UICA MIHAI

Ciorbă de inimi de varză

2012-02-12T12:49:00.005+02:00

Îmi aduc aminte de pe fereastra cu flori de gheaţă, de o altă iarnă în care eram tânăr şi ispravnic al lopeţii de placaj pentru rânit zăpada. Lucram ucenic la Furnalul reşiţean şi uteceul ne scotea să lopătăm liniile ferate înecate în valuri de nea. În acea vreme, zăpada nu era socotită o calamitate ci mai degrabă o şotie pusă la cale de cer, ca să ne mai dezmorţească. Lucram încălţaţi în cizme de cauciuc mai mari cu trei numere pe care le înfundam cu câlţi şi ziare, purtam pufoici din acelea ruseşti, grele cât încă un om şi căciula cu clape pe model Siberia, era la ordinea zilei. Ni se vedeau din înfofoleala de ţoale, doar nasul de roşcovă şi sprâncenele cu promoroacă.

Lucram în ture de patruzeci de minute cu pauză de douăzeci petrecută tot în frig, dar având în termosuri băuturi calde de tot felul, deşi se numeau generic ceai. Eu unul eram înarmat cu un cruşon dres bine cu rom şi coniac, şi de obicei terminam băutura înainte de a termina cu zăpada. Nu lucram decât patru ore, fiindcă două le făceam pe drum, iar una era rostuită pentru pauza de masă.

Şi veneau de la cantina Combinatului Siderurgic marmite mari într-un GAZ vechi de cât lumea şi ne încropeam pe aiurea în câte o remiză, ori într-o haltă ori într-o altceva, un loc de popas încălzit şi mâncam două feluri fierbinţi şi râdeam şi eram toţi roşii în obraji şi plini de viaţă.

Amintirile mi-s mai mult tulburi, nu suport să mă văd tânăr, copil aproape, dar gustul ciorbelor din acea vreme îmi e viu supt limbă şi mă face să rămân în gândurile vechi cu drag.

Şi haideţi să vă învăţ despre o zeamă plăcută mie, pe care să o încercaţi:

Ciorbă de inimi de varză

Când pregăteşti foile de varză acră pentru sarmale, îţi rămân inimile mici şi aurii pe care să le aduni în butoi separat, ca să le ai la îndemână pentru zeama asta.

Şi mai întâi să dai pe răzătoare câteva cepe care au scăpat de îngheţ. Şi un morcov. Şi toacă o legătură întreagă de pătrunjel verde. Iar mai întâi în oala înaltă să frigi bucăţele mici de costiţă afumată ca să lase grăsime, apoi să arunci acolo legumele şi să le disnstui uşurel. Când prind ele să se înmoaie, să pui şi inimile de varză numai tăiate în două şi nici spălate şi nici desărate. Şi când începe oala să prindă aburi să stingi lucrătura cu apă îndoită cu vin dulce, alb. Şi să mai pui o linguriţă de piper boabe şi una de chimion pe care mai întâi îl prăjeşti niţel în tigaie. Şi să mai pui doi cartofi întregi, căpăceşti şi uiţi de oală cam un ceas., la foc moale.

Dacă ai varză meseriaşă, o să vezi că toate aromele ei de la murat o să treacă în zeama pe care numai să o dregi cu smântână cu ardei iute pisat şi cu un strop de hrean ras.

Şi poate să ningă un vifor întreg, tu o să ai primăvară în suflet.

Stufat grecesc

2012-02-07T13:26:00.008+02:00

Nu mi-a plăcut niciodată Grecia. Pământ arid, munţi de cretă, soare topit.

Nici grecii.

Măslinii, iuţi, răzbunători !

Grecoaicele în schimb... siluete de amforă, mers măiastru de căprioare, trăsături pure ca apa mării Egee !

Iar mâncărurile lor, desfătare a sufletului, poeme în metru antic...

Na, că mă înec în metafore.

Am cunoscut o grecoteică, cu nume de băieţoi, bucătăreasă în locanda din port a un cipriot musulman. Nikola venise din Mitilene tocmai la Iraklion să se piardă de necazurile ei şi de trecutul prea greu. Frumoasă ca o cadră, Nikola gătea pescăreşte cu sosuri vaporoase şi garnituri de ierburi înecate în lămâie şi smântână. Am lucrat trei zile cot la cot cu ea, apoi am dat bir cu fugiţii, fiindcă nu îmi pria crâşma, mai mult o bodegă plină de fum şi marinari cu un program ciudat. Se deschidea la asfinţit şi se închidea la răsărit. Viaţă de noapte grea şi cu iz de vin băut peste măsură. Am plecat cu inima uşoară la curăţat peşte în piaţă, unde eram plătit mai bine, aveam libertatea aerului de mare respirat permanent, şi nici nu duceam lipsa grecoaicelor. Iar Nikola a rămas doar o amintire.

Ea şi un stifado făcut din carnea unui peşte mediteraneean, asemănător cu tonul, cu carne fermă, tare şi înmiresmată.

Nikola tăia hălci mari din trupul peştelui, cu tot cu os, jupuind doar pielea aspră ca şmirghelul şi bucăţile astea se marinau într-un vas de piatră imens, lângă grătar, într-o salţă de lămâie stoarsă peste ulei de măsline, multă salvie bătută în piuliţă, piper alb, ardei iute şi pătrunjel cât cuprinde.

Şi de acolo feliile groase de peşte cu carnea împarfumată, luau drumul grătarului cu bare groase de fier şi prindeau la foc iute doar culoare şi aromă de fum.

Iar într-o tigaie, Nikola punea un pumn de cepe întregi, doar opărite în vin şi scoase din foile lor prin apăsare, le stropea cu ulei de măsline, între ele tăia felii de smochine uscate iar la urmă aşeza ca o bijuterie în mijloc, felia de carne de peşte cu urme ruginite de la grătar. Stropită cu vin şi cu un strop de apă, stufatul acesta de peşte se făcea repede, în trei minuţele, până clientul flămând bea o tărie aspră şi începea şi o carafă de vin alb, şi era pusă pe masă în taler de lemn cu garnitură de cartofi opăriţi.

Bun înţeles, cartofii erau doar de formă, prea puţini clienţi se atingeau de ei. Farmecul mâncării era dat de cepuşoarele mici şi fragede îmbătate în vin şi cu fustele lor înroşite, iar peştele se mânca sugând oasele groase, ca la carnea de miel.

Am încercat şi eu acasă această reţetă cu carnea unui crap gras de nouă kilograme şi mi-a ieşit aproape.

Dar numai aproape... pasămite dulceaţa era dată de aura de femeie a Nikolei, o grecoaică zăpăcită cu umerii goi şi trup de amforă.

Crapul din Timişul sârbesc

2012-02-06T11:07:00.007+02:00

Nu ştiu dacă v-am luat vre-o dată cu mine în Serbia, să vă duc şi să vă fac capul mare vorbind despre bucătăria măiastră a sârbilor, despre sârboaice şi despre cum arată Dunărea la Pancevo.

Dacă nu, e momentul să îmi răscumpăr greşeala şi să o fac acum fiindcă ţara asta de poveste e doar la o azvârlitură de băţ şi nu trebuie decât să faci un pas peste graniţă, pe la Naideş şi iaca-tă, eşti tot în România.

Da, fiindcă prima localitate în care pătrunzi e una a românaşilor noştrii rămaşi acolo în urma reîmpărţirii teritoriale din vremea întâiului mondial. Se numeşte Biserica Albă şi e populată de bănăţeni neaoşi cu grai dulce şi inima deschisă.

Dar nu ne oprim aici, mergem vânt şi gând la Pancevo, un oraş pe gustul meu, aşezat pe malul Râului Timiş, chiar acolo unde începe el să facă o deltă gingaşă înainte de a se vărsa în Dunăre. E un perimetru verde şi gălăgios umplut până la refuz de vichendiţe, nişte case de vacanţă minuscule şi gingaşe în care sârbii petrec clipe de linişte. Vorba vine fiindcă se încing chefuri nebune, cu grătare pe lemn de fag, băuturi tip torpilă şi dans încins în draci.

Am fost de câteva ori la astfel de dezmăţuri culinare şi ele sunt în sufletul meu rămase ca nişte pioneze dulci.

Au sârbii mai întâi două băuturi care mă farmecă. Vinjac, un coniac cu aromă de scoarţă de carpen, de la butoaiele în care e ţinut după distilare, şi Dve Loza, rachiul obţinut din distilarea drojdiilor de vin, trecute de două ori prin cazanul de cupru. Când bei Loza e ca şi cum Cassius Clay ţi-a tras una în figură şi oricât de zdravăn ai fi, te clatini de la genunchi în jos. Dar după aceea simţi cum te ia o zână în braţe şi începe să te legene într-un vals nebun.

Şi ca să nu cazi din braţele ei, ai nevoie urgentă de mâncare grasă şi hrănitoare, altfel te faci urgent deltă.

Şi au sârbii mâncăruri despre care ar trebui să vă vorbesc trei ani şi două butoaie de Loza ca să înţelegeţi cum e bucătăreala lor.

Rustici până în prăseaua fiinţei lor, pun sârbii mormane de grătare la fript, de multe ori animalul întreg, coc cazane şi ceaune de fierturi cu arome usturătoare şi au un adevărat apetit pentru ceapa gătită în toate stilurile şi însoţită de ardei iuţi.

Dar cel mai tare fel de mâncare pe care l-am gustat eu pe malul Timişului sârbesc, a fost un crap proaspăt scos din undiţă şi gătit de un sârb înalt cât malul şi tăcut ca o ghionoaie. Adică atâta m-a tocat la cap într-o românească ştirbă ca să pricep reţeta şi să nu o uit ori să o smintesc, că la un moment dat i-am tras o picicu materi printre dinţi (nu vă traduc ca să nu vă cutremuraţi) iar sârbul a dat din cap cu îngăduinţă şi şi-a văîzut mai departe de treabă.

Dar să vă povestesc acest fel de mâncare fenomenal ca să ştiţi şi voi cu ce se mănâncă Serbia:

CRAP SÂRBESC CU LEGUME

- pentru şase sârbi mari cât uşa-

Dacă ai prins un crap de trei kile, te mai duci să cumperi

Morcovi un sfert de kilă

Trei cepe roşii cu musteţi de sârb

Şase pipărci galbene burtoase

O ţelină mare cât loabda de la Poli

O rădăcină de pătrunjel

O vânătă pântecoasă cât barca pescarului

Părădaisă cu carnea tare, cam vre-o kilă bună

Mirodenii să ai: sare, piper, cimbru şi dafin.

Şi mai ai nevoie de o litruţă de vin roşu dulce

Ei, şi pe domnu crap, dacă doarme somnul lui de veci, îl dezbraci de solzii ăia mari cât bănuţul de cinci şi te apuci să îl desosezi dar nu spintecându-l pe burtă ci crestându-l uşor pe şira spinării, tăind frumos pe lângă cap şi la capătul cozii, în aşa fel să rămână burta lui întragă. Şi îl scoţi de pe oase şi trebie să îţi iasă toată carnea peştelui ca o tablă mare, după ce i-ai aruncat în Dunăre măruntaiele şi băşica. Şi tabla asta de carne de peşte, pătrăţoasă şi plină de straturi, carne-slană-carne-slană, o pui pe masă şi o ungi cu oloi şi o pruftuluieşti cu sare, piper şi neşte cimbru şi o laşi aşa la odihnă într-un loc întunecos să nu prindă musca pe ea.Şi te apuci la munca nemernică de curăţat legumele şi tocat că trebuie să le faci din cuţit ca fideaua de mărunte ca să se topească în sos şi să dea gust sârbesc.

