Romania

Obiective turistice in Bucuresti

2009-02-07T09:54:00.000-08:00

1.Arcul de triumf

Arcul de triumf a fost inaltat in anul 1922 din lemn si stuc, in cinstea proclamarii Unirii, dupa izbinda armatelor romane in primul razboi mondial, arc ce va fi inlocuit cu unul de piatra, opera arhitectului Petre Antonescu, intre anii 1935-1936.
Fatada sudica este frumos impodobita cu doua medalioane in bronz, ce infatiseaza chipurile regelui Ferdinand si al reginei Maria, care le inlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, dupa anii `80. In locul lor au fost aplicate doua mari flori de piatra, care au fost date jos, dupa 1989, iar chipurile regale si-au reluat locul.

Deasupra fiecarui medalion se afla cite o Victorie in relief, opere ale sculptorilor C. Baraski si M. Constantinescu. Pe fatada nordica, alte doua medalioane au sculptate chipurile Barbatia si Credinta. Barbatia infatiseaza un razboinic cu sabie, lucrare a lui I. Jalea, iar Credinta pe cea a unui tinar cu o cruce, autor C. Baraski. Victoriile de deasupra lor sint executate de sculptorii D. Onofrei si C. Medrea.

Pe pietrele de bolta ale Arcului de Triumf sint inscrise bataliilor razboiului (Marasesti, Oituz, samd), iar pe fatadele laterale sint inscrise proclamatiile regelui Ferdinand catre popor cind tara a intrat in razboi si cea de la Alba Iulia cu prilejul incoronarii.

2. Ateneul Roman

C. Esarcu, V.A Ureche si N. Kretulescu au infiintat in 1865 institutia Ateneul Roman cu scopul “inzestrarii poporului cu cunostinte folositoare”. Pentru a strange banii necesari pentru constructia cladirii s-a apelat la colecta publica avand motto-ul “Dati un leu pentru Ateneu”. In 1886 a inceput constructia dupa planurile arhitectului francez Albert Galleron si a fost inaugurata la 14 februarie 1888. Aici isi are sediul Filarmonica “G. Enescu” si tot aici au evoluat unii dintre cei mai de seama dirijori si solisti interpreti ai veacului XX: Erich Kleiber, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Arthur Rubinstein, Pablo Casals, Yehudi Menuhin.

3. Parcul Cismigiu

Pe locul actualului parc pe vremea lui Alexandru Ipsilanti se gasea o mare balta, numita balta lui Dura negutatorul. Numele actual l-a capatat de la mai marele peste cismele (cismigiu) care isi avea casa in apropiere. In 1847 sub indrumarea peisagistului vienez Carl F.W.Meyer au inceput lucrarile de amenajare, iar in anul 1854 a avut loc inaugurarea oficiala. Gradina impresioneaza si astazi prin aranjamentele florale, colectia deosebita de material dendrologic, aici gasindu-se unele exemplare declarate arbori ocrotiti. Cismigiul nu este niciodata pustiu, vara fiind cautat pentru racoare, vegetatie si lacul sau intesat cu barci si care iarna devine un patinoar natural.

4. Cercul Militar National

Cladirea Cercului Militar National a fost construita in anul 1912 dupa planurile arhitectilor D. Maimarolu, V. Stefanescu si E. Doneaud, fiind tributara stilului neoclasic francez. Are interioare somptuoase care au gazduit de-a lungul timpului baluri, reuniuni si, in zilele noastre, expozitii de pictura, sculptura lansari de carte, etc. Desi locul acesta are o istorie interesanta putina lume o cunoaste. Primul indiciu este fantana din fata Cercului Militar National care se numeste Sarindar, dupa numele bisericii ctitorita probabil de Matei Basarab, mult mai tarziu, pe la sfarsitul secolului XVIII-lea era vestita pentru icoana Fecioarei, facatoare de minuni. Reconstruita de mai multe ori, biserica a fost afectata grav de cutremurul de la 1838, ruinandu-se apoi incet, incet.

5. Curtea Veche

Este prima curte domească din Bucureşti, a devenit nefuncţională după incendiul din 1718, care a distrus întregul Bucureşti şi după cutremurul din 1738.

Întreaga curte domnească era formată dintr-un palat - Paltul Voievodal, o biserică - Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepţie, cancelariile domneşti, grajduri şi grădini. Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curţii, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureştiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrân undeva la sfârşitul secolului al XIV-le şi începutul secolului a XV-lea.

După cele două calamităţi din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea şi clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domenească, Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat şi un muzeu, Muzeul Curtea Veche.
Curtea domnească se întindea pe suprafaţa cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Şelari, Lipscani, Bărăţiei, Calea Moşilor.

De-a lungul timpului oraşul Bucureşti a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că veche curtea domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era aşezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Râului Dâmboviţa, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice.

Accesul în curtea domnească era posibil prin două porţi opuse. Prima poartă, amplasată la intersecţia străzilor Smârdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemţi, Clopotniţa Domnească, iar mult mai târziu după ce turnul de piatră s-a ruinat, Foişorul Roşu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care porneşte strada Moşilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrân construieşte o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă şi era înconjurată de şanţ de apărare.
În secolul al XV-lea, Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrân şi o ridică la rangul de reşedinţă domnească, alternativă celei de la Târgovişte.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la Bucureşti.

6. Palatul Parlamentului / Casa Poporului

Casa Poporului s-a construit pe fostul Dealul Spirii (numele unui renumit doctor din zona) dupa anii `80, cind a inceput “urbanizarea ” intregului cartier, la “indicatiile ctitorului de geniu”. Ridicata pe o colina artificiala ,Casa Poporului are o inaltime de 84m, (cuprinde 12 etaje) are o nota dominanta, impunatoare, iar cu suprafata sa de 330.000 de metri patrati, devine a doua cladire din lume dupa Pentagon. Aici a dorit Ceausescu sa fie resedinta presidentiei,a comitetului central al partidului comunist si al unor ministere. In forma de piramida fara virf (au fost probate citeva cupole, idee la care s-a renuntat) palatul cuprinde vaste holuri, coridoare lungi,nenumarate sali imense, iar cea mai mare se numeste Sala Unirii, cu o inaltime de 16 m si o suprafata de 2200 metrii patrati, aici aflandu-se cel mai mare candelabru din palat, cu o greutate de trei tone si 7000 de becuri.

Dictatorul n-a precupetit nimic, interioarele fiind de un lux iesit din comun: scari imense de marmura, tavane cu dantelarii de ornamente, mozaicuri in culori deosebite, usi bogat sculptate, siruri intregi de candelabre si lampi din cristal, covoare executate pe comenzi speciale, mobila pe masura acestor frumuseti si multe altele.

La Revolutie erau terminate numai citeva incaperi si exteriorul, dupa aceasta data au continuat lucrarile pina in 1997, cind devine Palatul Parlamentului.

