Veșnic visător

Cum să devii cunoscut

2012-02-07T10:55:00.000+02:00

Dacă vrei să fii cunoscut, îţi faci un blog şi începi să dai cu frustrările de tastatură. Sau împachetezi fericirea în nişte postări şi le livrezi internauţilor. Sau începi şi dai cu noroi în cine apuci dintre personajele importante, precum Zoso. Vorbeşte lumea de câţiva ani încontinuu. Nu cunosc fenomenul şi nici blogu-i, deci nu confirm, dar nici nu infirm. Ştiu sigur că au zburat unii de la Antena 2 după ce individul în cauză şi-a bătut joc de afişul unei campanii a cărei imagine era Mihaela Rădulescu, iar fraierii ăia l-au luat de bun din cauza documentării proaste sau inexistente. Aşadar, un exemplu de urmat.

Dacă vrei să devii vedetă te dai pe lângă cine trebuie, îi faci sex oral o dată sau de două ori (cel puţin!) şi a doua zi te apreciază toţi imbecilii. Sau te bagi la Facultatea de Jurnalism a Universităţii X, de preferat Babeş-Bolyai din Cluj pentru că e mai tare şi decât cea a Bucureştiului. Nu o spun eu, au spus-o alţii. Chiar şi profii capitalişti (adică ăia din capitală).

Dacă vrei să-ţi fie apreciat corpul, te înfometezi singură şi începi să umblii pe tocuri de n-şpe centimetri, apoi te duci la o preselecţie de-a lu` Bote pentru „Next top model“. S-ar putea să fii de fapt next stupid model, dar ce mai contează dacă te-a văzut o ţară întreagă? Punct ochit, ~~punct~~ ochi lovit. Sau poţi aştepta să te descopere ăia de la Fashion TV. Dar cel mai bine ar fi să te apuci de sport şi să ajungi pe podium. Ai şanse reale de a te vedea întregul Glob şi e mai sănătos.

Sunt milioane de posibilităţi de a-i face pe alţii să te bage în seamă, însă una fără costuri şi cu roadele asigurate e Facebook-ul. Tu l-ai descoperit deja dar nu îl cunoşti îndeajuns şi nu ştii cum să-l foloseşti. Măcar aflatu-i-ai scopul? Cât de mediocru poţi fii, dragă vizitatorule rătăcit, încât să dai o căutare pe unul dintre motoarele existente, astfel: „cum să fac să fiu băgat în seamă pe facebook“? Adică, pe bune? Sunt curios dacă ai găsit vreun manual care să te sfătuiască în privinţa asta.

Dar dacă tot ai ajuns astfel pe blogul meu, fac un efort şi îţi recomand să adaugi în lista ta de prieteni pe oricine întâlneşti în cale. După ce ai ajuns la fix un catralion de pseudo-prieteni, pentru că aşa-i la modă, începe cu like-like-like la absolut orice. Continuă cu o mie de comentarii de orice fel şi succesul este garantat. Din sumedenia de prieteni, măcar unul îşi va da seama că ai face mai bine să pui mânuţa pe o carte şi te va băga în seamă. Cel mai probabil ca să te înjure. Dacă te vor afecta enorm vorbele „de duh“, revino şi află cum să te sinucizi fără să vrei. Cum e să o faci intenţionat nu ştiu, pentru că nu am încercat.

Acum, pentru că misterul e elucidat, vă anunţ că cine nu-mi dă LIKE la articol nu îmi e prieten adevărat.

Nenorocitele de Facebook & Co

2012-02-06T02:13:00.000+02:00

Primul site Web din lume a fost plasat în online prin august 1991. Şase august. În 20 de ani Web-ul a evoluat enorm şi extrem de rapid. A apărut Web 2.0 şi o mulţime de aplicaţii care acum ne ţin legaţi, o mare parte din timp, de computere, laptopuri, telefoane deştepte şi tablete.

Aproape că nu ne putem imagina viaţa fără internet. Îl folosim acasă, la servici, pe stradă, la întâlniri... peste tot. M-am adaptat cerinţelor pieţei şi astfel am devenit dependent de Facebook şi de Yahoo! - Mail şi Messenger. Socializez acum prin intermediul tastaturii şi râd, zâmbesc sau plâng cu ajutorul unor emoticon-uri. De foarte multe ori uit ce ton de apel am, pentru că tot ce se întâmplă are loc pe Facebook. Noroc cu mama care nu a descoperit încă netul şi nici nu o va face. Fericita!

M-am săturat! Vreau să ies la o cafea, un suc, o plimbare prin parc sau la un picnic pe acoperişul blocului, şi să socializez faţă în faţă cu oamenii dragi. Sau cu duşmanii. Vreau să renunţ de tot la internet dar am o tulburare gravă, i s-a dat numele de „sindromul privării de informaţie“, şi aş intra în sevraj dacă mi-aş tăia cablul prin care primesc toate minunăţiile secolului XXI. Însă mă gândesc serios să renunţ la Facebook şi orice altă reţea/serviciu de socializare. Pozele mi le-aş putea păstra într-un album clasic, palpabil. Aş putea folosi internetul doar pentru informaţii, mail, muzică, filme şi seriale. Ba chiar aş putea renunţa şi la filme, astfel aş călca şi eu într-un cinematograf.

Mă gândesc serios să renunţ la toate astea. Oare mi-ar suna telefonul să mă cheme cineva la un suc, o bere, o cafea sau să mă întrebe de sănătate? Sau vor crede toţi că am murit dacă nu mai sunt pe Facebook? Probabil există şi colivă virtuală. M-am tâmpit. Sigur există!

Pune-te în locul meu

2012-02-04T12:20:00.000+02:00

De ce aş vrea să ia cineva o decizie în locul meu? Nu văd niciun motiv întemeiat. Nu sunt handicapat, sunt apt. Apreciez intenţia ta de a-mi face bine dar nu-ţi face iluzii că mă cunoşti mai bine decât mă cunosc eu însumi. Nu ştiu cum, dar nu eşti prima persoană care face asta şi nervii mei încep să cedeze. Culmea e apoi că, în timp ce eu mă dau de ceasul morţii, tu te simţi împăcat crezând că ai făcut ce era corect şi continui să ai impresia „aşa a fost cel mai bine“.

Dacă vrei să faci ce e mai bine pentru mine, vorbeşte-mi! De-aia ai gură, nu doar să mănânci şi să bei. Întreabă-mă şi îţi voi spune ce mă va face cel mai fericit, dar nu gândi în locul meu. Dă-mi sfaturi, dar nu decide tu pentru mine. Deşi există încă din Antichitate, şi va continua să existe cât va fi viaţă pe pământ, CO-MU-NI-CA-REA nu are o semnificaţie prea mare pentru tine. Lasă-mă să-ţi spun că e cel mai important lucru pe care trebuie să-l foloseşti dacă vrei ca treburile să decurgă bine, nu doar în favoarea ta.

Din muncă, din iubire şi din prietenie am învăţat că asta e adevărata cheie a succesului. De ce refuzăm cu atâta îndârjire să comunicăm?

Nopţi albe

2012-02-03T04:01:00.001+02:00

Am nevoie de somn. De mult somn. Două zile şi două nopţi să nu mă trezesc şi tot nu mi-ar ajunge. De fix două luni nu mai ştiu cum e să dorm ca orice om. Nopţile albe fac în aşa fel ca visele să se transforme în visuri după ce tresar din aţipit. Nu-mi rămâne decât să mă uit la seriale ca să evit venerarea tavanului.