Şi te întorci iar la crap şi iar îl pui pe masă şi tai din tabla aia de carne fîşii late de trei degete şi lungi cât îi măsura crapului. Şi fîşiile astea le iei şi le rulezi să se facă ca un fel de melci, cu piele crapului pe dinafară. Şi ca să stea cuminţi în tigaie le împungi cu scobitoare şi le dai la fript în ulei încins, numai să prindă rumeneală pe toate părţile. Şi le scoţi pe o farfurie şi în uleiul rămas cu damf de crap pui să se călească legumele până îşi înmoaie carnea, părădaisa fiind ultima care se chinuie în raină (cratiţă). Şi apoi stingi legumăraia cu vin roşu şi laşi să clocotească până se face sosul vârtos. Atunci e vremea să pui melcii fripţi de peşte în sos şi să adaugi iar mirodeniile toate să mai potriveşti din gust, şi acoperi raina cu un capac stingi focul şi laşi peştele să se înăbuşe în sos. Şi după un ceas, scoţi de pui în blid şi lângă să ai pită proaspătă şi vin sec şi neapărat piparcă iuce că aşa mănâncă sârbii. Şi înainte să iei prima îmbucătură să îţi faci o cruce mare şi să spui: Hvala Bogu, adică, mulţamu-ţi Doamne.C-aşa-i la sârbi.

Mâncare fără nume

2012-02-05T19:12:00.004+02:00

În Spania pământul este roşu de parcă tot sângele taurilor ucişi de toreros ar ieşi la suprafaţă ca o pedeapsă. Spania Roşie, o Tiera de Sangre pe care o iubesc aşa de mult încât am hotărât să nu mai mă duc niciodată acolo. Fiindcă vreau să îmi rămână în memorie aşa cum am văzut-o prima dată, o femeie înfofolită în fuste sclipitoare, roşii bineânţeles, cu castaniete şi tocuri cântătoare.

Desigur, mi se face dor de Spania dar atunci mă duc până în bucătărie şi îmi coc o tortilla de cartofi şi beau un pahar de vin roşu şi îmi trece.

Îmi aduc aminte cel mai dulce de Alicante, unde de sărbătoarea Sfintei Fecioare, primăria scoate tomberoane uriaşe cu vin în piaţă şi toată lumea bea cu nesaţ de parcă n-ar mai fi băut niciodată. Răsună muzici de chitară şi femeile au corasonul în palmă şi ţi-l dau pe nimica. Iar marea e aşa blândă că pare o turmă albastră de miei adunată dimpreună. Am stat în Alicante trei luni şi am fost zilier la viile dimprejurul oraşului la o ferma uriaşă numită Sanchez, Sanchez y Sanchez. Ori erau trei fraţi, ori patronul era bâlbâit... nu ştiu, dar nu asta contează, vreau să vă povestesc despre o mâncare măiastră făcută în aer liber de o oarecare Mari- Carmen cu fustele sufulcate, care ne gătea de două ori pe zi şi avea grijă să nu plecăm de la masa cu tacâmuri ascunse prin buzunare.

Această mâncare nu are nume, de câte ori întrebam, Mari-Carmen îmi dădea cu linguroiul ei de lemn peste mâini şi îmi mai turna un polonic uriaş în castron ca să mă facă să tac.

Aşa că am să vă povestesc despre fiertură, numind-o provizoriu Mari- Carmen şi urmează ca voi să îi hotărâţi un nume după ce încercaţi reţeta. Şi dacă găsiţi ceva notabil, vă rog să îmi comunicaţi şi mie, fiindcă nu se cuvine şi nici nu e sănătos să bagi în gură ceva ce nenumit.

Deci, Mari-Carmen lua o lădiţă întreagă de roşii căpăţînoase şi cu un cuţitaş le dezbrăca de pielea lor cu o iuţeală de veveriţă care descăpăceşte nuci. Şi apoi, le sfărâma în pumnii ei de ţărancă vânjoasă şi le arunca într-un ceaun uriaş în care sfârâia uleiul de măsline. Tot acolo mai arunca ea o poală întreagă de căţei de usturoi numai tăiaţi grosolan din cuţit, mai turna niscaiva sare şi în loc de piper, cam zece ardei iuţi la fel numai uşurel bătuţi pe tocător cu fundul lingurii de lemn. Şi dacă te uitai în ceaun, după un sfert de ceas găseai o marmeladă ca o mâzgă, plină de clocot şi bulbuci. Acolo arunca acum Maria (e obositor şi neproductiv să îi pronunţ numele întreg) două strachini mari de năut care stătuse la înmuiat peste noapte, cinci cepe tăiate solzişori şi o halcă mare de carne de vită pe care o făcuse şuviţe cu o sculă ciudată, pe jumătate piaptăn pe jumătate cuţit. Şi mai turna nişte must alb de la strugurii proaspăt storşi, o stacană de apă şi lăsa să fiarbă ceaunul în legea lui. Năutul înflorea în fiertură, apoi se sfărâma şi lega zeama prefăcând-o într-un sos gros şi sângeriu. Bucăţile de carne erau moi, se topeau în gură şi mâncam înmuind în castroanele de tinichea, bucăţi mari de pâine proaspătă.

La început privind mâncarea cu iz de rubin mânjit de ceaţă, aveam impresia că mănânc pământ, pământul acela roşu al Spaniei, din care răsăreau strugurii mari cât nişte purcei, dar cu timpul m-am obişnuit.

Şi când a trebuit să plec din Alicante tocmai în Maroc, am dus cu mine o strângere de inimă gândindu-mă la mâncarea aceea fără nume.

Şi aşa cum niciodată nu am mai călătorit la spanioli, nici această mâncare nu o am gătit-o niciodată.

Vă las pe voi să încercaţi.

Şi spuneţi-mi şi mie cum a ieşit !

Carne fripta pe piatră

2012-02-04T10:06:00.003+02:00

Citind o postare de blog de pe internetul ăsta vast cât sufrageria uriaşului din povestea cu gâsca fermecată, mi-am adus aminte de anul 1992, când la Nurenberg lucram într-un restaurant numit Alte Kuche, adică Bucătăria Veche. Era birtul ăsta de panaramă situat chiar în buricul târgului, în Altstadt, adică oraşul vechi, în apropierea Palatului Imperial cu grădini suspendate, ascuns mai mult pe o străduţă îngustă, pavată cu bolovani de râu şi dominată de clădirile înalte cu faţade aparente din bârne, care păreau să cadă peste tine în orice moment. Nu avea decât o firmă micuţă la intrare desenată pe o scândură crăpată de fag şi o armură umplută cu plumb lângă uşă, prevăzută şi cu un paloş autentic.

În restaurant intrai coborând o scară îngustă în spirală (ameţeai până ajungeai la masă) şi de fapt localul era o pivniţă imensă cu bolţi de piatră şi lumină chioară de felinar. Mese grele de stejar, scaune aşijderi, felinare, vase de cositor atârnate şi peste tot, omniprezente, armuri străvechi şi săbii gigantice. Mă simţeam ca într-un film de Sergiu Nicolaescu şi nu îmi făcea plăcere să trec prin local, dar trebuia să fac asta de două ori pe zi, fiindcă la bucătărie ajungeai traversând printre armuri şi mai coborai încă o scară abruptă de piatră, într-o altă pivniţă, care de data asta era îmbrăcată toată în faianţă albă, inoxuri şi luminată cu neon. Era la standard de standard concepută, temniţa asta albă, cu trasee logice, cameră frig, bordei de legume, garderobă, sală de duş şi aşa mai departe. A dracului Neamţul, care concepuse locul ăsta. Patronul, era o mână de om, slăbănog, cu mustăţi uriaşe şi cânta la chitară uun fel de folk- country, plin de emfază şi cu o voce de bariton extravagant. Sîsîia cuvintele vorbind în dialect Bayerez şi habar nu avea de bucătărie. În schimb Băieroaica lui, grea de unşpe chintale era ca un prăsnel prin bucătărie şi conducea totul cu mână de fier.

Pe mine m-a cântărit din priviri în prima zi şi m-a osândit la bucătăria rece, unde încropeam salate şi platouri mari de lemn cu mezeluri feliate şi aranjate după tipic. Eu mereu încurcam cârnaţii între ei, fiindcă fac nemţii atâtea sorturi că şi ei le încurcă, dar Băieroaica era îngăduitoare cu mine şi mă mângâia pe creştet. O dată când nu s-a uitat folkistul la noi, am mângâiat-o şi eu înapoi, dar nu numai pe creştet şi drept urmare mi-a mărit salariul cu două sute de mărci şi m-a mutat de la legume la cărnuri.

Aici era adevărata bucătăreală, toate fripturile casei se făceau pe pietre încinse. Şi nu se găteau la bucătărie ci sus în restaurant.

Hai să vă explic.

Pe nişte talere mari de lemn (semănau mai mult cu găvanele din partea sibiană a Transilvaniei) aşezam sorturile de carne comandate de client. Cotlete, muşchiuleţ, capac de pulpă, cârnaţi proaspeţi îndopaţi cu cimbru mult, felii groase de costiţă, antricoate de viţel şi jumătăţi de pui galbeni de grăsime.

Toate cărnurile stăteau în marinate savante pe care le prepara o dată pe săptămână Băieroaica şi pe care ni le distribuia în nişte cănţi mari de tablă emailată cu capac şi buşon. Fiecare fel de carne avea marinada ei şi stătea fleica, muşchiul şi ciozvârta măcar o zi în zemurile acelea care aveau damf de Război de O Sută de Ani şi plecau cu taler cu tot spre restaurant, într-un lift micuţ tras de funii. Aşa că noi bucătarii nu prea ne vedeam cu chelnerii şi formam găşti separate. O singură dată ne-am reunit de ziua folkistului cu mustăţi, când a închis restaurantul şi a încins un chef de pomină cu noi. Pentru mine tortură mai mare nu a existat fiindcă Neamţul ne-a zdrăngănit toată seara din chitară şi dacă nu aş fi băut opt krigle de bere (un litru krigla) m-aş fi sculat de la masă şi i-aş fi dat cu chitara în cap.

Dar să vă povestesc şi ce se întâmpla în restaurant cu carnea. Tot cu liftul plecau sus şi nişte pietre mari tăiate şi făţuite dreptunghiular, aşezate în tăvi de tablă.

Iar sus, în sală, chelnerul le prindea cu un cleşte ca de fierar şi le aşeza în faţa clientului pe un suport complicat de cupru bătut. Şi pe pietrele încinse, pe care noi le păstram în bucătărie într-un cuptor electric special la 220 de grade, clientul îşi sfârâia şi îşi perpelea bucata de carne favorită, în modul preferat şi cu garnitura pe care o comanda separat.

Era o formă de banditism rară, fiindcă în nota de plată era inclus tot talerul de carne, care se întorcea întodeauna mai mult de jumătate plin înapoi în bucătărie, în acelaşi lift. Tacâmurile folosite, şi resturile coborau cu alt lift direct în oficiu, dar carnea venea înapoi la noi şi era din nou azvârlită în marinată.

De fapt clienţii mai mult se jucau frigându-şi degetele şi umplându-se de grăsimi şi sosuri pe haine. Era o chestie inedită, în genul "hai să o încercăm şi pe asta". Plus că se ghiftuiau dinainte cu mezelurile alea guspoase până peste toate şi se îndopau cu krigle de bere cu spumă de trei degete. Iar de sus din tavan nişte aspiratoare silenţioase trăgeau fumul şi tot timpul se auzea în surdină muzica aceea din Bayern de care eu personal nu eram de loc îndrăgostit. Una peste alta, am stat în Alte Kuche trei luni până s-a prins Fokistul că Băieroaica mă cam mngăie pe creştet şi m-a dat afară urgent şi momentan. Dar şi eu- român al dracului- i-am rupt toate corzile de la laută şi l-m lăsat mofluz.

