varanus

N-AM FUMAT ÎN UŞA BISERICII

2009-11-11T23:20:00.003+02:00

Am fost. Se făcuse noapte. Nu ştiam unde-i locul, dar am nimerit.
Cînd traversam strada Icoanei, o maşină a încetinit şi şoferul mi-a spus bună seara. Voia să ştie dacă Maestrul va fi mîine tot aici. Da, va fi tot aici.
În curte nu era multă lume, dar veneau şi plecau umbre. Intrau, se închinau, stăteau puţin, a te reculege se spune, apoi plecau. Aveau mers trist, de parcă n-ar fi vrut să-l părăsească.
A intrat şi-am făcut cruce de trei ori. Alţii făceau o singură dată cruce. M-am apropiat să-l văd şi mi-a fost teamă. M-am uitat la coşciug. Frumos, din lemn scump, lucios. El era învelit pînă la piept în mătase albă. Nu-mi amintesc să-i fi văzut mîinile. Ar fi trebuit să fie încrucişate pe piept, cu o iconiţă între degete. Aproape aş jura că nu i-am văzut mîinile. Poate erau acoperite, să nu se vadă că n-avea amprente. El însuşi este o uriaşă amprentă cu vocea, cu gestul, cu zîmbetul lui.
În schimb m-am uitat mult la faţa lui. Cred, adică, nu-s deloc sigur, că era faţa lui. Nu semăna de loc. Faţa lui nu mai avea riduri, pielea era netedă. De ceară. Fără expresie.
Iar în biserică era linişte, ca la mort. Un tip filma cu o cameră pe umăr pe care scria Realitatea. Imortaliza Irealitatea: Dinică în sicriu şi eu aprinzînd o lumînare la căpătîiul lui.
Imposibil.
Am ieşit revoltat. Cum ne pot minţi ăştia cu televiziunile lor! Cel de pe catafalc nu putea să fie Dinică.
Dinică nu poate să moară.
Maestrul va fi mîine tot aici. Şi mîine şi poimîine şi mereu.

GONG DE FINAL

2009-11-10T23:54:00.001+02:00

Doamna Moarte-fără-de-moarte ne-a amintit că, orice-am face, vine clipa să-i aparţinem.
Mi-a ieşit fraza asta stupidă, aşa cum tîmpe şi fără sens mi se par acum toate cuvintele pe care le-aş putea înşira despre Maestrul Dinică. Electrizantul, sensibilul, durul, strălucitorul, vagabondul vieţii sale, romanticul care a cîntat şi nopţi şi zile, a murit banal, ca orice om, într-un stop cardiac. Într-o linişte cumplită.
Eu mi-l păstrez, de drag ce îmi e, într-un stop cadru pe care l-am surprins cu cîteva luni în urmă. Şi, de amar ce am că nu i-am onorat invitaţia de a mai sta de vorbă, dacă i-ar folosi, m-aş duce în locul lui, acolo unde e, dacă tot mă obligă Doamna Moarte-fără-de-moarte să vă spun că l-a luat pe Domnul Dinică de braţ şi-a plecat cu el încolo, pe aleea plină de flori şi fără întoarcere.
Îl rog pe Dumnezeu să-i dea Maestrului măcar atîta lumină cîtă bucurie şi speranţă ne-a dat Artistul.

DIMITRIE PĂTRUNDE ÎN SECTORUL TREI

2009-11-09T22:27:00.002+02:00

Iar se pregăteşte Dimitrie de plecare în delegaţie. Tre s-ajungă mîine în Capitală. În Capitala României. În Micul Paris. Ba, mai mult, şi-a rezervat on line o cameră la un hotel de pe strada Hagiului, în sectorul trei. Taman în sectorul lui don prim ministru Necoiţă. Dimitrie are emoţii mari, că e prima oară cînd o să intre pe teritoriul administrat în mod direct de un prim ministru. Păi ce? E puţin lucru? Ce-o fi acolo, acum, cînd primarul de sector e ditamai premier? Or mai fi străzi, or mai fi magazine? O mai fi existînd hotelul respectiv? Mai circulă maşini? O mai fi oxigen pentru pulime? Dar curent electric, o mai fi fiind? Dimitrie parcă vede că aceste întrebări îl vor chinui toată noaptea, ba, mai mult, o să-i sperie somnul. Iar el, mîine, are o zi a naibii de grea.
Personal, cred că ar fi momentul potrivit să sune cineva la Dimitrie şi să-i spună că n-are de ce să-şi facă griji. Sectorul trei al Capitalei e, acum, cel mai tare sector din Bucureşti. Maidanezii, gunoaiele, gropile şi cerşetorii din zonă s-au cărăbănit în piaţa Victoriei, odată cu noul prim ministru. Iar cartierul e curat şi liniştit. Şi doarme. Ca toată naţia.
Aerul are acolo patru atomi de oxigen şi trei de azot, ca să nu-ţi crape pleura guvidă de presiunea emoţiei că calci (!) pe un tărîm de legendă: sectorul primului ministru.
Dimitrie e acum tolănit în pat şi are chef să se mediteze la glezna domnişoarei Clara, scîrboasa aia care sigur votează cu Crin. Dar nu poate de grija zilei de mîine, cînd va fi în Capitală. Şi n-o să adoarmă. Şi o să fie obosit. De fapt, e deja e obosit.
Oricum nu poate schimba nimic.

VEDETE LA PRETURI DE CRIZĂ

2009-11-08T20:25:00.002+02:00

Se apropie sărbătorile şi urmează marile petreceri ale anului la care tradiţia cere, dacă te respecţi, să inviţi o vedetă, două. Ce te faci însă că se-ascute al naibii criza şi leii-s tot mai anemici.
În showbiz, preţurile s-au adaptat. Mai jos, aveţi ceva repere, dar nu vă bucuraţi prea tare, deoarece, la preţurile care cuprind şi comisioanele impresarilor, trebuie să mai adăugaţi transportul, cazarea şi masa artistului. Petrecere frumoasă:))))))

Tudor Gheorghe
Pret nou: 3000 Euro
Pret vechi: 3500 Euro

Loredana si Agurida
Pret nou: 10000 Euro
Pret vechi: 12000 Euro

Mihai Margineanu
Pret nou: 1900 Euro
Pret vechi: 2300 Euro

Pavel Stratan
Pret nou: 3000 Euro
Pret vechi: 3800 Euro

Cleopatra Stratan
Pret nou: 3000 Euro
Pret vechi: 3200 Euro

Fanfara 10 Prajini
Pret nou: 2000 Euro
Pret vechi: 2200 Euro

Fara Zahar
Pret nou: 1000 Euro
Pret vechi: 1200 Euro

Horia Brenciu si Orchestra
Pret nou: 7000 Euro
Pret vechi: 7500 Euro

Amadeus
Pret nou: 2100 Euro
Pret vechi: 2400 Euro

Cassa Loco
Pret nou: 1900 Euro
Pret vechi: 2100 Euro

Holograf
Pret nou: 7800 Euro
Pret vechi: 8200 Euro

Directia 5
Pret nou: 3900 Euro
Pret vechi: 4200 Euro

Bere Gratis
Pret nou: 1800 Euro
Pret vechi: 2000 Euro

Animal X
Pret nou: 1700 Euro
Pret vechi: 1900 Euro

Anastasia Lazariuc
Pret nou: 1400 Euro
Pret vechi: 1500 Euro

Corina Chiriac
Pret nou: 1100 Euro
Pret vechi: 1200 Euro

Marcel Pavel
Pret nou: 2900 Euro
Pret vechi: 3200 Euro

Ovidiu Komornic
Pret nou: 3700 Euro
Pret vechi: 3800 Euro

Mirabela Dauer
Pret nou: 1900 Euro
Pret vechi: 2000 Euro

Alexandru Arsinel
Pret nou: 800 Euro
Pret vechi: 1000 Euro

Stela Popescu
Pret nou: 800 Euro
Pret vechi: 1000 Euro

Doru Octavian Dumitru
Pret nou: 1200 Euro
Pret vechi: 1400 Euro

ELENA UDREA NU-L IUBEŞTE PE DIMITRIE

2009-11-07T19:17:00.004+02:00

E greu să fii lucid în faţa disperării.
De aceea, Dimitrie e de partea Elenei, oricine-ar fi ea. În locul ei, orice femeie îndrăgostită, inclusiv domnişoara Clara, ar fi făcut la fel. Ar fi sunat în direct la emisiunea lui Turcescu şi ar fi luat apărarea iubitului ei. I-ar fi certat amarnic pe toţi nemernicii care-l atacă tocmai acum, cînd are nevoie de mai multă susţinere, caci doreşte un nou mandat. Şi Elena ştie că noul mandat va fi cadoul lui pentru ea.
Da, i-ar fi certat în direct şi n-ar fi recunoscut că e ea, Elena Udrea, ministrul turismului. Ar fi zis că nu e ea. Că e cu totul altcineva. O admiratoare anonimă care preferă să nu-şi decline identitatea.
Dimitrie e convins că domnişoara Clara ar fi procedat la fel, dacă el ar fi fost preşedintele României,iar domnişoara Clara ar fi fost iubita lui. Doar că, domnişoara Clara şi-ar fi pus mai întîi un cîrlig de rufe pe nas şi o batistă pe gură, ca să nu-i mai sune şepeleagă vocea şi după aia ar fi sunat la Turcescu.
Pentru cine ţine cu preşedintele, Elena Udrea nu e ea.
Şi apoi, el e Dimitrie, iar domnişoara Clara naiba ştie unde e şi pe cine iubeşte.

