val mănescu - varanus-varanus

SĂ VINĂ FANFARA SĂ CÂNTE!

2026-10-16T12:12:47.526+03:00

(Foto: Ziarul de Bacău)

Deși mama proștilor e mereu gravidă, ceva mai inadecvat, mai de îndoielnic gust, e greu de imaginat. Ce utilitate poate avea un chioșc penibil de lemn acoperit cu carton, puțin mai mare decât o umbrelă acest obiect kitsch de inspirație rurală de secol 18, fără nicio legătură cu spațiul urban al unui oraș pretins european, care a fost edificat ”cu mijloace proprii” în centrul municipiului Bacău.

Oficial, edilii l-au numit FOIȘOR, Dacă ne luăm după Wikipedia, un foișor (sau pavilion/filigorie) este o structură arhitecturală acoperită, deschisă spre exterior, amplasată de regulă în grădini, parcuri sau curți, folosită pentru relaxare, concerte de fanfară, mese în aer liber sau adăpost.

Nici măcar un primar cu șapte clase, educat la coada vacii, n-ar admite în vatra satului lui o hidoșenie ca asta care rănește privirea oricărui om dotat cu bunul simț al celor șapte ani de-acasă.

Halal evoluție, după marile realizări edilitare, reprezentative pentru emoționanta și mobilizatoarea deviză MODERNIZĂM BACĂUL: piste de biciclete fără bicicliști, pasarela inutilă și nefuncțională din parcul devastat, ruinele stadionului și ale podului Narcisa, avariile nesfârșite ale conductei de apă, circulația strangulată pe toate drumurile, etc.

Atât s-a putut???

Vai de noi!

Mai funcționează în urbea noastră vreo comisie competentă de urbanism??? Vom muri și vom vedea!!!

Şi în chioşc fanfara cânta...

ZONE ÎNTR-O BIBLIOTECĂ CARE ÎNCEPE DE LA ZERO

2026-10-15T20:54:18.658+03:00

Nu există loc mai potrivit pentru o expoziție numită ZONE decât noua Bibliotecă Județeană „Costache Sturdza”. Potrivit anunțurilor oficiale ale Consiliului Județean Bacău, instituția s-a mutat în această toamnă în centrul orașului, în clădirea fostului Complex Muzeal „Iulian Antonescu” de pe Str. 9 Mai nr. 7, vizavi de Biserica Precista - un spațiu complet reabilitat și inaugurat pe 17 septembrie 2026. Un spațiu care el însuși se reinventează.

Pe simezele albe, Dragoș Burlacu, născut în 1978 în Bacău, își așază cel mai recent demers creator. Artistul a absolvit Liceul de Artă „George Apostu”, Academia de Artă „Luceafărul” în 2002 și a obținut masterul de pictură la UNArte București în 2008. În 2013 a fost nominalizat la Strabag Art Award și a avut prezențe notabile în numeroase expoziții de grup organizate în Europa. Practica lui trece prin pictură, desen, colaj și fotografie, fără să se repete. Singura lui constantă este ceea ce rămâne de la o lucrare la alta și-I definește stilul: o mână sigură care retrage pensonul de pe pânză, apoi revine: pune conturul, apoi îl spală cu gri până aproape dispare. Și, indiferent de tehnică, aceeași obsesie: nu termină imaginea, o oprește la o treime, cât să mai respire pe sub pete…

La Burlacu, ZONE nu înseamnă arid, gol, ci resetare fecundă. Biblioteca, prin definiție un depozit de memorie, devine loc pentru o ștergere voluntară a memoriei afective, ca să poți reînvăța să vezi, poate tocmai de aceea, curatoriatul este aerisit, aproape bibliotecar în rigoare: lucrări mari, mult alb în jur, lăsate să respire. Iar dialogul dintre panouri dă titlului sens, pendulând de la figurativ la abstract și înapoi.

Lesne de remarcat – nu numai prin dimensiuni - tabloul Midday light cu cele trei siluete pe canapea și câinele din prim-plan este nucleul vulnerabil al expoziției. Burlacu nu pictează corpul eroic, ci corpul în tranzit, surprins între gesturi. Compoziția este aproape ștearsă. Figurile sunt tratate în griuri spălăcite, fără chip, ca niște fantome fotografice. Peste ele intervine culoarea - pete de turcoaz acid, negru pulverizat, roz și ocru - care nu colorează, ci estompează formele. Câinele, singurul element cald, ocru-roz, ancorează scena în prezent. Imaginea fixează în stop-cadru chiar ideea de lumină de la amiază, acea lumină zenitală care nu mai face umbră, care albește totul și topește conturul. Midday light este un punct energic al zilei, când timpul pare suspendat pe o canapea. Memoria afectivă a unei după-amiezi domestice este ștearsă deliberat, rămâne doar pulsația obsesivă a cenușiului cotidian, spart de flash-uri verzi. Tehnic, tabloul e un mix de pictură în ulei subțire, desen și intervenții cu spray, tipic pentru stilul inconfundabil al artistului.

O altă lucrare, Moon no 2, la fel de remarcabilă, abstractă, este opusul. Dacă prima golește figura, aceasta videază peisajul. Un hățiș de ramuri și tușe caligrafice negre proiectat pe cerul albastru taie o lumină galbenă, oxidată. Nu mai recunoști pădurea, ci doar senzația ei - crengi care se intersectează, pete de roșu și mov care pulsează ca niște semnale fructiforme.

Este pădurea descompusă din jurul Bacăului, văzută noaptea, prin filtrul memoriei. Dacă în prima lucrare lumina era cea care ștergea formele, aici un întuneric blând este cel care recompune ideea de contur. Titlul Moon no 2 sugerează tocmai asta: o nocturnă care nu descrie luna, ci efectul ei - lumina ce sparge peisajul în fragmente lirice.

Cromatica - galbenul bacovian, albastrul de zbor, negrul circular - și execuția cu tușe nervoase, aproape impresioniste, lasă pânza să respire. E latura cea mai liberă a lui Burlacu, unde i se vede cel mai clar determinarea de a nu repeta manieristic modul lui absolut personal de a-și exprima viziunile. Aici nu-și repetă tușa ca pe o semnătură: fiecare creangă e trasă cu altă apăsare, cu altă viteză, ca și cum ar fi uitat cum a dus-o pe cea dinainte. Mâna nu cade de două ori la fel pe pânză — negrul coboară când gros, când subțire, nicăieri reflex, nicăieri rutină. Mereu alte ZONE. Niciun contur nu-i garantat: lovește cerul altfel la fiecare ramură, de parcă ar reseta mâna la zero înaintea fiecărei linii.

Împreună cu lucrările din seriile DIN DRAGOSTE, LUNA sau sau cu cele din ciclul SUS 1,2,3, Midday light și Moon no 2 arată ce vrea să spună titlul ZONE: fiecare imagine se circumscrie zonei imaginare, se întoarce la zero și se recompune. Una prin ștergere, cealaltă prin explozie.