Rântaşul şi fermecături

2012-02-03T09:42:00.007+02:00

Sunt efectiv îngropat în zăpadă, nămeţii sunt în curte până dincolo de genunchi şi Nemţoaica umblă cu o lopată de placaj să facă pârtie până la şopronul cu lemne. M-a scutit pe mine de corvoada asta fiindcă nu am încălţări cum se cuvine şi oricum sunt răcit până în prăsele. Îmi curge trompa ca la elefanţi şi sunt înfofolit în fulare groase de caşmir, în jurul şalelor şi până la beregată.Ar fi potrivită acum o răchie fiartă, dar Nemţoaica m-a pus pe ceai cu miere şi pe zeamă de lămâie... că nu mai pleacă iarna asta o datăăă!

Ieri am avut filmare, încropeală la mine în bucătărie şi am gătit pe repezeală, dar ne-au ieşit patru feluri de mâncare aşa bune, că nu mă pot abţine să nu vi le povestesc.

Mai ales că e vorba de o şmecherie bucătăricească de a mea pe care dacă o băgaţi la cap vă prinde extraordinar de bine.

Ca o cană de răchie fiartă la o răceală !

Deci într-o soteuză puneţi 50 de grame de ulei, 50 de grame de unt, căliţi uşurel 200 de grame de făină albă, stingeţi cu jumătate de litru de supă de oase şi un sfert de litru de lapte. Asezonaţi simplu cu sare şi piper. Rântaşul ăsta răcit, vine pus într-o caserolă cu capac şi băgat la frigider unde rezistă fără să se degradeze timp de o săptămână. Este baza pentru supele false, pentru sosuri, ciulamale şi pentru Ţuşpais, mâncarea de temelie a bănăţeanului, despre care cândva am să scriu un tratat bucătăricesc.

Acum iată cum am făcut eu ieri probă de virtuozitate:

Am pus pe foc două oale, într-una am călit cu doar un strop de ulei patru cepe tăiate solzi, cinci căţei de usturoi, le-am înăbuşit cu puţină apă, am adăugat două linguri zdravene de rântaş rece şi l-am bătut cu telul să se dizolve. Am mai completat cu puţină zeamă de oase, am tras de pe foc şi

am umplut un castron pântecos de faianţă. Deasupra am pus crutoane dintr-o franzelă veche prăjită în ulei, pătrunjel verde din belşug şi caşcaval ras. Supă de ceapă jumătate franţuzească, jumătate bănăţenească. Dulce, puţin usturoiată şi sănătoasă ca Aloe Vera.

În cealaltă oală am călit doar o ceapă micuţă, un morcov ras fin, un sfert de păstârnac şi trei linguri cu chimion. Am stins cu apă, am adăugat la fel o porţie babană de rântaş, l-am bătut cu telul şi la final am strecurat supa în castron, am presărat-o cu mărar tocat şi am turnat-o peste nişte friganele făcute la fel, din franzelă veche dată prin ou şi friptă la foc iute.

Supe false, preparate într-un sfert de oră, s-au bătut colegii din echipa de filmare pe ele de nu a mai rămas nici măcar un strop de gust.

Partea faină a fost că sătui de-acuma, nu au mai mâncat felul doi aşa că am rămas eu cu Nemţoaica să ne luptăm cu două ciulamale rapide, una de ciuperci şi una de ouă fierte.

Cea de ouă e preferata mea şi se închipuie cam aşa:

Pun într-o crăticioară patru linguri cu vârf din rântaşul acela rece, diluez cu lapte şi un picuţ de smântână, adaog două legături de pătrunjel tocat şi dau doar un clcot scurt. Între timp curăţ mai multe ouă fierte le tai în sferturi şi pun căte opt bucăţi în fiecare farfurie adâncă. Torn ciulamaua fierbinte peste ele ca să le acopere, mai presar nişte aşchii de unt rece şi feliuţe de caşcaval tăiat cu peliatorul de cartofi şi lângă, mămăligă rece că aşa e bun contrastul.

Iar ciulamaua de ciuperci, după care se omoară Nemţoaica se încropeşte la fel de uşor.

Pun rântaş în cratiţă, adaug o ceapă călită dinainte, diluez cu lapte, supă de oase şi încorporez ciupercile curăţate şi tăiate lamele mai groase, ca să simţi ce bag in în gură. Potrivesc din sare şi piper, mai adaoug o linguriţă de oţet scos din borcanul cu ardei iuţi, o linguriţă de miere şi las doar trei minute să clocotească. Pun o farfurie cu vârf pentru Nemţoaică, o decorez cu dâre de smântână şi pătrunjel tocat, lângă îi dau o salată făcută din gogoşari scoşi din marinată, amestecaţi cu rondele de praz şi măsline.

Şi îmi creşte inima când o văd cum înfulecă.

Adică vruiam să spun cum mănâncă delicat, graţios şi cu multă eleganţă.

Na, că m-am scos !

Mama spaghetelor

2012-02-02T09:09:00.001+02:00

Casa italianului miroase veşnic a spaghetti. Aromele imbietoare intră în tocurile uşilor şi a ferestrelor, în tapiţerii, în rama tablourilor, în covoarele vechi şi grele şi în toate cele. Chiar şi pielea italiencelor sadea miroase a spaghette, cînd faci dragoste cu ele. Un miros atât de cunoscut dar indefinibil de ulei de măsline, usturoi opărit, busuioc şi mai ceva: sudoarea de pe fruntea celui care stă şi se chinuie la plită. Acela de fapt e ingredientul principal de reuşită al unui castron de spaghette.

Dar ce să mă apuc să vă vorbesc eu despre unul dintre cele mai cuonscute feluri de mâncare din lume, ar trebui să mă socotiţi nebun.
Şi totuşi aflaţi de la mine măi puişorilor că spaghettele de la restaurant nu sunt tot una cu cele pe care ţi le aşază pe masă Don Pepino, într-o seară blândă de toamnă cu un caier de frunze veştede zburătăcind prin grădina sa plină de flori exotice, iar tu ca musafir picat pe nepusă masă dai din colţ în colţ şi mai bei un pichiere de vino şi mai beleşti ochii la albumul cu poze de familie a lui Don Pepe.
Şi în timpul ăsta, la plita modernă cu suprafaţă de vitroceramică, în oale de inox, Acuzzia, gureşa nevastă a lui Don Peppe, prepară spaghete a la Matriciana, după o reţetă străveche moştenită din mamă în fiică, roşie în obraz şi cu braţele dezvelite, frumoasă ca o madonnă renascentistă şi plină de draci ca o curtezenă romană. Iar în depărtare, prin geamurile mari cu perdele de brocart greu, sclipesc luminile toscanei în depărtare.
Şi când apare castronul uriaş de arcopal, plin cu spaghetele fumegânde, te cufunzi în adevărata italie şi în seva ei. Iar Acuzzia îţi face demonică semne cu piciorul sub masă şi îţi aruncă ocheade pline de promisiuni, dar tu ca un mâncău nehalit te vâri şi te ascunzi în mormanul de spaghette şi te faci una cu ele.
Şi ducă-se la naiba Acuzzia, că ar merita numai pentru felul în care găteşte să fie iertată de toate păcatele vieţii ei şi să primeasc aripe de înger pe vecie.

Spaghetti matriciana

Ai nevoie de spaghette nr.22 (spaghetele poartă numere ca pantofii, funcţie de calibrul şi dimensiunea lor şi se aleg în funcţie de natura sosului pe care îl prepari, la sosuri fluide spaghette de calibru mare, la sosuri închegate, calibru mic. Eu nu am reuşit niciodată să desluşesc de adevăratelea chestia asta, aşa că vă las pe voi să vă bateţi capul) pe care la fierbi al dente, adică să cronţăie în dinţi puţintel, în apă în care pui o linguriţă de sare, cinci linguri de ulei de măsline şi puţină nucşoară rasă. Facultativ poţi pune în oală să clocotească un cartof tăiat în două. Amidonul său nu va lăsa pastele să se lipească. Şi parcă şi gustul se schimbă devenind mai pregnant.
Şi în timp ce spaghetele tale stau la umflat în apa în care au fiert, te apuci să faci sosul care trebuie să fie picant şi cu multă afumătură.
De aceea taie rondele trei căţei de usturoi, doi ardei iuţi şi pune-i în tigaia cu unt din belşug, ca să prindă culoare. Apoi adaugă costiţă afumată de porc tăiată pătrăţele fine şi doar un praf de sare şi unul de piper. Nu lăsa costiţa să se scorojească, o temperezi rapid cu roşiile date pe răzătoare, adaugi o foaie de dafin, nişte cimbru uscat şi un strop de vin alb dulce. Şi să nu clocotească mai mult de un sfert de ceas, că toate aromele se vor risipi în hota bucătăriei.
Iar sosul acesta să îl torni peste spaghetele puse în castron şi presară deasupra frunze de busuioc proaspăt, tocate la cuţit. Iar lângă să ai caşcaval ras că să îl pui în ploaie peste bunătatea de spaghete. Şi bea vin şi dacă îţi face vre-o italiancă semne cu piciorul pe supt masă, n-o băga în seamă.
Are un tic nervos!

La Tzompy

2012-01-31T08:41:00.002+02:00

Dan Popoviciu este un prieten drag inimii mele. Gazetar până în prăsele este la fel ca mine împătimit într-ale bucătăriei şi în nebunia lui, şi-a deschis un mic restaurant- bistrou, pe care l-a botezat cu numele straniu Tzompy. Băgat într-un demisol cu scară abruptă, Tzompy nu are decât zece mese şi o bucătărie cât un ghioc, dar pătimaşul de Popoviciu l-a prefăcut într-o adevărată gurmanderie cu ştaif. Bunătăţuri pe bandă rulantă curg din bucătărie la mesele oaspeţilor (acolo nu există noţiunea de client ci doar cea de musafir, oaspete) şi lumea pleacă îmbuibată de la Tzompy şi revine fiindcă nu ai cum să nu revii. Şi eu mă opresc de fiecare dată la Popoviciu când sunt în Reşiţa, mai ales că mi-am adus şi eu oarece contribuţii la birtuţul său.

Ca să vă convingenţi şi fiindcă imaginea e mai tare decât litera scrisă, vă invit să vizionaţi filmulţul de mai jos:

http://www.youtube.com/user/uicamihai#p/u/14/c25KhiVI8So

Spaghete de criză

2012-01-30T16:06:00.004+02:00

Domnule dragă, cu ce vreme ne procopseşte mama natură, ieri crăpau pietrele de ger, astăzi un soare rânjit cu dinţi, mi-a înmuiat grădina de mi s-au întors câinii de la plimbarea de toaletă, cu mantie lucioasă de noroi.

După capul meu, una-două i-aş fi băgat în cadă să îi săpunesc, dar Nemţoaica are altă tactică, ceva de m-a dat pe spate. I-a luat pe rând şi i-a uscat cu foenul (căţeii sunt obişnuit şi stau ca la fotograf) până s-a întărit noroiul armură pe ei şi după aceea dă-i şi ţesală cu piaptănul cu dinţi rari, cu cel cu dinţi tripli şi la urmă cu mănuşa cu ghimpi.

