplasarea aceea au putut să mai vadă Jiul regularizat şi cariera Gârla pe lângă care am trecut atât la venire cât şi la întoarcere. I-a impresionat mărimea excavatoarelor din carieră care se vedeau de pe şosea, dar mai ales peisajul dezolant lăsat în urmă de ele.

În aceiaşi zi, după amiaza, am vizitat monumentele lui Brâncuşi din oraş. Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului sunt în parcul oraşului, iar Coloana Infinitului la o distanţă de un kilometru , în linie dreaptă de ele.

- Ce simple sunt! a concluzionat mama. Le-ar fi putut face oricine.

- Toate operele lui Brâncuşi sunt la fel, cu toate acestea nimeni în afară de el n-a fost în stare să le facă, a intervenit tata.

- Aşa este, a recunoscut mama. Asta îmi aminteşte de legenda cu Oul lui Columb.

- Aş mai adăuga că pentru a face aşa ceva nu-i suficient să-ţi vină idea, ca în povestea cu Oul lui Columb, ci trebuie să te şi pricepi, a adăugat tata.

- Mai mult, să ai şi geniu, a adăugat Dana.

I-am dat toţi dreptate. A doua zi, am văzut Casa Memorială Brâncuşi de la Hobiţa, apoi Cheile Sohodolului şi Mănăstirea Tismana. Musafirii mei au rămas impresionaţi de locul în care a văzut Brâncuşi lumina zilei, dar şi de frumuseţile peisajelor prin care i-am dus.

- N-am văzut chei mai frumoase ca acestea! a exclamat Dana, după ce le-am parcurs, pe jos, cele ale Sohodolului.

Mănăstirea Tismana este aşezată într-un cadru natural deosebit, iar ea, în sine, este un lăcaş frumos şi liniştit. Am aflat de la o măicuţă istoria mănăstirii, după care am vizitat-o. Mănăstirea era şi un loc preferat de reculegere şi odihnă a lui George Coşbuc după venirea lui în Regat. În cimitirul mănăstirii este înmormântat Alexandru, fiul de 20 de ani al poetului, mort într-un accident de automobil pe şoseaua Târgu Jiu-Tismana. În bisericuţa paraclis a mănăstirii, aflată în cimitir, am putut admira un frumos vitraliu dăruit de George Coşbuc în memoria fiului său.

În ziua treia, i-am însoţit pe musafirii mei pe drumul lor de întoarcere acasă şi am vizitat Peştera Muierilor din Baia de Fier şi Mănăstirea Polovragi şi Cheile Olteţului. În afară de peşteră şi mănăstire, le-a plăcut foarte mult peisajul şi localităţile Baia de Fier şi Polovragi aşezate la poalele Parângului.

- Ce mult seamănă portul oamenilor de aici şi gospodăriile lor cu cele ale românilor din Mărginimea Sibiului, s-a mirat tata!

- Asta pentru că strămoşii lor au venit de acolo, în secolul al XVIII-lea, refugiaţi din cauza persecuţiilor religioase. Am citit asta în Monografia Judeţului Gorj, l-am informat eu.

M-am despărţit de ei, pe şosea, la ieşirea din Polovragi. Ei şi-au continuat drumul spre Bucureşti, eu m-am întors la Târgu Jiu cu auto-stopul.

Am luat examenul de şef de bloc şi am devenit şef de tură, dublat, timp de o lună de zile de maistrul Pătraşcu.

La început, mi-a fost foarte greu singur. Eram crispat şi temător că s-ar putea ivi, în premieră, o situaţie complicată căreia n-o să ştiu să-i fac faţă. Au şi intervenit astfel de situaţii, din care am putut ieşi şi graţie experienţei celor doi operatori, cazan şi turbină, de la pupitrul de comandă, cei care ţin de fapt în mâinile lor cele două agregate. Treptat, treptat, am devenit tot mai sigur şi mi-a dispărut teama.

La 1 octombrie, am beneficiat de învoirea trimestrială de trei zile şi m-am dus acasă, la Bucureşti. Dana era deja medic. Ne-am hotărât să ne căsătorim în decembrie, la viitoarea mea permisie. De vreo opt ani, nu se mai dădeau examene de secundariat, după care medicii făceau un stagiu de trei ani într-un spital din Capitală sau din alte localităţi. Atunci, absolvenţii de medicină erau repartizaţi direct la ţară. Eram foarte curioşi să aflăm unde va fi repartizată Dana. Dacă va fi repartizată undeva lângă Bucureşti, părinţii noştri vor începe demersurile să mă aducă şi pe mine în Capitală, dacă va fi repartizată la Cucuieţii din Deal, vor face pe dracu în patru ca eu să ajung în cea mai apropiată centrală electrică de această localitate.

Dana a fost repartizată în comuna Potlogi din judeţul Dâmboviţa, aflată la doar 55 km de Bucureşti, şi făcea navetă zilnic, de acasă. Abia aşteptam amândoi luna decembrie ca să ne căsătorim, după care atât eu cât şi părinţii noştri vom începe demersurile pentru transferul meu la o termocentrală sau la un institut de cercetări sau proiectări energetice, din Capitală.

Comuna Potlogi era compusă din cinci sate: Potlogi, Pitaru, Vlăsceni, Româneşti şi Podu Cristinii. Este o comună de câmpie, aşezată între râurile Sabar şi Argeş, între şoseaua Bucureşti-Târgovişte şi autostrada Bucureşti-Piteşti. Partea aceasta de sud a judeţului Dâmboviţa, este ţinutul verzii, această legumă fiind cultivată, pe scară mare, de toţi sătenii din această zonă. Dana mi-a povestit că a fost foarte surprinsă să vadă, când a ajuns pentru prima oară aici, grămezi mari de varză pentru vânzare, în faţa fiecărei case de pe şosea.

Prima atestare documentară a satului Potlogi este din secolul XIV. În centrul satului se află un palat brâncovenesc datând de la 1698, din păcate neutilizat şi într-o stare proastă. Comuniştii au făcut o încercare de restaurare a lui , dar n-au fost dus-o până la capăt. Lângă el se află o biserică datând din anul 1684, ctitorie brâncovenească şi un monument închinat eroilor din Războiul de Independenţă de la 1987, ridicat la 1912.

În satul Pitaru s-a născut şi a copilărit pictorul Nicolae Grigorescu. Biserica din acest sat păstrează o icoană pictată de el.

La dispensar veneau locuitori din toate satele comunei, iar la rândul lor, Dana şi personalul dispensarului au cutreierat toate aceste sate. Dana mi-a mărturisit că a cunoscut oameni şi cazuri interesante şi-i convinsă că îi va prinde bine experienţa câştigată acolo.

URANUS (10)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 03 Apr 2021 16:19:00 +0000

Logodna

Vărului meu Virgil, i-am spus de intenţia mea şi a Danei de a fugi din ţară, pentru că aveam încredere că nu va mai spune la nimeni şi convingerea că ne-ar putea da nişte sfaturi, ceea ce s-a şi întâmplat.

- Un coleg, care a venit aici de la Timişoara, ne-a povestit ce i s-a întâmplat unei cunoştinţe a lui, care, aşa cum intenţionaţi să faceţi şi voi, a încercat să treacă fraudulos graniţa la sârbi, pe uscat. A plecat din Timişoara şi a călătorit până în apropierea graniţei, la început cu autostopul, apoi pe jos, peste câmp, numai noaptea, ca să nu fie luat la ochi de miliţieni. Ultimul kilometru l-a parcurs târâş şi tot aşa a reuşit să treacă şi dincolo. Şi-a dat seama că a făcut-o, după ce mai întâi a trecut aşa zisa „fâşie de frontieră”, o porţiune îngustă de teren de-a lungul graniţei, arată şi greblată, menită să memoreze urmele celor ce-o calcă. După vreo cinci sute de metri, convins că e deja la sârbi, s-a ridicat în picioare, pregătit să se predea. Când colo, surpriză! A auzit o comandă în limba română: „Stai pe loc! Mâinile sus!” , după care s-au apropiat de el doi grăniceri români. Ce se întâmplase? Fâşia pe care o trecuse era una falsă, mult înaintea celei adevărate, dinaintea graniţei. Cel mai bine e să nu vă ridicaţi deloc şi să continuaţi să vă târâţi până întâlniţi cea de a doua fâşie.

- Nu mi-aş fi închipuit aşa ceva! am spus eu, foarte mirat. Ce ne facem dacă sunt două fâşii false?

- N-am auzit să existe două. Dar asta nu-i tot, s-a grăbit să-mi atragă atenţia vărul meu. Colegul ne-a mai povestit că unii dintre cei care s-au predat după ce au trecut graniţa la sârbi au fost extrădaţi ulterior, nu se ştie după ce criterii. Vi s-ar putea întâmpla şi vouă.

- Ce-i de făcut în situaţa asta?

- Să nu vă arătaţi sârbilor şi să traversaţi nevăzuţi teritoriul lor, după care să treceţi graniţa cu italienii şi să vă predaţi lor. Au mai făcut-o şi alţii, şi n-au fost extrădaţi.

Amândouă veştile, dar mai ales cea de a două, m-au descumpănit complet. În zilele care au urmat am analizat împreună cu Dana ce ar presupune traversarea Iugoslaviei în felul recomandat de Virgil. Am dedus că ar trebui să parcurgem pe jos, mergând doar noaptea, distanţa de 800 de kilometri şi că am avea nevoie pentru asta de cel puţin douăzeci de zile!

- Înfiorător! Peste posibilităţile mele! a exclamat Dana.

Am încercat s-o conving că dacă ne vom antrena serios, nu ne va fi greu.

- Au făcut-o şi alţii, am repetat eu, ce-mi spusese Virgil.

- Printre ei a fost şi o femeie? m-a întrebat.

- Nu ştiu. Dar au fost femei care au urcat Everestul, ceea ce mi se pare mai complicat decât să te târăşti pe burtă două sute de metri şi să parcurgi, pe jos, opt sute de kilometri în douăzeci de zile.

- Am auzit şi eu de japoneza care a escaladat prima oară Everestul, acum zece ani, urmată la câteva zile de o nepaleză. Femeile astea sunt nişte fenomene ale naturii! Nu mă pot compara cu ele. De remarcat însă, că ele au urcat pe munte fără frica să fie capturate de grăniceri şi fără teama că vor înfunda puşcăria dacă vor fi prinse. E o mare diferenţă!

Mi-a fost imposibil s-o conving. Ori cu câte alte argumente în sprijinul acestui proiect am venit, a fost degeaba. Intenţia noastră de a fugi din ţară părea că dispăruse definitiv. Nu puteam accepta asta. În zilele care au urmat mi-am sfărâmat creierul să găsesc o altă soluţie la această problemă. N-am găsit una cu aplicabilitate certă şi mi-am agăţat speranţele de una probabilă.

- Nu este exclus ca, în viitor, să nu reuşim să plecăm amândoi într-o excursie în Occident, din care am putea să nu ne mai întoarcem în ţară, sau ca unul dintre noi să prindă o delegaţie în interes de serviciu acolo, să ceară azil politic, după care să-l aducă şi pe celălalt.

- Cu astea sunt de acord, a spus ea, ca să scape de mine. Cu siguranţă, i se părea foarte puţin probabil că ni se va întâmpla aşa ceva.

„Dacă n-o fi niciuna dintre cele două alternative, o posibilitate s-o ştergem de aici tot se va ivi cândva” gândeam eu, convins că în ţara asta, cu Ceauşescu pe capul nostru, nu mai era de trăit.

În mai 1986, noi românii am avut şi un mare prilej de bucurie: echipa „Steaua” din Bucureşti a cucerit Cupa Campionilor Europei la fotbal şi microbiştii, dar nu numai ei, au uitat pentru un moment de lipsurile şi chinurile pe care trebuiau să le îndure în Epoca de Aur. Am fost însă repede aduşi la realitate de întreruperile în alimentarea cu energie electrică şi rămânerea pe întuneric când ne era lumea mai dragă, de cozile mari la care trebuiau să stăm ca să ne cumpărăm o pungă de tacâmuri de pui, de programul de două ore la televizor, de lipsa de benzină, de discursurile interminabile, într-o limbă românească stâlcită, ale Geniului Carpaţilor, în care acesta bătea apa în piuă şi minţea de îngheţau apele, şi nu în ultimul rând, de demolările monumentelor noastre ca să facă în locul lor nu ştiu ce construcţie banală sau să nu facă nimic.

În apropierea Crăciunului 1986, a fost demolată Mănăstirea Văcăreşti, un monument istoric şi de arhitectură românească, ctitorie dintre anii 1716-1722 a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat. Este considerată a fi fost „una dintre cele mai strălucite mănăstiri de arhitectură ortodoxă balcanică, iar demolarea ei a reprezentat cea mai importantă pierdere a patrimoniului nostru naţional din anii de dictatură totalitară” a spus, ulterior, un savant. Se spune că Ceauşescu o ura pentru că ar fi fost deţinut acolo pe când ea devenise închisoare.

Anul următor, 1987, a fost şi el unul negru pentru Bucureşti: au fost demolate alte biserici şi lăcaşuri de cultură.

În luna iunie, a fost demolată Biserica Sf. Vineri, de pe Calea Văcăreşti, în apropierea Pieţei Unirii. Se zice că ordinul de demolare l-ar fi dat Elena Ceauşescu, care trecând pe lângă ea ar fi zis: „Jos porcăria!”. Idioata! Era una dintre cele mai iubite biserici din Bucureşti. Data din 1645, avea hramul Sfintei Paraschiva. Ultima înfăţişare a ei se datora cărturarului Herăscu Năsturel care a reclădit-o în 1839. A fost pictată de Dumitru Belizarie. La demolarea ei au asistat peste două mii de oameni, cu lumânări în mână plângând, rugându-se şi blestemând. Câţiva dintre ei au luat acasă bucăţi de cărămidă rezultate din demolarea bisericii, ca să le amintească de ea.

În aceeaşi lună a fost demolată şi Biserica Olteni, care fusese construită în 1722 de negustori din Oltenia, pripăşiţi în Bucureşti, pe locul unei biserici din lemn care data de la 1696.

În luna august, cuplului prezidenţial i s-a năzărit, nu se ştie de ce, sau poate pentru simplul motiv că era un lăcaş religios, să demoleze Biserica Sântul Spiridon Vechi, o bijuterie de arhitectură bucureşteană. Era o biserică joasă, fără turle, construită de Constantin Mavrocordat la 1748.

Am mai spus că mama era mare amatoare de operetă. Aproape că nu exista vreun spectacol montat acolo pe care să nu-l fi văzut şi ea, cel puţin o dată. Am însoţit-o şi eu de mai multe ori. Îmi amintesc că ultima oară am fost împreună la „Vânzătorul de păsări”, cu Ion Dacian interpret principal. Pentru că era ardelean, ca şi tata, tenorul era foarte popular la noi în casă. Până şi eu învăţasem pe de rost aria „Când sărmanul tatăl meu”, pe care i-o cântam tatei, eu şi mama, de ziua lui. Clădirea Operetei, amplasată pe malul drept al Dâmboviţei, la capătul Căii Victoriei, fusese, până în 1953, a Operei Române. Sala avea 700 de locuri şi o acustică excepţională. Ei bine, a fost şi ea demolată în toamna lui 1987, ca să facă loc unor blocuri.

Ca să lase drum liber Bulevardului Victoria Socialismului („asupra românilor”, adăugau cârcotaşii) şi altor construcţii, s-au demolat şi bisericile Sf. Treime din Calea Dudeşti şi Bradu Staicu de pe strada Bradului. Biserica „Cuibul cu barză” a fost translatată pe o distanţă de 16 metri. Pe vremea când era acoperită cu şindrilă, pe acoperişul ei îşi făcuse cuib o barză, de unde i se trage numele.

Tot în 1987, eu şi Dan am devenit ingineri. Imediat după examenul de diplomă, s-au făcut şi repartizările. În socialism niciun absolvent de şcoală medie sau superioară nu rămânea fără slujbă. Un lucru bun! Dan a fost reţinut la Politehnică, eu am fost repartizat la Termocentrala Rovinari. Fiind bucureştean, am solicitat un post în Capitală, dar mi s-a refuzat pe motive legate de originea mea socială: bunicul ţărănist, tatăl demis din funcţie din motive politice. Şi alţii, în aceeaşi situaţie cu mine, au fost trimişi să lucreze în medii muncitoreşti cu tradiţie, departe de familie, pentru reeducare. Oricum, eram fericiţi, şi eu şi Dan, că am terminat cu studiile şi că de acum înainte vom fi pe cont propriu, luând câte o povară mare de pe umerii părinţilor.

Evenimentul l-am sărbătorit, fără fast, împreună cu familiile noastre, la Petreşti acasă. Când mergeam noi la ei sau veneau ei la noi, în sufrageriile noastre, unde ne adunam, nu mai aveai pe unde să circuli. Amândoi am fost felicitaţi pentru performanţa de a ne termina cu bine studiile, iar Dan şi pentru postul de asistent de la Politehnică. Eu am fost deplâns pentru calitatea mea viitoare de RFG-ist (Refugiat în Fundul Gorjului), aşa cum am aflat mai târziu că li se spune celor „paraşutaţi” în acest judeţ.

- Nu-i dracul atât de negru, pe cât se zice, a ţinut tata să mă consoleze. Rovinari e o centrală mare şi modernă. Vei va avea multe de învăţat acolo.

- Da, dar e o centrală problemă, i-am replicat eu şi nu-mi va fi uşor să lucrez acolo. A fost militarizată de curând, şi voi avea şi şefi militari, care, probabil, vor face instrucţie cu noi.

- Tot Sistemul Energetic a fost militarizat, a intervenit tata, explicându-le celorlalţi că s-a pus proasta funcţionare a sistemului pe „indisciplina” salariaţilor, în loc să se caute şi să se înlăture adevăratele cauze. După câte am văzut eu, de câte ori am fost în centrală în interes de serviciu, ofiţerii se poartă omeneşte cu civilii, a continuat el.

- „Înfruntând greutăţile, se călesc adevăratele cadre!” a ţinut domnul Petrescu să-mi amintească o lozincă comunistă, după care a adăugat: Sunt sigur că vom găsi posibilitatea să te readucem cât mai curând în Bucureşti.

Acest „vom găsi” mi-a dat curajul să fac, hodoronc tronc, următorul anunţ:

- Mă bucur că ambele familii vor încerca să mă ajute, pentru că eu şi Dana am hotărât să ne logodim.

Anunţul a surprins pe toată lumea, inclusiv pe Dan care se considera la curent cu relaţiile dintre Dana şi mine. A urmat o pauză în care s-au uitat unii la alţii, după care domnul Petrescu a spus:

- Ce v-a determinat să luaţi această hotărâre acum? Impresia mea este că vă grăbiţi.

- Sunt de aceeaşi părere, i s-a alăturat tata.

- De ce nu aşteptaţi până când tu vei reveni în Bucureşti? mi s-a adresat tatăl Danei. Dacă, fără să fiţi încorsetaţi de vreo obligaţe formală, prietenia voastră, cu care noi suntem la curent şi am aprobat-o, va rezista perioadei de despărţire, va înseamna că ţineţi suficient unul la altul şi că nu riscaţi nimic unindu-vă destinele. Acceptaţi acest test!

- Eu cred că din copilărie şi până acum au avut suficient timp să se convingă de asta, a intervenit mama Danei. Eu nu am nimic împotrivă s-o facă. Un angajament reciproc în plus nu strică.

- Nici eu n-am nimic împotrivă, a afirmat mama. Mă întreb însă, cum o s-o faceţi?

- Introducând pe degetul inelar al Danei această verighetă, iar ea introducând una la fel pe degetul meu, am spus eu scoţând dintr-un plic două verighete şi arătându-i-le. Ne-ar plăcea însă, ca pentru asta să avem acordul vostru, am spus eu.

- De unde aveţi verighetele? m-a întrebat tata.

- Le-am făcut din cea groasă a bunicii, pe care ea mi-a dat-o mie cu o lună înainte de a muri, i-am informat eu.

- Să punem la vot. Cine-i de acord, să ridice mâna! Eu sunt de acord, a zis Dan, ridicând mâna dreaptă cât a putut de sus.

Pe părinţi i-a mirat curajul lui Dan. Nu chiar el ar fi trebuit să facă gestul acesta, gândeam eu. Au ezitat câteva clipe să dea curs îndemnului lui. Prima care a făcut-o a fost mama Danei, urmată imediat de mama. Cei doi taţi au mai sta puţin pe gânduri, după care au ridicat şi ei câte o mână, primul domnul Petrescu, urmat imediat de tata. Cezar a început să aplaude, iar gestul lui a fost imitat de toţi ceilalţi.

A urmat logodna propriu zisă: i-am introdus Danei pe deget verigheta ei, gest însoţit de alte aplauze, apoi a făcut acelaşi lucru ea, cu verigheta mea şi aplauzele s-au repetat. Am fost pupaţi şi felicitaţi de toţi, urându-ni-se noroc şi fericire. Tatăl Danei a adus o sticlă de şampanie, iar mama ei paharele potrivite, tatăl a deschis-o, a umplut paharele, au ciocnit toţi cu noi şi ne-au făcut alte urări, după care am ciocnit şi eu cu Dana şi ne-am sărutat pentru prima oară de faţă cu toţi. După asta am fost poftiţi la masă.

- Nu-i o masă prea bogată, aşa cum s-ar cădea să fie la un astfel de eveniment, s-a scuzat mama Danei. Dacă aş fi ştiut ce plănuiţi, m-aş fi străduit să arate mai bine.

- Am evitat să te punem într-o astfel de situaţie a spus Dana. Ştim ce greu e în zile noastre să pui ceva pe masă. Bine că nu lipseşte şampania.

- Asta se mai găseşte încă, a spus tatăl ei.

Au urmat discuţii interesante, în care „bătrânii” ne-au dat tot felul de sfaturi, dar şi-au amintit şi cum se logodiseră ei. Tata şi mama au făcut-o la o cofetărie din Bucureşti, fără martori şi fără verighete, iar viitorii mei socri la ţară, într-un sat de ungureni din Nordul Olteniei, unde tatăl domnului Predescu era preot, cu tot dichisul, conform tradiţiei.

- Căsniciile voastre au durat, tocmai pentru că aţi apucat să faceţi, înainte de ele, acest legământ, a tras concluzia Dan.

Se vede că având în vedere viitoarea lui postură de cadru universitar, el s-a considerat , în seara acea, autorizat să ia iniţiative şi să tragă concluzii.

URANUS (9)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Fri, 19 Mar 2021 06:52:00 +0000

9. Pe şantierul Casei Poporului

Ce s-a întâmplat cu cei 50.000 de oameni strămutaţi din Uranus? Unii au murit la scurt timp, alţii n-au mai fost buni de nimic, cei mai mulţi se chinuiau să se adapteze. Ca să exemplific, o să vă povestesc cazul familiei mele.

După cum ştiţi, Catinca Popescu, bunica mea, a murit în momentul în care i s-a comunicat că am primit ordinul de demolare. Avea doar 77 de ani, iar până a plana deasupra noastră pericolul iminent al demolării, era un om sănătos, activ, întreg la minte. Şi ce minte nemaipomenită avea bunica! Cât de multe lucruri ştia şi cât de bine le spunea! Am iubit-o foarte mult.

Mama, Ruxandra Mureşan, a rămas fără loc de muncă atunci când i-a fost demolată şcoala. A fost repartizată la alta, una de la capătul dinspre Alexandria a Căii Rahovei. Şcoala ei era departe de noi şi când locuiam în Uranus, iar după ce ne-am mutat în Drumul Taberei, a devenit şi mai departe. Condiţiile de la şcoala aceea erau mult deosebite de cele de la Romanescu: localul şcolii era vechi şi prost întreţinut, inventarul ei destul de sărac, majoritatea profesorilor veneau de la distanţe mari, unii dintre ei fuseseră mutaţi acolo disciplinar. Copiii erau mai săraci şi mai dezinteresaţi de şcoală decât cei din Uranus. A stresat-o mutarea. A devenit nervoasă. Într-o zi, cum a ajuns acasă venind de şcoală, a început să plângă. Eram singur. Tata era la serviciu. M-am speriat.

- Ce s-a întâmplat? De ce plângi? am întrebat-o.

A încercat să-mi răspundă, dar o îneca plânsul şi nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea. Am apropiat-o de mine, am mângâiat-o, încercând s-o liniştesc. A încetat să mai plângă şi mi-a spus următoarele:

- Am dat o palmă unui elev şi mă mustră conştiinţa.

- De ce-ai făcut-o?

- A zis să nu-i mai bat la cap cu sifiliticul de Eminescu.

- Bine i-ai făcut! Eu îi dădeam mai multe.

- Ar fi trebuit să mă stăpânesc. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine! Îmi sare ţandăra din te miri ce.

- Asta am observat. De vină e tot ce ni s-a întâmplat în ultimul timp. O să te calmezi, până la urmă.

Nu s-a adaptat nici vieţii la bloc. Născută şi crescută „la curte”, având la dispoziţie spaţiu incomparabil mai mare, linişte deplină, curte şi grădină, în apartament se sufoca; zgomotele făcute de vecini, mai ales de cei de deasupra noastră, o enervau, iar cele venite dinspre stradă o deranjau. Dintr-o femeie liniştită, devenise una agitată şi nervoasă.

Tata, Emil Mureşan, şi-a păstrat locul de muncă, dar trebuia să parcurgă o distanţă mai mare de acasă la serviciu. Nu era încântat de condiţiile de la bloc, dar le suporta mai bine decât mama. Mergea cât putea de des în Parcul Moghioroş, cel mai apropiat de noi, ca să se plimbe în aer curat şi să se liniştească, după o zi petrecută în zgomotul de la uzină, în înghesuiala din autobuze şi tramvaie, în spaţiul mic din apartament. Foarte rar, îl însoţea şi mama.

Eu eram deja în anul III la Energetică. A fost anul în care a trebuit să alegem între Hidroenergetică, Termoenergetică şi Electroenergetică. Eu am ales Termoenergetica, pentru că îmi dorisem cândva, nu demult, să mă păstrez în domeniul în care lucra şi tata, sperând că o să ajung să exploatez cazanele acelea mari fabricate de el. Mi-a trebuit mai puţin timp decât părinţilor mei ca să mă obişnuiesc cu viaţa la bloc. Nici drumul până la Politehnică nu-mi lua mult mai mult timp şi eram avantajat de faptul că jumătate din el îl făceam cu metroul.

Tatăl Danei a suportat mutarea bărbăteşte, adică strângând din dinţi, iar cu Dan şi Dana lucrurile s-au petrecut oarecum ca şi în cazul meu. În ce-o priveşte însă pe mama Danei, totul s-a întâmplat altfel. Mutarea i-a provocat o primă criză nervoasă, iar apoi a intervenit episodul cu demolarea Spitalului Brâncovenesc şi internarea la psihiatrie. A fost externată în toamna lui 1985, se simţea mai bine, dar ceva nu era în regulă cu ea! Majoritatea timpului se comporta normal, dar, din când în când, bătea câmpii. Din această cauză nu şi-a putut relua serviciul, iar domnul Petrescu a convins-o că ar trebui să se pensioneze medical. Faptul acesta s-a şi întâmplat, mama Danei a rămas acasă, se ocupa de gospodărie, dar nu se descurca fără ajutorul fiicei. Toţi cei din casă erau foarte marcaţi de starea ei. Atmosfera în casa lor se întunecase, ca şi cum trăiau acolo cu storurile trase. În această situaţie, Danei a început să-i fie frică că nu mă va putea însoţi în America.

- Dacă ţii atât de mult să pleci, du-te singur, mi-a spus ea, cu lacrimi în ochi.

- Nici vorbă! Nu plec fără tine. Mama ta se va face bine şi vom pleca împreună.

- Crezi asta?

- Sunt convins.

Ar fi fost păcat să ne abandonăm proiectul. Făcuserăm progrese mari cu engleza şi de câte ori ne întâlneam încercam să conversăm în limba ţării care ne va adopta (aşa speram noi). Am stabilit şi pe unde vom „spăla putina”: prin Iugoslavia. Dar nu trecând Dunărea înot, călare pe un tub de oxigen, sau cu ajutorul câte unei camere de cauciuc de roată de Dacia sau de tractor, cum au încercat s-o facă, sau chiar au făcut-o, mulţi înaintea noastră, pentru că ne era teamă de curenţii fluviului şi pentru că auzisem că malul lui e foarte bine păzit de grăniceri. Hotărârăm să trecem graniţa pe uscat, din Banatul românesc în cel sârbesc. Auzisem că şansele de reuşită sunt mai mari în soluţia asta. Ne-am dat seama că nu va fi uşor şi că pentru a reuşi vom avea nevoie de condiţie fizică pentru mers mult pe jos cu rucsacii în spinare şi pentru târât pe burtă. În consecinţă, am început să ne antrenăm alergând aproape zilnic unul doi sau trei kilometri - eu în Parcul Moghioaroş, ea în Parcul IOR - să facem intens gimnastică acasă şi să ridicăm greutăţi. Am realizat şi că va trebui să învăţăm câteva cuvinte şi expresii sârbeşti în vederea întâlnirii cu grănicerii şi oficialităţile din ţara vecină şi chiar cu oamenii de rând. Am făcut rost de un dicţionar româno-sârb de conversaţie şi am început să memorăm expresiile care bănuiam că ne vor trebui.

Pe dealul nostru, redus la jumătate de buldozere, s-a construit una dintre cele mai mari clădiri din lume, Casa Poporului, menită să atragă după sine gloria eternă a marelui conducător, cârmaci, constructor, geniu etc., secretar general al Partidului Comunist Român şi Preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu. Despre cartierul Uranus se spune că era şi inima Bucureştiului. Construcţia acolo a acestei case mamut, este ca şi cum Bucureştiului i s-ar fi implantat o inimă artificială, iar reacţia iniţială a oraşului, patriarhal în mare măsură, cu clădiri molcome şi multe străzi întortocheate, a fost una de respingere.

La edificarea ei au trudit din greu, zeci de mii de oameni, civili şi militari. În 1987, pe şantierul Casei Poporului lucrau 20.000 de militari şi 12.000 de civili. Militarii erau rezervişti mobilizaţi, dar şi în termen. Printre ei era şi vărul meu Virgil, băiatul unchiului Toader din Mireşti, care se făcuse ofiţer de geniu şi avea gradul de locotenent. Din cauza unei boacăne pe care o făcuse în unitatea sa din Alba Iulia şi din cauza originii sale nesănătoase (trecutul politic al bunicului nostru) a fost detaşat, disciplinar la o subunitate de muncă, iar de acolo a ajuns pe şantierul Casei Poporului. Avea funcţia de şef de pluton. De la el şi parţial din alte surse, am aflat tot ce vă relatez mai jos.

Rezerviştii erau meseriaşi constructori (zidari, dulgheri, fierari betonişti) şi lucrau pe şantier în echipe conduse de meşteri civili, în timp ce militarii în termen asigurau paza şi alte servicii. Antreprenorul lucrării era Trustul Carpaţi („Tristul Carpaţi”, cum îi ziceau militarii)

Şantierul era înconjurat de un gard metalic şi păzit de militari de la Securitate. Tot ce intra pe şantier - oameni, sau maşini - era controlat şi înregistrat, motiv pentru care n-am reuşit să intru pe teritoriul lui, deşi am încercat asta.

Rezervişti erau concentraţi pentru o perioadă de şase luni, erau organizaţi în plutoane, companii, regimente, batalioane, exact ca militarii în termen. Erau echipaţi ca vai de capul lor, în uniforme uzate, bocanci scâlciaţi şi căşti de protecţie din plastic de toate culorile. Lucrau câte 12 ore, la diferite cote ale Casei, în meseria pe care o avea fiecare. Mâncau dimineaţa, la prânz şi seara, într-o cantină amenajată în încăperile de sub tribunele fostului Stadion al Republicii şi dormeau într-o „cazarmă” amenajată în nişte blocuri din cartierul Vitan, pe malul Dâmboviţei. Veneau şi plecau de la serviciu în autobuze şi camioane, iar uneori cu metroul sau pe jos.

Dealul Arsenalului, fost Dealul Spirei, devenise pentru ei Dealul Plângerii. Pe şantier, măsurile de securitate nu erau suficiente, având loc numeroase accidente dintre care unele mortale. Iarna lucrau în încăperi neîncălzite, indiferent de temperatura de afară. Primăvara şi toamna, frământau noroaiele şantierului ca să meargă şi să se reîntoarcă de la masă, iar vara suportau temperaturile mari de afară şi înghiţeau praful stârnit de maşinile care circulau pe şantier sau de ei înşişi când mărşăluiau pe drumurile pline de praf, din incintă. Mâncarea de la cantină era foarte slabă.

Şi condiţiile de cazare erau mizerabile. Dormeau câte zece în paturi suprapuse, cu plase şi saltele rupte, vizitaţi de ţânţari, păduchi şi ploşniţe. Aerul era greu şi mirosea a urină şi igrasie. Ca să intri în grupurile sanitare aveai uneori nevoie de cizme.