In fata lui se deschide Piata Constitutiei (serveste ca loc de desfasurare pentru spectacole, defilari, sarbatoriri) din care porneste apoi bulevardul Unirii (fost Victoria Socialismului), pe care Ceausescu l-a dorit mai lat decit Champs Elysees. Intreaga artera este presarata cu fintini mai mari sau mai mici, bogat ornamentate in piatra si al caror nivel estetic a atras numeroase controverse.

7. Muzeul Satului

In primavara anului 1936 ia fiinta Muzeul Satului Romanesc, creatie colectiva a Scolii Sociologice Romane, infiintata si condusa de profesorul Dimitrie Gusti. Cel care s-a gindit prima oara la constituirea unei colectii de arta populara, a tipurilor de gospodarii taranesti si-a prezentarii lor in expozitii, a fost scriitorul Al. Odobescu cu mult timp in urma.
La deschiderea sa, muzeul cuprindea o suprafata de 5 ha si doar 30 de case taranesti, caracteristice diferitelor zone din tara. La amplasarea lor, au luat parte oameni de cultura, specialisti, 1100 de muncitori de diferite meserii si 130 de mesteri populari din satele locuintelor selectate. De-a lungul anilor, suprafata muzeului a crescut pina la circa 15 ha, iar numarul de constructii amplasate depaseste cifra de 300;din acestea peste 4 ha sint dotate cu tot necesarul unei gospodarii taranesti (ateliere, constructii anexe, biserici, etc).

In anul 1977 a capatat denumirea de Muzeul Satului si de Arta Populara prin contopirea cu Muzeul de Arta Populara. Dupa Revolutie, in luna martie a anului 1990, s-au divizat din nou, primul devenind Muzeul Satului, iar al doilea Muzeul Taranului Roman. Asezat pe o latura a parcului Herastrau in paralel cu soseaua Kiseleff, Muzeul Satului prin marimea sa, devine cel mai mare muzeu in aer liber din Europa, ce atrage prin frumusete numerosi turisti straini, dar si bucuresteni dornici de plimbare.

8. Opera

Desi in Romania manifestari ale genului liric dateaza inca din secolul XIX cladirea Operei Romane este o constructie relativ noua (1953) ridicata dupa planurile arhitectului Octav Doicescu. Are o capacitate de 2200 locuri, deasemenea gazduieste la ultimul etaj Muzeul Operei in care sunt expuse documente, fotografii, costume ilustrand dezvoltarea acestui gen artistic in Romania. In fata cladirii se afla statuia marelui muzician George Enescu, o sculptura in bronz de Ion Jalea.

9. Parcul Herastrau

Parcul Herastrau este cel mai mare parc al Bucurestiului. El este situat in partea de nord a orasului, pe amplasamentul delimitat de B-dul Prezan Constantin, B-dul Aviatorilor, Sos.Nordului, Str. Elena Vacarescu, Sos. Bucuresti-Ploiesti, Sos. Kiseleff, avand o suprafata de cca. 110 ha. Inainte de 1930 zona respectiva era o zona mlastinoasa care a fost asanata in perioada 1930-1935. Cu aceasta ocazie s-a pus si problema amenajarii intregii suprafete ramase libere tinand cont si de faptul ca in zona exista deja Arcul de Triumf.

10.Cladirea CEC

CEC-ul ca institutie a fost infiintat in anul 1864 printr-o lege initiata de catre Alexandru Ioan Cuza. In anul 1875 s-a inceput construirea unui sediu propriu. Pe locul in care se afla azi CEC-ul se gasea atunci biserica Sf. Ioan cel Mare care a fost demolata pentru a face loc primei constructii.
Actualul sediu a fost construit dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Constructia a fost terminata in anul 1900 si de atunci CEC-ul a functionat in aceasta cladire fara a se face alte modificari notabile.

11. Gradina Zoologica

Gradina Zoologica a luat fiinta in 1955 sub forma unor “colturi zoologice” situate in principalele parcuri ale capitalei si padurea Baneasa. Intre anii 1955-1959, efectivele de animale s-au concentrat progresiv la Coltul zoologic Baneasa care s-a deschis la 1 mai 1959 si care a devenit, in 1962, Gradina Zoologica Bucuresti. Ea se intinde pe o suprafata de 5.85 ha si detine peste 100 de forme (specii si subspecii) cu un numar total de peste 800 exemplare apartinand atat faunei exotice cat si faunei indigene.

12.Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din Bucureşti, important obiectiv turistic şi monumet istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mirzaian sau Manuc Mirzaiam), s-a născut în 1769 la Rusciuk. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obţine demnităţile de dragoman şi bei. În 1808 este numit Bei al Moldovei.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti, şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configuraţia sa iniţială nu se cunoaşte, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării şi un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmboviţa a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moşia Hânceşti. Distanţa mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toţi copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Ţara Românească şi era greu de administrat, aşa că epitropii moştenitorilor decid să arendeze toate proprietăţile. În decembrie 1827, toate averile din Ţara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu şi Nicolae Alexiu.

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea şi reconstrucţia unei mari părţi a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moştenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluţie, şi timp de mai mulţi ani, până în 1841, are loc un şir de jalbe, de cereri, de ameninţări şi expertize ce au ca obiect reparaţiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparaţii erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-şi averea prin testament, împărţită egal celor trei copii. Aceştia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, şi avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864.

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investeşte în reparaţia clădirii şi îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei şi pentru diferite evenimente mondene.

Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie oraganizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susţinut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulţime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, şi ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

13.Muzeul K. H. Zambaccian

In 1946, K. Zambaccian a donat statului casa si colectia sa de arta, in total 310 lucrari. O parte dintre ele au fost accesibile publicului inca din 1947, cind a fost inaugurat muzeul.
Colectia se distinge in special prin calitatea deosebita a lucrarilor de arta romaneasca. Acestea ofera o imagine sintetica a evolutiei artei romanesti, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea pana la mijlocul secolului urmator. In patrimoniul muzeului se afla picturi semnate de Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Stefan Luchian, Jean Al. Steriadi, Gheorghe Petrascu, Nicolae Tonitza, Nicolae Darascu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Alexandru Padina, Ion Tuculescu, precum si lucrari de sculptura ale unor mari maestri: Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Corneliu Medrea, Ion Jalea, Constantin Brancusi.

14. Muzeul George Enescu (Palatul Cantacuzino)
Clădirea în care se află muzeul a fost construită după planurile arhitectului I.D. Berindei în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, poreclit "Nababul" pentru fabuloasa sa avere. După moartea "Nababului", cladirea a revenit fiului său Mihai care decedând în 1929, a lasat-o prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu.

Edificiul - cunoscut şi sub numele de "palatul Cantacuzino" - a găzduit în preajma celui de al doilea război mondial, preşedenţia Consiliului de Miniştri. În anul 1956, Palatul Cantacuzino a devenit Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor român. Muzeul expune documente şi obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alaturi de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi cea a Legiunii Franceze de Onoare.