De scula aia ca un raşpel mi-e mie cel mai frică fiindcă neţoaica m-a ameninţat de câteva ori că mă "aranjează" ea în somn.

Şi poate de aceea dorm eu iepureşte, de aud şi mersul furnicilor pe grinzile din pod. Sau fiindcă sunt bătrân şi bătrânii nu mai au somnul clar ci mai degrabă bântuit de amintiri lustruite.

Dar vorbeam despre vreme şi cât de sucită e, la 25 de kilometri în Lugoj, e gheaţă pe Timiş şi fulguie aprig, la Timişoara (tot 25 de kilometri) e înorat şi plumburiu, bate un vânt subţire ca o buză de harap peste Bega, iar la Reşiţa (50 de kilometri) e o zgândăreală nici gri nici albă, ca o mireasă în noaptea nunţii iar din Bârzava ies aburi.

Acum câinii dorm lângă teracotă, Nemţoaica se uită la serialul ăla cu cinci mii de episoade- ştiţi voi care- iar eu nu mă îndur să intru în bucătărie să încropesc o găteală ceva, fiindcă toate oalele sunt goale şi cu luciu.

Dacă s-ar îndura unul dintre voi să vină pe ţeava de internet să gătească în locul meu...

Poftim? Nici o ofertă?

Oameni fără inimă ce sunteţi şi eu vă socoteam prieteni...

Las că vă arăt eu vouă !

Acum fac o pauză, mă duc să răscolesc frigiderele şi cămara să văd carevasăzică pe ce mă bazez.

Am fost, păi şi cămara e cam lucie, frigiderul se comportă de parcă ar suferi de inaniţie, noroc că am învăţat să gătesc în vremuri de criză.

Am trei feluri de paste de calitate, legume rădăcinoase, legume conservate, ceapă, usturoi, sos de soia, bulion, câteva aşchii de brânză, o felie de costiţă afumată, o felie de slănină aşijderea.

Nu am voie să umblu la congelatorul plin de cărnăraie, că mă ia Nemţoaica şi mă usucă cu foenul...

Deci:

Pun să fiarbă un pachet de spaghetti nr. 22 în apă simplă fără ulei ori sare. Le fac al dente ca să le mai gătesc o dată la cuptor.

Curăţ trei căţei de usturoi îi strivesc cu lama cuţitului. Îi pun în ulei în tigaie şi îi pârlesc aşa cum se cuvine. Scopul e să am un ulei aromat.

Scot usturoiul afară, presar în ulei sare, piper, cimbru puţin busuioc. Trag tigaia, torn uleiul peste spaghetele pe care le-am stors şi le-am pus să se odihnească într-un castron uriaş. Le amestec bine bine să se impregneze până în măduva lor italienească şi le mai las la odihnit cinci minnute.

Ung o tavă cu ulei, şi încep să iau grămăjoare mici de spaghete cu cleştele cu dinţi şi ajutat de o furculiţă. Acum e cea mai migăloasă parte a operaţiunii şi dacă m-aţi vedea cum stau aplecat peste tavă cu limba scoasă în colţul gurii... din când în când îmi pică ochelarii de pe ochi direct în uleiul din tavă, dar nu mă opresc să îi şterg, îi aşez la loc aşa, sunt plin de ulei până în trompa lui Eustache. Deci din spaghetele care nu sunt prea ascultătoare, încropesc un fel de cuiburi rotunde, cu loc în miljoc. Chestia e să le dau şi un design aparte, să semene chiar a cuiburi şi să le contruiesc egale (aproximativ) ca să se gătească uniform. Îm mijlocul lor o să pun afumături, brânză rasă şi ou bătut cu puţină smântână şi lapte. La opt cuiburi două ouă.

Dau tava la cuptor, şi mai pregătesc două chestionuri:

Unu- o salată de rădăcinoase din morcov, pătrunjel, puţină ţelină, toate rase ca firul de păr, asezonate cu sare, piper, zeamă dintr-un borcan de hrean în oţet, puţină coajă de lămâie, puţin suc de lămâie, ulei de porumb, trei picuri de sos de soia. Pătrunjel verde deasupra şi iaca na, prospături, că ne-am cam săturat de toată ziua murături.

Iar la spaghete îmi trebuie neapărat un sos.

Cel mai simplu, sosul de roşii Napoli. Bulion amestecat cu sucul de la un morcov şi o ceapă date prin storcătorul de fructe, un strop de vin roşu dulce-dulce, un strop de oţet de mere, sare, zahăr, piper, cimbru, dafin. Doar un strop de ulei să îi dea oarece senzaţie de bogăţie şi clocotesc la foc mic să îl reduc la jumătate. De la dafin are o aromă grozavă.

Scot tava din cuptor, cuiburile mele sunt rumenite superficial, stratul de deasupra e crocant şi cu gust de foetaj franţuzesc, cel de dedesupt mustos cu aromă de budincă sărată ori sufleu. Câte două cuiburi la porţie, cu sosul roşu însângerat lângă şi o lopată de salată drept capişon.

Combinaţie deşteaptă şi de criză, nemţoaica o să mă aplaude.

Sper.

Ori o să mă ţesale cu mănuşa cu ghimpi..

Oricum, la risc, mă duc să îi duc farfuria !

Ciorba de încropeala

2012-01-29T17:35:00.002+02:00

Şi cum să las eu să treacă Duminica fără o reţetă?

Nu m-ar chema Uica Mihai ci Moş Mihai. Lucru de altfel jignitor fiindcă e aproape adevărat.

Deci hai să ne apucăm de gătit:

Pe vreme rece o fiertură clasică din buruieni şi cârnaţi . Şi o felie de şonc aromat.

Radeţi o sfeclă, un morcov şi o rădăcină de pătrunjel.

Căliţi-le în ulei stingeţi-le cu jumătate de litru de zeamă de varză acră şi un litru de apă fierbinte. Tocaţi o jumătate de căpăţână de varză în panglici de lăţimea tagliatelelor şi aruncaţi-le în oală. Cu ciudă că o să fiarbă greu. Mai puneţi un cartof întreg curăţat de coajă bineînţeles ca să mai tragă din sarea zemurilor combinate. Adăugaţi şi doi ardei iuţi întregi şi dacă au clocotit cinci minute, scoteţi-i afară şi la gunoi cu ei. Ne trebuie doar aroma nu şi otrava lor.

Separat tăiem şoncul (jambonul) în felii şi le rumenim în tigaie. La fel şi cârnaţii să prindă crustă lucitoare şi să lase grăsime din trupul lor. Acum, dacă a fiert varza şi e moale, punem afumăturile fripte şi mai clocotim trei minuţele.

Punem încropeala asta de fiertură într-un castron pe fundul căruia am presărat pătrunjel verde şi leuştean tocat, îi dăm un damf de piper şi atât. Se mănâncă fierbinte ca să îţi opărească cerul gurii şi din zama sângerie (de la sfeclă) alegem afumăturile dumicate şi le însoţim cu o mămăligă. Seamănă a fi nici borş, nici potroacă, nici supă nici ciorbă. Sfecla îi dă nu doar culoare ci şi o aromă de stafidă opărită cu alcool, combinată cu damful de pământ şi reavăn al primăverii care va să vie. Iar tăiţeii de varză trebuie să se topească în gură de moi ce sunt. E fermecătură şi ţine la gripă la guturai şi la răpciugă.

Poftă !

De la bucătăreală la grădinărit

2012-01-29T09:00:00.003+02:00

Această postare nu este o zărgheală marca Uica Mihai ci o extensie a preocupărilor mele bucătăriceşti, care m-au dus firesc la grădinărit, fiindcă bucătăria fără legume e ca Elena Udrea fără poşetă şi tocuri cui.

Deci să purcedem. Am văzut în 1998 un reportaj despre un bătrânel din Ialomiţa care avea în balcon un spalier pe care stăteau agăţate sticle de plastic pline cu verdeţuri şi legume de talie mică. Inclusiv roşii care erau arăcite pe nişte sfori.

Am fost fermecat de idee, aşa că în anul următor am umplut câteva zeci de sticle de plastic decupate si suţinute de cârlige ca să poată fi atârnate pe gard. Am folosit pământ de pădure amestecat cu resturile de la curăţarea jgheaburilor de scurgere de la streaşina casei şi cu guano cumpărat la sac. Nu am folosit un calcul al proporţiilor, am făcut amestecul după ochi.. Am vopsit sticlele pe dinafară cu var încleiat cu aracet, ca să arate frumos, dar şi pentru că albul reflectă lumina solară. Asta fiindcă sticlele erau expuse într-un loc în care soarele bătea nemilos. Am cultivat în primul an eşantioane de probă. Cimbru, busuioc, pătrunjel, leuştean. Doar leuşteanul nu s-a prins, a răsărit apoi a pierit în câteva zile. În rest totul a mers perfect. Am mai cultivat ardei iuţi dintr-un sort oltenesc de talie mică, şi castraveţi cornişon, care au făcut senzaţie, aveau un aspect aşa de frumos cu ramurile atârnând pe gard. Bineînţeles că le-am susţinut legând din loc în loc cu sfoară.

Anul următor am dublat numărul de sticle şi am încercat mai multe sorturi de legume, inclusiv vinete, pe care nu le-am lăsat să se dezvolte la maximum.

Şi aşa, iaca-tă am învăţat o mulţime de lucruri despre cultura legumelor în sticle.

Dacă nu mai ai treabă cu dezburuienirea, cu plivitul cu sapa, sunt totuşi o serie de lucrări migăloase.

Mai întâi pământul:

Eu folosesc acum pământul rezidual de la ciupercăria unui prieten, care după trei serii de ciuperci aruncă acest pământ. Este foarte bun pentru legumicultură.

Sticlele:

Nu e nici o problemă să le procuri, mai greu e cu decuparea şi modul în care le susţii.

Îngrăşarea:

E nevoie de o soluţie hrănitoare şi nu vă recomand chimicale.

Folosiţi găinaţ de pasăre fermentat în apă şi diluat în proporţie de unu la zece. Îngrăşarea se face săptămânal.

Din când în când afânaţi pământul din sticlă cu o şurubelniţă pentru a deschide capilarele din stratul nutritiv.

Dar amănunte şi fotografii, ca să nu mai mă obosesc eu dând din tastatură găsiţi la acest Link.http://www.agriculturae.ro/index.php/gradina-de-langa-casa/982-o-gradina-de-legume-in-sticle-de-plastic.html

Aşa că apucaţi-vă, grădinăritul în sticle e odihnitor, economic şi aduce satisfacţii, mai ales culinare. Şi dacă aveţi nevoie de sfaturi, ştiţi unde să daţi de Uica.

Din cartofi şi din costiţă

2012-01-28T19:54:00.003+02:00

Ca să vă totuşi stric seara de sâmbătă, postez iute-iute o reţetă.

Nu e a mea ci a Nemţoaicei aşa că are o jumătate din vină.

Pui să fiarbă cinci cartofi (ea pune şase) în coajă.

Îi răceşti aruncându-i brusc în apă rece, îi scoţi la fel de brusc de acolo, îi laşi să se zvânte un minut, apoi dai jos pielea de pe ei. Trei ouă fierte, curăţate şi răcite în frigorigider, se dau pe răzătoare, scopul fiind să obţii fulgi care se amestecă în piureul pe care îl faci din catofi. Mai adaugi o lingură zdravănă de unt, pătrunjel tocat, sare, piper, nucuşoară rasă şi freci ca nebunul să legi un pireu cremos. Dacă e nevoie mai dă-i cu unt.

