verbiaj.

Atenţie!

2011-07-18T11:59:00.000+03:00

Vă întrerup zborul zilnic pentru a vă semnala apariţia acestui album.

Sunt în concediu

2011-05-19T00:16:00.000+03:00

şi, cum n-am plecat încă pe nicăieri, stau acasă, dar şi la cinema, şi văd multe filme. Umplu lacune cu lopata, mulţumită/datorită/din cauza numiţilor cinesseur şi pantacruel. Pe ei îi ştiu, cu ei merg până la capăt.

A mai început un an.

2011-01-02T01:29:00.000+02:00

Şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm, din nou, primăvara.

Jurnalul lui Radu Beligan.

2010-11-12T00:26:00.000+02:00

Serată mondenă la un amic al unui alt amic. Insistenţa cu care aceste persoane mă invită „să spun ceva“ îmi aminteşte de o replică a lui George Vraca, răzbunând o dată pentru totdeauna breasla socotită mereu „în reprezentaţie“.

Eram împreună la o masă cu lume multă şi Vraca fusese intens solicitat să spună - între două feluri - „ceva“ din „Scrisoarea a III-a“. Un personaj foarte tenace nu-l slăbea, în special, deloc.

- Zău, maestre, fă-ne plăcerea şi recită ceva. Excedat, Vraca îl întreabă:
- Nu vă supăraţi, dumneavoastră ce meserie aveţi?
- Colonel de artilerie, răspunde cu aplomb convivul.
- Atunci, zău, fă-mi plăcerea şi trage niţel cu tunul...

Radu Beligan - „Luni, marţi, miercuri“, Editura Eminescu, 1978.

Răsfăţ.

2010-11-08T20:12:00.000+02:00

O insolubilă plăcere, dacă mai ştim ce este o plăcere
de Radu Cosaşu

Una dintre cele mai voluptuoase plăceri ale fiinţei umane - dintre puţinele care nu pot fi contestate de nimeni, nicăieri, indiferent de sistemul nervos sau de cel social în care trăieşte fiinţa, indiferent de sexul ei, de credinţa religioasă sau politică -, una dintre cele mai intime, mai credincioase şi mai durabile plăceri - acceptată şi respectată ca atare, în cele mai grele condiţii, chiar şi în război, chiar şi în stări de asediu sau de detenţie, pe secetă, în spitale şi, se zice, chiar în iad, una dintre cele mai inofensive, mai benigne şi mai lejere porniri, dar devenind - prin caracterul imperios cu care se impune judecăţii - extrem de presantă, de agresivă, de cuprinzătoare (ca durerea de măsele deodată ostoită, ca nevoia de somn care-şi găseşte imediat un pat şi o pernă, ca visul de a-ţi putea descălţa o pereche de pantofi care te strîng îngrozitor sau te bat violent în vîrf sau îţi încing laba piciorului de-ţi piere pofta mersului), în sfîrşit, una dintre cele mai normale şi mai incandescente bucurii strict personale rămîne aceea de a face duş, vara, pe caniculă, nu foarte rece, dar nici fierbinte, nu unul, dar nici zece, pentru a nu-mi bagateliza plăcerea,
de a-mi potrivi apa din cele două robinete,
de a-i găsi exactul dozaj,
de a mă potrivi sub şuvoi,
de a-l simţi din creştet pînă în tălpi, puternic, vital, sănătos, ca un allegro con brio beethovenian,
de a mă săpuni bine, liniştit, mîndru, dar nu vanitos, optimist, dar nu pînă la a-mi pierde mintea sceptică, liber, dar nu lipsit de gînduri, chemînd de obicei, sub şfichiuirea apei, ultimele probleme insolubile care m-au asaltat,
ca apoi, nerezolvîndu-le, căci de aia le zice şi insolubile, adică imposibil de a se dizolva sau topi în apă, sub duş, să alung - e un fel de a spune... - săpunul de pe corp,
să las apa să curgă pe mine minute întregi, pentru a mă pătrunde ca de un farmec sfînt,
să închid într-un sfîrşit apa şi să ies din cadă,
să mă uit bine dacă nu am făcut lac pe jos - privire realistă, încordată ca la o cădere din paradis în contingent -
şi să simt clipa mozartiană a brizei care te cuprinde după duş, înainte de a te şterge intens cu prosopul.
Atunci am senzaţia - scurtă, foarte scurtă - că sînt pur într-un univers torid în care a avea iluzii e mai important, mai crud şi mai grav decît a le pierde. Îmi consolidez această senzaţie aplecîndu-mă peste chiuvetă şi spălîndu-mi doar pleoapele cu apă rece, încă o dată; e o claritate în plus la care ţin, nu ştiu de ce. După aceea iau tubul de "Dentodent" şi îmi pun pastă pe periuţa de dinţi; de mult îmi place să mă identific şi cu tubul de pastă dentifrică pe care cineva din afara mea îl apasă extrăgînd tot ce are mai bun în el, adică din mine; e replica mea la omul-trestie gînditoare; de ce nu şi un tub de pastă "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? Mai arunc o privire în oglinda băii, aud acel Vivaldi cu care începe fiecare dimineaţă a regizorului din All that jazz şi îmi anunţ - prefăcîndu-mă serios vigilent şi sever, ca bătrînul mustăcios James Finlayson - de cum îi apar prin preajmă Stan şi Bran... -
că viaţa poate reîncepe feerică,
murdară,
parfumată,
barocă, după cum îi este felul.