Edificiul - declarat monument de arhitectură - are patru nivele : un subsol înalt alcătuind soclul construcţiei, un parter cu ferestre în arc de cerc şi cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconaşe din fier forjat şi o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Faţada sa are ca element dominant intrarea, uşor decroşată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră şi ocrotită de o copertină în formă de scoică.

Dintre spaţiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont şi G.D. Mirea şi coloane de marmură roz.

15.Palatul Cotroceni
În anul 1679 domnul Ştefan Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire.

În anul 1888 principele Carol I al României a construit în incinta mănăstirii un palat care să-i servească drept reşedinţă în Bucureşti. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic veneţian.

Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil naţional romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra şi două foişoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foişor de la mânăstirea Hurez.

Palatul Cotroceni este parte a Muzeului national Cotroceni institutie specializata pentru prezentarea istoriei medievale si moderne a palatului, si a evolutiei si transformarilor lui de-a lungul timpului. Palatul Cotroceni, biserica si manastirea reflecta trei secole de istorie care intretes aspecte politice, militare, diplomatice, religioase si culturale, direct cu evolutia generala a societatii romanesti.

Astfel, de-a lungul celor trei secole, un lung sir de personalitati remarcabile au luat decizii si au condus Romania de aici, incepand cu fondatorul palatului, bogatul domn Serban Cantacuzino. Printre acestia amintim pe Constantin Brancoveanu, Nicolae si Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Constantin Gheorghe Hangerli, Alexandru Moruzi, Barbu Stirbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I of Hohenzollern-Sigmaringen, Ferdinand I.

Prin continutul sau, muzeul expune o bogata gama de valori apartinand artei noastre nationale, ca si arta decorativa romana si din lume. Spatiul Cantacuzinian pare a fi un spatiu potrivit pentru organizarea de prezentari de obiecte de arta veche care subliniaza exceptionala valoare a epocii respective. Printre obiectele remarcabile expuse sunt pietrele de mormand bogat sculptate, o expresie a admirabilei arte a cioplitorilor si decoratorilor, ca si incrustatiile care pun marturie vigorii arte si arhitecturii Cantacuziniene si Brancovenesti.

In prezent ansamblul Cotroceni dovedeste ca are un design arhitectural de o unitate compositionala si artistica clara. Nucleul constructiv este manastirea ridicata de Serban Cantacuzino la sfarsitul secolului 17, o exceptionala piesa a artei si arhitecturi medievale romanesti. Aceasta a suferit numeroase schimbari de-a lungul celor trei secole de existenta, unele fiind remarcabile prin design si proportii, unrlr fiind total neadecvate. Dar ele nu au afectat mult conceptia cladirii initiale, structura si expresia generala a volumelor fiind pastrata.

Arhitectura interioara a spatiilor dedicate muzeului, din cladirile care fac parte din ansamblul Cotroceni, este perceputa ca un conglomerat stilistic, la prima vedere conducand la o usoara confuzie, prin punerea laolalta sau suprapunerea de interventii de remodelare functionale si estetice. Pana in zilele noastre, cele mai specifice lucrari sunt cele de constructie initiala ale manastirii (sfarsitul secolului 17) si palatului regal (sfarsitul secolului 19 inceputul secolului 20), ca si cele recente, de restaurare si extindere a intregului ansamblu.

În anul 1977 preşedintele Nicolae Ceauşescu a transformat palatul în casă de oaspeţi, iar în 1985 a demolat biserica ridicată de Ştefan Cantacuzino.

16. Biblioteca Centrala Universitara
Clădirea a fost construită pe locul cumpărat de regele Carol I şi a fost proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau. Construcţia clădirii a fost finalizată în 1893 iar în următorii doi ani aşezământul, numit Fundaţia Universitară Carol I, a fost dotat şi amenajat. Inaugurarea a fost făcută de regele Carol I la 14 martie 1895. În 1911, sub conducerea aceluiaşi arhitect, edificiul este extins şi este dat în folosinţă la 9 mai 1914.

Prin Decretul nr. 136, la 12 iulie 1948, Biblioteca Fundaţiei Universitare devine Biblioteca Centrală a Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti.
În timpul Revoluţiei din 1989, clădirea a fost incendiată şi s-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărţi rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume, hărţi rare, aproape 3.700 de manuscrise care aparţineau unor persoane marcante ale culturii, printre care Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coşbuc, Blaga, Eliade.

Începând din aprilie 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucţia şi modernizarea bibliotecii.

Exteriorul clădirii a fost restaurat iar la 20 noiembrie 2001 s-a făcut redeschiderea oficială.

17.Casa scanteii
Casa Scânteii, concepută iniţial sub denumirea de Complexul Casa Scânteii, a fost ridicată în 5 ani (1952 - 1957) (între 1949 şi 1954, şef de proiect a fost Prof. univ. emerit ing. Panaite Mazilu), fiind destinată publicării presei de stat şi în special a ziarului Scânteia, "organ" al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Antena de pe această clădire a susţinut pentru o vreme, începând din 1956, emiţătorul Televiziunii Române.

După anul 1989, Casa Scânteii este cunoscută sub denumirea de Casa Presei Libere.Fostul Combinat Poligrafic "Casa Scânteii" s-a transformat şi el, după 1989, în Regia Autonomă a Imprimeriilor "Coresi".

Clădirea este un ansamblu format din patru laturi ce adăpostesc o curte interioară mare, plus încă două ansambluri sub formă de U, care sunt legate de corpul din faţă, ansambluri ce au rămas deschise pentru a se construi după aceea un teatru şi o casă a sindicatelor. Deoarece cheltuielile de construcţie au fost foarte mari, teatrul şi casa sindicatelor nu au mai fost ridicate.

Clădirea fost gândită să fie funcţională şi s-au realizat multe săli, dar şi spaţii de birouri.

Arhitectura a fost inspirată de clădirile înalte din Moscova – Universitatea, Leningraskaia Gastelniţa (Hotelul Leningrad). O altă clădire care a avut aceeaşi sursă de inspiraţie este Universitatea din Varşovia

18.Palatul Patriarhal (Palatul Camerei Deputatilor)
Palatul Camerei Deputaţilor (în prezent Palatul Patriarhal, cunoscut din perioada comunistă şi ca Palatul Marii Adunări Naţionale) este o construcţie din Bucureşti, sectorul 4, amplasată pe platoul din Dealul Patriarhiei. De-a lungul timpului edificiul a fost sediul instituţiei legislative a statului român: iniţial Adunarea Deputaţilor, ulterior sediul Marii Adunări Naţionale, după evenimentele din 1989 sediul Camerei Deputaţilor, până în anul 1997, an în care construcţia intră în proprietatea Patriarhiei Române.