ZONE nu este o expoziție despre nimic. Este o expoziție despre cum transformi un spațiu prin sustragere. Într-o bibliotecă nouă, semn al schimbării, Burlacu propune exact ce are nevoie Bacăul cultural acum: o pauză de zgomot, o liniște asurzitoare care permite privitorului să-și amintească simfonii ale căror culori păreau pierdute prin ZONE ascunse ale memoriei. Merită văzută dimineața, când lumina dinspre Precista intră direct pe marmura holului și galbenul se înfige în tablourile de pe simeze la ralanti, transformându-le în memorabile și armonioase fotograme dintr-o realitate paralelă, posibilă și necesară visului.

Info practic:ZONE - Dragoș Burlacu, Biblioteca Județeană „Costache Sturdza”, Str. 9 Mai nr. 7, Bacău. Deschisă până pe 31 octombrie, luni-vineri 8:00-17:00.

UMBRE DOAR UMBRE

2026-10-12T10:50:10.756+03:00

Umbra cântecului în boxele Marshall de mare putere

Umbra ei pe perete lângă portretul meu la tinerețe

Umbra tălpilor ei pe mocheta albă

Umbra frunții ei fierbinți pe geamul meu termopan

Umbra sânilor ei în palmele mele muncitorești

Umbra amenințătoare a tăcerii prelungi în aerul dimineții

Umbra ei rană imposibil de resetat sângerând pe inima mea

DINCOLO DE TIMP

2026-10-09T23:08:31.391+03:00

Mă așteptam să iei forma inimii mele

cum și eu spintecând talazuri

mi-am decupat nopți și zile ca să mă strecor

în inima ta

fără să-ți stânjenesc respirația

m-am cuibărit cu toți anii mei fără număr

între sânii tăi

o simfonie cu adagio de filomelă virgină

aripile noastre

stârneau un curent vagabond împotriva naturii

pană cu pană

fără să ia în seamă portativul original

timpul meu rămas are nevoie

de o anestezie cu buruieni magice

să fiu curajos la marea plecare

cap compas

dincolo

de marginea galaxiei

spre singurătățile noastre

dar adevărul contează prea puțin

cât timp plutim deasupra oricărui ceas

pulsând pe apele lumii

fără să ne scufundăm

în vremea fără sfârșit

OFFLINE PE TRUPUL TĂU

2026-10-02T20:08:39.381+03:00

orașul nostru intră seara în dark mode
amurgul șterge lumina de pe ramuri
până și viața devine mai suportabilă dacă reușesc
un screenshot cu absența ta
s-o salvez în clipboard
să-mi fie la îndemână altădată
când vreau să te reinventez

te mint că deschid într-un cuib de pasăre
un folder de cuvinte sinucigașe
și chiar tastez ceva impresionant pe tema asta
dar mă săruți pe neașteptate și uit să ajung
la rădăcina offline a cuvintelor

când s-au încărcat stelele peste noi
cu un deget ridicat spre cer ți-am arătat Andromeda
un cluster unde-n curând o să număr pixelii aurii
care s-ar stinge cu un singur click
la trecerea ta cu farmecele arhivate în cloud

în noaptea asta am salvat un fișier
cu o poezie destul de cool
aproape ca plimbarea noastră prin oraș
tu mi-ai luat textul l-ai minimizat zâmbind
și ți-ai cuibărit sânii în palmele mele
instant ai coborât pleoapele ca și cum te-ai fi rușinat
șoptindu-mi:
numai așa simți ce e o metaforă adevărată
una care nu se lasă uitată prin vreun folder mucegăit

ce dor o să-mi fie pe Andromeda
de nopțile astea fără semnal
când îți promit orașul cu tot ce-i în el
atât de concret sub cerul de pixeli
și cu toate versurile mele la care fac backup
cu un frumos tatuaj atemporal
pe epiderma ta transparentă

------------------------------------------------------------------------------------------

În atenția organelor abilitate:

Fac mențiunea că în acest poem nu este nicio legătură cu persoane cunoscute sau aflate în viață, și că niciun animal nu a avut de suferit în timpul elaborării textului. (Cf. legislației CE în vigoare)