Ca şi Valentin, ceilalţi şefi de plutoane făceau parte dintre cei care au avut dificultăţi de acomodare cu realităţile socialiste - persoane care au crâcntit împotriva ordinii din ţară sau armată - şi drept pedeapsă au fost transferaţi la unităţi (lagăre) de muncă. Se confundau cu soldaţii, deoarece purtau echipament asemănător, fără epoleţi şi steluţe care să le ateste calitatea de ofiţeri, mâncau şi dormeau împreună cu ei. Programul lor zilnic era de 18 ore. Erau răspunzători în faţa şefilor de îndeplinirea planului, de accidentele de muncă, de sănătatea soldaţilor şi de disciplină. Erau certaţi, înjuraţi şi chiar pălmuiţi de către superiori în faţa trupei. Trăiau zilnic cu ameninţarea reducerii salariilor, a trimiterii în faţa comisiilor de disciplină, cu degradarea şi tribunalul militar. Ei tăceau şi răbdau. Cine avea acolo simţul onoarei era pierdut. Nici şefii civili nu erau mai omenoşi.

Nu mi-am imaginat că nişte persoane cu studii superioare, ofiţeri, ingineri, arhitecţi, pot fi atât brutali şi neomenoşi în raport cu subalternii lor! Totuşi, în uzina unde lucra tata, lucrurile nu se prezentau aşa! De unde apucăturile acestea pe şantier?! Probabil că cei care lucrează pentru un dictator, devin şi ei duri, îşi însuşesc comportamentul discreţionar al acestuia, îl copiază.

- Cum puteţi suporta toate astea? l-am întrebat.

- Nu cu plăcere, bineînţeles, pentru că nu suntem masochişti. O facem de frica carcerei şi de frica Curţii Marţiale. Putem fi daţi afară din armată şi obligaţi să returnăm statului toate cheltuielile făcute cu noi.

- Ai făcut cunoştinţă cu carcera?

- De câteva ori.

- Cum e acolo?

- Destul de nasol, dar iarna-i mai bine decât pe şantier.

La trei ani de la începerea lucrărilor clădirea era aproape ridicată, cu încăperile fără uşi şi ferestre şi pereţii netencuiţi. Cărămida din care erau făcuţi pereţii era roşie şi de bună calitate. Zidarii îi spuneau „cărămidă boierească”.

Pe şantier au murit mai mulţi militari, căzuţi de pe schele, striviţi de ziduri, electrocutaţi sau răpuşi de bolile de care sufereau.

Militarii concentraţi erau retribuiţi pentru munca prestată pe şantier, cu salarii în jur de 3000 de lei, la care se adăugau sporurile de vechime. Un locotenent, şef de pluton, primea 2400 de lei din care se scădeau penalizările. În acelaşi timp, pe acelaşi şantier şi pentru acelaşi gen de lucrări, un maistru civil încasa 8000 de lei pe lună, iar unii muncitori 15.000 şi chiar 18.000 lei pe lună. Se câştiga mult mai bine decât pe alte şantiere. Se lucra în acord, iar civilii erau acuzaţi că îşi însuşesc munca militarilor.

Pe întreg şantierul erau doar două closete: unul la 15.000 de oameni! În condiţiile acestea, bănuiesc că militarii, dar nu numai ei, îşi făceau treburile prin cotloanele clădirii. Casa Poporului era plină de rahaţi, iar mirosul preponderent era cel de urină. Probabil că Ceauşescu nu ştia că cei de pe şantier se pişă pe casa lui.

Eu am văzut Casa Poporului, în perioada când ea era în construcţie, doar de la distanţă. Aşa cum am mai spus, am încercat să mă apropii de ea, dar nu mi s-a dat voie. Vedeam cum creşte ca un buboi pe corpul fostului meu cartier. O uram atât pe ea cât şi celelalte clădiri care se construiau în preajma ei sau pe bulevardul Victoria Socialismului. Le priveam ca pe nişte intruşi nedoriţi, care ne-au alungat din locurile unde ne-am născut şi ne-au stricat viaţa.

La începutul anului 1989, Casa Poporului era ridicată deja, faţada dinspre Bulevardul Victoria Socialismului era acoperită cu marmură. O dată pe săptămână, sâmbăta, iar uneori chiar de două sau trei ori pe săptămână, şantierul era vizitat de Nicolae Ceauşescu. Fără aceste vizite construcţia Casei n-ar fi ajuns în stadiul în care se afla. El îi împingea efectiv de la spate pe constructori, bântuit de teama că nu va apuca să-şi vadă dus la îndeplinire visul. Cei care câştigau foarte bine pe şantier, civilii, n-aveau nici un interes ca ea să se termine prea repede şi trăgeau de timp. Efectul salariilor mari era invers decât cel pe care s-a scontat.

- L-ai văzut de aproape pe Ceauşescu? l-am întrebat pe vărul meu.

- L-am văzut, pe furiş, pentru că atunci când venea pe şantier, întreaga activitate înceta, iar militarii trebuia să ne ascundem ca să nu-l decepţionăm pe comandantul nostru suprem, cu felul în care arătăm.

- El cum arăta?

- În ultimul an se zbârcise rău şi îi apăruseră nişte pete pe faţă. Cu şapcă pe cap, arăta ca un docher. Când vorbea, dădea din mâini, iar când se oprea ca să examineze un desen sau o machetă îşi punea mâinile în şold. Când se deplasa pe şantier, mergea destul de repede, încât cei din suită alergau după el.

- A vorbit vreodată cu vreun militar simplu de pe şantier, a dat mâna cu el?

- Niciodată.

- Ea arăta mai bine?

- Pe dracu! Arăta ca Muma Pădurii. I se citea răutatea pe faţă.

Toată lumea ştia cât de afurisită este Elena Ceauşescu şi că ei i se datorau multe dintre deciziile nefaste pe care le lua soţul ei. Virgil mi-a povestit că la vizitele pe şantier erau multe lucruri care nu i-au plăcut, iar constructorii s-au văzut obligaţi să le refacă, pe gustul ei, în alte variante. Cineva inventase în legătură cu ea şi o legendă, conform căreia în timp ce cei doi vizitau subsolul Casei, Ceauşescu, exasperat de cârcotelile Lenei, exclamă: „Ce să fac ca să nu mă mai baţi la cap?” S-a auzit o voce puternică: „Zideşte-o în pereţii Casei!” „Cine eşti tu?” a întrebat, scandalizat, preşedintele. „Meşterul Manole”, i-a răspuns vocea.

Mânaţi de la spate, ţinuţi tot timpul sub presiune, civili şi militari lucrau, iar construcţia Casei avansa. În clădire au început să se blocheze anumite treceri şi să se închidă unele uşi, ceea ce denota că în zonele acelea lucrările se apropiau de sfârşit. Numărul acestora creştea cu fiecare zi ce trecea. Ceauşescu îşi propusese să inaugureze Casa în prima parte a anului 1990 .

Şi bulevardul Victoria Socialismului, care se voia un Champs Élysées bucureştean, era într-un stadiu foarte avansat. Porţiunea de la Casa Poporului la Piaţa Unirii se terminase, în mijlocul bulevardului se amenajaseră o mulţime de fântâni, iar blocurile noi erau deja locuite. La parterele lor se amenajaseră magazine elegante. Şi în Piaţa Unirii se amenajaseră câteva fântâni mari. Pe porţiunea dintre această piaţă şi cea a Muncii, mai erau blocuri în lucru.

URANUS (8)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Tue, 02 Mar 2021 11:45:00 +0000

8. Adio, Uranus!

La puţin timp după ce eu şi Dana hotărâserăm să ne luăm lumea în cap, între noi a avut loc o discuţie lămuritoare:

- Când plecăm? m-a întrebat ea.

- După ce ieşim, eu inginer, tu doctoriţă, ca să nu mergem acolo ca nişte amărâţi care nu ştiu să facă nimic şi să trebuiască să ne câştigăm existenţa eu spălând vase prin restaurante, tu ştergând nişte bătrâni la fund.

- Unde, „acolo”?

- În America, că-i ţara tuturor posibilităţilor. Aşa se zice, nu?

- Aşa se zice, numai că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. De exemplu, eu nu o să am posibilitatea să-mi practic imediat meseria.

- De ce?

- Pentru că va trebui să dau nişte diferenţe, ca să mi se echivaleze studiile.

- Nici o problemă. O să le dai.

- De dat, o să le dau, problema este dacă o să le şi iau?

- O să le iei, că eşti o fată harnică şi deşteaptă, iar pe deasupra şi drăguţă. O să te placă ăia, iar eu o să-ţi ţin pumnii.

- Dacă o să-mi ţii tu pumnii, problema e ca şi rezolvată. Cu tine cum se va întâmpla?

- Posibil să trebuiască să dau şi eu nişte diferenţe, dacă la ei nu acţionează aceleaşi legi ale fizicii şi matematicii, ca şi la noi. Am auzit însă că americanii nu ţin să ai neapărat o diplomă de inginer ci să ştii să faci ce au ei nevoie.

- Şi tu ce ştii să faci?

- Ce dracu să ştiu? Ştiu ce ştie toată lumea. În afară de spălat vase, mai ştiu să văcsuiesc ghete, să car bagaje, să deschid portierele la maşini, să mătur strada şi alte câteva de genul ăsta. Altceva ar fi dacă, înainte de a pleca, aş lucra un an sau doi într-o centrală electrică, ca, ajuns acolo, să le pot spune la ce mă pricep şi să le dau un motiv ca să fiu angajat de probă, iar după ce o să le demonstrez că le pot fi de folos, să fiu angajat definitiv. Aşa am auzit că se procedează în America.

- După ce termini tu, va trebui oricum să mai aştepţi un an, ca să termin şi eu. În anul acela, vei lucra şi vei acumula suficientă experienţă, ca odată ajuns peste ocean să „aplici” - aşa se zice acolo - pentru o funcţie de director de centrală electrică.

- Râzi de mine. Cu toată diploma mea de inginer, o să mă angajeze cel mult ca operator într-o cameră de comandă şi abia după ce se vor convinge că pot mai mult, mă vor promova într-o funcţie de conducere: şef de tură sau şef de secţie, pentru început.

- Dar între timp o să ne şi căsătorim, nu-i aşa?

- Desigur. O vom face imediat ce absolvim şcolile pe care le urmăm, aşa cum am mai discutat. Doamne, ce mult e până atunci! Nu strică însă să începem imediat pregătirile şi anume să ne punem cu burţile pe engleză. Cunoaşterea limbii va fi o condiţie pentru amândoi.

- Părinţilor le spunem ceva?

- Nu le spunem deocamdată nimic. Nici lui Dan să nu-i spui.

- Asta va fi mai greu. Nu i-am ascuns niciodată nimic şi la fel a procedat şi el cu mine: mi-a spus totul. Aşa cred că procedează toţi gemenii.

- De data aceasta te rog să nu-i spui.

- O să încerc.

Acestea fiind spuse, am trecut la fapte, adică să învăţăm engleza, iar în paralel cu asta, să gândim celelalte aspecte legate de fuga noastră din ţară: pe unde vom fugi, cum o s-o facem, cum ne vom pregăti, ce va trebui să luăm cu noi. Despre fiecare dintre aceste operaţiuni vă voi povesti când le va veni rândul, iar, până atunci, o să vă povestesc ce s-a mai întâmplat în cartierul nostru.

La începutul acelui an, la facultate, un coleg mi-a şoptit că s-ar fi hotărât demolarea Mănăstirii Mihai Vodă şi a Palatului Arhivelor Statului. Vestea m-a năucit! „Călăii ăştia chiar nu au nici o limită?”, mi-am zis. ”Cu ce-i deranjează acest superb complex, monument istoric, simbol al Bucureştiului?”, m-am întrebat. El era mult în afara suprafeţei pe care se dorea să se edifice noul Centru Civic. El putea foarte bine fi încadrat în proiectul acestuia, ca un element valoros de arhitectură veche românească. Ar fi adus şi o notă de pitoresc acolo.

Seara, „acasă” (la bloc), am comentat zvonul împreună cu tata şi mama.

- Nu trebuie să-i permitem acestui cizmar (mă refeream la Ceauşescu) să-şi bată joc de vieţile şi valorile noastre, am izbucnit eu. Vedem cum ne demolează Capitala şi nu facem nimic ca să-l împiedicăm. Să ne fie ruşine!

- Ce-ai vrea tu să facem? m-a întrebat tata.

- Să mergem toţi acolo, să înconjurăm monumentul şi să nu le permitem buldozerelor dictatorului să se atingă de el.

- N-avem curajul s-o facem, a recunoscut tata. Suntem prea laşi. Preferăm să protestăm în surdină, grijulii să nu ne vadă sau să ne audă cineva, suportăm orice, şi ne vedem mai departe de viaţa noastră amărâtă, la care ţinem mai mult decât la demnitatea noastră.

- Părerea mea este că tu nu te încadrezi în această categorie, l-a corectat mama.

- Cu o floare nu se face primăvară, i-a răspuns el. Dar, după ce am fost schimbat din funcţia de şef de secţie ca urmare a faptului că am refuzat să particip la inaugurarea lucrărilor la Casa Poporului, dacă aş face ceva insuficient chibzuit, m-ar costa libertatea, ori faptul acesta v-ar dăuna mai mult vouă decât mie, motiv pentru care mă abţin.

- Bunica ar fi zis că nu noi contăm, ci istoria acestei ţări, de care îşi bat joc nişte nemernici, i-am replicat eu.

- Ba contăm, m-a pus la punct mama.

- Acum şansele de a obţine ceva sunt mici. Când ele vor creşte seminificativ, şi sper că o să se întâmple asta, n-o să stau cu mâinele în sân, a precizat tata.

Auzisem, totuşi, că vreo câţiva oameni de ştiinţă şi cultură au îndrăznit şi în condiţiile de atunci să-i trimită o scrisoare de protest lui Ceauşescu. Degeaba! „Stimabilul” nici nu s-a obosit barem să le răspundă şi în zilele următoare a început demolarea.

Am fost de două ori la faţa locului. Prima dată când toate clădirile complexului rămăseseră fără acoperişuri, uşi şi ferestre şi arătau exact ca un craniu mare cu orbitele goale. A doua oară, când din întreg complexul mai rămăseseră decât clopotniţa şi biserica. Din chiliile mănăstirii, casele domneşti şi palatul arhivelor nu mai rămăsese nimic. Ce-a fost în ele s-a încărcat, claie peste grămadă, în camioane şi s-a transportat, nu ştiu unde. Parcursul lor a fost presărat cu dosare şi documente. Am recuperat de pe jos un rest de document vechi, scris cu litere cirilice, cu o pecete mare de ceară roşie pe el, având imprimată pe ea vulturul cu crucea în cioc, stema Ţării Româneşti din Evul Mediu.

- Imbecililor! am rostit eu, cu voce tare, adresându-mă celor care s-au făcut vinovaţi de această negligenţă criminală.

În incinta complexului exista şi un sit arheologic neexploatat complet. Se descoperiseră urmele unei locuiri, veche de 3000 de ani. Praful s-a ales de el!

Întrebarea pe care şi-o punea lumea adunată acolo, când a început demolarea, era ce vor face cu biserica şi clopotniţa? Unii se temeau că vor fi demolate şi ele, alţii bănuiau că ar putea rămâne pe loc, alţii sperau să fie mutate undeva, după modelul Bisericii Maicilor.

La faţa locului s-au adunat , zi de zi, câţiva intelectuali şi studenţi, dar şi oameni de rând, care au comentat între ei evenimentul:

- Ce păcat! se tânguiau intelectualii.

- Ce ticăloşie! exclamau studenţii.

- Lua-i-ar dracu’! îi blestemau oamenii de rând.

- O să vă iasă pe nas! îndrăzneau să-i ameninţe cei mai cuajoşi dintre ei.

I-am dat dreptate tatei. Nu mai credeam că, în momentul acela, cineva i-ar putea trage la răspundere şi pedepsi pe ticăloşi. Toţi ne limitam doar la vorbe, spuse cu grijă, după ce ne uitam cu atenţie în jur ca să ne asigurăm că nu trage cu urechea vreo persoană suspectă.

Îi acuzam degeaba pe ceilalţi de laşitate dar, realizam pentru prima dată asta, că nici eu nu eram mai breaz. Intenţia mea de a fugi din ţară în loc să stau aici şi să mă iau de piept cu regimul, nu era altceva decât tot laşitate. M-a pus serios pe gânduri această constatare, dar nu m-a făcut să mă răzgândesc. Mă amăgisem mult timp cu nădejdea că, se va găsi cineva în ţara asta să ne adune pe toţi nemulţumiţii şi să formeze cu noi o armată care să se ia la trântă cu cei ce-şi bat joc de valorile noastre. Lucrul acesta nu se întâmplase însă, până atunci.

Biserica şi clopotniţa au fot mutate. Acelaşi inginer, Eugeniu Iordăchescu, şi-a asumat sarcina s-o facă. Cele două construcţii au fost translatate pe un teren în pantă, ceea ce a reprezentat o premieră pentru astfel de operaţiuni, pe o distanţă de 290 m, pe strada Sapienţei, aproape de Splai. După asta, inginerul Iordăchescu a translatat şi alte biserici şi şi-a atras supranumele de Inginerul Raiului.

- Omul acesta ar merita sanctificat cât mai e încă în viaţă, a exagerat cineva.

Un istoric a zis despre bisericile strămutate, că sufletul lor a rămas acolo unde ele au fost construite. Eu cred că şi l-au luat cu ele. Ar fi ciudat să dăinuie acolo unde, ulterior, a apărut câte un edificiu comunist sau nu mai e nimic.

Movila pe care a fost construită Mănăstirea Mihai Vodă a fot rasă de pe suprafaţa pământului. Pe locul ei, Ceauşescu intenţiona să amenajeze un lac artificial, pe care „să se plimbe cu bărcuţa, nenea Nicu şi Lenuţa”, cum zicea un banc, legat de Canalul Dunărea Marea Neagră. Mi se pare foarte ciudat că în bancurile de atunci cu Ceauşescu, în loc să i se zică „Diavolul” sau „Antichrist”, era alintat cu diminutivul „nenea Nicu”! Ciudat popor suntem noi, românii!

O altă veste, la fel de şocantă, venită după câteva luni, în acelaşi an, mi-a dat-o Dana:

-Tata mi-a spus că li s-a pus în vedere ca în decurs de trei zile să golească spitalul, pentru că acesta va fi demolat.

Aşa cum am mai spus, tatăl şi mama Danei erau medici şi lucrau împreună la Spitalul Brâncovenesc.

- Asta-i prea de tot! am exclamat eu. Casa Poporului e departe de spital. De ce i-o fi căşunat nemernicului pe el?

- Se zice că Bulevardul Victoria Socialismului, care se va întinde de la Casa Poporului până Piaţa Unirii, se loveşte de o aripă a spitalului vechi. Se mai zice şi că, pur şi simplu, nu-i place. Ar face notă discordantă cu clădirile pe care intenţionează să le construiască de o parte şi alta a bulevardului.

- Ăsta ar fi în stare să demoleze şi Ateneul Român. Nu se găseşte nimeni să-l potolească? am exclamat eu, indignat la culme.

Spitalul Brâncovenesc era o ctitorie din secolul XIX a domniţei Safta Brâncoveanu. De la inaugurarea lui şi până în anul în care am ajuns cu povestirea mea, a fost de câteva ori renovat şi mărit, construindu-se o aripă nouă foarte frumoasă. Era spital universitar, unul dintre cele mai mari şi mai bine utilate spitale din Bucureşti. În el au lucrat doctori vestiţi, unii dintre ei profesori universitari şi academicieni. Pe lângă tratarea bolnavilor, acolo se făcea şi cercetare, iar clădirile lui găzduiau câteva societăţi ştiinţifice.

Am fost o dată în clădire, împreună cu Dana, care trebuia să-i ducă ceva mamei ei. Clădirea spitalului nou avea o cupolă mare sub care era un hol imens, decorat cu busturi , printre care şi cele a Saftei Brâncoveanu şi a soţului ei, Grigore Basarab. Safta fusese o femeie foarte frumoasă, deşteaptă şi pricepută. Lăsase în urma ei un testament interesant, un adevărat regulament de ordine interioară a spitalului. Din hol se urca la etaj pe o scară monumentală din marmură. La etajul I erau sălile de operaţii, utilate modern, cu pardoselile tot din marmură. La etajul doi şi trei erau saloanele pentru bolnavi şi cabinetele medicilor. La parter erau birourile administraţiei spitalului.

Au fost proteste, fără nici un rezultat, ale medicilor şi oamenilor de ştiinţă. În trei zile au fost distribuiţi bolnavii la alte spitale şi au fost evacuate aparatura medicală şi mobilierul. După aceasta, frumoasele clădiri ale spitalului au devenit prada escavatoarelor, buldozerelor şi a muncitorilor însărcinaţi cu demolarea. În două luni, încă un monument istoric şi de arhitectură, a dispărut de pe harta Bucureştiului!

Mai târziu, am aflat că pe un perete din holul spitalului a existat următoarea pisanie:

Se face acest spital pentru săraci şi de moarte năpraznică, în zi de Crăciun, să moară cel ce se va atinge de el!

Domnul şi doamna Petrescu au fost repartizaţi la două spitale diferite, din Bucureşti. Tatăl Danei a suportat mai bine evenimentul, în sensul că n-a căzut din picioare şi nu i s-a tulburat judecata. Mama ei însă a căzut psihic complet. N-a putut suporta ca după ce i s-a demolat o casă să-i fie demolată şi cealaltă, pentru că asta însemna pentru ea acest spital, şi nici să fie despărţită cu serviciul de soţul ei. Bătaia de joc era prea mare, iar criza pe care a făcut-o a fost atât de profundă şi stăruitoare încât a trebuit internată la Spitalul nr 9, de boli psihice, din Capitală. A stat acolo toată vara.

Spitalul Brâncovenesc n-a fost ultimul monument făcut să dispară din cartierul Uranus sau de la graniţele acestuia cu alte cartiere. Mai rămăseseră Cazarma Mihai Viteazul, Muzeul Militar, Teatrul Armatei. Le-a venit şi lor rândul în a doua jumătate a anului 1985, când au fost făcute una cu pământul. S-au distrus atât de multe clădiri valoroase în Bucureşti, cu rost sau fără rost, încât ajunserăm aproape să nu ne mai mirăm când mai pica câte una. Muzeul Militar s-a mutat într-o fostă cazarmă de pe strada Ştefan Furtună, în apropierea Spitalului Militar Central.

Prin urmare, la sfârşitul anului 1985, cartierului Uranus i s-a pus cruce. El nu mai exista! Dispăruse un loc special din Bucureşti, un amestec de case mici şi mari, vechi şi noi, valoroase şi mai puţin valoroase, dar, mai ales, dispăruseră biserici şi alte câteva monumente istorice şi de arhitectură de prim rang. Dispăruse o oază de linişte şi civism şi un mod de viaţă. Un ziarist, fost locuitor al cartierului, spunea că „viaţa de acolo avea conturul blând al unei icoane afumate”.

Bilanţul dezastrului care s-a abătut asupra acestui cartier a fost următorul: un cartier cu o suprafaţă de 7 km² dispărut, 10.000 de locuinţe distruse, 50.000 de oameni strămutaţi.

Majoritatea foştilor locuitori ai cartierului au suferit cumplit pentru faptul că şi-au schimbat casele şi au trebuit să-şi schimbe şi modul de viaţă. Au fost însă şi persoane, locuitori ai unor case vechi şi neînsemnate, aflate într-o stare proastă, care s-au bucurat să fie demolaţi şi mutaţi la bloc. Au mai fost nişte ticăloşi, ataşaţi regimului de atunci, care au aprobat demolarea lui, spunând despre cartier că ar fi fost unul mizer, care colcăia de borfaşi, hoţi şi prostituate, un cartier al lumii sărace şi interlope. Sper că aţi putut să vă daţi seama că lucrurile nu s-au prezentat nici pe departe aşa.

Şantierul noului Centru Civic nu era singurul din Bucureşti care le strica liniştea, le otrăvea aerul şi-i deranja cumplit pe bucureşteni. Bucureştiul întreg era un şantier la vremea aceea. Arăta întocmai ca o casă sau un apartament care se zugrăveşte: înghesuit, plin de mizerie şi praf.

Se demolau case de pe viitorul Bulevard Victoria Socialismului. De pe Casa Poporului, care se ridicase mult deasupra solului, lui Ceauşescu i s-a părut prea scurt acest bulevard, proiectat iniţial numai până la Piaţa Unirii şi a dispus prelungirea lui până la Piaţa Muncii. Sute de case de pe traseul lui au fost măturate de pe suprafaţa Pământului. S-a demolat frumoasa turlă a cuhnii Mănăstirii Antim. Academicienei de renume mondial, trecând prin zonă, i s-a părut că acolo sunt prea multe turle. A arătat spre cea a cuhniei, întocmai cum făcea şi ilustrul ei soţ, şi a comandat scurt: ”Să dispară!” şi a dispărut. Clădirea masivă şi frumoasă a Sinodului Patriarhiei, care stătea în calea noului bulevard a fost translatată pe o distanţă de 28 metri. Mare noroc că n-a fost făcută una cu pământul! Au mai fost demolate: Institutul Medico-legal „Dr. Mina Minovici” de pe Splaiul Unirii, şi Biserica Sf. Nicolae Sârbi, din cartierul Unirii-Văcăreşti. Se mai lucra la metrou, la sistematizarea Dâmboviţei, la pasajele subterane din Piaţa Unirii şi Lujerului, la construcţia de blocuri în plin oraş sau în cartierele mărginaşe ale lui. Întreg oraşul era întors cu susul în jos!

Dând la o parte proiectele lui megalomanice, trebuie spus că metroul, sistematizarea Dâmboviţei, pasajele subterane, locuinţele pentru cei mulţi erau lucruri bune. Dar erau prea multe făcute în acelaşi timp, erau costisitoare, iar costurile foarte mari le suportam noi, populaţia. Din cauza lor nivelul nostru de trai ajunsese la pământ. Ca să se poată lăuda cu ce a făcut el, ne-a sacrificat pe noi. Cu ce drept?

Ceauşescu a vrut să facă din Bucureşti un oraş socialist, aşa cum şi-l imagina el, iar din România o ţară supra industrializată. Bucureştiul l-a mutilat şi l-a umplut de clădiri uniforme, ţara a umplut-o de uzine şi fabrici neperformante. Unde nu-i cap, vai de picioare!

URANUS (7)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Mon, 15 Feb 2021 15:50:00 +0000

7. Inaugurarea

Dacă în Uranus bunica era şefa, mă aşteptam ca în Drumul Taberei, cartierul în care ne-am mutat, tata, al doilea după ea în ierarhie, să-i ia locul. M-am înşelat: locul ei, aproape în toate privinţele, l-a luat mama. În primul rând a preluat fostele atribuţiuni ale bunicii de la bucătărie, apoi încet, încet pe celelalte. Ca să fiu mai precis, a început să ne spună, mie şi tatei, ce şi cum să ne comportăm în casă şi în afara ei, iar, pe lângă asta, a început să-şi dea cu părerea despre ce se întâmplă peste tot, lucru pe care înainte nu-l făcea. Se pare că aşa ne-a fost dat, mie şi tatei, să trăim în casă în matriarhat, iar în afara ei în dictatură.

Tata, cu toate că şi-a acceptat pentru a doua oară rolul de secund în familie, în afara ei a devenit, dintr-o dată, mai radical. Dacă înainte de demolarea casei noastre doar mârâia în legătură cu ce se întâmpla în ţară, acum începuse să calce pe urmele bunicului şi să dea glas nemulţumirilor lui, iar de aici până la fapte mai era doar un pas de făcut. Mamei îi era teribil de frică că el va face pasul acesta.

Şi cu mine s-a întâmplat ceva: abia mai suportam prezentul, iar viitorul îmi apărea sumbru. Am discutat sitaţia asta cu Dana şi am fost de acord, amândoi, că nu mai e trăit în ţara asta.

- Haide să plecăm de aici, i-am zis eu.

- Unde?

- Unde vom vedea cu ochii. În America, de exemplu.

- Mi se pare complicat. Saşii pleacă în Germania, pentru că sunt şi ei nemţi, evreii pleacă în Israel pentru că acolo e ţara lor de baştină, şi unii şi alţii sunt răscumpăraţi pe bani grei, de ţările respective. Noi ce motive să invocăm şi cine o să ne răscumpere, dacă va fi cazul?

- Niciunul. Plecăm pe şest, fără să trebuiască să dăm cuiva socoteală. Cu alte cuvinte, fugim.

- N-am curajul s-o fac şi nu te las nici pe tine.

N-u mi-a fost uşor, dar până la urmă am convins-o că asta e ceea ce trebuia noi să facem şi, începând de atunci, am început să ne gândim serios la plecare şi să analizăm tot felul de variante de-a evada din România. Mulţi români încercau să facă acelaşi lucru. Unii reuşeau, şi respirau în libertate după aceea, alţii nu, şi ajungeau după gratii, în închisorile ţării de baştină. Noi speram să facem parte din prima categorie. Dar, până atunci, să vă relatez ce s-a mai întâmplat în Uranus.

După plecarea din cartier, n-am mai fost martorul de zi cu zi a evenimentelor de acolo, dar am mers destul de des în zonă, aşa că am mai văzut câte ceva, iar din discuţiile cu cei care lucrau la demolări şi în construcţii sau care fuseseră de faţă la evenimente, am aflat amănuntele pe care le voi povesti în continuare.

În zilele care au urmat după demolarea ultimelor case din cartier, a avut loc o activitate febrilă de îndepărtare a molozului rezultat şi de nivelare a suprafeţei pe care urma să se construiască Casa Poporului. Zona arăta ca bombardată. Cineva o asemănase cu Hiroşima după ce a fost vizitată de Little Boy. Un cutremur, oricât de mare, n-ar fi putut provoca o asemenea distrugere! O mulţime de buldozere şi excavatoare au mişcat din loc cantităţi impresionante de pământ pentru a nivela terenul. Ceea ce prisosea era încărcat în basculante şi transportat nu ştiu unde. Fundaţiile fostelor clădiri au fost îngropate sau extrase precum măselele stricate, iar din beciurile şi tunelurile din zonă n-a mai rămas nimic. Înălţimea dealului a scăzut cu aproape zece metri. Practic, aproape îl desfiinţaseră!

Lucrările pentru Casa Poporului începuseră de fapt în 1983. În zonă erau macarale, depozite, barăci, closete etc. Se lucra la subsolul clădirii. Inaugurarea oficială a începerii lor a avut loc abia în ziua de 25 iunie, 1984. Toată festivitatea am văzut-o acasă, la televizor. Se mobilizaseră foarte mulţi oameni, frumos aliniaţi de o parte şi alta a drumului de acces pe şantier, care îl aşteptau pe Ceauşescu şi nevasta lui, însoţiţi de cei mai importanţi oameni din conducerea partidului şi guvernului. Lumea adusă acolo trebuia să-i aclame, de câte ori se va da semnalul, agitând steaguri, lozinci şi portretele lor. Ar fi trebuit să fie acolo şi tata împreună cu colegii lui de la Vulcan, dar şi el şi încă câţiva dintre cei din Uranus, care lucrau la Vulcan, au refuzat să meargă. Şi el şi noi aşteptam cu emoţie să vedem ce urmări va avea gestul lor.

Coloana de maşini negre şi-a făcut apariţia în uralele celor instruiţi să aclame şi s-a oprit la în apropierea locului unde urma să aibă loc festivitatea de inaugurare. La coborârea din maşini, şefii cei mari au fost întâmpinaţi de primarul Bucureştiului, şefa de proiect şi persoane din conducerea şantierului. Au mers toţi până în apropierea unei fundaţii pregătită pentru turnarea betonului, unde, pe o masă, era expus un plan mare al clădirii, bănuiesc, pe care şefa de proiect, Anca Petrescu, i-a arătat ceva lui Ceauşescu. După asta, Genialul a introdus prin armătura fundaţiei, într-un loc special amenajat, un tub de inox care conţinea un mesaj special al lui, pentru viitorime, cu următorul text:

Astăzi, 25 iunie1984,

În al patruzecilea an al aniversării Revoluţiei de Eliberare Socială şi Naţională, de dezvoltare liberă şi independentă a României, am inaugurat lucrările de construcţie la „Casa Republicii” şi la Bulevardul Victoria Socialismului, măreţe şi luminoase ctitorii ale acestei epoci de adânci transformări înnoitoare, construcţii monumentale ce vor dăinui peste veacuri ca o impresionantă mărturie a voinţei locuitorilor Bucureştiului, a întregului popor român, de a conferi demnitate şi măreţie capitalei ţării, patriei noastre socialiste.

Nicolae Ceauşescu

Elena Ceauşescu

-Textul conţine două minciuni gogonate, a exclamat tata. Prima: n-a existat nici o „Revoluţie de Eliberare Socială şi Naţională”; cu patruzeci de ani în urmă, ţara noastră a fost practic ocupată de sovietici care i-au impus un regim comunist. A doua: nici vorbă ca „Locuitorii Bucureştiului şi întreg poporul român...” să fi vrut să se demoleze o cincime din Capitală pentru a face loc unor construcţii megalomanice, ale căror costuri enorme vor trebui să le suporte tot ei, în dauna nivelului lor de trai. Până când o să ne tot oblige să ne strângem cureaua? Nu mai avem nici găuri şi nici loc pentru altele.