Acum să iei felii de costiţă tăiate fin şi să le răsuceşti după deget ca să îţi iasă nişte cornete micuţe. Cu cât e costiţa mai groasă cu atât e cornetul mai adînc. Şî îl înţepeneşti să stea aşa, cu scobitori. Şi umple fiecare cornet cu piureul ăla, aşează toate cornetele într-o tavă, stropeşte cu vin, cu piper şi boia şi dă-i la cuptor la foc iute. Gratinare mai degrabă decât frigere.

Şi scoţi cornetele din tavă fierbinţi şi arunci scobitorile. Le aşezi pe un pat de varză călită şi dă-i cu bere şi dă-i cu bere şi dă-i cu bere.

Na s-a spart ghinionul.

Ghinion de ghinion

2012-01-28T09:20:00.006+02:00

O zi spartă în fund, pe care am început-o cu pieptul sus şi cred că o să rezist să o închei tot aşa.

Dis de dimineaţă, m-am trezit pe partea greşită a patului.

Adică am vrut să cobor din aşternuturi, prin peretele care dă la vecini, ca o continuare a visului, pentru că astă noapte am visat cu vecinica, o blondină de un metru optzeci cu silicoane naturale prin toate părţile trebuincioase. Nu vă închipuiţi prostii, în vis eram amândoi la vie şi dădeam cu sapa.

Eh ! cam aşa se întâmplă de la o anumită vârstă în sus. Sapa rămâne singura acţiune mai de doamne ajută pe care poţi să o faci cu o blondă !

Apoi mi-am căutat papucii de pâslă minute lungi, până mi-am dat seama că Biba, căţeluşa, i-a furat, i-a dus supt pat şi şi-a făcut din ei pernă. Când am dat să-i recuperez m-a mârâit printre dinţi, aşa că a trebuit să mârâi şi eu la ea !

Următoarea surpriză a fost să constat că din cauza frigului de peste noapte, reţeaua de apă potabilă a îngheţat.

Aşa că pentru a mă spăla, aveam de ales între două variante: zeamă de varză şi vin roşu.

Voi ce credeţi că am ales ?

Dar apa nu era singurul lucru îngheţat...

Şi Fordul meu bătrân cât democraţia românească, avea toate uşile bocnă şi nu mă lăsa să mă urc la volan.

Aşa că am luat un prelungitor de 20 de metri, foenul şi m-am apucat să suflu în broaştele portierelor.

Între timp Nemţoaica tropăia mărunt pe pragul casei şi din nebăgare de seamă mi-a tropăit şi pe prelungitor.

A fost un scurcircuit de toată frumuseţea, cu scântei asemănătoare artificiilor din noaptea de revelion.

Nu a trebuit decât să schimb patronul fuzibil de la siguranţa principală.

Nu m-am curentat decât de două ori, fiindcă a treia oară mi-a dat prin cap să iau mănuşile de cauciuc cu care Nemţoaica spală ceaunele.

Atunci m-am curentat a treia oară fiindcă n-am băgat de seamă că mănuşile au găuri corodate de drăcovenia acidă pe care o foloseşte ea.

În final a venit curentul dar, foenul nu mai funcţiona, aşa că am luat din bucătărie lampa cu gaz cu care pe vremuri făceam ornamente de zahăr caramel şi am reuşit să dezgheţ portiera de pe partea şoferului. Nu ştiu dacă mi se pare, dar parcă roşul din acea zonă a devenit mai degrabă stacojiu spre caramel.

Până la urmă am reuşit să plecăm din faţa casei şi să rămânem în pană de benzină la jumătatea drumului.

Dar nu mi-am făcut griji, aveam din pură întâmplare un bidon de doi litri de rezervă în portbagaj.

Dar nu aveam pâlnie aşa că mai mult de jumătate din benzină s-a vărsat în zăpadă.

Dar tot am apucat să ajung la benzinărie şi să îmi cheltui acolo ultimii bani din buzunar.

Până la urmă am ajuns în piaţa din Buziaş, unde avem noi o langoşerie micuţă, şi am dat să ne apucăm de treabă. Dar buteliile cu care gătim erau amândouă goale de gaz aşa că atrebuit să le urc în maşină spre a merge să le umplu. Şi pentru că nu mai aveam nici un leu în buzunar, am făcut ce face orice român lefter.

M-am dus la bancomat.

Al dracului bancomat, era mai lefter decât mine, pe ecranul verde scria: Sorry, no founds !

Aşa că m-am întors la staţia Peco unde lucrează prietenul meu Luci şi am schimbat buteliile pe datorie.

După care m-am apucat să repar pana pe care am făcut-o călcând pe o tablă de crom pierdută de cine ştie ce hăbăuc în staţie.

Nu a durat decât o jumătate de ceas, fiindcă nu aveam cric şi a trebuit să mă duc până acasă să aduc unul.

Când în final am ajuns la piaţă, am găsit langoşeria închisă.

Nemţoaica fugiose de frig la nişte prieteni să se încălzească.

Şi de comun acord, fiindcă gerul de afară face să crape pietrele, am hotărât că astăzi nu mai ne jucăm de-a langoşii, mergem acasă, ne închidem înăuntru, nu mai deschidem uşa la nimeni şi până mâine ne facem că nici măcar nu existăm.

Doar o trece ziua asta plină de ghinioane.

Post scriptum !

După ce am terminat de scris acest text, am apăsat o tastă greşită de la calculator şi am şters tot.

Aşa că textul acesta e scris a doua oară şi nu mai conţine şi reţeta trebuincioasă care apărea în prima postare.

Deci în consecinţă, pe moment, puneţi-vă pofta în cui !

FĂRĂ CUVINTE

2012-01-27T07:20:00.017+02:00

FĂRĂ CUVINTE...

Tigaie zărghită

2012-01-26T10:38:00.007+02:00

Ninge peste Buziaş, mai dihai ca în poema rusă, fulgi mari şi grei parcă ar fi o fâlfâire de aripi în văzduh. La o plimbare prin parc am găsit o tăcere atât de uşoară şi de limpede că mi-am adus aminte de o excursie pe care am făcut-o anul trecut prin troiene într-un făget de la marginea Chevereşului, printre fagi groşi cât braţul lui Greuceanu cel de piatră pe supt bolta lor albă, uimindu-mă şi făcându-mi în suflet un loc special.

Şi ca nebunul, m-am urcat în fordul meu rablagit (dar are cauciucuri noi, de iarnă) şi am plecat spre Chevereş, fără să o anunţ pe Nemţoaică, doar cu Biba, căţeluşa zăbăucă adormită pe bancheta din spate.

Dar ce cruntă dezemăgire, în locul făgetului de vis, am găsit o coamă de colină desfundată de şenile, un loc semânând cu un peisaj extraterestru. Doar buturugi cu rădăcinile în sus spre cer, degete negre de uriaş, urme barbare de lanţuri grele care le-au smuls din pământ şi un vânt subţire şi duşmănos, în vârtejuri rotitoare de nea.

Am fugit cu inima sfâşiată şi m-am închis în habitaclul maşinii ca într-o puşcărie nemeritată.

Şi nu am lăcrimat, fiincă Biba, de pe canapea, s-a ridicat pe lăbuţele din spate şi m-a lins pe obraz.

Şi cam asta a fost, m-am întors acasă unde Nemţoaica punea să fiarbă o oală cu fasole, plină de oase afumate. Cred că mai multe oase decât fasole.

Iar eu, fiindcă fasolea fiebe greu şi sunt lihnit, mi-am încropit repede la tigaie nişte ceva care nici nu ştiu dacă are nume, dar nu am făcut mofturi nici eu nici căţeluşa Biba.

Dar să vă detaliez:

Un pumn de măsline din care am scos oasele ca să nu se înece căţeaua.

Patru sfertui de gogoşar scos din oţet.

O mânuţă de arpagic mic cât bilele de rulment, că mi-a rămas de astă toamnă.

Un cotor de broccoli, din care ieri a făcut Nemţoaica supă.

Astea toate le-am tăiat mărunt, le-am pus în tigaie cu ulei de porumb şi le-am tras niţel. Am turnat cinci linguroaie de smântână, i-am dat mâncării piper, sare, şi oregano, un strop de ardei iute, doar un strop de vin, că nu mai am, mi-e casa seacă de băuturi precum unul dintre butoaiele lui Setilă, şi am lăsat să clocotească doar două minute. Apoi am tras tigaia de pe foc şi am adăugat gălbenuşul de la două ouă, şi mai o lingură de smântână. S-a făcut în tigaie ceva cremos şi cu damf îmbietor de iute, cu aspect nici de sos, nici de omletă, parcă strălucind a zare fără zăpadă. Cer galben de zori în primăvară.

Şi am tăiat cuburi de mămăligă rece ( întodeauna am mămăligă rece în frigider, le-am pus în farfurie pudrate cu mult piper, am turnat năzdrăvănia din tigaie şi lângă am mai scos din borcanul secret, ultimele două role de Kimchi românesc pe care l-am făcut demonstrativ în noiembrie. Mă căiesc acum, trebuia să pun cinci borcane.

Ei, mâncarea asta încropită, m-a făcut fericit pe deplin şi pe mine şi pe biba, cu blana ei încă udă de zăpadă.

Doar Nemţoaica s-a încruntat fiindcă ştie că m-a pierdut de muşteriu la oala ei plină de oase afumate şi cu aşa-zisă fasole.

Dar mă doare capul, mă duc la vecinul să îmi iau un litru de vin roşu dulce, să îmi sting amăreală rămasă undeva printr-un colţ al sufletului.

Tuslama cu supapă

2012-01-25T09:06:00.003+02:00

Dacă nu l-aţi cunoscut pe Ticu Pincu Zărie, apăi o să îl cunoaşteţia acum, fiindcă merită.

E doar un crumpei de om, cu nasul sumeţit şi tot numai vână. Ia sacul de cartofi de patruzeci de kile în spinare şi face genoflexiuni cu el, numai ca să îmi demonstreze că îi spun aiurea Moş Zărie şi că e mai verde decât mine.

Ticu Pincu Zărie a lucrat toată viaţa la chefere, a fost căuzaş la ştrec, (aşa se spune în Banat la linia ferată, chiar există un cântec faimos pe care vi-l redau în versuri mai jos:

Foaie verge pusă-n oală

Merg cătanile pră ştrec

Îmbrăcace-n pielea goală

Şî cu mînurile-n jep)

şi iaca de un an şi mai bine, e penszionar şi s-a tras la casa lui.

Se mai duce câte o dată, de dor, la marginea Buziaşului pe unde trece linia ferată şi priveşte lung în urma trenurilor. Stă lângă ştrec şi dohăneşte tutun, apoi se întoarce acasă, scoate o litră din pimniţă, o pune supt braţ şi vine la mine să îşi astâmpere oful. Se îmbată unu-doi şi când îl prinde răchia, începe să îmi povestească de-ale cefereului, de îmi face capul calendar şi îmi vine să îl iau şi să dau cu el de ştrec.

Dar înghit în sec şi îl iert, întâi fiindcă are o răchie bună, buuună şi al doilea fiindcă e un om de pus la rană.

Înţelept, proverbial şi meseriaş priceput la toate. Mi-a reparat călcătorul cu aburi al nemţoaicei (i-au rămas piese pe-afară dar scula merge mai bine ca mai devreme), mi-a păsuit toate ferestrele umflate şi le-a făcut să se închidă mai bine ca înainte, a reconstituit tencuielile de la magazii, aleea de cărămidă din curte, gardurile de lănteţi şi chiar mi-a sudat tobele de la eşapamentul maşinii.