Am nevoie de somn chiar dacă asta înseamnă să nu mai văd stelele şi luna care mă poartă într-o altă dimensiune. Măcar două nopţi şi două zile vreau să fiu doar eu şi patul. Nu cred că mi-ar simţi lipsa cineva. Vreau să dorm.

Puterea cuvântului

2012-02-02T12:30:00.002+02:00

E uimitor cum un singur cuvânt te poate face să reevaluezi totul. Doar unul a fost de ajuns să mă facă să revin pe Pământ. Nu a avut nevoie de o propoziţie ca să îl pună în valoare. A trebuit să definească ceva şi a fost de ajuns să mă facă să cad de pe norişorii aceia pufoşi atât de confortabili. M-am lovit când am aterizat, dar nu e prima dată când mi se întâmplă. Ar trebui să-mi fie învăţătură, dar e greu, dacă nu imposibil, să-i furi visurile unui veşnic visător. E adevărat, raţiunea şi-a recucerit locul însă doar pentru moment. Cum să şterg totul cu buretele, chiar dacă „totul“ se rezumă la secunde numărate mii? Mă scuz că nu mai am apă ca să-l ud şi poate o să scap.

Ironia sorţii face ca acel cuvânt, atât de insignifiant şi totuşi greu pe cântar, să fie unul onorabil. Prezentul devine trecutul care nu a existat. Poate viitorul va aduce nişte nori mai rezistenţi. Motive sunt, mai trebuie evaluate la adevărata valoare şi luate în seamă. Timp este dar e deja triat. O nouă planificare? Nu depinde de mine şi e un dezavantaj. Nu sunt trist. Poate se va elibera vreo zi sau măcar un minut. Dacă sufletul ar putea fi citit...

Gunoi

2012-02-01T02:22:00.000+02:00

În Cluj am văzut pentru prima dată nişte ~~indicatoare~~ table montate pe stâlpi, special pentru gunoieri. Colorate într-o nuanţă de galben aproape identică cu cea de pe ecranele TV când suntem invadaţi de Breaking News. Numai ştiri de ultimă oră nu sunt alea care se dau şi după trei zile de la apariţie, da` asta-i altă poveste. Revenind la minunatele table, au rolul de a avertiza firmele de salubritate ale căror maşini ridică gunoiul oraşului că nu au voie să staţioneze între orele X şi Y, altfel riscă să o amendă de nu ştiu câţi RON.

Nu stau pe vreo stradă principală, deci nu există nicio tablă bolnavă de stomac prin zonă. Practic, nu există restricţii pentru a nu lua gunoiul care astăzi mai că dădea afară din coteţul ăla. Înseamnă că or avea ăştia un fetiş de a colecta sacii tot la unu, două sau trei noaptea, că altfel nu-mi explic. Nu m-ar deranja ora dacă muncitorii nu ar face un zgomot care mă bagă în sperieţi mereu. Cu tot cu termopane se aude de zici că mi-a intrat cineva în casă şi a început să adune tot ce-i de valoare, ca în filmele americane. N-ar avea ce să ia din living în afară de un televizor vechi ce nici măcar nu e cu plasmă, dar na...

Acum, pentru că am motan am zis că l-o fi apucat pe el să facă ceva năzdrăvănii. Cum lumea doarme şi el n-are somn, s-o fi plictisind. Când îmi arunc ochii pe geam, norocul meu că era închis şi nu i-am pierdut, aceleaşi monstruozităţi din metal. Mă scot din minţi de fiecare dată deoarece uit că domnii numai la ore aşa mici binevoiesc să ajungă şi pe aici. Îi urăsc!

Aripi tăiate

2012-01-31T02:44:00.000+02:00

În urmă cu câteva luni intram într-un proiect promiţător. Bineînţeles, foarte entuziasmat cum sunt eu de obicei la astfel de lucruri. Sfoară-n ţară că sunt acolo şi mândru tare de ce se vrea a fi. Şi a fost, nu pot să mint. Condiţii bune şi oameni profesionişti. A fost chiar bine la început şi pe parcurs. Însă când a venit sfârşitul parcă m-am sfârşit şi eu. Rezultatul nu a fost cel la care am sperat.

Zic, bă, oi fi eu mai prost, trebuie să mai lucrez, asta e. Mă consolam singur ca să nu o iau pe arătură. Dar faza a ţinut până când am aflat că învingătorii sunt cei care nu au absolut nicio treabă cu cea în care s-au băgat; şi nu vorbesc de vreo păsărică aici. Nene, mi-a sărit muştarul pe toţi pereţii. Nu oi fi eu tatăl undelor, nu oi fi maestru şi nici măcar profesionist, dar, alături de alţii care au luat-o la fel de original în bărbie, cu siguranţă sunt mai bun decât cei care acum ocupă locurile ce nu li se cuvin.

Ăştia sunt exact ca studenţii care tocesc de iau numai 10 ca să prindă bursă şi când îi întrebi ceva după examen sau când trebuie să pună în practică ce au tocit, nu ştiu nimic. Dar NIMIC! Da, mai sunt exemplare din astea şi vor fi cât e viaţă pe Pământ.

Iar când te gândeşti că poate fi vorba şi de pile, nu de unghii, şi începi să te gândeşti şi să pui la îndoială totul... Îmi vine greaţă, mă albesc şi scuip. Puteau să spună de la început care e scopul şi ştiam cum să-mi dozez energia, ce, cum şi cât să fac. Sunt de două ori mai mult dezamăgit decât eram de entuziasmat la început. Mi-e greaţă din nou. De data asta cred că vomit. Nu pot să le urez decât accidente, catastrofe şi calamităţi de neuitat, aşa cum nici eu nu voi uita această experienţă. Le merită!

Prea de tot

2012-01-28T12:41:00.000+02:00

Vara trecută (cred) cunoşteam un prieten de-al unor prieteni. Pe terase şi prin localuri tipul făcea ce făcea şi se punea lângă mine. Îi simţeam cam des piciorul atingându-se de al meu şi toţi au zis că sunt nebun şi că mi se pare. Bine... A început cu atacuri la persoanele gay şi am început să cred că e homofob. Totuşi, ceva dădea cu virgulă. Apoi am zis că ăsta e bisexual dar refuză să accepte şi că e frustrat. De câteva ori i-am spus mai în glumă mai în serios că sunt gay, ca să văd cum reacţionează. Hi-hi-hi şi ha-ha-ha. Ete reacţie.

Într-o seară, în club, începe să mă tot ciupească de obraz. Aşa cum fac bunicuţele cu nepoţeii de le bălăngăne capetele copilaşilor în stânga şi-n dreapta. Îmi face o dată, de două ori, de trei ori... Mă enervez şi îi spun să se potolească dacă nu vrea să regrete. Ăsta continuă întreaga noapte şi mă calcă pe nervi. Iau ceva mai mult la bord şi îl pune necuratu` să îmi facă din nou. Îi spun să se dea mai aproape ca să-i zic ceva. Se apropie şi îl pup pe obraz, pentru că s-a întors ca să audă mai bine. Se blochează şi se uită la mine iar eu încep să dansez. După câteva minute mă întreabă dacă sunt pe invers şi îi răspund afirmativ. Îşi încrucişează braţele şi cică se supără. Deci nu s-a supărat că l-am pupat dar s-a supărat pentru că sunt gay!? Adică... ce rahat? După consultări cu nişte prieteni de-ai mei şi comuni, dintre care unul a terminat psihologie, ajungem la acelaşi numitor comun: tipul e bisexual dar nu acceptă sau nu ştie cum să procedeze.