Din întrebările insolubile sub duşul de ieri-dimineaţă: Prometeu sau trestie gînditoare, omul de ce nu ar fi - între degetele unui necunoscut foarte grijuliu cu higiena matinală - şi un tub "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? E prea minimalizator? Nu e îndeajuns de măreţ? Dimineaţa, în baie, mai ştie cineva, de este inteligent, ce e măreţ?

Dilema veche, nr.130, 20 Iul 2006

plus încă 25 de secunde.

şi sursa.

Buried in Water.

2010-10-09T00:36:00.000+03:00

Explozia de apă tăcută din acea cană ne-a unit pe toţi. Am stat câteva ore cu sufletul nemişcat în timp ce priveam sufletul subiectiv nebăut al apei din cană şi ascultam această melodie, priveam acele versuri.

Suntem din ce în ce mai mulţi, aproape patru, după ce am fost cinci. Apa din cana aceea a devenit o obsesie naţională pentru noi patru, am ajuns s-o protejăm de interese obscure la fel cum ne-am fi apărat patria, dacă am fi avut o ocazie care n-a venit niciodată.

Suntem, mulţi, domnule. N-am ştiut cui să-i mulţumim pentru apa din cană, deşi această situaţie s-a schimbat fără să ne dăm seama. Eram şi suntem încă absorbiţi de gândurile noastre lichide care ne îndemnau să ne bem minţile. Atunci am realizat că trebuie să ne strângem mâinile în cor şi să nu bem niciodată ceva de care ni s-ar putea face sete vreodată.

Este o cană din tablă, roşie, cu smalţul dus undeva de unde a promis că nu se va mai întoarce. Ne asigurăm între noi că este genul de smalţ care îşi ţine întotdeauna prima promisiune pe care o face.

Revenind, după ce am aflat şi am uitat simultan cui trebuie să-i mulţumim, am privit în continuare liniştea cănii. Am fi privit-o şi acum, dacă n-ar fi trebuit să scriem.

Cana e încă acolo şi va fi atâta timp cât va exista apă în ea. În rest, nu există alte concluzii.

Dead Man's Bones - Buried in Water

Din punctul meu de vedere, e piesa anului.

2010-09-15T10:33:00.007+03:00

Antony & The Johnsons feat. Bjork - Fletta

de pe albumul Swanlights - Antony and the Johnsons, 2010)

dacă nu porneşte trilulilu, link aici şi aici.

(apropo, ce servicii mai bune de music hosting embedabil ar mai fi?)

via Maria.

Am emoţii în timp ce aştept acest film.

2010-09-12T01:41:00.004+03:00

Îmi doresc foarte tare să văd „Somewhere“, cel mai recent film al Sofiei Coppola, care tocmai a câştigat Leul de Aur la Festivalul de la Veneţia.

şi melodia care te plesneşte în secunda 39.

Mi-aţi face un bine dacă v-aţi uita la clipurile astea.

2010-09-10T22:42:00.004+03:00

NEWS ALERT!

2010-09-09T13:51:00.006+03:00

Pe acest blog m-am obişnuit să-mi fac singur ştirile. Iar ştirea zilei este emoţia complicată din această piesă. Arestaţi următoarele şapte minute din viaţa voastră şi vă asigur că nu vor mai vrea să renunţe la cătuşe.