MAI AMĂRÎT DECÎT ERAM

2009-11-07T18:23:00.002+02:00

M-am amărît mai rău decît sunt sîmbăta, c-aşa sunt eu sîmbăta, amărît, cînd l-am văzut pe Mircea ridicînd braţele a neputinţă. Că Mircea nu-i oarecine, e Poetul, e Revoluţionarul, e omul fără angoase şi omul cu umor mereu inedit, omul fără ranchiună, e, cum ar veni, esenţă de român d-ăla care primeşte loviturile destinului fără de patimă, zicînd asta e, sine ira et studio, cum ar zice prietenul lui, Tănase.
S-a nimerit să vină preşedintele în localitatea Cetate, unde poetul s-a făcut ţăran. Şi a ţinut un discurs incendiar, lacrimogen, că cum plîngea el cînd se ridica tricolorul pe catarg.
Iar Poetul, proprietar şi gazdă, s-a gîndit să-şi invite preşedintele la masă, c-aşa-i frumos la români. Şi a urcat pe scenă să-i facă invitaţia. Preşedintele, care se vede comandant suprem pe nava România şi-şi ţine ferm mîna pe cîrmă, nu i-a permis să vorbească. Dar nici nu l-a privit. De parcă nu era. Că, cică să vorbească la televizor!
Poetul a ridicat mîinile şi le-a lăsat să cadă pe lîngă corp, ca şi cînd i-ar fi fost tăiate.
"Răutatea condensată în 45 de kile de om", a conchis Dinescu, obişnuit cu cenzura.
Disperat tare, marinelul, de nu mai ştie de glumă.
Nasol de noi, dacă măscăriciul plînge.

CONFESIUNEA DOAMNEI CATRINA CĂTRE PRIETENA EI, TEODOSIA

2009-11-05T23:19:00.000+02:00

Mă rog dragă de Dimitrie ăsta al meu să se lase naibii de fumat că-i o groază de bani şi hrăpcheşte dimineaţa de sparge chiveta şi nu mai e-n stare să urce trei trepte fără să gîfîie ca oala minune ce să-i mai cer să fie şi el bun cu mine vorba aia ştii tu că seara cască gura la tîmpeniile alea de la televizor pîn-adoarme-n fotoliu de tre să-i dau io ciorapii jos şi să-l car în pat ce iniţiativă să mai aibă săracu a-mbătrînit şi el şi nici io nu mai am treij de ani da de l-ar ţine dumnezeu că el aduce bani în casă şi cînd văd factura la gaz îmi vine să-i dau factorului cu tigaia-n cap da ce vina are el buna cafea ce-i novabrasilia ce mi-am mai dorit să văd Brazilia asta că-i veselă şi are festivaluri da ce-am văzut eu în viaţa asta decît parchetu gresia şi rufele numa vorbe-n gura lu Dimitrie vraja mării-n dosu gării că mă duce-n Grecia, că Franţa, că Veneţia da după cununie s-a-nmuiat s-a luat cu una cu alta l-a apucat scrisu că cică are el ceva de spus omenirii că-i de datoria lui să lase în urmă o carte ceva important de parcă fără el omenirea s-ar duce dracului da ce a publicat ceva nimic da el tot dă seama după aia a venit şi Bartolomeu doamne că frumuşel mai era ca un înger de se oprea lumea pe stradă să-l scuipe de deochi şi-acu ce-a ajuns divorţat şi şomer da-i băiatu lui Dimitrie şi io nu-i pot zice nimic că sare să-şi apere odrasla şi tu mă-ntrebi dragă de orgasme că tu eşti tînără şi te mai bucuri la pat da io am şi uitat cum e da pe bune ia mai pune o linguriţă de zahăr că la diabet ha ha merge n-aş mai ajunge ziua de mîine că iar mă-ntreabă domnu Calapod de întreţinere .

N-AVEŢI UN FURAZOLIDON PENTRU DIMITRIE?

2009-11-04T18:39:00.001+02:00

N-are rost să vă răpesc timpul cu miile, poate zecile sau chiar sutele de mii de gînduri care-i treceau fulgerător prin minte lui Dimitrie mai ales acum cînd e oficial că din ianuarie o să ieşim cu bîtele pe strasse să facem rost de ceva haleu.
Ba că n-or să-i ajungă banii pentru ţigări, ba că porcii ăştia de politicieni n-au decît grija lor, ba că America iese din criză dar România, nu, ba că iar s-a luat Calapod de el c-a trîntit uşa de la intrare, ba că două frumoase tinere din Buzău care se drogau au fost violate în grup de un şofer de taxi, ba că alegerile vor fi cîştigate de cel mai mare mincinos.
Aşadar, depresiv cum e şi văzînd că nu primeşte nici un răspuns de la organizatorii concursului de scenarii, Dimitrie a mai scornit o poveste atît de vizuală, încît, dacă ar încăpea pe mîna unui regizor priceput, ar fi, fără îndoială, o capodoperă a genului.

TRAGE APA CA SĂ TRĂIEŞTI BINE
Uşa scorojită unui apartament de bloc.
Un bărbat cu tricou pe care scrie „Să trăiţi bine” o deschide prudent.
Se vede interiorul casei, pereţii igrasioşi, coşcoviţi, un cuier în care atîrnă haine, iar jos, pantofi ponosiţi şi o pereche de adidaşi rupţi în vîrf.
O voce stridentă de femeie se aude: Unde-ai umblat pînă la ora asta, jafule? Nu te mai satură dracu de bere! Copchii n-au ce mînca şi tu, în loc să-ţi cauţi ceva de lucru, stai la băut cu nenorocitu ăla de Traian!
Vedem faţa desfigurată de furie a unei femei de vreo 40 de ani, cu părul în dezordine, fără un dinte.
Bărbatul e calm, bolboroseşte ceva care se termină cu „şomer, femeie!”
Vedem din nou femeia, a cărei faţă se transformă (prin procedeul fade) în faţa lui Traian Băsescu.
Omul trece prin holul îngust şi întunecos, se vede iar tricoul cu „Să trăiţi bine!”. Intră în bucătărie, deschide frigiderul plin cu pînze de păianjen.
Merge spre baia insalubră, dar aude gălăgie într-o cameră. Cei doi copii, fata de 15 ani şi băiatul ceva mai mic, îşi dispută un tricou pe care scrie „Să trăiţi bine”. În planul secund, la televizor, Elena Udrea merge pe bicicletă. La deschiderea uşii, fata împrăştie cu un gest fumul de la ţigara pe care o ascunde la spate. Cînd îşi văd tatăl, amîndoi copii ţipă la el:
Fata: Mi-ai promis că-mi iei calculator şi că mă laşi la mare cu fetele!
Băiatul: Vreau mobil, vreau mobil! Toţi băieţii au mobil!
Şi, în cor: Mi-e foame! Mi-e foame!
În timp ce vorbesc, feţele copiilor se topesc, devenind doi Traian Băsescu.
Omul închide uşa violent şi se aude un schelălăit de cîine, apoi un mîrîit ameninţător. Îl vedem pe Grivei, cu ochii injectaţi de furie. Ochii lui seamănă cu ochii lui Băsescu. Pe măsură ce se face transfocarea inversă, fizionomia cîinelui seamănă din ce în ce mai mult, pînă la identificare cu faţa lui Traian Băsescu.
Omul intră în baie, îşi dă jos tricoul, ia o foarfecă şi decupează inscripţia „Să trăiţi bine”. O aruncă în closet şi trage apa. Bucata de pînză se învîrteşte în şuvoiul de apă şi dispare în canal.

PRIMA NEA

2009-11-03T22:35:00.002+02:00

Iaca prima zăpadă din iarna vrajbei noastre. De anul ăsta, 2009. Ieri se anunţa că va fi vreme bună, în încălzire. Totul e pe dos.
Let's die!