În urmă cu câteva zile o întreabă, din senin, pe una dintre colegele de apartament dacă am avut vreo iubită de când sunt în Cluj. Îi spune că da, că n-avea ce să facă, şi el se miră cum de nu a zis nimic iubita mea că stau cu două fete în apartament. Acum mă întreb cât e ăsta de bătut în cap de nu a priceput nimic din evenimentele care s-au petrecut? Sau acum începe să realizeze şi să-şi pună întrebări serioase?

România promovată de britanici. Cea mai bună reclamă

2012-01-27T08:48:00.000+02:00

Documentarul despre România care a apărut pe postul de televiziune „Travel“ este cea mai bună reclamă care ne-a fost făcută vreodată. Cadrele filmate sunt superbe iar cuvintele realizatorului... Foarte tare, şi puţin trist în acelaşi timp, este că ne-o fac străinii. Ministrul fotomodel nereuşit, Elena Udrea, are ce învăţa din asta. Ar face bine să-şi vândă două poşete şi să-i plătească pe americani pentru efortul depus.

Fă-ţi o cafea şi un sandviş, dă play şi descoperă-ţi ţara.

„Hai să nu dramatizăm“

2012-01-26T06:24:00.001+02:00

E greu să înţelegi un fenomen, dar nu imposibil, până când nu dai nas în nas cu el. De ce ţi-ar părea rău dacă moare câinele cuiva cunoscut sau un câine vagabond, atât timp cât nu e al tău? De ce să-i înţelegi pe homosexuali dacă tu nu eşti? De ce să înţelegi un om care suferă din dragoste dacă tu eşti fericit? De ce să crezi că pe unii oameni îi afectează foarte rău situaţia actuală din România dacă tu o duci cel puţin bine?

Pentru că şi câinelui tău mult iubit i se poate întâmpla la fel. Dacă nu ai câine, gândeşte-te că e tot o viaţă. Nu a funcţionat pe baterii. Pentru că şi homosexualii se numesc tot oameni, au tot două mâini, două picioare, două urechi, doi ochi şi mănâncă tot cu o singură gură. Pentru că fericirea nu durează o eternitate şi vei avea nevoie la rândul tău de un umăr pe care să plângi. Pentru că unii nu sunt atât de norocoşi, ba li se mai şi pun beţe-n roate ca să nu aibă succes şi ajung să facă foamea.

În timpul săptămânii de foc, cea trecută, în care au avut loc proteste zilnic, m-am trezit să comentez nu ştiu ce pe Facebook şi să fiu de partea celor fără de ajutor dar cu speranţă. Eram şi mai sunt de acord cu cei care ieşiseră în stradă să protesteze paşnic în speranţa că se va schimba ceva şi că vor putea trăi decent. Unui prieten i se părea că dramatizez şi că de fapt situaţia e mult mai roz decât pare pe TV. E mai roz, dar nu în toate grădinile. Iar ce s-a dat prin cablu nu e totul. Presa nu a făcut decât să instige subtil telespectatorii la proteste, urmărindu-şi propriul interes şi reprezentând de fapt patronul-politician, care alocă banii de salarii, oamenii din stradă fiind prinşi la mijloc. Jurnaliştii au găsit cea mai bună oportunitate din ultimii ani şi s-au folosit de ea cum au ştiut mai bine, uitând cu totul de etică, uitând implicit şi de ce există: ca să reprezinte poporul şi ca să încerce să fie cât mai obiectivi.

Prietenul despre care vorbeam este un norocos şi sper că ştie asta. Este încă în şcoală, totodată lucrează - iar pentru asta am tot respectul, are părinţi care au câte un loc de muncă. Adică se descurcă şi nu îşi face griji pentru ce va mânca a doua zi. Este un tip inocent şi adorabil pe care nu l-au atins deocamdată greutăţile şi sper să nu-l atingă niciodată. Dacă s-ar apuca să caute familii sărace ar da peste nişte poveşti cutremurătoare şi care l-ar face să vadă că realitatea chiar e dramatică.

Cunosc cazuri în care părinţii efectiv nu mănâncă decât de două ori pe zi, două-trei felii de pâine cu doi cartofi fierţi şi nişte sare, plus o zeamă chioară. Pentru ca restul care le rămâne, după ce plătesc rate şi dările către stat, să le ajungă pentru necesarul unui copil care trebuie să meargă la şcoală/facultate. Sunt părinţi care gustă ceva dulce doar de Paşte şi de Crăciun, pentru că nu se îndură să-şi cumpere nici măcar o bomboană. Părinţi care nu mai ştiu cum e sucul, ce gust mai are pizza şi cum arată localul ăla nou de la ei din sat/oraş. Probabil e greu de crezut dar totuşi e adevărat. Dacă nu te afli într-o astfel de situaţie sau dacă nu o vezi, degeaba. Şi totuşi există empatia despre care am vorbit şi aici.

Bătălia animaţiilor

2012-01-25T09:20:00.000+02:00

Clujenii au creat anul trecut Robotzii şi au înnebunit lumea. Mo şi F.O.C.A. încă sunt aşteptaţi în fiecare miercuri noaptea, până târziu. E un fel de must-have din modă, ca cineva să fie primul care vede noul episod al animaţiei transilvănene. A doua zi la muncă, pe stradă sau la şcoală se aude: ai văzut noul episod din Robotzi? Două zile mai târziu replicile roboţeilor sunt pe buzele majorităţii.

După succesul fulminant pe care l-au avut clujenii, băimăreanul cunoscut ca Unguru` Bulan i-a luat pe Fratzică, Copilu` şi Guşteru, personaje bine-cunoscute pe radio, şi au ajuns într-un nou serial animat: Luzării de pe Electrolizei. Dar se pare că oricât se străduiesc, cele patru personaje nu ajung la vizualizările pe care le obţin cei doi roboţei în fiecare săptămână.

Acum, moldovenii nu se lasă mai prejos şi ies la rampă cu o creaţie nou-nouţă şi diferită. Nicu şi Baton sunt personajele odioase care dau şi numele celui mai nou serial animat, din care a apărut primul episod şi pe care îl poţi vedea mai jos. Animaţia nu are limbajul vulgar al Robotzilor şi nici acel umor sarcastic al Luzărilor, însă din punctul de vedere vizual îi întrece în scârboşenie. Rămâne de văzut dacă seria va fi apreciată sau nu.

De nelipsit: permisul auto

2012-01-24T11:13:00.000+02:00

Cu puţin timp înainte să devin major, la fel ca alţii, m-am apucat şi eu de şcoala de şoferi la insistenţele mamei. Aveam un instructor care cântărea cât maşina şi foarte antipatic. Da` antipatic rău. Sirena de pe maşina poliţiei nu scoate atâţia decibeli câţi scotea el când se enerva. Şi se enerva din orice, deşi îi zisesem că nu am mai pus mâna pe volan până atunci.

În ziua în care era să-l scot prin parbriz, după ziua în care era să-l bag într-un gard de beton, mi-am băgat piciorul şi am spus „STOP“! Nu-mi place şi nu mă obligă nimeni să fac ce nu vreau, cu atât mai mult în condiţiile alea. Astfel sunt pieton în prezent, mă deplasez cu mijloacele de transport în comun şi, vorba lui, sunt abonat al CFR. Deseori, cui îi spun că nu-mi place să şofez se miră de zici că acel permis e ca un certificat de naştere care confirmă existenţa-mi.