Dar pe lângă toate astea, mirarea mea a fost mare, e un bucătar desăvârşit şi un măcelar de porci ce nu a mai văzut lumea. Ca pe o demonstraţie, mi-a făcut luna trecută patru feluri de sângerete din porcul tăiat, jonglând cu sorturile de carne şi cu amestecuri de mirodenii, de m-a lăsat paf. Ne-am bătut pe prospăturile lui, eu şi prietenii şi ne-am hotărât să mai cumpărăm şi luna asta un godac de şaptezeci de kile ca să ni-l facă de suflet.

Mai ales că răchia însoţitoare a dat-o, şi o dă el.

Ieri a venit Zărie la mine (nu îi mai spun Moş, că ţăcănitul chiar se poate supăra) cu opt picioare de porc proaspăt pârlite, agonisite de pe unde a fost el să măcelărească jivine şi mi-a cerut voie să se joace în bucătărie. Şi m-a mai rugat să îi dau oala minune.

I-am spus că oala funcţionează numai dacă o ungem la supapă cu răchie, şi Ticu a scos din buzunarul adânc de la supsioară o sticlă de un litru şi a spus că ştia el ce obiceiuri proaste au oalele astea ungureşti.

Şi să vedeţi ce a făcut Moş Zărie (na că mi-a scăpat) a luat picioarele de porc, le-a pus în chiuvetă să se umezească a turnat peste ele un kil de sare grunjoasă şi a început să le frece cu peria de paie până s-au făcut galbene ca ceara.

Apoi, le-a spintecat în două, le-a pus în cruce în oală, a adăugat o mână întreagă de boabe de piper, trei foi de dafin şi trei căpăţîni întregi de usturoi, pe care numai le-a spart cu ciocanul de şniţele. Apă până la semn, a pus oala pe foc şi ne-am apucat amândoi pe scăunele să ungem supapa cu răchie.

Am uns-o un ceas şi oala n-a zis nici pâs.

În schimb Zărie a început să îmi povestească despre buloane, şevroane, traverse şi averse că am simţit că îmi sare mie supapa.

Dar am răbdat şi am făcut cele de trebuinţă după tipic.

Am tocat trei buloane (cepe roşii) un şevron (morcov gros cât coada de la ciocanul ceferistului) şi o traversă (praz oltenesc amirosind a reavăn).

Le-am tocat fidea- fidea (băgami-aş, m-am ciuntit la un deget, nu că sunt nepriceput dar cu Tie pe capul meu...) şi le-am pus să se călească în tuci cu doar un strop de ulei.

Ticu Pincu Zărie a mustă cât cât a mustăcit şi după ce i-am oprint oala minune din fierbere (nu i-am arătat unde-i supapa) s-a apucat de a scos picioarele pe o sită, le-a pritocit şi a scos toată carnea de pe oase.

Şi carnea asta a pus-o în tuciul meu, a început să cânte:

Foaie verge pusă-n oală

Merg cătanile pră ştrec

Îmbrăcace-n pielea goală

Şî cu mînurile-n jep

Şi mi-a cerut să îi fac mujdei, să îi fac mămăligă şi să mă fac iaurt ca să dreagă tuslamaua.

Mi-e mi-a sărit supapa, iaurtu, şi când mă pregăteam să îi dau un şut în partea aia cu care se stă pe ştrec, a venit Nemţoaica în bucătărie.

Şi ni s-a înmuiat supapa la amândoi.

Nu vă mai spun ce s-a întâmpat...

Am rămas becisnici şi fără supapă, Nemţoaica a dat tuslamaua la câini şi...

Pe drau, acum suntem în pivniţă la Ticu Pincu Zăroni, lângă butoi şi tragem răchie din supapă.

La dracu cu Tuslamalele...

Wok a la Uica

2012-01-24T18:19:00.003+02:00

A înebunit cerul de cu zori, curgeau lacrimile cailor cu aripi din nori, plumb pe aripile lor...

Am o stare aşa de Revoluţionar de poetică, mai ales că mă duc la masă la un prieten hăt departe. Nu mă duc să mănânc, mă duc să gătesc.

Dar se cheamă că tot la masă sunt.

E o adevărată istorie cu prietenul ăsta al meu. Are mania tigăilor. În bucătăria lui găseşti un întreg parlament de tigăi, de tablă, de fontă, de teflon, de sticlă de iena (astea sunt cele mai rare şi mai spectaculoase) mai noi, mai vechi, ştirbe, noi glanţ, cu mâner de plastic, de lemn, de os, chiar şi fără mâner. Un dulap imens din bucătărie e în aşa fel transformat, cu tot felul de cuieraşe, rafturi şi răftuleţe încât îi intră acolo toată colecţia.

Totuşi, când deschide uşa, o face cu grijă, trăind terorizat de ideea, că o să-i lunece o tigaie de la locul ei, în special un wok greu de fontă care cred că a aparţinut unui Chinez uriaş, fiindcă e atât de grea că eu o mânuiesc numai cu două mâini.

Dar e preferata mea şi astăzi mă joc cu ea.

Să vă spun ce am să fac?

Vă spun că durează mai puţin spusul decât gătitul.

Pun Wokul pe foc.

Pun în Wok ulei de seminţe de struguri.

În ulei pun multe rondele de praz, felii de castravete, fâşii de varză chinezească. Iute iute cu paleta de lemn cu găuri. Sare puţină, fulgi de ardei iute, sos de soia diluat cu vin alb, piper doar o idee. Muguri de bambus din conservă, adică gata gătiţi. Fileuri de anşoa dintr-un borcan uleios, rondele de macrou afumat. Frişcă lichidă, puţin coniac la urmă.

Flacără, degete fripte.

Iau wokul cu 2 mâini (mi-ar trebui încă o pereche mai ales că e fierbinte a dracului de fierbinte) şi îl răstorn pe un platou ornat tot cu foi de varză chinezească. Deasupra presar seminţe de susan coapte tot la tigaie, stropesc din nou cu soia diluată cu vin.

Fără pâine, avem orez fiert acum 3 zile, cleios şi rece, dar cu sosul fierbinte îşi schimbă genealogic firea.

Bem ţuică înainte, multă ţuică şi vin după, mult vin.

Nu reuşim să radem decât un sfert de platou.

Aşa că restul merge la câini.

Primul mănâncă Lupul cel mare. Strănută şi râgâie. E totul prea iute, ştiam eu.

Am rasolit mâncarea, dar noi de la ţuică n-am simţit nimic.

Noroc cu câinele.

Raţă la cuptor cu vin,vin, vin

2012-01-23T12:34:00.011+02:00

Începe săptămâna asta atât de greu pentru mine, că parcă aş sări peste ea. Ne mutăm, şi Nemţoaica a început să adune în cutii, cutiuţe şi cutioare, bruma noastră de agoniseală. Din care mai mult de trei sfert e reprezentată de scule, sculişoare şi mai ales sculoaie de bucătărie.

Plecăm de la casă la bloc, ufff! parcă mă duc la închisoare, dar cu bugetul ăsta de criză veşnică nu ne mai permitem decât o chichineaţă la etajul doi. Gata cu grădina, gata cu legumele, trebuie urgent să îmi caut un loc unde să mă cultiv fiindcă nu pot trăi dacă n-am buruienile mele de pus în oale şi tigăi...

Întreup postarea pentru că m-a sunat un prieten şi iată că o reiau plin de fericire, măi frate parcă se uită Dumnezeu pe Internet şi citeşte amărăciunile oamenilor. Am fost şi am văzut o casă, micuţă ca o bombonieră, gingaşă deşi e oarecum dărăpănată. Nu are baie, dar există apă, canal, chiar şi gaz metan. Pot în două săptămâni să am confortul minim, cu ceva cheltuială şi puţin chin, e nevoie de zugrăveli şi vopsitorie, dar mai presus e nevoie de internet şi cablu tv. Fără astea nu mai poţi exista. Glumeam deşi este adevărat.

Dar mai presus de toate, am o grădinuţă, nu mare 100 de metri pătraţi, cu un pământ negru şi gras, există un atelier pentru lăcătuşerie şi tinichigerie, multe anexe gospodăreşti unde pot să îmi pun cazanele, ceaunele şi ceaunelele, pot creşte păsări de curte şi chiar un porc.

Şi mai ceva, există o prispă de piatră pe care am să o acoper cu stuf şi va deveni un loc de filmare excelent. De fapt peste tot am să pun lemn natur, stuf, papură şi şovar.

Vedeţi? Tot răul spre bine.

Acum hai să gătim că mi-e foame.

Şi vouă ?

Să-i dăm drumul:

Se ia...

...dar mă opresc din nou, pe ecranul televizorului discursuri mitraliate în Parlament. Ponta, Crin, Boc... etc. În paralel imagini ale manifestaţiilor din piaţă.

Şi într-o dată mă străfulgeră un adevăr pe care până acum l-am ignorat.

Supărările, necazurile şi nefericirile mele sunt doar o picătură într-un ocean. Poporul român suferă în aproape totalitatea sa, România e o bucătărie fără foc, fără oale, fără tigăi, fără bucate. Frigiderul ţării mele e gol şi stomacul României chiorăie.

Ce mai pot scrie despre mâncare...

Reţete de criză?

Reţete din viitor?

Reţete din trecutul care mai funcţiona?

Mă duc să fac o pauză mai lungă în aer curat şi apoi, ca să nu vă dezamăgesc, ca să nu mă din nou dezamăgesc, voi găti.

Voi găti...

...ignor tot, am scos tot ce emite sunet şi imagine din priză, am dat drumu la cuptor, am scos raţa şi untul, niscaiva legume şi o sticlă de vin. Alb cu miros de busuioc, dulceag şi ruşinos în fiinţa lui.

Raţa e de fapt un piept durduliu cu pieliţa plină de puncte negre.

Îl mai trec o dată prin flacără preventiv, îl frec cu sare grunjoasă înmuiată cu vin, crestez pielea care devine puţin mai aspectuasă în romburi şi în tigăiţa de teflon încălzită cu ulei, îl pun să se frigă cu pielea în jos. Focul e iute, tigăiţa sfârâie, adaug unt , câteva boabe de piper şi stropesc cu vin.

Capac deasupra, focul moale, trei minute.

Şi fiindcă încă am amocuri inexplicabile, rad jumătate din sticla de vin.

Instantaneu orizontul mi se luminează.

Mă simt aproape ca o raţă în apă.

Nu în tigaie.

Pieptul s-a gătit pe jumătate, e vremea să-l scot de la osânda tigăii şi îl aşez pe o tăviţă în care de obicei îmi coc eu câte un mălai mic.

Mai pun vin, unt, două crenguţe firave de cimbru şi dau la cuptor. Două sute de grade, un sfert de oră.

Am timp să blanşez nilşte legume.

Doi morcovi, o bucată de brocolli, o felie de ţelină. Le arunc în apa care clocoteşte, le las acolo trei minute, apoi le mut într-un vas de faianţă cu apă rece scoasă din frigider. Alb, verde, portocaliu. Culori de drapel naţional, cred că Tanzania are aşa ceva.

Mai îmi bag botul o dată în sticlă şi...

Da, am băut-o pe toată.

Orizontul e acum incandescent, văd până în Tanzania !

Şi mă simt ca doi răţoi în apă. În apă de piscină !

Scot friptura din cuptor, e perfectă un sfert în sânge, treisfert gătită bine, s-a format pe lângă ea un sos oacheş cu aromă de vin. Sosul acesta mai vine diluat cu smântână şi turnat peste legume. Raţa lângă şi deaupra puţin caşcaval ras.

Dar n-am caşcaval, îl înlocuiesc cu pătrunjel verde.