ACELE ZILE CU LEMURIANUL KATA

2026-09-28T16:38:10.007+03:00

Nici acum nu-mi vorbeşti de mizeriile

oculte care controlează justiția

de gunoaiele din politică şi de peste tot

Pe unde mişună băieţii binecuvântaţi cu ochii albaştri

Ca să mă pot odihni în pace

Ob-la-di Ob-la-da

aşa-i viaţa

Pe vremuri îţi spuneam Lemurianul Kata

Aveai pielea albă şi ochi verzi ce frizau intensitatea pădurii

Sufletul îţi depăşea cu mult conturul pielii

te mişcai într-o armonie miraculoasă

Ca pistoanele într-un motor nemţesc

În timp ce starea mea naturală

Era ipotecată de patria mumă

Prin tehnici abile de frumuseţe

Te purtam într-un coş de cumpărături

Pe portbagajul unui pegas portocaliu în doi timpi

Şi-n trei mişcări Bicicleta ne-a fost furat într-o zi

De la scara blocului

cu tot cu măceşul de care-o legasem

Fără să bănuim că ni se fura de fapt viaţa de zi cu zi

N-am ştiut atunci să te-nvăţ cum să ieşi din Rahat fără să miroși

Şi-ţi arătam cu nodul în gât tehnici de supravieţuire în iad

Foamea târâşul şi mersul pe jos

Dar îţi şopteam să nu renunţi niciodată să speri

Şi-n timpul acela îmi aruncam vorbele-n lupte

Fără de şansă

Şi abia aşteptam să ajung la filtru

Ca să-mi aprind o altă ţigară ca eroii din filme

bântuit din înalturi de vulturii mari

Deşi nu eram eu

cel care putea să prevadă scenariul

Aş fi vrut să te-ndemn să dai foc epavei

să-i răstigneşti pe ticăloşi

aş fi vrut să devii un tip dur

Să fii primul care forţează bariera de securitate

Dacă eu am fost laş şi netrebnic

Pentru ca ţie să-ţi fie mai bine

Ştiam că ipoteca pe suflet ai s-o plăteşti

Până dincolo de moartea mea

Luminai ca un soare pe care-l feream de neguri

Când te duceam la săniuş

Se topeau zăpezile pe unde treceai de cald ce-ți era sufletul

şi nu ţi-am spus niciodată că

prin neaua virgină O căram în fiecare ianuarie

pe albastra Olympia pâş-pâş cu aceeaşi sanie de lemn la miliţie

s-o amprenteze ca pe-o criminală mașină de scris

o criminală din oţel cu mecanisme şi arculeţe

Capabile să detoneze minciuna şi negura zilei

O biată maşină de scris Era amanta poeziilor mele

Şi-n loc de lacrimi picura pe hârtie diacritice strâmbe

Ca o nemţoaică bătrână cu dinţi de plumb

Montaţi în România

Cu ea imprimam cuvinte fără profit

Menite să zgândăre conştiinţa naţiunii

Să propage virusul schimbării

pitit în debara călărind maşina de scris

Visam toyote şi pixeli Cai verzi pe pereţi europa

Eram perfect potrivit

în rolul unui obiectiv derizoriu

pentru sperietoarea cu ochi albaştri

de dincolo de geam

Dar naţiunea n-avea nevoie de nopţile mele de insomnie

ţie-ţi plăceau bananele şi pâinea cu unt

Olympia nu era decât o adunătură de tije şi taste

Făcută din fier de cătuşe şi din zăbrele

Naţiunea trăia măreaţă în trei culori cunosc pe lume

Şi-n disperare ca-ntotdeauna

îmi căina boala căşunată de teoria conspiraţiei

Şi se destrăbăla subversiv cu iaurt de 90 de grade

Încălzind rahatul care era chiar acolo

Ob-la-di Ob-la-da

Viaţa mergea înainte

Ani de zile aşteptam maşina cu lapte

Constatând că viața-i o nebunie

În întuneric ploaie şi ger în spatele alimentarei de la orizont

Până când n-ai mai avut nevoie de lapte

Patriot deznădăjduit cu ţinta pe piept în mişcare

Mă milogeam la responsabilii de rafturi goale

Pentru un sfert de salam pentru fiuţul meu

Pentru măcar jumătate de pachet de unt

Pentru o amărâtă de ciocolată

Sau pentru două banane şi trei portocale

numai să-ţi văd zâmbetul

De copil fericit cel dintâi la linia de sosire

Mai visez şi acum drumurile noastre lungi

Şi retrovizorul în care se oglindea făţuca ta

De înger păzitor ce-mi alunga teama de accident

Înfiptă-ntre scaunele din faţă

Ţi-aminteşti noaptea de la cabana de lemn din munţi

Când priveam prin acoperişul spart

Carul mare şi steaua polară în noaptea de iulie

Şi ascultam muzică rock acolo

în vârful României

la radio Novisad?

Te-ai mai gândit vreodată la caprele negre

Care săreau nebuneşte

pe versantul de vizavi în vreme ce noi dârdâiam

De parcă eram nişte oameni liberi

în aerul tare al dimineţii?

Între noi fie vorba ai mai văzut capre negre de-atunci?

Poate mai ştii momentul când era să fim striviţi de un tir

Ieşit brusc în faţa oltcitului nostru şi

Efemerul era la un pas deşi ne urasem un răsărit fericit

Cauciucul din faţă muşca scrâşnind din buza nemărginirii

Şi mi-a trecut prin cap secunda finală

marea eliberare

Dar erai tu pe bancheta din spate

Şi tot ce aveam mai de preţ era Lemurianul Kata

Am tras de volan când ţi-am auzit strigătul

Tată

şi ne-am trezit amândoi respirând greu

De ceea ce putea să ni se întâmple

Tu ai spus tata eşti tare eşti expert în viraje

Tata

şi m-am înfiorat de mândrie

Dar cine putea atunci să prevadă scenariul?

Iar tu bărbate Nici acum nu-mi vorbeşti de mizeriile

oculte care controlează justiția

de mizeriile din politică şi de peste tot

Pe unde mişună băieţii binecuvântaţi cu ochii albaştri

Ca să mă pot odihni în pace

Ob-la-di Ob-la-da

Viaţa

merge mai departe

EXTRACȚIA

2026-09-25T17:44:40.744+03:00

tot ce mai am este trecutul

care mă trage în jos

ancorat în ziua de azi pe sfârșite

te las să-mi extragi și molarul de minte care te conține

și mă doare dar îți dau voie

să-mi aspiri saliva și sângele gingival și respirația

aplică

tamponul pe rana cu dorul de tine

și-ți dau voie să scoți cu cleștele aseptic

strigoii dezamăgirii din cuibul lor

printre sinapse rânjește minele meu hămesit

și-ți absoarbe ochii sânii zâmbetul

mersul tău de a fi pe fața pământului

și tot ce-a mai rămas neatins din tine

regret că n-am inventat eu procedura asta

chirurgicală

pe care-aș numi-o

extracția mâinelui din mine

cu lama tăioasă a bisturiului NU

Revista TOMIS - septembrie 2026

2026-09-25T11:52:54.572+03:00

După ce n-am scris ce aș fi vrut să nu uit

2026-09-23T21:07:27.144+03:00

IORGU– o monumentală deconstrucție a solitudinii 2.0 - L'esprit de l'escalier (The French philosopher and encyclopedist Denis Diderot coined the concept in his essay Paradoxe sur le comédien.

Festival • Ediția XXXI 20 septembrie 2026

Bacău Fest Monodrame, ediția a 31-a

Teatrul Municipal Bacovia

după romanul lui Adrian Jicu

regia Matei Lucaci-Grünberg

Cronică de Val Mănescu

“ Încetăm să-l mai sărbătorim pe Bacovia ca pe o statuie din parcul central și începem să-l ascultăm ca pe un om.”
(Nota regizorală – programul de sală)

Rareori mi s-a întâmplat să ies din sala Teatrului Bacovia cu sentimentul că am asistat nu la o dramatizare, ci la o autopsie. Nu una clinică, rece, ci una lirică, făcută cu mâinile tremurând. IORGU, spectacolul lui Matei Lucaci-Grünberg după romanul lui Adrian Jicu, prezentat în deschiderea Bacău Fest Monodrame, nu îl „joacă” pe Bacovia. Îl descompune. Îl pune pe masa de lucru, foaie cu foaie, nevroză cu nevroză, până când din poetul din manuale rămâne doar un om care nu mai suportă lumina.

E o operațiune riscantă. Bacovia a fost prea mult timp o recuzită: frunze veștede, plumb, liceeni care recită gutural Liceu. Jicu, în romanul său, a avut intuiția să-l scoată din vitrină și să-l pună într-o cameră cu igrasie. Lucaci-Grünberg duce mai departe gestul: îi ia biografia și o împarte la doisprezece.

I. Dispozitivul Marea idee regizorală a serii este scindarea

Pe scenă nu există un singur Iorgu. Există un Iorgu-înainte și un Iorgu-după. Un Iorgu tânăr, încă viu, încă sarcastic, jucat cu o nervozitate luminoasă de Valentin Braniște, și un Iorgu deja fosilizat, poetul-funcționar care și-a îngropat de viu gâtul în gulerul de la haină, într-o compoziție de o austeritate teribilă a lui Eliza Noemi Judeu.

Eliza, și trebuie spus apăsat, pentru că face în acest spectacol o creație care va rămâne în istoria acestui teatru – nu joacă un bărbat. Joacă plumbul din bărbat. Corpul ei devine o arhivă: umerii căzuți, mersul acela de om care verifică de trei ori dacă a încuiat ușa, pauzele lungi dintre cuvinte, de parcă fiecare silabă ar cântări un kilogram. Braniște, în oglindă, e tot ce Judeu a pierdut: verva, pofta de a contrazice, râsul acela șuierat de la cancelaria liceului din Bacău.