Chiar dacă aş fi terminat cursurile de conducere auto şi prin minune aş fi luat acea bucată de plastic cu hologramă, la ce taxe sunt în România nu mi-aş fi luat în veci un autoturism. Costul unei taxe de înmatriculare să fie de chiar şi până la 10 ori mai mare decât preţul automobilului? Este peste capacitatea mea de înţelegere, în condiţiile în care în urmă cu două-trei zile dădeam din colţ în colţ pentru că nu îmi ajungeau banii să-mi plătesc chiria şi deja mă vedeam cu bagajele în faţa blocului.

Recunosc însă că îmi doresc uneori să mă urc la volanul oricărei maşini, să apăs pedala de acceleraţie şi să mă pierd în noapte fără vreo anume destinaţie. Să mă încarc cu energia cailor de sub capotă, să nu mă uit în spate, să-mi eliberez mintea şi sufletul, şi să uit pentru o noapte, sau mai puţin, de tot ce nu e normal sau aşa cum vreau eu. Să gonesc după răspunsuri pe care nu le găsesc oricât mi-aş stoarce neuronul şi să derapez într-un şanţ al fericirii. Ştiu şi unde m-aş opri prima oară dacă aş avea permis de conducere. În Timişoara.

Eurovision 2012. România?

2012-01-23T07:00:00.000+02:00

Dacă anul trecut semifinalele româneşti de la Eurovision s-au desfăşurat în noaptea de revelion, o idee stupidă, spre sfârşitul primei luni din an acest totul e vag în ceea ce priveşte participarea ţării noastre la acest concurs.

Se ştie că TVR a confirmat organizatorului concursului participarea României, încă din 24 noiembrie 2011, astfel că ne aflăm printre cei 43 de participanţi de pe listă. În urmă cu o săptămână şi puţin, nenea-şef al Departamentului de Divertisment din TVR, Dan Manoliu, declara pentru ziarul „Adevărul“ că va înainta o propunere de buget, către Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Televiziune (SRTV), pentru 200 de mii de euro. Din această sumă, 118 mii de euro reprezintă taxa de înscriere. Restul, 82 de mii de euro, este pentru cheltuieli: selecţia naţională, promovarea, deplasarea, show-ul din finală.

În condiţiile astea, datele sunt doar planuri. Totul depinde de acel consiliu care nu se prea grăbeşte să ia o decizie. Suntem un popor sărac care plăteşte angajaţii Televiziunii Române cu salarii prea mari. De ce? Ca să meargă un procent semnificativ, din salariul celor care vor să-şi păstreze postul, către barosanii care nu sunt în pericol. Chiar şi aşa, în curând vor zbura 15 procente din angajaţi.

Parcă văd că decizia în privinţa bugetului pentru Eurovision 2012 va fi luată pe ultima sută de metri şi lucrurile vor merge pe repede înainte: juriu format la o cafea, piese scrise şi compuse în grabă, preselecţii şi selecţii fără ascultări atente, o promovare de toată jena, etc. Şi uite aşa va dispărea ca prin magie o grămadă de bani. Tipic românesc.

În timp ce noi ne căutăm un sponsor care să ne ofere banii ăia mulţi, alţii şi-au ales deja participanţii. Iată care:

Albania - Rona Nishliu

Belgia - Iris

Bosnia & Herţegovina - MayaSar

Croaţia - Nina Badric

Cipru - Ivi Adamou

Elveţia - Sinplus

Macedonia - Kaliopi

Muntenegru - Rambo Amadeus

Serbia - Zeljko Joksimovic

Turcia - Can Bonomo

Nu suntem singurii care au probleme financiare. Din aceeaşi cauză, Polonia, Cehia, Andorra şi Monaco s-au retras din concurs. Cert este că, dacă vom participa, între 22-26 mai ne vom afla în Baku, Azerbaidjan.

Mai jos ai lista cu cele 43 de ţări care vor participa la Eurovision 2012.

Între paranteze sunt trecute numele posturilor de televiziune care vor transmite concursul.

Albania (RTVSH)
Armenia (AMPTV)
Austria (ORF)
Azerbaijan (Ictimai TV) (Host Broadcaster)
Belarus (BTRC)
Belgium (VRT)
Bosnia & Herzegovina (BHRT)
Bulgaria (BNT)
Croatia (HRT)
Cyprus (CyBC)
Denmark (DR)
Estonia (ERR)
Finland (YLE)
France (France TV)
FYR Macedonia (MKRTV)
Georgia (GTVR)
Germany (NDR/ARD)
Greece (ERT)
Hungary (MTV)
Iceland
Ireland
Israel (IBA)
Italy (RAI)
Latvia (LTV)
Lithuania (LRT)
Malta (PBS)
Moldova (TRM)
Montenegro (RTCG)
The Netherlands (TROS)
Norway (NRK)
Portugal (RTP)
Romania (TVR)
Russia (RTR)
San Marino (SMRTV)
Serbia (RTS)
Slovakia (STV)
Slovenia (RTVSLO)
Spain (RTVE)
Sweden (SVT)
Switzerland (SRG/SSR)
Turkey (TRT)
Ukraine (NTU)
United Kingdom (BBC)

Hetero din greşeală

2012-01-22T13:28:00.001+02:00

Am cunoscut şi am observat mulţi bărbaţi homosexuali care nu vor să se dea de gol în faţa colegilor de muncă sau nu vor să afle familia lor că de fapt le plac bărbaţii. Aşa că, se înţeleg cu fete ca să se dea drept iubitele lor în diferite situaţii sau mereu. Eu nu aş face asta niciodată din două motive: nu vreau să neg cine sunt doar de dragul cuiva şi apoi nu e nevoie. Să vă povestesc.

Când m-am mutat în Cluj-Napoca pentru a-mi începe facultatea, o foarte bună prietenă de-a mea s-a mutat vizavi. Adică la o distanţă de 30 de centimetri, lăţimea holului care ne despărţea uşile. Mă aflam într-un oraş nou, total necunoscut unde nu aveam nicio rudă sau cunoştinţă. Unde mergeam o luam pe D. după mine, iar ea mă chema oriunde mergea. Excludem din discuţie partidele de sex. Ea cu ai ei, eu cu ai mei; nu ne corcim.

Mâncam împreună, ieşeam împreună, făceam cumpărături împreună, uneori şi dormeam împreună dacă îi era urât unuia dintre noi. Am început să-i cunosc colegii de facultate, mulţi dintre ei devenindu-mi prieteni sau amici între timp. Ăştia, văzând că suntem în 90% din timpul liber unul lângă celălalt, au început să o întrebe dacă suntem cuplaţi. Începeam să râdem, negam şi ei nu ne credeau. Apoi ne întrebam serios dacă la ea se va da vreun tip în condiţiile astea. A rămas doar o întrebare, fără acţiuni ulterioare. Tanti de la chirie a început să creadă şi ea despre noi că suntem iubiţi, deşi stăteam în garsoniere diferite.

Încă de pe atunci mama credea că între mine şi D. se înfiripă ceva şi când auzea că ne mai ciondănim îmi spunea prin telefon ceva de genul: „dar nu-i frumos, de ce o cerţi, lasă fata în pace“, etc. Normal, dacă şi atunci când mă suna ea eram tot cu D. În urmă cu aproximativ o săptămână mama mă lasă mască la telefon când îmi dau seama că în imaginaţia ei relaţia noastră chiar a evoluat. Cât pe ce să mă întrebe şi de nuntă. De atunci ne amuzăm, tot împreună, pe marginea acelui telefon de câte ori ni se oferă ocazia.

D. în sus, D. în jos, D. colo, D. dincolo. A venit soră-mea. Aveţi impresia că m-a crezut când i-am spus că suntem doar prieteni? Aha... Deloc. Şi uite aşa toţi cei care nu ştiu că sunt gay cred că am iubită. O fi şi vina mea. Doar o mică parte dintre colegii ei de facultate s-a convins că nu suntem iubiţi, după ce le-am spus că de fapt pe stradă mă uit după măciuci.