După amplasarea tubului de inox, Ceauşescu a turnat peste el, în aplauzele şi uralele asistenţei, două canciocuri de beton subţire. Acelaşi lucru l-a făcut apoi şi geniala lui soţie, gest însoţit de aceleaşi aplauze şi urale. Ce nu s-a făcut? Nu s-au tras clopotele bisericilor din cartier, atâtea câte mai rămăseseră.

Cât timp a durat această ceremonie, şi un timp după aceea, Marele Constructor, care arăta mai slab decât îl ştiam şi începuse să încărunţească şi să chelească, a zâmbit fericit, conştient de însemnătatea şi măreţia evenimentului în care se punea piatra de temelie la baza celui mai măreţ edificiu ctitorit de el, dar şi la baza nemuririi lui.

După asta, în zilele, săptămânile şi în anii care au urmat, pe şantier s-a făcut o mobilizare fără precedent de forţă de muncă şi utilaje. Se lucra zi şi noapte, într-un ritm infernal. Ceauşescu vizita săptămânal, sâmbăta, şantierul. Dădea indicaţii şi îi grăbea pe constructori. Se spune că era destul de bolnav, îşi presimţea sfârşitul şi dorea cu tot dinadinsul ca lucrările la noul Centru Civic să se termine cât mai era încă în viaţă. Doi ani de zile s-a lucrat numai la subsolul clădirii. N-am reuşit să aflu atunci, ce naiba au construit ei sub pământ, de au durat atât de mult lucrările acolo?

Cu ocazia acestor vizite, însoţit uneori de consoartă şi de regulă de persoane cu responsabilităţi în executarea proiectului, Ceauşescu examina împrejurimile de pe Casa Poporului, după ce aceasta reuşise să se salte din pământ, şi arăta cu mâna spre clădirile care i se păreau lui că nu arată bine. Ele trebuiau dărâmate sau, în cel mai fericit caz, mutate, aşa cum se procedase cu Schitul Maicilor. În săptămâna care urma, voia să se convingă singur, pe teren, dacă indicaţiile i-au fost aduse la îndeplinire. Vai de cei care ar fi îndrăznit să n-o facă! Mai ales pentru acest gen de demolări, el nu va trebui să fie iertat niciodată!

Ceauşescu, un temperament coleric, obişnuia să gesticuleze în timp ce vorbea, ceea ce-i deruta cumplit pe cei din suita sa: nu ştiau dacă a dat din mână din obişnuinţă sau a indicat o clădire care trebuia demolată! Nu îndrăzneau să-i ceară lămuriri. În astfel de situaţii, decât s-o păţească că nu i-au adus la îndeplinire indicaţiile, căcăcioşii din suita lui au demolat şi clădiri pe care el nu le indicase. O glumă sinistră din perioada aceea, spunea că dacă, Doamne fereşte, l-ar fi atacat vreo viespe şi-ar fi început să dea des disperat din mâini ca să se apere, am fi rămas fără Bucureşti.

În luna august, 1984, a fost demolată biserica Izvorul Tămăduirii de pe strada Izvorul cu Apă Rece, monument religios din secolul al XVIII-lea, numai pentru motivul că era biserică şi zgâria ochii conducătorilor atei de atunci. Pentru mama lui, care fusese foarte credincioasă, Ceauşescu a construit în satul lui natal o biserică, iar la înmormântarea ei, făcută cu preot, s-a văzut obligat să pupe icoana din sicriul ei şi să-şi facă cruce. De mama lui i-a păsat, dar de milioanele de români credincioşi, deloc! Nu s-a sfiit să-i rănească lovindu-i în tot ce aveau ei mai sfânt pe lumea aceasta, dărâmându-le bisericile. Ori ce ar spune unii şi alţii, nu şi-a iubit poporul!

Într-o zi din octombrie, din acelaşi an, m-am întâlnit cu Dana, ca de obicei, la ceasul de la Universitate. Acolo ne întâlneam după ce am fost alungaţi din Uranus. Ea venea de la Spitalul Brâncovenesc, unde lucrau mama şi tatăl ei.

- Ştii că se astupă cu pământ Stadionul Republicii? m-a întrebat.

- Nu se poate! Nu te cred! i-am răspuns eu.

- Am văzut cu ochii mei. Eram la mama în cabinet când cineva ne-a dat vestea. Tot personalul spitalului aflase şi era în fierbere. Mulţi au pornit într-acolo. M-am luat şi eu după ei. Veneau basculate cu pământ din zona Casei Poporului şi-l vărsau peste stadion. Acoperişul de la tribuna unu nu mai era. Au fost demolate şi clădirile ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică)

- Nu se poate! am exclamat eu. Vreau să mă conving. Hai acolo!

N-a avut încotro şi m-a urmat. Ajuns la faţa locului m-am convins că situaţia era exact cum mi-o descrisese Dana. Se strânseseră acolo foarte mulţi oameni, care huiduiau. Miliţieni şi militari de la Securitate se străduiau să-i împrăştie.

Mama, pe când era pionieră, participase, ca spectatoare, la mai multe evenimente, culturale şi sportive, care au avut loc pe acest stadion. Îmi povestise că asistase chiar la doborârea de către Iolanda Balaş a unui record mondial la săritura în înălţime. Tata, pe când era student, văzuse meciuri de fotbal pe stadion şi asistase, în 1960, la demonstraţia pe care au făcut-o acolo baschetbaliştii americani de la Harlem Globettroters. Elevii de la Şcoala Romanescu ne-am dat pe pistele acestui stadion probele la FGMA (Fii Gata pentru Muncă şi Apărare!).

Stadionul data din 1926, avea 40.000 de locuri, teren de fotbal cu cel mai bun gazon din ţară şi pistă de atletism. A fost opera arhitectului Horia Creangă, nepotul scriitorului Ioan Creangă. Găzduise mai multe meciuri cu alte ţări ale echipei de fotbal României, câteva ediţii ale Campionatelor Internaţionale de Atletism ale României şi, tot aici, în 1962, echipa de handbal feminin a ţării noastre a devenit campioană mondială. Era un stadion frumos, foarte îndrăgit de bucureşteni. Lui Ceauşescu i se năzărise să facă deasupra lui un heliport!

Am aflat, mai târziu, că deasupra stadionului s-a turnat o placă de beton, şi pământul s-a depus peste aceasta. Spaţiului de sub placă urma să i se dea o destinaţie, despre care n-am reuşit să aflu nimic. Mai rămăseseră în picioare şi construcţiile care susţineau tribuna a II-a şi peluzele, sub care era, de asemenea, mult spaţiu care putea fi folosit în vreun fel.

Cu această ocazie am remarcat şi că dispăruseră, fără să aibă vreo vină, toate străzile situate între Uranus şi Izvor, împreună cu casele de pe ele, de la cheiul Dâmboviţei până la stadion.

- A dispărut şi şcoala noastră! i-am sus Danei, cu vocea gâtuită de emoţie, abia stăpânindu-mi plânsul.

Nici Dana nu şi l-a putut stăpâni pe al ei. Ne-am îmbrăţişat şi am vărsat câteva lacrimi împreună. Ştiam că şcoala va avea soarta aceasta. Anul şcolar 1982-1983 a fost ultimul pentru ea. Elevii şi profesorii ei au fost redistribuiţi. Mama fost redistribuită, temporar, la o şcoală generală de pe Rahovei. După „deportarea” noastră în Drumul Taberei, spera să primească un post la o şcoală din acest cartier.

Sufeream şi pentru că nu voi mai vedea niciodată Scăricica, sau strada Pelerinilor, cum i se mai zicea. Era una scurtă şi făcea legătura între străzile Puţul cu Apă Rece şi Maior Ene. Pentru că era foarte abruptă, era interzisă circulaţiei vehiculelor (avea o barieră fixă, la partea de jos a ei). Trotuarele erau sub formă de trepte iar pe unele clădiri erau montate ţevi, de care te ţineai când urcai sau coborai. Clădirile de pe ea, nu prea arătoase, îi întorseseră spatele. Se intra în ele de pe străzile vecine. Eu văzusem într-o revistă o stradă asemănătoare dintr-un oraş din altă ţară, cu nişte case foarte frumoase pe ea. Împreună, strada şi casele formau un peisaj pitoresc. Mi-o imaginam şi pe Scăricică arătând, cândva, la fel.

- Ce-ar fi să dăm o fugă până pe Cazărmii, să vedem ce a mai rămas din casele noastre, i-am propus eu Danei.

- Haidem, a fost de acord ea.

Am ajuns la intersecţia Cazărmii cu Uranus, sau mai bine zis acolo unde presupuneam că fusese cândva această intersecţie, făcând un ocol mare pe străzile Izvor şi 13 Septembrie. Nu mai exista nici intersecţia, nici strada Cazărmii şi nici o urmă din fostele noastre case. Am fost şocaţi! Cât vedeai cu ochi era teren plat, semănând cu un ogor proaspăt arat. Praful se alesese de derdeluşurile noastre! Dinspre şantierul Casei Poporului veneau tot felul zgomote, iar deasupra lui plutea un nor de praf.

La un moment dat, am văzut un câine costeliv, culcat pe burtă, cu capul pe labele din faţă şi ochii închişi. Am crezut că-i mort, dar, când ne-am apropiat de el şi-a săltat capul şi a deschis ochii. L-am recunoscut: era câinele vecinului nostru de peste drum de noi.

- E Suru, i-am spus Danei.

- E chiar el! a exclamat ea, după ce s-a uitat mai bine la el.

S-a scotocit în sacul de umăr în care-şi ţine caietele de şcoală şi a scos de acolo un sandvici cu care l-a îmbiat pe câine. Acesta, fără să-i dea nici o atenţie sandviciului, s-a uitat la ea, apoi la noi, după care şi-a pus capul pe labe şi a închis ochii din nou. Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul, preţ de câteva clipe, după care Dana a spus în şoaptă:

- Câinele ăsta, părăsit de stăpânii lui când aceştia au fost obligaţi să se mute, a venit aici ca să moară.

L-am mângăiat amândoi pe creştet, după care am plecat, tăcuţi, lăsându-l pe Suru să-şi trăiască ultimele zile, acolo unde a fost casa stăpânilor lui.

Mi-a mai atras atenţia un stol de porumbei care se rotea necontenit deasupra unui punct fix. I l-am arătat Danei şi i-am spus:

- Şi porumbeii ăştia îşi caută casa.

URANUS (6)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Fri, 05 Feb 2021 08:23:00 +0000

6. Demolarea sălbatică a cartierului. Dramele demolaţilor. Moartea bunicii.

În 1984, eram student în anul II la Energetică, învăţam, mă distram, sufeream. Învăţam cu plăcere. Totdeauna mi-a făcut plăcere să învăţ, adică să descopăr mereu lucruri noi, să-mi îmbogăţesc cunoştinţele. Bineînţeles, nu o făceam numai din plăcere, pentru că erau şi materii care nu mă atrăgeau deloc. Îmbrăţişasem această specialitate la început din dorinţa de a le cunoaşte mai bine şi de a ajunge în situaţia de a porni şi opri cazanele uriaşe pe care le construia tatăl meu, apoi impresionat de cum arată o centrală electrică, după ce am făcut o vizită cu şcoala, pe când eram lăzărist, la Termocentrala Bucureşti Sud, care pe lângă faptul că producea energie electrică, alimenta cu căldură o parte din Bucureşti. Am văzut acolo o mulţime de maşini de o sumedenie de feluri, care se învârteau, zumzăiau sau pufăiau, iar cazanele, turbinele şi generatoarele mi s-au părut a fi nişte uriaşi. Toate erau conduse de la distanţă, din camerele de comandă, de nişte oameni relaxaţi, care nu păreau deloc conştienţi că au în puterea lor nişte maşini atât de mari şi de scumpe şi că răspund de funcţionarea şi integritatea lor. Când eram mic îmi doream să ajung să pornesc un motor. Dorinţa mi-a fost satisfăcută când tata m-a lăsat, cu el lângă mine, să pornesc motorul Daciei noastre 1100. „Cum e să porneşti un cazan ca ăsta?” mi-am zis în apropierea unuia din centrala bucureşteană, uitându-mă printr-un vizor la focul ce ardea în pântecul lui.

Distracţiile şi bucuriile n-au lipsit oamenilor nici atunci când traversau perioade foarte grele. Erau mai puţine decât în vremurile normale, dar erau. Noi traversam o astfel de perioadă. Eu mă distram, atât cât îmi permitea sistemul de atunci, timpul liber şi buzunarul. Lozinca sistemului socialist era: „Mai întâi munca şi apoi distracţia !”, iar munca nu se termina niciodată. Timpul îmi era ocupat dimineaţa cu şcoala, iar după amiaza cu referate, proiecte şi învăţat pentru seminare şi examene. La ele se mai adăugau lecturile, pe care până la terminarea liceului mi le programa mama, iar după liceu mi le program singur. Îmi rămânea destul de puţin timp pentru distracţii, dar, oricum, îmi rămânea ceva, iar uneori mai forţam nota ca să-l prelungesc. Bani aveam atâţia câţi îmi dădeau „babacii”, grijulii să nu mă răsfeţe, adică nu prea mulţi. Distracţiile preferate ale mele şi ale Danei, Dan şi Rodica, cu care formam o „gaşcă” de nedespărţit, erau, din când în când, destul de rar, spectacolele de film, teatru, operă şi operetă, dansul, jocul de tenis, fotbalul, schiul, excursiile la munte.

Eram nevoiţi să ne căutăm astfel de distracţii şi prilejuri de culturalizare, pentru că la televizoarele de acasă nu mai puteam vedea mare lucru. În anul acela, din motive de economii, dar şi din alte motive, programul televiziunii române se redusese la doar două ore pe zi şi ni se ofereau doar relatări filmate despre isprăvile cuplului prezidenţial, care era ridicat în slăvi - mai sus decât pe unde zburau sateliţii - şi tămâiaţi mai abitir decât moaştele sfinţilor. La radio auzeam doar discursurile lungi şi plicticoase ale Geniului Carpaţilor. Ne acrisem de ele! Dacă porneai televizorul sau radioul îl vedeai sau ascultai numai pe el dând din mâini în timp ce vorbea. Se spunea că dădea din mâini „ca să şteargă televizorul de praf”. Începuse să ne fie frică că dacă băgam în priză fierul de călcat sau porneam maşina de spălat să nu-l auzim pe Ceauşescu ţinând un discurs de două sau trei ore.

Dacă la cinematograf şi teatru mergeam de unii singuri, mai des, la operă şi operetă mergeam mai rar, atunci când ne „căra” cu ea mama, mare amatoare de spectacole muzicale. Opereta era la un pas de noi şi nici Opera nu era prea departe. Împreună cu prietenii mei mergeam la dans la reuniunile studenţeşti. Tenis jucam pe terenurile de la Facultatea de Drept, iar fotbal mai mult vedeam decât jucam. La schi mergeam în vacanţele de iarnă. În excursii am fost de câteva ori, în Bucegi, la început cu şcoala, apoi doar noi patru.

După cum aţi putut vedea, am rămas nedespărţit de Dan şi Dana, prietenii mei din copilărie, deşi învăţam fiecare în altă parte. Lor li s-a adăugat Rodica, fostă colegă cu noi la Lazăr, atunci studentă la Biologie. Pe Dana o iubeam şi mă iubea şi ea. Ne-am certat de câteva ori pentru nişte fleacuri, dar ne-am împăcat după o zi, două, maximum o săptămână. Împăcările erau atât de dulci, încât îmi venea să mă mai cert cu ea în vederea lor. Discutasem deja că ne vom căsători când ne vom termina studiile universitare. Am fost cuminţi cât timp am fost prieteni, dar eram nerăbdători să ne unim destinele şi să nu mai existe pentru noi piedicile morale care nu ne permiteau atunci să ne dăruim complet unul altuia. Ne deranja şi pe unul şi pe celălalt faptul că după ce voi termina eu Politehnica, va trebui să mai aşteptăm un an, ca să termine şi ea Medicina. Cei din familiile noastre remarcaseră apropierea noastră şi cu excepţia bunicii, o acceptaseră tacit. Li se părea chiar logică. Bunica a ţinut să-şi exprime explicit punctul de vedere:

- Copiii ăştia sunt făcuţi unul pentru altul. Să nu vă prind că le puneţi beţe în roate!

Sufeream pentru că laţul demolărilor se strângea în jurul nostru cu fiecare zi ce trecea. Ritmul lor se accelerase foarte mult, Ceauşescu fiind tot mai nerăbdător să-şi vadă visul îndeplinit. Dispăruseră străzi întregi, iar altele erau pe cale de dispariţie. Casele fără uşi şi ferestre care aşteptau să fie demolate au fost asemuite de cineva cu nişte cranii umane. Deasupra cartierului plutea un nor gros de praf, câini rămaşi fără stăpâni hoinăreau pe străzi, şobolanii se învârteau printre picioarele celor ce demolau sau asistau la demolare, plânsetele, gemetele, blestemele acopereau uneori huruitul buldozerelor şi excavatoarelor.

Ecoul unor scene impresionante ajunsese până la noi: un cetăţean s-a postat în faţa buldozerului venit să-i demoleze casa şi a trebuit luat cu forţa de acolo, pentru ca „unealta crimei” să-şi poată face treaba; un altul n-a vrut să-şi părăsească casa deşi începuseră operaţiunile de demolare a ei, rămânând încă două zile în ea după ce i se îndepărtase acoperişul; un bărbat, care supravieţuise Stalingradului, a fost găsit spânzurat în casa ce urma să-i fie demolată; mai mulţi omeni îşi pierduseră cunoştinţa sau suferiseră atacuri de cord când casele lor începuseră a fi demolate.

Bunica se topea văzând cu ochii. Îi dispăruse vioiciunea trupului şi a minţii de altădată. Mutarea şi apoi demolarea casei noastre deveniseră inevitabile. Tata şi mama, fără să ştie bunica, începuseră să împacheteze lucrurile pe care le vor lua cu ei la mutare: haine, încălţăminte, lenjerie, veselă, tacâmuri etc. Aşteptam din zi în zi să ne vină Ordinul de demolare.

În martie 1984, s-a demolat biserica Alba-Postăvari, care în forma de atunci, exista acolo de la 1857. Una mai veche, care a ars, fusese ridicată, în acelaşi loc, în 1564.

- Ea a fost ctitoria breslei postăvarilor, de unde i se trage şi numele. Pe vremea când a fost construită ea, toţi oamenii din cartierul nostru erau meseriaşi: postăvari, tăbăcari, zidari, fierari, tâmplari etc., mi-a explicat bunica. Despre biserica aceasta se spunea că este, după Biserica Bucur, cea mai veche din Bucureşti. Conform unei legende, în ea s-a rugat Mihai Banul - devenit mai târziu Mihai Vodă - în drum spre eşafod, condamnat pentru nu ştiu ce pricină, ca Dumnezeu să-i salveze viaţa, promiţând că în caz că va mai trăi, va înălţa pe acel deal o mănăstire. S-a întâmplat ca atunci când trebuia să-i taie capul, călăul a scăpat securea din mână şi pe chestia asta a fost graţiat. S-a ţinut de cuvânt şi a ridicat, puţin mai la nord de biserica aceasta, mănăstirea care i-a purtat numele.

Nu mai era nimic în jurul bisericii. Cu câteva zile înainte, i se demontaseră clopotele din clopotniţa de lemn din curte, fuseseră încărcate într-un camion şi duse probabil la topit. Se scoseseră din biserică cărţi şi icoane - printre care cea făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae - obiecte de cult şi candelabrele, toate fiind duse undeva, nu ştiu unde! În ziua demolării, la faţa locului se strânseseră mai mulţi credincioşi şi curioşi, printre care multe femei. În momentul când cupele escavatoarelor au început a lovi zidurile bisericii, unii au aprins lumânări şi au început să se roage, unii au îngenunchiat , alţii au început să plângă. Odată cu pereţii au căzut şi s-au distrus şi valoroasele frescele ale pictorului Anton Serafim. În astfel de momente, normal ar fi fost ca cerul să se fi întunecat şi să fi fost brăzdat de fulgere, aşa cum se zice că s-a întâmplat când a fost răstignit Isus Hristos, sau să se manifeste în vreun fel mânia lui Dumnezeu. Nu s-a întâmplat nimic!

- Ticălosul! a spus bunica, referindu-se la Ceauşescu. Şi-a pus deasupra biroului portretul lui Mihai Viteazul, după care dă ordin să se demoleze o biserică legată de numele lui.

O lună mai târziu, în acelaşi an, a fost demolată biserica Spirea Veche. Ca şi în cazul bisericii Alba-Postăvari, mai întâi s-au scos din biserică obiectele preţioase şi s-au coborât din turn clopotele. Oamenii strânşi în jurul ei o priveau cu durere ştiind că o văd pentru ultima oară întreagă. S-au apropiat de ea excavatoarele şi au început s-o lovească. Cădeau cărămizile cu care îi erau placaţi pereţii, dar zidurile rămâneau neclintite: erau din beton. Era una din primele biserici din ţară construite din acest material. În situaţia aceasta, comuniştii s-au hotărât s-o dinamiteze. Au făcut-o fără martori, în noaptea zilei de 18 martie 1984. Din Sacre Coeur-ul bucureştean nu mai rămăsese decât o grămadă de moloz.

Au urmat clădirile din intersecţia Cazărmii cu Uranus şi ce mai rămăsese pe această stradă. Monumentul Pompierilor a fost luat de la locul lui şi dus altundeva. Tramvaiele de pe Uranus au fost deviate pe strada Izvor, iar şinele şi reţeaua electrică de alimentare a lor au fost demontate.

Lumea nu mai avea cuvinte cu care să condamne nelegiuirea celor ce-i lăsau fără case şi biserici. Unii se resemnaseră. Ştiau că împotrivirea lor nu ducea la nimic. Ceauşescu era de neclintit în hotărârea lui de a construi pe dealul nostru ceva care să-i eternizeze numele. Nu-i păsa de nimeni şi de nimic. În sinea lui considera că face bine, iar slugoii din preajma-i îl aprobau.

Pe Cazărmii mai rămăseseră doar câteva case, printre care a noastră şi a Petreştilor. Dispăruseră şi Hrubele lui Ipsilanti.

Mama îmi povestise că în timpul bombardamentelor Bucureştiului din 1944, ea şi bunica, împreună cu alţi oameni de pe strada noastră şi de pe străzile învecinate, ne adăposteam în nişte galerii subterane aflate pe Cazărmii, mai jos de casa noastră. Încercând să aflu mai multe despre ele, mama mi-a spus doar că sunt mari şi ramificate şi că nu le-a dat nimeni de capăt. Întrebând-o despre istoria lor, m-a trimis la profesoara de istorie, adică la bunica, care mi-a povestit cele ce urmează:

- Pe vreme când dealul acesta era acoperit de vii, podgorenii şi-au săpat în el pivniţe mari, căptuşite cu cărămidă. De atunci datează şi pivniţa noastră. În timp, a avut loc un proces de comasare a viilor, iar noii proprietari au ţinut să lege pivniţele între ele prin nişte tuneluri. Şi via noastră a făcut cândva parte dintr-o astfel de reţea. Eu am găsit-o izolată. În fundul ei se vede zidul care a separat-o de altele. Pe Dealul Cotrocenilor, vecin cu al nostru, au fost şi acolo vii şi pivniţe legate între ele. Pe acel deal, în 1679, domnitorul Şerban Cantacuzino a ctitorit Mănăstirea Cotroceni, devenită şi refugiu domnesc. Peste o sută de ani, pe tronul Ţării Româneşti s-a urcat Alexandru Ipsilanti, cel care a construit Curtea Nouă, devenită mai târziu Curtea Arsă, de pe dealul nostru. El a avut idea să lege între ele tunelurile de pe cele două dealuri şi să le lărgească pe cele dintre Mănăstirea Cotroceni şi Curtea Nouă, pentru ca în caz de nevoie să se poată refugia, de la curte la mănăstire, pe sub pământ, nevăzut de nimeni. Din acest motiv acestor tuneluri li se mai zice şi Hrubele lui Ipsilanti. Ion Vodă Caragea, venit pe tronul Ţării Româneşti în 1812, le-a lărgit atât de mult, încât pe distanţa dintre cele două se spune că se putea circula cu caleaşca trasă de patru cai. După ce a ars Curtea Nouă, tunelurile n-au mai fost folosite şi, pe alocuri, s-au surpat. În 1945, s-a închis şi intrarea din strada noastră în ele.

Revin la actualitatea anului 1984. Am primit, deodată, noi şi Petreştii, Ordinul de demolare şi repartiţiile la bloc. Când responsabilul de stradă cu demolările, căci exista şi aşa ceva, a sunat la uşa noastră ca să ne înmâneze documentele, acasă nu erau decât mama şi bunica. Bunica dormita în fotoliul ei, mama era la bucătărie şi auzind sunând la intrare, a coborât în curte să vadă cine e şi ce vrea. Când a reapărut în casă, bunica, trezită de sonerie, a întrebat-o:

- Cine a fost?

- Şeful de stradă.

- Ce voia?

Mama ezita să-i răspundă. Îi era teamă că să-i dea cumplita veste bunicii.

- Te-am întrebat ce voia, a repetat bunica.

- Mi-a adus Ordinul de demolare.

În momentul acela, bunica a făcut ochii mari, a spus ceva neinteligibil, şi a încercat să se ridice. Când era aproape în picioare, a scos un ţipăt, a dus o mână la inimă, după care s-a prăbuşit în fotoliu, a mai scos un icnet, i-a căzut capul în piept şi a încetat să mai respire. Murise.

Mama n-a avut cum să-l anunţe pe tata, la serviciu. Liniile telefonice din cartier fuseseră demontate. Şi el şi eu am aflat vestea dureroasă când am ajuns acasă. Printre hohote de plâns, mama ne-a spus că bunica nu mai este. Pentru mine, care eram foarte ataşat de ea, vestea a fost cumplită. Mama, ajutată de doamna Petrescu, reuşise s-o îmbrace în hainele pe care şi le pregătise ea, cu mult înainte, special pentru acest eveniment şi să o pună pe masa din camera mare, transformată în catafalc. Mama nu contenea să plângă. Am plâns şi eu, deşi credeam că uitasem s-o mai fac.

În ziua următoare, tata a procurat sicriul, s-a ocupat de celelalte formalităţi necesare pentru înmormântare şi i-a anunţat decesul în ziarul România Liberă. A fost înmormântată, cu preot, la Bellu Ortodox, în cavoul familiei. Am fost impresionaţi cât de mulţi oameni au aflat de moartea ei şi au ţinut s-o petreacă pe ultimul drum: rude, foşti colegi de catedră la Liceul Eminescu, foşti elevi, prieteni şi cunoscuţi. O fostă elevă a ei, acum o doamnă respectabilă, i-a spus mamei:

- A fost persoana cea mai cinstită şi curajoasă pe care am cunoscut-o. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Ordinul de demolare ne punea în vedere să părăsim locuinţa în curs de o săptămână. Repartiţia pe care o primisem era la etajul şase al unui bloc din strada Valea Ialomiţei, cartierul Drumul Taberei. Familia Petrescu primise repartiţie în cartierul Balta Albă dintr-o altă parte a oraşului. În zadar au făcut intervenţii tata şi domnul Petrescu pentru a fi repartizaţi în acelaşi bloc sau barem pe aceeaşi stradă. Li s-a spus că nu se poate. Au fost în cartier şi alte cazuri asemănătoare. De la ei am aflat că „nu se poate”, pentru că se urmărea să se „spargă găştile”. Ce porcărie! Ca urmare, eu şi Dana nu ne-am mai putut vedea în fiecare zi, iar părinţii noştri au avut de parcurs distanţe mult mai mari ca să ajungă la serviciu.

Ne-am despărţit de casă, la fel cum ne-am despărţit de bunica, la cimitir, când i s-a pus capacul pe sicriu şi-am văzut-o pentru ultima oară. Au fost momente sfâşietoare atât pentru mama cât şi pentru mine şi atunci şi acum. Ştiam şi că n-o să ne mai vedem niciodată casa. N-am fi putut suferi s-o privim căzând sub loviturile excavatoarelor. Amândoi i-am mângâiat pereţii şi am plecat de acolo plângând cu sughiţuri.

- Lua-v-ar dracu de comunişti! l-am auzit spunând pe tata, cuprins de ură, impresionat de suferinţa noastră.

Nici mama, nici eu şi nici marea majoritate a celor demolaţi nu aveam sentimente mai bune faţă de cei care conduceau atunci statul şi ne-au lăsat fără casele părinteşti. Îl uram mai ales pe cel din fruntea ţării, iniţiatorul acestui măcel, cel care privea nepăsător la dramele noastre. Demolaţii, câteva zeci de mii proveniţi numai din acest cartier şi alte zeci de mii proveniţi din toată ţara, am fi vrut ca el să crape. Alcătuiam împreună o categorie socială de care comuniştii ar fi trebuit să se teamă, în viitor, la fel cum se temeau de cei din clasele sociale avute, din trecut, sau de cei care făcuseră altă politică decât cea comunistă înainte de 1944, pe care au dorit să-i extermine, şi de urmaşii lor pe care se străduiau să-i ţină la distanţă. Eram convins că atunci când va sosi momentul, noi vom fi printre primii care vor pune umărul la dărâmarea acestui regim criminal.

Ni s-a repartizat un apartament cu trei camere, având în vedere că eram o familie compusă din patru persoane. Fusese luată în calcul şi bunica. Camera din apartament care urma să fie a ei, mi-a revenit mie. Am fost un norocos, deşi dacă aş fi fost pus să aleg între cameră şi bunica, aş fi ales-o, bineînţeles, pe ea. Petreştii au primit unul la fel, pentru că erau şi ei patru. În trei zile de după înmormântarea bunicii, am transportat şi înghesuit în apartamentul primit cât mai multe obiecte dintre cele care ni s-au aprobat să le luăm cu noi din casa de pe Cazărmii. Bufetul cel mare, masa şi scaunele din sufragerie, inclusiv „jilţul prezidenţial”, panoplia şi câteva tablouri, ne-au fost confiscate, în contul despăgubirii pe care urma s-o primim. Spuneau despre ele că sunt obiecte de patrimoniu. Nu le-am văzut niciodată însă, mai târziu, în vreun muzeu sau expoziţie. Cine ştie în casele cui au ajuns! Ne-am bucurat că am putut lua fotoliul bunicii, ca să ne amintească zilnic de ea. Pentru familiile de trei persoane, care au locuit din totdeauna la bloc, un apartament cu trei camere însemna confort. Pentru noi, veniţi de la curte, dintr-o casă mare, apartamentul ni s-a părut, înainte de-a ne obişnui cu el, o celulă de închisoare.

URANUS (5)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sun, 17 Jan 2021 15:25:00 +0000

5. Ani de liceu. Demolările continuă

În 1982, am absolvit liceul. Trebuie să vă spun că mi-a plăcut să fiu elev al liceului Gheorghe Lazăr, de mate-fizică, şi că cei patru ani petrecuţi acolo, dacă fac abstracţie de ce s-a întâmplat în perioada aceea în afara liceului, au fost nişte ani fericiţi. Dan şi Dana au fost colegi cu mine. La acelaşi liceu învăţau mai mulţi copii din cartierul nostru. Când ne nimeream să mergem deodată la şcoală toţi cei din Uranus, umpleam singuri un tramvai.

Ştiam destul de multe despre liceu încă înainte de a deveni elevul lui, din ceea ce-mi spusese mama, dar mai ales din ce am aflat citind cartea „Cişmigiu &Comp.” a lui Grigore Băjenaru , fost elev al liceului în perioada interbelică. Am aflat din ea că era un liceu vechi, că avea profesori buni şi elevi isteţi. Şi majoritatea profesorilor noştri au fost buni, iar noi, elevii, ne-am străduit să fim cât mai isteţi, uneori chiar mai isteţi decât ne-a înzestrat natura. Ne-am poreclit şi noi profesorii, am chiulit în Cişmigiu, am suflat la răspunsuri şi copiat la teze şi extemporale, ne-am făcut reciproc farse, ne-am certat şi împăcat între noi, dar am şi învăţat, cu alte cuvinte, ne-am străduit să nu fim mai prejos decât generaţia lui Grigore Băjenaru şi decât cele care au precedat-o şi care i-au urmat. În ceea ce priveşte poreclele, i-am chiar depăşit, pentru că n-am lăsat pe nimeni ne „botezat”. Numele celor care l-au absolvit sau au fost profesori acolo, mă îndreptăţeşte să cred că liceul a fost totdeauna la înălţime. Printre absolvenţi au fost: pictorul Ion Andreescu, poetul Ion Barbu, actorul Constantin Tănase, scriitorul şi criticul literar George Călinescu, pianistul Dinu Lipatti, inginerul Emil Prager şi mulţi alţii. Dintre profesori îl numesc doar pe Camil Petrescu, care, proaspăt întors de pe frontul Primului Război Mondial, i-a fost profesor chiar lui Grigore Băjenaru, cel care a făcut celebru liceul nostru, fapt pentru care toate generaţiile care i-au urmat i-au fost recunoscătoare.

