Ușa Din Spate

Statul român, sinonim perfect cu statul degeaba

noreply@blogger.com (Inca1) — Sat, 15 Oct 2011 12:14:00 +0000

M-am întors, ca Lăpușneanu; nu vor cădea capete, deși ar trebui. Lunga absență nu mi-o mai motivez, o să trecem direct la treabă.

A venit, a venit toamna....acoperiți-mi ochii cu ceva, că azi-mîine încep să-mi sângereze dacă mai citesc presa din România. În ultimele luni am fost un fin observator al evenimentelor ce s-au petrecut atât pe plaiuri mioritice, cât și pe alte plaiuri. Zic fin observator, așa, de dragul artei; de fapt aveam spume la gură cu fiecare informație asimiliată și procesată prin filtrul gândirii mele(maaamăăă, ce frumos și cursiv mă știu exprima; totul e mai simplu cu bacalaureatul luat.) Din păcate lipsa mijloacelor tehnice m-au împiedicat să îmi exprim adânca frustrare, împărtășită oricum de mult prea puțini oameni, ca în cazul transpunerii ei în acțiuni concrete să poată schimba ceva. De fapt, eu știu că sunt mult mai mulți cei care mi-ar da dreptate și ar spune „Așa e”, doar că sunt niște nepăsători și niște fricoși atunci când vine vorba de a transforma acel „Ar trebui să...” în „Hai să facem”.

S-a înrădăcinat extrem de greșit ideea că „ăsta e spiritul românesc”. O fi, da pentru ăia care vor să creadă în el; pentru mine nu. Refuz să mă identific cu otv-istul, cu cocalarul miserupist, cu analiștii politici de la birtul din colț. Spiritul românesc e altul, uitat de mulți și apreciat de puțini. N-am să intru acum în istorie și nici n-am să scriu proclamația ridicării la luptă a asupritului popor român. Le lăsăm pe altă dată. Închei paranteza pătrată și încep un paragraf nou în ritmuri de lambada ciordită de Jenica Lopez și băiatul ăla chel cu nume de cățel.

Și deci așa. Făcând un exercițiu de memorie îmi vin rapid în minte cinci evenimente pe care le-am citit în presa românească și care m-au făcut să exclam, cu sinceritatea unui preșcolar, „Ai de pula mea!”. Le-am ales, clar, în mod subiectiv și am să le iau într-o ordine aleatoare.

Așadar, acum vreo săptămână a murit un negru; pardon, afro-american. Așa, și? Presupun că nu a fost nici primul, nici ultimul. Așa presupun eu....Poate că presa din România tinde să demonstreze contrariul, altfel nu îmi explic tot tam-tam-ul creat în jurul unui subiect mai mult decât banal.

Să facem o recapitulare. Băiatul ăsta, negrul adică, era jucător de baschet, legitimat la C.S.S. Giurgiu. Bun. Până aici nimic spectaculos. Sâmbătă sau duminică, dracu mai știe când(nici nu mă obosesc să îmi amintesc), C.S.S. Giurgiu a câștigat în fața celor de la Dinamo București și s-au gândit ei, jucătorii, că victoria, una antologică de altfel, trebuie sărbătorită. Și ca niște sportivi de performanță care sunt ei s-au dus să sărbătorească în club. Nicidecum la un restaurant select, într-o atmosferă liniștită.

No bun. Și s-au dus băieții la club ca să se sărbătorește; nimic rău în asta. Să fim lămuriți, nu zic că dacă ești sportiv de performanță trebuie să duci o viață de ascet, să nu te mai spargi în figuri în club sau să nu lingi și tu o bere din când în când. Dar sunt de părere că poți alege o locație care să nu fie frecventată de băieții ai căror pumni minte nu are. Zic și eu.

No așa. Nu mai stăm acuma să detaliem toată povestea cu cine, cui și cum i-a pus șapca pe cap. Ideea e că sportivul de culoare(neagră) a luat o perversă ca pe Dunăre de la un băiat, tot de culoare și el(negru deschis), dar care nu era sportiv de performanță. În urma loviturii recepționate, baschetbalistul a căzut, a dat cu capul și ulterior a murit. Și gata. Sau nu. Se pare că avem de a face cu un eveniment de proporții apocaliptice. Peste noapte, România devine cel mai dur loc de pe pământ, sportivul e aproape martirizat, vai de mine cum a murit el bătut cu sălbăticie. Din nou spun: așa, și? Mă întreb, oare câți tineri români au murit fără să prindă prima pagină a ziarelor, fără să le fie amintit numele măcar? Dar când moare un cetățean american, aflăm și ce-a mâncat acum cinci ani la micul dejun. Băi, mă lași? De ce trebuie să amplificăm totul până la limita penibilului? Incredibil, ce lacrimogen, că a plecat el din S.U.A. ca să facă bani și să-și ajute familia, iar acum a murit. Am trăit să o aud și pe asta: americanii trimit bani din România ca să-și ajute familiile. Bine, fie. Dar oricum, cu ce e moartea lui mai specială? E primul care a luato în freză și a murit? Nu. Atunci? Asta e, l-a pișcat, a decedat. Subiect încheiat. Am dat și-o rimă.

Pe mine m-ar interesa mai mult să știu, spre exemplu, de ce se află în libertate clanul lui „Butoane”. De ce nu dedică presa un spațiu amplu în jurnale faptului că o grupare cu potențial infracțional stă bine mersi în libertate, fără ca autoritățile competente să facă ceva? Aș vrea să văd același frenetism în investigarea delictelor comise asupra cetățenilor români. Aș vrea să văd arestări rapide și atunci când un bătrân moare lovit pe trecerea de pietoni. Aș vrea.

Așa că, în concluzie, a murit un american. Mi se rupe. Vreau ca organele de anchetă și justiția să se miște cu promptitudine pentru români. Americanii să mai aștepte.

Asta a fost o chestiune. Mai departe. Vorbim de viitor. De viitorul ratat al țării.

Vara asta s-au numărat ratații. Mă refer la bacacalaureat. Deși am prezis încă de anul trecut(am martori) că o să se pice pe capete anul ăsta la bac, nu am crezut că o să se adeverească; cel putin nu în halul în care a fost.

Prea mult nu avem ce discuta pe tema asta. Învățământul românesc e o glumă. Una proastă rău. De ani buni au experimentat n+1 feluri de testări și evaluări, fără să asistăm la un progres real; de fapt nu am asista la nici un fel de progres, nici real, nici ficțional(măcar).

Lăsând asta la o parte, nici domnii elevi nu sunt ei prea captați de fenomenul ăsta numit școală; de cultură generală, ce să mai vorbim. Nu vreau să pară că vorbesc din poziția atotștiutorului sau că eu aș fi dat bacalaureatul secolul trecut, dar constat cu stupoare că tinerii nu mai sunt cum eram eu la vârsta lor. Mă refer aici din punct de vedere intelectual.

E greu să delimitezi precis o generație, să spui că durează 5, 10 sau 100 de ani, dar între mine, între cei de vârsta mea și proaspeții neabsolvenți de bacalureat e o diferență imensă. Eu nu pot să-i identific pe acești ratați cu generația mea. Așa-zisul viitor al țării e o haită de semianalfabeți. Degeaba știu ei scrie și citi, dacă nu au un minim de cultură generală. În momentul în care Google răspunde la orice întrebare în locul tău, atunci pentru mine ești semianalfabet. Îți acord privilegiul de semianalfabet pentru că măcar știi să scrii pe Google. Asta e bine. Bravo ție tinere.

Se presupune că tinerii sunt viitorul țării; la așa țară, așa viitor. În fond și la urma urmei, nu știu cât de tare ar trebui să dăm vina pe sistemul educațional. Când un elev de clasa a XII-a nu e capabil să găsească un sinonim pentru „odinioară„ , iar singura legătură pe care o poate concepe creierul lui de moluscă e odinioară-două diniori, deja problema e dincolo de sistemul educațional.

Nu știu....o fi calitatea spermei? Oameni buni, alimentați-vă sănătos ca să nu faceți copii ca ăștia. Pe bune!

În rest, ce să mai spun? Clasicul „succesuri” e prea puțin ca să caracterizeze starea unei națiuni care se scufundă în prostie. Nu pot să zic decât Doamne Ia-i la Tine, poate așa, scăpând de proști se mai deșteaptă și țara asta.

Dat fiind că încă ne mai rămân trei chestiuni de discutat, iar eu mai am și alte treburi de orânduit, am să pun punct și virgulă aici și am să revin cu un articol ce îl va continua pe acesta care se încheie aici. Gata.

Trece vremea, oi,oi,oi

noreply@blogger.com (Inca1) — Wed, 20 Apr 2011 12:55:00 +0000

Uăăă...aşa mult timp o trecut?Nici nu mi-am dat seama...am adormit!Ne scuzaţi. De fapt, mai precis, am hibernat...ca eu spre deosebire de alte animale(cum e cioara, denumită popular şi rom cu doi de r), hibernez primăvara şi toamna. De ce? No, ce bine că am întrebat.

Să vă explic: eu mă hrănesc cu prostia secretată prin diverse mijloace de către unele patrupede cu două picioare. Şi conform sudiilor efectuate de cercetătorii britanici(care au făcut aşa de multe studii, încât au ajuns să-şi studieze studiile), se pare că primăvara şi toamna nivelul de prostie e foarte scăzut.

Aşa că, din moment ce vara aproape şi-a intrat în drepturi, îmi reiau şi eu activitatea. Da, da, vara, aţi citit bine. Oficial a început vara, dar nu din punct de vedere astronomic, nici astrologic, nici biologic, sau geologic, geofizic, morfologic, pedagogic...nici măcar analogic, ci din punct de vedere cocălăresc.

Deci, vara cocalară, presupune temperaturi suficient de ridicate încât să poată fi etalat muşchiul de porc, bine lucrat pe timpul iernii la crepat de lemne, sau, în cazul specimenelor feminine, etalarea şoricului bine rumenit la solar. Cu aceste cuvinte declar deschis sezonul de vânătoare la porci şi coţofene, precum şi la alte dobitoace pe care nu am să le îşirui.

Fiat lux!Dacia jeg!

Într-o oarecare ordine de idei II

noreply@blogger.com (Inca1) — Tue, 08 Feb 2011 07:06:00 +0000

Decis să fac o trilogie în două părţi, m-am întors cum am promis. Azi continuăm de unde am lăsat-o data trecută.

Aşadar, data trecută băteam apropouri spre comunism, acest regim de teroare, despre care noi, generaţia democrată, liberă, frumoasă, dar fără bani de-o prăjitură, am învăţat la şcoală. Sunt convins că o bună parte din tinerii crescuţi în "libertate" au avut ocazia să audă acelasi discurs pe care l-am auzit şi eu, pe la orele de istorie sau de limba română, de la vreo frustrată de profă, care deşi şi-a petrecut mai bine de jumate de viaţă în comunism, a devenit peste noapte o detractoare incurabilă a "acelui regim de atroce" şi asta datorită faptului că acum se lăfăie în privilegiile oferite de postul din primărie pe care îl ocupă fi-su sau de cel de decan la o facultate de stat, al soţului. Mă rog, poate nu toţi tinerii relaţionează exact cu situaţia asta, dar ceva de genu.

Adică ce vreau eu să zic e că actualul regim se zbate atât de tare să implementeze în mintea noastră, a celor care nu am apucat "epoca de aur", ideea că regimul comunist a fost ca o ciumă pentru poporul român; se murea de foame, se murea de frig, se murea din cauza bătăilor aplicate de Securitate, telefoane ascultate, cenzură, ce mai, România era un tărâm al durerii şi suferinţei. Ceea ce mulţi dintre cei ce au încercat să ne vândă genul ăsta de poveşti au uitat, e faptul că avem şi noi părinţi, bunici şi unchi care, culmea, au scăpat cu viaţă din comunism, şi care ne-au spus varianta lor, pe care eu cel puţin, sunt dispus să o cred mai mult; nu ştiu de ce, tind să am mai mult încredere în tata decât în profa de istorie.

Şi stiţi, nu mă miră faptul că mulţi s-ar întoarce la comunism; până la urmă nu e vorba de iubirea pentru un regim totalitar, ci e vorba de nivelul de trai pe care l-au avut atunci. Sunt convins că pe majoritatea românilor îi durea în şpiţ de ideologie. Şi ce dacă acum avem libertate de expresie, blugi şi Kent la toate colţurile, Coca Cola şi tv prin cablu? Acuma putem să urlăm cât ne ţin plămânii "Muie Băsescu!". Acum avem voie. Ah, mă simt mai bine acum, că l-am înjurat pe preşedinte. Trăiască iluminata democraţie.

Ok, sunt de acord că lipsa de alimente era o realitate în România anilor 80, dar sunt convins că cei care au apucat vremurile alea îmi dau dreptate când spun că nu se murea de foame, că lumea se descurca şi că după cum stăteau treburile înaintea loviturii de stat din 1989(să fim sinceri, aia numa revoluţie nu a fost) nu ar mai fi durat mult până când lucrurile ar fi început să se îndrepte cât de cât. În orice caz, e bine că acum avem supermarket-uri cu milioane de produse, pe care oricum nu ni le putem permite. Dar să nu uităm, suntem liberi; aşa că de fiecare dată când simţim foamea în stomac, (pentru că avem produse, dar cu banii e problema) putem alinia o suitp remarcabilă de injurii la adresa clasei politice cu speranţa că în modul ăsta ne trece de foame.

Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu unul ajung să mă scârbesc. Ştiu că e ipocrit să critici de la 3000 de km distanţă, însă e oarecum dureros să vezi oameni care de disperare se aruncă de la balcoanele parlamentului. Din păcate chestiile astea se văd şi aici. Nu e paradoxal că democraţia românească împinge la suicid, dar cu toate astea se huleşte un regim care de bine de rău a dat o casă şi-un loc de muncă la tot românul? Să fim serioşi, indiferent din ce oraş aţi fi, jumate din el a fost construit la ordinul "cizmarului cu două clase". Şi culmea, ăştia n-au acum bani nici măcar să zugrăvească blocurile pe care le-a ridicat răposatu'. Hai să fim serioşi...

Înainte să închei, să vă mai zic o chestie. Stăteam de vorbă zilele trecute cu un marocan; şi omu îmi zice: "Pe vremea lui Ceauşescu, în Maroc s-a construit un port, numai cu muncitori români. În viaţa mea nu mai văzusem camioane aşa mari ca şi alea cu care au venit românii. Dar acum România e o mizerie. Nu mai ai nimic". O concluzie mai imparţială şi mai la obiect nici că se putea.

Trăim într-o ţară amanetată, vândută bucată cu bucată. Şi cu toate astea, ne consolăm cu gândul că o să treacă, o să fie mai bine, că POATE copii noştri vor avea un trai decent. Mda...şi marmota...

Şi cam asta a fost. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am devenit peste noapte un şoim al patriei, nu am să transform blogul ăsta în "Micul ghid spre comunism". A fost vorba doar aşa, de o opinie, de o oarecare nevoie să eliberez o parte din gânduri. În rest, ce să zic, data viitoare lăsăm politica la o parte şi punem altceva pe felie, vedem noi ce.

Ah, să nu uit. Ieri a am avut ocazia să urmăresc pe televiziunea publică spaniolă, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Ciudat...în România nu îmi amintesc să-l fi dat la tv. No, gata, nu ne mai lungim. Adios

Într-o oarecare ordine de idei

noreply@blogger.com (Inca1) — Tue, 25 Jan 2011 10:32:00 +0000

No dară dracii mei, m-am întors. Gata. Destulă pauză! E momentul să revenim la treburi neserioase. Aşaaaa căăă...să-i dăm bătaie(lui Boc)

În primul rând, La Mulţi Ani! Numa un pic să clarificăm treaba, că "La Mulţi Ani"-ul ăsta se împarte pe categorii ca la loto.
Prima categorie de "La Mulţi Ani" se îndreaptă spre ziua de ieri, 24 ianuarie. De ce? Pentru că pe 24 ianuarie sărbătorim unirea Moldovei cu Ţara Românească. Şi cu toate că io mi-s ardelean şi pe noi ne-au sărit din schemă în 1859, nu-i bai, tot rămâne motiv de sărbătoare. Aşadar cu o zi întârziere, La Mulţi Ani tuturor românilor.

A doua categorie de "La Mulţi Ani" se îndreaptă spre Mihai Eminescu. Pentru cei ce nu ştiau pe 15 ianuarie a fost ziua lui. Ştiu, naşpa din partea lui că nu a dat de băut, da, no asta e. Adevărul e că mie personal nu mi-o fost aşa simpatic Eminescu ăsta...prea smiorcăit...dar merită un La Mulţi Ani.

A treia categorie de "La Mulţi Ani" se îndreaptă către toată lumea care binevoieşte să citească articolul ăsta, cu ocazia intrării în noul an. Da, ştiu suntem în 2011 de aproape o lună, dar cu timpul o să vă obişnuiţi cu o chestie: pe blogul ăsta dacă urările nu vin la timp, asta e; apar când vreau eu, că-i blogul meu şi gata. La Mulţi Ani!
Ah, înainte de a merge mai departe se impune să mai urez un "La Mulţi Ani!" bunicului meu, care azi împlineşte venerabila vârstă. A, trebuie să dau un număr? Păi sincer să fiu nu ştiu exact câţi ani împlineşte; omul ăsta e aşa bătân încât şi eu am uitat câţi ani are.
Şi încă o chestie şi gata. Ar mai trebui un "La Mulţi Ani" pentru Sfântul Ioan, dar nu am să-l ofer. Pentru că nu-mi plac treburile astea cu nume de sfinţi şi onomastici şi Constantini şi Elene şi Andrei si toate rahaturile de diminutive. Şi ştiţi de ce? Pentru că pentru prenumele meu nu este nici un sfânt. Eu nu am onomastică, aşa că până când cineva nu inventează un sfânt cu prenumele meu eu nu mai sărbătoresc onomastici. Gata.

Se pare că m-am lungit cu treaba asta cu urările. Da nu-i bai că doar nu plătesc impozit pe cuvânt. Ceea ce ne îndreaptă spre a doua problemă pe ordinea de zi.
Deci măi oameni buni, cineva să vină cu lamoriri. Ce se întâmplă în ţara asta? Adică nu în asta în care mă aflu eu, ci în aia. Mă refer la "aia" ca la "asta" pentru că deşi trăiesc momentan în "asta" tot "aia" reprezintă "asta" pentru mine. Mă-nţelegeţi? Adică ce vreau eu să zic e că au răzbătut şi pe la urechile mele anumite veşti precum că a crescut preţul la benzină. Ceea ce nu înţeleg e de ce? Eu când am plecat din ţară am lăsat indicaţii precise să nu se atingă de preţul la carburanţi până în 2012. Se pare că nu numai pe Vadim nu-l bagă în seamă.
Mai în glumă, mai în serios, când am aflat faza asta cu benzina mi-am zis că dacă preţul va urca în ritmul ăsta România o să fie cea mai eco ţară din Europa. Sunt convins că românii vor opta pentru biciclete nemaiputând să-şi permită să alimenteze maşinile. În cazul ăsta, mi-am zis, statul ar avea de pierdut;deci dacă românii o să treacă la biciclete sigur inventează ăştia o taxă pe pedală sau mai ştiu eu ce, numai ca să scoată un ban.

Partea tristă e că pe când mi-am terminat ideea am aflat de aşa zisul "impozit pe buruieni". Acuma eu înţeleg că statul doreşte cu atâta ardoare să vadă din nou cum holdele cotropesc plaiurile întinse, cum combinele lucesc sub soare, doborând grâul cu spic de aur....daaar, în acelaşi timp ar băga şi ceva bani la buzunar, aşa că, ce poate fi mai bun decât o taxă abuzivă, idioată şi ireală. Nu cunosc toate detaliile acestei noi aberaţii, dar din câte am prins aşa din zbor nu pot decât să zic: Pe bune? Tre să dau bani la stat pentru că nu fac nimic cu pământul MEU? Pe bune?

Nu ştiu de ce am aşa o vagă impresii că genul ăsta de măsuri cu un oarecare caracter confiscatoriu sunt moştenirea unui regim pe care am vrut să-l uităm, dar spre care ajungem acum să privim cu nostalgie. Dar despre asta în episodul următor. Din păcate timpul mă cam strânge de...zona intimă aşa că lăsăm pe data viitoare o altă serie de reflexii şi idei interesante. Salut voios de pioner!

Stop joc!

noreply@blogger.com (Inca1) — Wed, 15 Dec 2010 14:04:00 +0000

Am zis! Mă omeni buni iaca se apropie sărbătorile de iarnă. Drept urmare eu împreună cu blogu meu o să ne luăm un pic de concediu. Plecăm din blogosferă, în vacanță;mergem pe Marte, dacă mai are Smiley ofertă, dacă nu om vedea.

Așa că, dragi tovarăși și pretini, fie ca lumina sărbătorilor să vă aducă în casă și în suflete....mda,sigur. Chiar credeați? De parcă nu știu că cel mai important în perioada asta e să năvăliți în magazine, să vă spargeți toți banii pe cadouri și pe carne tocată și blat pentru prăjituri ca să puteți mânca până vă creapă ficatu ca să vină salvarea și să vă ducă la spital și după aia vă dea la știri, chestie care se întâmplă în fiecare an, dovedind cât de redus mintal e românul, așteptând sărbătorile ca să facă excese. De parcă nu ar putea face în oricare altă perioadă a anului...

No deci în altă ordine de idei, spor la cumpărături și sărbători fericite. În principiu și un an nou fericit, că mă gândesc că nu mai revin cu urări din moment ce plec în concediu. Mda...ah și să sperăm că 2011 nu o să mai fie sub zodia pinguinului. Și...cam...atât. Să ne vedem...la știri. Adios.

Românie, plai cu dor

noreply@blogger.com (Inca1) — Tue, 30 Nov 2010 18:03:00 +0000

Apăi dragii mei, eu cred că îi cazul să facem o mică urare azi. Nu, nu am să mă adresez tuturor Andreilor și Andreelor de pretutindeni, alături de familia lor de diminutive, derivate, compuse, extrase, radicale și mai stiu eu ce. Mă, oameni buni, de sfinți îi plin calendaru, da patria mumă numa o dată pe an își serbează ziua. Știu că fac urarea anticipat, da numa așa se poate anu ăsta; asta e...sper să fie primită.

Fără să mai facem vorbă lungă, La mulți ani România! Ardealu, Moldova si Tara Romaneasca, traiasca! Traiasca! Traiasca si-nfloreasca! Și ca să atincipez o mișcare ”din greșeală”, ca în fiecare an de ziua României, venită din partea fraților de peste Tisa, țin să transmit următoarele(regia, bagă legătura): România Mare salută cu stimă și mândrie ungaria mică! Acestea fiind spuse, un 1 Decembrie fericit tuturor românilor!

Ah, și înainte să îmi iau la revedere, că tot am vorbit în articolu anterior de îmbrăcămintea românilor din Madrid, da-ți cu clicku aici.

No, ș-acuma la revedere națiune! Vă iubesc la infiniiiiiiit....

Cu (d)efect întârziat

noreply@blogger.com (Inca1) — Sat, 27 Nov 2010 19:10:00 +0000

Frați români, în primul și în primul rând, mulțam tare fain pentru urările de la mulți ani blogosferici. No ș-apăi pentru că așa-i obiceiu-n blogosferă, o fă fiu mai explicit, mulțumindu-i lui, lui, lui, ei, lui și bineînțeles și ei.

Acuma să luăm treburile în ordine alfabetică:

Număru A: Veșnica scuză că lipsa de timp și bla bla bla mă oprește să scriu mai des pe blog și să mă țin de promisiuni rămâne valabilă;

Număru B: Karla zicea ceva de o poză. Poză cu ce? Cu mine? Cerere soluționată cu un refuz. Lamoriri se vor da numa de vor fi cerute. Mai departe;

Număru C: Am să vă povestesc așadar despre tipologia românului ce inhabitează Spania. Bineînțeles nu e ceva valabil pentru toți compatrioții noștrii, dar e vorba despre chestii pe care le-am întâlnit suficient de des.

Așadar, românul în Spania. Studiu de caz cu ochiu liber.

Când vine vorba despre români, tot timpu e vorba de ceva. Ai zis ”român”, inevitabil apare o curiozitate, o perlă sau o culme. Pentru unii ceea ce urmează să spun probabil sunt chestii deja știute sau văzute pe internet, dar totuși am să-mi expun punctul de vedere.
Românii îi poți recunoaște relativ ușor. În primul rând pentru că îi auzi vorbind româna. Dar presupunând că nu știi română, ceea ce înseamnă că oricum nu o să înțelegi acest articol, îi poți recunoaște altcumva.

Modalitatea nr. 1: Când vezi venind spre tine un magazin de prezentare Nike, Adidas, Armani, D&G...ălai mă!Român! Există o sete neînțeleasă pentru mine a românului pentru ”firme dă firme”. O manie care îl transformă în magazin de desfacere efectiv. Înțlege faptul că mulți probabil nu-și permiteau în țară nici măcar o pereche de șosete de firmă, dar asta nu înseamnă că acum, când îți permiți să-ți iei trei perechi în picioare(nu că aș fi văzut așa ceva, dar zic așa ca idee). Partea amuzantă e că setea după haine de firmă a românului nu are o țintă precisă. Așa că nu e nici o problemă să porți Nike în picioare, pantaloni Reebok, flanelă Adidas și șapcă cu D&G. Așa că, dacă în românia erai papagal, aici ești papagal dă firmă. Felicitări. Și de ce e chestia asta așa frapantă? Pentru că pe spanioli trebuie să-i cauți bine până să-i vezi cu firma la vedere. Sunt mulți spanioli care probabil poartă chiloți de 3 ori mai scumpi decât un român ”echipat complet”, dar preferă bunul gust în fața opulenței.

Modalitatea nr. 2: Cei care ați avut mame, vecine, bunici sau mai știu eu ce, care au lucrat prin fabrică sau nu numai, în special după anii 90, o să înțelegeți despre ce vorbesc. Dacă mai sus am dat exemplul deopotrivă valabil pentru bărbați cât și pentru femei, acum am să vă vorbesc despre dame exlcusiv. Așadar, când vezi următoarele: Femeie, 40-55 de ani, pantofi, da nu de ăia cu toc cui, de ăia cu toc lat și bot de rață, blugi clasici, pulover sau dacă nu bluză cu dungi orizontale, geacă de piele sau dacă nu de fâș, păr scurt, uneori făcut permanent, rezultă că ai văzut o româncă. 99% din cazuri e valabil. Pe doamne nu am de ce să le condamn. Sunt mai de bun gust decât ”magazinele de prezentare”. Ele măcar îți mai amintesc de casă când le vezi.