Cum să te sinucizi fără să vrei

2012-01-21T16:56:00.000+02:00

Îmi place meseria de jurnalist dar nu vreau să ajung niciodată pe sticlă şi cu atât mai mult nu vreau să fiu unul dintre subiectele ştirilor de la ora cinci. Însă azi-dimineaţă era cât pe ce să devin una dintre vedetele stupide care se nasc peste noapte.

Mă trezesc devreme, ţinând cont că e sâmbătă şi că ar fi trebui să dorm cel puţin până la două după-amiaza, şi merg să-mi fac o cafea. Ajuns în bucătărie, cu ochii mici, caut ibricul. Văd că e cafea rămasă de ieri, mă gândesc să o încălzesc pe aia. Nu are aceleaşi gust şi aromă ca una proaspătă, dar slavă sfinţilor că a rămas pentru că mi-e prea lene să fac alta.

Cu nasul puţin înfundat, simt parcă miros de gaz. Am halucinaţii din cauza somnului neterminat, îmi zic, şi revin în cameră ca să fac nu ştiu ce. Mă întorc în bucătărie să pun totuşi cafeaua aia pe foc şi simt din nou acelaşi miros. Hm... Verific aragazul şi încremenesc. Nu pentru că mi-aş fi dat seama pentru prima dată că e un avantaj să ai nasul mare, ci din cauză că două dintre butoane erau blocate pe deschis, la maxim, şi niciunul dintre ochiuri nu ardea. Au stat aşa cel puţin 8 ore peste noapte. Norocul a fost că am închis uşa de la camera de zi pentru că altfel cred că nici nu mă mai trezeam. Deschid geamul să se aerisească şi încep să mă enervez pe una dintre muierile din casă. Încă dormea, deci a scăpat ca prin urechea acului. După o lungă aşteptare merg totuşi să încălzesc cafeaua, însă nu înainte de a strânge din buci şi de a murmura rugăciuni.

Dacă aş fi aprins chibritul sau becul înainte să mă dezmeticesc, încălzeam toată scara blocului nu doar cafeaua. În seara asta jurnalele de la ora 19 se deschideau cu o ştire despre o explozie ce ar fi avut loc în Cluj-Napoca. Atenţia dinspre proteste ar fi fost în sfârşit mutată în altă parte, după o săptămână de la începerea lor, iar eu aş fi devenit vedetă fără să vreau, alături de cel puţin 6 persoane. Aseară s-a nimerit să mai vină, pe lângă noi 3, soră-mea cu iubitul ei, iubitul unei colege şi un prieten. Uite aşa scăpam eu de problemele financiare, sentimentale şi profesionale fără ca măcar să-mi fi trecut prin gând să mă sinucid.

Dreptul de a fi

2012-01-16T12:31:00.001+02:00

Vă tot plângeţi că străinii bagă românii în aceeaşi oală cu romii şi începeţi să vă crizaţi. Da, aveţi dreptate, nu e corect. Dacă ei merg prin alte ţări şi fură nu înseamnă neapărat că aşa procedaţi şi voi. Chiar şi aşa faceţi cu romii aceeaşi greşeală pe care o fac străinii cu voi. Îi percepeţi în bloc iar faptele unei persoane le proiectaţi asupra etniei şi invers. Aşa cum voi vă simţiţi atacaţi când vă fac străinii hoţi, deşi probabil nu aţi furat nici măcar un ac de când v-aţi născut, acel ţigan - cum îi spuneţi voi, care nu are nicio treabă cu cei care sunt prin Franţa, Italia şi Dumnezeu mai ştie pe unde, este umilit şi jignit când îl daţi la o parte sau îl înjuraţi.

Credeţi că e fericit pentru că s-a născut altfel decât voi? Chestiunile astea nu se aleg şi vă asigur că ar fi dat orice ca să fie român doar ca să nu sufere atât de mult, începând din copilărie când vroia să se joace cu copiii vecinilor iar părinţii acelora le interziceau odraslelor motivând simplu şi absurd: e ţigan. Românii poartă o parte din vină pentru că acel copil rom, mai inteligent decât mulţi alţi copii români, nu a avut parte de o şcolarizare din acelaşi motiv - discriminare, iar astfel i-aţi prelungit suferinţa. Dacă nu are şcoală nu se poate angaja. Iar dacă e un norocos şi termină o facultate, nu îl angajaţi pentru că e ţigan. Nu vă daţi seama că de fapt îi ajutaţi pe părinţii lor ca să îi transforme în nişte delicvenţi. Le furaţi viitorul şi apoi daţi vina pe ei pentru greşelile comise chiar de voi însă pe care nu le recunoaşteţi.

Conferinţa generală a UNESCO a adoptat în noiembrie 1978 declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale. În articolul 2 se afirma că „toate persoanele şi toate grupurile au dreptul să se considere şi să fie percepute ca atare“. Au trecut 33 de ani de când e recunoscut oficial acest drept. Vor mai trece probabil trei secole până când veţi începe să-l respectaţi.

Dacă e cinstit de ce îl faceţi hoţ? Dacă e deştept de ce aveţi o plăcere sadică de a-l face prost? Doar pentru că provine dintr-o familie de romi? Atunci de ce mai aveţi pretenţia ca alţii să vă diferenţieze de romi şi chiar faţă de alţi români care nu vă reprezintă?

În ceea ce îi priveşte pe homosexuali situaţia e cam aceeaşi. Vor să se integreze în societate, să îi accepte lumea aşa cum sunt. Dar nu îşi dau seama ce fac în club sau pe stradă când nu se uită la cineva, care are tenul mai închis decât al lor, pentru că „e ţigan“. Se feresc de el pentru că probabil vreun rom i-a bătut atunci când purtau pene viu-colorate pe stradă şi se dădeau în spectacol, sau pentru că le-a furat din casă când l-au invitat la o partidă de sex animalic. Apoi au pretenţia ca heterosexualii să nu-i pună la un loc cu acel gay care a fost prietenul heterosexualilor până când a gafat şi le-a făcut avansuri sexuale, sperând să obţină ceva mai mult.

Nu toţi homosexualii sunt la fel dar altora le e teamă, scârbă sau ruşine de şi cu noi, din cauza unor obsedaţi sexual. Aşa cum vouă vă e de unul rom. Nici nu vreau să îmi imaginez cum e să fii ţigan şi poponar în acelaşi timp. Mi-e de ajuns să ştiu cum e să fii homosexual într-o ţară în care credinţa e dusă la extrem încât orbeşte şi adevărul e considerat blasfemie.

Nu vrem să fim judecaţi dar noi judecăm. Vrem să fim acceptaţi dar noi nu acceptăm. Ştim că există empatie dar nu ne folosim de ea.

Exclusivitate autohtonă

2012-01-12T11:37:00.000+02:00

Ştiu că trăiesc într-o ţară plină de hoţi, nesimţiţi şi needucaţi dar totuşi consider că ăsta-i un popor deştept. Însă când ajung în mijloacele de transport în comun îmi dau seama că toţi sunt proşti grămadă. Nu-mi stă în fire să caracterizez astfel pe cineva până când nu am de-a face cu mintea omului, dar cum să le zic ălora care atunci când autobuzul ajunge în staţie sunt buluc în faţa uşii, înainte să se deschidă? Să îi vezi cum dau din coate şi mai să te ia la bătaie ca să urce ei primii pentru a-şi pune curul pe un scaun. Cei care trebuie să coboare ce ar trebui să facă? Să se considere într-o stare de urgenţă şi să spargă geamurile ca să aibă pe unde ieşi? Să se transforme instantaneu în acrobaţi şi să iasă pe trapa de aerisire? Aşteptaţi, cretinilor, să coboare lumea şi apoi puteţi să porniţi în super-aventura voastră de vânătoare de scaune! Nici adevăraţii ţărani din satele uitate de lume nu sunt atât de ţărani ca voi. Ăia ştiu cum să se comporte în societate.

