Nicăieri

O plajă nu e întotdeauna o plajă

noreply@blogger.com (Ioana) — Sun, 29 Jul 2018 08:26:00 +0000

Uneori, pe plajă nu poți face plajă.

Vík í Mýrdal e un sătuc din sudul Islandei. Are 318 locuitori. Din cei 318 locuitori, probabil că nici unul nu s-a bronzat vreodată pe un șezlong pe plaja, de altfel celebră, aflată în vecinătatea satului.

Asta pentru că Reynisfjara – împreună cu cele două plaje vecine, Kirkjufjara și Dyrhólaey – este una dintre cele mai periculoase din lume. Anual, aici mor turiști înecați pentru un selfie, în timp ce țopăie fericiți printre zecile de semne și panouri de avertizare, care îți explică ce înseamnă așa-numitele „sneaker waves“ – valuri uriașe, care vin din senin și mătură totul în calea lor, apoi te tîrăsc înapoi înspre larg.

(...)

Citeste restul materialului în Dilema Veche

Copiii satului

noreply@blogger.com (Ioana) — Mon, 20 Mar 2017 12:15:00 +0000

Nicăieri în lume nu cred că mult citatul proverb african despre cum „it takes a village to raise a child“ n-a căpătat mai mult sens pentru mine decît chiar acolo de unde a pornit, în Africa. Nu cred că în vreunul din satele în care am poposit în călătoriile mele acolo am reușit să identific vreodată care copii aparțin căror părinți.

Cumva, grămada n-are vîrf niciodată în comunitățile mici, acolo unde viețile oamenilor sînt atît de strîns împletite unele cu altele, încît e complet lipsit de sens să separi fiecare celulă familială – la urma urmei, ce rost are, cînd, la sfîrșitul zilei, oricum toți mănîncă din același ceaun?

(...)

Citește materialul în întregime în Dilema Veche

Dacă vrei să faci turism în Islanda, ține minte că localnicii te urăsc din cel puțin 10 motive

noreply@blogger.com (Ioana) — Wed, 01 Feb 2017 12:08:00 +0000

Era o zi frumoasă de iarnă, cu cer perfect senin – nu neapărat o raritate, dar ceva de care să te bucuri, oricum - iar eu mă plimbam prin sătucul Breiddalsvik (populaţie: 139) din estul Islandei.

Adică la distanţa maximă la care te poţi afla faţă de capitala ţării, Reykjavik, şi, prin urmare, de autocarele cu asiatici care vărsau nemiloase trepiede şi aparatură foto în gura fiecărei atracţii turistice din jumătatea de vest a ţării. Eram în pustietate. Şi în pustietatea asta, intră în vorbă cu mine un copilaş, de vreo 12 ani, intern, după cum se putea citi pe uniforma din dotare, la service-ul auto al lui tac-su. Şi avem conversaţia asta suprarealistă, într-o engleză decentă:

(...)

Citește materialul în întregime pe Vice România

Drumul, fericirea și uimirea

noreply@blogger.com (Ioana) — Sat, 15 Oct 2016 11:19:00 +0000

Aveam 18 ani cînd am ieșit pentru prima oară din țară. Eram într-o mașină cu patru prieteni și ne îndreptam vertiginos spre Germania și niște mașini la mîna a doua. Se șofa cu rîndul și se mînca pe genunchi sau la benzinărie.

Nu-mi amintesc mare lucru despre excursia în sine – doar că, după ce am trecut de Arad, mă simțeam așa cum probabil s-a simțit Columb în timp ce naviga și se tot aștepta ca, la un moment dat, să se termine oceanul și să cadă în gol de pe marginea Pămîntului plat, în neant și în infinit. Aveam impresia că după ce o să trecem granița o să văd ceva absolut extraordinar, o lume despre care toată lumea îmi spusese că nu-i ca a noastră.

(...)

Citește materialul în întregime în Dilema Veche

Noua chestii pe care mi-ar fi placut sa le stiu inainte sa am caine

noreply@blogger.com (Ioana) — Tue, 27 Sep 2016 17:06:00 +0000

Era o minunata zi de iunie cand din cusca de pisica imprumutata de la un prieten a facut primul pas la mine in sufragerie Asimov, maimuta hiperactiva din nenumaratele mele posturi pe FB cu poze, gifuri si filmulete, si, da, stiu ca postez prea multe chestii cu cainele meu. Get over it.

Imi amintesc si acum: a facut cativa pasi, a miros putin parchetul si a facut un pipi luuuung fix in mijlocul camerei. Si m-am trezit gandindu-ma, panicata: ce naiba fac eu cu creatura asta? Nu pot s-o duc inapoi, nu?

Fast forward doi ani, si cam oriunde merg poataia mea atrage ca un magnet copii si adulti deopotriva, mai ales cand incepe sa-si execute programul de trucuri pentru care am tot zis ca o sa scot intr-o zi palaria sau cand se rostogoleste prin iarba cu cracii-n sus ca un santajist emotional de prima mana. Si atunci incep sa aud in jur, printre ooo-uri si uuuuu-uri: “Intotdeauna mi-am dorit un golden!”, “Uite, mami, vrei si tu unul d-asta?”, “Lasa mult par? Ne gandeam sa ne luam si noi unul, ca am auzit ca sunt super destepti!”.

Si pentru ca probabil oamenii se uita foarte stramb la mine cand nu primesc raspunsul la care s-ar astepta, si pentru ca nu-i indemn cu bucurie sa-si umple casa de goldeni si de caini in general, m-am decis sa scriu acest cearsaf de text, pe care sa il trimit sub forma de link, la cerere, celor care vor sa inteleaga cu adevarat la ce se inhama cu un astfel de bulgaras de aur si bucurie.

Din simplul motiv ca si mie mi-ar fi placut sa imi spuna cineva lucrurile astea cand era Asimov mic.

A, si inainte sa-ti dai ochii peste cap ca-mi bat capul prea tare cu cainele meu si ca majoritatea oamenilor n-au timpul sau cheful meu, guess what, nu toata lumea trebuie sa faca asta. Imi asum faptul ca am lucrat mult mai mult cu cainele meu decat era minim necesar – dar na, e un hobby. Daca vezi pe cineva ca alearga 5 kilometri pe zi sau ca merge des la pescuit si stie toate secretele garlei, nu-ti dai ochii peste cap ca-si bate prea tare capul cu asta, nu?

Ennui de potaie

Dar toate chestiile de mai jos sunt lucruri minimale. Nu vorbesc acum de agility, de trucuri, de examene de lucru, de tot felul de concursuri sau de alte chestii care tin strict de o pasiune speciala pentru lucrul cu cainii. Vorbesc de lucrurile pe care trebuie sa le stii faca vrei un caine absolut normal.

Si, desi nu-mi asum ca stiu mai multe pe subiect decat ce am in propria-mi sufragerie, cred ca majoritatea chestiilor pe care o sa le povestesc aici se aplica la toti cainii, nu doar la goldeni sau labradori.

De asemenea, toate cele de mai jos pornesc de la situatii si vorbe reale pe care le-am auzit de la oamenii din jur, posesori sau potentiali posesori de caini.

***

1. N-o sa ma apuc acum sa explic, in multe detalii tehnice, de ce nu e ok sa iei caini din pet-shop sau de pe olx. O sa-ti povestesc doar ca, din cauza genului astuia de lipsa de informare (suprapusa peste o teapa bine pusa la punct), bucuria micului ghem de blana din sufrageria mea era sa se transforme in drama, pentru ca animalutul era sa moara la nici trei luni, de o boala pe care n-o fac decat cainii cu vaccinuri fictive. Adica existente pe carnet, dar nu si in realitate.

Am avut noroc, a scapat. Dar cu costuri mari – si nu vorbesc doar de bani, ca si asta e o problema – ci de costuri emotionale. Un catel cat un pisoi, care nu se mai poate ridica de pe jos si pe care trebuie sa il verifici din cand in cand daca mai respira e o trauma. Nu vrei sa treci prin asta. Nu vrei sa-i supui pe copiii tai la asta.

2. Cainii sunt super dezgustatori. Mananca toate porcariile de pe jos, miros alti rahati de caini, sunt plini de noroi cand vin de afara, isi ling partile intime cu nonsalanta de staruri porno superflexibile, vomita, dupa care isi mananca voma, dupa care vomita din nou, dupa care vor sa te linga pe fata, si chiar daca au invatat sa iasa afara uneori se strica la stomac si iti vor lasa niste supercadouri fix in mijlocul covorului proaspat adus de la curatatorie. Iar parul de caine e o chestie peste care, la un moment dat, o sa dai si in frigider. Casa ta n-o sa mai fie niciodata la fel. Oricat de mult ai curata. Get used to it, sau las-o moarta.

3. Cainii costa. Cainii de rasa pot costa mai mult decat maidanezii, din cauza predispozitiilor genetice la tot felul de boli. Nu enorm, dar destul. Si se imbolnavesc. Uneori, trebuie dusi la doctor in miezul noptii. Alteori trebuie sa le bagi pastile pe gat. Si, cel mai important, trebuie sa tii constant socoteala cantitatii, culorii, consistentei si componentei fiecarui nr. 2 pe care il strangi, ca un cetatean civilizat, de pe strada.

Uneori, va trebui sa zgarmi cu batul in rahat dupa bucati de jucarii sau alte tampenii ingurgitate pe furis. Alteori, va trebui sa-i extragi din fund - in timp ce te intrebi strangand din dinti, ca sa nu-ti imprastii pranzul prin tot cutodromul, de ce dracului nu apare si partea asta in filmele cu Buddy, goldenul baschetbalist - o bucata de covor pe care a mancat-o aseara, dar pe care n-a reusit s-o elimine de tot, si s-a blocat la jumatatea drumului intre lumina si intuneric.

Si daca nu reusesti, va trebui sa mergi cu el la veterinar. Care costa. Dupa o vreme, s-ar putea sa constati ca, desi pe tine te rupe in doua o masea pe care n-ai avut timp s-o repari, cainele tau a fost la veterinar de trei ori cel putin in ultima luna. In general, pentru ca a mancat lucruri pe care nu-ti imaginai ca un mamifer, de orice fel, le-ar putea gasi comestibile.

4. Goldenul – si orice alt caine in general - nu se naste mergand in lesa. Cainele trage. Vrea sa ajunga in locuri, sa vada chestii invizibile pentru tine, sa adulmece arome invizibile pentru nasul tau. Cainele trebuie invatat sa mearga in lesa.

Iar daca are peste 20 de kilograme, “trebuie” asta devine un imperativ, si am dovada pentru asta sub forma a nenumarate vanatai si, ocazional, cicatrici, de prin boschetii in care am picat inainte sa stapanesc arta de a-mi invata propriul caine sa mearga nu la pas, ci in lesa, fara sa ma faca iarna sanie si vara car. Vorba aia.

Deci daca ai un caine care trage in lesa, e ok. E normal. Nu ai un caine tampit. Dar e treaba ta sa-l inveti sa nu mai faca asta.

5. Goldenul – si orice alt caine in general - nu se naste expert la adus mingea sau aport de orice fel. Daca as avea un banut pentru toate datile cand am auzit, in parc “A, ce dragut, cainele tau aduce mingea. Eh, al meu e mai prostanac, nu stie / al meu nu e golden retriever, astia cica sunt destepti, de-aia stiu sa aduca mingea”, as avea bani acum de o husa noua de canapea, care nu are fundul cainelui meu imprimat pe coltar.

No, dude. Nu am un caine mai destept. Am un caine normal, pe care l-am invatat sa aduca mingea, si daca nu faceam asta era exact la fel de fraier ca al tau. Dar de ce am insistat sa invete, te intrebi? Ajungem imediat la numarul 6.

6. Daca iti imaginezi ca plimbarea cu un golden implica o conversatie placuta la telefon sau cu un amic, o tigara si niste sms-uri, LOL.

A, da, se poate. Daca ai un caine de 10 ani sau un caine supraponderal, care nu mai e in stare sa alerge.