Modalitatea nr. 3: O ultimă metodă prin care îi poți recunoaște pe români trimite la o caracteristică ce face cu adevărat cinste și onoare neamului românesc. De multe ori în mijloacele de transport în comun liniștea este spulberată de un telefon din care scapă crâmpeie din simfoniile unor clasici precum Nicolae Guță, Adrian Copilul Minune sau inegalabilul Florin Salam. Sunt astfel de momente care nu te fac să-ți scoți buletinul sau pașaportul și să-i dai foc, ba din contră, să te iei după sunet, să-l găsești pe nenorocit, să-i iei telefonul, să i-l îndeși pe gât, să-i iei buletinul și să-i scoți ochii cu el, după care să-i dai foc(buletinului). Din păcate nu poți face asta fără să existe urmări, așa că te rezumi la a spune în gând : ”@$%&*&#%*!& și pe mă-sa că l-a născut în România!”. E cel mai nasol mod de a-i recunoaște pe români, dar funcționează.

În principiu cam așa stă treaba. După cum spuneam, ceea ce am expus mai sus nu se poate aplica tuturor românilor. Sunt suficienți și cei care își văd de treaba lor, dar din păcate ăștia nu prea atrag atenția; pe ăștia nu-i bagă nimeni în seamă. Probabil e mult prea greu de înțeles pentru unii faptul că e mai oportun să nu fi remarcat, decât să vorbească un autobuz întreg de tine. Mă rog, asta-i alta discuție pentru care nu e timp acuma.

Înainte să închei tre să vă aduc la cunoștință că într-o zi, nu zic care, am să demonstrez cele spuse mai sus cu probe foto și video. Până data viitoare, adios amigos.

No, la multi ani!

noreply@blogger.com (Inca1) — Tue, 02 Nov 2010 16:41:00 +0000

Ma omeni buni, in primu rand treaba e ca momentan nu am diacritice drept urmare aceasta postare o sa fie putin cam cu handicap.

In al doilea rand azi sarbatorim; sarbatorim un an de activitate. Deci cu alte cuvinte, am facut un anisor, dam jos scutecele si nu mai facem caca pe noi; facem caca pe altcineva. Fiind inca in aceeasi perpetua criza de timp ma limitez prin a a anunta ca am dezactivat pagina cu ¨Imagini miscatoare¨ deoarece nu era rentabila. In locul ei va fi instalata o alta pagina; nu zic inca ce, e supriza de ziua blogului. No s-apoi cam atat. Astept felicitari; cu cat mai multe cu atat mai bine.

No, sa fie intr-un ceas bun!

P.S.: Am sa incerc sa imi fac in continuare treaba in blogosfera romaneasca, sper, mai bine ca pana acum.

Într-o oarecare grabă...

noreply@blogger.com (Inca1) — Wed, 20 Oct 2010 14:19:00 +0000

Avînd în vedere că în momentul de față timpul liber nu este tocmai aliatul meu am să mai amîn promisiunea făcută în articolul anterior, dar am să ofer altceva la fel de interesant.

Bun așa. Există aici în Spania un post tv, care el postu ăsta are o emisiune, care emisiunea se numește Salvados(irelevant) și care ea(emisiunea) are un prezentator din ăla(numele lui e Jordi, la fel, irelevant). No, și treaba care-i? Că acum două săptămîni tema emisiunii lui a fost "țiganii din Spania". No bun. Da ceea ce e cu adevărat interesant e faptul că pentru emisiunea de săptămîna trecută nenea ăsta s-a deplasat în Romînia pentru a efectua un reportaj despre țiganii romîni. Adecă să vadă el cu felinarele lui că cum trăiește ăi mai negri dintre noi și că care e părerea lu' romînii despre acești distinși indivizi care fac cinste Romîniei peste tot pe unde calcă.

Avînd în vedere că emisiunea nu a ajuns încă în format complet pe sit-ul postului tv, ci doar în frînturi, am să vă așez mai jos un link spre care vă îndrum, și unde puteți să urmăriți că cum o fo treaba în mare parte. Puteți urmări secvențele în orice ordine doriți(sunt poziționate mai în josul paginii). Chiar dacă nu toți dintre voi aveți cunoștințe asupra limbii spaniole, nu vă faceți probleme, se vorbește suficientă romînă pentru a deduce, să spunem, comicul de situație. De asemenea, în josul paginii o să vedeți un meniu ce se numește Programas Completos; accesînd acest meniu puteți urmări emisiunea de acu două săptămîni, aia cu țiganii dă pă Peninsula Iberică.

Așadar, regia, linkul vă rog:

Link

No bine dară, v-am pupat pe portofelu ăla gol(nu că al meu ar fi mai plin). Havelo bahtalo, ca să fim așa pă temă.

Știre de ultim moment(parvenită în timp ce scriam acest articol): Pe sit-ul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului(pe care eu l-aș redenumi Ministerul Inculturii, Lipsei de fonduri pentru Cercetare, Tineretului fără viitor și Sedentarismului Intelectual) puteți găsi un mic dicționar rrom-romîn; adică dicționar din țigănește în romînă Ha! Și eu care credeam că faptul că maghiarii învață în școlile romînești în limba maternă e una din problemele majore ale sistemului educațional romînesc. Am așa o vagă impresie că viitorul se arată a fi destul de negru, dacă mă înțelegeți...Și treaba cu dicționarul e un început promițător.

Ia de-aci link cu noul dex:

Alt link

Adios amigos

Nimic nou pe frontul de vest

noreply@blogger.com (Inca1) — Tue, 28 Sep 2010 10:09:00 +0000

Mă omeni buni, apăi o trecut o dărabă de vreme de cînd n-am mai prin blogosferă. Multe tare ar fi de zis, da timpu îi tare scurt, așa că oi face tot posibilu să spun ceva interesant.
Ultima dată ziceam că o să revin cu niște curiozități specifice spaniolilor; mi-ar trebui vreo două zile să le povestesc pe toate, așa că am să mă rezum la una singură, și anume șoferii. Dacă prin părțile Ardealului, șoferii de Alba și-au cîștigat o reputație negativă, să știți că după o tură prin traficul spaniol îi poți reabilita destul de repede pe albanezi. De 4 ani de cînd mă dau și eu pe 4 roți nu am mai întîlnit asemenea fenomene ca și pe străzile Madridului. Spre exemplu a semnaliza în momentul în care faci un viraj, e ceva opțional, precum e și plecatul de la semafor pe culoarea verde. Dacă nu ai nervi de oțel s-ar putea să înnebunești în maxim două săptămîni.
Deci cu semaforu. Cum să vă explic eu...stai la semafor, ai 3-4 mașini în față, se face verde, ești încă pe loc, în continuare verde, prima mașină se pregătește să plece, e încă verde, prima mașină a început să se miște, a plecat, e încă verde, se mișcă si celelate două, bagi și tu în viteză, te pregătești să o iei din loc și, și, și e roșu. Bun. În cazul în care reușești totuși să pleci la primul verde, mergi maxim 200 de metri și ghici ce? Se-ma-for.

O altă chestiune demnă de povestit se referă la parcări. Într-un oraș de 8 milioane de locuitori a găsi un loc de parcare e o adevărată provocare. Să zicem că totuși l-ai găsit, dar constați că ar mai fi nevoie de 10 cm ca să intri printr-o laterală frumoasă. Nimic mai simplu. Dai cu spatele, împingi mașina din spate un pic, te redresezi, dai în față, o împingi și pe cea din față și gata, ai intrat. Rar vezi în Madrid o mașină care să nu fie lovită. Interesant nu-i așa?

Bine dară. Poze interesante nu am să vă arăt, că drept să vă spun nu am avut vreme să vizitez Madridul. Știu, rușine mie, sunt de 2 luni aici. În schimb pot să vă spun altceva, da nu vă zic. Sau totuși să vă zic? Hai că vă zic. No, că oricum toată lumea se gîndește să emigreze în vest și să-și caute de lucru, ar fi cazul să vă spun dacă am dat sau nu lovitura. Fraților am dat-o. Am de lucru. Spania e paradisul, plouă cu job-uri, firmele au nevoie de muncitori și nu au de unde să-i ia. Glumesc, nici pe departe situația descrisă mai sus. În schimb ceea ce e adevărat e faptul că eu muncesc. La negru. Așa ca băieții(să nu ziceți la nimeni că poate mă deportează și pe mine în stilul sarkozyan). No, am zis-o și pe asta, mi-am recunoscut statutul de ilegal în Spania(situație care se va schimba în curînd).

No, hai că ar fi cazul să încheiem, că după aia o să ziceți ca am scris articolu ăsta ca să mă laud și să vă plictisesc. În numărul următor o să vorbim despre romînii din Spania, dorul de casă, pălincă și inepuizabilul subiect al țiganilor(nu al rromilor, al țiganilor, să fie clar).

V-am pupat pe portofel.

Ah, da, am văzut ambasada Romîniei din Madrid; arată ca o budă și e mereu plină de țigani. Ne reprezintă. Adios.

No,apăi titlu n-am. Citiți fără.

noreply@blogger.com (Inca1) — Mon, 16 Aug 2010 14:14:00 +0000

No dară am revenit cu forțe noi. Minten se împlinesc două săptămâni de când am părăsit mult iubita Românie. În mod normal ar trebui să vă povestesc cum stă treaba pe la Spania, că cât e ăștia de civilizați și de educați și așa mai departe; nu are rost acuma să intrăm în discuții de genu că știe toată lumea treburile astea. Ideea e că într-o zi cu soare și cu două dimineți oi reveni eu și cu detalii și curiozități specifice ibericilor.

Așa pe scurt, viața la Madrid e liniștită, lentă de-a dreptul; se zice despre ardeleni că sunt înceți, dapăi spaniolii sunt cu două viteze mai înceți. Io mi-s ardelean și-s fuljer pe lângă ăștia, fuljer mă. No, da ideea îi alta. La nici 2 zile de când am ajuns, am avut ocazia să surprind o chestiune tare interesantă; e vorba de una din întâmplările alea care ne fac ”mândri” că suntem români. Să nu mai lungim vorba și să vedem despre ce e vorba. Regia, filmul vă rog:

No, deci să vă explic. Cetățeanul din imagine se cheamă că e român. Ceea ce împinge pe deal în sus este, după cum bine vedeți, un scaun cu rotile. Nimic special până acum. Faza e că, înainte cu juma de oră să execut eu filmarea, respectabilul domn cobora panta așezat frumos în scaunul cu rotile. Vindecare miraculoasă, după o sesiune reușită de cerșit, nu? Alte concluzii trageți voi, deși totul e destul de evident și de ușor de înțeles.

În altă ordine de idei, am auzit că Boc, mocanul ajuns prim-ministru, a aplicat diminuarea salarială mult trâmbițată. În rest nu prea am habar ce mișcă în țară, în afară de evenimentele sportive; nu că nu aș avea acces la informație sau că nu mi-ar păsa, dar prefer să fiu liniștit și neștiutor.

Înainte să vă salut de la distanță, ar mai fi o chestiune de zis. Am văzut că imediat după manevra lui Boc a apărut un mic cântecel despre criză și tăieri salariale. Pentru creativitate, amuzament și valoare de adevăr, din partea mea nota 10, dar totuși rămâne o chestie de imputat: tipic românesc - guvernu își bate pula de cetățeni, dar miștoul e la putere. E drept că românii au un simț al umorului foarte dezvoltat și că a face haz de necaz e deja un stil de viață pentru unii români, dar mi se pare idiot de-a dreptul ca în momentul în care guvernul, pe care l-ai creditat cu încrederea ta, îți taie un sfert din salariu tu să faci un cântecel și să te amuzi. Căcat. Nu vreau să par vocea care împinge la acțiune de la 3000 de km distanță deoarece ar fi ipocrit din partea mea, dar sincer ar trebuie abordată altcumva problema.

No, cam atât, că nu-i vreme de prostii. V-am pupat pe portofel.

Ziua Z. Inevitabilul

noreply@blogger.com (Inca1) — Wed, 04 Aug 2010 08:59:00 +0000

Omeni buni, a venit clipa decisivă. Totul e inevitabil acum. Planetele s-au aliniat, totul este aşa cum au spus profeţii. No, cu alte cuvinte, dragii mei, peste 4 ore plec. În Spania. La Madrid. Definitiv. Io şi cu un prieten şi cu prietena prietenului, la părinţii prietenlui. Aţi înţeles? No, sper că n-am semănat şoc şi groază printre voi. Blogu' nu se închide, staţi liniştiţi. Mă gândeam să fac şi eu o chestie de aia melodramatică, gen sinucidere sau depresie cronică şi supărare fără margini, că pe mine nimeni nu mă citeşte şi alte căcaturi de genu', da' mi-am zis că încă nu-i momentu'.