Cel care urcă în autobuz cu ghiozdanul în spate e altul pe care îmi vine să îl împuşc pe loc. Când mi-e lumea mai dragă mă trezesc cu unul în gură sau în ochi. În cel mai fericit caz mă înghesuiesc până rămân fără aer. Oare de ce mă-ta nu te-a învăţat să ţi-l dai jos atunci când într-un spaţiu atât de îngust e o mulţime de oameni? Ţine-l în mână, jur pe roşu că nu o să ţi-o rupă câteva staţii.

Deşi am fost uimit să văd asta, se pare că încă există cretini care ascultă muzică prin difuzoarele telefonului mobil şi nu numai. Băgaţi-vi-le în dos pentru că nu mă intrereseză ce muzică ascultaţi voi, că deţineţi cea mai nouă melodie a lu` Gaga sau cea mai şmecheră care nu a ajuns încă nici pe ZU, şi nici faptul că voi vreţi să arătaţi tuturor că Salam e de fapt un cântăreţ şi nu un mezel. Folosiţi căştile şi daţi volumul la nivelul în care timpanul e ameninţat de note muzicale, aşa cum fac eu şi restul lumii. Chestiile alea mici şi rotunde de-aia au fost create: ca să nu-i deranjaţi pe alţii. Să ştiţi şi voi!

Un avantaj al democraţiei este că sunteţi liberi să faceţi ce vreţi, însă atât timp cât nu-i deranjaţi pe cei din jurul vostru. Clar? Acum marş la colţurile voastre şi meditaţi asupra greşelilor comise, iar de mâine gândiţi-vă şi la ceilalţi pentru că şi ei vor să trăiască bine şi liniştiţi.

X FACTOR de România

2012-01-11T07:35:00.000+02:00

O ştiţi pe Leona. Leona Lewis. E fata aia frumoasă care a făcut înconjurul lumii cu „Bleeding love“ după ce a câştigat ediţia din 2006 a X FACTOR, acolo unde a luat fiinţă proiectul ăsta ce a devenit fenomen. Cântăreaţa a avut succes şi cu „Better in time“ şi sunt convins că acum câştigă bine din concerte.

Dar de Alexandra Burke aţi auzit? E tipa de culoare extrem de emotivă care s-a făcut cunoscută pe piaţa internaţională după ce a avut o colaborare cu Pitbull pentru piesa „All night long“. Melodia a intrat şi pe radiourile româneşti. Şi ea e tot o câştigătoare a X FACTOR-ului american, din 2008. La aproximativ un an după ce a câştigat avea melodiile proprii, scotea videoclipuri şi colabora cu Flo Rida pentru „Bad boys“ sau cu Laza Morgan pentru „Start without you“. „The silence“ îi pune extrem de bine în valoare vocea de aur. A strâns zeci de milioane de vizualizări pe You Tube, care s-au dus naibii după ce VEVO şi-a băgat coada şi a şters în neştire vizualizările multor videoclipuri ale mai multor artişti.

După un mileniu de la naşterea lui, formatul emisiunii X FACTOR a ajuns şi în România anul trecut. De ce? Pentru ca Antena 1 să-şi bată joc de el. Juraţii se mâncau de vii şi la mijloc erau concurenţii. Imaginea lui Mihai Morar cam are de suferit în urma acestei emisiuni. S-a pricopsit cu mai mulţi duşmani decât avea înainte. Şi pe bună dreptate. Sigur PR-ul e nou şi abia acum pune în practică ce a învăţat pentru că altfel nu-mi explic ce caută Morar în juriu. Apoi Antena a difuzat imagini cu certuri ca la uşa cortului între concurenţi, ca la una din emisiunile alea de rahat prezentate de Ernest - mare prezentator făcându-l PRIMA TV după ce a participat la Big Brother. Un alt show în care ne-am băgat picioarele şi a murit după a doua ediţie.

Mare mi-a fost mirarea pe 1 ianuarie a.c. când am văzut că un puşti a câştigat prima ediţie, sper că şi ultima, a X FACTOR de România. Cine credeţi că i-a fost îndrumător? Mihai Morar, desigur. Adică nenea ăsta care n-are nicio treabă cu cântatul a făcut dintr-un băieţel un cântăreţ!? Pe bune? Adevărat e că voturile publicului l-au scos câştigător în definitiv, dar stau şi mă gândesc ce a făcut Morar ăsta de îl place lumea atât de mult pe protejatul lui? Că vocea sigur i-o întrec mulţi care au plecat acasă înainte de vreme de pe scena formidabilă, cum nici americanii n-au avut.

Marea mea curiozitate este ce se va întâmpla cu acest copil. Cât şi unde va cânta, când va avea un album şi dacă va auzi S.U.A, China sau Japonia de el. Sunt tare curios şi nerăbdător să văd de ce anume e în stare staff-ul X FACTOR.

Hai noroc!

2012-01-10T04:53:00.000+02:00

E târziu sau devreme, depinde cum priveşti. Cert e că ceasul îmi arată ora 4 şi ceva. Mă duc să-mi deschid geamul ca să iasă fumul din cameră pentru că mi-a fost lene să merg să fumez unde o fac de obicei. Peisaj neinteresant dincolo de geam până când apare unul care nu e hotărât pe unde să meargă şi în ce direcţie să o ia. Pe trotuar sau pe lângă; în stânga sau în dreapta? Şi uite ăsta se trezeşte să-mi răscolească în noapte toate amintirile tragice cu oameni care nu-s stăpâni pe ei înşişi.

Urăsc beţivii cum nu urăsc decât minciuna şi înşelătoria. Adică foarte tare. Şi cum s-ar putea altfel când am în neam nişte astfel de exemplare care nu îşi cunosc limita? Mai mult, al meu tată a avut şi el nişte probleme de-astea de care, se pare, a scăpat de ceva vreme. Slavă cerului cel ceresc! Acum unii vor spune că de asta sunt gay. Nu! Iubesc bărbaţii, ăia deştepţi, ăsta-i motivul. Şi dacă tot n-a fost de ajuns, primul om căruia i-am dat sufletul - aşa cum şi-l dau heteroii femeilor când se hotărăsc să lase în spate fecioria şi aventurile, a avut tot patima asta a sticlelor cu un volum de x procente.