Primele date despre dealul pe care va fi construit viitorul Palat al Camerei Deputaţilor sunt din jurul anului 1650. În acea perioadă Dealul Mitropoiei, ulterior Dealul Patriarhiei, era acoperit cu viile domnului şi viile călugărilor de la Mitropolie. Ideea de a avea în mijlocul mitropoliei sediul forului legislativ nu este pur întâmplătoare, acest aspect este rezultatul unor cutume ale vremurilor. Conform acestor cutume Mitropolitul era de drept preşedintele boierilor, singurii cetăţeni cu drept de vot, reuniţi în adunărea deputaţilor. Necesitatea de a avea sediul legislativului în dealul mitropoliei este şi rezultatul faptului că prin tradiţie Mitropolitul nu putea să-şi părăsească locuinţa sa. Prin urmare obieceiul de a organiza adunarea deputaţilor la mitropolie devine o acţiune firească, în acest sens o parte din chiliile călugărilor fiind transformate într-o construcţie care să permită reuniunile oficiale ale legislativului.

În anul 1881 are loc repararea şi reamenajarea vechii construcţii, obţinute din transformarea chiliilor şi este adăugat un amfiteatru, asemănător Palatului Deputaşilor Germani (Reichstag). Amfiteatrul creat era mare, cochet, spaţios şi avea două rânduri de loji şi o galerie. Deputaţii îşi desfăşurau şedinţele în sala de şedinţe, o sală cu scaune dispuse în semicerc, în partea din faţă a acestuia exista o tribună, iar în dreapta tribunei era amplasată banaca miniştrilor.

Clădirea era deschisă publicului pentru vizitare doar în afara orelor de şedinţă, în urma acordului obţinut de la unul din funcţionarii instituţiei. Cetăţenii români puteau lua parte la lucrările camerei doar dacă aveau semnătura unui deputat pe un tichet de intrare, cetăţenii străini având nevoie de semnătura ambasadei ţării sale.

În locul fostului Divan Domnesc, în anul 1907, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, este construit Palatul Camerei Deputaţilor, construcţie păstrată până în prezent.

Faţada construcţiei realizată în stil neo-claisc, cu o lungime de 80 de m, are un parter impouzant şi este dominată de centru acesteia, corpul intrării, decroşat având un peristil format din 6 coloane ionice, grupate câte două. Cupola clădirii, asemănătoare cu cea a Ateneului, aflată deasupra sălii de şedinţă, este prevăzută cu un lanternou, formând axa de compoziţie a construcţiei. Faţada principală a edificiului are de o parte şi de alta două volume de colţ, subordonate din punct de vedere arhitectural corpului central.

Faţada laterală, partea de nord-est, este simetrică, iar arhitectura ordonată îi conferă un statut impunător. Faţada este ornată cu pilaştrii pe două nivele, iar corpurile de colţ sunt decorate şi dominante.

Privită dinspre strada Natiunile Unite pot fi observate cele patru nivele ale edificiului. Primul nivel are forma unui subasment masiv şi este construit din piatră, al doilea nivel este puternic bosat, peste acesta fiind construit nivelul în care se intră prin faţada principală, dinspre biserica patriarhală.

19.Muzeul taranului roman
Muzeul Ţăranului Român este unul dintre cele mai diversificate muzee din familia europeană a Muzeelor de Arte şi Tradiţii Populare. Situat pe Şoseaua Kiseleff, lângă Piaţa Victoriei, Bucureşti, România, este patronat de Ministerul Culturii.

Muzeul Ţăranului Român este continuatorul Muzeului de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială înfiinţat la 1 octombrie 1906. Muzeul s-a mai numit Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională, din 1912 Muzeul de Artă Naţională iar mai apoi Muzeul de Artă Populară al Republicii. În 1978, muzeul s-a unit cu Muzeul Satului sub denumirea de Muzeul Satului şi de Artă Populară.

Clădirea unde se află actualul muzeu a fost construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budeşti.
Muzeul a devenit cunoscut pentru colecţiile sale formate din 100.000 de obiecte. De la fondarea sa de către Horia Bernea pe 5 februarie 1990, funcţionează într-o clădire în stil neo-românesc, declarată monument istoric. Muzeografia sa specifică i-a adus în mai 1996 Premiul Muzeul European al Anului acordat de Forumul Muzeului European. Clădirea, ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din tradiţia brâncovenească, dispusă în forma incintelor de tip monastic, a fost finalizată în anul 1941, luînd înfăţişarea actualului monument de arhitectură care este sediul Muzeului Ţăranului Român. Zidăria aparentă din cărămidă roşie, arcadele şi elementele traforate, foişorul amintind de clopotniţele vechilor mănăstiri, conferă clădirii somptuozitatea unui adevărat palat al artei.

Muzeul deţine colecţii de ceramică, port popular, ţesături pentru interior, lemn, mobile, feronerie, scoarţe. În curtea muzeului dinspre bulevardul Ion Mihalache a fost montată o biserică din lemn, monument istoric din secolul al XVIII-lea, strămutată aici în anul 1992.

Despre Marea Neagra

2009-02-06T14:40:00.000-08:00

Una dintre cele mai tinere mări de pe Pământ, aproape un lac, cel mai mare anoxic corp de apă, drenând o treime din Europa, supraexploatata şi supraaglomerata, un model de mare pentru a studia invaziile speciilor marine, foarte frumoasa, plina de viata: Marea Neagra.

Marea Neagră este o mare continentala, încă nu este un lac, deoarece Stramtoarea Bosfor si Dardanele o leaga de Marea Mediterană.

Multe mari râuri se varsa în Marea Neagră, facand ca gradul sau de salinitate de suprafaţă sa fie cat jumătate decat intr-un ocean: 17 ‰. Salinitate este redusă din cauza relativ scăzută a biodiversităţii în regiunea Mării Negre, deoarece puţine specii marine pot susţine o populaţie viabilă din punct de vedere la salinitate niveluri mai mici de 20 ‰.

Apa de suprafaţă din Marea Neagră este mai putin sarata şi mai puţin densa, temperatura ei este apropiata de cea a aerului: cald, în vara, si foarte frig in iarna. Aceasta este Marea Neagra cea mai cunoscuta de oameni: unde înotam şi unde ne scufundam, şi locul unde pescarii şi delfinii prind peşte.

Complet diferita este situatia in adancimea Mării Negre, de la 50-150m strat intermediar la cel de jos, la 2000 de metri adâncime: salinitate si densitate mai mare, temperatura constanta de 9 grade С.

Există un nivel foarte scăzut de amestecare între apele adanci din Marea Neagra şi apele de la suprafaţă, sistem care împiedică pătrunderea oxigenului la regiuni adanci ale Mării Negre, de aceea nu există oxigen sub 200 de metri. Animalele şi algele marine nu pot trăi în aceasta zonă a Mării Negre, apa este populata de bacterii anaerobe care descompun viaţa marină de la stratul superior . Aceste bacterii produc Hidrogen sulfurat(H2S) în cazul în care conţin sulf recicleaza amino-acizi.

Marea Neagra este o mare de tanara; a fost un lac de sălcii cu 8000 de ani în urmă, înainte de cedarea stramtorii Bosfor. Astăzi, în regiunea Mării Negre sunt ecosisteme care evoluează în faţa ochilor noştri: nivelul mării creşte mai repede decât a fost vreodată observat; efectul uman asupra ecosistemului marin, cum ar fi pescuitul excesiv, introducerea unor specii straine invazive care schimba viaţa marină. De exemplu, multe moluşte, ale căror cochilii am mai găsesc pe plaje, au dispărut din habitatul Marii Neagre în ultimii ani: au fost devorate de un gastropod din Pacific , "Rapana venosa" ce a colonizat regiunea Mării Negre, în 1940.