No ş-apăi în altă ordine de idei, acuma-i momentu' să devin lacrimogen şi spiritual, poetic, eminescian de-a dreptul. Motivele pentru care plec sunt simple şi evidente: ţara asta se scufundă într-un hău economic şi nu numai, iar cu toate că o iubesc enorm de mult, nu pot sta pe baricade să lupt pentru ceva ce nu se poate schimba decât prin voinţa celor mulţi, care din păcate sunt extrem de proşti. Noi, cei puţini şi cu capul pe umeri suntem marfă de export. Şi nu încerc aici să-mi aduc laude, dar cei ce sunt cu capul pe umeri sunt convins că sesizează şi ei aspecte favorabile plecării din nenorocita asta de ţară(când spun nenorocită, mă refer la cei ce au adus-o în stadiul ăsta, că ţara săraca, aşa ca spaţiu geografic nu are ea nici o vină). Bun. Deci vorba multă sărăcia omului; plec în căutarea unei vieti mai bune.

Ce las în urmă? Familie, prieteni, amici, cunoscuţi, duşmani şi alte grupuri care nu-mi vin în minte. De familie mă debarasez în aparenţă uşor, deşi în adâncul meu simt un gol imens. Nu am fost genul care să plâng după mama şi tata dacă nu-i vedea cu săptămânile. Da' acuma totul e diferit. Dacă mai pun peste asta şi faptul că n-am schimbat două vorbe cu tata de vreo 2 zile, pot să zic că se creează imaginea aia telenovelică a plecării. Asta e. Motivele acestei tăceri nu am să vi le divulg, dar din dorinţa de a refula trebuie să spun că mi se pare de-a dreptul cretin ca un adult la vârsta lui să facă aşa ceva. Mai departe, despre mama. Despre mama nu vorbim, că-i mama şi gata. Bunic, mai am doar unul şi nu ştiu când am să-l mai văd; l-am lăsat cu lacrimi în ochi. Unchi, mătuşi, verişori şi alte neamuri sunt de umplutură. Despre ăştia se vorbeşte doar când ai nevoie de ceva de la ei sau au ei nevoie de ceva de la tine.

Despre prieteni aş putea să încep o poveste despre fiecare în parte, să las acuma un oarecare testament sentimental, amintind bune şi rele la fiecare. Dar nu am să fac asta. Am să le mulţumesc tuturor; celor care au fost alături până la capăt şi care au dat dovadă de devotament le mulţumesc din suflet. Celor care au fost falşi şi au căutat să profite de pe urma mea le mulţumesc în egală măsură ca şi celora dinainte, deoarece datorită lor am reuşit să-mi dau seama care-mi sunt slăbiciunile şi să mi le corectez şi datorită lor am reuşit să văd diferitele faţete ale omului, pentru a mă putea feri data viitoare. Nu am să dau nume, nu am să fac nici măcar apropouri. Rămâne la latitudinea fiecăruia de a-şi recalcula poziţia faţă de mine. Sunt convins că bârfele nu o să întârzie să apară. Momentele gen "o să-mi fie dor de tine" durează cam 10-15 minute, după care sunt convins că voi doar o amintire întâmplătoare.

Amicii şi duşmanii îi salut din mers că de ei mă pot lipsi la orice oră.

Am lăsat la final o ultimă "entitate" şi anume gaşca. Pentru că gaşca nu intră în categoria prietenilor. Gaşca e ceva ce se ia per ansamblu, căci desfăcută în relaţii diadice sau triadice(adică de doi sau de 3 indivizi - lămurire ce se cerea pentru ca unii să înţeleagă sensul acestei fraze) ea nu mai reprezintă nimic. Gaşca cu totul înseamnă un prieten adevărat. Involuntar ea te şlefuieşte într-un anumit fel. Mai mult sau mai puţin gaşca e o familie. Dacă primii paşi i-ai făcut cu mama sau cu tata, prima ţigară ai băgat-o în gaşcă. Gaşca e de obicei nucleul tutror inepţiilor pe care le-ai făcut vreodată, dar cu toate astea ea e sursa spiritului tinereţii.

Aseară am băut ultima bere şi am tras ultimu' cui(recunosc a fost de la etno-caca, da, no, gestu' contează) cu gaşca. Acest moment, ca şi multe altele de altfel, va fi pus într-o ramă mentală. Pentru totdeauna. Băieţi, vă iubesc şi vă respect şi o să-mi fie dor de voi.

În final, ce să zic? Ne auzim de pe lumea cealaltă. Adios!

Diverse chestiuni pe ordinea de zi

noreply@blogger.com (Inca1) — Mon, 02 Aug 2010 12:50:00 +0000

Mă ficiori şi fete după cum ziceam în articolu' precedent, în perioada în care am lipsit am reuşit să strâng o serie de materiale, idei, informaţii, chestiuni, probleme sau chiar frustrări care trebuiesc neapărat prezentate, analizate, discutate şi comentate. Drept urmare, acest articol va fi un amestec de...de toate. Nu ştiu exact cum să atac problema de faţă, aşa că am să încep cu prima chestiune ce-mi vine în minte, şi anume: cocalari intelectuali.

Un termen oarecum paradoxal, cel de cocalar intelectual defineşte, în concepţia mea, acele persoane care, deşi posedă calităţi intelectuale deosebite(nu neapărat genii, da' no, vorba aia, omeni dăştepţi) au un comportament asemănător specimenelor ascultătoare de manele şi purtătoare de lanţuri de bicicletă la gât şi multe alte podoabe de tot felu' pe care nu are rost să le enumăr acuma. Înainte de a vă prezenta un exemplu pe care îl găsesc elocvent în sensul cocalarului intelectual, tre' să specific faptul că pentru mine acest termen de "cocalar" este în egală măsură aplicabil atât specimenelor de sex masculin, cât şi de sex feminin; cu toate că în cultura populară s-a conturat termenul de "piţipoancă" pentru a defini latura feminină, eu consider că termenul "cocalar" este mult mai profund, mult mai încărcat de înţelesuri, drept urmare, mult mai propice în definirea şi explicarea manifestărilor acestui regn animal. Acestea fiind lămurite, să trecem la fapte concrete.

Una bucată faptă concretă o puteţi găsi accesând linku' de mai jos:

http://www.facebook.com/photo.php?pid=1008058&id=1518247884&fbid=1397283981633#!/photo.php?pid=1008048&id=1518247884&fbid=1397283061610

Mare e grădina Facebook-ului, da' totuşi, să-ţi faci album cu diplomele şi distincţiile obţinute mi se pare cocălăresc de-a dreptul. Respectiva domnucă e o fostă colegă de facultă de-a mea; până la descoperirea de pe Facebook aveam o părere relativ bună despre ea, da' no, vorba aia, nu ştii niciodată de unde sare cocalarul. Ştiu, poate în opinia unora fapta mai sus criticată nu pare cine ştie ce, ba din contră, poate o priviţi ca pe ceva pozitiv. În ochii mei însă, etalările astea grandomane, de genu' "uite ce am eu, ha, ha" mi se pare de prost gust. Acestea fiind zise, închei discuţia despre cocalarul intelectual.

În altă ordine de idei, perne cu aloe vera. Am primit de la o amică nişte poze cu o pernă cu aloe vera care nu are aloe vera; tipic românesc. Deci perna care arată aşa:

are următoarea compoziţie:

Deci, 52% poliester şi 48% bumbac. Şi aloe vera? Unde-i? Unde-i aloe vera că vă ia mama dracului! Serios, nu văd rostul unei astfel de fapte. E strategie de marketing treaba asta cu aloe vera? Se vinde mai bine, sau ce? Dacă îi spuneau pur şi simplu "pernă" nu avea aşa succes? Atunci de ce nu i-au zis "pernă cu euro" sau "pernă cu bilete de avion" saaaau "pernă cu scutire de impozit". Era o treabă, nu? Tipic românesc...

Şi dacă tot veni vorba de tipic românesc, să vă zic eu o pildă. Bătrânul meu tată a luat înţeleapta decizie de a ieşi la pensie. A considerat că 28 de ani de sclavie în contul statului român, şi mai precis a jandarmeriei române sunt un motiv destul de serios pentru a renunţa la minunatul program de birou de la 8 la 16. Aşa că la data de 1 iunie 2010, a fost stop joc. Gata munca, pensionar. Conform legilor statului român, în momentul în care ai decis să ieşi la pensie nu ma capeţi salariu. Mi se pare logic. Dar tot aceleaşi legi, făurite după cum vedem de la o zi la alta, de nişte patrupede imbecile, nu îţi garantează pensia din momentul în care ai fost trecut pe linie moartă; cel puţin în cazul militarilor. Şi uite aşa se face că, până când nu îţi vine decizia de pensionare, canci pensie, canci salariu. Iar cum aparatul birocratic al statului român este un exemplu de eficienţă absolută şi se mişcă cu o viteză demnă de invidiat chiar şi de serviciile de curierat rapid, iată că au trecut 2 luni fără ca tatăl meu să capete 1 leu. Acuma să nu înţelegeţi greşit, nu vreau să fac din chestia asta o dramă personală, ci vreau doar să scot în evidenţă bunăvoinţa şi grija pe care o are statul român faţă de cetăţenii săi; sunt convins că mai există cazuri asemănătoare cu cel pe care vi-l povestesc eu acum.

Aşadar, chestia e simplă: ieşi la pensie, îţi taie salariu, pensie nu capeţi până când nu e gata hârţogăria. Super. Şi trăieşti din ce? Să presupunem că ai o nevastă care are ea un venit, te mai ajută copii şi uite-aşa te descurci cumva. Dar dacă nu ai pe nimeni să te ajute, din ce trăieşti? Mi se pare absurd de-a dreptul că ne aflăm în secolul XXI, într-o Românie europeană(de parcă până la aderarea la UE România făcea graniţă cu Burkina Fasso) şi încă există astfel de inepţii birocratice şi de rateuri în sistemul legislativ. Mi se pare absurd de-a dreptul că cetăţenii acestei ţări sunt umiliţi într-un mod atât de mârşav şi de lipsit de scrupule. Dar să nu aprofundăm, că stăm ne prinde Crăciunul criticând statul român. Deci, ziceam şi eu aşa, o pildă, ca fapt divers. Conchid cu un tradiţional: Muie Boc, şi merg mai departe.

O ultimă chestiune pe care am vrut să o iau în discuţie se referă căcatu' ăla de frunză pe care căcata aia de Udrea o numeşte logo-ul turistic al României. Căcat. Cu o frunză nu se face brand de ţară; cu asta aş putea spune totul, dar vreau să dezvolt puţin. De când s-a lansat noul brand turistic al româniei, haterii lu' Băse, de pe la antene şi de la irealitatea au început să critice în fel şi chip frunzuliţa aia şi tot ce se ascunde în spatele ei. Totul mi s-a părut extrem de normal; într-adevăr trebuia să vină cinevă să spună că totul e o formă fără fond, sau o frunză fără fond. Trebuia scos în evidenţă faptul că ideea cu "haidaţi bă şi exploraţi Carpaţii să călcaţi în toţi căcaţii" nu a fost cea mai inspirată idee a lu' Nuţi şi acoliţilor săi sugători de bani din buget, având în vedere că Carpaţii nu e ceva care ezistă numa' pe la noi; că mai are şi alte ţări Carpaţi din ăia. Io mă gândesc aşa că o Deltă, un albastru de Voroneţ, un Peleş, o Sarmizegetusa, un Retezat era ceva mai oportun de băgat la vrăjală ca să-i atrage pe olandeji şi pe nemţalăi pe plaiuri miortice ca să-i pape ursu' şi să-i căsăpească ciobanii. Zic şi io...

Şi pe de altă parte, mişcarea asta de rezistenţă ce s-a declanşat împotriva frunzuliţei fără substrat(sună a rimă, dă-mă dracului) mi se pare puţin cam dobitocească. În fiecare grupaj de ştiri vedeam cum dădeau ăştia de pământ cu staţiunile montane şi balneo-climaterice şi de pe litoral, că nu mai sunt ce-au fost cândva, că arată jalnic, că aşa şi pe dincolo. Apăi dragii mei, treaba asta nu ajută deloc la sporirea brandului de ţară. Io am înţeles că tanti Nuţi o dat-o iară în bară şi că manevra cu frunza nu are corespondent în practică, da' nici chiar aşa. În loc să se prezinte ce e mai frumos şi mai bun pe meleagurile româneşti(că mai există şi chestiuni faine, numa' că şed destul de bine ascunse şi îs tare puţine, da' îs) ăştia prezintă tot ce-i mai urât. Apăi aşa nu facem treabă omeni buni.

No, discuţia asta o putem purta la infinit, da' socotind că s-ar putea să devin plictisitor, decid să mă opresc aci. Io numa' mi-am exprimat aşa nişte idei în general, că nu-i vreme să le extrim aşa cu amănunte.

V-am pupat din mers mă, ciocoflenderilor. Numa' bine, rău la nime!

Mâncaţi până crepaţi!

noreply@blogger.com (Inca1) — Fri, 30 Jul 2010 09:31:00 +0000

No dară, m-am întors pe tărâm virtual; am lipsit în ultima vreme pentru căăăăă....nu am fost ocupat, dar pur şi simplu mi-a fost lene să scriu. În perioada asta de pauză am strâns ceva material didactic, dar pentru început am să-i dau bătaie cu un articol culinar(să nu vă obişnuiţi cu treburile astea, că aci nu-i Bucătăria lu' Radu, clar?)