Vedeţi ce minuni face vinul ăsta ?

Farfuria arată extra, dar porţia e pentru o persoană.

Acum trebuie să trec la un atac politic ca în parlament.

Adică pe o tavă de lemn aşez farfuria, lângă ea patru felii de pâine veche de două zile (asta e!), un pahar gol şi carafa de apă. o să duc tava Nemţoaicei care se uita la un serial bezmetic Bătrân şi ostenit, sau Tânăr şi căpiat sau cum naiba îi zice.

O să pun tava înaintea ei, o să o pup pe frunte şi apoi oftând o să-i urez poftă mare. Ea o să mă întrebe mirată dacă nu mănânc şi eu, eu o să spun cu jumătate de gură că numai atâta mi-a ieşit, iar ea o să dea mărinimoasă tava la o parte declarând că pot să mănânc eu, ea se mulţumeşte cu nişte brânză, măsline şi pită. Şi o felie de jambon. Şi o felie de costiţă. Şi o felie de ce mai găseşte.

Iar eu o să refuz la încput formal, după aceea o să iau tava şi o să înfulec....

... ba pe naiba.

Nemţoaica nu ştie politică, a luat răţoiul şi s-a apucat de el !

Aşa că mă duc să cotrobăi după măsline, după brânză,după şonc, după costiţă...

Nu mi-a ieşit, nu am ştiinţă de politruc !

Fripturi barbare

2012-01-22T11:44:00.004+02:00

A devenit blogul meu o casă în care intră cine vrea. Bătătura mi-e plină de prieteni, numai ieri au dat buzna peste mine 870 de persoane să mă iscodească şi să mă asculte cum vorbesc din tastatură. Nu credeam că joaca mea pe internet devine aşa de serioasă.

Ceea ce a început ca o refulare, s-a transformat în ceva drag inimii mele, aproape ca o respiraţie în plus pe care am căpătat-o.

Lumea virtuală s-a dovedit astfel palpabilă şi cu consistenţă de mâncare bună.

Vă mulţumesc măi dragilor fiindcă sunteţi şi fiindcă veniţi la mine.

Uica Mihai de fapt, acum mi-am dat seama este un personaj creat de voi. Probabil că exista nevoia acestui băcătăraş ştirb, gureş şi şodos, numai zvâc şi suflet, care să vă aducă aminte cine sunteţi, de unde veniţi şi ce vă aşteaptă.

Iară cad în butoiul melancoliei prihănite.

Să trecem la gătit, oalele sunt pe foc de ieri seară când am gătit sarmale şi ciorbă deasă din coastă de porc.

Astzi vă invit să facem împreună o fripturicuţă mai ciudată dar cu iz de basm ispirescian.

Aşa că mai întâi puneţi-vă un şorţ dinainte, să nu vă prafturească nevasta cum mă praftureşte pe mine Nemţoaica mea cea de toate zilele, că iară mi-am umplut straiul de grăsime, spălaţi-vă bine mânurile şi purcedeţi.

Scoateţi din frigider jumătatea de kilogram de ficat de porc târguită ieri, kilogramul de cotlet care stă şi el la rece, un pumn de măsline marinate în borcanul cel mare şi câteva felii de cşcaval.

Mai aveţi de trebuinţă nişte făină albă, mălai, două ouă, o ceapă, un ardei gras din congelator şi mirodeniile de obişnuinţă, sare, piper, boia, un strop de cimbru.

Ficatul vine înmuiat bine în lapte ca să se spele de păcate, apoi tras la tigaie, amestecat cu ceapă şi aşijderea trasă, având lăngă ea şi ardeiul tocat mărunt. Apoi înăbuşiţi începutul ăasta de papricaş cu vin şi lăsaţi-l să se înmoaie perfect. Mirodenia lui e sarea piperul şi doar puţin cimbru.

Şi răcită combinaţia vine tocată în robot ca să se facă o pastă, nici lebăr, nici pateu ci amândouă la un loc. Iaca ai umplutura mâncării ce vine friptă.

Şi acum să tai fluturaşi din cotlet să îi baţi bine ca pentru ruladă, să presari feliile cu mirodenii şi sare, să le ungi cu pasta de ficat, să pui peste feliuţe de măsline dezosate, caşcaval ras şi să înfăşori rulade micuţe.

Pe ele la dai prin făină albă, oul bătut şi subţiat cu puţină apă minerală, mălai şi la sfârşit iar prin ou. Le frigi la foc moale pe toate părţile în tigaia cu numai puţin ulei şi capac deasupra. Procedură complicată dacă nu ai experienţă, că nu trebuie gătit pe fugă ci molcom, nu ai nevoie de crustă arsă ci de una rumenă şi să ţi se pătrundă bine ruladele. De aceea trebuie mereu întoarse iar nu lăsate să zacă după capul lor.

Uite că îmi lasă gura apă numai scriind de gustul lor care e unul miraculos. Dacă nu vi-l puteţi închipui aşa cum fac eu, faceţi proba fizică şi chinuiţi-vă la tigaie.

Că merită.

Despre garnitură, ce să vă spun, fiecare cu ce-l taie capul. Nemţoaica mea le însoţeşte cu nişte tăiţei din aceea de Liguria numai fierţi în apă cu sare, ulei şi nucşoară, eu îmi pun în blid alături, conopidă marinată, gogoşari umpluţi cu vinete în oţet, castraveţi de la butoi şi tulpini de ţelină murată pe care mai mult le morfolesc decât le rod. Şi am un vinişor alb sec, timid ca un prunc luat cu arcanul la oaste pe care îl amestec cu suc de soc şi apă minerală. Şpriţ de sugar cu barbetă.

Iar la urmă banane, portocale şi clementine, să simt că e iarnă şi la mine în cuină.

Hai nu mai staţi, lăsaţi-mi blogul în pace şi fugiţi la bucătărie că vă prinde vremea prânzului şi masa nu-i gata !

Uica Mihai revine

2012-01-21T20:00:00.002+02:00

Uraaa! M-am întors !

Mi-e tare greu să fiu Mihai T. Ioan, m-am dezobişnuit, aşa că m-am întors la oale şi la cratiţe, acolo unde mi-e locul.

Poate că şi foamea a jucat un rol, poate că farmecul susurului de supt capac nu poate fi întrecut de nimic altceva.

Deşi mă păstrez civic şi moral alături de tot poporul român, acum fac o pauză de refacere gătind.

Ghici... ce fierbe în oală?

Fraţilor, ce întrebare inutilă, păi nu e sâmbătă seară?

Păi nu e vremea sarmalelor?

Nu văduhneşte până în monitor a carne care încă mai guiţă şi a moare de varză limpede ca un vin nobil.

Dar sarmalele astea sunt vrăjite fiindcă tocătura a închipuit-o numţoaica după un tipic al nostru în timp ce pe mine m-a osândit să rânduiesc varza şi să îi fabric numai foi una şi una, gemene să semene.

Şi am învăluit şaizeci de bulgăraşi de aur umed pe care le-am pus în oala de lut smălţuit după următoarea reţetă.

Am tocat la maşina cu sită deasă un kilogram de CPL adică bucăţi mai grăsuţe de carne ca să fie putere în sarma. Iar la satâr am tocat 400 de grame de cotlet ales, bucăţele ostenite de mărimea gămăliei din vârful chibritului. Un sfert de kilogram de ceapă călită şi înmuiată cu vin alb, o cească de 200 de grame de orez călit, patru linguri de bulion gros de casă apoi mirodenii: sare, piper, cimbru uscat, un strop de frunze de sfunduc şi doar puţină boia de ardei.

Tocătura bine bătutuă cu pumnii ca să fie omogenă şi ea a stat un ceas să se umfle orezul de la sucurile cărnii bătute.

Înpacetatul în foi nu vi-l mai descriu că mă deranjează să recunosc că Nemţoaica împachetează de trei ori mai repede ca mine.

Iar oala are merticul ei măsurat ştim cu ochii închişi să potrivim ce punem în ea ca să nu dea nici pe dinafară şi nici să nu arate săracă.

Vine mai întâi un strat de foi pe fundul oalei, mai mult resturi de la decupajul meu milimetric, apoi cercuri-cercuri de sarmale lăsând la mijloc furnalul cuvenit pentru tiraj. Acolo stă de obicei un os afumat şi varză tocată mai mărunţel, câteva foi de dafin şi o crenguţă de cimbru. Iar zeama în care oropsim să fiarbă sarmalele, e închipuită dintr-un sfert de moare de la butoi şi treisfert apă călduţă. Mai turnăm la urmă de tot bulion de cel subţire iar mie îmi place de o vreme încoace să pun şi câteva sferturi de roşii uscate. Mărar nu mai punem la sarmale decând am descoperit sfunducul ci mai doar adaos de boabe de piper şi un stropşor de vârf de ardei iute.

Şi acum urmează chinul cel mare, că datul sarmalelor este să nu le mănânci proaspăt fierte ci tebuincios e să le laşi să zacă cu capac înfundat peste noapte ca să se umfle deplin orezul în ele şi să îşi tragă sucurile unul într-altul.

Aşa că până mâine pofta în cui !

Şi domnul poet Mihai T. Ioan şi Uica Mihai ţâfnosul cu nasul pe sus !

Erată şi remuşcări

2012-01-21T16:36:00.004+02:00

Am scris mai devreme cât de greu e să fii Uica Mihai.

Sunt un naiv, un mămăligă neputincios.

Vă daţi seama ce greu este în aceste zile să fii Traian Băsescu?

Să fii conducătorul unui popor de nemernici nepricepuţi şi nerecunoscători, care nu înţeleg că le vrei binele, că doar tu ştii cum e chestia cu democraţia şi că primăvara arabă e un moft?

Închipuiţi- vă cum se plimbă Traian prin sălile înalte şi pustii ale Cotroceniului, precum dictatorul lui Gabriel Garcia Marquez, care avea măcar comapania unor vaci blânde cu ochiul clar. Băsescu nu se bucură nici măcar de atât, vaca lui e undeva în negură lichidându-şi conturile ca să o întindă din ţară cu tot cu genţile şi pantofii ei.

Închipuiţi-vă cum stă Băsescu de unu singur în sufrageria aceea imensă de la Cotroceni, alături de sticla de vizichi din care nu poate să bea fiindcă paharnicul său marionetă e plecat să mai inaugureze un tronson de patru metri de autostradă şi să vadă dacă nu a răsărit iarba ca să-i tragă o coasă naşpa.

Închipuiţi-vă cum se culcă Băsescu în patul rece din dormitorul Cotrocenian, pipăind în jurul său să vadă dacă nu cumva a făcut pipi din inerţie pe aşternuturile portocalii, pe care nu mai vine să i le schimbe Videanu şi Roberta?

Ehehe !

În comparaţie, să fii Uica Mihai e floare la ureche.

Aşa că o lacrimă vă cer şi puţină compasiune, pentru Traian, cel mai singur dintre toţi Românii.

Fără Uica Mihai

2012-01-21T09:17:00.003+02:00

Nici măcar nu vă puteţi închipui, ce greu e- în general- să fii Uica Mihai, bucătarul nărod din banat care are câce o drăguţă în fiecare sat din Banat.

Am îmbrăcat straiul acestui personaj acum cinci ani, şi chimeaşa lui de paure gureş, sfătos şi cu geală, mi s-a lipit de piele atât de tare încât nu o mai pot da jos.

Uica, s-a procopsit cu prieteni de pe ecranul televizorului, unde ţine emisiunea de tradiţii culinare de la TVR3 şi TVR Timişoara, de pe undele eterice, unde are întâlniri în Cuină la Radio Timişoara în fiecare Duminecă, de pe blog şi de pe Facebook, şi din rubrica săptămânală din Redeşteptarea de la Lugoj.