Între ei, regizorul așază un cor. Nu un cor antic, ci un cor de funcționari, de mătuși, de vecini, de elevi, de neveste neînțelese. Minodora Broscoi este formidabilă ca Agatha – nu o soție resemnată, ci o femeie care își administrează bărbatul ca pe o boală cronică. Viorel Baltag, și Bianca Babașa compun un tablou de epocă fără patină: costumele Iulianei Vîlsan și ale lui Carl-Angelo Kivu nu sunt de epocă, sunt tocite.

Scindarea nu e un artificiu. E felul în care Bacovia însuși s-a trăit: jumătate funcționar care pune ștampila, jumătate spectru care aude corbi în căminul sobei. Mai spune s-aducă jăratec. Doisprezece actori pentru un singur om – și paradoxal, niciodată singurătatea nu a părut mai compactă.

II. Materia, bâlciul lumii și teatrul de umbre

Scenografia nu ilustrează Bacăul. Îl evocă prin resturi. Un birou metalic, un dulap care nu se mai închide, o fereastră prin care nu intră niciodată lumina zilei – doar cea violetă, bolnavă, a lui Costi Baciu. Light designul lui Baciu este poate cel mai bacovian element al serii: nu luminează, scurge esențele. Lumina curge pe pereți ca o apă murdară. Când se sting toate, rămâne doar conturul a două siluete la două birouri diferite, în același timp, în aceeași singurătate.

Adevărata lovitură poetică aparține însă lui Michi Murafa. Umbrele și proiecțiile sale nu sunt decorative. Sunt memorie. Pe un ecran de hârtie îngălbenită – și aici materialitatea contează enorm – vedem mâini care scriu singure, o salcie desfrunzită care se scutură fără vânt, plumb topit care se prelinge peste o pagină de catalog școlar. La un moment dat, întregul cor devine teatru de umbre: actorii își lasă corpurile și rămân doar contururi pe perete, ca într-un abator de siluete. E de o frumusețe tulburătoare.

Mi-a plăcut în mod deosebit cum spectacolul refuză folklorul Bacovia. Nu există frunze uscate aruncate din culise. Există însă hârtie. Multă hârtie. Dosare, borderouri, poezii mototolite, scrisori de dragoste care nu au fost trimise niciodată. Într-o scenă antologică, Eliza Noemi Judeu încearcă să lipească la loc o coală ruptă cu salivă. E grotesc, e intim, e exact Bacovia.

„Nu mai suport să mi se spună că sunt poetul toamnei. Sunt poetul caloriferului care nu pornește. Asta e toată metafizica.”

Replica serii – Iorgu / Eliza Noemi Judeu, actul II

III. Epilogul

Finalul nu aduce catharsis. Ar fi fost o trădare. După două ore în care am văzut cum un om se dezintegrează în acte administrative, ni se oferă o imagine de o simplitate dezarmantă: cei doi Iorgu se așază față în față, la aceeași masă, și nu au nimic să-și spună. Tânărul îi dă bătrânului un caiet. Bătrânul îl deschide. E gol.

Sala a tăcut mult după blackout. Nu din politețe. Din jenă. Genul de jenă pe care o ai când ai privit prea mult în viața cuiva. Matei Lucaci-Grünberg a reușit ceea ce puțini regizori îndrăznesc azi: să facă din Bacovia un contemporan al nostru, nu prin actualizare forțată, ci prin recunoașterea faptului că anxietatea, birocrația sufletului și frica de a nu fi auzit sunt aceleași, la 1926 ca și în 2026.

IORGU nu este un spectacol comod. E umed, e plumburiu, e lent pe alocuri până la insuportabil. Dar e necesar. Pentru Bacău, în primul rând. Orașul acesta care l-a purtat pe Bacovia ca pe o placă memorială ar merita să-l poarte, de acum înainte, ca pe o rană deschisă. Lucaci-Grünberg și echipa Teatrului Bacovia au făcut exact asta.

Să vedem, zise orbul. Și, pentru o seară, am văzut.

Fișă spectacol

Bacău Fest Monodrame • 2026

Regia: Matei Lucaci-Grünberg
Scenografia: Iuliana Vîlsan și Carl-Angelo Kivu
Light design: Costi Baciu
Umbre & proiecții: Michi Murafa
Distribuția: Eliza Noemi Judeu – Iorgu târziu,
Valentin Braniște – Iorgu tânăr,
Minodora Broscoi, Viorel Baltag, Marius Manta, Bianca Babașa,
Florin Zăncescu, Eliza Țurlea, Matei Bogdan, Anca Ioniță,
Ștefan Ionescu, Corina Gorcea – corul / umbrele / funcționarii

Teatrul Municipal Bacovia2h 05’ • fără pauză

Autor

Val Mănescu scrie despre teatru, oraș și oboseală, dar, mai ales, scrie poezie adevărată pentru oameni deștepți, pe varanus-varanus.blogspot.com. Urmărește Bacău Fest Monodrame din 2018.

IORGU – o monumentală deconstrucție a solitudinii

2026-09-23T19:00:47.064+03:00

Bacău Fest Monodrame, ediția a 31-a, s-a deschis duminică, 20 septembrie 2026, cu premiera spectacolului Iorgu, după romanul omonim al lui Adrian Jicu, în regia lui Matei Lucaci-Grünberg. A fost o alegere inspirată și, într-un fel, inevitabilă. Nu e doar un gest de programare inteligentă. E o declarație de principiu a Teatrului Municipal Bacovia: ”încetăm să-l mai sărbătorim pe Bacovia ca pe o statuie din parcul central și începem să-l ascultăm ca pe un om”. Sinopsisul oficial, reluat de cronicile de festival, exprimă limpede intenția: montarea nu și-a propus să recompună solemn biografia poetului George Bacovia, născut Gheorghe Vasiliu și alintat de mama sa Iorgu, ci caută omul care a existat înaintea mitului și dincolo de el. Mai exact, cum scrie în prezentarea teatrului: „În certificatul de naștere a fost Gheorghe Vasiliu. Mama îi spunea Iorgu. Istoria și-l amintește drept Bacovia.”

Matei Lucaci-Grünberg este exact regizorul potrivit pentru o astfel de deconstrucție. Într-un peisaj teatral obsedat de prezentul imediat, el face parte din categoria rară a regizorilor preocupați de dialogul dintre istorie și prezent, de recuperarea memoriei culturale nu ca portret comemorativ, ci ca reflecție.

Punctul de plecare este romanul lui Adrian Jicu. Pentru cei care nu l-au citit, spun doar atât: Jicu propune ceea ce editurile numesc corect un „roman-document, care surprinde în acorduri fine viața unuia dintre cei mai importanți poeți români” și recreează totodată o epocă de semnificative transformări istorice și mentalitare, pornind de la surse edite și inedite. E o carte viu documentată, dar profund ficționalizată. Lucaci-Grünberg nu o ilustrează. O trădează, și o face asumat.

Cum observa excelent Nicoleta Munteanu în Alecart, ceea ce ajunge la noi pe scenă implică o dublă „trădare”: a textului lui Jicu, din care regizorul decupează esențe, ajungând la „propriul text”, și a biografiei lui Bacovia, bine documentată dar ficționalizată în roman. O dublă subiectivitate care oglindește adevărul de viață bacovian.