DIMITRIE PERSPICACIUL

2009-11-03T22:03:00.002+02:00

După cîte gînduri negre îi trec prin minte, nu-i de mirare că Dimitrie e un depresiv. Şi, cu toate astea, pentru cineva dinafară nu este nici o îndoială că Dimitrie şi-a propus să o ducă mai bine. Mai bine pentru el ar însemna să aibă bănuţi exact cît îi trebuie, nimic mai mult. Că el nu şi-a propus să moară bogat. Dar să trăiască decent, da. Ei, dacă ar cîştiga un Oscar pentru scenariu, clar că viaţa lui Dimitrie s-ar schimba radical. Tocmai de-aia, în fiecare zi cînd ajunge acasă, după ce serveşte bucatele ce i le-a pregătit doamna Catrina, (niciodată doamna Catrina n-ar pune sare în mîncare cît i-ar plăcea lui Dimitrie) Dimitrie se refugiază în camera din faţă unde are voie să fumeze şi se apucă de scris. Dumnezeu ştie ce aşterne pe hîrtie Dimitrie, dar este cert că odată şi-o dată, va cîştiga din scris ceea ce n-a avut toată viaţa lui.
În curînd, el va da umanităţii un nou scenariu de film. Uluitor. Bazat pe realităţi palpabile. Implicat profund în mentalitatea românului de rînd, mai exact cel care nu s-ar duce la vot fie că e prea frig, fie că are invitaţi, fie că i-a fătat vaca. Dar acum, la data la care ne referim, situaţia e a naibii de complicată. O să vă daţi seama de ce imediat, dacă o să vă reamintesc că gripa porcină îşi face de cap, leul a luat-o la vale, registrul comerţului a trecut la camera de comerţ, iar candidaţii la prezidenţiale se înjură reciproc, în loc să emită vreo idee care să-l motiveze pe Dimitrie să îmbrace şi el o geacă portocalie, sau roşie sau galbenă.
În timp ce noi dormim ca buştenii, Dimitrie decelează nopţi în şir ce e bine şi ce e rău pentru cetăţenii ţării. Analizează cum, unde şi cînd, dar mai ales de ce şi cui foloseşte această bătălie cotidiană, pe care fiecare dintre noi e nevoit s-o poarte, dacă vrea să supravieţuiască. Inclusiv domnişoara Clara care azi purta pantofiorii cu toc de 12 pentru a se deplasa la chioşcul din colţ ca să-şi cumpere două banane, după cum ea însăşi i-a declarat cînd cobora de la etajul doi.
Iar Dimitrie este convins că va cîştiga premiul pentru scenarii, fie şi doar pentru că e atît de perspicace încît a constatat că pantofiul cu toc de 12 face călcîiul rotund, glezna subţire şi piciorul mai lung.
Lucru care, pentru tînăra generaţie de după revoluţie, este total nesemnificativ.

VAI DI PULA NOASTRĂ

2009-11-02T19:37:00.005+02:00

Aflat în misiune ieri pe la patru după amiază, Dimitrie se scărpină prelung sub bască, imediat ce depăşi borna de intrare în Bacău. Pe de o parte, din sute de autobuze se revărsa o maree portocalie să-l aplaude pe Traian în faţă la Decebal. La Hotelul Decebal.
Pe de altă parte, Dimitrie nici nu ştia unde să se mai uite căci, unii lîngă alţii, umăr la umăr, ca într-o nouă Daciadă, de pe stîlpi, panouri, geamuri, ziduri, garduri, de peste tot, îl îndemnau la vot păcălitorii naţiei, cu gogoşile lor. De ce le e frică, nu scapă, Hai România, Învingem împreună, România bunului-simţ dar mai ales moacele zîmbăreţe ale catindaţilor îi provocau lui Dimitrie mîncărimi la epiderma calotei craniene şi nervi la interiorul capului. De-aia se scărpina, că era derutat. Atît de derutat de nici nu mai putea preciza care-o fi apocalipsa potrivită pentru ţărişoara lui dragă: gripa politică sau criza porcină?

MAI TARE CA CORNELIA

2009-10-30T23:35:00.006+02:00

Cînd dădu cu ochii de panou, Dimitrie se întoarse la cîrciumă. N-am cum scăpa, zise ca pentru sine.
Dimineaţă, doamna Catrina, cu flerul ei de femeie trecută prin viaţă, îi spusese: Sincronizează-te, boule, preia controlul.
Că de-aia ne merge rău. Dar el continua să se bărbierească, şi n-o luă în seamă. Abia aştepta să treacă ziua de muncă şi să radă cîteva beri.
După ce descifră textul de pe panoul lîngă care îşi elibera presiunea din vezică,, Dimitrie îşi dădu seama că nu mai avea scăpare. Fie doamna Catrina, fie Cornelia sau Omida, îl vor depista rapid că a tras la măsea şi că, în această situaţie, preluarea controlului şi sincronizarea rămîneau vise îndepărtate.

La dracu.
Toate femeile sunt puternice şi unice.

HOŢIE PE NET

2009-10-28T00:44:00.003+02:00

Se fură, fraţilor, se fură!
O fotografie pe care i-am făcut-o maestrului Gheorghe Dinică în casa lui din Bucureşti, în martie anul acesta cînd mi-a acordat o întrevedere, a fost publicată ilegal pe siturile:
http://www.cinemarx.ro/persoane/poze/Gheorghe-Dinica
www.cinemagia.ro/actori/gheorghe-dinica.
Imaginea a fost publicată în revista InfoCREDIDAM nr.10, aprilie 2009 şi pe blogul meu, ca ilustraţie la articolul Motanul lui Dinică.
Conform Legii 8 din 1996, fără a avea acordul autorului, publicarea unei imagini constituie infracţiune.
Săriţi, hoţii!

SFÎNTUL DUMITRU CONTEMPORANUL NOSTRU

2009-10-27T22:37:00.002+02:00

Dimitrie se trezi cu gîndul că e ziua lui, deoarece era Sfântul Dumitru. Sau Dimitrie. De fapt, zilele lui, deoarece, în România, aceşti sfinţi sunt onoraţi de către credincioşi timp de cinci zile. Ei, aşa da sărbătoare. În felul acesta, este suficient timp ca Dimitrie să primească zeci de telefoane şi de felicitări de la toată lumea care-l cunoaşte. Păi da. Moaştele tizului său sanctificat sunt pupate oral de zeci de mii de cetăţeni care fac cozi imense şi-şi sacrifică zile şi nopţi ca să ajungă la racla sfîntă şi să se închine. Dimitrie a văzut la televizor imensa dovadă de credinţă şi de veneraţie creştină a poporului simplu, român. Oameni cît vezi cu ochii, foşti muncitori şi ţărani, şomeri, babe duhovnicesc frumoase, tineri şi tinere plini de evlavie, ologi, ba chiar şi intelectuali cu diplomă, cu toţii alcătuiesc un cortegiu infinit de spirit la poarta patriarhiei, dornici să sărbătorească prin rugăciuni şi supuşenie faţă de sfînta învăţătură. Indiferent de clasa socială de care aparţin. Indiferent de culoare. Şi indiferent de sex. Dar, totuşi însă, politicienilor, fiind mai evlavioşi decît restul neamului care i-a ales, domnul prea fericit Daniel le-a creat un culoar special ca să nu stea la coadă la moaşte cu lumînărica în mînă.
Chiar şi Calapod, fost activist de partid, lipseşte de două zile de la asociaţie, fiind la coadă la sfînta raclă, încît doamna Catrina este exasperată că nu are cui plăti datoria la întreţinere. Dimitrie nu s-ar mira s-o vadă într-un reportaj de la faţa locului chiar pe domnişoara Clara care, între noi fie vorba, numai sfîntă nu e, acordînd un scurt interviu despre importanţa pupării moaştelor. De-aia şi urmăreşte Dimitrie cu mare atenţie programele de ştiri de la Realitatea, de departe cea mai profi televiziune din România.
Dincolo de toate acestea, Dimitrie este foarte de acord că această manifestare spontană de iubire făţă de pilda dumitrească este foarte folositoare ţării noastre, mai ales în această perioadă de criză. Şi înţelege că, fiind sfînt, Dumitru e alcătuit din moaşte pe care e bine să le pupi dacă vrei să ai noroc în viaţă.
Dar dacă mierleşte el, un om normal, şi, peste o mie de ani i se descoperă resturile, oasele alea vor fi tot moaşte? Dimitrie crede că nu, avînd în vedere că el n-a fost, nu este şi nici nu există perspectiva să fie, in vivo sau post mortem, sanctificat.
Problema lui Dimitrie e, în aceste zile de măreaţă sărbătoare, că nu poate, nicicum, să găsească singularul de la moaşte.