Cei din clasa noastră avem un motiv în plus să-i fim recunoscători: ne-a scăpat dintr-o mare belea. Într-o zi, pe când eram în a XI-a, am venit în clasă cu o minge de oină şi, într-o pauză, ne-am luat la întrecere, colegi şi colege, cine e în stare să lovească, din fundul clasei, un creion aşezat vertical pe catedră, lipit acolo cu gumă de mestecat de contrabandă, căci pe piaţa românească nu se găsea aşa ceva. O colegă, care a vrut neapărat să participe la întrecere, dar care în viaţa ei nu aruncase nici măcar cu o piatră, a lovit din greşală cu mingea, portretul lui Ceauşescu, aflat pe peretele din spatele catedrei. Acesta căzut la podea, i s-a spart gemul, iar „Barosanul” de sub el, ca să folosesc o poreclă din cartea lui Băjenaru, s-a ales cu o gaură în frunte. „Am încurcat-o!” a zis unul dintre noi. A avut aproape dreptate: era cât pe aici s-o încurcăm. N-am apucat să strângem cioburile de pe jos şi să-i oblojim lui Ceauşescu rana din frunte, n-am auzit când a sunat de intrare în clasă şi ne-am pomenit cu proful de istorie lângă noi. Fără să aibă vreo vină că alţii ne-au falsificat istoria, iar el era obligat să mintă de la catedră, a fost poreclit de unii dinaintea noastră, Műnchausen, pentru motivul că minţea cu seninătate, convins se pare că lucrurile s-au întâmplat întocmai cum erau descrise în cărţile noastre de istorie, printre altele că istoria nu este altceva decât luptă de clasă, că cel mai important eveniment care a avut loc pe tot parcursul ei a fost înfiinţarea partidului comunist, şi că cel cu capul spart de pe catedră este cea mai măreaţă figură din istoria noastră.

- Ce s-a întâmplat aici? ne-a întrebat, scandalizat, văzându-l pe Ceauşescu rănit, şi cioburile de la geamul tabloului.

Şeful clasei a încercat să-i explice, povestindu-i exact cum s-au întâmplat lucrurile.

- Minţi! a zbierat el. Aţi aruncat intenţionat cu mingea aceea în portretul Tovarăşului. O să aflăm noi adevărul.

După terminarea orei, a anunţat, probabil, directorul despre ce s-a întâmplat în clasa noastră, aşa se face, cred, că în ora următoare, de română, ultima din ziua aceea, ne-am pomenit că intră în clasă chiar directorul, poreclit Dumnezeu, pentru că prea se dădea tare şi mare şi se lăuda că le ştie pe toate şi i-a spus ceva profesoarei, după care ni s-a adresat nouă:

- Rămâneţi în clasă, după terminarea orei. Avem de discutat împreună.

A plecat, lăsând-o foarte nedumirită pe profesoara noastră, Mămica, cum îi ziceam, o doamnă foarte de treabă, aproape de pensie. I-am explicat noi ce s-a întâmplat şi ea ne-a crezut. Înainte de terminarea orei, a scris, caligrafic, pe tablă:

Şi profesorii de azi au fost ieri elevi.

Grigore Băjenaru

- E motoul cărţii „Cişmigiu & Comp”. Sper ca profesorii care vor veni să vă ia la întrebări, să ţină cont de asta. Vă doresc noroc! ne-a spus ea, după care a părăsit clasa.

Abia a plecat profa de română şi în clasă au intrat directorul, dirigintele nostru, profesor de fizică, Arhimede, cum îl poreclisem, şi încă un bărbat, pe care noi îl mai văzusem prin şcoală, dar nu ştiam ce treburi învârtea el pe la noi. După ei au intrat şi femeia de serviciu împreună cu portarul cu câte un scaun în mâini fiecare, pe care le-au pus lângă cel de la catedră şi pe care şi-au aşezat fundurile cei care-l însoţeau pe director.

Toţi speram că cei veniţi să ne judece vor vedea ce scrie pe tablă şi vor înţelege mesajul. Da de unde! Nu s-a uitat niciunul la tablă. Lui Dan i-a venit ideea să meargă şi să se prefacă că vrea să o şteargă. Era în spatele catedrei şi se prefăcea să caute buretele, pe care îl băgase în buzunar imediat cum ajunsese la tablă.

- Ce faci acolo? l-a întrebat directorul.

- Caut buretele ca să şterg tabla.

- Dar ce scrie pe ea? a întrebat el.

Fără să aştepte răspunsul, s-a sucit şi în momentul următor a citit motoul.

- Cine a scris asta? a întrebat el.

- Tovarăşa profesoară de română. Ne-a vorbit despre „Cişmigiu &Comp” a tovarăşului Grigore Băjenaru.

Grigore Băjenaru, profesor pensionar, mai trăia pe atunci şi noi eram la curent cu asta. Am avut chiar ocazia să-l vedem la o întâlnire a lui cu elevii de la şcoala noastră. Au întors capul spre tablă şi ceilalţi doi de la catedră şi au citit şi ei ce scria pe ea.

- E adevărat, mă, şi noi am fost elevi dar n-am făcut prostiile pe care le faceţi voi! a spus directorul, pe un ton de dojană părintească. Şeful clasei să ne spună cum s-a întâmplat. Du-te la locul tău! i-a poruncit el lui Dan.

Am văzut cum figura dirigului, încreţită până atunci, s-a destins. Domnul acela străin rămăsese încruntat. Şeful clasei s-a sculat în picioare şi a relatat amănunţit întâmplarea. Când a terminat, străinul a întrebat:

- Cine a adus mingea aceea în clasă şi de ce?

- Eu, tovarăşe, am mărturisit, ridicându-mă în picioare. Am după amiază antrenament la oină. Fac parte din echipa şcolii.

- Aşa este, a încuviinţat Arhimede, uitându-se spre străin. Dar n-ar fi trebuit să vă jucaţi cu ea în clasă, a mai spus el, adresându-ni-se nouă, imitând tonul de dojană al directorului. Eu n-aş fi făcut asta pe când eram elev.

Judecarea noastră a continuat pe acelaşi ton părintesc, întreţinut de cei doi profesori, cu toate încercările străinului de a pune paie pe foc. Profesorii ne-au crezut şi concluzia a fost că am dărâmat portretul Tovarăşului din greşeală. Străinul s-a îndoit de adevărul celor spuse de noi. Lui s-a părut, probabil, o minciună foarte bine ticluită. Am aşteptat, două zile, cu sufletul la gură, toată clasa, să vedem dacă am scăpat sau vom fi pedepsiţi. Am fost pedepsiţi, dar nu cine ştie ce: eu am fost eliminat pentru o săptămână, pentru că am adus mingea aceea în clasă şi la toţi ceilalţi colegi li s-a scăzut nota la purtare.

- Să mulţumiţi lui Dumnezeu că nu v-a pedepsit mai rău! Aţi avut noroc cu Grigore Băjenaru. Nici un profesor n-ar trebui să uite, atunci când îşi judecă elevii, că au fost ca ei şi că au avut mintea lor, a spus bunica.

Ni s-au întâmplat multe altele în liceu, plăcute şi mai puţin plăcute. L-am absolvit onorabil, ceea ce înseamnă că n-am avut medii mai mici de şapte şi că am avut şi câte un zece, pe ci pe colo.

Eu, Dan şi Dana, am dat examen la facultate în acelaşi an, eu la Energetică, Dan la Aviaţie, iar Dana la Medicină şi am intrat toţi trei. Tata a învăţat în vechiul campus al Politehnicii de pe strada Polizu. Dan urma să înveţe tot acolo, iar eu în noul campus al ei, de pe Splaiul Independenţei, care era o adevărată cetate universitară modernă, cu vreo zece facultăţi, în clădiri separate fiecare, plus una mare şi impunătoare, sediul rectoratului. Era o realizare de seamă a comuniştilor cu care aceştia se mândreau, pe bună dreptate. Unul dintre lucrurile bune făcute de ei. Din păcate, au şi demolat foarte mult, fără discernământ, au construit şi prost şi fără de rost, au înfometat şi au obligat să trăiască pe întuneric şi frig o naţiune întreagă, au făcut foarte mulţi oameni să sufere.

Să revenim în anul 1982. Până în acest an, se demolaseră toate locuinţele din jurul Schitului Maicilor, din cartierul nostru. Demolarea a început cu tăierea pomilor de pe străzi şi a continuat, aşa cum am mai spus, cu tăierea utilităţilor (lumină, apă, gaze, canal), scoaterea tocurilor de la uşi şi ferestre, după care au intrat în funcţie excavatoarele lovind fără milă şi maltratând bietele case până se alegea praful de ele.

Biserica Schitul Maicilor, înconjurată de chilii, era un colţ de rai. Bunicii îi plăcea deosebit de mult, era prietenă cu stareţa şi o vizita destul de des. Acolo îşi aveau sediul şi atelierele de pictură ale Patriarhiei, unde a lucrat, între 1961-1968, Arsenie Boca, după ce a fost interzis ca preot. Bunica spunea despre el că a fost un sfânt în viaţă.

- O să dărâme şi Schitul, a spus tata. Stă în calea noilor bulevarde.

- N-o să îndrăznească! se amăgea bunica.

Adevărul e că au îndrăznit. Au mutat nu se ştie unde maicile, cu tot calabalâcul lor. Într-o noapte, au dispărut chiliile şi zidul ce înconjura mănăstirea. De biserică însă n-au îndrăznit să se atingă. S-a auzit că o călugăriţă se postase înăuntru, spunând că vrea să moară sub dărâmături dacă ea va fi demolată şi că buldozeriştii şi excavatoriştii, care ar fi trebuit să demoleze sfântul lăcaş, au refuzat s-o mai facă. Aşa se face că biserica a rămas în picioare, în timp ce din restul mănăstirii, raiul de odinioară, nu mai rămăsese nimic.

Dimineaţa, o mulţime de oameni priveau la ruinele chiliilor şi a atelierelor Patriarhiei şi nu le venea să creadă! Unii îşi făceau cruce , alţii blestemau. Vestea dezastrului s-a răspândit repede în cartier. Bunica a ţinut neapărat să se convingă că o asemenea nelegiuirea s-a putut întâmpla. Ajunsă acolo şi văzând ce-a mai rămas din lăcaşul de care era atât de legată sufleteşte, a început să plângă. A vrut să se apropie de biserică, dar oamenii de ordine care o înconjurau n-au lăsat-o.

- La noapte o s-o dărâme şi pe ea. Nimic nu le poate sta în cale ticăloşilor ăstora, a zis cineva.

A doua zi însă, biserica era întreagă şi la locul ei şi asta tot datorită acelei călugăriţe vitează, care o apăra cu corpul ei firav, dovedindu-se mai puternică decât armata de demolatori. Lumea aflase de eroismul ei, mulţi, printre care şi bunica, s-au oferit s-o adăpostească, ea a preferat însă să rămână în biserică, iar femeile îi aduceau acolo de ale mâncării şi alte lucruri trebuincioase.

Au trecut mai multe zile şi biserica era tot în picioare. Începuse să se zvonească că va fi mutată.

- Unde să fie mutată? Cum să fie mutată? l-a întrebat bunica pe tata. O s-o demoleze cărămidă cu cărămidă şi apoi o s-o reconstruiască într-un alt loc?

- Mi-a zis cineva că va fi mutată întreagă, i-a răspuns tata. S-a găsit un inginer, care s-a angajat să facă treaba asta, nu-mi dau seama cum, pentru că nimeni dintre cei cu care am discutat nu aveau cunoştinţă să se mai fi făcut la noi aşa ceva, adică să se mute o clădire întreagă, dintr-un loc în altul. Nu ştiu unde va fi mutată! Probabil în apropiere, dincolo de bulevardul pe care vor să-l construiască.

-Ar fi o minune, să se întâmple asta. Barem biserica să rămână, împreună cu comorile pe care le adăposteşte, a mai spus bunica.

Minunea s-a întâmplat şi a durat, cu perioada de pregătire cu tot, cinci luni de zile: din februarie, până în iunie 1982. Călugăriţa nu mai era în biserică, se adăpostea undeva peste noapte, dar aproape zi de zi putea fu văzută prin prejma ei, dorind să se convingă că e întreagă şi urmărind operaţiile de mutare. Eu, fie că eram la şcoală, fie că mă pregăteam pentru admitere, mi-am făcut timp ca să trec din când în când pe acolo, curios să văd cum se procedează.

La început s-a săpat în mai multe locuri sub fundaţie, ca să se monteze nişte scaune metalice, care au preluat greutatea bisericii, după ce s-a înlăturat tot pământul de sub ea. În locul rămas liber, s-a turnat, sub toată construcţia, un platou de beton, un fel de tavă, pe care va sta biserica în timpul mutării. Placa împreună cu biserica s-au ridicat cu ajutorul mai multor vinciuri hidraulice acţionate simultan, iar sub ele s-a turnat un radier din beton pe care s-au montat şine de cale ferată. Pe şine s-au aşezat mai multe perechi de boghiuri pe care s-a coborât apoi placa, cu biserica aşezată pe ea. Acest ansamblu a fost tras, cu ajutorul unor trolii electrice, pe şine de cale ferată, de la noul la vechiul amplasament. Mutarea propriu zisă a avut loc în cursul ultimelor trei săptămâni din cele cinci luni în care s-a desfăşurat întreaga operaţiune. O mulţime de oameni au urmărit-o cu mirare şi satisfacţia că un aşa de valoros monument este salvat.

- Ce bine ar fi fost, a spus cineva, dacă întreg cartierul ar fi putut fi mutat din calea urgiei.

- Sau dacă n-ar fi trebuit mutat deloc, a adăugat altul.

Mutarea a presupus translatarea pe distanţa de 245 metri a bisericii, cu o viteză de 2,8 m/h. Pe parcursul deplasării ei, s-au efectuat mai multe întreruperi pentru schimbarea prin rotire a direcţiei de mers sau pentru mutarea troliilor şi montarea de noi tronsoane de cale ferată, iar, în final, pentru aşezarea bisericii pe noul amplasament, aflat undeva în apropierea Mănăstirii Antim.

Foarte multă lume s-a îndoit de reuşita acestei operaţiuni. Se pare că şi cei care au aprobat-o, nu se ştie la insistenţele cui, au făcut-o pentru că erau convinşi că ea va eşua. Se zice că, după mutare, cu prilejul unei vizite în zonă, Elena Ceauşescu i-ar fi spus soţului ei, cu profundă mirare în glas: „Ai văzut, mă, că au reuşit!”. Remarcaţi exprimarea „aleasă” a „academicienei”!

Inginerul care a proiectat şi condus operaţiunea de mutare s-a numit Eugeniu Iordăchescu.

„Un necaz nu vine niciodată singur!” Nici un proverb nu ni se potrivea mai bine nouă, românilor, în epoca Ceauşescu, aşa zisă „de aur”. Nu era suficient că oamenilor li se demolau casele în care se născuseră ei şi strămoşii lor, ci erau şi obligaţi să suporte tot felul de privaţiuni ca urmare a gândirii Geniului Carpaţilor, cum începuseră să-i spună lingăii.

În 1981, România intrase practic în incapacitate de plată ca urmare a împrumuturilor numeroase cu dobânzi mari pe care comuniştii le contractaseră în exterior, ca să aibă cu ce-şi traduce în fapt proiectele lor megalomanice, dintre care unele, cum ar fi Casa Poporului, de-a dreptul inutile. Drept urmare, se adâncise regimul de austeritate. Ca să nu mai trebuiască să respecte condiţiile puse de băncile din Vest, care i-au acordat împrumuturi, sub motivul că doreşte să nu le mai permită străinilor să se amestece în treburile interne ale ţării, Ceauşescu s-a ambiţionat să plătească, într-un interval scurt de timp, datoria externă a ei. A fost o mare prostie! Datoria trebuie plătită cu valută. Ca să facem rost de ea, am început să exportăm, de cele mai multe ori în pierdere, tot ce produceam şi era acceptat pe piaţa externă. În fruntea listei exporturilor se aflau alimentele. Pe piaţa internă nu se mai aflau aproape de loc, magazinele erau goale, iar când, din an în Paşte, se băga marfă, se formau nişte cozi foarte mari. O bună parte din zi, românii şi-o petreceau stând la codă. Ne consideram fericiţi când prindeam câte o pungă de „tacâmuri” (aripi, gheare, gâturi de pui) sau celebrii „adidaşi” (copite de porc). Cafeaua fuse înlocuită cu „nechezolul” (un amestec de puţină cafea cu năut şi ovăz). Statul la coadă era, de fapt, „alinierea poporului la linia partidului”, cum spunea un banc.

Ca să nu ne mai plângem de lipsurile alimentelor, în 1982, în plină foamete naţională, comuniştii au venit cu: „Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”. Prin el voiau să ne înveţe ce, când şi cât să mâncăm. Concluzia programului era: cât mai uşor, cât mai rar, cât mai puţin. O glumă macabră din vremea aceea era să-i zici cuiva: „Poftă bună!”

URANUS (4)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Thu, 17 Dec 2020 22:15:00 +0000

4. Iubire juvenilă. Începutul demolărilor.

Trecuseră trei ani de la cutremur. Ne aflam, prin urmare, în anul 1980, un an de cotitură urâtă în istoria României: începea perioada de mari lipsuri pe care noi românii a trebuit să le îndurăm. Să le luăm pe rând şi să vedem ce s-a întâmplat de la cutremur şi până atunci, în familia Mureşan, în cartierul Uranus, în ţară.

Eu absolvisem şcoala generală şi, în anul acela, eram elev în clasa a X-a liceului de matematică-fizică „Gh. Lazăr”, din Bucureşti, coleg cu Dan şi Dana Petrescu. Eu şi Dan visam să devenim ingineri, iar Dana voia să se facă doctoriţă. Lui Dan i se trăgea hotărârea asta de la vizita aceea la Arsenalul Armatei, despre care am povestit, iar mie de la o vizită la Uzinele Vulcan, dus acolo de tata. Dana căzuse în admiraţia profesiei părinţilor ei, medici amândoi, şi dorea să le îmbrăţişeze meseria. În familii, părinţii se laudă cu profesiile lor şi aşa se face că, de cele mai multe ori, copiii îi copiază.

Relaţia mea cu Dana, era din ce în ce mai strânsă, dar principială şi sănătoasă, pe placul părinţilor şi bunicilor noştri. De la strângerea aceea de mână, când am vizitat Arsenalul, au urmat altele, dar nimic mai mult. Eram prieten cu ea la fel cum eram şi cu Dan, cu deosebirea că pe el nu-l luam niciodată de mână şi nu i-o strângeam semnificativ, atunci când mi-o întindea, în semn de salut, aşa cum făceam cu Dana. În anul care a urmat, am strâns-o şi în braţe. S-a întâmplat la Ştrandul Izvor, care, înainte de 1944, s-a numit „Bragadiru”, ca şi fabrica de bere din cartierul nostru, ambele aparţinând familiei cu acelaşi nume. Avea un bazin mare pentru adulţi, cu apă adâncă şi trambulină, şi unul mai mic, mai puţin adânc, pentru copii. Înconjurat de verdeaţă şi destul de aerisit, era unul dintre cele mai atractive ştranduri din Bucureşti.

Dana era o fată frumoasă. Bănuiesc că aţi bănuit asta, pentru că dacă n-ar fi fost aşa nu m-aş fi îndrăgostit de ea. În costum de baie era perfectă: înaltă, zveltă, cu ochi mari şi nas mititel, cu părul împletit într-o coadă groasă pe spate, cu sânii în creştere, cu picioarele drepte. Şi Dan era un băiat bine, iar în ce mă priveşte, bunica zicea că nici eu nu sunt de lepădat.

Din pudoare, mult timp Dana a refuzat să vină cu noi la ştrand, sau dacă venea nu se dezbrăca, stătea la umbră şi citea. În anul acela a îndrăznit pentru prima oară să îmbrace costumul de baie şi să intre în apă împreună cu noi. Se străduia să înveţe să înoate. Eu sau Dan, care deprinseserăm deja sportul acesta, o ajutam: ea făcea pluta, iar noi, aşa cum se nimerea, înotam în preajma ei şi-i săream în ajutor când era pe cale să se scufunde. Nu ştiu cum se făcea, dar eu mă „nimeream” mai des în prejma ei decât Dan! În una dintre dăţi, când eram „de serviciu”, iar ea se afla într-o zonă a bazinului cu apă nu prea adâncă, unde se zbenguiau nişte puşti, s-a întâmplat ca din cauza valurilor pe care le creau nătărăii ăia, Dana să ia o gură din apa din bazinul în care unii îşi făceau treaba mică. Speriată şi dezgustată, s-a dezechilibrat, iar în momentul în care am întins mâna ca să o salt de spate, ea m-a luat de după gât şi s-a lipit de mine. Instinctiv, am cuprins-o în braţe şi am strâns-o puternic la piept, de „teamă” să n-o ia vreun val. Am stat aşa preţ de câteva clipe. Nu vă pot descrie ce senzaţii am trăit atunci! A fost ceva care semăna cu beţia, adică începi să te clatini şi ţi se împăiejenează privirea. Încet şi parcă cu regret, ea s-a desprins de mine.

- Iartă-mă, mi-a spus.

- A fost minunat, i-am răspuns eu. Aş vrea să se mai întâmple.

A zâmbit şi mi-a întors spatele. Bineînţeles că în decursul celor doi ani care au urmat, au mai avut loc „întâmplări” asemănătoare, pe care eu le-am căutat cu lumânarea, dar pe care le-aş putea număra pe degetele de la o singură mână. Trei dintre ele mi-au fost prilejuite de reuniunile de la aniversările a trei colegi, iar a patra de aniversarea celor doi gemeni. Cu astfel de prilejuri dansam şi beam şampanie, dar nu mai mult de un pahar de persoană.

Vă informez pe cei care n-aţi trăit vremurile acelea, că atunci era mai uşor să găseşti şampanie decât orice altă băutură sau aliment. Se întâmpla ca în unele magazine alimentare să nici nu găseşti altceva decât conserve de peşte oceanic şi şampanie. Intrasem în Epoca de Aur!

Revin la reuniunile aniversare. Eu dansam mai ales cu Dana şi, de fiecare dată, o lipeam de mine mai mult decât ar fi fost absolut necesar. La aniversarea gemenilor băusem două pahare de şampanie, pentru că Dana, care de regulă i-o dădea pe a ei lui Dan, iar el o împărţea cu mine, de data asta mi-a dat-o mie, pentru că el primise un pahar de la Rodica, colega noastră, căreia Dan începuse să-i dea târcoale. Eram puţin ameţit. O strângeam pe Dana în braţe mai mult ca de obicei, iar, într-un moment în care nu ne vedea nimenea, pentru că ne „nimerisem” în holul casei lor, am sărutat-o. Nu s-a împotrivit şi atunci am mai sărutat-o de câteva ori, într-un elan de nestăvilit, pe gură, pe nas, pe obraz sau frunte, până când ea, vădit tulburată, a spus „Ajunge!” şi m-a îndepărtat cu blândeţe.

După asta nu ne mai sfiam ca atunci când ne întâlneam şi nu ne vedea nimeni, să ne strângem în braţe şi să ne sărutăm. Acesta era stadiul relaţiei noastre în acel an, 1980. Dan era la curent că eram îndrăgostiţi unul de altul şi a încuviinţat fără să comenteze relaţia noastră.

Ar mai fi trebuit să vă spun că m-a învăţat să dansez mama, iar când la ultimul Revelion bunica m-a invitat la un vals, pe care nu ştiu să-l dansez nici acum, mi-a spus, la sfârşit, că dansez ca un măturoi. Asta m-a descumpănit pentru că, sincer vă spun, n-am văzut niciodată un măturoi dansând!

În cartierul nostru se instalase neliniştea, însoţită de teamă. Lui Ceauşescu i s-a spus că Dealul Arsenalului ar fi, din punct de vedere seismic, cel mai potrivit pentru noul centru civic şi că dealul va da o mai mare vizibilitate construcţiilor monumentale care se vor ridica pe el, aşa că marele conducător a hotărât să-l amplaseze acolo. El chiar intenţiona să construiască ceva măreţ, asemănător cu ce văzuse în Phenian, capitala Coreei de Nord, într-o vizită pe care o efectuase acolo. N-a stat mult timp pe gânduri şi nu la mult timp după cutremur, a organizat un concurs de proiecte, la care s-au înscris câteva colective de arhitecţi.

Cei din cartier se întrebau în ce va consta acest centru civic, unde anume pe deal va fi amplasat şi cât va fi el de mare. Fiecare se temea că va cădea peste casa lui, care-i va fi demolată, iar el obligat să se mute undeva, la mama dracului, aşa cum se întâmpla cu demolaţii din alte cartiere din Bucureşti, unde se construiau blocuri. Oamenilor din cartier nu li se mai dădeau autorizaţii de construcţii, ceea ce a fost de natură să îi îngrijoreze şi mai mult.

Noi, a căror casă era aproape de vârful dealului, ne temeam mai mult decât cei aflaţi la poalele lui.

- N-o s-o construiască aici, căci pentru asta ar trebui să demoleze biserica Spirea Veche şi nu cred că ar avea curajul s-o facă, încerca să ne liniştească tata.

- Au avut ei curajul să demoleze, în 1977, Biserica Enei, cea din centrul oraşului, de lângă Arhitectură, cu toate că nu fusese afectată de cutremur. Au demolat o mulţime de case, unele valoroase, ca să construiască blocurile din noile cartiere sau metroul. Părerea mea este că ar putea demola aproape orice pentru a-şi pune în aplicare planurile, a spus bunica.

Primul concurs, unul de sistematizare a zonei, a avut loc între 1977 şi 1979 şi stabilea amplasarea a aşa zisei Casa Poporului şi a sediilor unor ministere şi organisme ale administraţiei statului. Al doilea, referitor la cum va arăta Casa Poporului, clădirea care va adăposti sediiile Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a Preşedinţiei Ţării şi ale altor câteva organisme centrale de partid şi de stat, s-a organizat între 1981 şi 1982 şi a fost câştigat de o necunoscută: arhitecta Anca Petrescu, de numai 28 de ani. Lumea se întreba: „Cine-o fi asta? De pe ce planetă a coborât pe Pământ? O fi, cu adevărat, o arhitectă extraordinară sau e omul de paie a lui Ceauşescu?” Dan m-a asigurat că nu e rudă cu ei, chiar dacă au acelaşi nume de familie.

Tata, şi nu numai el, a reuşit să afle unde vor fi amplasate componentele proiectului şi ce străzi de pe dealul nostru vor fi afectate de ele.

- Casa Poporului cade peste o mare parte din strada Uranus, începând de la intersecţia cu 13 Septembrie şi până la intersecţia cu Fonteriei, şi acoperă părţi mai mari sau mai mici din străzile Militari, Maior Ene şi Puţul cu Apă Rece. Strada noastră rămâne în afara ei dar, din păcate, capătul din spre Uranus, unde locuim noi, e foarte aproape de ea. Clădirile ministerelor cad peste străzile Bateriilor, Logofăt Nestor, Apolodor şi pe partea din spre Antim a străzii noastre.

- Poate scăpăm nedemolaţi, a spus cu jumătate de gură, adică nu prea convinsă, mama.

- Nu cred, a spus bunica. Ceauşescu nu va suporta să vadă în imediata lui apropiere a palatului său case şi străzi ca ale noastre şi nici într-un caz biserici. Aşa cum am putut vedea din ce a făcut până acum, lui îi plac blocurile înalte şi străzile largi şi drepte. Pe mine însă, n-o să mă mute vie de aici. Dacă vor vrea să demoleze casa noastră, vor trebui s-o facă cu mine în ea.

- Eu, ca şi Ruxandra, sper să scăpăm, a spus tata. Multe se pot întâmpla şi schimba de aici înainte. Nu-i cazul să ne facem gânduri negre de pe acum.

În 1980 a început dezastrul. Au început, în paralel cu proiectarea, demolările clădirilor pe amplasamentul cărora urma să se construiască noile artere de circulaţie şi celelalte clădiri aferente noului Centru Civic. S-au demolat Arsenalul Militar şi case de pe străzile din stânga şi dreapta lui, pentru a face loc Bulevardului Naţiunilor Unite, provocând jalea şi disperarea celor demolaţi şi frica celor în aşteptare.

- Arsenalul făcea parte din istoria Bucureştiului şi a acestei ţări. El trebuia reconstruit şi conservat şi nu demolat, a răbufnit bunica. Acuma îmi e clar că o să dărâme, fără scrupule, tot ce le stă în cale: monumente istorice, clădiri valorase, biserici, mănăstiri, fabrici etc.

În 1981 au început să se demoleze şi case de pe străzile din apropierea noastră, Lăzureanu şi Schitul Maicilor, pentru a face loc noului traseu al Căii 13 Septembrie. Am asistat la scene dureroase. Bunica a început să tremure de frică că va fi demolat şi schitul.

Înainte de a fi demolaţi oamenilor li se înmâna un ordin de demolare, urmând să primească un apartament într-un bloc în unul dintre cartierele Bucureştilor în construcţie şi o despăgubire. Dacă erau de acord să se mute în 48 de ore, puteau să ia din apartament ori ce voiau şi li se puneau la dispoziţie camioane ale armatei cu care să-şi transporte lucrurile. Dacă nu, li se făcea un inventar şi li se spunea ce pot lua şi ce nu pot lua cu ei. Apartamentele în care erau mutaţi nu erau totdeauna gata, iar despăgubirile pe care le primeau nu acopereau nici pe departe valoarea a ce lăsau ei în urmă. Puţini au fost cei care au acceptat să se mute imediat. Celor care nu voiau să plece, li se tăiau, pe rând, alimentarea cu energie electrică, cu apă, cu gaze şi erau lăsaţi fără canalizare. Dacă tot nu plecau, erau evacuaţi cu forţa, înainte de demolare, şi puşi în situaţia să vadă cum li se dărâmă casa. Operaţiunea o efectuau echipe de civili şi militari. Se începea cu scoaterea tocurilor de la uşi şi ferestre, apoi zidurile caselor erau lovite cu cupele excavatoarelor până când bieţii pereţi se dărâmau şi odată cu ei dispărea o casă, care a adăpostit una sau mai multe poveşti de viaţă, dispărea o parte din memoria şi istoria oraşului. Foştii proprietari, dacă au avut curajul să asiste la acest măcel, sufereau ca şi cum aceste lovituri li s-ar fi aplicat lor. Molozul provenit din dărâmări era imediat încărcat în basculante şi transportat undeva în afara oraşului. La sfârşit, terenul se nivela şi arăta ca şi cum n-ar fi fost nimic acolo.

În timpul demolării, se auzeau plânsete, strigăte, blesteme. Cei prea gălăgioşi erau imediat săltaţi de Securitate. Au fost cazuri în care unii şi-au pierdut conştiinţa, iar altora le-a cedat inima şi au închis ochii pentru totdeauna. Sufereau cumplit bătrânii, iar cei care supravieţuiau mutării şi demolării nu mai erau după aceea ce fuseseră înainte.

Cei cărora nu ne venise rândul asistam la aceste scene sau auzeam vorbindu-se despre ele. Eram îngroziţi.

- De ce nu facem ceva, ca să nu se întâmple toate astea? l-am întrebat pe tata, într-o seară în care, ca de obicei, eram toţi cei din familie în sufragerie, pentru cină, pentru a vedea împreună ceva la televizor sau pentru a discuta între noi.

- Din laşitate, s-a grăbit să răspundă bunica în locul lui.

- Orice am încerca să facem ar fi sinucidere curată, mi-a răspuns tata. Nu vezi cum sunt imediat luaţi pe sus de Securitate cei care doar îndrăznesc să caşte gura, după care nu-i mai vede nimeni?

- Sigur, dacă se acţionează individual nu se face nimic, a intervenit din nou bunica. Ar trebui să se găsească cineva care să ne ridice pe toţi deodată împotriva acestor abuzuri.

- Un fel de Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, sau alt erou din cărţile dumitale de istorie? La aşa ceva te gândeşti? a întrebat-o tata.

- De ce nu? i-a răspuns bunica.

- Pentru că, la puţin timp după ce ar încerca să facă ceva, ar fi anihilat sau lichidat. Noi români n-am fost nici odată prea curajoşi sau prea viteji. Dacă totuşi am îndrăzni să facem ce au făcut ungurii în 1956 sau cehii în 1968, am avea cel puţin soarta lor.

- Da, dar am avea şi mândria că nu ne-am lăsat călcaţi în picioare fără să facem ceva, i-a replicat bunica.

- Eu sunt convinsă, a intervenit în discuţie mama, că până la urmă ne vom răzvrăti şi noi, dar nu aşa câte unul ici colo, ci toţi deodată. Ce ni se întâmplă acum, şi nu mă refer numai la demolări, e pe cale să întreacă orice măsură.

Încă din1979, văzând că centralele electrice din ţară nu mai sunt în stare să alimenteze în totalitate industria românească, mare consumatoare de energie, s-a dispus reducerea livrărilor de energie electrică la populaţie cu 20%. Când îţi era mai dragă viaţa, te trezeai pe întunerec, îţi amuţea televizorul şi aparatul de radio, ţi se oprea maşina de spălat rufe. Iluminatul stradal devenise amintire, căldura şi apa caldă menajeră au început să se livreze după program sau să nu se livreze deloc. Se făceau, la energie, economii....la sânge. Deşi erau necăjiţi şi înfometaţi, românii continuau să facă haz de necaz, născoceau bancuri. Unul dintre ele spunea că „printr-un decret prezidenţial, soarele urma să fie înlocuit cu un bec de 40 W.”