Unul din motivele pentru care am tinut la aport este faptul ca n-am vrut un caine gras si plictisit, care merge langa mine pe strada cu acelasi chef de viata ca doamnele de la administratia financiara la sfarsit de tura. Cand cainele tau iti aduce mingea, il obosesti, si fizic si psihic. Faptul ca e obosit fizic inseamna ca sunt sanse mult mai mici sa se transforme intr-o foca grasa si cu multe probleme de sanatate. Faptul ca e obosit psihic inseamna ca n-o sa-ti manance pantofii, peretii, covoarele, si in general toata casa, bucata cu bucata.

A, asta inseamna ca, atunci cand iesi cu cainele afara, trebuie sa iesi cu cainele afara. Sa fii acolo, nu cu capul in telefon sau in ziar. Asta inseamna ceva efort din partea ta, mai mult decat doar sa tii lesa in mana.

7. Cainii nu vin cand ii chemi asa, just because. Cand sunt mici se tin tot timpul dupa tine si te gandesti, ooo, ce dragut, ma iubeste, evident ca o sa vina la mine forever. Nu asta fac cainii?

De pe la 6 luni incolo, insa, constati ca pe cainele tau a inceput sa-l doara fix sub coada de chemarea ta. Si ca trebuie sa fii fun, interesant, sau macar dotat cu niste crenvusti ca sa vina la tine. Iar treaba care s-ar putea sa fie complicat de invatat. Nu partea cu crenvustiul. Ci cum sa-l faci atent la tine.

Pentru mine a fost o mare surpriza sa descopar ca, pentru el, eram cea mai bleah chestie pe o raza de o suta de metri, depasita de departe ca importanta cam de orice fir de iarba, copac, tomberon si majoritatea rahatilor. Pana cand am inceput sa merg cu el la jocul de joaca cu un rucsac de jucarii dupa mine, pe care nu le primea decat acolo. Si din care, dupa multe luni si un process complicat de selectie si invatat diverse jocuri, a decis ca cea mai interesanta pentru el e mingea. Si aia a si ramas zeita tuturor lucrurilor.

Dar a fost al dracului de frustrant pana am ajuns acolo.

8. De fapt, cainii trebuie educati sa faca toate chestiile alea care tie ti se par normale si pe care le vezi la alti caini de pe strada si din filme si ai impresia ca sunt, by default, programate genetic in potaia aia adorabila.

Am vorbit deja de aport, mers in lesa si apel, trei chestii care mie mi se par esentiale ca sa ai viata buna cu un caine. Dar aici intra si toate celelalte: sa nu mai sara pe oameni, sa faca sezi si culcat si sa astepte, sa nu-ti devasteze casa, sa nu violeze jucariile de plus, sa nu manance de pe jos. Iar faptul ca iti educi cainele e in primul rand necesar ca tu sa fii fericit si linistit. Sa nu te gandesti cu groaza ca o sa-ti rupa mainile la plimbare, ca o sa vrea sa manance pechinezul vecinei sau ca umple de noroi toti oamenii care se apropie de voi pe trotuar.

Si nu, sa vii la locul de joaca si sa te lamentezi ca ai un caine tampit care nu stie nimic si nu e instare de nimic nu se pune. Aia e pur si simplu lene. Nici sa-l pocnesi si sa urli la el, ca sa arati cat de in control esti. Aia e pur si simplu prostie.

Be more dog

9. Cainii si copiii. Awww. Love at first sight. Pai nu asa e in reclamele la Coca Cola? Mai ales goldenii, doamne, cat iubesc ei copiii, i-ar lasa sa li se urce si in spate, asa sunt de blanzi si buni. Motiv pentru care doar 1 din 10 oameni ma intreaba inainte sa-si trimita plozii sa puna mana pe cainele meu.

Ceilalti 9 se incadreaza in extreme: ori isi trag copiii de parca l-as plimba pe Godzilla in lesa, ori ii imping inspre mine, piuind: “uite, mami, cutu, du-te si mangaie-l”. Adevarul? Asimov e rabdator si tolerant cu copiii. In anumite circumstante, chiar ii plac, daca copiii nu sunt foarte agitati, daca nu tipa, nu-l trag de blana si nu-i pun mana pe cap (de altfel, le explic intotdeauna ca nu e ok sa mangai un caine pe cap).

Dar nu, nu are un atasament fata de copii by default. in general, copiii sunt pentru el niste chestii mici, care alearga si chitaie, un fel de mingi supradimensionate, motiv pentru care intotdeauna ma astept sa-mi aduca vreunul in bot, ca pe un bat, ca-n desene animate - intacti, promit, Asimov care oua in gura prin casa fara sa le sparga, pe testate :-).

Cainii trebuie invatati cu copiii, copiii trebuie invatati cu cainii, nimic nu pica din cer. Si nu, cainele nu e un ghem de blana care e la dispozitia copiilor si care are datoria de a rezista stoic la tot felul de comportamente enervante.

Si, last but not least, “Copilul meu vrea un catel” – ok, fair enough, dar tu vrei unul? De-adevaratelea? Nu de alta, dar nu copilul o sa trebuiasca sa se descurce cu toate chestiile de mai sus.

A, si daca tot suntem pe subiectul asta, la polul opus e intrebarea mea preferata: “Pai si cand o sa faci un copil, ce o sa faci cu cainele?”

O sa-l tai si-o sa-l mananc, ce naiba sa fac.

***

Dar daca esti ok cu toate astea, dogs rule. Serios. Viata ta n-o sa mai fie la fel. In mod cat se poate de pozitiv.

2500 de kilometri în Ghana

noreply@blogger.com (Ioana) — Wed, 20 Apr 2016 11:24:00 +0000

Despre Ghana se spune că este una dintre cele mai dezvoltate ţări din Africa. Şi, din multe puncte de vedere, e: copiii sînt, de obicei, încălţaţi, iar uneori, în faţa colibei de lut, stă parcat în noroiul de pe uliţă cîte un frumos 4x4 nou-nouţ şi luxos, în contraste puternice, aşa cum îi şade bine oricărei ţări în curs de dezvoltare. Noi am bătut-o timp de trei săptămîni, dintr-un capăt în altul, şi ne-am îndrăgostit de acest copil teribil al Africii.

E puțin după două și e înfiorător de cald în piața din Tamale. Combinația de mirosuri e înnebunitoare: condimente, fructe, prăjeli și grătare, suprapuse peste arome de canal, transpirație și grajd. De jur-împrejurul nostru, printre tarabe, clienți și vînzători, aleargă zeci de capre mici, semisălbăticite, care mănîncă orice, de la coji de mango la ambalaje de plastic.

(...)
Citește materialul în întregime în Dilema Veche

Mai multe fotografii din Ghana aici

Antreprenorii din Buduburam

noreply@blogger.com (Ioana) — Sun, 10 Apr 2016 18:13:00 +0000

Am ajuns în Buduburam, Ghana, ca să văd ce se întâmplă când refugiații nu mai pleacă acasă.

Tabăra Buduburam a fost una dintre cele mai mari din Africa de Vest, unde au ajuns zeci de mii de oameni exilați de conflicte sângeroase. Cei mai mulți au venit din Liberia, dar au fost și din Sierra Leone sau alte țări din Africa. Speriați de războaiele lungi din țările lor, refugiații au transformat tabăra într-o comunitate în care existența se desfășoară cât se poate de obișnuit.

(...)

Citește tot materialul pe Musafiri în Casa Jurnalistului

Mai multe fotografii din Bududuram, aici

The Women of Ghana's Witch Camps

noreply@blogger.com (Ioana) — Fri, 05 Feb 2016 19:09:00 +0000

The northern roads of Ghana are dusty and hot. We are in the middle of the dry season, and with every breath I feel like I'm inhaling sandpaper. We are heading towards Gambaga, a small town in the East Mamprusi district, where we are going to visit an infamous camp—one of the six in the area—home to approximately 100 women who have been cast out by their families and communities after being accused of witchcraft.

However, the task isn't as easy as we thought: Nobody is allowed to visit the witches without the permission of the Gambaga Rana, the local chief. We head towards the chief's palace, where we wait and wait.

(...)

Read the whole story on Broadly

More photos with the witches of Gambaga

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

noreply@blogger.com (Ioana) — Sun, 17 Jan 2016 14:15:00 +0000

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.

Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratul obligatoriu prin troiene la 12 noaptea sau cada infundata in mod constant cu par si noroi.

Si cred ca prima revelatie a fost ca am inceput sa merg pe jos. Dintr-un cartof de canapea care odata a stat o saptamana intreaga numai in casa si s-a uitat la toate sezoanele din Nikita, am evoluat intr-un cartof de canapea care trebuie sa mearga macar o ora pe zi pe jos (si atunci e cam putin). Chiar si cand n-am cainele cu mine, tot trebuie sa ma misc. Ca sa nu pierd conexiunea cu elementele naturii, cu ploaia, cu vantul, cu rahatii neadunati din mijlocul trotuarului, care invariabil ti se lipesc de pantofi oricat ai incerca scheme de matrix ca sa-i eviti.

Garderoba mea a capatat treptat noi tonuri pastelate. Nu chiar din prima, pentru ca la inceput ma chinuiam, ca tot posesorul de guler de blana, cu o rola de-aia lipicioasa. Imi curatam constiincios hainele inainte de a iesi din casa. Aveam o rola chiar si in masina. Role, role everywhere! Pana cand am decis ca parul de caine are proprietati magice si se lipeste de orice, oricand, si ca lupta impotriva lui e sortita esecului. Resistance is futile. Hainele negre sunt lucratura diavolului. Hainele colorate sunt viitorul.

Am inceput sa imi cunosc vecinii. Fie ca Asimov sare pe ei cand trec pe langa noi cu doua cafele in mana, sau latra la vecinii care curata trotuarul de zapada cu lopata, sau pur si simplu simte nevoia sa se puna cu picioarele in sus in mijlocul trotuarului, a devenit brusc foarte usor sa intru in vorba cu oamenii pe strada. Dialogul curge fluent special cand imi cer scuze pentru cafelele varsate sau pentru paltonul proaspat curatat tapetat cu urme de labute. Am mici dialoguri politicoase si cu vecinul de la 4, si cu doamnele de la libraria de la parter, si cu doamna de la mercerie, cu farmacistele, cu toti proprietarii de caini din cartier, pe care ii stiu, evident, numai dupa numele cainilor. Avem plimbari cu drame: cu sharpeiul de la scara de langa nu putem sa impartim acelasi trotuar, ca se lasa cu scandal, iar daca rottweilerita de la 4 trece pe trotuarul de vizavi se lasa cu priviri languroase si plansete de parca ar fi Romeo si Julieta si ar fi despartiti de cruda soarta, nu de bulevardul 1 Mai.

Am devenit spaima tuturor spalatoriilor de masini din zona. “Masina dumneavoastra e plina de par si miroase a caine!”, mi se explica, cu un aer savant, de fiecare data cand merg la spalatorie. No shit, Sherlock. Potaia de langa mine s-ar putea sa fi o parte a problemei, dar nu stiu, poate mai naparlesc si eu ocazional. N-am gasit inca huse de masina galbene, dar ma gandesc serios la asta. If you can’t beat it, join it.

Si, last but not least, am toate buzunarele pline de mingi de tenis si pungi. Mingi de tenis in pungi. Mingi de tenis cu chitaitoare si fara. Mingi fara numar, in orice geanta si orice haina. Numai in masina am constant vreo trei.

N-am jucat in viata mea tenis.

***

Pe drumul de intoarcere viscolul imi bate din spate. Ma uit inspre bulevard: nu mai e nimeni afara. E genul ala de vreme pe care n-ai da nici un caine afara, dar pe care cainii nu au nicio problema in a da oamenii afara.

Constat insa ca nu-mi mai e frica de vreme. De ploaie, de zapada, de frig, de noroi. Sau de strazi goale in miezul noptii. Sau de caini vagabonzi. Si ca e ceva la orasul asta fara oameni care nu-mi displace.