MOTANUL LUI DINICĂ PENTRU CEI CARE NU ŞTIU LIMBA ENGLEZĂ

2009-10-27T08:59:00.002+02:00

La 11 punct am sunat. S-a auzit bîz şi poc. Am împins uşa şi m-am trezit în marmura albă de pe hol. De sus s-a auzit vocea inconfundabilă a Maestrului: la unu, a zis. Băi, s-a luat aerul! Am păşit cu respiraţia tăiată pe fiecare treaptă. Cum să respiri altfel, cînd, pe Wikipedia, la Gheorghe Dinică, vezi peste 100 de filme în care a jucat, zeci de roluri în Teatru (cu literă mare, aşa se scrie cînd e vorba de genii) şi altele, nenumărate, în televiziune.
Mă aştepta pe hol, iar eu urcam încet, aplecat. Oxigenul se terminase şi, pînă să-mi strîngă mîna mai aveam de urcat un milion de trepte.
În fine, un om mărunţel, cu ochi iscoditori, cu un zîmbet cuceritor, cu mîini mici, nervoase, încîntat să vă cunosc, chestii, socoteli. M-am gîndit imediat că Dinică n-are amprente. Că este singurul om de pe planetă care n-are amprente la degete. Vocea lui lasă urme inconfundabile, de parcă-ar mesteca tot timpul zahăr. Şi zîmbetul lui lasă urme. Zîmbetul lui într-o dungă, neterminat, de parcă ar mai vrea să completeze cu o altă trăire, cu un alt sens. Mai profund decît ceea ce se vede din sclipirea caninului, aia pe care-am reţinut-o din rolurile de personaje negative. Şi ochii, cu luciri de oţel. La ce i-ar mai trebui amprente pentru identificare?
Maestrul a împlinit 75 de ani de Crăciunul trecut. Adică s-a născut de Crăciun, dar, cum primăriile erau închise, naşterea lui s-a declarat pe 1 ianuarie 1934. Tatăl lui, funcţionar la Poştă - pe vremea aceea, Poşta era o intituţie fundamentală, serioasă, nu ca acuma- , i-a destinat aceeaşi meserie. Ca băieţelul să aibă asigurată o bucată de pîine. Aşa că l-a dat la Liceul Comercial. Numai că, Gheorghe tot Gheorghe, s-a băgat la trupa de teatru de amatori a Poştei. Cică " m-am suit acolo, şi parcă eram pe scenă decînd lumea!"
Într-un spectacol, l-a văzut doamna Dina Cocea. I-a simţit vîna şi l-a chemat la Institut. Şi, de-acolo, dă-i scări de urcat.
Zice că a preferat mereu roluri de "răi" deoarece sunt mult mai complexe şi permit o desfăşurare mult mai liberă de mijloace de expresie din partea actorului. Personajele pozitive, junii primi, au, în reflectarea personajelor, traiectorii previzibile. N-ai nevoie de imaginaţie prea multă ca să-ţi dai seama că Făt Frumos o să-l răpună pe Zmeu. Adrenalina vine cînd vezi ce tertipuri, şmecherii, capcane pune la cale "răul", în încercarea lui de a domina lumea.
Îl ascult şi nu-mi vine să cred că răul întruchipat cu care ne-a obişnuit domnul Dinică este, în real, atît de jovial, de cald şi de comunicativ.
Are motan. Unul ciudat, care nu stă de vorbă cu "oamenii". Care, cînd îi vede, se cară la cotlonul lui. Are barbă albă şi smoc în coadă. E un motan artist. M-a studiat cînd am intrat, şi a şters-o. După vreo oră, cît a povestit Maestrul, l-am descoperit pe scaunul din faţa mesei, privindu-mă. Stătea şi se uita la mine. Sper că, în sinea lui, mă admira.
Doamna Georgeta Dinică s-a uimit: Uite la el! V-aţi împrietenit! Foarte rar se-ntîmplă să-i placă de musafiri necunoscuţi!
Mie cîinii îmi plac, fără rezerve. Calinele, mai puţin, dacă nu-s femei de oameni. Dar motanul ăsta e un amestec de tandreţe cu sălbăticie, de normal cu special, de ameninţare cu siguranţă.
O fi reîncarnarea anticipată a lui Gheorghe Dinică.

Fotografii: în casa lui Gheorghe Dinică, martie 2009

DINICÃ'S TOMCAT

2009-10-25T08:49:00.003+02:00

At 11:00 a.m. sharp I rang. I heard a bzz and a crack. I pushed the door open and I found myself on the white marble in the
lobby. From upstairs I heard the unique voice of the Master: the first floor, he said. It was like I ran out of air! I stepped trying
not to breathe, and climbed all steps. How could someone breathe, when, on Wikipedia, at Gheorghe Dinicã, one can see
over 100 films he played in, dozens of parts in Theatre (with capital letter, as it should be done when talking about geniuses)
and others, uncountable, in television. He was waiting for me in the hall, and I climbed slowly, bent down. The oxygen was
finished and I had a million steps to climb until I could shake hands with him.
Finally, a man of small stature, with inquiring eyes, a conquering smile, with small, anxious hands, It's a pleasure knowing
you, stuff like that. I immediately thought that Dinicã has no finger prints. That he is the only man on the planet with no finger
prints. His voice leaves unmistakable marks, as if he chewed sugar all the time. And his smile, it leaves marks, too. His smile,
like a strip, unfinished, as if he wanted to supplement it with another emotion, with another meaning. More profound than
what can be seen from the glitter of his canine, the glitter I can remember from his parts as negative character. And his eyes,
with steel flashings. Why would he need finger prints for identification?
He shakes my hand with unexpected warmth and he invites me into the house. The interior was furnished with a great artistic
taste; there were many paintings, many exotic objects. We study one another. I can watch him skimming, slightly amused,
through the pages with the few questions I had prepared for him. There is no need for you to give answers to all of them –
I
tell him and I can see him rising his eyebrows: Well, that's different, then, I was getting scared. I can see here something
about how many awards and distinctions I have received until now. I honestly don't know. But there are many of them. The
most important ones are from the Presidents of Romania. But they brought me no advantages, not even a tax deduction,
only the honor of having drunk a glass of champagne with all the heads of State since the 90s until now.
What should I say, my most important distinctions are the applauses and acknowledgements coming from my public.
Honestly, I don't want to be pathetic or make some gratuitous affirmations, but I am more impressed when people on the
street stop me to say hello, without even knowing them, rather than a cold, official paper, like this one. Well, I don't know the
name of the President I asked with respect about the advantages I would have from that decoration and do you know what
he said? He said that I would benefit from a General's funeral! That's a joke! But has it not occurred to anyone until now that I
must buy an extra piece of furniture to store all these decorations inside? I'm lucky that we are used to all kinds of jokes,
even if they are sad ones…
I am trying to change the expression of disappointment easy to read on the actor's face:
- At least from this point of view, our CREDIDAM is a bit more generous…
- There is no term of comparison! From CREDIDAM, you can feel that your work is repaid. There is substance entering your
account. You can feel that there is someone, out there, who thinks of you like to an individual who sweats working for a living,
not like to a petty servant, without wanting to know if he has money to buy food or to pay his taxes.
The Master turned 75 years old last Christmas. Meaning he was born on Christmas Day, in Giuleºti, but, because the Town
Hall was closed for holiday, his birth was declared on January 1st 1934. His father, mail clerk-at that time, the Post Office was
a fundamental, serious institution, not like it is today-, made him practice the same profession. For his little boy to have his
bread assured. So he enrolled him at the Commercial High School. Only that, Gheorghe is Gheorghe, and so, he enrolled in
the Post Office's amateur theatre troop. “ I went there and it seemed to have been on stage for as long as I could remember!”
During a show, he was seen by Dina Cocea. She felt his talent and she called him at the Institute. And, from there on, he
hasn't stopped performing: Children and Youth Theatre, Small Theatre, Comedy Theatre, Municipal Theatre, “ Bulandra”
Theatre, National Theatre, Our Theatre, “ Odeon” Theatre, dozens and dozens of parts on stage and in television, almost one
hundred characters in the Romanian film history. Ciulei, Pintilie, Esrig, Penciulescu, all the great directors were posted on the
billboards of shows Gheorghe Dinicã performed in. Throughout his career, he was inseparable from Marin Moraru, who is a
very good friend of his and with whom he shares even now the success of great serials they perform in.
He has never wanted another profession. He has always wanted to be an actor, to create characters. But he also tried his
talent with music, “ he loved during the nights, and during the days…” He says that he has always preferred the negative
parts, the parts of “ bad guys”, because they are much more complex and they allow a much freer development of the actor's
means of expression. The positive characters, the knights, have predictable trajectories. One doesn't need a rich imagination
to realize that Prince Charming will defeat the Dragon. On the contrary, the adrenaline is borne when you see the schemes,
the traps placed by the “ evil guy”, in his attempt to impose himself and to dominate the world. I couldn't say that there has
been a part that I loved the most, that I identified myself with. He had the same dosage of passion for all his characters, no
matter if they were criminals or captain of the gipsy band in “ Inimã de þigancã”, he now performs. And who is not an evil
character, but, on the contrary, is a wise and extremely human individual.
I listen to him and I think that the evil embodied by Mr. Dinicã, with which we have accustomed, is, in reality, so jovial, so
warm and communicative.
He has a tomcat. A weird one, which doesn't talk to “ people”. Who, when it sees them, withdraws in its corner. It has a white
beard and a flock at the tip of its tail. It's an artist tomcat. It studied me when I came in and it disappeared. After about an
hour, during which time the Master told his stories, I discovered it on the chair in front of the table, watching me. It staid there
and watched me. I hope that, in its heart, he was admiring me. Mrs. Georgeta Dincã was amazed: Look at it! You have made
friends with one another! It is very rare that it likes unknown guests! I like dogs, without reserves. Caline, less, it they are not
human females. But this tomcat is a mixture of tenderness and wildness, of regular and special, of threat and safety.
He must be the anticipated reincarnation of Gheorghe Dinicã.