Cea de a doua criză a petrolului, i-a determinat pe conducătorii ţării să restricţioneze circulaţia auto şi să circule într-o duminică maşinile cu soţ, în cealaltă cele fără de soţ. Această ultimă măsură m-a enervat pe mine cel mai mult. Abia aşteptam duminicile ca să ieşim, întreaga familie, cu maşina în natură, în afara Bucureştiului, iar după luarea acestei măsuri, trecea câte o lună şi nu puteam scoate maşina din curte, ba pentru că nu aveam voie să circulăm, ba pentru că era vreme proastă, ba pentru că tata era chemat la serviciu. „Fir-ar a dracului!” auzeam pe mulţi blestemând, cei mai mulţi însă înjurau de-a dreptul, aşa cum, noi românii, ştim foarte bine s-o facem.

Artemiu Vanca

14.10.2020

URANUS (3)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Tue, 27 Oct 2020 15:03:00 +0000

4. La ţară

Abia am aşteptat să vină vara ca să plec din Bucureştiul devenit un şantier plin de zgomot şi praf, pentru că se lucra la înlăturarea urmărilor cutremurului. M-am dus la Mireşti, satul în care s-a născut şi a copilărit tata şi unde mai trăiau încă bunicii mei. Mergeam la ei, împreună cu părinţii şi bunica Catinca, în fiecare an, de 1 Mai. Nicăieri altundeva nu mă simţeam atât de bine decât la Mireşti! Mi-am făcut şi alte vacanţe de vară acolo. Până în anul acela, mă ducea în sat tata, cu maşina, la începutul vacanţei şi mă lua tot el de acolo la sfârşitul ei. În vara lui 1977 m-am dus singur, cu trenul.

Bunicii, Indrei şi Saveta Mureşan, fuseseră ţărani înstăriţi, apoi colectivişti. Erau două fiinţe de treabă, pe care le iubeam foarte mult. Bunicului i se zicea în sat, Năiaşu. Porecla venea de la cuvântul „năiaş”, care înseamnă plutaş, datorită faptului că strămoşii lui au avut o astfel de ocupaţie. Mă făleam cu această ascendenţă, mai mult decât dacă ea ar fi fost una nobiliară. Din câte mi-a povestit bunicul, am rămas convins că plutaşii erau nişte oameni viteji care se luptau cu capriciile vremii, cu vârtejurile râului, cu alte obstacole care li se iveau în cale şi ieşeau totdeauna învingători. Cei din Mireşti transportau sare, pe Mureş, primăvara şi toamna, când apele acestuia erau mari. Au făcut asta până la mijlocul secolului al XIX-lea, când plutăritul a dispărut, pentru că au apărut mijloace de transport mai lesnicioase.

Apropo de porecla (ciufala) bunicului. În Mireşti nu e familie care să nu aibă una, iar câteva dintre le sunt deosebit de pitoreşti. Le notez pe cele mai neobişnuite: Mâţu, Găina, Crăcita, Burtă, Beşină, Mişelu, Clopotaru, Bere, Oţăt, Zboară Vaca, Jidovelu, etc. Deşi unele par de ocară, mireştenii le acceptă şi le poartă cu stoicism.

Bunicul era un om cinstit, harnic şi săritor la nevoile altora, motiv pentru care era cinstit de marea majoritate a oamenilor din sat. Era însă şi un om dintr-o bucată: „ce avea în guşă, avea şi în căpuşă”. Asta înseamnă că nu ezita să spună totdeauna lucrurilor pe nume. Din pricina acestui obicei, a avut şi neplăceri. Tata îmi povestise că el nu se sfia, de exemplu, să-l facă pe cineva, în gura mare, hoţ, dacă-l prindea că umblă cu ocaua mică, mincinos, dacă umbla cu neadevăruri sau trântor, dacă era leneş. Şi-a făcut câţiva duşmani din pricina asta, dar nu-i păsa. „N-am nevoie să mă am bine cu leprele”, zicea el. A îndrăznit să-l facă mincinos şi pe secretarul de partid din sat, în perioada când acesta încerca să-l convingă să intre în CAP. Pentru asta a petrecut trei zile la sediul Securităţii din Alba Iulia şi s-a întors de acolo plin de vânătăi. Era şi un bun român: „Toţi mireştenii sunt buni români”, mi-a spus odată bunicul, după care a continuat: „În 1918, eu aveam nouă ani şi îmi amintesc că aproape tot satul a participat la Marea Adunare din Bălgrad. Pe casa fostului preot de atunci, care se pusese în fruntea mireştenilor, în 1938 s-a pus o placă care să amintească de acel eveniment. A fost de faţă şi Iuliu Maniu. Pentru că eram şi eu pe acolo, am dat mâna cu el. Aproape tot satul am făcut parte din Partidul Ţărănesc”. Frumos, zic eu, dar mai târziu, din această cauză, au avut mult de suferit el şi copiii lui.

Tata a făcut şcoala primară în sat, în anii ultimului război mondial. O învăţătoare, refugiată din Sălaj, a fost cea care i-a pus condeiul în mână, l-a învăţat alfabetul şi tabla înmulţirii şi i-a dat primele noţiuni despre istoria şi geografia ţării noastre. A urmat apoi cursurile Liceului Mihai Viteazul, din Alba Iulia. Iniţialele L.M.V. ale acestuia se traduceau, în limbajul şmecheresc al elevilor de atunci, prin „Linge-ţi mucii voinice!” Tata ne-a asigurat că n-a făcut niciodată asta, pentru că a avut totdeauna batistă. Era bun la matematică şi îl interesau motoarele, aşa că la terminarea liceului a fost îndrumat spre Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Bucureşti, care avea o secţie de maşini termice. În anul patru de facultate, la unul dintre dansurile care se organizau săptămânal, vara, în curtea Căminului 303 al Politehnicii, a cunoscut-o pe mama, pe atunci studentă la Filologie, adusă acolo de o colegă a ei, al cărei prieten era politehnist şi locuia, ca şi tatăl meu, în căminul acela, amenajat în fostele grajduri regale. S-au plăcut, s-au îndrăgostit unul de altul şi în anul următor s-au căsătorit. S-au grăbit s-o facă pentru ca tata să obţină buletin de Bucureşti, astfel ca la terminarea facultăţii, să poată obţine repartiţie la una dintre fabricile din oraş. Bucureştiul era pe atunci închis şi puteai intra în el numai dacă erai promovat de partid într-o funcţie înaltă, dacă te căsătoreai cu o bucureşteancă sau, nu în ultimul rând, dacă aveai pile. Calculele lor s-au dovedit exacte, pentru că tata a fost repartizat la uzina Vulcan şi lucra pe platforma acesteia din Berceni, unde se fabricau cazanele de abur de 1035 t/h, cu care se echipaseră deja termocentralele Rovinari şi Turceni. Din cauza originii lui nesănătoase, la şaisprezece ani de la terminarea facultăţii era doar şef de secţie, deşi merita mai mult. Îl moştenise pe bunicul în multe privinţe, iar eu mă străduiam să-i seamăn. Aşchia nu sare departe de trunchi!

Bunicul locuia în Zăvoi, un cartier al satului situat pe un teren mlăştinos, în zona fostei albii a Ampoiului, care prin inundaţiile sale provoca mari pagube satului, motiv pentru care râul a fost „strămutat”, cu vreo sută de ani în urmă. Mergeam la Ampoi ca să ne scăldăm în câteva locuri unde apa era mai adâncă, căci, în rest, vara era un râuleţ pe care puteai să-l treci cu piciorul. Avea o casă din cărămidă, acoperită cu ţiglă, construită pe un teren sănătos. În apropierea lui locuia fratele tatei, unchiul Toader, A Năiaşului, cum i se zicea în sat. Era mai mare cu trei ani decât tata, era căsătorit cu mătuşa Mărioara şi aveau împreună un băiat, Virgil, mai mare decât mine. Unchiul era brigadier la CAP. Casa lui era mai spaţioasă şi mai „modernă” decât a bunicilor, dar eu preferam să locuiesc la bunici, nu numai pentru că eram foarte răsfăţat acolo, în special de bunica, dar şi pentru că ei erau tot timpul acasă, aveam cu cine vorbi, iar discuţiile cu ei erau totdeauna interesante şi plăcute. Cu bunicul discutam „politică”, iar cu bunica depănam amintiri şi poveşti (mai ales ea) şi ne „bârfeam” rudele şi cunoscuţii (mai ales ea). În anul acela, mi-au cerut să le povestesc în amănunt despre cutremur şi urmările lui în Bucureşti. Au fost, amândoi, o singură dată în Capitală, despre care, pentru că n-au reuşit s-o desluşească, au rămas cu impresia că e „mare şi încurcată”. Le-a părut rău de pagubele pe care i le-a provocat cutremurul şi bine pentru că noi am scăpat fără nicio stricăciune. „Cartierul ăla al vostru e binecuvântat de Dumnezeu” a spus bunicul. S-a înşelat, bietul de el! Nu avea de unde să ştie încă, ce soartă i-a fost hărăzită. Atunci nici eu nu ştiam.

În Zăvoi era un loc numit Cotuţ, plin cu ochiuri de apă, arini şi sălcii, plopi, soc, papură, pipirig, iarbă şi tot felul de alte plante şi flori, unele mai frumoase decât altele. Aşa îmi închipuiam eu, când eram mai mic, că arată raiul. Era, de fapt, paradisul broaştelor, păsărilor de tot felul, fluturilor şi libelulelor. Îmi petreceam foarte mult timp acolo culegând plante , vânând insecte sau stând cu burta la soare. În clasa a V mi-am făcut ierbar, iar clasa a VI-a, un insectar grozav, pentru care am fost lăudat de profesoara de biologie. Dana, care iubea mult animăluţele acelea, nu m-a aprobat: „Eşti un criminal în serie!”, m-a acuzat ea.

Mireştenii erau, în principal, zarzavagii. Învăţaseră meseria asta de la bulgarii veniţi în Alba Iulia în secolul al XIX-lea. Cultivau în special varză. Lunca Mireştiului era o „varzăştină”, cât vedeai cu ochii. Există şi „Varza de Mireşti”, un soi creat de localnici, foarte apreciat în zonă. În afară de varză, cultivau foarte mulţi pepeni galbeni, roşii (părădăi), ardei, castraveţi etc. Bunicul îmi povestea că, în fiecare an, el şi mai mulţi oameni din sat mergeau că căruţele cu „coabere” (coviltire) pline de varză, sau pepeni ca să le vândă în localităţile din Apuseni. Când tata şi unchiul Toader deveniseră mai mari, îi lua, pe rând, cu el. Tata are nişte amintiri grozave din aceste expediţii, care durau câteva zile, iar ei dormeau în căruţe şi mâncau din traistă. „Au fost, pentru noi, prilejuri de-a ne căli şi a învăţa o mulţime de lucruri”, mi-a mărturisit tata. Tare aş fi vrut să fi avut şi eu o astfel de experienţă!

CAP-ul (Cooperativă Agricolă de Producţie) din sat, s-a născut (cu forcepsul) între anii 1959-1962. Bunicul a fost printre ultimii care a cedat presiunilor şi s-a înscris în colectivă. N-a făcut-o după bătaia încasată la Securitate, ci după ce a fost ameninţat, că dacă nu se înscrie, băiatul lui, adică tata, care era atunci în anul cinci de facultate, va fi dat afară. Înainte de a intra în CAP, bunicul avea şase hectare de pământ, căruţă, doi cai, toate utilajele necesare pentru lucrarea pământului şi servitor, motiv pentru care era considerat chiabur. Animalele şi utilajele a trebuit să le cedeze pe toate CAP-ului. A suferit mult din cauza asta şi n-a încetat să-i blesteme pe cei care l-au jefuit. Fiind trecuţi de vârsta de pensionare, nici bunicul şi nici bunica n-au lucrat nici o zi în CAP, dar nici n-au primit nimic de la acesta. Aveau o vacă de lapte, porc, raţe, găini şi cultivau în grădina lor toate legumele de care aveau nevoie. Mai aveau un câine mare, bătrân şi leneş, şi un motan somnoros.

Când eram mai mic, mă îndrăgostisem de vaca bunicului, pe care o ţesălam, o scărpinam între coarne şi o pupam pe bot, toată ziua. Bunica Catinca a remarcat asta şi mi-a propus să mă fac văcar în sat. Naiv cum eram, n-a lipsit mult să mă convingă.

Pe bunici îi ajutau cu bani tata, iar cu ce le mai trebuia unchiul Toader. Nu duceau lipsă de nimic.

- Nu-i musai să fur de la CAP, cum fac acum toţi mireştenii, ca să am din ce trăi, îmi zicea bunicul.

L-am întrebat pe unchiul:

- E adevărat că fură toţi?

- E adevărat.

- Şi nu-i vede nimeni?

- Ba îi vedem toţi, dar închidem ochii. Dacă CAP-ul nu-i plăteşte nici în lei nici în natură, ei cu ce-or trăi?

- De ce nu-i plăteşte?

- Pentru că dăm totul la stat, care, la rândul lui, vinde cerealele la străini, pe valută, după care-i crapă buza. N-avem ce face!

„Aţi avea ce face, dar n-aveţi curaj” mă gândeam eu, în ton cu bunica de la Bucureşti.

Profesorul meu, Călin Mihăileanu (1923- 2006)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 01 Aug 2020 05:35:00 +0000

Am absolvit Facultatea de Mecanică, secţia maşini termice, a Institutului Politehnic Bucureşti în anul 1961. În anul trei, la Electrotehnică, l-am avut profesor pe Călin Mihăileanu, un profesor bun, distins şi sobru. N-am strălucit la materia lui, dovadă că atunci când ne-am reîntâlnit, la câţiva ani după absolvire, dumnealui director general la ICEMENERG, eu director tehnic la Termocentrala Rovinari, nu şi-a amintit de mine. Mi-ar fi prins foarte bine să fi fost mai silitor în facultate la materia pe care ne-a predat-o, pentru că, în producţie, m-am văzut pus în situaţia să coordonez şi secţia electrică a centralei şi a trebuit să pun din nou mâna pe carte ca să fiu în stare nu să-i învăţ pe electricieni ce trebuie să facă, ci ca să înţeleg ce făceau.

În 1975, domnul Mihăileanu mi-a propus să mă transfer la ICEMENERG, cu loc de lucru la Rovinari, unde să coordonez o grupă de specialişti cu sarcina de a rezolva operativ, la faţa locului, unele dintre numeroasele probleme care apăreau în cursul exploatării blocurilor româneşti de 330 MW. Am acceptat şi am lucrat în această calitate până în 1978. În tot acest interval m-am întâlnit de numeroase ori cu domnul Mihăileanu, fie la Rovinari, fie la Bucureşti, pentru a discuta problemele tehnice ale termocentralei, de care, fiindcă erau foarte multe, se ocupau toate unităţile tehnice ale Ministerului Energiei Electrice, inclusiv ICEMENERG.

Domnul Călin Mihăileanu a făcut parte, împreună cu unii dintre foştii mei profesori şi cu un număr mic de ingineri vârstnici pe care i-am întâlnit în activitatea mea de tânăr inginer, din aristrocaţia inginerească, şcolită în ţară sau în Occident, pe cale de dispariţie în acea vreme. Se deosebeau de noi, marea masă a inginerilor, prin felul cum se îmbrăcau, vorbeau şi acţionau. De regulă, ireproşabil.

URANUS (2)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Thu, 02 Jul 2020 08:25:00 +0000

2. Anul 1977- Hrubele lui Ipsilanti. Urmările cutremurului

În noaptea cutremurului, nu reuşisem să dorm decât câteva ore. M-am trezit pe la ora şapte, curios să aflu ce s-a întâmplat în Bucureşti şi în ţară. Tata se sculase mai devreme şi plecase la serviciu, mama continua să doarmă, pentru că nu avea cursuri sâmbăta. M-am dus în bucătărie, de unde se auzea radioul. Bunica era la post, pregătise aşa zis „micul dejun”, dar care, de fapt, era destul de mare, şi tocmai îşi bea cafeaua.

- Ce noutăţi sunt? am întrebat-o.

- Cutremurul a fost de 7,3 grade pe scara Richter iar în Bucureşti au căzut mai multe clădiri şi sunt victime. Tovarăşul e în drum spre casă. Cursurile şcolare sunt suspendate în toată ţara, la fel spectacole de orice fel şi întrecerile sportive.

Mi-a dat să mănânc. N-am terminat bine şi m-am auzit strigat de Dan. Am ieşit afară şi i-am spus că vin în cinci minute. I-am cerut voie bunicii, m-am îmbrăcat în grabă, după care am ieşit în stradă. Juniorii Petrescu mă aşteptau. Se arăta a fi o zi frumoasă.

Dan şi Dana erau aproape tot timpul împreună: cu mici excepţii, unde mergea unul, mergea şi celalalt, ceea ce făcea unul făcea şi celalalt şi foarte des se pomeneau vorbind în acelaşi timp pentru că gândeau la fel şi reacţionau sincron. Păreau legaţi unul de altul printr-un cordon cerebral, invizibil.

Mie îmi plăceau amândoi, dar Dana ceva mai mult decât Dan, asta legat exclusiv de atracţia dintre sexe şi nu pentru că ea ar fi avut mai multe calităţi decât fratele ei. Pe când aveam doar cinci ani, i-am spus bunicii că aş vrea să mă însor cu ea. „E cam devreme!”, mi-a răspuns bunica. Un pic mai târziu a adăugat: „Dacă ţii neapărat s-o iei de nevastă, legat de faptul că cei doi sunt nedespărţiţi, va trebui să te însori şi cu Dan”. M-a lăsat cu gura căscată!

Aşa cum am mai spus, am copilărit împreună cu ei. Am scotocit cartierul acesta prin toate cotloanele, ştiam o mulţime de oameni şi, mai ales, o droaie de copii pe care i-am cunoscut la şcoală, pe stradă, pe maidane, la ştrand sau săniuş. Am făcut o mulţime de lucruri împreună: am colindat, am fost cu sorcova, am fost la cinema, teatru sau circ; suntem colegi de clasă din a I-a elementară; eu şi Dan facem parte din echipa de fotbal a clasei; am fost toţi trei în câteva tabere şcolare, iar împreună cu familiile noastre, cu cortul la Năvodari; intenţionam să mergem la acelaşi liceu. În decursul timpului am trăit împreună şi câteva aventuri.

Îmi amintesc acum de „expediţia” întreprinsă de toţi trei ca să exploarăm catacombele cartierului. Mama îmi povestise că în timpul bombardamentelor Bucureştiului din 1944, ea şi bunica, împreună cu alţi oameni de pe strada noastră şi de pe străzile învecinate, se adăposteau în nişte galerii subterane aflate pe Cazărmii, mai jos de casa noastră. Încercând să aflu mai multe despre ele, mama mi-a spus că sunt mari şi ramificate şi că nu le-a dat nimeni de capăt. Întrebând-o despre istoria lor, m-a trimis la profesoara de istorie, adică la bunica, care mi-a povestit cele ce urmează:

- Pe vreme când dealul acesta era acoperit de vii, podgorenii şi-au săpat în el pivniţe mari, căptuşite cu cărămidă. De atunci datează şi pivniţa noastră. În timp, a avut loc un proces de comasare a viilor, iar noii proprietari au ţinut să lege pivniţele între ele prin nişte tuneluri. Şi via noastră a făcut cândva parte dintr-o astfel de reţea. Eu am găsit-o izolată. În fundul ei se vede zidul care a separat-o de altele. Pe Dealul Cotrocenilor, vecin cu al nostru, au fost şi acolo vii şi pivniţe legate între ele. Pe acel deal, în 1679, domnitorul Şerban Cantacuzino a ctitorit Mănăstirea Cotroceni, devenită şi refugiu domnesc. Peste o sută de ani, pe tronul Ţării Româneşti s-a urcat Alexandru Ipsilanti, cel care a construit Curtea Nouă, devenită mai târziu Curtea Arsă, de pe dealul nostru. El a avut idea să lege între ele tunelurile de pe cele două dealuri şi să le lărgească pe cele dintre Mănăstirea Cotroceni şi Curtea Nouă, pentru ca în caz de nevoie să se poată refugia pe sub pământ, nevăzut de nimeni, de la curte la mănăstire. Din acest motiv acestor tuneluri li se mai zice şi Hrubele lui Ipsilanti. Ion Vodă Caragea, venit pe tronul Ţării Româneşti în 1812, le-a lărgit atât de mult, încât pe distanţa dintre cele două se spune că se putea circula cu caleaşca trasă de patru cai. După ce a ars Curtea Nouă, tunelurile n-au mai fost folosite şi, pe alocuri, s-au surpat. În 1945, s-a închis şi intrarea în ele din strada noastră.

Noi am mai auzit, însă, şi tot felul de alte poveşti despre catacombele din deal. Printre altele, se spunea că în ele s-au ascuns comori. Ne-am zis că nu ne e permis să locuim acolo fără le vedem. Aşa se face că, pe când eram în clasa a VI-a, am pus la cale o expediţie. Ne-am înarmat cu trei lanterne, iar eu şi Dan am pus în câte un rucsac ceea ce ni se părea nouă că ne-ar putea fi de folos: câte un cuţit, un ghem cu aţă, chibrituri, haine de schimb, apă şi ceva de mâncare. Sfoara, un fel de fir al Ariandei, urma să o întindem de la intrare şi până unde vom reuşi să ajungem, ca să ştim pe unde să ne întoarcem.

Am pornit la drum, într-o duminică dimineaţa. Acasă spusesem, şi unii şi alţii, că mergem într-o excursie organizată de Casa Pionerilor. Am ajuns la hrube. La intrarea în ele era o poartă mare făcută din lemn, închisă cândva cu un lacăt. Acum, cele două laturi ale ei erau legate, pe dinăuntru, cu sârmă. N-am fost destul de deştepţi ca să ne dăm seama că dacă sunt legate aşa, înseamnă că este cineva în interior. Am desfăcut sârma aceea, băgând mâinile printre ele, am deschis poarta şi am intrat. Am legat aţa de poartă, ne-am aprins lanternele şi am început să avansăm în interior. Încăperea de la intrare era boltită, largă şi înaltă, căptuşită cu cărămidă înegrită de vreme şi fum. Înăuntru era răcoare, de sus picura apă, iar pardoseala era umedă şi alunecoasă. Înaintam încet, cu grijă, luminându-ne drumul cu lanternele. Inimile ne băteau repede şi se făcuseră cât un purice. Brusc, încăperea cea mare s-a transformat într-un coridor puţin mai înalt decât un stat de om matur şi destul de lat ca să încapă doi oameni unul lângă altul. Se mai vedeau urmele unui zid cu care intrarea în acel coridor fusese cândva închisă. Eu cu Dan mergeam înainte, iar Dana venea după noi desfăşurând ghemul. Începuseră să se deschidă galerii, ba la stânga, ba la dreapta, mai înguste decât cea pe care avansam noi.

- Ce facem? m-a întrebat Dan, în şoaptă, în dreptul primei ramificaţii.

- Propun să ne continuăm drumul pe galeria asta, care pare a fi una principală, i-am răspuns eu.

A fost de acord. După încă câţiva paşi, dintr-o galerie secundară, din dreapta mea, ne iese înainte o matahală, îmbrăcată într-un halat maro, de spital, cu o lumânare în mână. Ne-am speriat de moarte! Dana nu şi-a putut reprima un ţipăt.

- Ce-i cu voi aici, mă amărâţilor? ne-a luat matahala la rost.

Noi tăceam, înebuniţi de frică.

- Mă puţoilor, voi nu ştiţi româneşte? N-aţi auzit ce v-am întrebat?

- Am venit să vedem hrubele, am îndrăznit eu să răspund.

- Voi n-aţi văzut că poarta era închisă? Ştiţi ce aţi făcut voi? Aţi violat un domeniu privat. Ştiţi cu cât se pedepseşte asta? Cu până la 12 ani de închisoare. Întoarceţi-vă imediat de unde aţi venit până nu vă rup picioarele.

Voiam s-o ştergem de acolo, când tipului i-a venit o idee:

- Staţi un pic! Daţi-mi lanternele, că vouă n-o să mai folosească la nimic, pe când mie o să-mi prindă foarte bine.

Eu şi Dan i le-am întins pe ale noastre, pe când Dana, care era în spatele nostru şi individul n-a putut să vadă că are şi ea una, a avut inspiraţia să şi-o ascundă pe a ei.

- Acum puteţi pleca, ne-a transmis el.

Am făcut stânga împrejur şi am început să alergăm spre ieşire. Dana abandonase ghemul şi alerga înaintea noastră, cu lanterna aprinsă.

- Să nu vă mai prind pe aici! ne-a strigat matahala, din urmă.

Dintr-o galerie laterală. Am mai zărit o mogâldeaţă cu o lumânare aprinsă venind în direcţia noastră. Eram prea „grăbiţi” ca să-l aşteptăm şi să stăm de vorbă cu el. Cert este că hrubele erau „locuite”. Am găsit fără dificultate ieşirea, deoarece avansasem numai în linie dreaptă şi, de frică, am continuat să alergăm cu lanterna Danei aprinsă şi după ce am ieşit la lumina zilei.

N-am spus nimănui ce ni s-a întâmplat. După câteva zile am aflat că nu departe de intrarea în hrube, a fost prins un individ evadat dintr-o casă de nebuni. „Înainte de-a înnebuni cred că a fost avocat”, şi-a dat cu părerea Dan. N-am avut curajul să organizăm şi a doua expediţie dar am rămas convinşi că dacă am mai fi mers încă puţin înainte am fi dat de „Bulevardul” pe care se plimba cu caleaşca Ipsilanti Vodă.

Revin cu povestirea de unde am lăsat-o ca să vă povestesc această întâmplare. Am mers în oraş pe drumul pe care mergeam zilnic la şcoală şi pe care am fi fost în stare să-l parcurgem şi cu ochii închişi. Eram foarte curioşi toţi trei să vedem dacă cutremurul a produs stricăciuni în cartier. Ne legau amintiri aproape de fiecare clădire pe lângă care urma să trecem şi ne-ar fi părut extrem de rău ca vreo una dintre ele să fi păţit ceva. Strada era foarte animată. O mulţime de oameni, cu chipuri de înmormântare, o parcurgeau grăbiţi, într-un sens sau altul. Se ciocnea unii de noi, dar n-aveau timp să-şi ceară scuze sau să ne ocărască pentru că le stăteam în cale, îşi vedeau de drum, nerăbdători probabil să ajungă acasă, la rudele sau prietenii lor ca să se convingă că nu li s-a întâmplat nimic sau să-i ajute dacă va fi cazul.

La colţul străzii Cazărmii cu Uranus era frumoasa biserică Spirea Veche, în stil arhitectonic neo românesc, ridicată la 1911, în locul uneia mai vechi, datând din secolul XVIII. Deşi era aşezată aproape în vârful dealului nostru, căruia i se mai zicea şi Montmartre de Bucureşti, nu se putea compara cu Biserica Sacré Coeur din Paris. Nu avea mărimea şi grandoarea aceleia, dar era pe gustul şi sufletul nostru, al românilor care locuiam acolo. Avea turnuri cu foişoare, ferestre cu arcade, pereţii exteriori cu brâie din cărămidă aparentă smălţuită, turlele acoperite cu olane colorate. Am înconjurat-o de jur împrejur.

- Nu i s-a întâmplat nimic, a spus, cu satisfacţie în glas, Dana.

- Înseamnă că o să-i tragem clopotele şi în anul acesta, de Paşti, a adăugat Dan.

La această biserică au fost botezaţi şi cununaţi toţi cei din familia noastră, iar strămoşii mei, Vintilă şi Grigore Stroescu, au fost membrii ai consiliului parohial al ei. Acolo mergeam în fiecare an de Înviere, deşi mănăstirile Mihai Vodă, Anim sau Schitul Maicilor erau mai căutate pentru asta. Aici ciocneam noi, pentru prima oară în fiecare an, ouă roşii. Îl cunoşteam bine pe paracliser şi am fost nu o dată împreună cu el în turnul cu foişor de deasupra pridvorului bisericii, unde erau clopotele, pe care ne lăsa să le tragem împreună cu el.

Intersecţia aceea se mai numea şi Niţă Stere, după numele unui negustor bogat, care deţinuse şi restaurantul „Motanul Negru” de acolo şi clădirea de peste drum, unde era magazinul alimentar cu autoservire „Uranus”, alimentara de unde ne apovizionam, de regulă, şi noi.

Dacă am fi luat-o la stânga şi am fi coborât pe 13 Septembrie, la o distanţă nu prea mare de intersecţie, ajungeam în dreptul bisericii Puişor, pe care am mai menţionat-o, denumită oficial Spirea Nouă, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, deci destul de veche şi ea. Am luat-o însă la dreapta şi ne-am continuat drumul pe Uranus, urcând până la intersecţia cu Maior Ene, punctul cel mai înalt al dealului. Pe această stradă mergeam noi la Stadionul Republicii. Aici era cazul să spun că dealul acesta, măsurat de la nivelul Splaiului nu era mai înalt de 18 metri. Pe vremea când eram copil, mie mi se părea foarte înalt! Ne-am continuat drumul spre Splai, pe jos, deşi pe această porţiune a străzii se suprapuneau mai multe linii de tramvai. Ne-am încrucişat cu două dintre ele, unul care urca „gâfâind” dealul, altul care-l cobora „într-o veselie”. Pe partea dreaptă era un părculeţ, iar mai jos, pe aceeaşi parte a străzii, în sensul nostru de mers, era intrarea principală în Arsenalul Militar, o incintă mare, încărcată de istorie, înconjurată pe trei părţi de ziduri. Intrarea era o clădire, cândva foarte impunătoare, a fostei Cazărmi Alexandria, de infanterie, numită aşa după numele domnitorului Alexandru Ghica, care a construit-o şi unde se afla, în 1977, sediul Comenduirii Garnizoanei Bucureşti. Pe strada Mihal Vodă, de pe partea de nord a Arsenalului, se afla o intrare secundară, sub forma unei porţi impozante, asemănătoare celor de cetate. Prin zidul înconjurător mai erau atunci şi câteva găuri prin care intram ca să jucăm fotbal pe „maidanul” din curte sau să improvizăm câte un „picnic” în partea dinspre strada Militari, unde crescuseră de capul lor mai mulţi arbori şi formaseră un fel de pădure. Din stradă, nu se vedea că ar fi suferit de pe urma cutremurului clădirile care mai rămăseseră din fostul Arsenal.

- Vă amintiţi de vizita pe care a făcut-o, anul trecut, la Arsenal ca să vedem locul unde se afla hala în care şi-a construit Aurel Vlaicu primul său avion? i-am întrebat eu.

- N-am s-o uit niciodată, pentru că după acea vizită m-am hotărât să mă înscriu la cercul de aeromodelism de la Palatul Pionerilor, a menţionat Dan.

- Nici eu, a intervenit Dana, pentru că după acea vizită am făcut rost de romanul „Măiestoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”, de Victor Ion Popa pe care l-am citit pe nerăsuflate împreună cu Dan. De fapt, de la această carte i se trage lui Dan pasiunea pentru aeromodelism şi aviaţie.

- Aşa e, a mărturisit Dan. Vlaicu a devenit idolul meu.

Ce mi-ar fi plăcut să spună Dana e că atunci, stând unul lângă altul la prelegerea pe care ne-a ţinut-o profesorul nostru de istorie, am luat-o, pe şest, pentru prima oară, de mână, iar ea nu numai că nu şi-a retras-o, ci mi-a şi strâns-o pe a mea. A fost momentul zero al prieteniei noastre, sau, mai bine zis, al unei altfel de prietenii decât cea de până atunci. I-am aruncat o privire întrebătoare, iar ea mi-a zâmbit, semn că eram pe aceeaşi lungime de undă..

La începuturile lui, în Arsenal se aflau: o cazarmă pentru 400 de soldaţi, şcoală de artificieri, depozit de arme, ateliere de pirotehnie, ateliere de sculărie. El a avut un rol însemnat în susţinerea cu tehnică de luptă şi muniţii a armatei române în războaielor pe care le-a purtat ţara noastră după construirea lui. În atelierele lui s-a turnat şi coroana din oţel cu care a fost încoronat, la Alba Iulia, regele Ferdinand. Comuniştii au transformat o parte din el în închisoare de deţinuţi politici.

În faţa Arsenalului, la intersecţia străzii Fonteriei cu Uranus, se afla Monumentul Eroilor Pompieri. Nu păţise nimic: „Victoria înaripată” era în picioare, ţinea în continuare trâmbiţa în mână şi continua să-l sprijine pe pompierul rănit. Monumentul amintea de confruntarea armată a pompierilor bucureşteni, conduşi de căpitanul Zăgănescu, cu turcii, care veniseră să înăbuşe Revoluţia de la 1848, din Ţara Românească. Cazarma lor era pe acest deal, care a fost sfinţit cu sângele lor.