Toţi oamenii ăştia şi oricare altul, nu mă enervează pentru că beau ci pentru că întrec toate limitele. Dacă bei, bea cu măsură că băutură ca aia mai găseşti şi mâine şi poimâine. Dar poate că te simţi bine sau pur şi simplu vrei să te îmbeţi, motivul fiind fericirea sau tristeţea. Sau poate vrei să te îmbeţi fără niciun motiv. Bine, e alegerea ta. Dar nu începe după aceea să faci ca toţi dracii şi nu începe să te iei la întrecere cu sirena ambulanţei doar ca să vezi care urlă mai tare. Şi nici nu începe să dai în nevastă-ta sau în iubitul tău ca în sacul de box crezându-te un fel de Doroftei sau Bute. Iar copiii pe care i-ai făcut lasă-i în pace, nu îi teroriza în puterea nopţii când ţi s-a sculat ţie să mergi acasă. Aceia, săracii, n-au nicio vină că s-au născut. Pun pariu că nu s-au cerut la Doamne-Doamne să vină pe lume. Tu i-ai vrut sau i-ai făcut din greşeală pentru că n-ai fost în stare să ţi-o ţii în nădragi când n-ai avut bani de prezervative. Nu trebuie să-ţi suporte ţie toate mizeriile iar a doua zi să mai îndure şi privirile vecinilor şi vorbele amicilor de joacă. Unde mai pui că dimineaţă merg la şcoală? Nici cel care trece pe lângă tine pe stradă când tu nu nimereşti calea spre casă nu trebuie să-ţi accepte injuriile. Bine ar face dacă te-ar pune cu cracii în sus de la prima abatere.

Mai sunt cei care după ce se îmbată devin cei mai faini oameni din jurul tău. Glumesc, râd, încing distracţia şi fac mai frumoasă petrecerea. Sunt conştienţi de faptele lor iar a doua zi nu îşi vor cere scuze pentru că nu greşesc, ba mai câştigă şi amici noi. Pe ăştia îi ador pentru că nu se lasă conduşi de băutură. Alţii se îmbată şi merg să doarmă pentru că îşi dau seama că nu mai au ce căuta printre ceilalţi treji sau stau în banca lor.

Nu voi ridica niciodată un om de pe stradă care a căzut în urma unei beţii zdravene. Doar dacă e într-o stare gravă şi viaţa îi e pusă în pericol. Nu i-a băgat nimeni pe gât aşa că, să suporte consecinţele. Aşa cum niciodată nu voi accepta scuzele alea penibile de genul celei deja celebre: "scuză-mă/iartă-mă, eram beat". Să mori tu! Dacă ai creier foloseşte-l!

Ia laba!

2012-01-09T09:57:00.000+02:00

Am văzut persoane care se isterizează instant, ca nesul, dacă le atingi anumite lucruri. De valoare sau nu, nu contează. Mi-am făcut cruce în repetate rânduri pentru că mi se părea infantil. Până ieri când mi-am verificat un produs cosmetic de pe etajera din cameră, după ce cu o seară înainte mă întrebase soră-mea - aflată într-o foarte scurtă vizită, dacă e acelaşi pe care l-am cumpărat când am fost la ea. I-am răspuns afirmativ argumentând că nu l-am prea folosit. Nu pentru că nu îmi place sau pentru că sunt scârţar, dar e un fel de „prea bun pentru acum“. Şi atunci am zis că îl las pentru dăţile când chiar o să am nevoie de aşa ceva. Zice: cum nu, că mai e puţin. Lasă că puţin a fost de la început, eu de `colo.

Ieri mă uit de curiozitate în ambalaj şi chiar mai era puţin. Dar mult mai puţin decât îl ştiam eu. Mă, cum dracu s-o fi evaporat aşa, nu vreau să am habar. Cert e că m-am enervat. Acel cineva care l-a folosit nu mi-a cerut voie. Dacă era vorba de un prieten apropiat n-aveam treabă, dar e vorba de cineva pe care l-am văzut o singură dată în viaţa mea. Dacă n-ai, cere-mi. Dacă nu-s prin preajmă dă-mi telefon sau strigă-mă. Dar cum chiloţii lu` Tarzan îţi permiţi să iei fără să-mi spui? Nici măcar după aceea!? Nu că te-aş fi iertat, dar să aud de la tine. Bine că eu nu-l folosesc în schimb tu, da. Oricum am un alt fel sau îmi cumpăr unul nou dacă se termină, dar e vorba de gest în sine. Data viitoare să-ţi cadă degetele!

Boală grea

2012-01-08T08:46:00.001+02:00

Ta-na-nam! Una dintre cele mai bune prietene, şi totodată colegă de apartament, s-a îndrăgostit. Ha! Să o vezi cât e de încântată, cum ochii îi licăresc de fericire, cum zâmbetul i se duce deasupra urechilor după ce vorbeşte cu el sau când primeşte vreun mesaj de la individul cu pricina. După ce închide telefonul vine la mine, strânge pumnii şi începe să sară de bucurie. Cade pe patul meu, îşi aruncă ochii pe tavan şi alunecă într-o adâncă stare de visare. Numai ea ştie ce are în minte... Când o privesc parcă mă uit în oglindă.

Mă bucur pentru ea dar partea proastă e că tipul ăsta lucrează dincolo de graniţă şi dacă ar fi să fie ceva, ce amândoi îşi doresc, ar fi cam complicat. Că deh, Venusul meu e numai la câteva sute de kilometri şi e un pic aiurea pentru el. Un pic mai mult. Aşa că mă pune necuratu` aseară să încerc s-o avertizez. Maaare greşeală... Şi să te ţină Dumnezeu, începe muierea pe un ton d-ăla invidios şi ascuţit, dat la volum maxim: „da` ce, şi al tău e la dracu în praznic şi tot te gândeşti la el toată ziua; ăsta măcar vrea şi el, şi mie măcar îmi răspunde la mesaje“. Tăcere. S-a blocat şi parcă ar fi vrut să-şi retragă cuvintele. Asta a fost o lovitură sub centură. M-am adunat şi m-am cărat la cumpărături pe banii ei...

Zici că aş fi ameninţat-o că îi iau bărbatul sau că i-aş fi vrut răul. Dup-aia îmi pică fisa că nu ar fi trebuit să-i spun nimic. Ea nu a încercat să mă oprescă atunci când eu am prins aripi, pentru că a ştiut că ar fi fost în zadar. Ar fi trebuit să-mi dau seama că sfatul nu ajută la nimic. Nu e prima dată când se îndrăgosteşte de unul de pe orbită, deci ştie cum e.

Dar degeaba ştim şi învăţăm. Dacă totul vine din străfundurile sufletelor facem cum ştim noi mai bine şi uităm care sunt şansele reale. Doar ne bucurăm că le avem şi dăm totul ca să le realizăm. Iar zăluda asta iubeşte cu patos de zici că eu am făcut-o, nu tată-său. Aşa că mi-am înghiţit cuvintele, sfaturile şi sugestiile iar după ce m-am întors de la Cora am fost ca nou, numai bun de pus în vitrină.

Când se va întoarce Andreea şi va da peste doi ameţiţi rătăciţi printre nori, o să-şi pună mâinile în cap şi o să vrea să plece pe unde a venit. Condoleanţele noastre.

Teamă

2012-01-06T07:00:00.000+02:00

Teamă de apă sau de foc, teamă de câini sau pisici, teamă de avion sau de înălţime, teamă de dragoste sau de ură, teamă de a recunoaşte sau de a spune adevărul, teamă de ziua de mâine sau de prezent, teamă de un servici pe care nu l-ai mai făcut, teamă de prietenie, teamă de orice sau aproape de orice. Motivele? Pot fi o mie. Însă te gândeşti că rezultatul va fi unul dezastruos!? Dacă nu încerci, de unde să ştii? De fapt îţi e teamă de necunoscut, că va durea sau că acela poate fi sfârşitul.

Viaţa e atât de scurtă şi tu îţi refuzi atât de multe chestii care te pot face fericit doar pentru că experienţa ţi-a arătat altceva. Mai încearcă o dată, de două ori, de nouă dacă e cazul. Încearcă o altă modalitate, cere ajutor, sfătuieşte-te cu cineva... Dar încearcă!