Sophie Hutchings, la albumul ei de debut, pe care îl găsiţi aici, pare sora mai mică dintr-o familie cu patru fraţi: Nils Frahm, Max Richter şi Ólafur Arnalds.

O întâlnire cu Martin Scorsese.

2010-09-08T14:00:00.003+03:00

În „Interview magazine“ am citit un foarte frumos şi spontan interviu pe care Martin Scorsese i l-a luat lui Michael Pitt.

Martin Scorsese: Why don't you tell people a little bit about how you first met me at the Waldorf-Astoria in New York that night to talk about Boardwalk?

Michael Pitt: Well, I was about to move out of my apartment because I was so broke. I'd sort of made a pact with myself that I wouldn't take a job unless it was interesting to me, and I became broke very fast. When I found out I had the meeting with you I realized that I needed something to wear, so I called Armani and begged them to lend me a suit that I would give back to them right afterward. I felt like it was very important for me to be in a suit when I met you. So I put on this really nice suit and got on the subway to go meet you. I had this feeling of, Okay, I look presentable. But I was very nervous. And then when I walked into the Waldorf and was waiting to meet you down in the lobby, maybe five people asked me where the bathroom was because they thought I worked there. [both laugh].

Pe HBO SUA o să înceapă în 19 septembrie serialul „Boardwalk Empire“.

de citit şi interviul Nicole Kidman - Marillon Cotillard, unde Nicole face pe ziarista şi Marillon pe vedeta.

Cvasimilitudini (concept îmbrăţişat).

2010-09-06T19:27:00.002+03:00

„Cu cît turma este mai turmă, cu atît păstorul este mai singur. Trebuie ca, din cînd în cînd, o oaie să se rătăcească pentru ca o singurătate să vină să vorbească singurătăţii lui.“ (Gustave Thibon, Ignoranţa înstelată, Humanitas, 2003, p. 233 (via Andrei Pleşu).

Eu, Mr. Nobody.

2010-09-06T00:53:00.008+03:00

Nu ştiu ce voi mai scrie aici şi tocmai asta e frumuseţea patetică dintre mine şi voi.

Am 99 de ani, am blogul de fix 68 de ani şi două zile, am ajuns la însemnarea cu numărul 1 milion opt sute de mii şase sute şaişpe virgulă trei, au fost zile în care am scris neîntrerupt, aruncându-mă pe taste ca un adolescent pe revistele porno obscen înfofolite în ţiplă, ţipând de plăcere când trăiam orgasmul unui joc de cuvinte, scriind poezii pentru femeile care treceau pe sub fereastra mea, adâncindu-mi degetele în visurile lor nescrise, tastele începuseră să aibă ticurile din fantasmele lor, eu însumi am trăit câteva vieţi din pixeli, încercând să fiu un anonim nesingur.

Am fost de faţă atunci când soldatul universal valabil i-a tras un glonţ de cuvinte în cap poetului invizibil risipitor, după ce l-a insultat, l-a scuipat şi i-a spus: „dezminţi de îngheţi apele“, poete.

Am 99 de ani şi încă îi mai citesc pe Woody Allen, Kurt Vonnegut, Eugène Ionesco, Panta, Dede şi Djerzinski în ordine aleatorie, ca să nu se supere. Mulţi dintre cei în viaţă au murit de mult dar încă îşi mai ridică statuie în inima mea, prin însemnările pe care le publică datorită serviciului de postări programate, cu ajutorul căruia ne amăgesc zilnic cu peştii pe care i-au prins, pisicile de care se mângâie şi screenshoturile din propriul dormitor, lucru pentru care le mulţumim.

Îmbrăţişări voite vă acord şi să trăiesc o sută de ani!

P.S. Am ascultat albumul ăsta în 311, pe la 11 noaptea, şi m-am simţit foarte bine, chiar şi fără bilet, după o zi grea.

De când n-aţi mai văzut ceva atât de frumos?

2010-08-26T17:04:00.003+03:00

click mai întâi pe foto şi aici, pentru bonus.

privirea unor femei îndrăgostite, pe care o mai descoperisem şi aici.

via Editura Art, pe Facebook.

Se ştie el.

2010-08-24T01:01:00.003+03:00

Nu-i mulţumesc, nici n-are rost să-i mulţumesc pentru ceva ce i s-a părut foarte firesc. Doar îi spun că voi fi aici pentru mult timp, ca să ştie unde să mă găsească. Oricând. Sunt lucruri care nu se schimbă, cum ar fi, de exemplu, prietenia noastră, atât de specială, minimalistă, aş spune, făcută mai ales din cuvinte care contează.