Raurile ce se varsa în Marea Neagră aduc cantitati mari de substanţe nutritive necesare pentru creşterea fitoplanctonului - alge invizibile unicelulare care trăiesc în orice picătură de apă de suprafaţă din Marea Neagră. Odată cu utilizarea microscopului electronic putem discerne subtile detalii cu privire la cele mai mici creaturi din apele Mării Negre .

Micile plante marine de la Marea Neagră ce traiesc apă sunt vanate de alte animale microscopice, zooplancton: protozoare ca infuzoria şi amoeba, mici crustacee, multe alte nevertebrate marine şi larve. Planctonul din Marea Neagra include câteva mari organisme marine, cum ar fi meduze şi alte vietati asemanatoare.

Cele mai diverse si interesante forme de viaţă marine din regiunea Mării Negre sunt gasite in adancurile stancoase ale Marii. În apele putin adanci, găsim alge de diferite culori luminoase, creveti, şi anemone de mare.

O junglă maro de alge "Cystoseira barbata" incepe de la ape pana la genunchi şi continuă până la 10-15m. Mai multe specii de alge traiesc intre ramurele, locul unde isi fac cuiburi. Melci marini in miniatura se tarasc de-a lungul tulpinilor de alge, culegand nutrientele de pe ele, si mici crustacee marine şi viermi se hranesc cu resturile de alge. Crabi, şi si cel mai luminos peste din regiunea Mării Negre, se ascund aici.

Scafandrii care se aventureaza in apele mai adânci din bazinul Mării Negre vor vedea peştişori pistruiati şi alti pesti colorati in bancuri din jurul stancilor mari. O varietate de organisme acopera suprafeţe de stanca: bureţi de toate culorile, brotozoare, si alte colonii , multe alte animale marine dintre cele mai interesante gasite in Marea Neagră. Rocile subacvatice se gasesc pana la o adâncime de 25-45m, şi de aici totul se scufunda in întuneric. E frig aici; vara termoclimatul din bazinul Mării Negre se localizeazã de la 20 până la 30m.

In Marea Neagra exista aproximativ 150 de specii de pesti, excluzind Ciprinidele (majoritatea pestilor nostri dulcicoli) si Percidele (salau, biban, ghibort) care populeaza partile mai dulci ale bazinului. Din punct de vedere sistematic, ele apartin la 47 de familii.

Biologia si ecologia acestor specii a inceput sa fie studiata de la inceputul secolului XIX in special de catre cercetatorii rusi. Marea Neagra se afla in permanent schimb biologic, atit cu anexele (afluenti, lagune ), cit si cu Marea Mediterana; primii primesc din Marea Neagra cantitati importante de pesti care gasesc aici zone favorabile nutritiei si reproducerii; din Mediterana patrund in Marea Neagra bancuri de pesti in cautare de hrana.

Dupa origine, fauna ihtiologica poate fi divizata in doua grupe distincte :

A.-elemente relicte sau autohtone –aceste forme sunt supravietuitorii faunei vechiului bazin salmastru, a carei salinitate era de 5-10 g ‰ . Numarul lor este mult mai redus decit cel al Marii Caspice, care a pastrat in jumatatea sa nordica o salinitate mai redusa decit a Marii Negre. Elementele faunei salmastre autohtone sunt actual circumscrise in bazinele oligosaline din Marea Neagra – ele constituie grupul paleoendenismelor. Acest grup poate fi divizat in :

-relicte de origine nordica ( Acipenseride, Clupeide )

-relicte aralo-caspo-pontice ( Gobiide )

B-elemente patrunse in Marea Neagra din Marea Mediterana sau alohtone ( imigranti mediteraneeni ) printre care distingem :

-forme mediteraneene care n-au suferit transformari morfologice (Serranidae, Sparidae, Labridae, Bleniidae, Mugilidae, Scombridae )

-forme mediteraneene care au suferit transformari morfologice si fiziologice, asa-numitele neoendemisme : Sardina pilchardus sardina, Sprattus sprattus phalericus, Engraulis enchrasicolus ponticus, Belone belone euxini, Nerophis ophidion teres, Hippocampus hipocampus microcoronatus, Atherina mochon pontica, Odontogadus merlangus euxinus, Pleuronectes flesus luscus, Trachurus trachurus lacerta etc

Imigrantii mediteraneeni detin ponderea in Marea Neagra. Dupa Slastenenco 61 % dintre speciile de pesti sunt mediteraneeni si 39 % sarmatici. Dar din speciile mediteraneene 32 nu patrund decit sporadic in Marea Neagra, pentru hranire fara a se reproduce (Scomber scombrus, Conger conger, Boops boops, Zeus pungio etc.)

Dar in general pestii nu se afla cantonati in acelasi loc, ci ei executa migratii.

Migratiile-sunt deplasari in masa ale pestilor de la un habitat la altul care se fac cu regularitate si cu periodicitate sub influenta factorilor interni si de mediu si care urmaresc drumuri mai mult sau mai putin stabile intre doua regiuni geografice ce reprezinta biotopurile specifice unor momente din viata pestilor.

Migratiile au un dublu scop, respectiv doua din cele mai importante functii ale vietii pestilor: nutritia=migratia de hranire – si reproducerea =migratiile reproductive .In timpul perioadelor de activitate vitala scazuta, pestii fac deplasari in vederea hibernarii asa-numitele migratii de hibernare. Cele doua functii fundamentale obliga pestii sa execute deplasari in medii mai mult sau mai putin uniforme, intre tarm si largul marii =.migratiile pestilor marini, sau in doua medii in intregime diferite=migratiile pestilor migratori propriu-zisi. Acestia din urma pot trai obisnuit in ape dulci si pornesc pentru reproducere in mare = pesti thalassotoci sau pot migra din mare –unde traiesc in mod obisnuit- in ape dulci = pesti potamotoci

Viaţa marină a Mării Negre, cu siguranţă, este mai puţin diversificată decât cea a unui recif de corali, şi a Mării Negre în sine este relativ mic, cu toate acestea, există avantaje pentru asta. Marea Neagra este mult mai potrivita pentru activităţi de cercetare şi, în mai multe moduri în regiunea Mării Negre ecologie este mai de înţeles pentru oamenii de ştiinţă. Ecosistemului Mării Negre, pentru a răspunde rapid influenţe externe, atât la cele naturale, cum ar fi fluctuaţiile de factorii de mediu, sau de efectele antropice, precum pescuitul, lucrările de construcţie în zona de coastă, precum şi toate tipurile de poluare marină.

Explorând neobişnuita viaţa subacvatică a Mării Negre, vei dobândi mai multe cunoştinţe cu privire la viaţa în ocean.