Chiar dacă rezultatul nu e cel pe care-l aştepţi, trăieşti momentul şi astfel eviţi să te întrebi apoi „cum ar fi fost dacă“? Toţi ajungem să ne întrebăm cel puţin o dată în viaţă. Dar ar fi bine să fie doar o dată şi după aceea să (re)începem să riscăm.

Slavă Domnului, nu sufăr de vreo boală incurabilă (sau dragostea intră în categoria asta?), însă în 2012 mi-am propus să nu-mi refuz, pentru tot restul vieţii, nicio şansă; pentru că am realizat că e prea scurtă în unele cazuri. Şi cum nu sunt nemuritor şi pot fi unul din acele cazuri, de ce mi-aş umple-o cu regrete? Că mă va durea sau mă va bucura, `oi vedea...

În căutarea dimineţii pierdute

2012-01-04T12:47:00.000+02:00

Aceeaşi masă, acelaşi scaun, aceeaşi cană... o altă cafea. Geamul se izbeşte de perete, frigul cuprinde încăperea, uşa camerei pustii se deschide. Nu intră nimeni, e doar curentul de aer. Aburii cafelei fierbinte mă duc în trecut, în acelaşi loc, şi mă aduc înapoi. Simt un fior, pulsul o ia razna, respir mai rar şi furnicile ies din muşuroi. Dacă a fost doar un vis vreau să nu mă fi trezit din el. Dau o zi din prezent pentru o oră din trecut. O oră în care o ceaşcă de cafea a fost însoţită de fumul dens al ţigării şi de un zâmbet ce a animat momentul.

Gustul cafelei nu e acelaşi iar scaunul de alături nu mai are trup şi nici suflet. Pachetul albastru de ţigări a dispărut şi nu-i dau de urmă. A rămas unul negru, singur, parcă îndoliat, care mă avertizează că fumatul ucide.

Radioul nu-i redă vocea pe nicio undă iar televizorul nu mi-l arată oricât aş butona telecomanda. Iau telefonul, îl privesc şi zâmbesc. Aş putea să-i vorbesc dar degeaba aş face-o. Ştiu că nu mă aude iar asta mă scoate din minţi. Resemnat, îi trimit un SMS. Pun o altă ceaşcă de cafea fierbinte pe care o duc la masă... şi o beau tot eu.

Mă arde... Îmbrac tricoul pe care încă i-au rămas urmele parfumului pielii. Vreau să adorm ca să pot zbura cu puterea vântului dincolo de timp şi spaţiu. Nu am regrete dar mă îmbolnăvesc de teamă şi de dor.

Cel vechi sau cel nou?

2012-01-03T20:03:00.000+02:00

De Anul Nou, în Oradea - de Remus Toderici

În două zile, poza a avut peste 200 de share-uri

şi a strâns peste 1000 like-uri pe Facebook

„Gataaaa! S-a dus şi anul ăsta“. Aşa, şi? Care-i faza? De ce an de an vrem să scăpăm de anul precedent? Pun pariu că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat măcar un lucru frumos. Şi sigur am vrea să se repete sau să rămână unic. Pentru că sunt mai multe lucruri odioase decât cele frumoase? Ăsta să fie motivul pentru care vrem să-i dăm cu şutul în fund anului pe care ne pregătim să-l părăsim pe 31 decembrie?

Păi dacă nu ar fi fost acel an, probabil că nu ni s-ar fi întâmplat acea chestie frumoasă, chiar dacă e în minoritate faţă de cele urâte. Nu ştim să apreciem sau nu vrem? Sau suntem egoişti şi nesătuli? Vom învăţa vreodată să ne bucurăm de lucrurile mici care fac mult? În plus, dacă începem unul nou nu înseamnă neapărat că va fi mai bun, poate chiar contrarul. Şi atunci nu vom regreta că s-a terminat cel vechi? Suntem atât de complecşi... La mulţi ani!

Cretinitatea expeditorilor SMS-urilor de Crăciun. Prieteni

2011-12-31T15:23:00.000+02:00

Evident că de Crăciun am primit şi eu mesaje care mai de care. Despre Iisus, lumină, iertare, bunătate, uitare, speranţă, sfinţi, Moş Crăciun şi tot tacâmul. Nu am nimic cu mesajele ci cu persoanele care le-au trimis. Nu cu toate persoanele ci cu acelea care continuă să-mi fută nervii pentru că se bagă în seamă doar de Crăciun. Nu am fost oare destul de explicit?

Evident că nu le-am răspuns, ba chiar nici n-am terminat mesajul de citit când am văzut cine era expeditorul. Însă cel mai tupeist dintre tupeişti a fost omul care m-a făcut să sufăr cel mai mult pe lumea asta. Şi se trezeşte dragul de el să mă sune de Crăciun, când sigur alcoolul conducea în locul lui şi când se simţea singur. Nu că s-ar fi gândit la mine, ci doar la singurătatea lui şi parcă mi-ar mai fi auzit o dată vocea. Mi-ar fi zis că îi e dor de mine şi mi-ar fi urat sărbători fericite dacă i-aş fi răspuns. Ca după întâi ianuarie să uite din nou de existenţa mea până de Paşte sau de Crăciunul celălalt.

Mă doare pe mine sufletul când văd că unii oameni au ajuns la o vârstă respectabilă degeaba. Cum naiba poţi trece prin viaţă atâţia ani fără să înveţi din greşeli, fără să înveţi să-l respecţi pe cel de lângă tine? Ar trebui să-mi pară rău şi să mă simt fără suflet pentru că nu i-am răspuns la un amărât de telefon sau unei urări lăsate pe messenger. Însă asta nu ar însemna decât să mă prefac acum iar de mâine să revin la resentimentele de dizgraţie, de antipatie şi altele din aceeaşi categorie. Sunt oricum şi pot fi considerat în orice fel, dar nu sunt un curvar parşiv.

Dacă voi continua în ritmul ăsta sigur numerele din agenda telefonică se vor diminua, saluturile vor fi şi ele mai puţine şi voi exclude din viaţa mea multe persoane. Numai aşa pot păstra în preajma mea persoanele care merită atenţie, timp, energie şi iubire.

Le mulţumesc pentru au fost alături de mine - nu doar anul acesta ci de-a lungul timpului, lor: părinţii, Alin, Alis, Andreea şi Alex, Dari, Daniel, Denis, Diana, Robert, Dumi, Ione, Horea, Lavi, Ruxy şi Vlad. Înşiruirea numelor am făcut-o alfabetic pentru a nu se supăra nimeni, crezând poate că e mai puţin important. Toţi sunteţi valoroşi pentru mine şi nu v-aş da pentru nimic în lume!

Lor le mulţumesc pentru că m-au sfătuit şi m-au criticat, pentru că m-au ascultat şi suportat, pentru că au fost lângă mine la nevoie, pentru că m-au sprijinit cum au ştiut ei mai bine, pentru eforturile lor şi pentru că mi-au tras câte o palmă sau un pumn când au considerat că e necesar să mă trezesc. Cu excepţia părinţilor, le mai mulţumesc pentru două lucruri în plus: pentru că îmi sunt prieteni în adevăratul sens al cuvântului şi pentru că m-au acceptat aşa cum sunt. Binele pe care mi l-aţi făcut să vi se întoarcă înmiit în noul an!

Lui îi mulţumesc pentru că l-am cunoscut - într-un târziu, pentru că a intrat în viaţa mea şi pentru că m-a făcut din nou să am simţuri, vibraţii şi sentimente de mult încuiate. Sper ca Noul An să îl găsească mai sănătos şi mai curajos!

LA MULŢI, MULŢI ... MULŢI ANI!