Pianul de la minutul trei ţi-l dau acasă, prietene, sper să ai unde să-l pui, te priveşte, cadoul nu mi-l mai iau înapoi.

şi dacă piesa v-a stârnit cheful, mai ascultaţi şi aici, primele două sunt de neocolit.

P.S. Da, am primit mailul. Să înceapă toamna, deci. Avem de discutat.

Această melodie are cinci ascultări pe trilulilu.

2010-08-20T22:21:00.004+03:00

şi este, evident, din acest film, plin de această muzică.

film recomandat de acest domn.

coloana vertebrală sonoră o găsiţi, timp de zece zile, aici.

P.S. Aştept un mail crucial, de care depinde relansarea acestui blog. Nu vreau să-l grăbesc pe expeditor, are şi aşa multe pe cap, şi mă gândesc că în zilele următoare va fi şi mahmur. Dar vreau doar să-i spun că părerea lui înseamnă lumea pentru mine (am tradus literal şi artistic expresia cu pricina, engleza mea cam la nivelul ăsta se află.)

O consoartă şi un destin.

2010-07-15T19:57:00.002+03:00

„Muzica. Gândeşte-te la ea ca la un destin care-ţi bate la uşă“, zice Larry David în Whatever Works (referindu-se la Simfonia a V-a de Beethoven).

Nu vom asculta multpreatocita compoziţie, ci o melodie care nu numai că-ţi bate respectuos la uşă, dar de la un moment dat începe să insiste, începe s-o împingă cu umărul şi sfârşeşte prin a o doborî cu piciorul. Toate astea doar ca să-ţi bage destinul pe gât, cu orice preţ.

Dar, ce destin! Şi de ce l-oi fi refuzat, până atunci? Un destin blond, cu ochi de peşte, ţâţe mici şi picioare nelimitate, care ţi se pot încolăci după umeri, cât ai zice „Gwyneth“.

P.S. Îi mulţumesc domnului Djer că şi-a pus în playlist piesa asta şi mi-a reamintit-o.

Un interviu cu Cristi Puiu.

2010-07-13T16:26:00.001+03:00

Cristi Puiu îşi formulează şi reformulează răspunsurile, alege cuvintele ca pe actori, la casting. Uneori se opreşte. Ca şi cum nu ar exista cuvinte pentru orice. Pentru unele lucruri nu există decît imagini.

- Cum ai comenta un egal cu Franţa la fotbal?
- Luciditatea e obligatorie. Cine sîntem noi în fotbal? Dacă dăm timpul înapoi, în anii ‘70, şi ne gîndim cine-am fost în handbalul masculin, pe bune, eram cei mai buni, punct. Ei se raportau la noi. Lucrurile astea se pot întîmpla din nou şi se pot întîmpla în toate domeniile, dar pentru asta trebuie seriozitate, transpiraţie, să nu te-aştepţi să crească într-un an, doi. Adică investeşti şi nu aştepţi nimic. Trebuie să integrăm cît mai just semnificaţia marilor catedrale din Vest.

- Care e această semnificaţie?
- Oamenii care le-au proiectat şi mulţi dintrei cei care au lucrat la ele nu le-au văzut niciodată gata. Ne lipseşte filosofia investiţiei pe termen lung. Noi vrem imediat. O casă din paiantă, se face şi repede. Mă uitam la TV, au dat apele la Dorohoi şi-au rupt o casă. Se vede în secţiune zidul făcut din chirpici. Păi, cum să nu cadă aia? Cred că noi, românii, din povestea cu cei trei purceluşi, sîntem primul purceluş. Pe bune, lucrurile nu sînt făcute să dureze. Şi ce facem noi după aceea? Păi, scriem un poem!

Mai multe, aici.

De bifat.

2010-07-08T22:27:00.004+03:00

Andrei Tarkovski's TOP TEN FILMS:

1. Le Journal d'un curé de campagne (Robert Bresson)
2. Winter Light (Ingmar Bergman)
3. Nazarin (Louis Bunuel)
4. Wild Strawberries (Ingmar Bergman)
5. City Lights (Charlie Chaplin)
6. Ugetsu Monogatari (Kenji Mizoguchi)
7. Seven Samurai (Akira Kurosawa)
8. Persona (Ingmar Bergman)
9. Mouchette (Robert Bresson)
10.Woman of the Dunes (Teshigahara)

de aici.