Ceea ce urmează să citiţi şi să vedeţi se cheamă rodul colaborării mele cu acelaşi văru lu' ăsta. No, deci toţi fomiştii atenţie la mine, că-i rost de mâncărică.

Bun. Deci într-o dimineaţă, pe la vreo 4 după-masa, mai spre seară defapt, am înhăţat din frigider nişte cârnăciori, o bucată de telemea, am deschis cămara de unde am capturat câţiva cartofi şi am plecat în excursie la musiu cu Globu'. În timp ce eu m-am pus pe pregătit mâncarea, parteneru' de tigaie avea în minte una bucată desert rapid şi bun. Aşadar, pe ordinea de zi a fost trecut: cartofi la cuptor cu telemea şi cârnăciori prăjiţi şi prăjitură din pişcoturi brânză dulce şi stafide.

Cu cartofii treaba stă în felu' următor: se iau cartofii, se taie(vă uitaţi mai jos să vedeţi exact cum), se condimentează cu sare, piper boia şi se pun frumos într-o tavă în care aţi turnat puţin ulei. După ce îi aranjaţi în tavă băgaţi o cană de apă peste ca să nu se prindă de fund(puteţi pune şi mai mult de-o cană, vedeţi şi voi, după ochi).Apoi băgaţi tava la cuptor la foc mediu preţ de 45 de minute, poate chiar o oră; mai verificaţi din când în când cum stă treaba, că ştiţi voi, bucătăreala nu e o ştiinţă exactă. Când aţi terminat manevra cu cartofii la cuptor, luaţi telemeaua şi fără milă daţi cu ea pe răzătoare pentru a aşeza un strat consistent peste cartofii încă fierbinţi. În ceea ce priveşte cârnăciorii, nimic special: tigaie, ulei, cârnăciori. Simplu. Puteţi alege orice altceva în loc de cârnăciori. Rezultatul arată cam aşa:

Şi acum să vă zic cum stă treaba cu prăjitura. Vă trebuie o pungă de pişcoturi, un kil de brânză dulce, o juma de ciocolată cu lapte, simplă, fără cremă şi alte minuni, o pungă de stafide, un plic de zahăr vanilat şi vreo 3 linguri de zahăr. Pe lângă asta, să aveţi pregătită într-un bol cam juma' de litru de cafea. Întâi de toate luaţi brânza, o goliţi într-un bol, puneţi 3 linguri de zahăr sau câte doriţi, în funcţie de gust, un plic de zahăr vanilat, după care băgaţi mixeru' în ele până le ia mama naibii. În final tre' să rezulte o pastă tartinabilă. O dată finalizată această manevră, luaţi pişcoturile şi le înmuiaţi în cafea. Luaţi o parte din ele şi le aşezaţi pe un platou într-o formă aproximativă de pătrat. Cu o paletă trageţi un strat satisfăcător din paste rezultată anterior. Mai puneţi un rând de pişcoturi şi mai trageţi un rând de pastă. În funcţie de cantiatea de pastă şi de pişcoturile pe care le aveţi puteţi clădi câte rânduri vreţi. Ideea e ca la final să vă lăsaţi suficientă pastă pentru a putea acoperi întreaga "construcţie". La final, ornaţi cu stafide şi cu ciocolată rasă. Rezultatul ar trebui să semene cu ăsta:

No, ş-apăi cam aşa stă treaba. Nu-i greu de făcut, într-o oră le executaţi pe amândouă, iar în ceea ce priveşte mâncatu', lunecă tare bine şi pe unde intră şi pe unde iese. Acestea fiind zise, vă doresc spor la treabă şi în nici un caz poftă bună, având în vedere că o să mâncaţi singuri şi mie nu o să-mi daţi. Hai, pa!

Fată dragă eşti cam moartă!

noreply@blogger.com (Inca1) — Fri, 16 Jul 2010 11:11:00 +0000

No, ş-apăi vorba cântecului, another one bites the dust sau în cazul ăsta another one bites the pesticide. După cum bine anticipaţi articolu' ăsta e despre tanti aia ce s-o crezut plantă şi o luat un pumn de pesticide sau ce mama naibii o mai fi luat ea.

Ştiu că nu-i frumos să faci mişto de treburi de genu' ăsta, tocmai de aia am aşteptat măcar să tragă 2 metri de pământ pe ea. Ca să deschidem balu' aşa cum se cuvine, am o întrebare pentru voi: De ce s-a sinucis Mădălina Manole? Hai că vă ofer tot eu răspunsul: De ziua naţională a Franţei! Recunoaşteţi că a fost bună asta(gluma, nu Mădălina, măi necrofililor). Acuma nu are rost să faceţi urât, omu' ăsta mi-a luat-o înainte cu miştoul(şi pentru asta bineînţeles că îl urăsc la macsim!).

Trecând la treburi puţin mai serioase, să vă spun eu cum stă treaba de fapt. Nu am stat cu ochii lipiţi de televizor şi nici nu am dat o mie de refresh-uri pe oră ca să văd fiecare noutate în cazul fetei cu părul de foc, dar din câte am prins şi eu din zbor, îmi permit să îmi dau cu părerea. În primul rând, o treabă e clară: Mădălina nu a murit, s-a sinucis. Da? Bun. Deci treaba asta naşte speculaţii, dar putem clarifica totul extrem de simplu: la-bi-li-ta-te psi-hi-că. Corect? Adică, să fim serioşi, ce om normal şi cu capul pe umeri se sinucide?

Dezvoltând un pic ideea asta cu sinuciderea, să vă zic eu nişte treburi. În primul rând, din partea mea sinucigaşii nu capătă nici un pic de compasiune; oricine ar fi fost ei. Cu atât mai puţin când vine vorba de o vedetă care alege să înghită un pumn de pastile din cauză că ea e deprimată şi nu se mai simte iubită şi că părul ei nu luceşte ca şi a lu' Andreea Marin. Lăsând la o parte dogma creştină privind treaba asta cu sinuciderea, oamenii care recurg la astfel de gesturi nu merită compasiune tocmai din cauză ca au dat dovadă de laşitate. Şi chestia interesantă e că, de cele mai multe ori cei care recurg la astfel de gesturi sun cei care ar fi putut să găsească soluţii să iasă din impas; dacă nu ei, cel puţin cei care le erau apropiaţi. Şi ca să înţelegeţi fenomenul, am un exemplu care mai mult ca sigur e la îndemâna oricui: gândiţi-vă la oamenii fără adăpost, homeleşii, boschetarii, aurolacii, cerşetorii sau cum mai vreţi voi să le ziceţi. No, genu' ăsta de oameni ar avea motive seriose să se sinucidă. Aţi auzit până acum de vreun boschetar sinucigaş? Eu nu. Îi văd la aceleaşi colţuri de stradă, pe aceleaşi bănci, cu aceleaşi haine în orice anotimp. An de an sunt tot acolo. Până când îi doboară fie frigul, fie consumul excesiv de alcool. Deci oamenii ăştia ar putea alege oricând sinuciderea. Şi ar scăpa mai ieftin din mizeria în care trăiesc. Dar nu o fac. În schimb, recurg la astfel de gesturi oameni gen Mădălina Manole. Din cauză că ce? Nu se mai simţea iubită? Că intrase într-un impas din punct de vedere muzical? Să facem o comparaţie rapidă: impresia că nu mai eşti iubită şi impasul carierei versus lipsă de hrană, adăpost şi orice urmă de compasiune. Cine merită să se sinucidă? Bineînţeles artista arhicunoscută, căsătorită, cu un copil la activ. Mda...

Înainte de a cădea în prăpastia seriozităţii să revenim la a face mişto de sinucigaş, că-i mai creştineşte. Revenind la ideea de mai sus, că Mădălina s-a sinucis de ziua naţională a Franţei, trebuie să privim puţin în profunzimea acestei anecdote. Mass media a nu a dat importanţă acestui detaliu, dar dacă stăm să ne gândim mai bine, nu depresiile şi problemele Mădălinei au fost cauza gestului necugetat, ci Revoluţia Franceză. Dacă Revoluţia Franceză nu avea loc, istoria ar fi avut acum un alt curs; lumea ar fi fost altfel, femeile ar fi avut altă poziţie în societate, iar această tragedie nu se mai petrecea. Conceptele de libertate şi egalitate poate nu deveneau universale şi unanim valabile pentru fiecare om; astfel femeile poate nu aveau dreptul să înceapă o carieră muzicală, cu care ulterior să intre în impas. Mădălina ar fi fost o casnică fericită. Deci ruşine Franţei, ruşine lui Jean-Jacques Rousseau şi ruşine curentului iluminist. Voi aţi uciso pe Mădălina Manole. Criminalilor!

În altă ordine de idei, aştept cu nerăbdare să aud cum bubuie în boxe şlagărele Mădălinei. Aştept un fenomen asemănător celui ce a urmat morţii lui Michael Jackson. Aştept să aud cum toată lumea a fost şi este mega-fan Mădălina, cum a crescut pe muzica ei şi cum încă nu se pot obişnui cu gândul că ea nu mai este printre noi. Aştept cu sufletul la gură toate patetismele astea tipic româneşti. Oh boy, oh boy, oh boy!

No acuma ideea îi că ar cam trebui să închei minunea asta; nu de alta, da' îi un amalgam prea mare de idei în capul meu. Aş mai avea atâtea de zis despre această fiinţă minunată care a fost Mădălina Manole, fata cu părul de foc, o voce unică şi o persoană minunată, care acum zace la 2 metri sub pământ, rece şi ţeapănă ca o bară de oţel, aşteptând ca viermii şi alte vietăţi subterane să o devoreze bucată cu bucată, până când nu va mai rămânea decât un schelet. Ah, mă simt atât de copleşit de durere; de durerea faptului că nu ai am vreme să fac mişto de toată situaţia asta din cauză că tre să plec de acasă.

Gata oameni buni, asta este care este. Iisus să vă aibă în pază. Pace bună.

Mânca-mi-aţi toată....

noreply@blogger.com (Inca1) — Mon, 05 Jul 2010 22:43:00 +0000

Nu săriţi în scheme că nu ştiţi continuarea. Deci, ceea ce urmează e ceea ce se numeşte postare culinară şi deci ea este despre mâncare. Deci mânca-mi-aţi voi toată postarea! Da?

Bun. În lipsă de material didactic şi în plină criză de...ce-o fi ea criza, m-am gândit să vă fac o ţâră de poftă cu nişte mâncăruri preparate de subsemnatul în colaborare cu un fecior tare aspru într-ale gătitului. Deci, Neliniştitule, ia carneţelu' şi notează că tu mi-ai tot făcut poftă, da? Iar voi, restu', ochi şi urechi la băiatu', că până la gură tre' să învăţaţi reţeta.

În principiu e vorba de patru preparate, cu un grad de dificultate a execuţiei începând de la uşor la relativ mediu spre foarte dificil dacă eşti prost. No, faza îi că văru' lu' ăsta îi mare artist cântător la cratiţă cu două toarte şi tigaie-bas. Şi cum io îs mare amator de experimente culinare ne-am aliat forţele pe parcursul mai multor zile şi am făcut o samă de oameni tare fericiţi în gură şi în stomac; şi mă gândesc că şi la toaletă o fo' fericiţi oamenii ăia când stăteau ei aşa în linişte şi cugetau la cât de bine s-o-nfruptat ei din bucatele preparate cu sudoarea frunţii pe aragazurile de la etaju' nouă dintr-un bloc din Cluj-Napoca.

Să trecem la partea practică dară. Prima pe ordinea de zi: Tagliatele al ragu. Vă sunt necesare cam aşa: tagliatele, adică tăieţei, da' îs bune si paste de alea ordinare, adică spaghetti. Un kil de carne tocată, două cepe, 4 morcovi, o ţelină, sare, piper, boia, 200 ml de vin roşu, roşii în suc propriu(nu bulion, roşii în suc propriu) şi o lingură de zahăr.

Planu de bătaie e următorul: ţelina, morcovii şi ceapa se trec prin maşina de tocat carne. Carnea tocată se pune la tigaie să se prăjească puţin, după care, de la o distanţă rezonabilă aruncaţi legumele tocate peste. Roşiile din conservă le luaţi frumos în mâna, ca pe nişte sâni de fată mare, şi le stoarceţi de zeamă, după care le plasaţi în tigaie împreună cu susnumiţii. Zeama de pe roşii o goliţi şi pe dânsa în tigaie. La un foc domol amestecaţi elegant ingedientele pentru a căpăta o formă omogenă şi adăugaţi după gust sare, piper şi boia. Operaţiunea de amestec trebuie să se desfăşoare la intervale regulate până când observaţi că zeama din jurul amestecului magic a cam dispărut. Nu lăsaţi prea mult la foc, că după aia iese prea sec şi e caca. Spre sfârşitul procesului de evaporare a materiei lichide, agăugaţia una lingură zahăr şi cei 200 de ml de vin, după care mai lăsaţi la foc. Trebuie să iasă un amestec nici prea sec, nici prea zemos, după cum o să puteţi vedea în poze.

Manevra numărul doi se cheamă fiertul pastelor, ceea ce nu e mare filozofie. Oală, apă, paste, o lingură de sare. După ce s-au fiert, le strecuraţi frumos şi le amestecaţi cu preparatul din tigaie, adică sosul ragu.