Nu mai vorbesc de ieşirile în peisaj, la campionate, târguri şi expoziţii.

A devenit acest Uica Mihai un personaj în carne şi oase, pe care de câteva ori am vrut să îl ucid, fiindcă povara de a-l purta, e deosebit de grea.

Dar cu precădere, efortul este ucigător în aceste zile de clocot social din România, când eu, Mihai T. Ioan, cetăţean cu drept de vot şi cu suflet cănit, am ieşit în piaţă să îmi manifest tulburarea, îndoiala, şi aspiraţiile.

Lumea dă brusc de Uica Mihai, poposit să scandeze alături de fraţii lui din Banat. Nici vorbă de grai bănăţan, nici vorba de atitudine potolită, nici vorbă de tradiţii culinare sau ne.

Şi oamenii privesc cu îndoială şi nu îşi încipuie că şi Uica Mihai poate fi indignat.

Fiindcă în firea Bănăţanului neaoş, nu stă nici înjurătura, nici agresiunea verbală şi mai ales nesupunerea.

Şi oamenii mă privesc dezamăgiţi fiindcă pătez această imagine, şi chiar am auzit înjurături printre dinţi, ba chiar un tembel s-a oferit să îmi dea la moacă. Asta însemnând în mintea lui, că îmi va aplica o corectură. Doamne, că dacă eram mai tânăr cu zece ani, îl luam pe umăr, fugeam cu el până la Timiş şi îl azvârleam peştilor. Dar tot am făcut-o în gândul meu ca să nu mă simt şchiop sufleteşte.

Aşa că, fraţi ai mei de pe internet, fiindcă mi-e sufletul ca o pâine prea coaptă şi fiindcă simt că îmi pleznesc toate cusăturile chimeşii, vă cer îngăduinţa să mă dezbrac pentru o bucată vremelnică de ţoalele lui Uica Mihai şi să rămân doar Mihai T. Ioan scriitorul, poetul, cetăţeanul.

Vă promit că nu stau mult în această stare şi că mă întorc înapoi liniştit şi cu sufletul împăcat, Uica Mihai pe care l-aţi îndrăgit şi care rămâne adevărat, atâta timp cât şi voi cei care simiţiţi că sunteţi fraţii lui, rămâneţi adevăraţi.

Fără reţetă astăzi

2012-01-19T08:57:00.005+02:00

Mi-am închipuit o dată cum ar fi fost lumea dacă Dumnezeu ne-ar fi întocmit ca într-o poveste a Baronului Munchasen. Aceea în care el vorbeşte despre locuitorii din lună care au un stomac prevăzut cu uşiţă pe care o dată la treizeci de zile îl umplu cu alimente în stare brută şi în rest nu mai au nici o treabă.

Chiar mă întreb de ce nu am fost făcuţi aşa.

Dar îmi dau seama că Domnul, din dragoste pentru noi nu a vrut să ne lipsească de una dintre cele mai mari plăceri ale vieţii. La naiba cu sloganurile ciudate gen " manânc ca să trăiesc nu trăiesc ca să mănânc", la naiba cu dieteticenii, cu reţetele de slăbit şi cu toate porcăriile avizate care te trag de mânecă atunci când te îndopi.

Eu fac parte din categoria "trăiesc să mă îmbuib" şi vă invit să veniţi în vizită la mine pe blog numai pe cei care simt la fel.

O să îmi facă o plăcere deosebită să mă adresez vouă, strigând de pe tastatură:

SĂNĂTATE MĂ ÎMBUIBAŢILOR !!!

Acum îmi închipui că vreţi şi o reţetă.

Ba să vă puneţi pofta în cui.

E plin internetul de feluri de mâncare de zece ori mai tari decât ale mele şi vă recomand numai să vă duceţi pe "culinar .ro" ori pe "culinario.ro" sau dacă preferaţi la Radu Popovici, Bucătar Maniac, Adi Hădean, Alison Trials, şi nici nu îi mai enumăr pe toţi.

Deşi e periculos, o să vă treziţi cu balele curgând pe bărbie în faţa monitorului.

Vă las şi mă duc la bucătărie să mă îmbuib.

Am o strachină plnă de fasole boabe pe care le-am fiert în supă de oase, le-am amestecat cu boabe de porumb din conservă, nişte feliuţe de costiţă prăjită, un strop de ardei iute, o ceapă feliată solzişori, iar deasupra am făcut o vinegretă din ulei de porumb, lămâie stoarsă, apă minerală şi pătrunjel verde. Sare, piper, coriandru şi doar un strop de boia. Şi o lipie coaptă aseară.

Na, că până la urmă tot vi-am dat o reţetă.

Cu puiul la demonstraţie

2012-01-18T10:00:00.004+02:00

Am pus la marinat un pui tăiat numai în patru. Nemţoaica s-a uitat chiorâş fiindcă nu îi place reţeta marinatei.

Adică ei nu îi pică bine mixajul de vin sec alb, ghimbir ras, piper boabe, căţei de usturoi şi lămâi tăiate în sferturi. Ba când a mai văzut că pun şi o conservă întreagă de porumb boabe, s-a luat cu mîinile de cap şi a fugit din bucătărie. Eu am continuat cu nişte ardei iuţi, frunze uscate de busuioc şi sos de soia.

Marinata asta în castronul ei de fainaţă, stă în frigider ca să o vadă nemţoiaca.

Peste patru ceasuri vă scriu ce s-a mai întâmplat. Acum mă duc să văd cine ce mai protestează prin România.

Absorbit de evenimente, am lăsat puiul cam multişor, iată că sunt opt ore de marinată şi mi-e teamă că n-o să mai înţeleg nimic din friptura asta.

Aşa că preventiv îl clătesc cu apă rece, îi dau un damf de sare şi piper şi îl pun în tavă pe un strat de felii de praz. E singura chestie verde şi proaspătă pe care o am în casă, în rest sunt potopit de borcande de legume conservate, marinate, sărate, uscate la fum etc.

Mai adaog un ardei capia uscat şi spintecat în patru, câteva roşii uscate conservate în ulei nerafinat de floarea soarelui, torn un strop de bulion îndoit de trei ori cu ap caldă şi bag tava în cuptor. Nemţoaica trage cu ochiul peste umărul meu şi to face nazuri.

las să facă, fug iute la televizor Primul Ministru dă un interviu.

M-am întos la cuptor, sunt dezamăgit de interviu, omuleţul acela cu epoleţi de ceară mi-a îndrugat numai baliverne. Am înţeles că o duc bine faţă de greci şi spanioli, ba chiar şi faţă de elngleji. Iar faţă de el o duc şi mai bine.

Mă uit în cuptor puiul e aproape fript, mă apuc să îi fac o garnitură cu care să îmi împac nemţoaica.

Am o pungă cu dovleac de copt gata ras în frigider. Pun dovleacul să fiarbă cu o cană de lapte şi cu o cană de supă de pui rămasă de ieri în frigider. An trecut-o prin sită ca să scap de tăiţei de casă făcuţi de Nemţoaică şi de rondelele de morcovi. Şi până fierbe maiaua asta de piure, mă duc să mai trag o ocheadă la televizor. Lumea e deja la manifestaţie, au ieşti câteva mii de oameni în stradă.

Dovleacul e fiert, aşa că mai scot din exesul de zeamă şi cu telul fac un piure sănătos, asezonat cu nucuşoară, sare şi pieper. Mai adaug puţin unt, verdeaţă tocată şi gata !

m un platou vechi de poţelan englezesc cu pisaje încodeiate în sepia. Scot puiul în milocul lui, fac un gărduleţ englezesc din bucăţile de praz înecate în sos, de cealaltă parte închipui două moviliţe de piure portocaliu-strălucitor şi strig după Nemţoaică. Apare cu un sandviş uiraş în mână. Pîine, afăumături din porcul mostru, ceva brânză şi murături cât încape.

Se uită la platoul meu, se întoarce cu senviciul pe un sfert muşcat şi îmi aruncă peste umăr cu gura plină: Mîncă-l tu !

Am în mine o furie colosală.

Iau platoul, îl ridic deasupra capului şi încep să scandez:

Jos nem-ţoai-ca ! Jos nem-ţoai-ca! Jos nem-ţoai-ca !

Şi mă simt perfect... m-am uşurat !

Mic dejun încropit

2012-01-17T08:45:00.005+02:00

Uica Mihai scrie şi la http://www.tophospitality.ro/

Vă recomand să citiţi despre OLTENIA din CLISURA DUNĂRII

Anii zboară de parcă ar fi umflaţi cu heliu şi nici nu ştiu ce legătură este între mine şi părul alb de la tâmple pe care mi-l văd în oglindă.

Întodeauna mă gândesc că e vorba despre altă persoană, o rudă mai îndepărtată care vine la mine în vizită prin oglindă.

Dar mai apoi îmi dau seama că am nepoţi mari, că sunt pensionar şi persoana căruntă din oglindă sunt eu.

Uica Mihai.

Respir uşurat, carevasăzică am apucat şi să îmbătrânesc, păi e minunat, am ajuns la vârsta înţelepciunii.

Pe dracu, sunt tot eu, nebun, stulburatec şi pus pe şotii mereu. Oglinda nu îmi vede sufletul pe dinăuntru.

Acolo locuieşte un puştiulică obraznic cu sprâncenele mereu mirate şi cu buzele ţuguiatea a râs.

Gândul acesta mă face să mă simt mult mai bine.

Dar să lăsăm oglinzile în pace, nu a făcut bine cine le-a inventat. Şi să ne ocupăm de o altă invenţie a omului, una cu adevărat benefică şi spectaculoasă.

Mă refer la tigaie.

Instrumentul generator de fericire şi de tihnă. Iată:

Intri în bucătărie, dai drumu flăcării de aragaz, aşezi cu respect tigaia grea de fontă deasupra ei, picuri un strop de ulei, mai pui un sfert de pacheţel de unt, apoi scoţi din frigider brânza veche de oaie, tare ca un bolovan de râu şi tai din ea două felii groase ca degetul de excavatorist cu lopata. Le prăjeşti în tigaie, câte un minut pe fiecare parte, ca să prindă o rumeneală gingaşă şi să se înmoaie de atâta unt. Le scoţi afară la odihnă pe un platou fierbinte şi pui în tigaie alte două felii dar de data aceasta de costiţă afumată. Dar grosimea lor să fie numai de un sfert de degetul mai sus pomenit şi de lăsat în tigaie să le laşi două minute, apoi să le trimiţi să stea lângă brânza prăjită. Acum vine să pui în tigaie cinci roşii cherry spintecate în două, o felie de gogoşar marinat tăiată fideluţă, câteva rondele, dar nu multe de ardei iute, puţină sare, puţin piper şi o linguriţă de smântână la urmă. Mai stinge cu puţină apă fierbinte sosul dacă simţi că vrea să se prindă şi apoi fierbinte cum e el, toarnă-l peste feliile de de brânză şi costiţă.

Dar problema este că ai uitat să faci mămăliga, mâncarea această nu e valabilă decât dacă ai lucrat mai dintâi cu fratele cel mare al tigăii, ceaunelul cu fund gros în care pripeşti o coleaşă oacheşă.

Aşa poţi să spui că ai încropit un mic dejun şi săţios şi gustos.

Apoi poţi să dai odă tigăii.

Şi fratelui mai mare, ceaunelul.

Şi să nu te duci de loc să te uiţi în oglindă.