De aici forța spectacolului de la Bacovia: el nu face plecăciuni imaginii de manual. Nu avem poetul în mantaua de plumb, recitând cu voce de mormânt. Avem un copil bolnăvicios, un adolescent stângaci care descoperă brusc plăcerea și derizoriul ei, un funcționar inadaptat, un bețiv lucid, un soț care nu știe să fie soț. Un om care nu se potrivește nicăieri, un om cu mai multe vârste, mai multe fețe

Marea idee regizorală a serii este scindarea. Iorgu, conștiința și existența lui nu sunt jucate de un singur actor.

Distribuția reunește 12 actori ai teatrului: remarcabila Eliza Noemi Judeu, dar și inspirații Alexandru Bodron, Valentin Braniște, Minodora Broscoi, Bogdan Buzdugan, Eva Cosac, Florina Găzdaru, Corina Goranda, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz, Ștefan Ionescu și Daniela Vrînceanu. Cu toții, plini de fervoare, cu poftă de teatru și cu energie debordantă, cum n-am văzut totdeauna. Miza aceste premiere a re-creat o echipă bine sudată, expresivă și determinată să demonstreze încă odată că nasc și în Bacău actori adevărați, expresivi capabili să creeze emoții și să țină fără respirație o sală plină. Eva Cosac în Agatha este o revelație. Nu joacă Agatha pragmatică și tenace din istoria literară, ci o Agatha de o extraordinară candoare și vitalitate, neatinsă de dezamăgiri, care preia la un moment dat o atitudine aproape maternă față de acest copil mare care este Iorgu. E singurul personaj care nu îi cere să fie altcineva, în acest bâlci al lumii.

În viziunea lui Lucaci-Grünberg, ipostazele și vârstele personajului sunt interpretate de actori diferiți, accentuându-se ideea scindării, a măștilor. Ba mai mult, în pielea lui Iorgu / Iorguț / Bacovia au intrat atât actori, cât și actrițe. Eliza Noemi Judeu, Minodora Broscoi, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz - fiecare aduce în scenă un altfel de Iorgu, cu sensibilitățile și tarele lui.

Alegerea deconstrucției solitudinii și anxietății poetului prin distribuirea decupată a rolurilor nu e un truc. E o teză. Matei Lucaci-Grünberg ne spune că Bacovia nu a fost o identitate solidă, ci o succesiune de roluri ratate: Iorguț cum îl numește mama - copilul protejat și infantilizat, tânărul care nu va fi niciodată Gheorghe, numele de botez ales de tată, - suprapus peste ideea de autoritate și rol social de la care Iorgu se abate constant-, poetul devenit Bacovia datorită lui Macedonski.

Am văzut pe scenă dialogul acesta tulburător între vârste. Un Iorgu de 8 ani care ascultă descântece și vede spectre în timpul bolii, un Iorgu de 17 ani fascinat și îngrozit de două prostituate de bâlci, un Iorgu de 40 de ani care se uită la sinele de 17 ani ca la un străin. Toți purtând aceeași aură de inadecvare.

Cel mai emoționant moment al serii, cel care a lăsat sala în liniște câteva secunde bune după căderea luminii, este întâlnirea finală dintre cele două ipostaze ale lui Bacovia - persoana „reală” și cea care își privește propria viață - când își mângâie obrazul unul altuia. Un rămas-bun și, în același timp, sugestia unei ființe ce a trăit mereu între limite, fragilă, înstrăinată de adevăratul lui sine.

Dacă dimensiunea realistă a spectacolului - Bacăul de provincie, peregrinările la Iași și București, mahalaua cu lătratul lugubru al câinilor, slujbele, înmormântările - este necesară, ea nu este cea care rămâne. Ce rămâne este carnavalul grotesc al târgului de provincie, amplificat de sarcasmul trist al teatrului de umbre, amplificat cu măiestrie de light-designerul Costi Baciu.

Lucaci-Grünberg mizează, cum s-a mai observat, pe carnavalesc, pe butaforie, pe grotesc, pe distorsionarea realității pentru a surprinde o sensibilitate alienată. Și aici spectacolul devine extraordinar.

Lumea din jurul lui Iorgu este o lume de bâlci. O uriașă scenă de teatru în care discursul e gol, în afara convingerii, sau se transformă în funcție de constructul ideologic al epocii. Personaje îngroșate, cuvinte goale, reguli absurde, figuri tâmpe. Toată „viermuiala continuă a străzilor bucureștene, ridicolul și meschinăria intereselor mic burgheze” care reverberau în ființa lui Iorgu, irump în scena dominată de scheletul fantasmagoric al salciei lui Bacovia, un schelet butaforic, scorburos, înfricoșător. Scenografia semnată de Iuliana Vîlsan și de asistentul ei, Carl-Angelo Kivu, este esențială în acest sens. Nu avem decoruri realiste, ci un spațiu fluid, aproape pustiu, în care totul apare prin sugestie. Se lucrează mult cu imagini proiectate sub forma unui joc de umbre pe fundal (mânuite de Michi Murafa) - și poate cea mai frumoasă e aceea a crucilor parcă agonizând, căzând și ridicându-se continuu, într-o mișcare hipnotic amenințătoare - cu sonorități care sparg liniștea fragilă, cu ploaie, cu funebre, cu vacarm.

Sunt câteva scene care mizează exact pe linia ambiguă dintre grotesc și coșmaresc: bâlciul cu figurile lui stranii, fantasmele care poartă presentimentul eșecului, dimensiunea magică a descântecelor, distanța deformatoare pe care i-o dă alcoolul.

Și, printre toate, versul. Nu declamat, ci strecurat. Printre replicile actorilor răsună, aproape la fel de discret și de stingher ca prezența în propria viață a lui Bacovia, câte un crâmpei de vers, constant fiind acel Singur, singur, singur... spus pe multiple voci, semn al depersonalizării, dar și al unui adevăr care vizează destinul tuturor.

Finalul este de o simplitate devastatoare. După două ore de căutare a omului Iorgu, lumina scade, actorii dispar în umbră și din difuzoare coboară peste noi vocea reală a lui Bacovia din înregistrarea din 1954, recitând RAR. O voce obosită, care ne lovește cu tot adevărul uman al unei vieți în care vulnerabilitatea și măștile au coexistat.

Iorgu de la Teatrul Municipal Bacovia nu este un spectacol perfect. Ritmul trenează pe alocuri în partea mediană, iar trecerile între tablourile realiste nu sunt întotdeauna motivate de o coerență interioară deplină. Dar este un spectacol provocator, curajos și categoric necesar care, rodându-se, are toate premizele să devină unul de referință în repertoriul teatrului băcăuan.

La Bacău, unde Bacovia e deopotrivă mit fondator și povară, era nevoie de un spectacol care să spună: nu, nu te poți vindeca de cine ești. Și care să ne arate că în spatele poetului de plumb a stat mereu un copil pe nume Iorgu, care nu a învățat niciodată cum se trăiește în lume. Iar tema festivalului din acest an - „Singuri împreună” - nu putea găsi o ilustrare mai bună.