DITIRAMBA DOAMNEI CATRINA

2009-10-24T23:02:00.002+03:00

Iar te pişi prin ochi Dimitrie iar ţi-e milă de tine ce-ţi lipseşte băiete ţi-am făcut ceai de gălbenele ţi-am pus ciorapii spălaţi în sertar ai un acoperiş un pat ai job pleci cînd vrei vii cînd vrei ai făcut tot ce-ai vrut în viaţă m-ai obligat să fac avortez de trei ori egoist împuţit ce eşti poate că ăia din canal or fi fost mai deştepţi decît Bartolomeu ăsta care ne face numai belele da tu erai mereu plictisit de tine şi-mi ziceai că nu e vremea că se ne mai întremăm şi noi poate moare animalul de Ceauşescu şi-apucăm şi noi alte vremuri să dăm înainte că şi cum ţi se năzărea să pui mobilă nouă în living că tu credeai că paradisul nu costă nimic dar noi n-aveam bani şi te-apuca smiorcăiala da la mine nu te gîndeai că n-am dat pe la coafor de juma de an şi nici de cafea nu erau bani dar te dădeai atins de problemă şi te băgai în baie şi te smiorcăiai că ce săraci suntem şi în ce sistem de căcat trăim da eu ştim că erai cu gîndul la pizdele tale pînă te plictiseai de tine şi te urai de-ţi venea să te tot duci dracului nici acu nu pricep de ce mai eşti pe-aici iar te-ai plictisit de tine iar te urăşti băuşi ceva precis că dăduşi fuga la nonstop şi făcuşi praf ultimii bani pe votcă nenorocitule pe care-o băuşi în casa scării la întuneric că boul de Calapod nu-i capabil să pună becuri pe hol dar pe tine te-a durut vreodată-n cur de ceva tot visai că ţi se cuvine paradisul da ce făceai tu ca să ţi se dăruiască paradisul nu te-ntrebai şi nici de ce zice lumea despre familia asta de care mi-e jenă nu-ţi păsa Dimitrie din ce generaţie suntem noi de ai caracterul ăsta aşa de infect că numai de tine îţi pasă şi te mai miri că nu mai ai prieteni că numai ăia care au de dat ceva au prieteni da tu ce ai de dat deşteptule egoismul tău şi chiar de-ai avea şi altceva tot n-ai da Dimitrie nu mai trece nici un tramvai prin staţia asta în care aştepţi tu să se ivească ceva şi să-ţi peticească neputinţa să-ţi plătească ţie intrarea în paradis poate în paradisul boilor că de-aia-i sistemul defect că conţine nemernici ca tine Dimitrie şi oricum ar fi nu-i deloc ieftin paradisul

DIMITRIE VIZITATORUL

2009-10-23T20:27:00.002+03:00

Dimitrie era din ce în ce mai deprimat din pricina singurătăţii. Îl apăsa singurătatea asta ca dracu, chiar dacă acum îl vedea ceva mai des pe Bartolomeu care, rămas fără job, venea de trei ori pe zi să înfulece ca spartu produsele comestibile din casă. Dimitrie nu punea la socoteală nici prezenţa doamnei Catrina care-i spăla cămăşile şi i le călca, îi povestea cum s-a căcat Cuchi fix pe covorul din living, sau cum a-njurat-o domnul Calapod pe nevastă-sa că s-au stricat merele în debara. Dimitrie înţelesese de mult că doamna Catrina nu putea să facă mai mult ca să-i alunge sentimentul ăsta de căcat, malul de siecle, solitudinea. Chiar şi dacă o întîlnea pe domnişoara Clara pe palier, Dimitrie tot singur se simţea, cu preponderenţă cînd fiinţa în cauză îşi punea fustiţa aia roz mulată pe cur şi-şi ţuguia buzele într-o „bună dimineaţa” şoptită. Scroafa naibii.
Ehei, altădată, Dimitrie nu făcea faţă prietenilor care să îngrămădeau să-l invite la o cafea, la un grătărel, la un şpriţ, la un meci de văzut dimpreună la teve. S-au dus vremurile alea pe copcă.
Păi da. Cum bătea el, în calitate de invitat, cioccioc la uşile amicilor şi striga, s-audă tot blocul: Băi, Cornele (de exemplu) ce dracu nu eşti în stare să repari o sonerie? Inginerule!!!Şi, după aia: băi, da ce-ai albit! Şi de unde ai burta asta?
Venea şi nevasta gazdă. Doamna Catrina îi înmîna buchetul de flori. Dimitrie făcea prima glumă: Ei, ce ziceţi de flori? Parcă-s verze! Apoi se pupau care cu care. Dimitrie : Se vede că vă merge bine! Iote ce te-ai îngrăşat! Mai ai niţel şi baţi suta de kile! Da să ştii că bluză verde cu eşarfă albastră, e cam ţigăneşte. Bravo, v-aţi tras mobilă nouă!? Faină, mişto, da păcat că-i de-asta din PAL. Asta ţine pînă mori, dacă nu trăieşti mult! Băi io n-aş ţine bibelouri de-astea prin casă, nici să mă-mpuşti! Nu, Catrino? Şi ar trebui să le mai ştergeţi de praf. Ooo, ce de-a mai cărţi! Se cunoaşte că am intrat într-o casă de intelectuali! Hai că pun pariu că n-aţi citit nici zece la sută. Ce-nseamnă bă tempus edax rerum?
Cînd se aşezau la masă, ce făcea Dimitrie? Lua fiecare tacîm şi-l ştergea cu colţul feţei de masă. Ridica paharul gol în lumina lustrei, strîmba din nas şi-l freca cinci minute cu şerveţelul. Bun vin ai, da rar îl dai, zicea Dimitrie, în loc de toast.
Venea haleul. Friptana. Dimitrie mîrîia: Aţi cam ars friptura asta, dar nu-i rea. Păcat de carne!
Prea subţire. Prea uscată. Prea sărată. Prea arsă. Ia uite cît mi-a pus! Parc-aş fi spart! Arăt eu a spart? Păi eu nu mănînc niciodată seara, da acum, na, fac o excepţie.
Dimitrie vorbea cu gura. Şi spunea cu gura ce vedea. Tot cu gura, băga în el.
După asta, desertul. Tu ai făcut tortul ăsta? Bun, dar prea dulce,( prea acru) prea de căcat. Mai bine-l cumpărai de la Billa, că au şi cu ciocolată. Mie cu ciocolată îmi place.
Cafea? De care? Porcărie de-asta de Robusta? Mai bine nu, dacă n-aveţi Jacobs.
Tot aşa cîrcotaş era Dimitrie şi cînd începeau discuţiile despre politică şi despre ce dracu s-o alege de ţărişoara noastră. Pe cine să votezi? Băsescu? Un derbedeu. Vadim? Un nebun. Oprescu? Un şmecheraş. Geoană? Un neisprăvit. Antonescu? Un puţoi.
Mai e vreunul? Nu contează.
Oricum, nu contează. Şi, chiar dacă ar conta, Dimitrie tot n-ar putea să-şi explice de ce dracu se simte atîta de singur.