Si n-as da nimic din toate astea pe o casa fara par, o masina curata si cateva tricouri negre. Ca ma mai intreaba lumea.

Momente si schite 2: Despre copii si parinti. In turme

noreply@blogger.com (Ioana) — Sun, 31 May 2015 12:05:00 +0000

pe modul random thoughts, ca-mi lipseste nitel coerenta la ora asta, ma intreb si eu:

de ce oare nu se gandeste nimeni sa intrebe fotograful cum crede ca vor iesi pozele mai bine si apoi sa-si faca spider-ul sau photo cornerul pornind de acolo, si nu invers.

de ce nimeni nu se gandeste ca un panou de carton instabil in mijlocul catorva mii de copii e o idee proasta, ca e doar o chestiune de timp pana cand si-l face unul palarie si pleaca urland de acolo.

de ce nimeni nu se gandeste ca daca tot pui zece oameni la stand, ar fi bine ca macar unul sa tina spiderul in cauza, in cazul in care totusi il darama cineva, ca fotograful nu e caracatita, sa poata sa faca si poze si sa tina si decorul in picioare. sau macar sa organizeze multimea intr-o coada, ca sa n-ai in cadru trei plozi care nu se cunosc intre ei, pentru ca parintii lor nu sunt in stare sa astepte trei secunde sa plece odorul aluilalt din fata panoului.

daca exista vreo gena care se activeaza in oameni cand fac copii si care ii transforma instant in niste nesimtiti care iti dau coate in cap, baloane in obiectiv, daca e nevoie te placheaza direct, numai ca sa ii faca plodului o poza cu telefonul. asta in timp ce tu stai langa ei cu echipament de cateva mii de euro pe umar si cativa ani de experienta.

si probabil arati ca un cartof prajit sau ceva, pentru ca atunci cand iti fluturi ecusonul prin fata si le explici ca la standul respectiv e jobul tau sa faci pozele alea (in ideea ca aparatul poate nu a fost suficient ca sa-i convinga), se uita trifazic la tine si, blocati, nu reusesc sa ingane decat:

"aoleo. nu mi-am dat seama. deci e pe bani poza, sau cum?"

"nu e pe bani", zic.

"pai si atunci nu pot sa fac si io cu telefonul?"

"ba da zic. dar ideea e sa va fac eu pozele. cu aparatul"

"stai asa, atunci, ca termin repede."

si pe principiul: acum, termin imediat, te impinge la o parte, se ciuceste pe vine, pune odorul s-arate dintii, il ia de-o aripa si se cara, lasandu-te cu sapte feluri de intrebari existentiale apropo de scopul tau in toata afacerea asta si in univers in general si cu o dorinta fierbinte de a vedea panoul ala prabusindu-se cu zgomot peste cei cinspe plozi care alearga in jurul lui fara ca niciunul din ce zece (10!) oameni de la stand sa-i trimita la plimbare. numai ca sa-i auzi cum urla. si pe aia, si pe ailalti.

si sa faci sa dispara turma de parinti si bunici cu smartfoane intr-un nor de praf, puf roz, sclipici si sange.

de fapt, asta vrei mai mult decat orice. sange de piarist incompetent, pardon, "om de comunicare si marketing" care n-ar fi in stare sa gandeasca realist o situatie de-asta nici daca realismul l-ar pocni in cap cu o tigaie.

"da pozele, pozele au iesit bine?"

Etiopia - partea 4

noreply@blogger.com (Ioana) — Wed, 31 Dec 2014 18:43:00 +0000

Mai multe fotografii din Etiopia, aici
Mai multe fotografii cu tribul Mursi, aici

Etiopia - Partea 2
Etiopia - Partea 3
Etiopia - Partea 4

Oricine merge în Etiopia vrea să ajungă și la faimoasele triburi de pe Discovery. La urma urmei, leii și elefanții au fost răpiți și mutați peste graniță, în Kenya (umblă vorba în târg prin Addis Ababa), așa că tot ce rămâne de făcut este să pornești în safariul uman care este Omo Valley.

Ca un naiv, te imaginezi pe tine și pe prietenii tăi, împreună cu ghidul, vizitând colibe de bambus, jucându-te cu copii drăgălași pictați pe față, preparând injera împreună cu femei de abanos cu piepturile goale și ochi mari, într-o comuniune perfectă între omul nou și omul vechi, în așteptarea revelației care trebuie, trebuie!, să vină în urma întâlnirii voastre.

Nu-ți imaginezi treizeci de Jeepuri de turiști trase în parcarea din pădure, chiar la intrarea în sat. Nici copiii triburilor înarmați cu mitraliere. La naiba, toată lumea are mitraliere în sud, și dacă nu, o macetă va trebui să fie suficientă. Ca să tai banane, evident.

Și, cel mai ciudat, nu-ți imaginai zeci de mursi cu farfurii în buze care sar pe tine ca niște pițipoance de club și te roagă, nu, îți cer, să le faci și lor o poză, pe 1 bir, nu, 2 biri, 4 dacă e o muiere gravidă. De care nu mai poți să scapi, aleargă ferentic de la un grup de turiști la altul, me, me, me, take picture!, îți propun un schimb pe schimb, eșarfa ta pe ceasul lui de plastic, primit probabil de la alt turist, sau măcar dă și mie o țigară, șefu.

În rest, Discovery Channel da. Natură, sălbaticie, sulițe, automutilare - membrii fiecărui trib decorați altfel, ritualuri de inițiere, colibe. La sfârșitul zilei, însă, au învățat și ei ce au putut de la omul alb. Că nimic nu e gratis. Și să nu care cumva să încerci să tragi mai multe cadre pe un 1 bir. Au învățat să numere clickurile.

Probabil cele mai interesante experiențe cu triburile din Etiopia sunt alea unde triburile au făcut totuși un pas către modernitate și, deși locuiesc tot în colibe, poartă tricouri și își dau copiii la școală, cum sunt triburile Ari sau Konso. Cu ei poți purta un dialog. Dar cum poți să te întorci în Europa fără cadrele alea cu farfurii în buză?

Mă trezesc în miezul nopții transpirată. Aud voci, nu, e un cor sau ceva de felul ăsta, care se aude de afară. Nu chiar din fața casei, mai degrabă de pe stradă. E ușor sinistru pentru că nu distingi decat un mormăit îndepărtat. Ar putea fi o procesiune care trece pe stradă sau o slujbă la biserică. La 3 noaptea? Te întrebi, și ieși afară unde, într-o beznă perfectă, și în frig, asculți cântecul, cu pielea de găină, cu sentimentul că ai picat dintr-o navă extraterestră.

Etiopienii sunt ortodocși. Mai ortodocși ca babele care pupă icoane în genunchi, iar credința lor e mult mai veche decât a noatră. Slujbele se țin noaptea, și orice traseu turistic trebuie să includă, musai, și câteva biserici sau mânăstiri.

Dar nimic nu te poate pregăti pentru mormăitul hipnotic al slujbei de noapte, care urlă din difuzoarele oricărei biserici din vecinătate, în note care uneori îți par islamice, altădată marțiene de-a dreptul.

Noaptea e interminabilă, străină, rece. Pentru o secundă, mă lasă tot elanul explorator și îmi doresc să fiu în patul meu de acasă.

Etiopia e tărâmul făgăduinței pentru orice (pseudo)fotograf care se respectă. E fucking Africa, cu copii, triburi colorate, pesiaje exotice, babuini care fura mâncare, să fii chior să nu vezi. În Etiopia, pozele se fac singure. Subiectul vine la tine și rânjește, stă la poză, apoi întinde mâna. Dacă mâna întinsă nu primește nimic, rămâne cu insistență întinsă, până când înveți să privești mai mult și să faci poze mai puțin și mai pe ascuns.

Un eseu foto aș face, dacă aș mai ajunge odată pe acolo, poate singurul care mai poate să spună ceva diferit. O serie cu turiști albi, cu teleobiective agățate de gât sau montate în tocuri, la șold, ca niște arme, îmbrăcați în veste și pantofi sport perfect curați, alergați de hoarde de copii cu mâinile întinse după câte un cadru, atârnați de buzunarele închise bine cu fermoare, de curelele de la aparat, faranji, faranjiiiii, picture, picture. Voci mici, cristaline, de copii care vorbesc 2-3 limbi străine și visează să fie șoferi de Jeep pentru turiști.

Copii care, după ce i-ai fotografiat, te întreabă, suav, dacă nu le cumperi și lor o pereche de pantofi. Te uiți la picioarele lor pline de noroi și în jur. Sunt douăzeci. Ar trebui să cumperi douăzeci de perechi de pantofi pentru că, deși doar unul a întrebat, toți vor, de fapt. Le dai câte un pix și-o acadea și uită imediat că n-au pantofi, apoi te conduc până la cazare, ca un alai, chiar dacă s-a făcut noapte și niciunul n-are mai mult de 6-7 ani.

Copiii sunt unul din motivele pentru care m-aș întoarce oricând la cazarile cu purici și căpușe, la prețurile speciale pentru albi și la budele sinistre ale Etiopiei. Copii, sucul de mango și spațiul interminabil din jur, jungă, savană, platouri montane, noroi. Spațiu în care mai poți să trăiești, încă, fără așteptări, într-un etern prezent cu apusuri violete, la fel ca și copiii desculți pentru care fiecare zi e doar o altă zi.

***

Ne trezim după ora 10. Afară e perfect senin, o lumină galbenă și veselă, de dimineață spre prânz. Toate fricile, ciudățeniile și sentimentul de înstrăinare care m-au torturat în timpul nopții au dispărut complet.

Mâncăm ceva la Canada House și pornim, la pas, pe străzile înnoroite din Addis Ababa, printre bordeie, copii și măgari, în căutarea unor periuțe de dinți.

Etiopia - partea 3

noreply@blogger.com (Ioana) — Mon, 29 Dec 2014 18:35:00 +0000

Mai multe fotografii din Etiopia, aici
Mai multe fotografii cu tribul Mursi, aici

Etiopia - Partea 1
Etiopia - Partea 2
Etiopia - Partea 4

Cazarea noastră din Addis Ababa e un soi de pensiune, ca pe vremuri în Vama Veche când stăteai la oameni acasă, sau ca-n tabără, cu carpete pe pereți, baie afară, apă curentă (sau caldă) când vrea Dumnezeu, și un paznic cu fes care nu înțelege nimic din ce îi zicem, dar ne dă o cameră, oricum.

Intrarea se face printr-un gang, dintr-o stradă de periferie populată de prostituate, cluburi obscure și gherete cu tampoane, apă, mango și bere caldă. În gang, chiar la intrare, într-o cutie de frigider, doarme un domn. E răcorică, ce-i drept, la 2400 de metri nopțile sunt reci chiar și în timpul sezonului secetos.

Întrebăm de mâncare, paznicul nu pricepe nimic, dar dă un telefon, și o doamnă care vorbește engleza mai bine ne sugerează să o luăm în sus pe stradă, unde o să găsim un restaurant numit Canada House.

Mâncare europeană în Addis Ababa, la suprapreț, dar în lipsa de altceva, e delicioasă. Locul e clar pentru străini, la mese în jurul nostru depistăm niște indivizi care ar fi putut fi afaceriști sau diplomați.

Nu ne vine să credem că am ajuns. N-am făcut duș de două zile și oricum, n-am avea cu ce. Ultima noapte am petrecut-o în aeroportul din Dubai, pe niște șezlonguri, și simt cu șosetele mi se lipesc de tălpi. Mă uit în sus, înspre luna culcată și mi-e greu să cred ca sunt sub același cer ca acasa, deși ideea asta e cumva reconfortantă.

Ne bucurăm însă, ca niște copii flămânzi, de masă și de bere, și, deși n-avem nici cea mai vagă idee ce o să aducă ziua de mâine, cum o să ne descurcăm și, mai ales, cum o să putem pleca din Addis Ababa numai cu hainele de pe noi, ne bucurăm că am ajuns, în sfârșit, într-un loc oarecum familiar.