Despre Globalism

2009-01-28T05:35:00.000-08:00

Globalismul
O ideologie a transnationalelor

Cuvântul „globalizare” stă pe buzele tuturor, o marotă a devenit rapid lozincă, incantatie magică, paspartu capabil să deschidă portile tuturor misterelor prezente si viitoare. Pentru unii, “globalizarea” este ceva ce trebuie să realizăm
neapărat dacă vrem să fim fericiti; după altii sursa nefericirii noastre rezidă tocmai în”globalizare”. Este sigur însă pentru toată lumea că “globalizarea” reprezintă destinul implacabil spre care se îndreaptă lumea , un proces ireversibil care ne afectează pe toti în egală măsură si în acelasi mod. Cu totii devenim ”globalizati” – ceea ce înseamnă cam acelasi lucru ca si pentru cei care au fost deja “globalizati”
Zygmunt Bauman

Termenul globalizare apare în literatura consacrată companiilor transnationale.
Theodore Levitt desemnează prin el convergenta pietelor din întreaga lume – în
consecintă compania globală actionează la costuri relativ reduse , ca si cum
lumea întreagă sau principalele ei regiuni ar constitui o entitate unică, ea vinde
acelasi lucru si în acelasi fel pretutindeni (Levitt , 1983). Kenichi Ohmae
lărgeste termenul pentru a cuprinde a cuprinde extinderea transnatională a
lantului de creare a valorii si desemnând astfel o formă de gestiune , total
integrată la scară mondială a companiilor multinationale (Ohmae, 1990). Prin
cresterea rolului pe care companiile transnationale îl capătă în cadrul
economiilor nationale globalizarea desemnează procesul prin care acestea tind
să îsi impună statelor natiune propriile reguli si să redefinească raportul dinttre
politicile de firmă si cele de stat (Boyer, 1997). Statele pierd complet controlul
asupra economiilor, economiile încetează să mai fie nationale, globalizarea
desemnează astfel o nouă configuratie a economiei internaŃionale în cadrul
căreia economiile sunt descompuse , apoi rearticulate în cadrul unui sistem de
tranzactii si procese care operează direct la nivel international (Boyer, 1997).
Din literatura companiilor transnationale, globalizarea pătrunde în retorica
acestora devenind centrul unei ideologii numite globalism .
Globalismul este ideologie organizatională – profitul si organizatia sunt reperele
celor care îi poartă în spatiul public discursul. Nu individul ca atare, cu
multitudinea rolurilor pe care le poate el juca în societate ci individul
organizational, functionarul. Identitatea omului functional este dată de
apartenenta la companie, el este o parte nu un întreg, întregul este organizatia –
functia integrată, interesul acesteia, profitul companiei îsi subordonează
interesul individului. Viata personală a acestuia dispare, dispare odată cu ea
întreaga sumă a identitătilor sociale pe care omul le poate avea. Este o pierdere
asumată în mod voluntar de individ. Nu orice functionar renuntă la viata
personală pentru cea organizatională, cei mai multi angajati ai companiilor văd
în acestea doar simple surse de venit asteptând scurgerea intervalului prevăzut
în contract pentru a-si relua rolurile sociale, pentru ei beneficiile organizationale
nu le depăsesc pe cele personale, pentru altii însă da, cu cât se urcă pe scara
ierarhică beneficiile organizationale cresc iar de la un anumit nivel spre vârf ele
pot determina alegeri personale. Este ideologia unei elite, nimeni nu se regăseste
mai bine în globalism decât high managementul companiilor transnationale,
globalizarea este principala lor scuză, când o dau în bară si principalul lor
argument, când ajung să dea cu pumnul în masă, de cealaltă parte sunt indivizii,
comunitătile locale, guvernele, toti cei care pot micsora profiturile companiei.
Individul prin interesele sale personale este principalul obstacol în calea
maximizării profiturilor companiei. El este dusmanul dinăuntru. Poate fi preainteresat de ceea ce există în afară, de familie, comunitate, propria împlinire si propriul profit pentru a fi cu totul dedicat organizatiei. El vrea mai mult timp
liber, mai multe bonus-uri, mai multe garantii – toate acestea se traduc în
pierderi – scăderi de productivitate, crestere a costurilor de productie.
Comunitatea prin interesele sale colective este al doilea obstacol în calea
maximizării profiturilor companiei. Poate fi prea interesată de interesele
colective ale celor care locuiesc spatiul afectat direct de activitatea companiei.
Comunitatea vrea un mediu mai curat, locuri de muncă pentru o lungă durată,
angajări preferentiale – iar acestea se traduc si ele în pierderi – costuri
tehnologice, costuri de productie. Guvernele prin interesele nationale constituie
si ele obstacole în calea maximizării profiturilor companiei. Pot impune politici
sectoriale – acestea limitează nu doar profitul dar si libertatea de „miscare” a
companiilor.
Globalismul pune la dispozitia elitelor din transnationale toate argumentele
pentru a depăsi aceste obstacole puse în calea maximizării profiturilor.
Globalizarea este cuvântul cheie. Ea depersonalizează si obiectivizează
constrângerile pe care aceste companii le produc asupra indivizilor,
comunitătilor si guvernelor – nu decizia subiectivă al unui consiliu de
administratie identificabil si responsabil este cea care duce la scăderea salariilor,
la cresterea gradului de poluare sau la coborârea standardelor sociale – ci un
proces obiectiv. Ea consolidează câstigurile pe care companiile le obtin de pe
urma acestor constrângeri – nici o politică natională nu mai poate schimba o
politică de firmă – pentru că acestea sunt expresia unui proces ireversibil. Ea
creează noi brese în domeniul libertătilor de firmă reducând domeniul
libertătilor individuale, comunitare si guvernamentale – nu există un domeniu al
contraargumentelor care pot fi aduse argumentelor prin care elitele companiilor
transnationale îsi sustin cererile – globalizarea este un fenomen implacabil, este
o necesitate care trebuie înteleasă.Ca ideologie globalismul are câteva teze foarte precise care se înlăntuie coerent una de cealaltă:

Teza 1 Punctul de vedere al companiilor transnationale trebuie să
prevaleze asupra celui al guvernelor nationale pentru că globalizarea face ca economicul si tehnologia prevalează asupra politicului iar companiile transnationale sunt vocile economicului si purtătoarele tehnologiei – doar ele racordează economia
natională la piata internatională si la ritmul revolutiei tehnologice

Teza 2 Punctul de vedere al companiilor trebuie să prevaleze asupra
punctului de vedere al comunitătilor pentru că globalizarea transformă companiile transnationale în purtătorii exclusivi ai bunăstări – acolo unde vin ele vine si bunăstarea, de acolo de unde pleacă ele pleacă si bunăstarea