De aici încolo vă priveşte ce faceţi; fie mâncaţi singuri, fie mai chemaţi şi pe alţii să se excite şi ei la limbă. Mai jos aveţi nişte poze.

Al doilea preparat, nu are un nume, dar eu îi zic salată magică. E posibil să semene cu mai multe salate diferite sau poate are un nume dar stră-stră-stră-bunicul meu nu l-a rostit niciodată. În funcţie de cantiatea pe care vreţi să o preparaţi, volumul ingredientelor variază, dar eu vă zic cât e nevoie pentru şase oameni, ş-apăi vă faceţi voi calculele.

Deci: o varză, cam la 1 kg nu mai mare, 4 roşii, o cutie de porumb, un ardei roşu, sare, piper după gust, 400 de grame de telemea feta, şuncă sau piept de pui sau cârnăciori sau ce vreţi voi să fie legumă de porc, de pui, de oaie sau mai ştiu eu ce vă place vouă.

Operaţiunea e simplă; daţi varza pe răzătoare, tăiaţi roşiile cubuleţe, ardeii la fel şi le puneţi la un loc. Puneţi porumbul peste, condimentaţi după gust, luaţi feta, o faceţi cubuleţe şi o adăugaţi peste legume. Amestecaţi frumos cu o lingură. Dacă aveţi şuncă, o tăiaţi cubuleţe si pe ea, o adăugaţie susnumiţilor şi e gata treaba. Dacă aveţi cârnăciori, îi tăiaţi cu calm şi răbdare în rondele puţin mai groase şi îi prăjiţi până devin puţin crocanţi. Mare grijă să nu-i ardeţi că nu e bine aşa.

Rezultatul: o minunăţie de salată, de-ţi vine să-ţi baţi vecinii ce-ţi bat în ţeavă când baţi carne de grătare. Poze, mai jos.

Număru' trei se cheamă că e budincă. Asta nu e greu de preparat, da' vă vând nişte ponturi. Vă recomand vanilie şi caramel, preparate separat că e mai bine. Deci cele trebuincioase este: 1 litru de lapte, două plicuri de budincă, 3 linguri de zahăr pentru fiecare serie în parte, aproximativ juma' de kil de vişine. Vă explic cum se face una bucată budincă, iar a doua e la fel; logic, nu?

Şi se procedează după cum urmează: 400 ml de lapte îi turnaţi într-un vas gen cratiţă, puneţi trei linguri de zahăr şi puneţi la foc. Praful de budincă îl amestecaţi cu ceilalţi 100 de ml de lapte. Când laptele se apropie de fierbere turnaţi praful dizolvat şi amestecaţi uşor până când compoziţia capătă o consitenţă vâscoasă. În timp ce cu o mână ţineţi cratiţa şi cu cealaltă amestecaţi, cu celelalte două mâini, desfaceţi vişinele de sâmburi şi în boluri de sticlă(neapărat!) aşezaţi un strat potrivit de vişine. Turnaţi budinca fierbinte peste vişine, după care puteţi orna cu o jumătate de vişină în mijloc, aşa la mişto.

Desert rapid, ieftin şi gustos. Poze n-am că au doborât hienele budinca cu viteza luminii, de n-am apucat să fac o poză amărâtă.

Numărul patru se cheamă tot desert şi ele este clătite. Nu vă mai zic reţeta, că doar şi Cleopatra Stratan ştie face. Vă arat doar nişte poze, să vă fac numa' poftă. Regia, pozele cu clătite vă rog.

No, ş-apăi amu dragii mei puneţi dară mâna şi picioru' şi aprovizionaţi-vă cu cele trebuincioase şi încercaţi şi voi minunile astea. Şi dacă nu vă iese nimica bun înseamnă că sunteţi de-ja-ba. Că io frumos v-am explicat, încă acuma cu noaptea-n cap. Şi dacă n-aţi priceput, apăi tare grei de cap sunteţi. Hai ciocoflenderilor, pa-pa că mă grăbesc.

Baftă maximăăăăă!Mie.

noreply@blogger.com (Inca1) — Mon, 28 Jun 2010 22:00:00 +0000

Bă, a început Bacalaureatul, sau mă rog, o formă rudimentară a acestuia. Sincer, mi-ar fi ruşine să fiu dătător de "bac" în 2010; un examen mai jalnic nu am văzut în viaţa mea, şi credeţi-mă că în trei ani de facultate am avut parte de examene jalnice. Dar problema nu e "bac"-ul; puţin îmi pasă, eu l-am dat, l-am luat(cu notă mare, da' nu vă zic cu cât, că după aia ziceţi că-s tocilar, ceea ce nu sunt, deşi mi-a plăcut la şcoală, deci în mod normal s-ar zice că sunt tocilar, din moment ce nu mă încadrez în trend-ul hater-ilor sistemului educaţional, dar în concluzie, nu sunt tocilar. Bun, am lămurit. Ok? Ok.). Ceea ce mai important şi mai important, măi omeni buni, e faptul că eu, astăzi, pe la orele amiezii cam aşa, mă voi înfăţişa în faţa unei comisii pentru a-mi susţine aberanta lucrare de licenţă. Bună treabă, este?

Scopul articolului de faţă este, în primul rând, de a vă reaminti că am terminat facultatea; băgaţi bine la cap. Gata. Am terminat. În al doilea rând, scopul articolului pe care vă obosiţi să-l citiţi este de a mă lăuda, într-un fel sau altul, cu faptul că eu mâine îmi susţin licenţa. Sunt convins că nimănui nu-i pasă, nici măcar mie, dar având în vedere că toată lumea citeşte aberaţiile altora, iar apoi le ridică la rang de evanghelie, eu de ce nu aş abera? Şi ca să ating apogeul auto-lăudării, mai jos puteţi privi poze de o frumuseţe rară cu coperta licenţei mele. Vă doresc audiţie plăcută:

No, şi cam aşa stă treaba. Frumos, nu? Fără nume, că mie aşa îmi place, anonim.

A, era să uit. Nu v-am spus titlul lucrării mele de licenţă, şi anume "Comunicarea în organizaţii militare. Studiu de caz: Jandarmeria Cluj". Ascultaţi la mine, într-o zi va fi subiect la "bac"; proba orală la matematică.

Bun, m-am lăudat, acuma mă simt mult mai bine. Aşa cum e normal, vă îndemn, cu cea mai mare căldură, să mă lăudaţi şi voi la rândul vostru. Mulţumeeeeesc!

P.S.: Uitându-mă restrospectiv peste articolul ăsta, îmi dau seama că o aberaţie mai mare nu puteam scrie, nici dacă eram toţi miniştrii din cabinetul Boc deodată. Da' totuşi, cineva tot o să citească şi o să râdă. Numa' bine.

Ceaiu' de la ora de vară

noreply@blogger.com (Inca1) — Thu, 24 Jun 2010 14:58:00 +0000

Sub sloganul "Bucovină plai cu flori, fetele nu sunt ficiori", vă invit la "Interviu din altă casă". Azi, interviu cuuuuu fata cu părul de foc! Nu, nu e Mădălina lu' Manole.

Pentru început, ce faci?

M.P.: Stau.

Nume?

M.P.: Mirela.

Prenume?

M.P.: Pîrvu.

Poreclă?

Gând: Hmmm, ciudat...oare chiar nu ştie care e diferenţa dintre nume şi prenume sau chiar numele de familie o fi Mirela...

M.P.: Mirei, Mimi, Mi, Vulpea Smire.

Vârsta?

M.P.: 20.

Înălţime?

M.P.: 1,55 m...cred.

Greutate?

M.P.: Să zicem 44.

Culoarea ochilor?

M.P.: Verzi.

De ce?

M.P.: Că aşa îmi place mie!

Locul naşterii?

M.P.: Câmpulung.

Gând: A uitat să zică şi Moldovenesc. Că mai este un Câmpulung, în judeţu' Argeş...Ce egocentrişti îs bucovinenii ăştia.

Ocupaţie?

M.P.: Studentă, dragă, studentă.

Din câte am înţeles eu, te recomanzi ca fiind din Bucovina. Ataşamentul tău faţă de acest spaţiu geografic este destul de mare. De ce?

M.P.: Ăăăăă.... Aşa...stai să mă gândesc...Nu ştiu, e sentimentul de apartenenţă. E o regiune ce vreau să fie cunoscută pentru ce este ea. E Bucovina, e mică, e frumoasă, e a noastră.

Gând: Şi unde e explicaţia ataşamentului? Ei, lasă, următoarea întrebare.

Poţi să îmi spui mai multe despre regiunea etno-cultural-lingvistică Huţulşcina?

M.P.: E fix în nordul Sucevei la graniţa cu Ucraina. Huţulii au propriul lor dialect, un amestec între ploneză, română, rusă şi ucrainiană. Sunt renumiţi caii huţuli...şi cam atât.

Ai lăsa satul natal pentru oraş?

M.P.: L-am lăsat deja.

Numeşte două personalităţi ce s-au ridicat din Izvoarele Sucevei şi au făcut cinste locului.

M.P.: Vaaai...ce bătaie o să-mi iau de la dirigu'...Nu ştiu. Ivan Turbincă.

În altă ordine de idei, am văzut că ţi-ai scos sora la licitaţie pe eBay. De ce un astfel de gest?

M.P.: Pentru că e preţioasă.

Gând: Da, sigur...de parcă nu ştim că îţi trebuie bani să dai la cămătari...

Spune-mi te rog ce te-a determinat să migrezi în Ardeal? Ai venit cu gândul de a te realiza sau pur şi simplu ai venit să îngroşi rândurile?

M.P.: Am venit că-mi place lumea. Îmi plac ardelenii. Sunt frumoşi.

Am înţeles că ai început o carieră în modeling. Ce îţi place să modelezi?

M.P.: Plastelină colorată.

Presa vorbeşte despre încercarea ta de a intra şi în industria muzicală. De unde ţi-a venit ideea să-ţi iei numele de scenă Mirela Furculiţa?

M.P.: Ăăă...numele de scenă ar fi trebuit să fie Mirela Linguriţa, după modelul internaţional Reese Witherspoon, dar cum era deja luat, agentul meu a considerat că Mirela Furculiţa e mai românesc.

Cum te alintă părinţii?

M.P.: Prinţesa mea, Prinţa, Mireluţa, Frumoasa lu' mama.

Manele sau muzică bisericească?

M.P.: Muzică bisericească.

Gând: Da...sigur...

KFC sau McDonald's?

M.P.: Trebuie să răspund la o astfel de întrebare? Carne de pui!

Câini sau pisici?

M.P.: Oile.

Vin roşu sau vin turcii?

M.P.: Vin americanii. Cum, nu ştii?

Care e scuza ta preferată?

M.P.: Îmi cer scuze. Şi iartă-mă, câteodată.

De la ce provine xd-ul din id-ul tău de messenger?

M.P.: De la clasa a X-a D. Eram în clasa a X-a D când mi-am făcut id-ul.

Mâncare preferată?

M.P.: Chipsurile...şi spaghetti...şi îngheţată!

Litera preferată?

M.P.: M, bineînţeles.

De câte ori ai fost arestată?

M.P.: În fiecare noapte.

Care a fost primul tău cuvânt?

M.P.: Tata.

Adresează-ţi o întrebare şi răspunde la ea.

M.P.: Cât de greu este să fiu eu? Pentru alte persoane ar fi extraordinar de greu, dar mie îmi vine foarte natural.

La sfârşitul interviului, a avut loc o mini şedinţă foto. Mai jos aveţi o imagine cu cea mai nouă vedetă promovată de Uşa din Spate. Vă dorim audiţie plăcută.

No amu, no aşe!

noreply@blogger.com (Inca1) — Sun, 13 Jun 2010 00:56:00 +0000

Maaaamăăă, mă simt ca Negru Vodă deja. De ce? Pentru că în mod normal ar trebui să încep şi articolu' ăsta cu "m-am întors", având în vedere că de la prima întoarcere am dispărut un timp considerabil. Dar asta e ultima descălecare. Gata cu plecările şi venirile. În altă ordine de idei, am să încep un paragraf nou ca să vă zic nişte idei mai vechi.

Mă ficiori şi fătuci consumatori de plante etno-pop sau cum le-o fi zicând la buruienile alea de acvariu, am un sfat pentru voi. Experienţa proprie îmi dă voie să vă recomand o altă metodă, mult mai ieftină şi la îndemâna oricui, de a ajunge la acelaşi "high". Ideea e că am încercat şi eu căcat de-ăla pisat şi amestecat cu coada şoricelului. Nu o să vorbim acum despre efecte şi minuni de alea. Treaba stă în felul următor: ştiu că deja vă curg balele că cineva a descoperit o nouă metodă de "high" şi o împărăşeşte cu voi, aşa că luaţi o foaie şi un pix şi notaţi: privarea de somn, minim 48 de ore, în continuu, produce efecte halucinogene la nivelul receptorilor vizuali, auditivi şi tactili. Prea complicat pentru voi? Mă, nu dormiţi două zile şi o să vedeţi ce vă place vouă mai mult şi mai mult să vedeţi atunci când cosumaţi buruieni de alea.