Max Richter versus Ólafur Arnalds versus Vuvuzela.

2010-07-01T19:30:00.000+03:00

(album Infra, 2010, download)

(album …And They Have Escaped The Weight Of Darkness, 2010, download)

Kilgore Trout şi Allen Stewart Konigsberg. Sinucideri.

2010-07-01T01:06:00.006+03:00

Duminica trecută am fost la ultima reprezentaţie a spectacolului „Ionesco. Cinci piese scurte“, la Odeon, unde am auzit următoarea replică: „Doamnă, indiferenţa dumneavoastră mă sinucide!“.

Cuvântul m-a urmărit, apoi, şi în cărţi. Mai întâi în „Apărarea invocă nebunia“ (Woody Allen).

„Am încercat încă o dată să mă sinucid - de data asta mi-am udat nasul şi l-am băgat în priză. Din nefericire, firele erau întrerupte şi n-am reuşit decât să ricoşez în lada frigorifică. Obsedat în continuare de gândul morţii, sunt mereu pe gânduri. Mă tot întreb dacă există o viaţă de apoi şi, dacă da, vor putea să-mi schimbe o bancnotă de 20?“.

L-am regăsit printre „chicotelile narcisiste“ din „Bun venit printre maimuţe“ (Kurt Vonnegut).

„Şi odată, la un cocteil, a venit la mine o fată drăguţă şi m-a întrebat:
- Cu ce vă mai ocupaţi zilele-astea?
- Mă sinucid cu ţigări, i-am răspuns.
I s-a părut o chestie destul de amuzantă. Mie, nu. Mie mi s-a părut hidos că dispreţuiesc viaţa în aşa hal, încât să sug neîncetat beţigaşele cancerigene“.

Între noi fie vorba, Vonnegut a murit, la 84 de ani, nu pentru că fuma Pall Mall fără filtru, ci pentru că a căzut şi s-a lovit la cap.

DOSAR! BONUS! Alte morţi celebre. RATING!

Într-o altă carte, pe care am devorat-o într-o zi de concediu, în timp ce trăiam bine-mersi, am mai dat şi de alte sinucideri/morţi bizare, la care vă invit să nu cugetăm absolut deloc.

- Tennessee Williams. Deschizând în 25 noiembrie 1983 un tub de medicamente cu dinţii, T.W. a murit sufocat de dop.

- Virginia Woolf. În 28 martie 1941, V.W. şi-a vârât un bolovan în buzunarul mantoului şi s-a scufundat în apele râului Ouse, la vârsta de 59 de ani. Nişte copii au găsit-o după zece zile.

- J.W. Goethe. Contrar a ceea ce se citeşte adesea, ultimele cuvinte ale lui Goethe poate că nu au fost „Mehr Licht“ („Mai multă lumină“). Cum nora sa Ottilie dădea să-şi retragă mâna dintr-a lui, el i-ar fi spus: „Hai, micuţo, mai lasă-mi o clipă scumpa ta lăbuţă“. Ceea ce este foarte diferit.

- Elvis Presley. A declarat că dacă ar exista un mijloc prin care să facă asta, ar relua legătura cu noi după moartea sa. De atunci încoace, nimic.

Mai e faină şi faza cu Nietzsche, care, de la o anumită vârstă începuse să meargă doar drept înainte, fără oprire; între 1899 şi 1900 n-a vorbit deloc, mulţumindu-se doar să-şi privească, euforic, cele două mâini (cu un aer de stupefacţie profundă). În final, când şi-a dat drumul la gură a zis ceva care sună pentru mine ca un îndemn foarte contemporan. „Într-o seară i se oferă o bucată de prăjitură pe care o savurează pe îndelete şi spune: «Iată o carte bună!»“.

Mă duc să mănânc o savarină.

Nu-i aşa că Matt Berninger e un visător?

2010-06-30T15:28:00.004+03:00

Sunt din ce în ce mai convins că solistul de la The National a scris însemnarea de mai jos cu muzica după-amiezei de atunci, că prea îl văd tolănit prin parc în costumul lui bun sau amorţit prin cafenele, cu privirea zvârcolită pe străzi îndepărtate.