Există două variante de a călători în Etiopia. În condiții de turiști precauți, pe bani mulți și confort relativ ok, sau în locuri de backpackeri și ghizi etiopieni, pe bani puțini (5-6 dolari pe noapte, de persoană). Am ales varianta a doua, și am mâncat, două săptămâni, numai mâncare etiopiană. Injera (clătita lor națională, în care se răstoarnă câte cinci-șase feluri de mâncare pe care le pescuiește apoi fiecare, cu mâna, dumicat cu dumicat), dimineața la prânz și seara, și mâncare atât de picantă, că trebuia să mănânci puțin și să mesteci mult; tot timpul, evident, bântuit de coșmarul toaletelor etiopiene, sub formă de haznale infestate de țânțari, fără hârtie igienică, dar cu o găleată într-un colț plină cu un amestec simpatic de frunze, ghemotoace de iarbă și bucăți de ziar.

Unele din locurile unde am mâncat nu erau mai mult decât niște case, unde câteva etiopience corpolente făceau două feluri de mâncare și ni le serveau pe terasă, pe niște mese pitice și cocoțate pe chituci. Altele aduceau mai mult a cârciumi, bombe mai degrabă, unde eram singurii albi, și mâncam sub privirile curioase și amuzate ale localnicilor pentru care probabil imaginea unor turiști mâncând injera cu furculița sau încercând să cojească cu dinții un băț de bambus era de-a dreptul hilară.

Nicăieri n-am făcut nici măcar o indigestie. Etiopia e o țară mai curată decât te-ai aștepta, și chiar și în locurile care arătau de-a dreptul îngrozitor mâncarea a fost delicioasă și oamenii de o politețe răbdătoare, croită parcă special pentru turiștii prostănaci, cărora trebuie să le explici de multe ori până să înțeleagă că ciorba se toarnă pe injera și se mănâncă tot cu mâna, în niciun caz cu lingura.

Până și cazările modeste, în sate unde curentul electric era dat de o termocentrală obosită care funcționa doar până la zece seara sau până la prima furtună, au fost, în general, curate. Infestate de țânțari, ploșnițe și purici, dar curate. Sau, mă rog, respectând un standard local de curățenie, peste care turistul fițos din noi a preferat să treacă și să se strecoare nu în cearșafurile de pe pat ci doar în sacul propriu de dormit, peste care trebuia, dar trebuia, trasă claustrofobica plasă de țânțari, fără de care a doua zi te trezeai ciuruit ca-n desene animate și suspect de malarie.

***

Ne-am rupt cu greu de Canada House – cârciuma era singura zonă luminată de pe stradă, iar berea ținea cu succes piept gândurilor și întrebărilor la care trebuia să raspundem de a doua zi dimineață încolo. Nu mai suportam nici pielea de pe mine, hainele nici atât, dar m-am aruncat, îmbrăcată, sub pături. Era o liniște aproape perfectă, amenințătoare cumva. Afară auzeam doar greierii - greierii suna la fel peste tot în lume, după câte se pare - și am adormit, visând la șezlongul de pe aeroportul din Dubai, întrebându-mă dacă tot amalgamul asta de senzații nu e doar un vis și dacă nu cumva sunt, încă, acolo.

Etiopia - partea 2

noreply@blogger.com (Ioana) — Sun, 28 Dec 2014 18:30:00 +0000

Mai multe fotografii din Etiopia, aici
Mai multe fotografii cu tribul Mursi, aici

Etiopia - Partea 1
Etiopia - Partea 3
Etiopia - Partea 4

Cu un nod în gât, vocea mamei în cap (Africa ai vrut, na, Africa ai primit!) și toate posesiunile mele într-un rucsăcel pe care îl țin strâns în brațe, ca-n autobuz, deși în jurul nostru sunt doar soldații de la paza aeroportului, înarmați cu mitraliere, mă îndrept către gașca de taximetriști din care trebuie să alegem unul care să ne ducă în oraș, la cazare.

În mai puțin de un minut, primim toate ofertele posibile, în biri, în dolari, în ce vrem noi, hai neamule să te fac o cursă. Ca la Băneasa, pe vremuri, mă gândesc, recunoscătoare totuși că aici oamenii sunt totuși politicoși și nu-mi smulg bagajele din mână și le aruncă în portbagaj înainte să apuci să zici da sau ba. Nici n-ar avea ce, e adevărat, dar negocierile sunt oricum neașteptat de civilizate. Mașinile sunt identice, niște rable ruginite alb-albastre, și șoferii se cunosc toți între ei.

Batem palma, spunem adresa. Mă urc în mașină, sperând că am ales înțelept măcar cazarea, cu vocea mamei la volum din ce în ce mai mare, căutând cu disperare orice imagine familiară în întunericul care alunecă pe lângă mine pe geam, și agățându-mă, în cele din urmă, de niște palmieri făcuți din beculețe multicolore care mi s-au părut că ar putea semăna lejer cu ceva ce-aș vedea într-o intersecție din Mamaia.

Primul lucru pe care îl remarci în Etiopia e sărăcia. Sărăcia cu S mare, aia care te face să te simți rușinat de pantofii pe care îi porți, de văitatul mioritic de viață grea, de faptul că tocmai te-ai spălat pe cap și că zaci într-o bombă și bei suc de mango în timp ce la poartă te așteaptă o hoardă de copii desculți, care probabil n-au mâncat toată ziua decât injera, asezonată cu injera cu sos de roșii.

Iar dacă mergi prima oară în Sud, toate astea vin peste tine într-un contrast puternic cu peisajele absolut superbe, zebrele, hipopotamii și crocodilii din Parcul Nechisar sau savana și gazelele din rezervația Senkele, maimuțele domestice din Awassa și apusurile în culori atât de violente, încât îți dau impresia că ești pe altă planetă. În cinci-șase zile în sudul Etiopiei bifezi atât de multe emoții diferite, că nu știi exact ce să mai crezi despre ce vezi, orice filosofie pe care credeai că o să ți-o confirmi sau întărești se face bucăți, concluziile pe care credeai să o să le tragi alunecă zgomotoase, ca niște sticle goale care se rostogolesc pe gresia din băile ruginite unde încerci să faci duș, fără să ai cu ce.

Există un punct, în Etiopia, când nu mai știi ce să crezi despre nimic.

Pe măsură, însă, ce copiii te înconjoară la fiecare popas și cerșesc PET-uri de plastic și pixturi, te ating solemn și precaut, dar cu un soi de speranță în privire, ca pe o combinație între Jesus și Moș Crăciun, sau pur și simplu stau tăcuți în jurul tău, în pâlcuri apărute de nu se știe unde (la urma urmei, am oprit în mijlocul pustiului!) și se privesc parcă din altă dimensiune, toate emoțiile pe care le aveai la început încep să se topească într-o salată diformă. De fapt, ajungi să nu mai simți nimic, să nu te mai șocheze nici copiii mici, dezbrăcați, cu burta umflată și muște pe față, nici peisajele larger than life sau ideea că ești la zece metri de o zebră și nu ești la zoo. Cumva, te detașezi, treptat, vezi totul de la depărtare din ce în ce mai mare.

Intuiești că acei copii sărmani nu sunt nefericiți, ba dimpotrivă, lumea lor e cea mai bună dintre lumile posibile pentru că e singura lume pe care o cunosc. Iar faptul că ești alb, și prin asta o curiozitate cu buzunarele doldora de bani, nu te mai intimidează, așa cum nu te mai intimidează nici când ți se agață câte cinci-șase de mână, de pantaloni, de eșarfă, poate-poate primesc un suvenir, poate el să fie un elastic de păr sau o brățară de tinichea, sau măcar o poveste despre cum e să fii faranji, alb, și să te plimbi, ca un bo$$, într-un Jeep de care ei poate doar apucat să-l mai vadă de departe, doar odată, când au coborât din el niște francezi la pensie înarmați cu niște teleobiective de pozat meciuri pe stadion și care valorau cam cât mâncarea pentru tot satul timp de un an.

La un moment dat, Etiopia nu mai intră în niciunul din tiparele tale prestabilite, de turist alb în căutare de aventură. E peste ele, dincolo de ele, și realizezi, cu un soi de luciditate care te lovește ca un picior în cap, că n-ai avut niciodată dreptul de a o înghesui în cutiuțele tale minuscule de opinii și prejudecăți. N-ai dreptul să-ți fie milă, să îți pară rău, să vezi în jurul tău vreo comuniune hippioată om-natură sau, mai rău, să cauți acolo simplitatea traiului arhaic și alte concepte de trei lei cu care vii împachetat și pe care trebuie, dar trebuie să le bifezi, altfel n-ai înțeles nimic din ce ai văzut.

Nici n-o să înțelegi nimic, și să pretinzi că ai făcut-o, în două sau trei săptămâni de plimbare, e o ipocrizie, o flatulație intelectuală colonialistă. Și România nici măcar n-a fost vreodată putere colonială.

Etiopia - partea 1

noreply@blogger.com (Ioana) — Sat, 27 Dec 2014 18:26:00 +0000

Mai multe fotografii din Etiopia, aici
Mai multe fotografii cu tribul Mursi, aici

Etiopia - Partea 2
Etiopia - Partea 3
Etiopia - Partea 4

Există puține lucruri pe care o să mi le amintesc vreodată cu mai multă claritate decât prima noapte în Etiopia. Prima noapte în Africa, mă gândeam, în timp ce dădeam să intru înapoi în aeroport, după o jumătate de țigară fumată afară în beznă, în timp ce mă întrebam ce o să ne facem două săptămâni în țara asta de la capătul lumii fără bagaje. Fără medicamente, fără micile mofturi cosmetice ale turistului alb, sau mă rog, atât cât poți înghesui într-un rucsac de câteva kilograme - doar cu hainele de pe noi, pașapoarte și bani.

Undeva între Istanbul și Addis Ababa, într-un transfer de la o companie aeriană la alta, toate calculele pe care ni le făcusem în ultimele luni se dăduseră peste cap. Între noi și călătoria noastră, așa cum ne-o imaginasem, stătea fantoma unei periuțe de dinți.

Dacă o să mă întrebați ce mi-a plăcut cel mai mult la Etiopia, știu exact ce să vă spun: că e mare. Și, în afara faptului că e mare, mai și pare mare, pe deasupra. Orizontul pare mai departe, savana e interminabilă, iar arborii acacia se întind parcă la infinit. Munții par, și sunt, uriași, iar de pe platourile de la trei mii și ceva înălțime ești destul de sigur că poți să vezi Casa Poporului dacă te uiți în direcția potrivită. Cerul e mai înalt, stelele sunt mai clare, iar luna, uriașă, zace culcată într-o rână, pentru că suntem aproape de Ecuator.

Ei bine, în țara asta mare există doar câteva variante dacă vrei să te deplasezi dintr-un loc în altul. Trenul nu este printre ele. Kilometri de cale ferată ai Etiopiei sunt comparabili cu kilometri de autostradă ai României, doar că țara lor e de vreo patru ori mai mare. Dacă ai timp de pierdut, poți să circuli cu autobuzele, care ajung însă doar acolo unde exista drumuri.

Cea mai bună variantă, pentru călătorul mai puțin aventuros, care vrea să vrea să vadă cât mai multe în timpul lui limitat în Etiopia, e să angajeze un șofer cu un Jeep, care o să îl ducă unde vrea el, și, dacă are noroc, o să fie un ghid mai valabil decât nșpe mii de Lonely Planets. Vorbim de o suta de dolari pe zi (sau mai puțin, în funcție de talentele de negociere ale fiecăruia, pentru că în Etiopia totul se negociază), sumă care include benzina și se poate împărți lejer la patru-cinci pasageri. Șoferul de găsește înainte de trip, prin recomandări pe forumurile de travel, sau pe loc, prin oamenii de la cazare (care, apropo, nu o găsești pe booking, dar s-ar putea să ai noroc pe hostelbookers).