Staţi...cred că n-am început cum trebuia articolul ăsta... Mă, io mi-am terminat licenţa. Da' staţi să vă zic cu mi-am terminat-o...Deci ieri la ora 11 trebuia dusă aberaţia mea ştiinţifcă la profu' coordonator. Conform normelor de rahat din ţara asta, cantitatea bate tot timpul calitatea, aşa că orice lucrare ştiinţifică nu are nicio valoare dacă nu durează cel puţin 3 ani să o citeşti. Cu alte cuvinte, licenţa mea trebuia să aibă minim 60 de pagini, deşi subiectul de cercetare nu impunea asemenea dimensiuni. Dar fie, asta e altă poveste. Marţi seara, cu două zile jumate înainte de predare, licenţa mea avea 36 de pagini. Aşa că am decis să renunţ la unul din produsele de lux care mă împiedica să dau randamentul necesar finalizării lucrării. Spus mai simplu şi pe înţelesul tuturor, am renunţat la somn.

Despărţirea de pat a fost una bruscă şi în acelaşi timp dureroasă. Miercuri dimineaţa la ora 8, după un somn de patru ore, m-am ridicat din pat. Şi de aici, ca să comprim două zile de întâmplări, am lucrat la licenţă. Şiiii, am tot scris până vineri dimineaţa la ora 9. 48 de ore. cu mici pauze de ţigară, pipi şi papa, le-am petrecut la birou. Totul a primit un aer de film de ăla de-ţi pişă ochii, în momentul în care am realizat că nu pot atinge limita de 60 de pagini. După două zile nedormite şi o cantitate considerabilă de substanţe de felul lor dăunătoare sănătăţii, în loc să înving, am fost învins.

Dar cum două zile de nesomn te ajută să priveşti viaţa cu miserupism, mi-am băgat obiectu' în ea de treabă şi am predat licenţa aşa. 56 de pagini, plus anexe, care nu se numără. Am predat, am plecat, am ajuns acasă mult mai târziu decât aveam eu în plan. Când am ajuns în faţa patului aveam 56 de ore de nesomn. Ceea ce cu adevărat interesant din povestea asta, nu e ce am făcut eu în cele 2 zile în care am dormit, ci ce mi s-a întâmplat după două zile fără somn. V-am povestit doar aşa, ca să mă laud că eu am lucrat două zile în continuu la licenţă.

Două zile fără somn au un impact interesant asupra ta. Dacă mai adaugi şi stresul fizic şi psihic, totul devine minunat. Prima chestie care şi-a făcut simţită prezenţa a fost incoerenţa în vorbire. Apoi, la nivelul urechii au început să se manifeste sunete care de fapt nu existau, dar totuşi eu le auzeam. Ultimul efect care m-a lovit ca un tir încărcat cu blugi de la turci, a fost halucinarea. Nu mă întrebaţi ce am văzut că nu mai ţin minte. Ştiu doar că ieşind din casă m-am speriat de becul de pe casa scărilor. Înainte să mă speriu de bec au mai fost şi alte fiinţe ce au dansat ca ielele în jurul meu, dar din păcate nu reuşesc nici cum să-mi amintesc. Am reuşit la un moment dat să ies din starea de derivă psihică, dar a fost de foarte scurtă durată. Mă bucur că am reuşit să ajung la facultate şi să predau cd-ul cu licenţa. Spun asta deoarece în momentul în care m-am urcat în troleu îmi scăpam capul în barbă tot la două minute, iar ca să îmi ţin ochii deschişi trebuia să îi frec din 5 în 5 minute.

Concluzia e că: vreţi sentiment de "high"? Fără somn două zile şi acolo ajungeţi.

Altă concluzie e că: acum pot să spun că am terminat facultatea. Mai urmează susţinerea, dar aia e fix caca. Acum am intrat şi eu în rândul lumii; am facultate, deci sunt eligibil pentru un post de vânzător sau distribuior de marfă. Mă bucur atât de mult că în România există un raport studii-loc de muncă atât de avantajos.

În încheiere vreau să aduc mulţumiri celor două persoane faţă de care nu aş fi putut termina facultatea. Le mulţumesc enorm de mult, şi am să le rămân veşnic recunoscător, celor două persoane care timp de două zile(nu ambele în mod egal, dar fie) au stat lângă mine şi au jucat cărţi şi table, aruncându-mi din când în când câte o încurajare. Fără de ei nu aş fi reuşit să termin licenţa, deci implicit şi facultatea. Cât despre părinţii mei, le mulţmuesc că au plecat de miercuri seara la cabană, oferindu-mi liniştea de care aveam nevoie să pot lucra. Astfel, cei doi oameni care m-au sprijinit în cele două zile de stres, şi al căror nume nu îl voi aminti, deoarece vreau să rămână în istorie ca doi eroi necunoscuţi, au câştigat veşnica mea recunoştinţă.

Gata. Mai vorbim altădată.Pa.

No, şi ce dacă am zis?

noreply@blogger.com (Inca1) — Fri, 04 Jun 2010 12:32:00 +0000

Da, ştiu, era vorba că scriu ieri. Deci am minţit. Aşa şi? Poate vreţi să vă tai 25% din blog, să vedeţi atunci cum vă potoliţi. În mod normal trebuia să scriu în continuarea articolului anterior, să-i fac un later edit sau mai ştiu eu ce, dar nu am avut chef. Drept urmare am început un articol nou, cu un titlu nou, chestie pe care o puteţi sesiza şi voi fiind complet inutil să citiţi aceste rânduri.

Ok. În pauza de blog care a durat cam vreo 2 săptămâni s-au revărsat o serie de evenimente peste mine. Pe scurt:

- am avut festivitatea de neabsolvire a facultăţii, care a fost jenantă, prost organizată, mult prea scumpă şi extrem de plictisitoare;

- cu bunăvoinţa unui coleg am reuşit să-mi stric pc-ul, într-un moment crucial pentru viitorul meu; am reuşit să-l şi repar, fapt ce a coincis cu defectarea conexiunii la internet. Deci când am avut net nu am avut pc, şi viceversa. S-a rezolvat totul cu bine, Doamne-ajută, să trăiască naşu' mare;

- între pc stricat şi pauză de net, am fost la nuntăăăăă băăăă. Am mâncat, am băut, am dansat, am dat bani şi gata;

Şi cam atât. Să trecem la chestii mai actuale. Băiatu cu sondaje a făcut duminica trecută dacă bine ţin minte un sondaj despre inundaţia din Iulius Mall. Cu efect întârziat, vă prezint poze; calitatea nu e cea mai bună, dar asta e, mai bine nu s-a putut. Aşadar:

Aqua Magic e caca pe lângă ce a fost parcarea de la Iulius Mall. Şi asta datorită celor care au făcut canalizarea. Din surse sigure şi secrete am aflat că de sistemul de canalizare s-au ocupat nişte moldoveni... Zic şi eu aşa, nu încerc să insinuez nimic...

Bun, am lămurit-o şi pe asta. Mai departe, semne. Două la număr. Care trebuie discutate. Deci:

Bun, deci tabla cu "nu parcaţi" e simplu de înţeles. Ceea ce ridică suspiciuni e reprezentarea grafică pe fond roşu. Adică cum? Dacă totuşi ignor semnul şi parchez s-ar putea să mă trezesc cu o nicovală pe maşină? Păi asta e ameninţare şi distrugere de bunuri...Deci adică cum adică? Semnul numărul 2:

Interzis câinilor să facă pipi? Ok, ăia care sunt cu stăpân, am înţeles. Dar dacă vine unu' de ăla vagabond? O să vadă semnul şi nu o să se pişe pe peretele tău. Sigur că da. În sinea lui câinele o să zică: "Of, şi aici e pişatul interzis. Mă duc să caut alt perete". În opinia mea, tăbliţe sau semne de genul acesteia mi se pare o pierdere de bani. Plus că induce şi câinii în eroare.

Bun aşa. Un week-end semi-perfect vă doresc. Hai ciao!

Bă, am revenit în direct

noreply@blogger.com (Inca1) — Wed, 02 Jun 2010 22:10:00 +0000

Acest articol o să devină mult mai amplu mâine după-amiază. Acum am să vă comunic doar faptul că uneltele indispensabile pentru blog, recte pc-ul şi conexiunea la internet, sunt funcţionale şi din nou exploatabile. Mai mult decât atât, din punct de vedere facultativ(adică legat de facultate băi neserioşilor) mă aflu într-o zonă de confort psihic şi termic. Îmi permit astfel să-mi dedic timpu, ca Guţă melodiile, scrierii pe blog. Deci până în jurul amiezii, mucles că se doarme.

A, şi ca să nu ziceţi că sunt un insensibil necult(sau incult cum zice fraierii) am să las în încheiere un citat dintr-o minunată poezie pusă pe beat de rap, care poezie surprinde oarecum chintesenţa valorii debordante a acestui blog.

"Salut frigidelor, m-am întors

Ce **** mea, toate-s pe dos

Cocoşatelor, daţi burta jos

Rămân acelaşi porc prietenos cu limbaj greţos

Vă-mping pilafu' până-n gât, rămân periculos

Travestiţilor, feriţi-vă, sunt homofob

Vă sparg în bot ultimul model de cocktail Molotov.

E bizar, toţi parcă vor să m-asculte

Sunt directorul departamentului de insulte."

Bun aşa. Gata. Somn de voie.

A, şi să nu uităm de tradiţionalul "Muie Boc!"

Nu este vreme de titlu

noreply@blogger.com (Inca1) — Wed, 26 May 2010 16:13:00 +0000

Vreau numa' să vă anunţ că încă mai exist. Am fost urmărit de un şir senzaţional de ghinioane, drept urmare am fost în imposibilitate de a posta. Vă scriu acum de pe pc-ul lui ala cu sondajele, care în momentu' de faţă face caca.

Ideea e simplă: nu am net. Mi-a tăiat guvernu' 25% din cablu şi nu mai ajunge la calc, aşa că până săptăluna viitoare nu ne mai auzim. Numa' bine, rău la nime'.

A, da, şi muie Boc.

Nu am de cînd să sintetizez în titlu conţinutul acestui articol, aşa că faceţi bine şi citiţi

noreply@blogger.com (Inca1) — Sat, 15 May 2010 07:13:00 +0000

No dară, a venit şi rîndul meu. Peste vreo 5 ore am festivitatea de neabsolvire care se pretinde că e de absolvire, deşi toată lumea ştie că nu e aşa. Cu încă juma' de licenţă de făcut, 3 proiecte, 2 examene şi mult stres pe cap, azi, la Teatrul Naţional mă duc să pretind că termin facultatea. Oricum, treaba asta e nesemnificativa. Ideea e alta. Acu' vreo 2 zile, citind mail-urile de pe grupul facultăţii, un anume paragraf, dintr-un anume mail mi-a atras atenţia. Înainte de a discuta problema, vă rog să trageţi un ochi peste poză.

Bun aşa. O chestie absolut normală, nu? Un profesor să fie sunat de studenţi pentru a-i aminti că trebuie să vină să predea. Şi asta în condiţiile în care ne aflăm în cadrul unei universităţi de stat, înscrişi la cursuri cu frecvenţă la zi, majoritatea plătitori de taxă. A, da, şi ne aflăm şi în anul 3.

E bine că musiu Funeriu nu e la curent cu treburi de astea; pentru domnia sa e mai important să reformeze sistemul de învăţămînt, să-l transforme din rahat în căcat. Şi mai trebuie să menţionez că profesorul în cauză nu are 95 de ani, să zici că îi dă memoria rateuri.

Indignarea mea nu vine din faptul că am fost marţi şi miercuri şi mi-am luat ţeapă că nu a venit profu', ci pur şi simplu din cauza ideii din mail: un prof să fie sunat de studenţi pentru a-i reaminti că are cursuri. Păi cum fratele meu, să-ţi reamintim? Uiţi cu ce te ocupi? Eşti astronaut de meserie, iar în timpul liber profesor. Păi dacă eşti astronaut, ia-l pe Smiley de mînă şi plecaţi dracului pe Marte; oricum sunteţi degeaba amîndoi.

Cam aşa stă treaba cu învăţămîntul pe la noi; subiectul de faţă nu merită dezbătut mai mult, pentru că ideea e destul de clară: ei se fac că ne predau, iar noi ne facem că învăţăm. Dar ce se întîmplă cu aceia dintre noi care chiar vrem şcoală? Căutăm în altă parte...

Povestea amenzii

noreply@blogger.com (Inca1) — Sun, 09 May 2010 20:35:00 +0000

Am tot zis că scriu povestea asta pe blog. Ultimul termen dat era weekend-ul acesta, aşa că mă ţin de cuvînt, cu toate că pînă cînd termin de scris probabil trece weekend-ul, dar acuma fie, cîteva minute peste ora 12 nu e aşa mare crimă.

Trebuie din start să lămuresc o treabă: povestea asta nu e una cu care să mă laud, ba din contră. Chiar dacă stîrneşte zîmbete atunci cînd o povestesc şi chiar dacă ea a fost generată de o întîmplare stupidă şi de lipsa mea de judecată, acestă poveste vine ca o pildă, în special pentru cei care trăiesc cu impresia că a fi şmecheraş de cartier pă model american e un stil de viaţă sănătos.