Şi mai jos, pe partea dreaptă, în unghiul format de Uranus cu Mihai Vodă, era Şcoala Generală nr. 124, şcoala noastră, numită şi Romanescu. Se spune că ar fi fost ctitorită de actriţa Aristizza Romanescu. Era o clădire solidă cu două etaje, a cărei intrare semăna, în câteva privinţe, cu cea a casei noastre. Cutremurul nu-i provocase stricăciuni.

Faptul că mama era profesoară acolo mă apăsa teribil. M-a obligat să învăţ bine la toate materiile şi să iau note de 9 şi 10, pe merit, ca să nu să spună despre mine că sunt „pila” ei. Am reuşit asta cu excepţia limbii române, unde mama nu mă scotea din 7 şi 8, nici atunci când răspundeam perfect la întrebările ei, asta ca să nu se creadă că mă favorizează. Colegii mei nu mă scoteau din „Tocilarul”. Până şi Dan şi Dana mă „răsfăţau” uneori cu această poreclă. Bunicii îi era milă de mine că eram poreclit astfel dar îmi repeta că sunt la vârsta când se formează cultura generală şi că o să-mi prindă bine să ştiu de toate. A avut dreptate.

Dincolo de şcoala noastră şi dincolo de strada Arhivelor, pe aceeaşi parte era Mănăstirea Mihai Vodă, unul dintre simbolurile Bucureştiului, ctitorie, aşa cum am mai spus, din secolul XVI, a lui Mihai Viteazul. Arăta ca o cetate, deşi nu era înconjurată de ziduri, ci de clădiri care le ţineau locul. Era aşezată pe o colină nu prea înaltă, motiv pentru care i se spunea şi Acropolele Bucureştilor. În secolul al XVIII-lea, aici şi-au stabilit, pe rând, curtea trei domnitori, iar la începutul secolului XX, s-a construit Palatul Arhivelor Naţionale. În 1821, Tudor Vladimirescu şi-a făcut tabără acolo. Am intrat în curtea mănăstiri cuprins de un fel de pioşenie, aşa cum mi se întâmpla de fiecare dată când ştiam că păşesc, la propriu, pe urmele unor personalităţi istorice, culturale sau religioase. Biserica, clopotniţa, fostele chilii ale călugărilor, casele domneşti şi palatul arhivelor, erau toate neclintite şi nevătămate.

Bunica o iubea nespus de mult această construcţie, pentru că era spectaculoasă, frumoasă şi profund românească. În camera ei, pe unul din pereţi, era o reproducere a gravurii lui W.Watts, înfăţişând Mănăstirea şi Podul Izvor, aşa cum arătau ele în secolul XVIII. Nici atunci ea nu avea ziduri. Mihai Viteazul era eroul ei preferat. Spunea despre el că „avea multă minte, vână de mare conducător, spirit războinic şi inimă vitează”.

Ajunşi pe Splai, am aflat de la oameni că Institutul de Chimie, aflat pe Chei, lângă Podul Haşdeu, e la pământ. Noi ne-am văzut de drum. Am trecut Podul Izvor peste Dâmboviţa, acolo de unde începea strada Uranus şi cartierul nostru, şi am ajuns, mergând pe strada Schitu Măgureanu şi bulevardul 6 Martie, în centrul Bucureştiului. Împreună cu noi se îndrepta multă lume întra acolo. Mie îmi era frică de ce-o să văd, ajuns la locul „crimei”, dar nu puteam rezista curiozităţii. Cred că aceleaşi sentimente le încercau prietenii mei şi toţi ceilalţi care mărşăluiau împreună cu noi, în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie, am dat peste un adevărat dezastru: blocuri avariate sau dărâmate, câteva cadavre pe trotuare şi o mulţime de oameni în jurul lor, dintre care unii plângeau se văietau sau blestemau. Civili şi militari dădeau la parte dărâmăturile, cu mâinile goale sau cu câteva utilaje care apucaseră să ajungă acolo, ca să scoată de sub ele supravieţuitori. Căzuseră blocurile Casata, Continental, Scala, Dunărea, Colonade, Nestor. Se rosteau deja numele unor personalităţi culturale moarte în cutremur: Toma Caragiu, Alexandru Bocăneţ, Doina Badea etc. Era multă jale! Fără să ne dăm seama, am fost cuprinşi şi noi de ea. Mie îmi dăduseră lacrimile.

La blocul Dunărea, am dat peste Nicolae şi Elena Ceauşescu , înconjuraţi de o suită numeroasă De la aeroport veniseră direct în zonele afectate de cutremur. Nu-i mai văzusem niciodată în carne şi oase. El arăta bine, rotofei la faţă, cu pălărie, fular de mătase şi un palton elegant, ea, cu o năframă pe cap, arăta ca o femeie de serviciu. Amândoi erau mai scunzi decât mi-i imaginasem eu. Ceauşescu da indicaţii, pe care cei din suita sa şi le notau conştiincioşi. Am dat din coate ca să ajung cât mai aproape de el şi să aud ce spune. Un bărbat, cu lacrimi în ochi, i-a cerut să aducă cât mai mulţi militari şi utilaje acolo, că sub dărâmături sunt soţia şi copiii săi; o femeie trăgea de el şi l-a întrebat unde o să doarmă ea la noapte, că a rămas fără acoperiş deasupra capului; o alta i s-a plâns că la nu ştiu care bloc se îndepărta molozul cu buldozerele fără să se caute supravieţuitori. El, ca să-i liniştească, dădea imediat dispoziţii în consecinţă, pe care Ion Dincă, primarul capitalei, şi le nota sau le transmitea imediat mai departe.

Forţele de ordine care îl înconjurau pe şeful statului, se străduiau din răsputeri să ţină lumea la distanţă. Un bărbat, cu o figură de buldog, m-a luat de guler, m-a „extras” din proximitatea lui Ceauşescu, spunându-mi, printre dinţi:

- Tu ce mama dracului cauţi pe aici? Du-te acasă!

I-am reîntâlnit pe Dan şi pe Dana şi după ce am trecut complet în revistă dezastrul, ne-am întors acasă.

Pe 10 martie, „Scânteia”, oficiosul partidului comunist, a publicat bilanţul distrugerilor şi victimelor provocate de cutremur: 20.000 de locuinţe prăbuşite, 7000 de familii rămase fără adăpost, 195 de întreprinderi industriale avariate, 1387 de morţi, 10.396 de răniţi; oraşul Zimnicea a fost complet pus la pământ. După Zmnicea, Bucureştiul a fost cel mai rău lovit de cutremur: căzuseră 33 de blocuri şi la foarte multe case se produseră stricăciuni. În cartierul Uranus, a fost avariat un bloc de pe strada Apolodor, Sinagoga de strada Antim şi alte câteva case de pe aceeaşi stradă. Oricum, raportate la mărimea cartierului, distrugerile erau foarte mici faţă de cele care au avut loc în restul Bucureştiului. Rezistenţa mai mare la cutremur a dealului de aici, s-a adeverit încă odată.

În fiecare zi din cele care au urmat, au avut loc şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al partidului Comunist Român, în care se analiza cum decurg operaţiile de salvare a oamenilor, de punere la adăpost a celor rămaşi fără locuinţe, de acordare de ajutoare şi de îndepărtare a urmelor cutremurului şi se dădeau noi sarcini celor responsabili cu aceste operaţii. Nu se poate spune că n-au făcut aproape tot ce se putea face în direcţiile de mai sus.

În ziua de 23 martie, a avut loc o şedinţă de lucru a Comitetului Central al Partidului Comunist pe tema: „reconstrucţia, sistematizarea şi modernizarea Capitalei”, constând în edificarea unui nou centru politic şi administrativ, reconstrucţia unor artere de circulaţie, realizarea unui număr de edificii social culturale şi monumente de artă. Lucrările trebuiau să înceapă în anul 1978 şi să se încheie în 1984. Acesta a fost începutul dezastrului pentru cartierul Uranus.

URANUS (1)

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Sat, 13 Jun 2020 07:34:00 +0000

1. ANUL 1977 – Dealul Arsenalului. Familia Mureşan. Cutremurul

Era în primăvara anului 1977, o primăvară ca toate altele şi care nu anunţa nimic neobişnuit. Se topise zăpada, bucureştenii din cartierul Uranus îşi lepădaseră cojoacele, devenise o plăcere să te expui la soare, apăruseră şi dispăruseră ghioceii, firele de iarbă verde îşi iţeau creştetele spre cer, mugurii liliecilor plezneau care mai de care, începuseră să înfrunzească pomii, vrăbiile începuseră să se sfădească, copiii să alerge pe stradă, gospodarii din cartier să-şi sape grădinile.

Eu aveam patrusprezece ani şi mă născusem în acest cartier. Strămoşii mei din partea mamei locuiau acolo de câteva generaţii, într-o casă cocoţată în vârful Dealului Arsenalului, pe strada Cazărmii, de unde dominam cu privirea o bună partea din Capitală. Îmi plăcea mult acest cartier. Pe lângă faptul că eram mai aproape de cer decât restul bucureştenilor, era un cartier liniştit, inundat de verdeaţă, oraş şi sat în acelaşi timp.

Oraş, pentru că avea multe case înalte şi frumoase, ale unor oameni cu strămoşi pricopsiţi, demne de orice alt cartier al Capitalei, majoritatea opere ale unor arhitecţi anonimi, profesionişti sau amatori, unii dintre ei confundându-se cu proprietarii lor, dar şi altele mai urâte şi jerpelite, caracteristice mahalalelor din orice oraş, construite de sacagii, căruţaşi, vizitii, cizmari, croitori, fierari şi cărămidari, cei care formau, la început de secol, majoritatea locuitorilor cartierului. Casa logofătului Ştefan Nestor, de pe strada cu acelaşi nume, se număra printre cele mai vechi din Bucureşti. Cartierul avea străzi pietruite, canalizare, lumină electrică, trei mănăstiri, zece biserici, opt şcoli, un teatru, un muzeu, fabrici şi făbricuţe, ateliere meşteşugăreşti, o mulţime de prăvălii, un stadion, două ştranduri, două foste cazărmi şi un fost arsenal militar, de la care i se trăgea numele dealului. Cu alte cuvinte, avea de toate.

Sat, pentru că multe case aveau curţi şi grădini cu pomi fructiferi şi viţă de vie, cu câini care te lătrau când treceai prin dreptul lor, cu găini care cotcodăceau după ce depuneau câte un ou în cuibare şi cu cocoşi care dădeau ora exactă. Toate acestea îl făceau interesant şi atractiv, dar mai presus de ele, era atmosfera specială pe care toate aceste elemente, împreună cu oamenii care-l locuiau, le degajau, una încărcată de romantism interbelic şi realism din toate timpurile, specifice acestui loc.

Dealul Arsenalului purta acest nume de la câtva timp după Unirea Principatelor. La începutul locuirii lui, cu circa 200 de ani în urmă, se numea Dealul Lupeştilor, nume provenit de la familia care-l locuia atunci, iar după ce un grec, pe nume Spiridon sau Spirea Kristofi, construise o biserică în vârful lui, a început să i se zică Dealul Spirii.

Dealul nostru, ferit de inundaţii şi rezistent la cutremure, a constituit de-a lungul timpului o tentaţie pentru cei care căutau un loc sigur unde să-şi ridice o casă sau să ctitorească o mănăstire: Domnitorul Alexandru Ipsilanti şi-a ridicat acolo, la 1774, curtea domnească, căreia i s–a zis Curtea Nouă, iar după ce în 1812 a ars, i s-a zis Curtea Arsă, iar pe amplasamentul ei s-a construit, şaizeci de ani mai târziu, Arsenalul; Mihai Vodă Viteazul a ctitorit aici, la 1589, biserica şi mănăstirea Mihai Vodă, cea mai impresionantă şi pitorească clădire de pe deal; Antim Ivireanu a ridicat, tot aici, la începutul secolului XVIII, la poalele dealului, mănăstirea Antim. În secolul nostru, Carol al II-lea a vrut să construiască, în vârful acestui deal, un palat al deputaţilor. Ar mai fi de menţionat, cu titlul de amănunt şugubăţ, că pe acest deal, pe strada „Catilina”, la numărul 9, şi-a făcut sau şi-a cumpărat o casă Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, eroul lui Ioan Luca Caragiale din piesa ”O noapte furtunoasă”.

Dealul era şi un loc frumos, dovadă fiind cele trei mănăstiri de pe teritoriul lui, cunoscut fiind faptul că aşezările de acest fel sunt amplasate, de regulă, în locuri pitoreşi şi liniştite.

Dacă de pe Dealul Arsenalului se vedea bine Bucureştiul, dealul, la rândul lui, se putea foarte bine localiza, zi şi noapte, de oriunde din Bucureşti, după antena de radiocomunicaţii, foarte înaltă, de pe el. Ziua ea se putea vedea în clar, noaptea se vedeau luminile de balizaj din vârful ei. Cu alte cuvinte, era un deal însemnat şi la propriu şi la figurat.

Locuiam într-o casă retrasă de la stradă, „veche, antică şi de demult”, cum îi plăcea bunicii să se laude cu ea. Era, într-adevăr, veche. Avea circa[AV1] 150 de ani, o construise un strămoş al meu, pe nume Iancu Stroescu, ins cu care nu se păstrase vreun desen sau pictură, ca să ştim cum arăta. Bunica Catinca, ultima care i-a purtat numele de familie înainte de-a se mărita şi care le ştia pe toate, nu ne putea spune prea multe despre el. Casa a fost construită mai întâi din lemn, a ars după câţiva ani, după care a fost reconstruită din piatră şi cărămidă. Din cea veche s-a păstrat doar piviniţa, mare şi răcoroasă, căci pe vremea când a fost construită dealul era în mare parte acoperit cu vii, iar locuitorii lui erau şi viticultori şi îşi construiseră toţi pivniţe, unele mai mari decât altele, multe dintre ele rămase până în zilele noastre. Casa arăta ca o culă. Avea parter şi etaj, pereţi groşi şi nu mai puţin de cinci camere, două jos şi trei sus, plus cămară şi baie la parter şi WC la etaj. Era încălzită cu gaze. Iniţial a fost acoperită cu şindrilă, care, la începutul acestui secol, a fost înlocuită de tatăl bunicii cu ţiglă. Era zugrăvită în alb, avea chenare sculptate şi obloane la toate ferestrele. Pe acoperişul, în două ape, era un luminator, un coş de fum şi, mai nou, o antenă de televiziune. În interior se intra din curte, printr-un antreu mic situat în casa scării, deasupra căreia era un foişor cu arcade şi coloane brâncoveneşti, şi un acoperiş conic. Arăta bine, casa!

Curtea era nu pre mare, atâta doar încât să încapă în ea super autoturismul nostru, o Dacie1100. Între casă şi gardul de la stradă, care semăna cu unul de cetate şi era acoperit de caprifoi, erau o tufă de liliac şi una de iasomie, şi multe flori, îngrijite de mama şi bunica. Nu lipseau de acolo ghioceii, albăstrelele şi zambilele, care înfloreau primăvara, petuniile, trandafirii, regina nopţii, care înfloreau după ele, şi crizantemele şi tufănelele, florile toamnei. Ne îmbătam cu mirosul lor! În spatele curţii era o grădină cu pomi fructiferi şi zarzavaturi de unde se intra în pivniţă, pe sub o boltă, coborând mai multe scări. Între curte şi grădină era un nuc uriaş, iar sub el un chioşc mărişor, cu o masă la care încăpeam toată familia şi unde ne plăcea să stăm la taclale şi la câte un şerbet şi cafea, în zilele toride de vară.

În 1948, casa ne-a fost naţionalizată, iar noi am devenit chiriaşi. Ni s-a băgat în spaţiu încă o familie, formată din trei persoane. A noastră număra patru: bunica, mama, tata şi eu. Prin urmare, în cele cinci camere ne înghesuiam şapte oameni. Norocul nostru a fost că după câţiva ani, capul familiei intruşilor a fost promovat pe linie de partid şi i s-a dat o locuinţă spaţioasă, în centrul oraşului. Graţie relaţiei bune pe care am avut-o cu el cât timp am stat împreună şi a influenţei şi relaţiilor pe care el le avea, nu ni s-au băgat alte persoane în spaţiu, ceea ce a fost un mare noroc pentru noi!

Strada noastră, pavată cu piatră cubică, urca şerpuit din spre cheiul Dâmboviţei, mai precis începând de la strada Antim, spre vârful dealului, până la intersecţia cu Strada Uranus, de la care i se trage numele cartierului. Denumirea ei vine fie de la cea de a şaptea planetă a Sistemului Solar, fie de la Zeul Cerurilor, al vechilor greci. Nu ştiu ce-a fost în capul celui care a botezat-o! Iarna, acoperită cu zăpadă, strada devenea un derdeluş excelent, pe care noi copiii nu ne săturam să ne dăm cu sania. În apropiere erau două derdeluşuri mai bune decât al nostru, unul pe strada Ecoului, iar altul pe strada Militari. Nu prea departe, erau cele două foste cazărmi din cartier: Alexandria şi Cuza. Nici una dintre ele nu era pe strada noastră, deşi ea se numea a Cazărmii! Între strada noastră şi Cazarma Alexandria s-a interpus, ulterior bănuiesc, strada Militari. Cazarma Cuza era între străzile Uranus şi Izvor, pe 13 Septembrie, nu departe de capătul străzii noastre, şi găzduia Regimentul de Gardă Mihai Viteazul, înfiinţat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tot acolo se aflau Muzeul Militar Central şi Teatrul Armatei. Muzeul se afla într-o clădire impozantă, fostă a Şcolii Militare de Infanterie, pe strada Izvor. Cadeţilor din anul întâi ai acestei şcoli li se zicea „puişori”, de unde şi denumirea de Puişor a străzii din cartier pe care erau încartiruiţi mulţi dintre ei şi a bisericii de pe acea stradă. Ceva mai la nord, era Stadionul Republicii.

În seara zilei de 4 martie, întreaga familie eram în camera cea mare de la parter, pregătiţi să luăm masa de seară. Înainte de a vă spune ce am mâncat ce am discutat la masă şi ce s-a întâmplat după aceea, e cazul să vă prezint pe toţi cei patru membrii ai familiei mele: bunica, Catinca Popescu, de 70 de ani, pensionară, fostă profesoară de istorie la Liceul Mihai Eminescu, de lângă Mănăstirea Antim, văduvă de 34 de ani; mama, Ruxandra Mureşan, 37 de ani, fiica ei, profesoară de limba română la Şcoala Generală nr.124 din cartier; tata, Emil Mureşan, 40 de ani, ardelean, inginer la Uzinele Vulcan din Bucureşti; eu, Cezar Mureşan, 14 ani, elev în clasa VII-a, la şcoala unde preda mama.

Încăperea aceea mare era sufragerie şi cameră de zi în acelaşi timp. Acolo mâncam când ne nimeream toţi acasă la ora mesei - de regulă duminicile, în zilele de sărbători şi seara -, la o masă masivă din stejar, înconjurată de opt scaune solide, cu spătar. În rest, mâncam în bucătărie, pe rând, fiecare funcţie de ora la care pleca sau se reîntorcea acasă.

Unul dintre scaunele de la masă, un fel de jilţ, avea un spătar mai înalt decât celelalte şi două braţe laterale de sprijin. Era pus la unul dintre capetele mesei şi era destinat şefului familiei. La vremea aceea, în el stătea bunica, pentru că după moartea soţului ei, Iorgu Popescu, în Rusia, în cel de Al Doilea Război Mondial, ea a fost cea care a preluat frâiele familiei şi a continuat să le deţină, de formă, şi după căsătoria mamei mele cu tata. De fapt, la vremea aceea ea era un fel de preşedinte onorific, iar tata unul executiv.

În cameră mai era o frumoasă sobă de teracotă, un bufet masiv şi vechi - pe care erau câteva bibelouri, iar în vitrina şi sertarele lui o mulţime de tăvi, farfurii, pahare şi tacâmuri preţioase - şi, de provenienţă mai recentă, o canapea, o bibliotecă, o măsuţă pe care trona un televizor alb-negru şi un fotoliu. Fotoliul era, de drept şi de fapt, tot al bunicii. Noi ceilalţi stăteam, când ne uitam la televizor, fie pe canapea, pe care încăpeam toţi trei, fie pe câte un scaun.

Pe unul dintre pereţii camerei, deasupra canapelei, era o panoplie mare pe care erau, într-o parte o flintă şi o sabie din timpul Războiului de Independenţă, la care a participat şi s-a distins stră-străbunicul meu Vintilă Stroescu, iar în cealaltă parte o puşcă şi un pistol din timpul Primului Război Mondial, aparţinând străbunicului Grigore Stroescu, tatăl bunicii. De o parte şi alta a ei erau portretele celor doi. A fost nevoie de o aprobare specială a comuniştilor, obţinută cu greu de bunica, pentru a păstra acest „arsenal” în casă. A obţinut-o după ce a descompletat, făcându-le nefuncţionale, flinta, puşca şi pistolul.

Pe un alt perete, deasupra bufetului, era portretul bunicului Iorgu Popescu, sub care sta, în permanenţă aprinsă, o candelă, iar pe ceilalţi pereţi se mai aflau un crucifix, o icoană, câteva tablouri şi poze de familie. Bunicul absolvise Şcoala de Infanterie de pe deal. Mama mi-a spus că bunica îl dezmierda zicându-i Puişor, iar la petreceri, mai ales de ziua lui, i se cânta „Puişor, măi puişor”, a lui Gică Petrescu.

După cum se vede, bunicii mei, toţi trei ofiţeri, au luptat în toate războaiele în care a fost antrenată România până acum. Doi s-au întors acasă, iar unul şi-a lăsat oasele la Cotul Donului. S-ar părea că eram o familie de războinici. În realitate, cu excepţia bunicii, toţi ceilalţi eram destul de paşnici. Prea paşnici!

Mesele noastre de seara erau, în general frugale. Bunica, care era şi bucătar şef şi ministru al alimentaţiei, se conducea după principiul: „Masa de dimineaţa mănânc-o singur, masa de prânz împarte-o cu prietenii, iar masa de seara da-o la duşmani" În seara aceea ni s-a servit câte o porţie moderată de mămăligă cu brânză, iar cine a vrut a putut bea şi un ceai de tei, gol, neîndulcit.

După masă, cei mari n-au avut altceva mai bun de făcut decât să se ia de mine. A început mama:

- Azi, în cancelarie, profesorul de istorie m-a chemat de o parte ca să-mi spună că în timp ce el le vorbea copiilor despre „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”, de la noi din ţară, subliniind meritul comuniştilor în iniţierea şi înfăptuirea ei, Cezar l-a contrazis spunând că la 23 August 1944 n-a fost nici o revoluţie ci doar un armistiţiu şi că meritul pentru realizarea lui e al regelui Mihai şi nu al comuniştilor. Profesorul era foarte speriat. Îi era teamă că Cezar şi noi am putea păţi ceva dacă ceea ce-a spus el în clasă va ajunge la urechile Securităţii. M-a întrebat, cine i-a băgat în cap ideile astea? Ce părere ai mamă?

- O părere bună că a reţinut ce i-am spus şi una proastă că n-a învăţat de la voi când şi unde nu-i cazul să spună ceea ce crede.

- Eu îmi închipuiam că ştie asta, a intervenit tata. Ce-a fost în capul tău? m-a întrebat pe mine.

- N-am putut să abţin, auzind atâtea minciuni, i-am răspuns.

- Asta ne-ar putea costa pe toţi cei de aici libertatea, a precizat tata. Auzim toţi minciuni, de dimineaţa până seara. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată când auzim una i-am contrazice pe cei ce ne-o spun? Am înfunda puşcăria, asta s-ar întâmpla.

- Eu cred că dacă toţi românii le-am băga mincinoşilor pumnul în gură atunci când mint, ar înfunda ei şi nu noi puşcăria, l-a contrazis bunica.

- Aşa e, i-a dat dreptate tata, dar înainte de a-i convinge pe toţi românii sau barem pe o mare parte dintre ei să facă asta, ar trebui să ne abţinem, pentru că altfel ne sinucidem.

- Ai dreptate, i-a răspuns ea. Sunt convinsă că Cezar va fi în stare să discearnă în viitor între ceea ce poate şi nu poate să spună şi să nu se mai lase pradă pornirilor de moment. Ce spui băiete?

- Am să încerc, am asigurat-o eu.

- Ba să o faci! m-a corectat ea, pe un ton ce nu admitea împotrivire.

- Am s-o fac, am asigurat-o eu.

Încă de când eram foarte mic, bunica în loc să-mi spună poveşti cu feţi frumoşi şi zâne, mă încânta cu legende despre trecutul şi vitejia românilor. După ce am început să învăţ istorie la şcoală, a început să-mi ţină adevărate lecţii de istorie, preocupată să corecteze ceea ce era inexact în ceea ce scriau manualele mele de istorie, falsificate de comunişti, sau în ceea ce ne spuneau profesorii.

La puţin timp după asta, scaunele pe care şedeam toţi au început să danseze cu noi, lustra din tavan să oscileze periculos, iar de afară să se audă un fel de muget.

- Cutremur! a zbierat tata. Toată lumea afară!

În câteva secunde, eu, mama şi tata eram în curte. Pământul ne fugea de sub picioare, pomii din curte se clătinau ca scuturaţi de furtună, antenele de pe acoperişuri zăngăneau, din cartier se auzeau strigăte, ţipete, plâns de copii şi urlet şi lătrat de câini. Lângă noi, înghesuiţi unii în alţii, a căzut o ţiglă de pe casă.

- În stradă! a comandat din nou tata, pornind spre uşa de la intrarea în curte, de mână cu mama iar ea de mână cu mine.

Strada era plină de lume, aşa cum nu am mai văzut-o decât în nopţile de Paşti, când ne întorceam de la Înviere, de la Biserica Spirea Veche, din capătul străzii.

- Unde-i mama?! a întrebat speriat tata, observând abia atunci lipsa bunicii.

S-a întors repede în curte, iar de acolo, sfidând orice pericol a intrat în casă. Eu şi mama, speriaţi amândoi, l-am urmat. În acel moment, iluminatul s-a stins, iar pământul a încetat să se mai bâţâie.

- Mamă! Unde eşti mamă? întreba, cu disperare în glas, tata. În camera în care pătrunsesem şi noi, adică eu şi mama, era întuneric. Nu se vedea nimic.

- Sunt aici, am auzit-o pe bunica răspunzându-i. Dar de ce te agiţi aşa? Au năvălit tătarii? Au dat turcii?

- E cutremur, i-a răspuns tata.

- Asta am observat şi eu, i-a răspuns ea. Şi ce mai e?

- Pericolul să se prăbuşească casa pe noi. Hai afară!

- Asta n-o să se întâmple niciodată. Nu-i ăsta primul cutremur prin care trece casa asta. Au fost mai multe şi de fiecare dată a rămas în picioare. Dacă vă e frică duceţi-vă voi. Eu rămân aici.

De frică, ne era frică la toţi, mai ales mie, dar în faţa curajului şi a hotărârii de neclintit a bunicii, ni s-a făcut ruşine la toţi, aşa că am rămas.

- Hai, plecaţi! Ce mai staţi pe gânduri? M-aţi mai lăsat o dată singură. O puteţi face şi a doua oară.

Deşi nu mai era cutremur, eu simţeam, de ruşine, că-mi cade tavanul în cap şi probabil că acelaşi lucru îl simţeau tata şi mama. „ Cum dracu, n-am observat că bunica nu ne-a urmat?!” mă întrebam eu, înciudat. Mai târziu am aflat că tata şi-a făcut un proces de conştiinţă şi mai aspru. El, în calitate de „căpitan” (executiv) al ambarcaţiunii noastre, ar fi trebuit să fie ultimul care să-i părăsească puntea.

Deşi, tata şi mama credeau că ar putea urma nişte replici chiar mai mari decât cutremurul iniţial, au rămas pe loc, înghiţând în sec reproşul bunicii. Eu, care credeam că totul s-a terminat, n-am avut nici o problemă să rămân. Câtva timp nimeni n-a mai rostit nici un cuvânt.

- Dar de ce stăm pe întuneric? Aprindeţi şi voi o lumânare, până o să vină curentul din nou, am auzit-o spunând pe bunica. Lumânările sunt în bucătărie, în sertarul de la masă, iar chibriturile sunt tot acolo.

Mama s-a dus în bucătărie şi s-a întors cu o lumânare aprinsă. Tata şi-a amintit că are sus, în dormitorul lui şi al mamei, o lanternă. Bâjbâind prin semiîntunericul din casă, s-a dus s-o caute şi s-a întors cu ea aprinsă.

- Cât aţi fost voi plecaţi, am auzit căzând ceva aici. I-a vedeţi, ce s-a întâmplat? ne-a cerut bunica

Tata a început să examineze camera. Căzuseră câteva cărţi din bibliotecă şi o vază goală, de pe bufet, care s-a şi spart. „Arsenalul” de pe perete era la locul lui, doar candela de sub portretul bunicului se stinsese. Pereţii erau intacţi. Nici urmă de vreo crăpătură.

- Aprinde candela! i-a ordonat bunica mamei.

Mama s-a executat imediat.

- Casa asta e atât de solidă, încât nici un cutremur nu va fi în stare s-o dărâme. Doar nişte oameni ticăloşi ar putea-o face, a zis bunica.

După asta, am prins curaj toţi, chiar dacă replicile care au urmat ne-au mai speriat puţin. Curentul a continuat să fie întrerupt în tot Bucureştiul, motiv pentru care n-am putut auzi de la radio sau televizor ce s-a întâmplat în Capitală şi în restul ţării.

- Cutremurul mi s-a părut la fel de puternic ca cel din 1940, dar am impresia că a durat ceva mai mult. Atunci, în Bucureşti a căzut blocul Carlton, au fost avariate alte câteva clădiri şi au murit cinci sute de oameni. Acuma s-ar putea ca pagubele să fie mai mari, ne- a informat bunica, care în toată noaptea aceea nu s-a mişcat din jilţul ei, cu toate că, deşi micuţă şi slăbuţă, era încă foarte activă şi sprintenă.

Nici noi, adică eu, tata şi mama, n-am dormit aproape deloc. Între timp revenise curentul, am deschis radioul din bucătărie, dar n-am aflat nici o veste despre cutremur.

Fac o paranteză ca să spun că în casă erau două radiouri. Unul în bucătărie, pe care bunica îl ţinea tot timpul deschis cât timp era acolo, şi altul în dormitorul părinţilor la care tata şi uneori şi eu ascultam Europa Liberă.

Eu şi tata am mai ieşit odată în stradă şi am discutat cu câţiva vecini, care fie nu îndrăzneau să reintre în casele lor, neconsiderându-le suficient de solide, fie ieşiseră ca şi noi să afle noutăţi despre urmările cutremurului. Acolo era şi domnul Petrescu, vecinul nostru, doctor la Spitalul Brâncovenesc, împreună cu gemenii Dan şi Dana, copiii lui, de aceeaşi vârstă cu mine, colegi de şcoală şi prieteni.

- De ce nu s-o fi dând nici o informaţie despre cutremur la radio? l-a întrebat tata pe domnul Petrescu.

- Probabil pentru că Ceauşescu e plecat în Africa şi cei rămaşi aici nu ştiu ce le e îngăduit să spună şi ce nu, i-a răspuns el.

- Unde-i acuma? l-a mai întrebat tata.

- În Nigeria.

Gemenii s-au apropiat de mine, iar Dan m-a întrebat:

- V-am mai văzut odată ieşind în stradă, apoi reîntorcându-vă imediat în curte. Ce s-a întâmplat?

- Am uitat-o pe bunica în casă.

- Nu se poate! a exclamat Dana. I s-a întâmplat ceva?

- Ei nu i s-a întâmplat nimic, dar nouă ne-a crăpat obrazul de ruşine.

- Nu se vede, mi-a trântit-o în faţă ea, foarte scandalizată.

Cei doi, care fuseseră de nenumărate ori la noi, ca de altfel şi eu la ei, o cunoşteau bine pe bunica şi o simpatizau foarte mult, aşa că nu i-am luat în nume de rău reacţia Danei.

- Sunt foarte curios să aflu care sunt urmările cutremurului în oraş şi în ţară, a spus Dan. Propun să mergem mâine dimineaţă în centru ca să vedem ce s-a întâmplat acolo. De acord?

- Şi cu şcoala ce facem? l-am întrebat eu.

- Nu cred că mâine se vor ţine cursuri. Toată lumea e speriată. Dacă totuşi se ţin, chiulim.

- De acord, i-am răspuns eu. Când sunteţi gata de plecare, chemaţi-mă şi pe mine.

În momentul acela, pe stradă a trecut un cerşetor sau călugăr, s-a oprit în dreptul părinţilor noştri şi l-am auzit spunând:

- E dezastru! Monstrul pe care a aşezat Dumnezeu pământul s-a mişcat în somn. L-am auzit răgind. Dacă se trezeşte, praful se alege de noi. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să nu se întâmple asta!

[AV1]<

JUDECĂŢI DE VALOARE ÎN ROMANUL „NU TE LĂSA!*

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Thu, 12 Dec 2019 07:33:00 +0000

Nu te lăsa!