Odată ce ți-ai ales mijlocul de transport, trebuie să alegi unde te duci. Aici, Etiopia îți oferă, din start, două tipuri de itinerarii: unul ceva mai curățel, turistico-tradiționalo-cultural, prin Nord (Bahir Dar, Gondar și împrejurimile, lacul Tana, sau chiar Axum dacă ai timp), și unul prin Sud (Awassa, și lacurile din Rift Valley, Arba Minch, Jinka și triburile din valea Omo). Acesta din urmă, asezonat cu purici și ploșnițe, sate fără apă sau curent electric, triburi aflate într-un Twilight Zone între modernitate și arhaism, slalomuri interminabile printre turme de vaci, cu patruzeci la oră, pe drumuri forestiere.

Sigur, nu sunt nici pe departe singurele trasee posibile. Dacă ai mai mult timp la dispoziție, nu trebuie să ratezi Lalibela, însă fă tot posibilul să zbori acolo, pentru ca drumul dureaza o veșnicie cu autobuzul. Sau, dacă ai chef de peisaje extraordinare ori safari, mergi în munții Bale sau Simien și în deșertul Afar – dar ai nevoie de cel puțin două săptămâni pentru oricare din variantele astea, și sunt destul de costisitoare, pentru că implică, printre multe altele, pază armată.

Decide-te repede, însă, și pleacă, într-o direcție sau alta, pentru că Addis Ababa e un oraș pe care mai bine îl vezi la sfârșitul călătoriei, când deja Etiopia îți e mai familiară. Generație călătoare și curioasă, ne place să credem că am văzut atâtea, încât noțiunea de șoc cultural ni se pare desuetă. Ei bine, nu și în Addis Ababa.

Addis Ababa e cel mai urât oraș pe care l-am văzut vreodată. I se spune capitala Africii, și tot ce se poate, o fi, dar măreția florii etiopiene e îngropată sub un amestec de barăci și bordeie în care se vând lucruri și locuiesc oameni, claie peste grămadă, unde localnicii se spală pe cap cu apă din șanțuri, dar la restaurante se servesc spaghete, unde toată lumea încearcă să te facă la buzunare, dar măcar sunt foarte politicoși când sunt prinși.

Aerul e prăfuit și miroase a mirodenii, a cafea și a canal, iar din loc în loc dai peste cafenele mici, întunecate și încinse, populate de femei care fac cafea și bărbați care o savurează, lângă un platou cu injera și kitfo. Addis Ababa e o capitală săracă în străzi asfaltate, o sumă de mahalale pe care turiștii care stau la Sheraton nu trebuie să le vadă, motiv pentru care hotelul a cumpărat un deal întreg, în mijlocul orașului, unde boscheții sunt tăiați la linie, gazonul proaspăt ras, șoseaua asfaltată iar la intrarea în curtea uriașă a hotelului taxiurile nu au voie să aștepte decât dacă au fost chemate. Sensibilitățile turistului fițos sunt, astfel, protejate.

Addis Ababa e un oraș viu, un furnicar de oameni care, atunci când te văd, reacționează instant, ori cu o curiozitate politicoasă, minunată și reală, ori cu vrăjeală pentru turiști fraieri. Oricum ar fi, în niciun caz nu treci neobservat, si asta poate fi al dracului de intimidant.

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

noreply@blogger.com (Ioana) — Tue, 13 Aug 2013 10:57:00 +0000

Partea întâi

Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.

Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treabaasta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de biletpe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.

Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretindetratament special, nici pentru că îi e lene să muncească mai mult, chinuindu-se din public. Nu vrea să fotografieze artistul de aproape ca să-l facă de cacao pentru că a îmbătrânit şi are două fire de păr alb în nas. Fotograful vine la festival sau concert cu un singur scop: să facă poze frumoase. Poze care, pe tine, organizatorul de evenimente, te ajută. Pentru că le arată ălora care au stat acasă ce mişto a fost la evenimentul tău. Îi face să se întrebe dacă nu cumva, data viitoare, ar putea să vină şi ei.

Fotograful de concert e poate un prieten mai bun cu tine, organizatorul, decât cronicarul de concert. Cronicarul o sa scrie de cozile la jetoane şi la bere, de mâncarea scumpă şi proastă, de înghesuiala de la intrare, de sunetul defectuos, de toaletele puţine sau murdare.

Fotograful, însă, n-are nicio treabă cu toate astea. El vrea doar să se întoarcă acasă sau la el în redacţie cu nişte cadre reuşite. E aşa de greu să îl ajuţi să-şi facă treaba punându-i la dispoziţie un pit decent? Lăsându-l liber cu aparatul în perimetrul festivalului sau concertului, tocmai ca să surprindă atmosfera şi oamenii?

Partea a doua

Dragă fotografule. Şi eu, şi tu, ne-am plâns de atâtea ori de diverse absurdităţi prin care am trecut, de-a lungul anilor, fotografiind concerte şi festivaluri. Şi, de fiecare dată, nervii pe care ni i-am făcut au fost ca nerviidin trafic: odată ce-ai ieşit din maşină, prosul ăla care ţi-a tăiat faţa e doar o amintire vagă. Odată ce-am trimis pozele la gazetă, am uitat cât de revoltaţi eram la începutul zilei, când am aflat în ce condiţii trebuie să lucrăm. Pentru că, în general, oricum au fost ele, ne-am descurcat.

Când a trebuit să trag din public, m-am urcat pe umerii unui prieten, înarmată cu un tele. Că fără prieten, degeaba aveam, mă scuzaţi, sculă lungă, pentru că nu vedeam în faţădecât o mulţime de capete şi mâini ridicate. În alte situaţii, ne-am strâns cu toţii şi-am făcut scandal. Sau am îndoit regulile, profitând de neatenţia băieţilor hipervigilenţi şi hiperzeloşi de la pază. Sau ne-am înarmat cu un obiectiv pe care îl folosim în mod normal să surprindem oamenii din lună când se scobesc în nas, de juma de metru lungime şi 15 kile, pe care l-am cărat după noi prin praf, bere şi rockeri transpiraţi ca să tragem de la o sută de metri de scenă sau, după caz, dintr-un bloc de vizavi.

E drept că ne-au alergat după aia musculoşiiprin mulţime, că am enervat reprezentanţii organizatorilor sauoamenii de la piar – la rândul lor prinşi în cercul vicios al oamenilor care doar încearcă să-şi facă meseria -, că ne-am pierdut juma de zi scuipând şi înjurând sau târând după noi scule scumpe, pe care oricum nu aveam unde să le lăsăm în siguranţă dacă totuşinu aveam nevoie de toate.

Dar a meritat. Am tras, cum, necum, nişte cadre bune. Oricât a încercat organizatorul să ne saboteze, să ne forţeze să tragem prost şi să publicăm nişte poze detoată jena, noi am reuşit să ne întoarcem acasă cu nişte poze faine. De la festivalul lui.

Şi după aia, ne-am bătut singuri pe spate şi am zis: uite, mă, că m-am descurcat.

Partea a treia

Să ne imaginam acum următoarea situaţie. Că jobul nostru n-ar fi ăsta exotic şi palpitant de fotograf. Să ne imaginam că suntem, nu ştiu, contabili. Sau lucrăm la poştă. Sau suntem funcţionari la Administraţia financiară. Orice job pentrucare, ca să-l faci cum trebuie, n-ai nevoie decât de un birou, un calculator şi un scaun. Eventual o cafetieră.

Şi în viaţa noastră de contabili, la muncă, lucrurile se desfăşoară cam aşa: în fiecare zi, când vii la birou, îţi lipseşte câte ceva. Într-o zi, ţi-a dispărut calculatorul. În altă zi, n-ai scaun. În alta, n-ai imprimantă. Nu ştii niciodată exact ce te aşteaptă, deşi eşti destul de sigur că osă îţi lipsească ceva. Şi tu, normal, te enervezi, la fel şi colegii tăi, dar înveţi să te descurci. Începi să vii cu laptopul la tine, cu un scaun pliant în portbagaj, cu un top de hârtie pentru imprimantă, cu cafeaua la pachet. În fiecare zi la fel.

Nu cred că ar existe un birou normal în care oamenii să nu se revolte, în cele din urmă. În care să se „descurce” ei aşa ani de zile. În care şeful să-ţi zică, asta e amice, astea-s condiţiile, tre să vii cu scaunul tău de-acasă şi tu să zici, pana mea, asta e, şi nu numai tu, toţi colegii tăi, toţi să acceptaţi asta ca pe o stare de fapt, enervându-vă din când în când, dar simţindu-vă mândri că, până la urmă, v-aţi descurcat.

De ce trebuie să ne chinuim, să îndoim regulile, să scoatem mereu soluţii din pălărie, ca să ne facem meseria ca lumea?

La Summer Well, în prima zi, când, teoretic cel puţin, nu exista pit, m-am dus, ca inocenta, să trag din primele rânduri. Când domnii de la pază m-au repezit de acolo arătându-mi turnul de sunet şi explicându-mi că se trage de acolo, din mulţime, la înghesuială şi de la nuştiucâte zeci de metri de scenă, mi-am băgat frumos aparatul în geantă şi ziua mea de muncă s-a terminat. Nu vreţi să fac poze frumoase? Nu fac, nicio grijă.

Concluzia?

După cinci ani de şoricăreli de-astea, eu nu mai vreau să improvizez. Nu vreau să măchinui să găsesc soluţii. Să mă urc în cârca unui prieten cu tele-ul. Să joc v-aţi-ascunselea cu paza la gard, prin mulţime. Să urlu la organizatori, la pază, la mama, la vânzătoarea de la magazin. Contabilul ăsta nu mai vine cu topul de hârtie de acasă.

O să mă întrebaţi acum, ok, şi ce-i cu asta, ce propui, un sindicat? Nu propun nimic. Nu e nici un îndemn la luptă, nici un manifest proletar :) Daca textul asta are un rost, este acela de a porni o dezbatere, de a gandi putin principial cu totii, si cam atat.

Pentru ca in contextul despre care vorbim, nu suntem intr-un soi de razboi de gherila - de fapt, toata lumea e de aceeasi parte, iar rezultatele bune sunt de dorit si in cazul fotografului, si al organizatorului. Mi se pare doar absurd sa ne punem piedici unii altora din Motive.

Nu ma intelegeti gresit, motive de nemulţumire există peste tot. Si la alte evenimente de felul asta din Europa la care am participat au existat tot felul de neintelegeri. Doar ca lucrurile se gandesc ceva mai mult si sunt ceva mai relaxate.

-------------------

Si pentru ca chiar am vorbit serios cand am zis ca textul asta se vrea doar un indemn la o dezbatere deschisa, o sa public si prima obiectie pe care am primit-o, de la un prieten pe Facebook:

e ca si cum un reporter de teren ar spune du-te-n cacat ca pentru a-i lua o declaratie lui ponta trebuie sa ma lupt corp la corp cu alti reporteri sau cu bodyguarzi malaci.

eu inteleg ce spui, dar nu e o atitudine buna sa spui ca daca nu ai conditiile ideale, iti pui mainile pe cur si te duci sa iei o bere

nu exista nicio meserie unde conditiile sunt ideale. evident, multe chestii pot fi imbunatatite sau corectate, dar nu exista ideal.

Parerea mea e ca nu e o comparatie potrivita. Daca trebuie sa te lupti cu bodyguard-ul inseamna ca cineva nu-si face treaba cum trebuie, iar competitia cu alti reporteri e fair si normala. Nu include niste restrictii intentionate care te impiedica propriu-zis sa-ti faci jobul. Contextul e pur si simplu altul.