Bun. Totul se întîmpla acum doi ani, tot aşa prin luna mai; nu mi-am dat silinţa să ţin minte data exactă, tocmai din cauză că nu era legată de ceva plăcut. Eram în Bucureşti, unde împreună cu încă 4 colegi de facultate, participam la un concurs. Mai exact participam la Olimpiadele Comunicării, la secţiunea Advertising. Eram în anul I de facultate, încă necopt la minte, ameţit de ideea că o să am ocazia să întîlnesc oameni importanţi din industria publicitară. Era a doua oară în acel an cînd mă aflam în capitală, doar că de data aceasta şederea era una mai lungă, de aproximativ o săptămînă. Ardelean fiind, m-am născut cu o aversiune absolută faţă de Bucureşti; acest sentiment alimentat în mod special de ceea ce vedeam la tv şi de poveştile pe care le auzeam de la alţii m-au adus aproape în pragul paranoiei. Paranoia mea era legată de furat; aflat pe la metrou sau prin staţiile de autobuz, mă uitam în jur şi vedem în oricine un posibil infractor, chiar şi în babele de 80 de ani la care le tremura proteza în gură. Problema nu era doar cu furatul, ci şi cu siguranţa personală;neştiind prin ce zone ale Bucureştiului voi ajunge şi avînd în cap versurile băieţilor de la B.U.G. Mafia am considerat imperios necesar să îmi pun în bagaj "măsuri de precauţie". Drept urmare, printre tricouri, şosete şi pijamale, am aşezat în bagaj şi o frumuseţe de box metalic(bagă click dacă nu ştii ce-i ăla). Bineînţeles că majoritatea timpului mi l-am petrecut în zona centrală a Bucureştiului, nicidecum prin Pantelimon sau mai ştiu eu prin ce cartier din cîntecele ălora de la Mafia. Cu toate acestea am decis să port obiectul menţionat anterior, că nu se ştie niciodată...

Concursul la care participam avea drept locaţie de desfăşurare Casa Poporului, mai exact Palatul Parlamentului. Pentru perioada în care ne aflam noi în Bucureşti erau programate nişte conferinţe şi tragerea la sorţi a brief-ului pentru fiecare echipă. În jurul amiezii, am intrat pe la poarta C1, dacă bine ţin minte, împreună cu colegii mei, ne-am îndreptat spre Palatul Parlamentului, am primit de la organizatori legitimaţiile de intrare şi urma să trecem prin filtrul S.P.P.-ului, adică pe la detectorul de metale, pentru a putea purcede mai apoi spre sala în care aveau loc conferinţele. Au trecut rînd pe rînd colegii mei, a venit şi rîndul meu, am trecut, a piuit. Hm. Era ciudat, scosesem din buzunar toate obiectele metalice şi totuşi piuia. Dau jos şi cureaua, trec din nou, iară piuie. Puţin contrariat încep să mă scotocesc prin buzunare; ceea ce a urmat reprezintă culmea idioţeniei mele. Ducînd mîna la buzunarul de la spate, dau de boxul metalic, pe care îl scot cu o seninătate tîmpită şi i-l arăt agentului S.P.P., spunînd: "Cred că ăsta piuia". În următoarea secundă totul a luat o întorsătură neaşteptată pentru mine. Agentul m-a rugat să rămîn pe loc, mi-a spus să îmi strîng obiectele din cutia în care le depusesem şi să îi prezint un buletin. Abia cînd am auzit de buletin mi-am dat seama că am dat-o în bară.

La cîteva minute după ce i-am dat agentului buletinul au venit doi tipi la costum, trecuţi de 40 de ani, cu un aer comunist oarecum. A urmat un schimb de replici nu tocmai amical cu respectivii, după care m-au rugat să îi însoţesc. Păşind pe holurile Casei Poporului, încadrat de cei doi indivizi, am trecut pe lîngă colegii mei care aşteptau să intre la conferinţe. Nedumeriţi de faptul că nu îi bag în seamă m-au strigat; le-am răspuns pe fugă, spunîndu-le că vin imediat. La un moment dat am coborît nişte scări, iar eu îmi spuneam în mintea mea "bă ăştia mă duc într-o cameră la subsol şi mă bat de mă cac pe mine". Nu puteam aprecia gravitatea faptei mele şi era singurul răspuns la care mă puteam gîndi. Am ajuns pe un hol cu multe uşi şi am intrat la camera 22. Acolo era un alt tip, care trăgea liniştit dintr-o ţigară, avînd acelaşi aer comunist. Mi s-a oferit un loc, după care a urmat discuţia; la început intimidantă, apoi, spre surprinderea mea, extrem de civilizată. Mi s-a explicat ce faptă am comis, unde se încadrează aceasta din punct de vedere legal şi ce sancţiuni atrage după sine. Am aflat astfel, că tocmai comisesem o faptă penală, mai exact port de armă albă, care conform legii se pedepseşte de la amendă la închisoare, în funcţie de gravitate şi de hotărîrea procurorului. În discuţiile avute cu cei trei tipi am explicat provenienţa obiectului şi scopul pentru care îl aveam la mine; bineînţeles că am minţit. Într-adevăr, obiectul îl cumpărasem dintr-un magazin din Cluj. Cît despre scopul pentru care îl aveam asupra mea, am inventat pe loc cea mai originală poveste: "Ştiţi, eu mă aflu aici la un concurs, unde sunt mai multe echipe şi fiecare echipă are un nume. Şi pentru a ne deosebi de celelalte echipe, ne îmbrăcăm într-un fel anume sau purtăm diverse obiecte, aşa doar pentru impresie artistică. Şi echipa noastră se numeşte PIMP MY AD, iar PIMP în engleză înseamnă proxenet şi de aia aveam eu boxul metalic la mine. Era aşa, ca recuzită". Nici mie nu îmi venea să cred ce tîmpenii scoteam pe gură, dar în schimb oamenii ăia au crezut. Aşa că în momentul în care am scris declaraţia m-au sfătuit să scriu în ea că avem obiectul în posesie pentru a mă identifica faţă de ceilalţi participanţi la concurs, că rolul său era doar simbolic, neavînd scopuri de atac sau de apărare.

După ce am scris declaraţia am crezut că totul s-a terminat. Nicidecum. Au sosit doi agenţi de poliţie; cînd am văzut la centura unuia dintre ei cătuşele, mi-am zis în gînd: "Ăştia mă arestează. Nu pot să cred. Mai bine mă băteau şi scăpam mai repede". Agenţii cu pricina m-au pus să mai completez un formular cu iz de declaraţie, după care m-au rugat să-i urmez la secţie, spre norocul meu neîncătuşat. Ajuns la secţia de poliţie am fost luat în primire de un alt tip; m-a condus la el în birou, m-a pus să mai scriu încă o declaraţie, după care mi-a explicat cum stă treaba: el urmează să prezinte cazul meu procurorului, propunîndu-i pedeapsa minimă, avînd în vedere că sunt un idiot care nu judecă; nu s-a exprimat aşa, dar ar fi avut dreptate dacă zicea aşa. Mi-a explicat apoi că în decurs de cîteva luni urmează să fiu înştiinţat, prin intermediul Poştei Romîne, cu privire la decizia luată de procuror. La finele discuţiei am crezut că sunt liber. Nu. Am fost dus într-o altă cameră unde am fost pozat, din faţă şi din profil, am fost amprentat şi am fost întrebat dacă am cicatrici, tatuaje, alte semne particulare, porecle, privire laser, urină radioactivă, dacă pot să zbor, să umblu pe apă şi aşa mai departe. Abia după ce s-a încheiat acest minuţios proces de luare în evidenţă am plecat.

Ca să demonstrez că am sînge-n cravată, m-am reîntors la Palatul Parlamentului. Ce? Mai era o serie de conferinţe pe care chiar nu vroiam să le pierd. Şi în plus de asta, acum nu mai aveam nici o armă albă.

În luna noiembrie a aceluiaşi an, am găsit în poştă un plic; era de la tribunalul Bucureşti. Am intrat în casă, l-am deschis şi am citit. Esenţialul: scoaterea de sub urmărire penală, amendă 300 ron, achitarea cheltuielilor de judecată în valoare de 20 de ron. Frumos, nu?

În cazul în care vă întrebaţi, da, le-am povestit părinţilor mei ce am păţit în Bucureşti de îndată ce am ajuns acasă. A fost o experienţă interesantă să-i explic tatei, care e angajat M.A.I., că fusesem "săltat" de S.P.P. pentru port de armă albă.

Cam asta e povestea celui mai idiot gest comis pînă acum. Cu toate că vina e exclusiv a mea şi că organele competente au acţionat corect şi fără abuzuri, pentru mine rămîne încă o curiozitate la activ: cum se face că în cazul meu, care de fapt e unul minor, poliţia dă dovadă e eficienţă maximă şi aplică legea fără discuţii, iar cei care chiar ar trebui purtaţi pe unde am fost purtat eu, stau relaxaţi în libertate? Am simţit pe propria mea piele eficienţa poliţiei, dar cu toate astea cînd vine vorba de cazuri cu adevărat importante angajaţii acestei instituţii sunt mai mult decît ineficienţi. Cu sau fără această întîmplare, părerea mea faţă de poliţia romînă rămîne aceeaşi, una extrem de proastă.

Cît despre încheiere, nu am în gînd una anume. Învăţăturile şi concluziile le puteţi trage şi singuri. De asemenea aveţi libertatea să mă judecaţi şi să arătaţi cu degetul; oricum un lucru este cert: am fost nevinovat! Ăia îs de vină cu detectoru' lor de metale! Data viitoare îmi iau bîta de baseball!

Meniu de criză lansat de Guvern

noreply@blogger.com (Inca1) — Sat, 08 May 2010 16:15:00 +0000

Ieri am participat la festivitatea de absolvire a unei amice. Nu contează facultatea, specializarea şi aşa mai departe, tot muritoare de foame se cheamă. Oricum nu festivitatea e esenţa acestui articol, deşi aş putea vorbi puţin despre cît de ridicol mi se pare să organizezi o festivitate de absolvire, cînd tu, ca student, mai ai o sesiune şi o licenţă. Dar ce să-i faci, aşa e la noi, punem carul înaintea boilor şi ne mai şi mirăm după aia de ce nu merge.

Cum spuneam, nu festivitatea e elementul central, ci ce a urmat după sau mai bine zis, ce am găsit după. Fiind invitat de amica mea la un local, să cinstim cum se cuvine falsa absolvire, am acceptat cu plăcere. Ajunşi la local şi aşezaţi la masă fiind, am început să studiez meniul; un anumit preparat mi-a atras atenţia. Puteţi observa şi voi în poza de mai jos despre ce e vorba.

Ştiu, o mică greşeală de tipar, care stîrneşte zîmbete. Asta ar fi concluzia corectă dacă sunteţi superficiali în gîndire. Iniţial aşa am crezut şi eu, că e o simplă greşeală. Dar apoi, amintindu-mi de lăudabila măsură a guvernului Boc de a amputa potenţa financiară a bugetarilor cu 25 %, mi-am dat seama că şi aici de tot mîna lor. Realizînd faptul că măsura mai sus menţionată urmează să genereze un val de nemulţumire, guvernul a lansat de urgenţă Puzza(a se citi Puţa) de Criză. De ce? Păi motivul de simplu, să le umple gura celor nemulţumiţi. Dacă unii dintre voi eraţi pînă acum nedumeriţi cum stă treaba cu "iar ne-au tras-o ăştia de la guvernare", acum aveţi dovada. Iată cum, într-un mod extrem de subtil, guvernul de dă să-i mîncăm puzza. Poftă bună să avem!

În altă ordine de idei, lăsînd politica la o parte, mai putem face o analiză asupra noului preparat culinar. Puzza(reţineţi, puţa!) de criză, conform meniului, conţine : aluat, sos de roşii, mozzarella, bacon şi ou. Făcînd o comparaţie cu chestiunea la care face trimitere acea minunată puzza, fac o scurtă analiză a incredientelor:

aluat-da, există, e una din stările în care trebuie frămîntată ca să ajungi la un rezultat;

sos de roşii-depinde foarte mult de perioada lunii în care se află prietena ta;

mozzarella-eu sunt adeptul igienei şi vă sfătuiesc să eliminaţi acest ingredient din compoziţie;

bacon-practic e elementul de bază; fără el, e ca şi cum nu ar exista;

ou-nasol de cel ce optează doar pentru unul singur; în cazul acestui ingredient sugerez suplimentarea cu încă un ou.

Ok, hai că am analizat problema din punctele de vedere esenţiale. Dacă vă întrebaţi, nu n-am servit minunatul preparat. În ceea ce vă priveşte pe voi, alegerea vă aparţine, deşi mai devreme sau mai tîrziu, la propriu sau la figurat, toţi ajungem să mîncăm puzza; unii chiar pe cea a guvernului. Vă doresc o seară semi-perfectă.

Later edit

Avînd în vedere că am primit o mică sesizare în legătură cu acest articol, trebuie să fac cîteva precizări: mai sus, cînd foloseam sintagma "muritoare de foame", mă refeream la amica mea, în sensul că facultatea din Romînia, în mare parte, asta îţi garantează. E departe de mine gîndul de a o cataloga pe ea drept muritoare de foame, că nu ar fi capabilă să-şi găsească un job; totul se referă la relaţia facultate-viitor. De asemenea, opinia exprimată asupra festivităţii de absolvire nu înseamnă că neg importanţa momentului; rămîne un eveniment extrem de important, pe care îl trăieşti o dată în viaţă, în cazul în care termini doar o facultate, doar că momentul ales pentru desfăşurarea sa este unul prost. Atît.