Teza 3 Punctul de vedere al companiilor trebuie să prevaleze asupra punctului de vedere al indivizilor pentru că globalizarea impune companiilor cresterea continuă a productivitătii iar cei care cunosc în exclusivitate reteta productivitătii sunt managerii – dacă ei impun sacrificii pentru individ aceste sacrificii sunt în
folosul individului.
Globalismul este o ideologie, dar nu în sensul în care sunt liberalismul,
conservatorismul, socialismul, marxismul sau alte „isme”. Acestea sunt
ideologii „umane” – au ca subiect omul fie ca individ fie ca grup (comunitate,
clasă, rasă, etc). Globalismul este o ideologie organizatională pentru că
adevăratul său subiect sunt companiile transnationale – elitele acestora sunt doar
purtători de discurs. Indentitatea corporativă a indivizilor care compun aceste
elite este una exclusivă si dezintegratoare. Ea este exclusivă pentru că exclude
din domeniul de relevantă toate celelalte identităti ale individului. Ea este
dezintegratoare pentru că datorită acestei excluderi ea descompletează identitar
individul – ne putem întreba dacă mai poate avea X identitatea de părinte când
el transformă timpul pe care ar fi trebuit să îl acorde relatiei cu propriul copil
în ore suplimentare, sau mai poate avea X identitatea de ruritan când el sustine
desfiintarea fabricilor din Ruritania si mutarea lor în tara vecină, ori mai poate
fi considerat X un Ruriville-ian când acceptă ca fabricile sale să distrugă aerul
curat pentru că o tehnologie mai putin poluantă ar creste costurile de productie
– putem spune că nu. În cazul lui X individul are însă libertatea de a alege, el
consimte să considere compania drept scop si pe el însusi drept mijloc. În cazul
în care X se raportează la un Z care alege să fie pe lângă a fi lucrător al
companiei si părinte si membru al comunitătii din Ruriville si cetătean al
statului Ruritania etc, si nu doar că îl include în sfera mijloacelor dar îi impune
să îi privească si pe ceilalti ca pe mijloace – intrăm într-o zonă de fault moral.
Defectiunea morală a globalismului este că urmăreste să transforme organizatia
în scop si tot restul în mijloace – individul este mijloc, comunitatea este mijloc,
mediul ambiant este mijloc. Pericolul pe care îl aduce cu sine globalismul ca
ideologie este acela de a introduce într-un sistem al libertătii limitări ale
dezvoltării libertătilor – dacă punctul de vedere al firmelor prevalează , gratie
unui proces impersonal, ireversibil si implacabil, numit globalizare, asupra
politicilor de stat, iar statul este garantul libertătilor individului înseamnă că
multimea libertătilor individului se reduce direct proportional cu gradul acestei
prevalente. Globalizarea este în sine un termen neutru, utilizarea lui ideologică
în scopul reducerii libertătilor individuale îl poate face indezirabil într-un spatiu
democratic. Solutia ar fi nu ignorarea lui ci sau crearea unei fobii economice ci
o „umanizare” a ideologiei , a personalizării constrângătorilor si responzabilizării lor, a includerii indivizilor, comunitătilor mediului ambiant ca scopuri în sine egale axiologic cu organizatia.

Turnul Babel si Uninunea

2009-01-28T05:29:00.001-08:00

PRINTRE simbolurile asociate sau folosite de Uniunea Europeana pentru a-si afirma identitatea exista unul foarte nimerit prin semnificatia sa: Turnul Babel. Pentru cei care nu-si mai amintesc istoria biblica, Turnul Babel reprezinta prima incercare de a institui o guvernare mondiala. Conform legendei biblice, acest “proces de constituire a unui stat global” (ca sa vorbim in termeni moderni) a fost intreprins de Nirmod care s-a proclamat el insusi dumnezeu si a urmarit aducerea oamenilor intr-o stare de dependenta totala fata de el. Pentru a-si sublinia puterea, a inceput sa construiasca un turn urias (care sa ajunga la cer), dar nu a reusit sa termine aceasta lucrare din cauza interventiei lui Dumnezeu. Fireste, aceasta este doar o poveste, inspirata de imaginea ruinelor babiloniene asupra evreilor aflati in exil. Insa mesajul din spatele ei este foarte important.

Nu e o gluma, dar aceasta imagine a fost pusa in circulatie in anii 1980 de catre Consiliul Europei. Afisul infatiseaza Turnul Babel (reprodus dupa o pictura din 1563 a pictorului flamand Peter Brueghel cel Batran), iar in fundal se zareste o macara moderna, in jurul careia muncesc cativa oameni. Pentru a risipi orice dubiu in privinta semnificatiei imaginii, posterul contine sloganul “Multe limbi, o singura voce”, asezat strategic langa un zidar care fasoneaza material de contructie. Afisul este completat de stelele Uniunii Europene. Semnificatia materialului promotional este cat se poate de clara: construirea celui “de-al doilea Babilon” a reinceput in forta, iar de data aceasta Uniunea Europeana este pregatita sa termine edificiul lasat in paragina de Nimrod si contemporanii sai, inaintand cu sloganul “Multe limbi, o singura voce”.

Dealtfel, “noul turn al lui Babel” are o existenta cat se poate de reala, si anume, Cladirea Parlamentului European din Strasbourg, inaugurata in 1999, care pare o replica fidela a picturii cu acelasi nume a lui Peter Brueghel cel Batran.
Similitudinea izbitoare nu a scapat presei seculare, care a botezat impunatoarea constructie “Turnul Eurobabel”. Edificiul din Strasbourg este locul si unui alt simbol pagan adoptat de UE, pe unul din peretii interiori fiind zugravita rapirea Europei de catre Zeus. Potrivit legendei grecesti, Zeus a dorit sa se infrupte din nurii printese feniciene Europa. Ca sa ii intre in gratii, el s-a transformat intr-un taur de o frumusete rapitoare si a ingenuncheat la picioarele tinerei. Aceasta s-a urcat pe taur, care a plonjat in apa, a inotat pana in insula Creta, dupa care a violat-o pe frumoasa printesa.

Scena seducerii este pictata si la Bruxelles, pe bolta celuilalt sediu al Parlamentului European, pe o suprafata de trei ori mai mare decat marimea naturala a personajelor. Mai mult, europenii care viziteaza capitala UE se pot “delecta” privind statuia plasata chiar in fata sediului Consiliului Europei, in care Europa este infatisata calarind taurul zeiesc. Acest simbol este reprodus si pe timbre, cum a fost cel emis cu ocazia alegerilor parlamentare din Marea Britanie, in 1979, sau pe moneda euro comemorative pusa in circulatie in Italia, unde Europa, asezata pe taur, este reprezentata tinand in mana un stilou si Constitutia Europeana. Nici nu se puteam gasi ceva mai “sugestiv”.