Reality bites

noreply@blogger.com (Ioana) — Sat, 23 Feb 2013 20:25:00 +0000

De citit în tandem cu astalaltă mică mărgică intelectuală

Când eram mică și nu știam să-mi fac tema la mate, întotdeauna o chemam pe mama să mă ajute. Mama știa matematică, e adevărat. Dar nu cu ce știa ea mă ajuta. Mama venea, se așeza pe un scaun lângă mine, și-mi spunea: ia zi-mi, ce problemă nu-ți iese. Și eu începeam să-i povestesc, iar pe măsură ce mă chinuiam să-i povestesc în așa fel încât să înțeleagă ce nu înțeleg eu, în capul meu se făcea așa o curățenie, tot haosul se disciplina, și de cele mai multe ori, povestindu-i ei ce și cum, reușeam să rezolv singură problema.

Pe principiul ăsta, când săptămâna m-am văzut pusă în situația de a-i explica cuiva ce înseamnă exact să ai un studio de fotografie, și, în mod indirect, ce înseamnă să ai un business, am schimbat accidental perspectiva. M-am trezit fără să vreau că văd lumea mea prin ochii lui, aceiași ochi pe care îi aveam și eu acum câțiva ani când mă plimbam prin Birmingham de la o prezentare la alta cu sacoul pe mine, cu geanta plină de planuri și tabele și idei, cu ochelarii de soare pe nas, simțindu-mă ca o power lady din anii 80 și imaginându-mi că, vorba cântecului, the only way is up.

Și iată-mă trei ani mai târziu. Câteva lecții dure tot a trebuit să învăț.

Ca de exemplu că a fi propriul tău șef nu înseamnă neapărat că faci ce vrei, când vrei. Adică da, faci ce vrei când vrei :) Problema e că a fi propriul tău șef înseamnă în primul rând a face o promisiune de care chiar trebuie să te ții. Asta înseamnă că, chiar dacă n-ai pe cineva care să-ți sufle în ceafă, te ai oricum pe tine, și tu ești cel mai dur șef pe care poți să-l ai. Treaba e treabă, și, dacă pe altul poți să-l fentezi și să te fofilezi, din păcate de tine însuți n-ai nicio șansă să scapi.

Ăsta e motivul pentru care sunt toate șansele să muncești de trei ori mai mult atunci când ești pe cont propriu, în loc să stai cu picioarele pe birou și să citești ziarul pana la ora 10, așa cum îți imaginai c-o să faci. Puterea de a lua deciziile astea, cât și când muncești, o ai. But with great power comes great resposibility, ca să rămânem în clișee.

Apoi, faptul că, deși tu te străduiești cât poți de bine să-ți faci treaba impecabil, relația cu clienții nu e niciodată ca-n cafenelele din filme, unde o doamnă drăguță te vede de departe, știe ce bei, îți spune bună dimineața și te informează, în timp ce-ți pune croissantul în față, că s-a anunțat la radio o zi minunată de primăvară.

In viața reală ea e prost plătită, nedormită, nu mai suportă mirosul de cafea și patiserie și ar vrea ca toți clienții să bea cafeaua neagră, să nu se mai ducă și după lapte și ar vrea să nu fie soare afară, că-i pare rău că nu-și poate duce copilul în parc.

Iar tu ești deja cu capul în ale tale, nici nu ții minte cum arată, tot ce vrei e o cafea, iar conversația politicoasă mai rău te enervează.

Și, cu toate astea, vă dați bună ziua, tu plătești, ea îți spune mulțumesc, și tot restul nu există și nu va exista decât în capetele voastre. Important e ca tu să-ți cumperi o cafea.

Câteodată oamenii sunt mișto, și deschiși, și creativi. Altă dată, sunt ursuzi, au idei fixe și indiferent ce le spui tu, și cât le explici că e mai bine ca tine, pentru că tu ești profesionistul, tot cum vor ei trebuie să faci treaba. Pentru că și ălora trebuie să le vinzi cafea.

Iar în fotografie bomboana de pe colivă - și asta cred că orice fotograf poate s-o confirme - este linia fină între ceea ce vrei tu să faci ca individ creativ și ceea ce ești nevoit să faci ca să nu fii totuși un artist mort de foame. Nimeni nu s-a apucat de fotografie gândindu-se că abia așteaptă să pozeze nunți - dar, la sfârșitul zilei, când tragi linia în caiet, te gândești că nu e cel mai rău lucru din lume. E un compromis pe care trebuie să ai mare grijă cât și cum îl faci.

Nu vreau să fiu o ipocrită: studioul e cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața mea, și dacă aș trăi de încă douăzeci mii de ori de atâtea ori aș munci să-l pun pe picioare.

Și știu că astea-s chestii de bun simț și că le știți cu toții și moaaaa, cât mi-a luat să mă prind de ele, pfoa, câtă redundanță.

Iar dacă cineva mi-ar fi zis că lucrurile sunt altfel decât supercalifragilistice când ai un business, oricum aș l-aș fi ignorat cu succes, pentru că nu asta vrei să auzi și oricum tu te crezi mai bun decât oricine altcineva, deci, evident, vei face oricum treaba mai bine și claaaar, tu n-o să ai problemele alea.

Doar simțeam nevoia să mă exprim. Să mai exorcizez din demoni.

Se vede că mă apropii de un sfert de secol.

Momente și schițe: Cu Unchiu Jeb la mall

noreply@blogger.com (Ioana) — Mon, 18 Feb 2013 12:31:00 +0000

Context: Uncle Jeb Studio trage în poze cuplurile doritoare, pe un fundal vălentinos. Opera se printează pe folie magnetică. Fotografiile sunt gratuite.

Nu fix asa, dar pe acolo.

Capitolul 1: Din filosofia mocangelii

E pe gratis? A, atunci se poate două?

E super că e gratis dar -

durează prea mult
parcă mi-a ieșit nasul cam strâmb
nu puteți să mă faceți mai slabă?
pozele astea chiar se lipesc pe frigider?
mă așteptam la o poză mai mare...
nu puteți să ne prindeți în picioare, de sus până jos?
știu că durează între jumătate de oră și o oră, dar eu mă duc la film în 15 minute, nu puteți s-o faceți până atunci?

Când e gata poza?
Maxim o oră.
Nu puteți să ne-o dați pe loc? Numai nouă, așa?

Capitolul 2: Parenthoodu la români

Must do: înainte sa pui copilul la poză, neapărat trebuie să-l pieptăni sau să-i dai măcar bretonul într-o parte. Chiar dacă tu încă molfăi șaorma, ai părul explodat și ești îmbrăcat în trening.

Nu-mi faceți mie poză, faceți-i lu ăsta micu.
Păi pozați împreună.
Nu, nu, ăsta micu să fie și el într-o poză, mie nu-mi mai trebuie...

Vă place cum a ieșit poza? Sau mai facem una?
E, nu contează cum am ieșit eu, copilul să fi ieșit bine...

Știm că sunt poze pentru cupluri, dar nu vreți să le pozați pe astea două mici să le avem și noi într-o fotografie? Nu, nu și cu noi, numai ele...

Capitolul 3: Despre discriminare

Vrem și noi două o poză împreună.
Noi suntem aici să pozăm cupluri. Știți, cu ocazia Zilei Îndrăgostiților.
Păi noi suntem un cuplu.
Nu cred.
Vai, câtă discriminare!
Doamne ferește. Arătați-ne că sunteți un cuplu.
Eeee, atunci lasă.

Nu vă supărați, eu nu vreau o poză cu persoana iubită. Eu vreau să fac o poză singur, să i-o fac cadou persoanei iubite. Nu se poate?
Nu.
Asta e discriminare.

Capitolul 4: Paranoia

Nu vă supărați, aș vrea să-mi ștergeți imediat poza. Am auzit că ar putea să fie pe Facebook.
N-o să fie, dar ca să știți...
... Deci eu n-am fost informată de posibilitatea asta, nu mi se pare corect.
Știți, doar ce ați semnat un acord de marketing... Nu l-ați citit?
Eu n-am fost informată și gata. Vreau să ștergi poza acum, sub ochii mei.

Se șterge poza. Sub ochii ei.

Poftim. Am șters-o.
Nu te cred!

A, trebuie să semnez acordul ăla? Păi, atunci nu, știu eu ce faceți cu poza mea?

Capitolul 5: Eu nu sunt fotogenic

E bine? Păstrăm poza, sau mai facem una?
E, nu contează, eu oricum ies prost în toate pozele.

Ea: Vaaai, ce drăguț am ieșit, ta-sule!
El (către fotograf): M-ai scos ca dracu.

Asta e poza?
Da.
Parcă era una în care zâmbeam mai frumos...
V-am făcut o singură poză. Ați spus că vă place.
Pff. La ăia din Ikea e mai mișto.

The Times They Are a-Changin'

noreply@blogger.com (Ioana) — Mon, 07 Jan 2013 19:18:00 +0000

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca suntem trei creiere în combinație. Când a venit vorba de mine, n-am reușit decât să rămân destul de surprinsă apropo de cât de greu și plin a fost de fapt 2012 privind din celălalt capăt.

Fără discuții, cel mai mare lucru pe care l-am făcut în 2012 a fost studioul de care de acum încolo o să vă povestesc din ce în ce mai mult. De departe. Poate e cel mai mare și mai mișto lucru pe care l-am făcut în viața mea și explicația din spatele unor decizii pe care poate unii dintre voi nu le-ar fi luat, cum ar fi demisia de la Realitatea.

Na, teoria mea e ca a lua decizii proaste e un privilegiu, nu un drept, prin urmare, dacă asta a fost o decizie proastă, sunt foarte recunoscatoare ca am avut posibilitatea să o iau. Munca în televiziune ar putea fi extraordinară. Din păcate, la noi nu e, și resursele pe care le poți aloca unui job pentru ceea ce ar putea să fie, nu pentru ceea ce este, sunt destul de limitate. Cel puțin în cazul meu.

E ca atunci când te uiți la un film care începe interesant, dar pe parcurs îți dai seama că echipa și-a bătut joc de potențialul ideii din diverse motive: ca să iasă în evidență nuștiuce actor, pentru că putea să câștige mai mulți bani făcând așa și nu așa, pentru că așa a decis casa de producție. Mă rog. Cred că ați înțeles ideea. Eu am preferat să schimb canalul. Viața e prea scurtă ca să te uiți la filme proaste, oricât potențial ar avea.

Ce-am mai făcut în 2012? Am învățat să conduc. Am trecut de la șofer de uichend, la un traseu de 40 de kilometri pe zi. Cel puțin. Încă o dovadă, dacă mai era cazul, că nevoia te învață al dracului de repede să nu mai stuchești în sân ca o fetiță speriată, să iei colacu în mână și să te duci unde ai nevoie. Și să înjuri pe parcurs, să te mai răcorești, ca să nu faci un atac cerebral de draci.

Am slăbit. Mult. 8 kile. Și am învățat să mănânc ca un om normal, care înțelege că trei mese pe zi sunt o chestie necesară în viață și că nu poți să trăiești numai cu șaorme, cartofi prăjiți și un buzunar plin de pastile.

Ai mei au vândut casa în care am copilărit și oficial nu mai am unde să merg la Cernavodă. Tot oficial, acum pot să-mi fac buletin de București.

Iar prietena mea cea mai bună din copilărie s-a măritat. Am dansat la nunta ei.

Ce să zic? Niciodată n-am avut o viață plictisitoare, iar schimbarea a fost, pentru mine, ceva normal. Să mă mut? Nicio problemă. M-am mutat de 13 ori în ultimii 10 ani. E deja un automatism. Să schimb jobul? La fel. Nu pentru că aș fi făcut-o prea des, ci pentru că incapacitatea de a te adapta la un nou loc de muncă e un handicap în secolul ăsta minune. Am schimbat țările, orașele, casele, joburile, prietenii. Mi-am schimbat părul, hainele, muzica. Nu din nevoie, ci pentru că așa mi-am dorit, pentru că numai schimbarea te învață cu adevărat ceva.

2013 e anul în care nu mai vreau sa schimb nimic. Pentru că singurul lucru care mi-a scăpat, în mod constant, în anii ăștia, e capacitatea de a sta locului. Nu știu să fac asta. Dar acum am în sfârșit ocazia să învăț.