Bacăul și-a recuperat, cu acest spectacol, nu Poetul-emblemă, ci Omul.

DISCRETA ȘI MELODIOASA PERSISTENȚĂ A IUBIRII

2026-09-22T20:15:31.470+03:00

timpul meu rămas are nevoie

de o anestezie cu buruieni magice

cu vraja unui sărut pe obraz de o soră calificată

să fiu drept și curajos la marea plecare

spre dincolo

la marginea lumii

dar tu mă umpli cu heliu cu argon cu neon

cu tot felul de gaze rare

uscate lent în rutina de dragoste de luna septembrie

și nu știi să taci în perfuzia mea

cânți mereu

pe multe octave când acute când grave

uimindu-mă

și mă faci să ratez plecarea

POSSIBLY THE LAST TIME

2026-09-19T02:35:49.651+03:00

Generez dimineața unei noi respirații

o nouă epocă de prosperitate cuantică.

Am scris destule cărți despre ea

în zone aride

Dar nu-s de ajuns.

N-am fost prea frumos, talentat, inteligent,

dar păream atât de viu încât

am fost pus să aleg poeții născuți în cetate.

Am combinat poeți culți cu poeți fără studii,

Am modelat proteze cu oxigen pentru poeții bătrâni

spărgătoare de gheață pentru poeți tineri,

la nivel global

dinamica măiestriei prosperă la nesfârșit.

Am generat singur și singur

suferința mea minunată

am scris și despre tine câteva pagini care nu m-au vindecat

dar nici nu m-au ucis

NOMINALIZAT CA PERDANT

2026-09-17T07:42:04.762+03:00

simt momentul final și dau refresh la iluziile noastre
care te depășesc în mare viteză
în timp ce mă târăsc orizontal pe covor
mare consumator de zâmbetul tău
prin artere
printre rădăcini

umilit o vreme
am făcut plecăciuni maeștrilor lirici ai locului
cunoscuți până dincolo de granițele județului
să-mi vândă măcar o metaforă
o sinecdocă bizară în registrul minor

dar și ei salivau după plete și călcâie rotunde
furișați prin cotloanele liricoide ale epocii

lansănd știri emoționante cu petala de indrușaim
scufundată în iubiri fără abonament
fără fond de ten
fără mască

tot nu știu de unde se-aud pașii tăi cu tălpițele 35
în silenzio stampa
pe holul academiei de amor pătimaș pe wifi
unde nimeni nu mai are curent

(Din volumul ULTIMUL AMOR PE WIFI, în curs de apariție la Editura GRI . București)

AVANPREMIERĂ LIRICĂ

2026-09-15T10:44:53.451+03:00

Caudiu Komartin mă onorează în prestigioasa revistă de cultură TOMIS (sept. 2026) publicând un grupaj de poeme din volumul AMOR, un monument sentimental-romantic și vizionar despre viață și moarte, aflat în construcție.

https://www.revistatomis.ro/2026/09/13/val-manescu/

BIFE ALBASTRE

2026-09-04T16:09:26.700+03:00

Treci în rând

la coada superbelor cu degetul pe refresh

și dă măcar un amărât de like la apocalipsa mea în erecție

și la poze cu prăbușirea spectaculoasă

din înaltul tandreții tale

poți adăuga un emoji cu inimioare pulsând

să te convingi că timpul meu și-a epuizat perioada de probă

măsoară-ți viața în numere fără soț

de suflete moarte

calculează-ți nefericirea în bife searbăde

pe ecranul albit cu fum de țigară

nu mai e loc de albastru pentru pleoapele tale

să mă trezească

în profilul de pe serverul meu ruginit

unde intri la trei dimineața din curiozitate firească

căutând spam-ul iubirilor de demult dispărute

totuși

lasă-mi un semn al trecerii noastre

Deja doi ani

2026-09-02T22:52:23.480+03:00

Un domn de toată prețuirea!

Ne-a luminat cu acuratețea frazei articulate academic, de bun simț, ca argment îmbatabil, dar și de înțeles pentru tot prostul. Ne-a făcut la fiecare cuceritoare apariție, zâmbind, să înțelegem că nu-i de glumit cu impostura când vine vorba de ceea ce lăsăm în urmă, noi ăștia care ne credem scriitori. Aloooo, avem de (re)citit până la moartea noastră cărțile preadeștepte, spumoase, eclatante ale domnului mare profesor de scriere, editate

de Ionel Rusei la editura BABEL, pentru profitul națiunii române .

Pe unde-o fi, am credința că domnul profesor C. Călin, greu de prețuit de contemporanii lui cât a fost viu, măsoară neodihnit și acum adâncimea cuvântului scris și spune, sine ira et studio, adevărul despre valoarea nulă a veleitarismului.

CORECT, DAR NECONVINGĂTOR

2026-08-27T11:28:41.129+03:00

Maria, Regina României

Filmul Maria, Regina României (2019) este semnat de Alexis Sweet Cahill, un cineast italian născut la Roma, cu o carieră construită predominant în zona serialelor TV, a spoturilor publicitare și a documentarelor^¹, iar această formare se observă în decupajul fragmentat, pe secvențe scurte care ar trebui să accelereze povestea. În ciuda intenției de dinamizare, rezultatul rămâne într-un registru ilustrativ, cuminte și excesiv de explicit, fără o viziune regizorală curajoasă.

Pe aproape două ore, filmul nu își găsește pulsația. Montajul nu creează ritm, ci comprimă prea mult material istoric într-o structură încărcată. Pendularea între Bucureștiul de curte și Parisul dineurilor oficiale devine monotonă, iar Conferința de Pace de la Paris – care avea potențial de thriller diplomatic – este tratată ca o înșiruire de scene de salon cu lungimi somnolente.

Din punct de vedere factual, scenariul este în general corect, dar alunecă în didacticism. Marile figuri ale momentului – Clemenceau, Lloyd George, Wilson sau Regele George al V-lea – sunt schematizate și puse să rostească replici de manual. Linia secundară Elena Chrissoveloni (Iulia Verdeș) – Prințul Carol al II-lea (Anghel Damian) este o invenție dramaturgică transparentă, introdusă pentru a livra o doză de melodramă destinată publicului tânăr.

Partitura muzicală, compusă de Giancarlo Russo și interpretată de Orchestra Simfonică Națională Radio din Bulgaria^², este corect executată, dar supralicitează. Subliniază fiecare intenție și fiecare emoție în manieră hollywoodiană clasică, transformând drama politică, pe alocuri, în documentar de gală. Este o scriitură simfonică tradițională, lirică, bazată pe coarde ample, pian și inflexiuni de vals, care funcționează ca liant pentru suferința României devastate, pentru speranța întruchipată de regină și pentru grandoarea Parisului. Când rămâne discretă, cum se întâmplă în secvențele de la Londra cu Regele George, devine chiar frumoasă.

Singurul capitol care salvează vizual filmul este scenografia. Costumele și decorurile, realizate cu filmări în locuri autentice precum Palatul Cotroceni și domeniul Știrbey, asigură coerența picturală într-o impresie generală de diluție.