1. Ia-o de la capăt! Nu te lăsa! Nu orice eşec în viaţă este o catastrofă.

2. Nu-i târziu să-ţi alegi alt drum în viaţă, dacă vei fi convins că este altul mai potrivit pentru tine decât cel pe care ai pornit iniţial. Sunt atâtea exemple de oameni mari, care au găsit succesul după ce şi-au schimbat cariera. Cehov, de exemplu, a renunţat la cariera de medic ca să scrie şi a devenit un mare scriitor.

3. Dacă vrei ceva cu tot dinadinsul şi pui şi osul la treabă, nu se poate să nu reuşeşti.

4. Anii trec repede, mai ales dacă eşti ocupat şi faci ceea ce-ţi place.

5. Mai facem şi ce ne obligă viaţa, nu numai ce vrem noi.

6. De câte ori treci peste o barieră, care foarte mult timp ţi se pare insurmontabilă, cum ar fi lăsatul de fumat, creşti în ochii tăi, prinzi curaj şi începi să crezi că de acolo înainte vei reuşi orice.

7. Într-o cursă de maraton, iau startul foarte mulţi, dar nu toţi ajung la linia de sosire. În viaţă lucrurile se petrec la fel, în sensul că nu toţi oamenii îşi ating scopul propus.

8. Nu-i e dat fiecăruia să ajungă foarte sus şi să realizeze lucruri extraordinare în viaţă. Totul e să le placă tuturor ceea ce fac, să se facă folositori, să fie cinstiţi cu ei însăşi şi cu ceilalţi.

9. Dacă cineva vrea cu tot dinadinsul ceva frumos şi cinstit, o mulţime de oameni îi sar în ajutor.

10. A-ţi ajuta un copil, este similar cu a sădi un pom iar apoi să ai grijă ca el să se păstreze sănătos şi să se dezvolte frumos.

11. Cine dezertează dintr-o tabără, fie că-i a ta, fie că-i a inamicului, e un trădător.

12. Oamenii însufleţiţi de un ideal nu sunt urâţi, indiferent cum arată. Îi face frumoşi lumina care le străluceşte pe faţă, datorită flăcării din interiorul lor.

13. Fără orgoliu nu reuşeşti nimic în viaţă. Dacă nu crezi în tine, cum o să creadă ceilalţi? Dacă nu crezi că vei realiza foarte mult, fii sigur că vei realiza puţin. Dacă nu crezi că eşti cel mai deştept, o să-şi bată joc de tine proştii, iar dacă nu eşti convins că eşti cel mai puternic, te vor învinge nevolnicii.

Literatură

1. Sunt tot atât de sigur că voi deveni scriitor, pe cât sunt de sigur că după orice noapte, subliniez după orice noapte, urmează zi.

2.Scriu, scriu şi iarăşi scriu, experimentez tot timpul şi sper că într-o zi voi putea zice „Evrica!”, după ce voi găsi ceea ce caut.

3. Meseria de scriitor e una ca oricare alta şi se învaţă scriind.

4. Oricine dotat cu o inteligenţă medie poate deveni scriitor, cultivându-se şi exersând, dar nu oricine poate deveni scriitor mare.

5. A fi scriitor mare înseamnă, pe lângă a scrie bine, să fii şi în stare să abordezi marile teme ale umanităţii, iar pentru asta trebuie să fii inteligent şi cult. Mai e nevoie şi ca literatura s-o pui mai presus de orice, încă din fragedă pruncie, şi să ai talent.

6. Talentul unui scriitor constă în imaginaţie şi în ştiinţa de a crea personaje şi situaţii, în arta de a povesti.

7. O altă condiţie pe care trebuie s-o îndeplineşti ca să devii scriitor e să-ţi placă să scrii. Dar nu aşa ca o sumedenie de alte lucruri care îţi plac. Să-ţi placă mai mult decât orice. Să simţi la un moment dat că fără asta nu poţi trăi.

8. Am constatat că mulţi scriitori nu reuşesc să comunice în patru pagini cât reuşeşte Păstorel s-o facă în patru versuri.

9. Sadoveanu continuă să rămână un mare scriitor. Am putea zice: un scriitor mare, cu un caracter mic sau un scriitor mare, dar un om mic.

10. Aş continua să scriu şi în cea mai neagră mizerie dacă n-aş avea încotro, dar nu sunt făcut din stofă de martir, îmi doresc, totuşi, o viaţă decentă.

11. Marele neajuns al unora dintre criticii vremii este că nu au caracter.

12. Azi (în comunism n.n.) un scriitor la modă e unul care pupă în cur pe cine trebuie, când trebuie.

13: Marii scriitori înregistrează involuntar ce văd şi trăiesc, iar ulterior le revarsă în operele lor.

14: E uşor să fii publicat (în comunism n.n.) dacă ai un pic de talent, îţi lipseşte şira spinării şi ai deja un nume.

15. În ceea ce priveşte amănuntele, depinde de felul lor şi de cum le foloseşti în ceea ce scrii. Ele trebuie să facă scrisul mai interesant şi să înfrumuseţeze textul, aşa cum sumedenia de personaje, în fel de fel de atitudini, fac interesante şi frumoase tablourile celor doi Pieter Bruegel, iar comparaţiile şi alte figuri de stil îl colorează.

16. A spune ceva într-o carte nu înseamnă a şti şi a povesti tot felul de istorii şi istorioare pe carele-ai trăit sau le-ai auzit de la alţii, ci a fi în stare să-ţi dai cu părerea , adică să ai nişte puncte de vedere valabile, despre aproape tot ce e în legătură cu viaţa şi lumea care te înconjoară.

17. Istoriile şi istorioarele le putem inventa noi, dar amănuntele de viaţă cu care trebuie să le umplem , nu le putem lua decât din experienţa noastră.

18. Devii scriitor, în înţelesul deplin al cuvântului, când trăieşti din scris, chiar dacă până atunci ai mai publicat ceva.

19. Inginerii construiesc maşini şi maşinării, scriitorii, la fel ca şi Dumnezeu, creează oameni şi lumi.

20. Un scriitor adevărat trebuie să fie cult, pentru că aşa cum talentul dă strălucire operei literare, cultura îi dă profunzime.

21. Una e să-i placă literatura şi alta să devii scriitor.

22. Ca să devii romancier, un romancier bun, trebuie să-ţi concentrezi toate forţele pentru asta, într-un efort fantastic, care poate dura decenii, şi să renunţi la orice te-ar împiedica s-o faci.

23. Când apariţia unei cărţi stârneşte controverse, foarte multe persoane se grăbesc s-o citească.

24. Pe un scriitor, mai ales dacă e începător, îl poţi da oricând gata cu nişte aprecieri laudative la adresa scrierilor lui, sincere sau fabricate.

25. În timp ce citeam (Patul lui Procust” parcă mă masturbam, atât de mult mi-a plăcut.

Religie

1.Dumnezeu e o noţiune supra raţională, care nu poate fi cuprinsă într-o formulă sau definiţie ştinţifică şi nici nu poate fi pătrunsă de o minte lipsită de har.

2. Fără credinţă, fără speranţa în viaţa de apoi, oamenii nu ştiu pentru ce trăiesc. De fapt, trăiesc degeaba.

3. Atunci când loveşte în nevinovaţi, Dumnezeu ori e rău, ori nu judecă, ori nu există.

4. Dumnezeu nu se amestecă în ce li se întâmplă oamenilor. Tot ce păţesc aceştia este potrivit cu legile pe care El le-a făcut, care acţionează implacabil, fără duşmănie sau milă şi cărora nu li se poate opune.

Comuniştii despre comunism

1. S-a dovedit că indivizii cu origine nesănătoasă nu se pot ataşa sincer de regimul comunist şi dacă azi doar ne ironizează, mâine, dacă li se va da prilejul, vor da în el. Faţă de ei trebuie luate, din timp, măsuri şi cea mai bună măsură este izolarea lor.

2. Cei care spun glume aşa zise „copilăreşti”, dar de fapt îşi bat joc de regimul de democraţie populară, sunt duşmani ai clasei muncitoare. Nu merită nicio milă!

Alţii despre comunism

1. Nu-i de şagă cu comuniştii: ai zis sau ai făcut ceva împotriva lor, te-ai ars!

2. Comuniştii o să demoleze statuile regilor şi o să radă înscrisurile cu ei, oriunde s-ar afla ele. Dacă, Doamne fereşte, s-ar instala comunismul şi în Egipt, ar fi în stare să dărâme piramidele, ca să-i şteargă pe faraoni din memoria oamenilor.

3. Teama comuniştilor că s-ar putea strecura duşmani printre ei era atât de mare, încât luau drept duşmani şi pe cei cere nu le erau.

4. Dacă nu studiai marxismul în Politehnică, riscai să nu fii în stare să alegi cheia fixă cu care să strângi sau să slăbeşti un şurub.

5. Comuniştii pun mare preţ pe literatură. Au nevoie de ea ca să cucerească masele.

Revoluţie

1. Toate revoluţiile au fost nemiloase şi nedrepte din punctul de vedere al victimelor sau a observatorului imparţial.

2. Toate revoluţiile au adus cu ele câteva lucruri bune, dar şi teroarea. Au întemniţat, omorât şi distrus fără discernământ. La revoluţie „întâi se taie şi apoi se numără”. Dar ceea ce e şi mai urât este că , în setea lor de putere, capii revoluţiilor s-au omorât şi se omoară unii pe alţii.

Femei, dragoste şi sex

1. Femeile sunt pentru bărbaţi o permanentă ispită. Aşa le-a făcut Dumnezeu. Şi dacă le-a făcut aşa, ar fi păcat ca ei să nu răspundă la provocare.

2. La toţi ne vine rândul să facem dragoste, dacă suntem oameni sănătoşi.

3. Nu-i nici un păcat să te culci cu o femeie nemăritată, dacă nici tu nu eşti însurat şi dacă vrea şi ea.

4. Cel mai îndrăgostit cedează.

5. Cei care, în decursul timpului, s-au culcat cu mai multe femei le-au uitat pe toate. Ele n-au însemnat pentru ei mai mult decât o plăcere momentană, la fel ca o mâncare bună sau un vin bun de care au avut parte. Femeia cu care ne căsătorim însă trebuie să însemne totul pentru fiecare bărbat şi mai presus de ea ei n-ar trebui să pună niciodată o alta, chiar dacă, accidental, se furişează câte una în viaţa lor.

6. Chimia dintre sexe nu ţine cont de rasă, religie sau naţionalitate

7. Gravitaţia şi atracţia între sexe nu pot fi anulate..

Ingineri

1. Inginerii, spre deosebire de alţi titraţi, născocesc mereu şi fac ceva pipăibil. Nu există meserie mai frumoasă, dar şi în meseria asta, sunt „muţi veniţi, puţini chemaţi”.

2. Ingineri adevăraţi sunt doar proiectanţii, pentru că ei creează.

3. Inginerii sunt cei cărora li se datorează toate binefacerile civilizaţiei contemporane: electricitatea, trenul, tramvaiul, automobilul, radioul, cinematograful şi multe altele.

Corupţie

1. Bate, dinspre Balcani, de câteva secole, un vânt infestat cu microbul corupţiei. Nici Dunărea şi nici virtuţile noastre nu sunt un obstacol pentru el. Încet, încet a trecut şi Carpaţii.

2. N-o să scăpăm niciodată de corupţie, decât dacă ne mutăm cu ţară cu tot într-un alt climat.

Bogaţi

1. Nu cred că există oameni bogaţi fericiţi. Mai ales cei care-şi fac singuri averea nu pot fi fericiţi. De cele mai multe ori se îmbolnăvesc şi trag de o boală toată viaţa.

2. Momentele de satisfacţie ale oamenilor bogaţi, adunate toate la un loc, nu fac cât fericirea unui om simplu şi înţelept, care nu are pretenţii exagerate de la viaţă şi ştie să preţuiască şi să se bucure de ceea ce avem toţi la îndemână.

Vise

1. Visele au legătură cu realitatea. Provin din ea, sunt uneori o continuare a ei, iar alteori un răspuns la o întrebare ce ne frământă, o rezolvare a unei probleme încurcate sau un avertisment, desigur totul mai mult sau mai puţin codificat.

Nobili

1. Cincizeci la sută dintre ardeleni se consideră nobili, deşi dacă strămoşii lor, cei care au fost înnobilaţi de principii sau regii unguri pentru merite militare, ar fi fost dezbrăcaţi, s-ar fi constatat că aveau izmenele rupte în cur, iar după înnobilare au reuşit cel mult să şi le cârpească.

Înjurătură

1. „Te bag în pizda mă-tii!” e o înjurătură naţională românească, marcă înregistrată. Am supt-o toţi de la ţâţele mamelor noastre şi uzăm de ea în multe împrejurări. E o ipocrizie să te formalizezi când o auzi sau o vezi tipărită.

Fotbal

1. Meciurile de fotbal între două ţări sunt confundate de spectatori cu o confruntări armate între ele. La un meci România –Ungaria e ca şi cum miza lui ar fi Transilvania.

Ruşi

1. Ruşii n-au fost niciodată aproape de inimile românilor, care de-a lungul Evului Mediu au stat între ei şi turc, ca între fălcile unui monstru, cu teama că ar fi putut fi înghiţiţi în orice moment de către unul din ei.

2. Prietenia româno-sovietică? Dragoste cu sila.

Matematică

1. Ca să înveţi matematica, ai nevoie doar de o inteligenţă medie, de o memorie logică bună şi de stăruinţă. Nu există materie mai logică!

Turnătorie şi oţelărie

1. Dante s-a simţit, cu siguranţă, mai confortabil în infern decât s-ar fi simţit într-o turnătorie sau oţelărie.

Strângeri de mână.

1. Am încredere în oamenii care-mi strâng bărbăteşte mâna şi mi se uită în ochi atunci când o fac. N-am încredere în cei care mi-o întind moale, a lehamite, nu mi-o strâng deloc şi se uită în altă parte. Aştia nu dau doi bani pe mine.

Mahala

1. Mahalaua e un fel de sat lipit de oraş.

* Extrase de Ana Vanca

ROMANUL UNEI MATURITĂŢI SCRIITORICEŞTI: „NU TE LĂSA!”, recenzie** de Adrian Popa

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Wed, 27 Nov 2019 09:31:00 +0000

S-a întâmplat – nu o dată – ca producţia de debut a unui scriitor să fie capodopera vieţii lui. Alţi scriitori au produs în perioadele lor de creaţie, opere tot mai valoroase de la apariţie la apariţie atingând nivelul cel mai ridicat al măiestriei literare proprii de abia la senectute sau pe aproape. Aceştia din urmă se perfecţionează prin scris şi sunt preocupaţi de formarea „profesională” în acest meşteşug, informându-se neobosit din tot ce s-a scris despre secretele acestuia, de la critici literari autohtoni până la scriitori laureaţi ai Premiului Nobel.

Din această categorie face parte şi inginerul Artemiu Vanca*, sălăjean de origine, oltean prin cea mai mare parte a vieţii active şi bucureştean în retragere (partea din urmă a vieţii profesionale şi pensionatul), care la început de octogenariat, ne-a oferit bucuria unei lecturi elevate: romanul „Nu te lăsa!”.

Structurat după regulile literaturii epice, beneficiind de o experienţă trăită şi de exploatarea literară a conjuncturilor conexe din aceeaşi perioadă cu cea în care se desfăşoară acţiunea romanului, opera cea mai recentă a lui Artemiu Vanca este fără îndoială dovada maturităţii scriitoriceşti a autorului. Dacă în prima sa carte - cu acelaşi erou Cornel Straja – avem de a face cu nişte amintiri din copilărie - injectate şi cu ceva ficţiune - mai degrabă decât cu un roman, cum îndrăznea să-l definească proaspătul scriitor, în această carte, beneficiind de harul de povestitor al autorului dovedit pe tot parcursul desfăşurării formării sale scriitoriceşti şi de paşii făcuţi (alte „romane” din saga elevului Cornel Straja, cărţi de proză scurtă sau povestiri de conservare în amintire a locurilor şi oamenilor din satul locuinţei de la ţară) s-au adăugat şi celelalte atribute ale unui scriitor nu numai „de dicţionar”.

În primele capitole ale romanului aflăm motivaţia prezenţei eroului principal Cornel în Bucureşti: eşecul la examenul de admitere la Politehnică. Descris ca o tragedie, evenimentul e într-un anume fel benefic pentru eroul nostru (în spatele căruia se află scriitorul - fără însă să se confunde cu el - care exploatează în carte propria experienţă de viaţă), dacă ar fi să luăm în calcul doar alegerea titlului şi imboldul acţiunilor personajelor: NU TE LĂSA! Absolvent al unei şcoli medii tehnice din Cluj (a se vedea romanul anterior „Poate îngerii”) eroului nostru nu i-a fost greu să găsească serviciu într-o uzină bucureşteană, unde complexitatea relaţiilor umane, diversitatea caracterelor dintr-o colectivitate mare i-au oferit viitorului scriitor un bagaj documentar generos, iar viitorului inginer (mai ales în studenţie) un plus de experienţă, de afinitate cognitivă faţă de tehnică.

Demonstrată şi în romanele anterioare, arta de a crea personaje veridice, caractere bine conturate este prezentă permanent în construcţia operei. Papa (alias subinginerul Ionescu), Nicolae, Flavia, Ioana şi ceilalţi eroi sunt atât de vii, iar situaţiile în care sunt puşi îi valorifică precum subiecte de reportaj. Neştiind cât şi unde este experienţă de viaţă sau ficţiunea scriitorului te laşi furat de naraţiune, confundând-o cu o ştire din ziar. Personal, când – la prima lectură – am aflat de moartea Ioanei, am considerat-o „ucidere cu premeditare” şi l-am urât efectiv pe autor. La fel, când Papa îi povestea lui Cornel despre fostul patron al uzinei, m-am trezit intervenind în conversaţie, reproşându-i şefului de serviciu că exagerează atributele pozitive, omiţând total pe cele negative. precum colaborarea cu Carol al II-lea în afaceri de stat („procesul Skoda) ceea ce denotă cât de tare te prinde autorul în acţiunea romanului.

Bine înţeles că portretul cel mai studiat, cel mai „întors pe toate feţele” este cel al lui Nicolae Dragu, absolvent de liceu, angajat ca strungar în uzină, un tânăr cu personalitate, care impresionase prin ambiţia declarată de a deveni scriitor şi care se lupta pentru asta. Pe parcursul derulării acţiunii romanului au loc mai multe întâlniri între Cornel şi Nicolae, tot atâtea prilejuri de schimbat păreri, de confruntare de idei, pornite din obsedanta dorinţă a primului (de fapt a amândurora la acea dată) de a deveni scriitor: la Sculărie (unde s-au cunoscut), la căminul de nefamilişti, la Spitalul Brâncovenesc, la cenaclul literar ad-hoc de la restaurantul „Rogogina”, la locuinţa popii (tatăl lui Nicolae) din strada Mărţişor.

Cu ştiinţă sau instinctual, autorul foloseşte în redarea discuţiilor dintre ei o anume fenomenologie narativă în dialog, pe care am întâlnit-o şi la alţi scriitori „cu state vechi de serviciu”. Exprimarea mai mult sau mai puţin filozofică, a unor păreri ale competitorilor, oferă concepte de viaţă, despre artă în general şi despre literatură în special, proprii eroilor romanului.

Subscriem la aprecierile distinsului profesor Eugen Velican cum că în roman „faptele sunt preferate psihologiei, epicul domină analiza”, dar ne abţinem în a-l susţine în privinţa încadrării într-un anumit tip de roman: „doric” (de care, grecesc sau roman?) sau „ionic”, neputând încă îţelege profunzimea definiţiilor „marelui critic”, precum şi aceea de „scriitor de dicţionar” care-i aparţine tot acestuia.

În această prefaţă, domnul profesor Velican face un superb rezumat al romanului, ceace ne-a scutit de o trebă la care e obligat orice recenzor, lăsându-ne mai multă largheţe pentru unele aprecieri privind modalităţi scriitoriceşti – unele poate chiar inovatoare – folosite de autor în construcţia romanului. Spre exemplu, în alegerea numelor personajelor, pe directorul uzinei îl numeşte Putină în loc de Putinică, care era numele său în viaţa reală, neadmiţând – conform unui concept propriu de etică – ca hidoşeniile umane să capete diminutive.

Este evidentă intenţia programatică a autorului de a plasa acţiunea romanului în perioada istorică respectivă, punând amprenta evenimentelor sociale, culturale, politice pe episoade din viaţa eroilor. Îi reuşeşte aceasta prin înserări de „ştiri” culese din presa vremii, deşi se vor găsi voci critice care să compare aceste „aduceri în memorie” cu nişte colaje de articole din ziare. Practic vorbind, o rememorare a evenimentelor din deceniul în care se desfăşoară acţiunea ajută cititorul să recreeze atmosfera epocii, să înţeleagă sensul acţiunilor eroilor. Mărturisesc că – deşi mă număr printre contemporanii „obsedantului deceniu” (n-or mai fi fost şi altele la fel de obsedante?!) – nu făceam legătura cu evenimentele circumscrise şi descoperirea acestor conexiuni mi-a făcut plăcere.

Poate că – în buna sa intenţie – autorul trebuia să insiste pe includerea acestor inserturi în acţiunea romanului, în preocupările personajelor, să le integreze literar operei. O conexiune de genul „Deşi student la Politehnică, pe Cornel continua să-l intereseze....” pare o cusătură facilă, forţată (capitolul LI)

Fragmentarea cărţii în „capitole”, pe criterii asemănătoare celor din operele dramatice, deşi face lectura mai facilă, pare exagerată. Multe dintre aceste părţi componente ar fi putut fi comasate (spre exemplu cele referitoare la vizita mamei lui Cornel la Bucureşti) sau integrate (cele mici în cele de mai multe pagini).

Lăudabilă strădania autorului de a căuta şi găsi citate inspirate, potrivite capitolului respectiv. Aceste moto-uri n-ar fi trebuit să oblige însă la renunţarea la titluri concise şi evocatoare pentru conţinutul „poveştii” care urma. Ar fi fost comod şi pentru cititorul care voia să revadă un anume fragment şi ar fi dat o ală faţă cuprinsului, sporindu-i „valoarea de întrebuinţare”.

Romanul „Nu te lăsa!”, în întregul său, este o operă literară valoroasă, o frescă a societăţii româneşti (mai ales bucureştene) din deceniul şase al al ultimului secol al mileniului doi, el putând fi socotit romanul unei tinereţi frustate.

Creşterea măiestriei scriitoriceşti a inginerului Artemiu Vanca, de la primul său roman, „Comoara din Dealul Magiarului”, din 2009, prin cei zece paşi: şase romane, trei cărţi de proză scurtă şi un volum de „legenede”, inclusiv prezenta apariţie editorială, excelent îngrijită de „Caiete Silvane”, bazându-se pe această „acumulare cantitativă” (zece cărţi în zece ani), i-a permis „saltul calitativ”.

De menţionat şi îmbunătăţirea atitudinii autorului faţă de propria-i operă în elaborare, observat prin comparea manuscrisului cu cartea: o mai mare atenţie privind părţi ale romanului deja scrise, cu revenire asupra unor pasaje, chiar unor capitole, intervenţia în final cu unele adăugiri (completări), un mare respect acordat corecturii.

Rezultatul a fost pe măsura investiţiei: un roman care îmbogăţeşte zestrea literaturii epice româneşti contemporane şi care recreează atmosfera societăţii noastre dintr-o perioadă mai puţin tratată. Aceasta ne dă garanţia unor viitoare izbânzi literare ale inginerului octogenar Artemiu Vanca, având în vedere şi vigoarea sa creativă manifestată în preocupările sale sălăjene având ca menire promovarea şi cinstirea valorilor locale.

Elogiind încă odată meritele Editurii „Caiete Silvane” din Zalău, precum şi ale prefaţatorului gorjean, profesorul şi exigetul Eugen Velican, prevestim o bună primire a cărţii de marele public (semne de bun augur au apărut pe Internet, la primele lansări de carte care au avut loc).

Sperăm că - pe linia atitudinii profesionale faţă de propria-i producţie – scriitorul se gândeşte deja la o nouă ediţie a romanului „Nu te lăsa!”, precum şi la altele noi. De ce nu la o continuare a sagăi tânărului Cornel Straja?

În ceeace-l priveşte pe scriitorul Artemiu Vanca, dă-i Doamne sănătate şi ţine-i bunele obiceiuri!

*Artemiu Vanca s-a născut în anul 1936, în satul Bănişor, judeţul Sălaj. Este de profesie inginer şi locuieşte în Bucureşti. A scris şi publicat versuri, eseuri, impresii de călătorie, cronică dramatică, cronică literară, proză scurtă şi romane.

De acelaşi autor: Comoara din Dealul Magiarului (roman, Editura Contrast, Bucureşti, 2009); Secretul comorii (roman, Editura Contrast, Bucureşti, 20109; Comorile de sub Meseş (roman, Editura Contrast, Bucureşti, 2011); Iubirile băieţilor din Valea Banului (roman, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012); Nobilul proprietar (povestiri, Editura Afereana, Bucureşti, 2012); Zori întunecate (roman, Editura Arefeana, Bucureşti, 2013); Poate îngerii (roman, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015); Caleidoscop nostalgic. Oameni şi întâmplări (povestiri, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017); Legendele Bănişorului (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017).

** Recenzia a apărut în revista "Mecanicii 61"/ Anul 15, nr.157, noiembrie 2019

SAPIENS. SCURTĂ ISTORIE A OMENIRII (I)* De Yuval Noah Harari

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Tue, 03 Sep 2019 08:01:00 +0000

Auzisem despre cartea devenită bestseller şi tradusă deja în peste patruzeci de limbi. La puţin timp după asta, am primit-o prin e-mail de la cineva, în format PDF, şi am răsfoit-o. Mi s-a părut interesantă, ceea ce m-a determinat ca văzând-o la o gheretă din Obor să o cumpăr la preţ redus. Tocmai îmi făcusem un test ADN şi aflasem ceva despre moştenirea mea genetică şi eram curios să aflu mai multe despre strămoşii meu primordiali. Ei bine, am aflat destul de multe despre ei, adică despre Homo sapiens (omul înţelept)), dar nu numai cum au apărut, acum 200.000 de ani, ci şi cum evoluat de atunci până azi şi chiar ce i/ni s-ar putea întâmpla în viitor.

Lectura cărţii m-a prins repede şi a sfârşit prin a mă fascina. Autorul ei, Yuval Noah Harari, este evreu, profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, nu are decât 43 de ani (avea doar 38 când a scris cartea). M-a impresionat enciclopedismul lui şi modul cursiv şi legat în care povesteşte, de parcă ar fi avut totul în minte, şi l-a aşternut pe hârtie dintr-o suflare, fără să simtă nevoia să-şi consulte fişele, dacă o fi avut (precis a avut). În plus, în textul lui am descoperit şi un anume fel de umor, care-l face , pe alocuri, pe lângă foarte interesant şi plăcut.

Redau, foarte pe scurt, ce am aflat despre originile mele. Mă trag din maimuţă (posibil din cimpanzeu, gorilă sau urangutan). Din ele a evoluat, genul Homo (om), acum 2,5 milioane de ani, în Africa de Est, din care au evoluat, după aceea, în timp îndelungat, mai multe specii printre care Homo neanderthalensis şi, mult mai târziu, Homo sapiens. Acum 70.000 de ani Homo sapiens s-a răspândit în Peninsula Arabică, iar de acolo în Europa. Peste tot în drumul lor au dat peste neanderthalieni ajunşi acolo cu 430.000 de ani mai înaintea lor, pe care în parte îi suprimă iar în parte se încrucişează cu ei.

ADN-ul europenilor este între 1şi 4% de provenienţă neanderthaliană. În ADN-ul meu, 1,5% este de provenienţă Orientul Mijlociu şi s-ar putea să fie neanderthalian. Deci, până aici, eu îi am strămoşi atât pe sapiens cât şi pe neanderthalieni.

Străbunicii noştri (ultimii doi din dreapta: Homo neanderthalensis, Homo sapiens)

Mă abat puţin de la carte ca să vă comunic că etnicitatea mea arată astfel: 54% balcanică, 21,6% est-europeană, 20,4 % italiană, 2,5 % nord şi vest-europeană. Românii au, în medie, următoarele etnicităţi: 86,1% balcanică, 33% est-europeană, 7,9% italiană, 15,5% nord şi vest-europeană, 5,6% Orientul Mijlociu. Nu-mi explic de ce etnicitatea mea italiană e de aproape trei ori mai mare decât cea pe ţară! Prin urmare, suntem toţi un mare amestec de etnii. Concluzia mea este că etnicitatea balcanică ni se trage de la faptul că trăim în Balcani, cea est europeană din faptul că suntem situaţi în Estul Europei, cea italiană de la romani, cea nord şi vest-europeană de la năvălirile barbare, cea din Orientul Mijlociu de la neanderthalieni până la 4% şi de la evrei de la 4 la 5,6%. Am aflat şi că am posibile neamuri pe tot globul pământesc, adică am părţi comune de ADN co aproape 1000 de oameni răspândiţi prin aproape toate ţările de pe glob. Am aflat şi cum le cheamă pe „neamurile” mele şi alte amănunte despre ele.

O curiozitate: ungurii, care se bat în piept cu originea lor sud-asiatică, sunt doar 1,3% sud-asiatici. În rest sunt, ca şi noi, balcanici, est europeni, nord-vest europeni, italieni etc. Nimeni nu mai e ce a fost la începuturi.

Revin la carte. Cert este că neanderthalieni dispar în urmă cu 30.000 de ani iar Homo sapiens a continuat să cucerească lumea iar începând cu 13.000 de ani în urmă, n-a mai existat o altă specie umană în afara lor. Nu e de mirare că în decursul a zeci de mii de ani ei au reuşit să străbată distanţe imense. Autorul dă următorul exemplu: „Dacă o ceată de vânători culegători se scinda odată la fiecare 40 de ani, iar grupul care se forma migra pe un teritoriu aflat la 100 de kilometri spre est, distanţa dintre Africa de Est şi China putea fi acoperită în circa 10.000 de ani.”

Revoluţia Cognitivă

O dată cu plecarea lui Homo sapiens din Afica, începe aşa zisa Revoluţie Cognitivă (a cunoaşterii). Sapiens cunoşteau deja focul. Între 70.000 şi 30.000 de ani în urmă, ei inventează ambarcaţiunile, lămpile cu ulei (grăsime), arcurile, săgeţile şi acul (esenţial pentru a coase haine călduroase). Din această perioadă datează şi primele obiecte de artă şi bijuteriile, religiile, comerţul şi stratificarea socială. Autorul consideră că Revoluţia Cognitivă a avut loc ca urmare a unor mutaţii genetice întâmplătoare, care au modificat structura creierului sapiens-ilor şi le-a conferit acestora mai multe capacitaţi, care i-au ridicat deasupra celorlalte specii umane. În primul rând, le-a conferit o vorbire mult evoluată faţă de stadiul anterior şi faţă de alte specii, care le-a permis planificarea şi executarea unor acţiuni complexe şi constituirea lor în grupuri până la 150 de indivizi, cu legături mai puternice între ei, cooperarea cu străinii şi inovaţii rapide în privinţa comportamentului social. Astfel de mutaţii genetice n-au mai avut loc de atunci până în prezent. Evoluţia sapiens-ilor se pare că s-a terminat şi că istoria şi-a declarat independenţa faţă de biologie.

Cu 12000 de ani în urmă,a avut loc Revoluţia Agricolă. Înaintea acesteia, sapiens a dresat câinele şi a continuat să trăiască ca vânător-culegător, iar numărul lor de pe întreaga planetă se apreciază că nu depăşea populaţia oraşului Cairo de azi (9,5 milioane locuitori). Ei erau mai puţin supuşi la înfometare şi malnutriţie decât ţăranii de mai târziu şi erau mai înalţi şi mai sănătoşi decât aceştia. Sufereau mai puţin din cauza bolilor infecţioase (variola, rujeola, tuberculoza) de care s-au molipsit mai târziu, de la animalele domestice. Aveau obiceiul să-i abandoneze şi chiar să-i ucidă uneori pe bătrânii sau infirmii care nu puteau ţine pasul cu ceata. Înseamnă că nu aveau principii morale, sau chiar dacă avea, nu semănau cu ale noastre de azi. Atât bărbaţii cât şi femeile puteau să-şi schimbe partenerii după voie. Să nu fi existat atunci masculi alfa care să deţină monopolul fecundării femelelor? Nu-mi vine să cred. Credeau că plantele şi animalele au conştiinţă şi sentimente şi pot comunica direct cu oamenii (animism). Sunt tentat să cred şi eu asta, mai ales referitor la animale. Erau violenţi şi se războiau între ei. Trăind cu fructe şi vânat şi călătorind de ici acolo continuu au modelat lumea din jurul lor. „Au fost forţa cea mai importantă şi mai distructivă pe care a produs-o vreodată regnul animal”, e de părere autorul. Asta, după părerea mea, continuă el să fie şi azi, adică un fel de criminal, având în vedere câte animale sacrifică pentru a se hrăni şi câte păduri distruge pentru a se încălzi sau a face din lemnul lor case, mobilă şi hârtie. Se dă următorul exemplu: Maorii au colonizat Noua Zelandă acum 8000 de ani şi în câteva secole au făcut să dispară majoritatea megafaunei locale şi 60% din toate speciile de păsări. Homo sapiens e considerat a fi fost un ucigaş ecologic în serie. Ei sunt într-o măsură mult mai mare responsabili de dispariţia unui mare număr de specii de animale decât condiţiile climatice care s-au schimbat şi ele. În cursul ultimului milion de ani, a existat o glaciaţiune la fiecare 100.000 de ani. Ultima dintre ele s-a întins de acum 75.000 de ani până acum 15.000 de ani. Glaciaţiunile au făcut iniţial să scadă nivelul oceanului planetar apoi să crească din nou. Aceasta a determinat ca între continentele şi insulele actuale să existe la un moment dat fâşii mari de uscat care au putut fi parcurse de cetele de vânători-culegători.