Am crezut că atunci când munca la studio o sa devină cu adevărat grea, când o să trebuiască să fac și lucruri mai puțin plăcute, ca în orice business, o să fac același lucru pe care l-am făcut în toate celelalte situații când chiar a trebuit să strâng din dinți ca să duc ceva la bun sfârșit: că o să mă plictisesc și o să-mi găsesc alte jucării.

Ei bine, e prima oară în viața mea când nu vreau să fac asta. Nu știu dacă aici o să fie casa mea, dar asta îmi doresc, iar faptul că am început să refuz alte proiecte peste care am dat sau care mi-au fost puse în brațe, proiecte pentru care, acum un an sau doi, mi-aș fi vândut un rinichi, a fost o premieră pentru mine. Până acum, a fost o chestie normală să jonglez cu 4-5 lucruri odată, tocmai pentru că am atenția unui copil de cinci ani și mă plictisesc atunci când nu mai am ce să învăț. Acum vreau să fac unul singur.

Anul ăsta, nu mai vreau să încep nimic. Anul ăsta vreau să construiesc. Sper, deci, că am turnat o fundație destul de sănătoasă și că n-o să-mi cadă acoperișul în cap.

Obama, Ponta şi Băsescu intră într-un bar

noreply@blogger.com (Ioana) — Wed, 17 Oct 2012 19:47:00 +0000

Şi fiecare din ei ţine un discurs.

Mă rog, înlocuiţi barul cu congresul PPE, congresul USL şi campania electorală din SUA.

Ok, Obama, Ponta şi Băsescu intră în trei baruri diferite.

Întâmplarea a făcut însă ca ele să se suprapună (mai mult sau mai puţin), iar eu să am ocazia să îi văd pe toţi trei vorbind în acelaşi timp, în trei căsuţe diferite la mine pe ecran, pe care puteam să le mutez sau nu, după bunul plac.

Adăugaţi în ecuaţie discursurile lui Barroso şi Merkel, care au vorbit chiar înaintea lui Băsescu. Pentru context şi pentru un eventual termen de comparaţie.

Şi iată unde am ajuns.

În primul rând, am descoperit că am o toleranţă din ce în ce mai mică la discursul public întemeiat pe ură, care urmăreşte să alimenteze groapa uriaşă care există între fanii celor două, să zicem, grupări politice care-şi dau coate-n gât zilele astea, pentru că, după cum s-a demonstrat şi la alegerile locale din iunie, votul negativ e mult mai eficient, iar îndemnul la furci şi topoare prinde mai bine, în special atunci când e mult mai important, nu-i aşa, să dăm vina pe cineva decât să rezolvăm cu adevărat nişte probleme.

Mi se pare complet iresponsabil să umpli un stadion cu 80 de mii de oameni şi să îi îndemni să huiduie. Dar hei, cum ar fi o manifestaţie politica fara cele două minute de ură?

Şi mi s-a acrit să aud ce-au făcut prost ăilaţi.

Între timp, Băsescu citea cu un băţ de juma de metru în dos un discurs care urmărea perfect linia trasată deja de Barroso şi Merkel, care vorbiseră înaintea lui. Convergenţa statelor UE, unitate în diversitate, un îndemn la responsabilizarea unor state membre care au ars-o până acum pe datorie. All in all, nuanţa era una pozitivă şi dinamică, dar conservatoare. Suntem aici să discutăm nişte probleme pe care nu negăm că le avem, dar pe care nu le putem rezolva decât împreună. Long live the EU.

Două căsuţe mai jos, vorbea însă Obama. Recunosc cinstit că habar n-am ce-a zis, că a trebuit, din raţiuni de job, să-l ascult pe dom' căpitan. Însă nu trebuia să mă şi uit la el. Nu puteţi să vă imaginaţi cum e să-l asculţi pe Băsescu şi să-l urmăreşti pe Obama. Vă mărturisesc sincer că n-am putut să nu mă uit la el.

Fără sacou, cu mânecile suflecate, cu cravata puţin slăbită, preşedintele american arăta pus pe treabă. Ca şi cum era gata să mute scaunele din sală, ca să mai facă nişte loc şi pentru băieţii din spate. Putea să fie un comedian la un stand-up - din când în când, audienţa lui, formată din oameni foarte tineri, râdea cu poftă. Obama gesticula mult, iar faţa lui exprima tot felul de emoţii care habar n-am cum se traduceau în cuvinte, dar care te ţineau lipit de figura lui.

Nu cred că Băsescu s-a uitat, pentru o secundă, în ochii publicului căruia i se adresa. Ponta a făcut-o, pentru că e un tip carismatic, dar din motive nepotrivite.

Ceva mai târziu, Crin ne explica în emisiune cum îl consideră pe Becali chiar un personaj simpatic, că doar oile sunt nişte animale minunate, chiar şi în Biblie domnul nostru este comparat cu oaia.

Întrebarea nu e de de nu se uită ei în ochii noştri. Întrebarea e de ce nu ne uităm noi în ochii lor.

Şi să ne înţelegem. Ce suntem, ce facem, e una. Ce vorbim la televizor, e altă poveste.

Uncle Jeb Studio

noreply@blogger.com (Ioana) — Tue, 21 Aug 2012 19:25:00 +0000

As some of you know, I've recently opened a photography studio. From now on, most of my photography can be found on the Uncle Jeb Studio website or on our Facebook page.

See you at the studio! :)

Povestea lui Prostilă

noreply@blogger.com (Ioana) — Tue, 21 Aug 2012 19:14:00 +0000

long overdue

Poate că odată o să vă spun pe larg o poveste pe care speram că nu o să trebuiască s-o mai spun. Ca să vă lămuriţi că n-am picat din cer, şi nici nu mi-am cumpărat aripi la suprapreţ.

E povestea studioului nostru, care e mult mai lungă și mai complicată decât v-ați aștepta și care s-a construit pe o tonă de răbdare, o tonă de voință, nervi de oțel și ceva ce nu știu prea bine cum să definesc, e ceva între prostie și idealism. Mă rog, și să spunem că în povestea asta statul român e un personaj căruia putem să-i spunem, să zicem, Prostilă.

Prostilă nu e rău - e doar lent, puturos și aiurit, îi e lene și să-și scoată degentul din cur și să-și sugă zgârciurile din măsele. Lui Prostilă îi place să se plângă, e, de altfel, activitatea lui preferată și e expert la ea: ca n-are timp, că n-are bani, că e prost pentru că l-a scăpat maică-sa în cap, nu din cauza că i-a fost lene să învețe și să se lege la șireturi. Și, cel mai important, lucru, Prostilă e dotat cu cea mai redutabilă armă pe care a inventat-o tehnologia modernă: ștampila. Prin urmare, ca tu să te miști pe oriunde prin împărăție, el trebuie să-ți dea voie, printr-un formular semnat și ștampilat, cu marginea din stânga îndoită și băgat într-un dosar plic. Ce faci tu pentru a primi jumătate de ștampilă ștearsă și unsuroasă pe hârtiile tale? Îi dai din mâncarea ta. Îi legi șireturile. Îi spui seara o poveste. Și, cel mai important, te resemnezi că n-o să scapi niciodată de el.

Ei, și acum imaginați-vă că îl aveți pe Prostilă partener de afaceri. Nu am timp și nervi să vă povestesc ce înseamnă să cazi în capcana pe care ți-o întinde statul când te momește cu ajutor financiar. Eu am fost o idealistă, o prințesă care s-a zbenguit puțin cu statul englez în cearșafuri de mătase, înainte să se îmbete și să se trezească călare pe Prostilă în spatele tomberoanelor de la cârciuma din-n colț. Acum, ce să mai faci, what happens in Vegas, stays in Vegas, și, de bine de rău, după un an jumate de împins hârtii (și deja asta nu mai e o metaforă, cred că sunt câteva chile de dosare cu numele nostru prin niște birouașe obscure din Ploiești), Uncle Jeb Studio și-a deschis porțile. Suntem trei oameni acolo care muncim cu drag și spor, facem și treabă bună, avem și idei, avem și voință (dracu știe de unde toate astea, tind să cred că trebuie să-ți lipsească o doagă atunci când te supui cu bucurie la zile de muncă de 14 ore, remunerate in mare parte doar prin satisfacţia muncii, așa cum fac eu în ultima vreme).

Ei bine, dar iată unde stă problema. Problema stă în faptul că, prin natura jobului meu de noapte (la propriu), sunt nevoită să-i ţin zilnic socoteala lui Prostilă. Eu sunt omul ăla care stă toată ziua cu căştile pe urchi şi-i ascultă pe toţi mâncând rahat în costume Armani pentru ca seara să hrănim telespectatorul lacom de noutăţile politice ale zilei. Şi, deşi sunt momente în care îmi vine să mă dau cu capul de tastatură atunci când realizez ce turmă de bivoli zgomotoşi sunt responsabili de statul birocratic român, care l-ar face pe Weber să-şi facă harakiri, în general îmi place meseria mea, pentru că m-a transformat într-o fiinţă hiperlucidă, hiperinformată şi complet insensibilă la petarde demagogice.

Deci, cum să vă explic, relaţia mea cu Prostilă este mai strânsă decât v-aţi putea imagina. Îl cunosc mai bine decât v-aţi aştepta, decât ar trebui oricine să cunoscă statul la 24 de ani. Aşa că data viitoare când aud tâmpenii condescendente de gen "sunteţi tineri, n-aveţi idee în ce vă băgaţi", "o să vedeţi voi când o să intre garda peste voi", respectiv "bine că v-a cumpărat taticu firmă, ca altfel n-ai cum să fii patron la vârsta asta", o să pocnesc pe cineva. Iar dacă adăugaţi bomboana de pe colivă şi mă mai întrebaţi şi cu care mogul mă dau în bărci, că ştiu io acolo la voi cu cine ţineţi... well, vă duce capul mai puțin decât aveți impresia.

Nu ţin cu nimeni, principiile şi opiniile mele sunt ale mele, pentru că, ştiţi ce, Prostilă e tot Prostilă, indiferent cine-l serveşte sezonul ăsta, şi tot ce-mi doresc e să învăţ să coabitez cu el pentru ca biznisul meu să nu rămână doar o aventură de tinereţe.

Asta, evident, apropo de faptul că zilele astea toată lumea are opinii politice pe care se simte dator să şi le împăşească pe Facebook, aşteptând cu sufletul la gură să fie contrazişi, ca să aibă ocazia să-ţi explice ei cum stă de fapt treaba. Şi de faptul că toată lumea trăieşte cu impresia că, având preocupările pe care le am, trebuie, dar trebuie să am şi o opinie politică. Şi că doar mă prefac că n-am, de fapt sunt foarte subtilă.

Încercaţi să mâncaţi voi toată ziua numai spanac cu ou şi după aia să purtaţi o conversaţie cu cineva care ţine să vă descrie ce gust are spanacul cu ou.

***

Altfel, vă invit pe toţi la studio. Na, că oficial nu anunţasem aci în căruţă că am deschis obloanele.

Interviu cu mine

noreply@blogger.com (Ioana) — Fri, 13 Apr 2012 12:18:00 +0000

îl găsiți și pe Bookaholic, trebuia să-l și citească cineva.

Ioana Epure, somitate literară. Mai multe nu e necesar să vă spun, mă găsiți pe Wikipedia și-n Enciclopedia Britannica.

Cum a fost parcursul tău scriitoricesc de la debut şi pînă în prezent. A fost unul relativ uniform sau, mai degraba, sinuos?

În general, s-a încadrat pe o curbă exponențială. Să spunem, o funcție cu limita la infinit. În general, a fost bine asfaltat, dar am mai intrat și pe macadam. Și cel mai nasol e când, în zonele sinuoase, am dat peste curbe nesemnalizate. Vă zic io, de-aia mor scriitorii tineri, de la parcursul literar prost semnalizat.