Marea dezamăgire vine dinspre interpretare. În ciuda unei distribuții româno-britanico-italiene somptuoase, nivelul este inegal. Se detașează trei excepții: Roxana Lupu în rolul Reginei, cu dicție impecabilă, postură aristocratică și accent britanic credibil, deși uneori prea declamativ, tributar școlii engleze de rol istoric; Adrian Titieni ca Ionel Brătianu, cel mai solid și inteligent construit personaj; și, pe alocuri, Daniel Plier ca Regele Ferdinand, cu prezență reflexivă și convingătoare. Restul ansamblului joacă îngroșat, cu frazare bombastică, de tip cațavencian, și gestică nepotrivită, ca la un examen de școală populară de artă.

O personalitate de anvergura Reginei Maria și un moment fondator precum recunoașterea internațională a Marii Uniri ar fi meritat mai mult decât romantism facil și clișee uzate. Finalul lasă un gust de inconsistență ușor penibilă, amintind involuntar de rețeta istorică a lui Sergiu Nicolaescu.

În concluzie, Maria, Regina României rămâne un film necesar prin intenție – readuce în prim-plan o femeie de stat care a făcut în două săptămâni la Paris mai multă diplomație decât întregul guvern în luni de zile – dar neîmplinit ca execuție. Un proiect prea cuminte ca să fie curajos și prea preocupat de anvergura internațională ca să devină intim, cu limite regizorale și interpretative greu de ignorat.

Note de subsol

¹ Alexis Sweet Cahill (n. 4 martie 1963, Roma, Italia) este un regizor italian de seriale TV, spoturi publicitare și documentare. Vezi Wikipedia, Alexis Sweet. https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexis_Sweet

² Muzica este compusă de Giancarlo Russo și interpretată de Orchestra Simfonică Națională Radio din Bulgaria. Vezi Magic FM, 31 octombrie 2019, Filmul „Maria, Regina României” a câștigat premiul publicului la Festivalul „Les Films de Cannes à Bucarest”, https://www.magicfm.ro/articol/6490/filmul-maria-regina-romaniei-a-castigat-premiul-publicului-la-festivalul-les-films-de-cannes-bucarest

ULTIMUL FUM

2026-08-22T09:49:18.712+03:00

străzile au cruci cu nume de ieri

ferestre de case bătute în cuie

cu tăcere de scânduri

fumez disperat că vine sfârșitul

timpul stă cu o arsură de gând

cât o sângerare firească

pe tastatura de plastic

torn alcool în mine

poate e ultima oară când te am în minte

carnea se-închide în cicatrice dar va rămâne

o simplă fotografie uitată pe calorifer

sub un magnet

adus din insule unde n-am ajuns niciodată

mai trag un fum ca și cum n-aș mai fi

la un loc bine și rău

la un loc dulce și amar

la un loc yin și yang

la un loc bemoli și becari

la un loc tu și eu în simfonia destinului

------------------------------------------------------------------------------------

Tradus de PERPLEXITY

THE LAST CIGARETTE

the streets wear yesterday’s names
like plaques on a cross
the windows of houses nailed shut
in the silence of bare boards

I smoke like the world is about to end
time lingers, burning with thought
like a familiar wound
bleeding across a plastic keyboard

I pour myself a drink
maybe this is the last time
you’ll be on my mind
the flesh heals into a scar, but there will still be
a photograph forgotten on the radiator
under a fridge magnet
from islands I’ve never made it to

I take another drag as if I’m already gone
good and bad, all at once
sweet and bitter, all at once
yin and yang, all at once
flats and naturals, all at once
you and me, together
in fate’s symphony.

MARE DE UITARE MAREA EGEE

2026-08-15T02:05:49.474+03:00

străzile au plăcuțe cu nume de ieri pe cruce

ferestre de case bătute în cuie

cu tăcere de scânduri

Timpul a stat cu o arsură pe gând

cât o sângerare firească de pix pe tastatura de plastic

apoi carnea s-a închis în cicatrice

simplă fotografie uitată pe frigider

sub un magnet

adus din insule unde n-am ajuns niciodată.

iubirile se micșorează în timp

se fac cât un bob de orez cât o cheie pierdută

pe șiragul de așteptări reciclate

o cauți prin buzunare când te întorci noaptea acasă

și nu mai știi la care ușă se potrivește

păstrezi din acel EL un ecou în peisajul oniric

cu numărul tău blue care se depărta

o literă oarbă pe tastatură

un nume pe care nu-l căuta în istoric

să nu se aprindă ecranul

și să nu fii iar singură în noaptea polară

îmi aprind o țigară

alt început de lume

și până la urmă, ce suntem noi împreună?

niște umbre care se trag înapoi

când se aprinde lumina

bife albastre pe o mare egee

mare de uitare.

Alte vremuri, alte iubiri

2026-08-11T20:35:28.066+03:00

Janis și Hendrix, marile, secantele mele iubiri, transpuse de AI, chiar mai bine decât au fost. Altfel de droguri, mai sofisticate, cu inflexiuni tulburătoare și sfâșieri acute cu destinația Nirvana... Șocuri electrice de maximă tensiune, nu mai tremură doar carnea vie cu sânge purjând prin arterele colmatate de colesterol și nicotină. Unghiile, oasele, nervii, tot ce ai viu în trupul de carne se diluează pe linii melodice cumplite, hard sensitive, într-o lume în care simți că aproape nimic nu mai e de făcut. Doar să știi pe care taste să apeși ca să-ți domolești emoția, lacrimile ca să nu te sufoci...Parcă mi-e ciudă că nu-mi rezistă ființa la excitațiile pe care mi le produc roboții...Așa ceva...! Acuși-acuși, parcă văd că mi se strecoară în pat superba roboată ucigătoare de boșorogi încă producători de hormoni și mă mângâie și mă sărută și-mi soarbe ultima suflare omenească. Uite-așa au dispărut mamuții...

https://youtu.be/rMjeQbZIQU8?si=dn2ZL9h1I5j4DP0s

CRUCIFICAT

2026-08-10T12:15:15.924+03:00

cu mâinile amândouă mi-am ținut capul

să nu cad din imagine în sufletul tău adânc

ce a mai rămas din puținul meu trup

am împărțit în trei

carnea la câini

umbra la algoritm

parola ta nimănui

nu mi-am pierdut timpul

nici în zugzwang (ce cuvânt nemțesc fără noimă)