Videoclipul ăsta mă trimite cu gândul la un vis mai vechi pe care încep să-l (re)am: mă văd patron de cafenea, în puţini ani de-acum înainte; mă văd pun muzică după capul meu şi tulburând simţurile cu cafele meşteşugite. O să numesc locul acela chiar aşa: „verbiaj.“, iar primii 1.000 dintre voi care vor veni să vadă minunea vor primi reduceri de 120%, adică toată lumea va bea pe săturate şi va primi şi bani de buzunar.

S. m-a întrebat dacă Matt „nu este cel mai bine bărbat“ pe care l-am văzut vreodată. I-am răspuns pe loc, fără să mai stau la discuţii: „În afară de mine, probabil. Sunt convins că abia aşteaptă să dau ortu' popii“.

O cronică şi o fotografie.

2010-06-30T09:10:00.005+03:00

O fotografie peste care am dat întâmplător mi-a amintit de un text al Magdalenei Boiangiu. Metafora din final îmi răsună în cap ori de câte ori mă gândesc la cronici de teatru bine scrise.

„Spectacolul poate începe oricând şi se poate termina în orice moment. Cu excepţia autoarei, evident mulţumită de ceea ce se întâmplă, nu mi s-a părut că participanţii la spectacol ar fi încântaţi de ofertă.

Ştiu că sentimentului meu de acută plictiseală generat de meschinăria obiectivelor şi puţinătatea mijloacelor artistice folosite i se va opune adeziunea publicului «larg», stimulat de «gândirea» personajelor. Desigur, comparat cu divertismentele oferite de televiziuni, spectacolul Naţionalului este un model de bun gust şi reţinere.

Dar tocmai acest tip de comparaţii menţine teatrul în apele tulburi în care plutesc cauciucurile camioanelor părăsite. Nici un iaht nu va ancora aici“.

Muzica după-amiezei de atunci.

2010-06-29T22:38:00.011+03:00

Anul trecut, într-o zi de mai, am reuşit performanţa de a tăcea foarte mult, dacă o după-amiază vi se pare foarte mult.

Având o zi liberă de la serviciu am decis să fac o plimbare prin grădina botanică, înarmat cu un aparat foto compact deloc performant (imaginile de mai jos îmi vor da dreptate). După ce am interpretat delirul de trandafiri ca pe un îndemn la frumuseţe, şi m-am simţit la fel de înţelept ca Ricky Fitts din „American Beauty“, am decis că e mai bine să mă îndepărtez cât mai mult de mistica splendorii (concept la fel de periculos ca insolaţia) şi să mă calmez, căutând o umbră cât mai vizibilă.

Am găsit una mai puţin istovită sub un copac; mi-am convins propria umbră să rămână la soare, asigurând-o că n-o să păţească nimic, şi am intrat în spaţiul răcoros respectiv, redevenind singur. M-am lungit cât sunt de scund pe bancă, mi-am pus sacul sub cap şi am început să visez (fără prea multă imaginaţie) tot ce am găsit la îndemână la ora aceea: vântul blând şi cotropitor, sirenele de pe bulevard şi o imensă stare de bine despre care Kevin Spacey spunea, în acelaşi film, că o ai înaintea morţii.

Aceeaşi stare de bine mi se întâmplă ori de câte ori ascult albumul Midlake - The Courage of Others (2010), suită muzicală care mă urcă pe banca din parc şi mă coboară în visul dulce al unei după-amieze liniştite. Cinci texani mă ajută mereu să fiu în centrul evenimentelor, acolo unde poeziile dorm.

Piesa „Core of Nature“, care îmi place mie, o găsiţi pe trilulilu. Cu albumul, vă descurcaţi voi.

filmuleţul meu din parc

şi zâmbetul lichid al lui Kevin Spacey.

Citatul serii.

2010-06-26T23:29:00.004+03:00

Woody Allen, acest frate geamăn al lui Kurt Vonnegut, ne oferă fraza la care vom cugeta în seara asta şi pe care am găsit-o în cartea „Apărarea invocă nebunia“, recent apărută la Humanitas, şi cumpărată de mine, gratuit, prin nişte pile de la editură, în plin Bookfest.

„Cine nu va cădea răpus de sabie sau de foamete va fi răpus de ciumă, deci ce sens mai are să te bărbiereşti“?

Uitaţi-vă la mine, cum stau în faţa atâtor delicii posibile şi bucuraţi-vă, pentru că abia am citit câteva pagini şi începutul lecturii este departe de a se fi terminat.