Consideri că un scriitor trebuie să experimenteze cu mai multe stiluri literare sau să-şi găsească un stil propriu, căruia sa-i rămînă fidel?

Nu cred în experiment. Nu există așa ceva. Tre să știi ce ai de scris, dacă te-ai apucat de scris în stil balzacian, e nesimțire să te apuci după aia de alt stil. Păi dacă s-a apucat deja altcineva de el? Nu iese haos? Puțină constanță, de asta are nevoie societatea noastră. Și în niciun caz de stiluri proprii. Știm cu toții că nu mai există originalitate, tot ceea ce producem e o recombinare a unor elemente care există deja undeva. Să nu ne mai amăgim.

Crezi că scriitorul trebuie să fie un inovator, să-şi asume riscurile atunci cînd porneşte la drum, să aibă curajul de a sparge canoanele, de a distruge prejudecăţile?

Nu, în niciun caz. Curajul nu te aduce nicăieri, și vedeți și voi câți scriitori mor în mizerie cu inovația lor cu tot. Dacă mă întrebați pe mine, cel mai bine e să stai în banca ta, să scrii cumințel povești inspirate de alte povești, manuale de utilizare, cărți de self help și îndreptare creștin-ortodoxe, ca să fii sigur că nu ți-o iei, doamne ferește dacă vii cu ceva nou.

Cît de important consideri că este stilul desăvîrşit în economia textului?

Nu cred că există cuvinte în dicționarul limbii române care să poată sublinia cât de important este, mai ales în zilele noastre, cu criza asta. Economia e foarte importantă, trebuie făcută prin orice mijloace, iar stilul desăvârșit este cea mai bună metodă prin care să nu irosești text. Că doar nu ți-l dă nimeni pe gratis.

S-au infiintat si premii fara numar, peste tot in lume. Recompenseaza ele cartile deosebite? Care sunt cele mai recomandabile?

Premiile, sigur, recompensează și cărțile deosebite, dar mai des le recompensează pe alea slabe. Juriile au recunoscut că nici nu mai e obiectivul lor să dea premii pentru cărți bune, pentru că de obicei sunt grele, și oamenii n-au răbdare să le citească. Recomandabile, deci, ar fi premiile pentru cărți mediocre, ca să nu te apuci de o carte și să pierzi vremea, constatând la sfârșit că n-ai înțeles nimic.

S-a tradus enorm de multa literatura de acest gen (SF&F, n.n.), inclusiv carti proaste. Cum sa faca o selectie cititorul?

Dupa copertă. Știm foarte bine că doar în literatura SF se traduc cărți proaste, în alte genuri nu-s probleme de-astea, de aceea scriitorii și editurile au pus la punct un sistem care avertizează cititorul din start că este pe cale să cumpere o carte proastă. În general, uitați-vă după numărul de tentacule de pe copertă. De la opt tentacule în sus, n-aveți cum să greșiți, e clar o capodoperă.

Credeţi că scriitorii români ar trebui să fie conectaţi la ideile importante ale scenei culturale mondiale?

Nu, în niciun caz. Scriitorii români ar trebui, la modul ideal, să trăiască într-o bulă, eventual blocați în 1973, când a ieșit Paralela-enigmă de Anania și Bărbulescu, a fost foarte mișto cartea aia, de ce să ieșim de acolo? Plus că, știți cum e cu conectarea aia, dacă-ți dă scena culturală mondială vreun virus, ceva? Nu mai vorbim că, după ce că nu e pe gratis, te mai spamează și Coelho cu posturile alea ale lui pe blog, sau Rushdie cu scandalurile lui cu Jaipurul. Păi cum să mai scrii cu atâta zgomot?

***

Haha, v-am păcălit, nu e vorba chiar de un interviu cu mine. Dacă vreți să citiți așa ceva, un interviu cu echipa Bookaholic, din care fac parte, îl găsiți în Observatorul Cultural.

Textul ăsta este un omagiu adus întrebărilor tâmpite puse în interviurile cu scriitori. Delicioase în prostia lor, fac lumea un loc mai vesel pentru toată lumea, mai ales că toți am comis-o la un moment dat, deci să nu vă gândiți vreo secundă că mă cred mai deșteaptă sau ceva.

Întrebările sunt reale, din interviuri reale, drept urmare, dacă vă regăsiți printre autorii omagiați, simițiți-vă liberi să-mi puneți rahat pe clanță, dar înainte, vă rog io frumos o chestie. Când mai faceți data viitoare grila de întrebări pentru un interviu, gândiți-vă bine înainte dacă întrebările voastre au: 1. sens, 2. un răspuns real, 3. un răspuns pe care ați putea să-l formulați și voi, în locul subiectului.

Altfel spus, bre, tu ce-ai răspunde la întrebările alea?

Despre recenzii and what not

noreply@blogger.com (Ioana) — Sun, 08 Jan 2012 18:57:00 +0000

RECÉNZIE s. f. scurtă prezentare cu caracter critic apreciativ a unei lucrări literare sau științifice, a unui spectacol, a unui concert, a unor opere de artă plastică etc. (< germ. Rezension, it. recensione)
(de aici)

De curând, mi-am amintit cât de aiurea poate să fie pe internet dialogul dintre un autor și cititori, cât de mult din intențiile fiecăruia se pot pierde pe drum și ce haos produc pierderile astea (sub forma unor neînțelegeri care nu pot fi rezolvate, și riscă să se transforme în niște bălăcăreli, pentru că, după cum bine știm, dacă intri în cocină te mânâncă porcii).

Și, odată cu asta, și de două idei fixe peste care am tot dat, și pe vremea când scriam la Metropotam, dar și acum, la Bookaholic, și, de altfel, în toate celalalte colțuri de internet pe unde au mai ajuns textele mele (că printul e mai la adăpost de tembeli, prin simplul fapt că, pentru a arunca cu noroi, trebuie să facă eforturi ceva mai mari).

Prima, asta e o recenzie subiectiva, nu ești obiectiv, nu ne interesează părerile tale, spune-ne doar ce-ai văzut, citit, auzit. Prieteni, recenzia, prin definiție, e o chestie subiectivă. Altfel, când mă duc la un restaurant, ar trebui doar să îți înșir meniul, nu să îți spun dacă mi-a și plăcut mâncarea. Din care tu te alegi fix cu ce te-ai alege dacă dai un telefon acolo și întrebi ce-au de mâncare și cât costă. Sau, în cazul unei cărți, despre ce e vorba în ea, câte capitole are sau câte premii a luat autorul. Ori, în cazul ăsta, eu mi-am ratat scopul - restaurantele au site-uri, cărțile au descrieri pe site-urile editurilor. Obiectivitatea de dragul obiectivității e un nonsens pe internet. De-aia nu prea înțeleg cum supraviețuiesc ziarele, a, ups, de fapt nu prea mai supraviețuiesc, că doar vând aceeași marfă.

A doua, cine te-a invitat pe tine să-ți dai cu părerea, opțional, marș acasă, că nu ne interesează ce ai de zis. Ca să scriu ceva, undeva, e dreptul meu. Oriunde vreau eu, orice vreau eu. În schimb, tu n-ai obligația să mă citești. E destul loc în online, ca să nu trebuiască să mai dai peste mine dacă nu te interesează ce am de zis.

Altfel, mă scoate din sărite când cineva încearcă să-mi schimbe părerea apropo de o una sau alta. Am citit, nu mi-a plăcut, am explicat de ce nu mi-a plăcut. Faptul că te dai de trei ori peste cap să-mi explici de ce n-am dreptate și ce-ai vrut tu de fapt să spui cu magnum opus-ul tău n-o să mă facă să cad în genunchi și să strig, brusc iluminată: acum înțeleg! Vorba lui Saramago, că tot îl am lângă tastatură zilele astea: Vai de opera căreia i se cere o prefață care să o lămurească.

N-avem cum să fim iubiți chiar de toată lumea. Nu?

Ce-am citit anul trecut și ce (n-)o să fac anul ăsta

noreply@blogger.com (Ioana) — Sat, 07 Jan 2012 18:09:00 +0000

Next Year by Foo Fighters on Grooveshark

E pe o listă pe care o găsiți aici, adică pe Bookaholic. Mă uit la ea și nici eu nu știu cum am reușit, prin trenuri, avioane, troleul 69 și pe șestache, la birou, când lucram în Lisabona. Am avut o perioadă destul de lungă în care n-am prea avut timp și dispoziție să citesc, și credeam că, gata, the weird teen cu coșuri pe fața a murit și a tras după el și pofta de citit, dar aparent pur și simplu intrasem într-o fază de-aia în stil măgarul lui Buridan, în care pur și simplu nu mai știam de ce să mă apuc așa că nu mă apucam de nimic. Ei bine, Bookaholic m-a lecuit de problema asta.

De departe, însă, cărțile pe care n-o să le uit din toată lista aia sunt Deposedații a Ursulei K. Le Guin, trilogia Marte a lui Robinson, Sfârșitul istoriei și ultimul om a lui Fukuyama și autobiografia lui Ayaan Hirsi Ali, pe care am terminat-o acum, pe final de an, un tom de 400 de pagini într-o săptămână în care când nu citeam mă gândeam la ce citisem, ceea ce se întâmplă destul de rar, zic eu (linkurile sunt la recenzii, dați o fugă ca să vedeți despre ce e vorba).

Adică, dacă treci peste distincțiile de gen, o serie de reflecții asupra societății, libertății invididuale, diverselor forme de guvernare și administrare a unui stat și diverselor tipuri de economii posibile. Nu știu dacă mă aliniez în vreun fel la vreo mișcare de tip Occupy, dar cu siguranță m-am gândit destul de mult anul trecut la ce se întâmplă în jurul meu, dincolo de lumea mea mică și narcisismul care mă caracterizează, și-am încercat să folosesc într-un fel bruma aia de filosofie politică pe care am studiat-o ca să încep să-mi trag propriile mele concluzii. Mai am de citit până o să pot face asta - dar nu e fascinant când un gen ca science fiction-ul e pârghie pentru o expediție intelectuală de genul ăsta?

***

Despre Ayaan Hirsi Ali și cartea ei puteți citi mai multe în recenzie, acolo unde puteți vedea și scurtmetrajul Submission (pe care l-a scris și al cărui regizor a fost măcelărit în plină zi, pe stradă, în Amsterdam, de un marocan fundamentalist) și un interviu cu Christiane Amanpour, pe vremea când era șeful corespondenților internaționali la CNN. Acum o să vă las doar cu un filmuleț despre Somalia care, pe de-o parte, m-a făcut să-mi treacă de tot fanteziile că aș putea ajunge vreodată pe acolo, dar, pe de altă parte, m-a făcut să-mi amintesc de dorința mea mai veche de-a ajunge prin Africa. Aș paria pe Ghana, pentru o primă călătorie pe care sper sincer s-o fac anul ăsta.

A, și ce-am mai hotărât pentru anul ăsta? Pentru că, din motive de autoconservare, pot fi o mică ipocrită și recunosc asta, să-mi pese mai puțin de consecințe și să latru (mai tare) atunci când e cazul. Și să țin minte că îndoielile de sine și procrastinarea merg mână-n mână la perfecție: când n-ai chef să faci ceva și ești și destul de sigur că n-o să-ți iasă, atunci poți să fii sigur că o să zaci în continuare pe canapea ca o legumă inutilă. Câteodată mi-e destul de greu să mă urnesc, din cauza acestor doi monștri și am pierdut deja niște oportunități. Nu vreau să se mai repete asta.

Altfel, am început anul cu Călătorie prin Portugalia, a lui Saramago și cu un Kindle nou nouț cu destule cărți în el încât să-mi ajungă până la pensie. Și cu speranța că, foarte foarte curând, UnkleJeb Events n-o să mai fie doar Events :)

They're coming outta the goddamn walls!*

noreply@blogger.com (Ioana) — Tue, 03 Jan 2012 18:04:00 +0000

*Christmas with a twist.