timpul m-a pierdut pe mine între două reclame de coca

cocuța mea alintată de la tic tac până pe centrul bacăului

nu există variantă mai slabă

am aruncat ceasul pobeda ca pe o victorie fără de seamăn

pisicilor sărace din feed la marginea tulbure a europei

reușind să rămân ascuns

printre sfinți verificați cu bife albastre

aidoma tăcerii din ochii tăi aproape de liniștea care vine

din pragul invizibil al galaxiei

unde inima se odihnește pentru vecie

și nu poate scăpa

iartă-mi ieri și mâine

dragostea foarte distrugătoare

răstignită la dreapta și la stânga aceluia

pe care îl raportezi în fiecare zi în comentarii

închipuindu-ți-l virgin

SEMNAL DE AVARIE

2026-08-04T12:31:30.403+03:00

când te-am strigat orbit de lumină

era criză mondială munți de gunoaie striveau

dorințe planuri de viitor idealuri

scumpă era lumina scump întunericul

sângelui meu îi păsa de tine

nu știam că sunt prea departe și

nu mă puteai auzi

mă oprisem din trăit la zidul plângerii

și dăruiam visuri la cheie înaripatelor

printre pubele în zgomotul lumii

vegheat de îngeri cu măști de protecție

doar tu nu mă puteai auzi

rătăcită în geografiile tale

eram lângă moarte

ERIPRANDO

2026-07-26T13:56:38.186+03:00

Iubirea mea e o pasăre idioată

dă din aripi o vreme în căutarea lui eriprando

planează și se prăvălește în picaj pe cuibul dintre sâni

aproape de inima ta acolo unde sângele are

gust de vietate iertată de moarte

Și eu aș fi acolo dacă nu aș avea aripi decât în vis

și n-aș mai fuma

Nu mai știu ce cântai ultima oară când te-am sunat

să te iubesc și mai mult

după ce ți-am scris cartea aceea baroc

cu votcă pe epiderma mea demodată

în care numisem copilul nostru virtual

Eriprando

Eriprando i like it e un arpegiu plăcut

dar nu știu ce-nseamnă

ai șoptit

alintându-te

existența artificială care ne veghea frământările

ca un șarpe s-a strecurat între botez și prohod

evocând din clopoței de argint

numele fiului nostru fără speranță de viață

REZILIENȚA FABULOSULUI

2026-07-17T12:01:07.552+03:00

Cronică de vernisaj la expoziția Marie Dragă

a plasticienei

Luminița Radu

Muzeul de Artă Contemporană de la Centrul de cultură „George Apostu” din Bacău a găzduit recent un eveniment artistic de o rară sensibilitate spirituală, unde sacrul și esteticul s-au împletit într-o armonie aproape liturgică

Spațiul alb al galeriei Muzeului de Artă Contemporană „George Apostu” din Bacău a fost invadat de o lumină caldă, ca de candelă veche, iar în aer vibrau notele imnului „Ave Maria”, interpretate cu o sensibilitate tulburătoare de Părintele Iulian Mușat și de Teona Mușat ca o binecuvântare împletită firesc cu arta, transformând vernisajul într-o experiență spirituală de neuitat. A fost semnul că nu asistăm la un simplu vernisaj, ci la o experiență de îndumnezeire prin artă, la o întâlnire cu sacrul transfigurat în pigment și linie.

Expoziția Marie Dragă a plasticienei Luminița Radu este o incursiune în imaginarul biblic, o călătorie vizuală prin timp și spiritualitate, materializată în câteva zeci de lucrări care pendulează între grafică și pictură. Artista, a cărei știință a compoziției este una hieratic-angelică, reușește să confere miniaturilor sale sacerdotale o monumentalitate aparte. Personajele biblice - îngeri serafimi, diavoli, sfinți - sunt redate într-o maniera unică, în care trasarea siluetelor capătă o eleganță aproape liturgică, iar detaliile semnificative devin flashuri ale unor secvențe biblice reinterpretate cu ochi de artist contemporan.

Ceea ce impresionează profund la lucrările Luminiței Radu este modalitatea în care subiectele din imagistica sacră ortodoxă sunt transfigurate plastic, îmbrăcate într-un văl magic prin care transpare o emoție tulburătoare. Cromatica sobră - tonuri dominante de ocru, maro și pământii calde - evocă atmosfera cumpătată, aproape tactile, a frescelor atinse de timp de pe zidurile bătrânelor biserici. Iar trăsăturile de penel, sigure și tensionate, sunt îmbogățite de curajoase sgrafitto-uri subtile, de o finețe demnă de maeștrii frescei, care conferă imaginii o expresivitate remarcabilă și o relevanță contemporană cu totul aparte.

Povestea genezei acestei suite impresionante de lucrări plăsmuite din talentul și imaginația delicatei Luminița Radu are un sâmbure revelator, ivit - conform mărturisirii autoarei - dintre zidurile Mănăstirii Râșca, un așezământ ctitorit de voievodul Petru Rareș cu aproape 500 de ani în urmă. Acolo, de-a lungul mai multor ani, artista a desfășurat o căutare estetică profundă, lăsându-se impregnată de spiritualitatea locului. Meditațiile în acest mediu încărcat de istorie și rugăciune s-au cristalizat în stop-cadre vizuale, în impresii profunde care acum populează simezele muzeului bîcăuan.

Evenimentul, care a avut parte de un numeros public,(dovadă că Centrul Apostu este un pol magnetic atrăgător de spirite considerate adormite într-un oraș de provincie mai degrabă sărac în momente culturale remarcabile !!!) a fost generos și în completările sale culturale. Criticul de artă Luiza Barcan, doctor în arte vizuale, a prezentat expoziția cu rigoarea și pasiunea care o caracterizează, deschizând noi perspective de lectură asupra operelor de pe simeze. Referindu-se la frământările creatorului de artă inspirat din materia sacrului, reputata analistă a fenomenului plastic contemporan, a subliniat ”...Cred că ajungem încet, încet, la condiția mărturisitorilor de la început, pentru că oricine face acest gest de mărturisire prin creație, își asumă și niște riscuri.”

Frumusețea expoziției Marie Dragă se va perpetua în memoria timpului, dincolo de efemeritatea unui vernisaj, prin elegantul Album lansat cu acest prilej, un document substanțial și modern, conceput grafic și foto de tânărul Marius Siminiceanu.

Se cuvin felicitări și întregii echipe de slujbași inimoși ai Centrului de Cultură „George Apostu”, în special entusiastului manager Ovidiu Ungureanu pentru susținerea și implicarea substanțială în realizarea acestei expoziții-eveniment. Marie Dragă care este mai mult decât o expoziție - este un cântec de viață, de moarte și de îndumnezeire, o dovadă că reziliența fabulosului poate birui în fața efemerului, atunci când arta devine rugăciune.

Expoziția rămâne deschisă la Muzeul de Artă Contemporană „George Apostu” din Bacău și invită publicul la o meditație vizuală despre sacru, despre frumusețea care transcende timpul și despre puterea artei de a ne conecta la dimensiunea spirituală a existenței.

SECRETUL AUTOPSIEI

2026-07-17T02:14:10.407+03:00

unii poeți sunt fericiți doar dacă plâng

scriu cuvinte cu majuscule desuete

par profunde dacă au lacrimi în ele

și eu mă cred poet

dar tot ce am iau din tine

ca dintr-o cupă nesecată de înțelesuri

plânsul e autopsia mea reușită

momentul în care epiderma groasă de inorog crapă

și

dedesubt afli ce mai e viu și pulsează în mine

o nepotrivire cu altă nepotrivire

dacă nu plâng eu primul

nimeni nu naște lacrimă

tu inima mea râzi fără să bagi de seamă

dacă mai am destul sânge în universul moale de mohair

pentru o rebeliune

să fac bine