Revoluţia Agricolă

În timpul Revoluţiei Agricole, acum circa 10.000 de ani, sapiens au început să se dedice manipulării câtorva specii de animale şi plante: grâul şi caprele au fost domesticite până la aproximativ 9000 î.Hr., mazărea şi lintea în jurul anului 8000 î.Hr., măslinii până în 5000 î.Hr., caii până în 4000 î.Hr., viţa de vie până în 3500 î.Hr. Până în anul 3500 î.Hr., valul principal al domesticirii era încheiat. O serie de domesticiri s-au produs în anumite părţi ale globului şi s-au răspândit peste tot mult mai târziu. Este cazul porumbului şi fasolei domesticite în America Centrală, a cartofului domesticit în America de Sud, orezul, meiul şi porcii domesticiţi în China. În paralel cu agricultura a apărut păstoritul şi triburile de păstori. Nu se ştie cine a domesticit prima oară găină, devenită azi, cea mai răspândită pasăre din toate timpurile. Vacile porcii şi oile domestice sunt pe locurile doi, trei şi patru dintre cele mai răspândite mamifere mari din lume. „Revoluţia Agricolă a fost o mare binecuvântare pentru găini, vaci, porci şi oi”, spune autorul. Nu este însă deloc de invidiat condiţiile barbare în care trăiesc ele azi, în combi natele de profil, pentru a le forţa să producă cât mai multe ouă, lapte sau carne. Nu la fel de binecuvântată a fost pentru om nici această revoluţie şi nici cele care i-au urmat, susţine autorul, care, dacă i-ar sta în putinţă, credem că s-ar întoarce la condiţia de vânător-culegător a strămoşilor lui şi ai noştri. Acum, după ce a scris această carte, consider că şi-a îndeplinit misiunea principală hărăzită de nu ştiu cine şi e liber s-o facă.

Până în secolul I d.Hr., marea majoritate a oamenilor din cea mai mare parte a lumii erau agricultori. Erau expuşi capriciilor naturii. „Dacă era secetă sau avea loc o invazie de lăcuste sau dacă o ciupercă infecta specia care constituia alimentul de bază, ţăranii mureau cu miile şi milioanele.” Totuşi, sapiens n-au dispărut ci, din contră, au continuat să se înmulţească, şi să alerge după o viaţă mai uşoară. „Goana după o viaţă mai uşoară a dus la o viaţă plină de greutăţi, şi asta nu s-a întâmplat pentru ultima oară. Ni se întâmplă nouă astăzi…. Progresul ne-a accelerat de zece ori ritmul vieţii şi ne-am făcut zilele mai stresate şi mai agitate…Goana umanităţii după o viaţă mai uşoară a eliberat forţe uriaşe de schimbare care au transformat lumea în moduri pe care nimeni nu le-a anticipat sau dorit”, spune autorul

Societăţile de agricultori preistorice, în paralel cu agricultura, au construit, nu ştim exact cum şi în ce scop, structuri monumentale cum este Stonehenge din Marea Britanie, datând din anul 2500 î.Ch, pe care am avut prilejul să-l văd în anul acesta, fără să reuşesc să rezolv enigmele legate de el. Poate data viitoare. Vânătorii –culegători, au construit şi ei, în anul 9500 î.Ch, structurile de la Göbekli Tepe din Turcia, constând din stâlpi monumentali de piatră decoraţi cu gravuri spectaculoase. „Doar un sistem religios sau ideologic sofisticat putea susţine asemenea eforturi”, e de părere autorul

Admir foarte mult sculptura oamenilor primitivi! Ei ştiau să surprindă trăsăturile esenţiale a unei fiinţe şi să o reducă la nivel de simbol, ceea ce se străduiesc din răsputeri să facă azi, cu şanse mici sau mai mari, artiştii plastici de azi. (în poză Coloana de la Göbekli Tepe)

A apărut şi proprietatea privată şi stratificarea în clase sociale. Pretutindeni au apărut conducători şi elite care trăiau din surplusul de hrană al ţăranilor şi le lăsau doar atât cât să poată subzista. Până în epoca modernă târzie, mai mult de 90% din oameni erau ţărani care se trezeau în fiecare dimineaţă ca să are pământul cu sudoarea frunţii lor. Surplusul pe care îl produceau hrănea minoritatea minusculă a elitelor – regi, funcţionari guvernamentali, soldaţi, preoţi, artişti şi gânditori – căpuşe care umplu cărţile de istorie. „Istoria e ceva ce au făcut foarte puţini oameni în timp ce toţi ceilalţi arau câmpurile şi cărau găleţi cu apă”, afirmă autorul.

Ca să-şi păstreze aceste privilegii şi ca să ţină unită prostimea exploatată, clasele privilegiate au creat mituri şi legi, despre care au spus că reprezintă voinţa zeului în care masele credeau şi erau convinşi că, aşa cum li s-a spus, au fost scrise la dictarea acestuia. Culmea este că, în cele din urmă, proştii au crezut în ele sau s-au prefăcut că cred şi cei care le-au creat. „Creştinismul nu ar fi dăinuit 2000 de ani dacă majoritatea episcopilor şi preoţilor nu ar fi crezut în Hristos. Democraţia americană nu ar fi durat 250 de ani dacă majoritatea preşedinţilor şi congresmenilor nu ar fi crezut în drepturile omului. Sistemul economic modern nu ar fi rezistat o singură zi dacă majoritatea investitorilor şi bancherilor nu ar fi crezut în capitalism”, spune autorul. Voltaire spunea că „nu există Dumnezeu, dar nu-i spune asta servitorului meu, ca nu cumva să mă omoare la noapte.” Sub aspectul moralizator şi coagulator, religiile au fost şi sunt utile. Capacitatea lui sapiens de a crede în mituri şi convenţii abstracte (ficţiuni) a fost una dintre calităţile lui fundamentale, care i-a permis să progreseze.

Evoluţia societăţii umane a dus, pe de o parte, la creşterea volumului de cunoştinţe şi legi care trebuiau memorate, iar pe de altă parte la necesitatea de a putea dovedi înţelegerile de tot felul. Oamenii au simţit nevoia unui sistem artificial de memorare. Această nevoie a dus la apariţia scrisului, a numerelor şi a operaţiile cu ele. Scrisul a apărut în Mesopotamia (scrierea între anii 3500 şi 3000 î.Ch, şi cam în aceiaşi perioadă, în Egipt, scrierea hieroglifică, iar oamenii de azi sau chinuit rău ca să reuşească să le descifreze. Mai târziu, romanii inventează alfabetul latin. În secolul al IX-lea d.Ch. apar cifrele arabe. Destul de recent a apărut scrierea binară computerizată, compusă din doar două semne: 0 şi 1.

Scrierea cuneiformă

Scriere hieroglifică

„Nu există dreptate în istorie” spune autorul şi mai spune că „este un fapt dovedit că majoritatea oamenilor bogaţi sunt bogaţi pentru simplul motiv că s-au născut într-o familie bogată, în timp ce majoritatea oamenilor săraci vor rămâne săraci pe tot parcursul vieţii pur şi simplu pentru că s-au născut într-o familie săracă.” Pe lângă inegalitatea dintre bogaţi şi săraci au apărut, din păcate şi inegalităţi legate rasă, religie şi etnie care au creat tot felul de discriminări. Aceste inegalităţi erau justificate în fel şi chip, justificări care de care mai gogonată şi mai puţin credibilă. Astfel, referitor la negrii, autorul menţionează: „teologii au argumentat că africanii se trăgeau din Ham, fiul lui Noe, blestemat de tatăl său ca urmaşii lui să fie sclavi, biologii au susţinut că negrii sunt mai puţin inteligenţi decât albii, iar sistemul lor moral mai puţin dezvoltat, doctorii au afirmat că negrii trăiesc în mizerie şi răspândesc boli.” În SUA, înainte de abolirea sclaviei, dar şi după aceea în unele state rasiste, negrilor le era interzis să se amestece cu albii. Iată ce povesteşte autorul, legat de asta: „Clennon King, un elev care a candidat la un loc la University of Mississippi în 1958, a fost internat forţat într-un azil de boli mintale. Preşedintele completului de judecată a hotărât că un negru trebuie să fie cu siguranţă nebun ca să creadă că poate fi admis la University of Mississippi.”

Femeile au fost discriminate şi ele şi mai sunt încă în unele societăţi. „Oamenii de pretutindeni s-au împărţit în bărbaţi şi femei. Şi aproape pretutindeni bărbaţii au ieşit în câştig, cel puţin de la Revoluţia Agricolă încoace”. Femeile erau pur şi simplu proprietatea bărbaţilor. Dacă o femeie era violată, victima era considerată bărbatul al cărui proprietar era ea. Siluirea unei femei care nu aparţinea niciunui bărbat nu era considerată defel o crimă. Patriarhatul a fost norma în aproape toate societăţile agrare şi industriale. Din diferite motive, bărbaţii au fost consideraţi ca fiind superiori femeilor. În realitate a fi mai puternic şi mai violent nu înseamnă că eşti superior celui mai slab şi mai blând. Superioritatea o dă inteligenţa, cultura şi priceperea şi, nu în ultimul rând, bunătatea.

Autorul cărţii, care e homosexual, pledează pentru admiterea celor care fac parte din aceeaşi categorie sexuală cu el. Spune că „un număr însemnat de culturi umane au considerat relaţiile homosexuale nu doar legitime ci chiar constructive din punct de vedere social, Grecia antică fiind cel mai notabil exemplu” şi nu uită să menţioneze că şi Alexandru cel Mare a fost homosexual. El adaugă: „Cultura tinde să susţină că interzice numai ce este nenatural. Însă, dintr-o perspectivă biologică, nimic nu este nenatural. Orice este posibil este prin definiţie şi natural.”

Multitudinea de societăţi şi clase sociale care au apărut de-a lungul istoriei se deosebeau între ele prin prim miturile în care credeau, prin felul în care judecau şi se comportau, prin regulile pe care le respectau. Toate acestea luate la un loc se numesc cultură. Culturile au fost şi sunt în continuă schimbare şi încearcă să se reconcilieze una cu alta. Autorul dă câteva exemple de caracteristici ale diverselor culturi şi de contradicţii între ele. În Europa medievală nobilimea credea în creştinism şi în cavalerism, dar între timp ce creştinismul te îndemna să oferi şi celalalt obraz dacă primeai o palmă, cavalerismul considera palma primită o ruşine şi că e mai bine să mori decât să trăieşti cu ea. De la Revoluţia Franceză încoace, oamenii din întreaga lume au ajuns să considere egalitatea şi libertatea ca valori fundamentale deşi ele nu s-au realizat complet nicăieri până acum. Comunismul a crezut în egalitate dar a produs tiranii care au încercat să controleze orice aspect al vieţii zilnice. „Lumea modernă nu reuşeşte să pună în acord libertatea cu egalitatea” susţine autorul, dar consideră acest lucru normal şi benefic: „ ele sunt motorul culturii, fiind responsabile pentru creativitatea şi dinamismul speciei noastre”, spune el.

Autorul se întreabă: „Are istoria o direcţie?” întrebare la care răspunde tot el: „Istoria avansează neîncetat către unitate”, şi demonstrează că de la începuturile lumii şi până azi a existat un proces de coagulare a sumedeniei de lumi umane izolate. Fenomenul se numeşte globalizar

„Cel mai mare cuceritor din istorie, care a transformat oamenii în discipoli înflăcăraţi ai lui, sunt banii” afirmă autorul. Ei au apărut în jurul anului 3000 î.Ch. La început, rolul banilor l-au jucat diferite obiecte cum ar fi boabele de cereale rare, scoicile mai deosebite, minerale şi metalele rare. În anul 640 î.Ch., s-au bătut primele monede. Mut timp, plăţile se făceau doar cheş, iar după ce au apărut băncile şi prin virament. Au apărut astfel banii virtuali. Azi mai bine de 90% din toţi banii există doar pe servere. Dacă clienţii unei bănci s-ar hotărî într-o zi să-şi retragă economiile, banca nu ar avea suficient cheş şi ar da faliment.

De-a lungul istoriei au existat mai multe imperii: atenian, macedonean, roman, chinez, persan, arab, spaniol, otoman, habsburgic, rusesc, britanic, francez, belgian, olandez, american, în Europa şi Asia şi aztec şi incaş în cele două Americi. Deşi cuceritorii în primul rând au prădat şi exploatat ţările cucerite, ei susţineau că le-au cucerit în interesul acestora. Adevărul este că

Primele monede

imperiile au fost atât distructive cât şi benefice pentru naţiile pe care le-au încorporat în ele. Destrămarea imperiilor a dat naştere la o mulţime de state independente. Multe din statele dintre ele pe lângă faptul că au împrumutat o mulţime de elemente civilizatoare de la foştii stăpânii, le vorbesc azi limba lor sau una derivată din aceasta. Ca urmare a stăpânirii romane , de exemplu, „limba latină s-a răspândit în centrul şi vestul Europei, apoi s-a fărâmiţat în dialecte locale care au devenit ele însele în cele din urmă, limbi naţionale”, spune autorul. Acesta este şi cazul nostru, al românilor. În viitor, susţine autorul e de presupus că întreaga omenire va trăi într-un imperiu global.

Religii

Religiilor le consacrat în carte un capitol mare. Religiile au unit în principal oamenii dar au şi fost, şi continuă să fie, o sursă de discriminare, dezacord şi dezbinare. Autorul defineşte religia ca fiind un sistem de norme şi valori umane care se întemeiază pe o credinţă într-o ordine supremă. Mii de ani după Revoluţia Agricolă, cultul religios a constat în principal în faptul că oamenii aduceau miei, vin, turte ca ofrande puterilor divine, care făgăduiau în schimb recolte bogate şi turme fertile. Primele religii au fost politeiste. Imaginaţia oamenilor a creat tot felul de zei. Aceşti zeii aveau un „şef”, care până la urmă a rămas singur şi a dat naştere religiilor monoteiste, printre care se numără mozaismul, creştinismul şi islamismul. Monoteiştii au încercat să se impună peste tot, exterminându-şi în mod violent oponenţii.

Despre creştini autorul nu are păreri prea bune şi dă în ei de câte ori are prilejul. Printre altele, susţine: „În cei 300 de ani de la răstignirea lui Hristos şi până la convertirea împăratului Constantin, împăraţii romani politeişti nu au iniţiat mai mult de patru persecuţii generale împotriva creştinilor. Prin comparaţie, în cursul următorilor 1500 de ani, creştini au măcelărit creştini cu milioanele pentru a apăra interpretări uşor diferite ale iubirii şi milei” şi dă exemplul masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, când au fost măcelăriţi de catolici între 5000 şi 10.000 de protestanţi în mai puţin de 24 de ore şi afirmă: „mai mulţi creştini au fost ucişi de fraţii lor creştini în aceste 24 de ore decât de Imperiul Roman politeist în întreaga sa existenţă” Faptele au existat, cu siguranţă, nu ştiu însă dacă şi cifrele sunt exacte. Despre creştinism mai susţine că „şi-a creat propriul panteon de sfinţi, al căror cult diferea foarte puţin de cel al zeilor politeişti”. Asta-i adevărat. Ortodocşii noştri au făcut sfinţi pe uni care au făcut multe biserici, dar au fost păcătoşi în viaţa de zi cu zi, sau au murit ca nişte martiri deşi, la rândul lor s-au făcut vinovaţi de moartea multor oameni. N-ar fi exclus ca Gigi Becali să fie sanctificat după moarte.

Autorul îi ironizează şi pe conaţionalii săi scriind că iudaismul susţinea că Dumnezeu era interesat mai ales de „minuscula naţiune evreiască şi pământul obscur al lui Israel”, punând pe planul doi tot restul lumii, care, în vremurile biblice, se reducea la ţările din jurul Israelului. În multe alte privinţe, autorul se abţine să comenteze istoria şi prezentul ţării sale.

Politeişti au dat naştere şi religiilor dualiste, care susţin existenţa a două puteri opuse: binele şi răul. Mai susţin că răul este o putere independentă care nu este creată de Dumnezeu şi nici nu-i este subordonată lui. Această teorie vine să-l absolve pe Dumnezeu de răul, nenorocirile şi calamităţile din lume. Autorul pune însă întrebarea: „Când binele şi răul se înfruntă, căror legi comune se supun ele şi cine a creat aceste legi?” El e de părere că nu se poate răspunde la această întrebare, decât astfel: „Există un singur Dumnezeu omnipotent care a creat întregul univers, dar El este rău”. În accepţiunea evreilor, creştinilor şi musulmanilor forţa răului este Diavolul sau Satana. Ei cred că Dumnezeu are nevoie de ajutorul oamenilor ca să lupte împotriva lui, ceea ce a inspirat între altele apelul la jihad şi cruciade. Credinţa în rai (împărăţia zeului bun) şi iad (împărăţia zeului rău) este de origine dualistă. „Nu există nici o urmă a acestei credinţe în Vechiul Testament, care în plus nu afirmă nicăieri că sufletele oamenilor continuă să trăiască după moartea trupului”, afirmă autorul şi eu îl cred.

În mileniul I î.Ch., au apărut jainismul şi budismul în India, daoismul şi confucianismul în China şi stoicismul, cinismul şi epicurismul în bazinul mediteraneean, caracterizate de indiferenţa faţă de zei. Ele susţineau că ordinea supraumană care guvernează lumea este produsul legilor naturale şi nu a voinţei şi capriciilor divine. Budismul e cea mai importantă dintre aceste religii. Ea susţine că suferinţa nu e cauzată de nenoroc, de nedreptatea socială sau de capriciile divine şi că originea ei este în mintea noastră şi provine din dorinţă. Dacă nu dorim nici să fim sănătoşi, nici să fim bogaţi şi nimic altceva, nu putem fi nefericiţi, pentru că nefericirea provine din neîndeplinirea unei dorinţe. Cine reuşeşte să scape de orice dorinţă atinge nirvana, echivalentă cu fericirea. Ea se poate atinge prin abstinenţă şi meditaţie. Doar 1% din budişti reuşesc asta.

Statuie a lui Budha

S-a încercat ca locul religiilor de care am vorbit până aici să fie luat parţial sau total de cultul omului (umanismul). El a fost sau este practicat de liberalism, comunism, capitalism, naţionalism şi nazism.

Liberalismul acceptă existenţa lui Dumnezeu, dar sanctifică oamenii. El crede în natura liberă şi sacră a fiecărui individ, în sufletele individuale libere şi eterne şi are ca scop o libertate cât mai mare cu putinţă oamenilor individuali. Cu alte cuvinte, umanitatea este individuală şi rezidă în fiecare om individual. Oamenii de ştiinţă care se ocupă de anatomia umană n-au reuşit însă să descopere sufletul şi susţin că compartimentul uman nu este dictat, la fel ca în cazul tuturor animalelor, de o forţă supranaturală ci de hormoni, gene şi sinapse.

Comunismul crede într-o ordine supraumană a legilor naturale şi imuabile care trebuie să călăuzească acţiunile omeneşti. Aceste legi au fost descoperite de Karl Marx, Friderich Enghels şi Vladimir Ilici Lenin. Ele proclamă egalitatea tuturor oamenilor, deci umanitatea este colectivă şi se referă la oameni în totalitatea lor. Comunismul a avut martiri, războaie sfinte şi erezii precum troţkismul. Comunismul sovietic era o religie fanatică şi misionară, iar cel chinez contemporan e mai pragmatic şi mai puţin închistat în vechile dogme.

Capitalismul nu este perfect, dar este cea mai de succes dintre religiile moderne. El lasă legile naturale (cum ar fi, învinge cel mai bun, mai puternic sau mai abil) să acţioneze libere. În condiţiile acestea nu poate evita inegalitatea socială, dar are grijă ca, pe cât posibil, toate acţiunile membrilor societăţii să se desfăşoare cu fairplay, creând pentru asta un cadru juridic corespunzător.

Simbolul libertăţii capitaliste

Nazismul, o religie criminală, susţinea că umanitatea nu este ceva universal şi etern ci mai degrabă o specie supusă schimbării care poate evolua sau degenera. Omul poate evolua în supraom sau degenera în subom. El mai susţinea că rasa ariană este cea mai avansată formă a umanităţii, motiv pentru care trebuie apărată şi stimulată, pe când tipurile degenerate, precum evreii, romii, homosexualii şi bolnavii mintali, trebuiau să fie izolate sau chiar exterminate. Naziştii combăteau umanismul liberal, drepturile omului şi comunismul. Societatea de azi nu-şi mai propune să extermine anumite rase sau oamenii inferiori, dar n-a renunţat la ideea creierii de supraoameni, cu ajutorul ingineriilor genetice.

· Imaginile sunt luate de pe Internet

( Va urma)

NU TE LĂSA!

noreply@blogger.com (Artemiu Vanca) — Mon, 05 Aug 2019 07:21:00 +0000

"Nu te lăsa!" este titlul ultimului meu roman, apărut în luna iulie 2018 la Editura Caiete Silvane din Zalău. Postez mai jos prefaţa cărţii scrisă de profesorul Eugen Velican.

PREFAŢĂ

Artemiu Vanca îşi rotunjeşte creaţia literară cu o nouă carte, „Nu te lăsa!”, aparţinând romanului tradiţional sau doric - aşa cum îl defineşte Nicolae Manolescu -, cu un narator omniscient, omniprezent şi omnipotent. Faptele sunt preferate psihologiei, epicul domină analiza, personajele sunt luptători, nu contemplativi ca în romanul ionic. Este dincolo de orice îndoială că autorul valorifică experienţa sa de viaţă, ceea ce ne îndrituieşte să-i considerăm romanul ca pe unul al autenticităţii dar şi al experimentalismului, concept propus de Petru Comarnescu, în perioada interbelică, având ca model proza lui Mircea Eliade. Autorul se foloseşte şi de reflectori şi colaje, specifice romanului ionic, dar şi de împrumuturi de personaje, ceea ce ar putea fi considerată o inovaţie.

Acţiunea romanului se petrece în perioada obsedantului deceniu în Bucureşti. Cornel Straja, un alter ego al autorului, deuteragonistul din „Poate îngerii”, romanul anterior al lui Artemiu Vanca, devine protagonist. După o nereuşită la examenul de admitere la Politehnică, în 1954, din pricina căreia a suferit mult, el se angajează la o mare uzină bucureşteană. Imediat după angajare, vizitează uzina, pe care autorul o prezintă cu vocaţia unui reporter. Elementul cognitiv este dublat de cel afectiv, ceea ce reprezintă însăşi esenţa artei.

Oamenii pe care îi va cunoaşte sunt de o mare diversitate. Unul dintre ei este subinginerul Ionescu, alias Papá, şeful lui direct. Între cei doi se conturează, încă din primele pagini, cuplul maestru-ucenic prelungit chiar şi după pensionarea maestrului. Atunci când, descurajat de eşecul suferit, pe Cornel îl bătea gândul să o ia pe altă cale în viaţă, îl sfătuieşte să nu renunţe la intenţia iniţială de a se face inginer, laudă această profesie şi-i dă ca exemple pe părinţii uzinei, pe Patron şi pe Henry Hogaş.

Află de la Papá, unul dintre reflectori, că Patronul fusese un om cum rar se nasc pe aceste meleaguri. Absolvise Politehnica la Karlsruhe, una din cele mai bune şcoli din Germania, unde se dovedise un student strălucit. Fusese născut nu doar să conducă, ci şi să construiască din nimic. A cumpărat din Germania o fabrică de locomotive căreia i-a adăugat un laminor de ţevi şi secţii de muniţii şi maşini de luptă. Până în 1944, ea ajunsese cea mai mare uzină din România. Remarcabile au fost şi construcţiile lui pe plan social şi cultural: cantina, căminul, clădirea liceului, un spital, sediul Asociaţiei Generale a Inginerilor din România. A ajutat Societatea Scriitorilor Români, a sprijinit editarea „Enciclopediei României”; a acordat burse de studii. A fost un manager fără egal, nevoit, în 1948, să fugă în America pentru a-şi salva libertatea şi chiar viaţa. „Cine a fost el şi cine ne conduce acum! Pe Putină ar trebui să-l ardă la fund scaunul pe care a stat Patronul”, conchide Papá. Putină era un fost strungar, devenit director.

Henry Hogaş era o personalitate a Uzinei, veritabilă legendă vie a acesteia, proiectantul şef al ei în perioada în care se petrece acţiunea. A fost colaborator apropiat al Patronului, cu studii temeinice în Germania, de serviciile căruia comuniştii nu se putuseră lipsi.

După ce inginerul Silviu Mănescu, aflat într-o delegaţie în Elveţia, a rămas acolo, ca o măsură de prevedere conducerea comunistă a Uzinei l-a pensionat pe Papá, iar pe Henry Hogaş l-a trecut într-o funcţie inferioară. În locul lui Papá a fost numit delatorul Fulga, ulterior arestat fiindcă fusese legionar şi participase la Rebeliunea din 1941. Cât de potrivită este epigrama lui Păstorel Teodoreanu pentru a satiriza o stare de lucruri mai generală: „Căpitane nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist.”

Romancierul apelează şi la un reflector originar din Senegal, coleg de cameră cu Aurel Gordan, consăteanul lui Cornel, student la Medicină. Tehnica utilizată ne duce cu gândul la „Scrisori persane” de Montescquieu, unde străinii devin simboluri ale obiectivităţii. Senegalezul, dezamăgit de ceea ce se întâmplă la noi, intenţionează să se întoarcă acasă. Nivelul de trai scăzut, situaţia politică şi economică precară, lipsa democraţiei, prezenţa trupelor sovietice confereau României acelaşi statut ca al Senegalului, adică de colonie. În timpul periplului său prin uzină, Cornel are ocazia să observe secţii cu condiţii grele de muncă, cum ar fi Forja Mare, Turnătoria şi Oţelăria, care-l duc cu gândul la Iad. Atmosfera din ele era dominată de praf amestecat cu gaze, zgomot asurzitor, trepidaţii, căldură de nesuportat. Infernul dantesc ar putea fi mai confortabil decât munca acolo, remarcă el.

Că Artemiu Vanca este un prodigios creator de personaje o dovedeşte modul în care prind contur Cornel, Nicolae, Flavia, Ioana etc.

Fiul de preot, Nicolae Dragu, aspirant la calitatea de scriitor, cu dosarul respins la facultate pe motiv de origine socială „nesănătoasă” lucrează în uzină o vreme sudor, apoi strungar. El este unul dintre personajele principale ale cărţii, pentru construcţia căruia autorul l-a luat ca model pe scriitorul Nicolae Breban şi de la care împrumută, pentru eroul său, mai multe date biografice. Pe un perete al camerei sale, atârna o foaie de hârtie pe care era scris cu litere mari: „Nu te lăsa!” La această deviză de viaţă vor adera Cornel şi alţi eroi ai cărţii, cramponându-se de ea cu încăpăţânare. Temperamentul de luptător îl va ajuta pe Nicolae să intre la facultate şi să devină un prozator celebru, iar pe ceilalţi să lupte pentru a-şi atinge şi ei ţelurile pe care şi le-au propus. Nicolae îl convinge pe Cornel că nu orice eşec în viaţă e o catastrofă şi că n-ar trebui să ia în tragic cel pe care-l suferise el. Nicolae va fi pentru el un adevărat catalizator, ajutându-l cu îndemnurile sale să depăşească mai multe obstacole şi să ajungă student la Politehnica din Bucureşti. Cum Cornel era pasionat de literatură şi din străfundurile fiinţei sale simţea chemarea să devină scriitor, între el şi Nicolae au loc câteva discuţii pe teme literare, atât generale cât şi referitoare la viaţa literară din perioada aceea. De la el a aflat şi că oricine poate deveni scriitor, dar nu şi unul mare; pentru a fi mare, e nevoie de talent, trebuie să fii inteligent şi cult, să ai imaginaţie, să posezi ştiinţa de a crea personaje şi situaţii; să-ţi placă să scrii mai mult decât orice altceva şi să stăpâneşti arta de a povesti.

Printre cei care au aderat la deviza „Nu te lăsa!” s-au numărat Flavia şi Ioana. Flavia este construită după modelul Francisca din romanul omonim al lui Nicolae Breban, a cărei acţiune se petrece în aceeaşi uzină şi aproximativ în aceeaşi perioadă cu a celui de faţă. Senzualitatea catifelată a ei, o anume nobleţe a acesteia constituie motive de atracţie pentru bărbaţi. Nicolae este unul dintre pretendenţii fără succes la inima fetei, dar va face din ea eroina primului său roman. O inexplicabilă apropiere va avea loc între Flavia şi Chilman, personaj preluat din acelaşi roman al lui Breban, modificat pe ici-colo şi el, despre care Cornel afirmă că este „singurul comunist integru pe care l-a cunoscut”.

Expresia feminităţii desăvârşite rămâne însă Ioana. Căldura ei iradiantă, puritatea, extraordinara vitalitate îl vor face pe Cornel să se îndrăgostească de ea. Asemenea marilor iubiri, nici a lui Cornel şi a Ioanei nu se va împlini din cauza unui accident tragic, în care fata moare, alături de părinţii săi adoptivi. Totuşi, iubirea lor rămâne un episod însorit în nişte vremuri predominant înnourate.

Pagini străbătute de lirism sunt şi cele în care este prezentată vizita de trei zile a mamei lui Cornel la Bucureşti. Fiul ei îşi ia liber pentru a o conduce ca un veritabil ghid prin capitală, un bun prilej pentru el de a-şi mărturisi nu doar iubirea, ci şi admiraţia faţă de mama sa, şi unul de-a comenta interesant şi adesea acid cele văzute.

Conflictul între Cornel şi directorul uzinei se soldează cu arestarea lui, apoi cu desfacerea contractului său de muncă şi angajarea sa la o filatură de bumbac, urmate de eşecul trecerii lui de la cursurile fără frecvenţă a Politehnicii Bucureştene la cele de zi. Deznădăjduit, Cornel îşi încearcă alinarea în braţele unor femei, alunecând pe o pantă periculoasă, vecină cu imoralitatea.

Emoţionantă este revenirea lui Cornel în Ardeal, în satul unde locuiau părinţii, unul aproape idilic, înconjurat de dealuri cu vii şi păduri, unde, deşi majoritatea locuitorilor erau unguri, între ei şi români nu existau neînţelegeri, iar şcoala unde preda mama se afla la marginea localităţii într-o fostă casă boierească. Între Cornel şi părinţii lui au loc discuţii diverse dar şi unele moralizatoare menite să-l readucă pe drumul cel bun. Reuşesc să-l convingă, însă prea târziu: Cornel este înjunghiat de un consătean, împreună cu care aspira la farmecele aceleiaşi unguroaice din sat, şi ajunge să se zbată între viaţă şi moarte.

Romancierul consemnează şi principalele evenimente sociale şi culturale care s-au derulat de-a lungul obsedantului deceniu: împovărătorul plan cincinal, defilarea de 1 Mai, Vizita lui Nichita Hruşciov la Bucureşti, mişcarea revoluţionară din Ungaria, acordarea Premiului Nobel lui Hemingwai, a Premiilor de Stat, apariţia romanelor „Străinul” de Titus Popovici şi „Moromeţii” de Marin Preda, sărbătorirea a 75 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, înlocuirea la catedra de literatură de la Universitatea Bucureşti a lui George Călinescu cu Ion Vitner, moartea lui George Enescu şi a lui Nicolae Labiş.

Fireşte că nu marcarea acestor evenimente este interesantă, cât mai ales aprecierile asupra lor, semnificaţia care li se atribuie, faptul că anumite întâmplări au marcat destinul unor tineri. Este cazul lui Auraş-Aurel Gordan , un student eminent şi o persoană credincioasă, întemniţat de comunişti. Este de menţionat aprinsa discuţie pe teme religioase care a avut loc între el şi Nicolae.

Artemiu Vanca se conformează tradiţiei oferind cititorilor săi un roman doric onorabil. Utilizarea inspirată a mottourilor, care ţin loc de titluri de capitole, şi atât de adecvată a epigramelor, menite să amplifice filonul satiric, sunt noutăţi care ţin de dorinţa de a reforma un roman care şi-a dovedit vitalitatea. Tot o noutate este şi împrumutarea unor personaje, pe care autorul le modifică puţin şi le pune în situaţia să-l întâlnească pe primul lor autor, devenit unul dintre eroii principali ai cărţii.

Prof. Eugen Velican