DIMITRIE IN RÎNDUL LUMII

2009-10-22T23:20:00.004+03:00

De cînd, în urmă cu vreo două luni, îl chemase şeful şi îi dăduse telefonul mobil, Dimitrie se schimbase fără să simtă. Îi răsunau şi acu în minte cuvintele: Na bă Dimitrie, ia d-acilea, intră şi tu în rîndu lumii. Vezi că ai cinci euro de vorbit. Ce faci peste, se reţine din salariu.
Ca să respecte dispoziţia de a intra în rîndul lumii, Dimitrie amînă vreo şase inspecţii teritoriale care erau urgente, pentru ca să desluşească sensul butoanelor şi semnificaţia indicaţiilor de pe display. Adică, ce-i aia inbox, send, erase şi toate celelalte. Greu, al dracului de greu. Dar Dimitrie nu era un prost.
Apoi băgă în memoria telefonului toate cele peste 120 de numere de le avea scrise în agendă, ca orice funcţionar ordonat. Operaţiunea asta îi mai luă două zile. Total, lui Dimitrie îi trebui o săptămînă de lucru, sperînd că şeful o să-i mărească salariul, ca să intre şi el în rîndul lumii.
Apoi epuiză în cam o oră impulsurile repartizate, sunîndu-i pe cei mai apropiaţi ca să le comunice că are mobil. Bartolomeu, fii-su, nu fu prea impresionat şi-i ceru cu această ocazie ceva bani, vreo cinci milioane pentru o amendă. Domnul Calapod, şeful de scară, îi aminti că era cu două luni restant la întreţinere. Iar domnişoara Clara, aia cu nasu pe sus, pur şi simplu nu-i răspunse la apelul lui plin de curtoazie. Totuşi, Dimitrie avea un sentiment de satisfacţie: acuşi o să audă sunetul de clopoţel suav şi el o să răspundă calm, cu vocea aia din reclame: Da, vă rog, cine-i la telefon?

Dar zilele, lunile, anii, treceau, şi mobilul lui Dimtrie nu suna nici să-l pici cu ceară. Decît, poate din greşeală.
Cu timpul, Dimitrie realiză şi mai bine că mobilul e o mare catastrofă căci îl trezeau din somn diferite persoane ca să-i ceară piţe, taxiuri sau piţipoance. Ba, pe la ora patru, într-o noapte, o vacă voia să ştie dacă iubitul ei, un oarecare Vasy, cu y, dispărut de vreo lună, nu-i cumva la morgă.
De asemenea, doamna Catrina îl enerva rău de tot cînd îl suna de pe telefonul de acasă (pe care tot el îl plătea!) ca să-i amintească să ia ceapă sau pîine. Dar niciodată nu-l întreba ce mai face. Şi mai era şi criza, ştiţi despre ce vorbesc.
Normal că după aceste experienţe, Dimitri ura micuţul monstru care-l unea cu universul şi-l punea în rîndul lumii. L-ar fi trîntit de pămînt să se facă ţăndări, dacă nu l-ar fi avut pe inventar. Şi dacă n-ar fi fost afurisita de speranţă că acuş-acuş o să-l sune cineva să-l întrebe de sănătate.
După ce medită, în drum spre Orşova, la toate acestea, Dimitrie constată că mai are doar două ţigări şi că efectiv n-are nici un rost să mai pună la inimă. Chiar dacă avea şi mobil, şi diurnă, şi asigurare de viaţă, şi Bartolomeu, şi ţigări, era clar că, mai devreme sau mai tîrziu, o să ne ia dracu pe toţi.
Cel mai tare însă îl durea concluzia că, a fi în rînd cu lumea, înseamnă atunci cînd nu-ţi sună telefonul.

DIMITRIE SCENARISTUL

2009-10-18T22:28:00.006+03:00

Nu prea-l futea grija pe Dimitrie de politică. Avea el problemele lui pe care dumneavoastră nu le cunoaşteţi decît într-o foarte mică măsură.
De aproape douăzeci de ani, indivizii care făceau politică îl convinseseră că el îi depăşeşte cu mult ca inteligenţă, că e mai cinstit decît săracul de Iliescu, mai intelectual decît docentul de Constantinescu şi mult mai de lume decît şpriţangiul de Băsescu. Dimitrie refuza să se compare cu de-alde Hrebe, Becali, sau Vadim, ca să nu mai vorbim că femeile politician ar fi trebuit, după opinia sa, să treacă urgentamente la cratiţă. DE fapt, în sinea lui, Dimitrie era convins că Udrea, Riţi, Roberta, sau alte pupeze de gen, sunt mult mai bune la pat, decît la învîrtit politichia. Cum vedem, Dimitrie avea multe motive să nu mai asculte ştirile despre acest domeniu.
Cum însă, repet, viaţa e plină de surprize, într-o bună zi, doamna Catrina îi înveli sendvişul într-un ziar. Şi cum muşca Dimitrie din fleica dintre cele două felii de pîine în trenul care-l purta spre Băicoi, în delegaţie, Dimitrie citi anunţul care invita pe oricine să participe la un concurs de scenarii. Cîştigătorul primea 5oo de euro, plus drepturi conexe.
Cum se instală în camera rezervată la pensiune, undeva la marginea Băicoiului, pe Dimitrie îl apucă brusc cheful să cîştige ăia cinci sute de euroi. Aşa că, uitînd datoria faţă de instituţie şi faţă de societate (care-i plăteau cheltuielile de deplasare, Dimitrie hotărî să-şi depăşească condiţia prezentului şi se puse pe scris.
Pe dosul proceseleor verbale pe care ar fi trebuit să consemneze contravenţii, el aşternu scenariul denumit CATASTROFA:

Interiorul unei cabine de locomotivă diesel electrice. Manete, butoane, cadrane. Zgomot specific de tren în mers. De o ramă de geam atîrnă un aparat de radio cu tranzistori din care se aude muzică. Mecanicul desface cu un briceag o cutie de pateu. Şi fluieră începutul cîntecului „Lasă-ne, lasă-ne”.
Salonul unui vagon de călători. E cald şi e jeg. Mamă cu doi copii neastîmpăraţi de 5-6 ani. Un ochelarist cu laptop, se chinuieşte să prindă semnal. Un bărbat între două vîrste, sforăie într-o poziţie imposibilă, cu o sticlă de „Rachiu de Jieni” lîngă el. O gîscă şi două găini stau înghesuite într-un paner. O piţipoancă vorbeşte la telefon, rozîndu-şi o unghie roşie decorată cu cristale Swarovski false.
Panoramare de-a lungul căii ferate. Mult înaintea trenului, un individ în blugi şi cămaşă cadrilată desface cu o cheie buloanele care ţin şina pe traverse. Buloanele se lasă desfăcute cu greu. Omul e transpirat, priveşte deseori în jur, atent să nu-l surprindă cineva. Atunci îl recunoaştem pe Traian Băsescu.
În depărtare, trenul se iveşte dintr-o curbă. Pe unul din vagoane scrie „ROMÂNIA EXPRES”.
Mecanicul, nebărbierit, termină de mîncat şi aruncă pe geam cutia de pateu. Cutia se rostogoleşte pe calea ferată paralelă. Mecanicul începe să fluiere distrat, privind în zare.
Acul vitezometrului arată 120 Km pe oră.
Mecanicul încetează brusc să mai fluiere şi pe faţa lui se întipăreşte o e expresie de groază. La doar o sută de metri, şina este întreruptă. Trage violent de manete, acţionează sirena, frînele scîrţîie, dar catastrofa nu mai poate fi evitată. Trenul deraiază.
Vagoanele se rostogolesc pe terasament.
În vagonul de călători se produce învălmăşeală. Cad bagajele, copii urlă, laptopul alunecă pe culoar şi se izbeşte de panerul cu păsări, pitzipoanca ajunge într-un tufiş unde continuă să vorbească la telefon: Lasă-ne, lasă-ne.
Şpriţangiul, mecanicul, omul cu laptop, bătrîna cu păsările, mama copiilor şi copiii, cu hainele în dezordine, murdari, plini de vînătăi, cîntă cu jale: Lasă-ne, lasă-ne.
În spatele lor, pe un vagon răsturnat, se vede inscripţia colorată: ROMÂNIA EXPRES.
Băsescu fuge printr-un lan de porumb, gîfîind, privind din cînd în cînd înapoi, în vreme ce corul călătorilor se aude din ce în ce mai puternic: Lasă-ne, lasă-ne!

DIMITRIE ŞI MOARTEA

2009-10-17T23:59:00.001+03:00

Din cînd în cînd, dar în ultima vreme cam odată la două zile, lui Dimitrie i se făcea de moarte. Îi venea, adică, aşa un dor să se ascundă într-o gaură unde să nu-l poată găsi nimeni, sau să dispară, pur şi simplu, într-o depărtare din care să nu se mai întoarcă. Într-o gaură, par example.
Dimitrie ştia exact cînd urma să înceapă starea asta nenorocită, deoarece, înainte să-i vină să moară, mereu îi creştea un nod mare în gît şi, pe nepusă masă, începea să curgă din ochiul stîng mai ales un şuvoi de lacrimi pe care nu şi-l putea opri.
Două erau situaţiile în care lui Dimitrie i se întîmpla să-şi dorească moartea şi, în consecinţă, începea să plîngă, uneori cu sughiţuri, alteori fără.
Prima, cînd îşi amintea că, a mia oară cînd o întîlni pe palier, domnişoara Clara abia îi răspunsese la săru-mîna. Cu un ton rece, sau acru, sau cum vreţi să-i spuneţi, oricum, vădit lucru, fără nici o plăcere şi fără să-l privească. Ca şi cînd ar fi trecut pe lîngă un perete mîzgălit de grafitti porcoase. Sau pe lîngă un caca de cîine.
Apoi, a doua situaţie în care Dimitrie simţea că-i vine starea aia în care-şi dorea să fie frunză sau cîrnat, sau insectă, sau orice altceva, numai om nu, era cînd se nimerea să se vadă în oglindă. Asta i se întîmpla, din păcate, destul de des, căci era nevoit să-şi vadă mutra oridecîteori se bărbierea. Dimitrie folosea pentru acţiunea de îndepărtare a părului de pe obraz verbul a bărbieri şi nu verbul a rade, pentru că, mai demult, auzise pe cineva spunînd că numai căcaţii se rad. Cu toate astea, chiar aşa se simţea, ca un căcat.
Deci aceste două situaţii declanşau lacrimile în ochii lui Dimitrie.

Dar va veni şi ziua aia cînd Dimitrie, sentimentaloid cum e, să bată cu pumnu-n masă şi să facă ţăndări sticla aia de Stalinskaia de două kile pe care-o urăşte.
Pentru că e prea plină.

DIMITRIE ÎL ACUZĂ PE BĂSESCU DE PLAGIAT!!!

2009-10-11T19:06:00.003+03:00

Dimitrie iubea poezia încă din copilărie. Cînd avea cam doisprezece ani şi visa să se facă marinar să colinde mările lumii şi să aducă blugani, cafea şi kentane, Dimitrie compusese o poezie. Era dedicată Zilei Internaţionale a Femeii, 8 Martie. A lucrat la ea cam vreo două săptămîni, căci era greu să-l detronezi pe poetul clasei, pe Traian. Cu această poezie, părinţii lui Dimitrie, muncitori fruntaşi în întrecerea socialistă la fabrica de încălţăminte care acum se transformase într-un mall, s-au mîndrit foarte tare la vremea respectivă şi, ca să fim drepţi, chiar şi acum o recită de Crăciun şi de Paşti, cînd au musafiri. Ca să vadă ei ce băiat extraordinar au, ce om cu suflet ales şi ce talentat era încă de cînd era mic.
Dimitrie, în schimb, luase şi premiul întîi la festivalul „Cîntarea României şi mai avea şi acum tinicheaua galbenă de aluminiu pe care o ţinea în sertarul lui secret, lîngă şuviţa blondă din părul primei iubite, sub clasorul cu timbre străine.
Dar iată capodopera care l-a consacrat şi datorită căreia a simţit că viitorul este luminos, cum zicea Tovarăşul, ca al întregii omeniri, mai ales că, în vacanţa de vară, urma să plece în tabără la Năvodari, în calitate de pionier şi poet fruntaş :

Titlul: MAMA MEA IUBITĂ

Mama mea iubită cu ochi de cleştar,
Care face totul să nu-mi fie amar
Şi mă pregăteşte să fiu marinar,
Mi-a luat o caschetă cu pamblici în dar.

Cînd mă voi întoarce eu de pe mare
Voi aştepta ţărmul cu înfiorare
Fiindcă acolo-i mama, mama mea iubită
Cît am fost plecat fu nefericită.

Şi-am să-i strig din proră înfruntînd furtuna
Mamaaa tu eşti soarele şi luna!
Tu mai învăţat să mănînc alviţa
Iar ca preşedinte să îmi tund şuviţa.

Numai cînd vaporul nostru ancoră,
Primii o veste proastă de la a mea soră.
Mama noastră scumpă brusc a decedat
Cu ceva probleme la ficat.

O ce jale mare, ce poştaş infam
Care îmi aduse telegrama ca pe un firman.
Coborîi pe dană, ameţit de veste
Căci nu puteam a crede asemenea poveste.

Lacrimi curgea din ochii-mi înceţoşati de dor
Şi valurile mării mă-ndemna să mor
Să mă arunc în ele hrană pentru rechini
Decît s-o ştiu pe mama sub rădăcini de crini.

Acum văd iar chipul mamei fericit.
Căci a plecat in Cer, spre cimitir,
Că să aşeze în ţărîna proaspăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi ş-un sărut.

Poezia mai avea zece strofe, dar Dimitrie nu şi le mai amintea, era prea mult de atunci. Dar ţinea minte bicicleta Pegas, cu cadru roşu, pe care ai lui i-o dăruiseră cînd revista pentru pionieri şi şcolari „Cutezătorii” i-a publicat capodopera. Şi, în consecinţă, a luat şi medalia la Cîntarea României.

Acum, iacă însă că Dimitrie avea o nouă problemă. Colegul lui Traian de la Şcoala 19, ajuns între timp marinar şi şef peste întreaga ţară, a făcut publică o poezie din tinereţea lui. Care cam seamănă cu a lui Dimitrie. Mai ales ultima strofă, e chiar aidoma.

Strofa Preşedintelui e aşa:

Să vezi iar chipul mamei fericit.
Şi ai plecat în Cer, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărîna proaspăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi ş-un sărut.

Iar Dimitrie nu prea ştie care-i treaba cu dreptul de autor.

DIMITRIE DISTILATORUL

2009-10-10T22:52:00.005+03:00

Dimitrie recunoştea în sine faptul că-i plăcea să aibă ceva de băut în casă. Nu pentru că l-ar fi obligat cineva, sau c-ar fi fost alcoolic. Ferească Dumnezeu. Pur şi simplu, realitatea era asta: un păhărel după o zi de muncă, îi făcea bine. Acum, după scumpirile în lanţ, după deprecierea a naibii de accentuată a leului şi după mărirea accizelor, o sticlă de stalinskaia ajunsese de-a dreptul inaccesibilă pentru Dimitrie care, cum spuneam, nici măcar nu era alcoolic, dar îi plăcea să tragă un păhărel seara, înainte de culcare. Era convins că tăria îl face să viseze şi că visele îi provocau anumite idei de care se folosea el a doua zi.
Într-unul din aceste vise, mai demult, îi apăruse manelistul ăla cu gura strîmbă, Salam, care-i cînta la ureche, în timp ce el, adică Dimtrie, o mîngîia pe domnişoara Clara. Aia cu nasul pe sus. Versurile cîntecului din vis erau cam aşa:

Mi-am făcut distilerie
Şi mă doare-n pălărie
Fac ţuică tare din boască
Şi mă doare drept la bască.
OOO, viaţa mea
Că tare-i bună ţuica.

Iubesc pe Cremona mea
Îi dau ţuică ca să bea,
Mă iubeşte şi mă vrea
Fiindcă îi place ţuica
Şi-mi mai dă şi altceva
OOO, viaţa mea.

Ţuica mea din mere pere
Duşmanii noştri să piere
Că n-are distilerie
Cremona-mi dă pup numai mie.
Fiindcă am distilerie
OOO fiindcă am distilerie.

Şi fac ţuică din borhot
Şi v-o dau la toţi în bot.

Nu se ştie cum de reţinuse Dimitrie acest cîntec care-i venea în minte oridecîteori o se întîlnea pe scara blocului cu domnişoara Clara. Cert e că, alaltăieri, observînd că aproape toţi banii lui de buzunar se duseseră pe factura la gaze, se decise să-şi facă singur alcoolul care să-l stimuleze. Mai avea doar vreo două sute de mii. Vechi. Ori îşi lua ţigări, ori o votcuţă. Şi-atunci, îi veni ideea.
Numai ce cumpără de la tarabele din piaţă un kil de portocale şi unul de banane. Profită că doamna Catrina era la maică-sa, chipurile s-o ajute că tocmai avea o criză de amnezie, şi tocănă fructele mărunt-mărunt pe fundul de lemn. O să iasă o ţuică exotică, poate chiar whisky, spera Dimitrie. Oricum, o băutură cu aromă specială.
Scoase din debara oala minune aia mare, pe care o primiseră cadou de botezul lui Bartolomeu, adăugă vreo doi-trei litri de apă şi tot zahărul pentru cafea din borcan. Deşi era să rămînă corigent la chimie, ca-ntr-o minune îşi aminti procesul de distilare. Căci despre distilare e vorba cînd vrei să produci alcool. Altfel nu se poate. Păi, ca să distilezi, trebuie să fierbi ceva organic iar aburul fierbinte să întîlnească un mediu cu temperatură mai scăzută şi să se transforme în lichid, nu? Ba da. Cică pe vremuri, ruşii făceau votcă din pufoaice pe care le îmbibau cu fecale. Substanţă organică. Le puneau la fiert, şi ieşea un trăscău pe cinste. Bine, vremurile alea s-au dus, nu mai sunt nici pufoaice şi nici closete în care să le îmbibi cu substanţă organică. Acu, avem slavă domnului portocale, banane, oale minune. E altceva.
Cu şurubelniţa în cruce – căci, gospodar fiind, Dimitrie se dotase şi cu o asemenea ustensilă - desfăcu furtunul de la maşina de spălat rufe, îl ataşă la orificiul oalei-minune şi-l afundă în chiuvetă. O să dea drumul la apă şi aburul se va transforma în lichid de 30-40 de grade.
Cum făcea de fiecare dată cînd îşi dovedea şieşi cît de inteligent e,(un moment în care Dimitrie ar fi fost extrem de fericit dacă domnişoara Clara ar fi fost în preajmă) Dimitrie se frecă la nas. OK. Iaca ce economie. Vreo trei-patru kile de ţuică exotică la preţ de nimic, asta da afacere.
Strînse bine şurubul care etanşa oala – asta era o condiţie obligatorie: sistemul de distilare trebuie să fie perfect etanş. Verifică încă odată branşamentul furtunului, care, de asemenea trebuia să fie extrem de etanş (cu sîrmele astea nu poţi fi niciodată sigur) şi aprinse aragazul..

Peste oraş se lăsase noaptea cînd doamna Catrina reveni la domiciliul conjugal. V-am spus că era plecată la maică-sa, suferindă de amnezie.Se miră că nu mai puţea de la ghenă, în schimb holul blocului era învăluit într-o mireasmă exotică. Nu-şi bătu capul prea mult, deoarece intră direct în baie. Avea o presiune încă din staţia de autobuz. De acolo auzi bubuitura, dar se gîndi că sunt artificiile de la Zilele Bacăului. Doamna Catrina nu-şi bătu capul nici cu asta, era obişnuită cu sărbătorile astea care parcă nu se mai terminau, aşa că se culcă fără să observe absenţa consortului din patul conjugal. Adormi instantaneu. Abia a doua zi constată că degeaba pusese detergent în maşina de spălat, pentru ciorapii şi chiloţii lui Dimitrie. Apă canci. Adică apa curgea şi la chiuvetă şi la baie şi la veceu, dar în maşină, not. Deşi tot blocul mirosea a portocale, nici guvernul nu mai avea mult, de vreme ce liberalii depuseseră moţiune de cenzură.
Era însă prea tîrziu ca să mai poată repara ceva. Dimitrie plecase în delegaţie. Iar mobilul lui era descărcat.

DIMITRIE ŞI CUTREMURUL

2009-10-10T17:39:00.003+03:00

Cînd începu să se clatine blocul, Dimitrie tocmai sorbea cafea în ceaşca lui preferată pe care scria cu verde: BEA ŞI TE ÎNCĂLZEŞTE! Scria cu majuscule, după cum vedeţi. Tot cu majuscule scria şi pe bulina roşie bătută în cuie pe bloc: CLĂDIRE EXPERTIZATĂ ŞI EVALUATĂ LA GRADUL I SEISMIC.

Cafeaua o luă razna, pe lîngă gură şi se împrăştie cine ştie unde. Bibelourile din vitrină începură să zdrăngănească, iar doamna Catrina începu să ţipe ca o apucată.

Dimitrie, însă, îşi păstră calmul.

El ştia că seismologii români avertizaseră că, în 2-3 ani, putem să ne aşteptăm ca pămîntul să ne zgîlţîie puternic. Şi-acum, na! Veni beleaua. Numai de-ar fi pînă-n gradul trei pe scara Richter. Ca proprietar, Dimitrie fusese înştiinţat printr-o adresă semnată chiar de către primar că locuieşte într-un bloc cam firav, şi, în plus, vedea zilnic şi bulina roşie de pe faţada blocului. Ei bine, afurisita aia de bulină scăzuse preţul apartamentului cam cu vreo patruzeci la sută, de nu-şi mai lua nici o garsonieră dacă l-ar fi vîndut. Apartament cu trei camere şi două ditamai balcoanele! Dar, întocmai ca şi ceilalţi locatari, lui Dimitrie nici prin cap nu-i trecuse să ia vreo iniţiativă. La urma urmei era treaba lui Calapod, că de-aia-l aleseseră şef de scară. Numai să nu ceară bani, că se ştie, reabilitarea asta înseamnă parale la greu.

Pe de altă parte, în timp ce se ruga să nu-i cadă-n cap geamantanul ăla plin cu obiecte de aramă de pe dulap, Dimitrie îşi aminti fulgerător că în Italia, seismul de 6,3 grade pe scara Richter, care a lovit pe 6 aprilie provincia Abruzzo, a ucis peste 230 de persoane şi a rănit circa 15.000. De fapt, nu sînt victimele catastrofei naturale, ci ale clădirilor care le-au strivit. O grămadă de macaranari morţi, bine că nu era şi el pe-acolo. Cum, la etajul şapte, clătinătura era destul de puternică, Dimitrie nu putu să-şi aprindă, aşa cum obişnuia la cafea, ţigara de dimineaţă. Ştiţi, aceea care provoacă diureză.

Era ora şapte şi patru minute, ora menţionată oficial şi în comunicatul de presă pe care avea să-l producă Institutul National de Seismologie.

Blocul E 5 era un bloc făcut după 77, adică, normal, trebuia să reziste şi la un cutremur de 8 grade. Dar ce te faci cu proaste ca domnişoara Clara care şi-a dărîmat un perete ca să aibă living american cu bucătăria la vedere, sau cu însuşi Calapod care şi-a mărit dormitorul prin demolarea zidului de la balcon?

În faţa acestei realităţi zdruncinătoare, realizînd că, oricum nu poate face mare lucru, Dimitrie dădu ceva mai amplu din cap de la dreapta la stînga, pe direcţia undei de şoc şi, privind-o acuzator drept în ochi pe doamna Catrina care nu se mai oprea din urlat, spuse simplu, ţuguindu-şi buzele: ţ, ţ, ţ.

DIMITRIE ŞI PREMIUL NOBEL

2009-10-09T04:17:00.000+03:00

Ce bine e să să iei premiul Nobel! Aproape un milion de dolari!

Dimitrie trage din kentan – de două zile o dăduse din nou pe Kent, că Marlboro avea crengi în tutun, cum aveau carpatele pe vremuri – şi se-njură singur că nu-i în stare să se lase de fumat. Cum să ia premiul Nobel unu care nici de fumat nu-i în stare să se lase? Herta Muller asta sigur nu fumează. Mai trage ea vreo bere nemţească, poate vreun uischian mic, seara, da de fumat sigur nu fumează. Că-i nemţoaică. Nu ca el, pîrlitu dracu de românaş. Sau ca Bartolomeu al lui care trage şi el din ţigară ca şerpoii!

Auzi, un milion de dolari!

Prin fumul ţigării, Dimitrie zări maldărul de verzişori.

Ai dracu nemţi. Păi le convine să nu fumeze, dacă iau premii de-astea. Şi mai trăiesc şi-n Germania! În Germania, nu-n România, unde ăştia au distrus comunismu-n cincizeci de ani, iar capitalismu l-au pus pe chituci în doar douăzeci! Cum să nu fumezi? De-al naibii fumezi! Kent, ca doctorii! Îi plăcea că au filtrul alb şi lung şi nu-ngălbenea deştele.

Dimitrie strivi ţigara în scrumieră. Fumul se risipi, iar teancul de dolari se prefăcu la loc într-o grămadă de facturi.

Intră doamna Catrina, în capotul ei movuliu, cu moaţele prinse-n păr:

Ai auzit, Dimitrie, cică o româncă a luat premiul Nobel! Iar io am rămas fără ţigări.

Tu mai ai?