Actul de întemeiere al Uniunii Europene s-a bazat pe o fraudă grosolană, fiind una dintre cele mai mari operaţiuni de manipulare colectivă din istoria omenirii. Tratatul de la Roma, semnat în urmă cu o jumătate de secol, a fost de fapt un document cu pagini goale, parafat cu mare pompă de lideri care au interpretat magistral commedia dell’ arte pusă în scenă în capitala Italiei. Dezvăluirile şocante făcute de unul dintre protagoniştii ceremoniei desfăşurate la 25 martie, 1957, au confirmat cele mai sumbre temeri ale celor ce văd în proiectul construcţiei europene materializarea unei utopii pentru subiecţii expuşi consecinţelor acesteia. Pierre Pescatore, membru al delegaţiei luxemburgheze care a luat parte la etapele lansării Comunităţii Economice Europene, a destăinuit ziarului Sunday Telegraph că documentul iscălit de reprezentanţii Germaniei, Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului nu conţinea decât titlul, tradus în patru limbi, şi pagina finală cu semnăturile. În rest, coperţile ascundeau un vraf voluminos de pagini albe menit să sugereze consistenţa şi seriozitatea tratatului. Caracterul pompos al ceremonialului a luat ochii participanţilor astfel că nimeni nu s-a mai uitat la cuprinsul documentului. Pescatore a explicat inexistenţa clauzelor prin faptul că ceremonia de semnare a fost grăbită de teama că generalul Charles de Gaulle ar fi putut fi ales în fruntea Franţei, la vremea respectivă fiind cunoscută rezerva viitorului preşedinte al Franţei (1958-1969) faţă de caracterul supranaţional pe care îl putea căpăta instituţiaeuropeană. De altfel, în 1954, gaulliştii şi comuniştii respinseseră în Adunarea Naţională franceză ideea unei Comunităţi europene a apărării.

Mărturia explozivă a lui Pescatore, nu întâmplător puţin mediatizată de mass-media internaţională, a data apă la moară euroscepticilor, cu atât mai mult cu cât ea a coincis cu festivităţile semi-centenarului UE şi semnarea Declaraţiei de la Berlin, eveniment care a relansat planul de adoptare a Tratatului Constituţional European. Printre cei care au sesizat semnificaţia cacialmalei interpretate la Roma s-a numărat şi Graham Brady, ministrul Afacerilor Europene al cabinetului britanic din umbră, care a spus că “dezvăluirea că Tratatul de la Roma a fost semnat în alb este în totală consonanţă cu modul în care s-a dezvoltat UE de la data înfiinţării până în zilele noastre.”Parlamentarul britanic a dat astfel glas opiniilor care au criticat constant caracterul secretos şi nedemocratic care a însoţit toate fazele procesului de constituire a Uniunii Europene. Acest comportament elitist-duplicitar s-a manifestat din plin şi cu ocazia aniversării celor 50 de ani de la înfiinţarea CEE, pilonul fondator al actualei Uniuni. După ce liderii celor 27 de state europene au semnat la Berlin “Declaraţia” prin care s-a fixat ca obiectiv adoptarea unei Constituţii a UE până la alegerile pentru Parlamentul European din 2009, cancelarul german Angela Merkel a declarat că tratatul constituţional va fi negociat în secret. Practic, strategia de resuscitare a proiectului constitutional, respins la referendumurile din Franţa şi Olanda, în 2005, se va baza pe consultări în spatele uşilor închise cu oficiali ai ţărilor membre UE. Aceaşi procedură lipsită de transparenţă a fost folosită şi în redactarea Declaraţiei de la Berlin, cand s-a apelat la canale diplomatice, fără a se purta discuţii directe cu liderii naţionali. Maniera nedemocratică de pregătire a summit-ului de la Belin a fost criticată de o serie de oficiali din Europa, cei mai nemulţumiţi fiind cehii, care au reproşat faptul că textul aniversar a fost pus la dispoziţia capitalelor cu doar două zile înainte de festivităţi. Preşedintele Vaclav Klaus s-a plâns de “lipsa dezbaterii democratice” şi a cerut Germaniei să abordeze într-un mod diferit viitoarele discuţii pe tema Constituţiei europene. Apelul liderului ceh a fost respins tranşant de cancelarul Angela Merkel, care a declarat că tratativele vor fi confidenţiale deoarece “proiectul constituţional este unul dintre subiectele care nu pot fi rezolvate în piaţa publică, iar negocierile cu uşile închise vor grăbi paşii, căci informaţiile nu vor mai ajunge în presă. Unele ţări membre emit pretenţii şi impun condiţii când află că şi alte state au cerut mai mult. Vrem să evităm ca de fiecare dată când avem o schiţă a documentului şi unul dintre cei 27 de membri are un amendament mic de adus, această schimbare să provoace o imensă dezbatere”.

O Conferinţă Interguvernamentală va avea loc în a două jumătate a anului 2007, în timpul preşedinţiei portugheze a UE. Dacă liderii europeni vor fi de acord cu revizuirile aduse actului constituţional, statele membre vor ratifica Constituţia până la mijlocul lui 2009, ţinta pe care şi-a propus-o Declaraţia de la Berlin. Absenţa unei dezbateri deschise pe tema Constituţiei a fost denunţată de eurosceptici şi organizaţii pro-democraţie, care au anunţat că se vor coaliza pentru a contracara tentativa de resurecţie a tratatului constituţional, fără ca europenii de rând să aibă principalul cuvânt de spus pe această temă. Europarlamentarul Jens-Peter Bonde a declarat că va iniţia constituirea unui grup de deputaţi care va cere “organizarea unor referendumuri imediat ce se va ajunge la o concluzie în cadrul Conferinţei Interguvernamentale”. Frustrarea generată de ermetismul “dirijorilor” proiectului comunitar s-a manifestat şi în timpul summit-ului din capitala Germaniei, când mai multe grupări, printre care “EUDemocraţii” şi “Mai multă Democraţie” au organizat o contra-conferinţă care a adoptat “Alternativa Declaraţiei de la Berlin”, prin care se solicită liderilor EU să respecte NU-ul explicit al Franţei şi Olandei faţă de Constituţia UE: “Votul negativ a fost o expresie a alienării resimţite între cetăţeni şi clasa politică şi a fost un vot pentru o Europă a cetăţenilor. Încercarea Angelei Merkel de a reînvia Constituţia UE la cel mai înalt nivel şi în spatele uşilor închise nu va rezolva criza ci o va intensifica. Cerem un proces democratic, deschis - fără presiunea unor termene-limită stabilite artificial - în care cetăţenii să aibă cuvântul decisiv asupra viitorului Europei.”

Existenţa atâtor momente controversate în procesul de constituire a Uniunii Europene, marcat de la punctul zero şi până în prezent de fraude, conspiraţionism şi eludarea regulilor democratice naşte în mod legitim următoarea întrebare: ce forţe se află la cârma proiectului UE şi ce scopuri sunt urmărite? Un posibil răspuns la această întrebare este dat de prestigiosul istoric César Vidal, potrivit căruia, pentru a înţelege ce se întâmplă în Europa trebuie luat în consideraţie fenomenul francmasoneriei. În cartea “Masonii: Istoria celei mai puternice societăţi secrete”, apărută la editura Planeta, 2005, Vidal documentează rolul discret dar imens jucat de francmasoni în formarea Uniunii Europene. Spre exemplu, istoricul spaniol afirmă că “proiectul Constituţiei Europene a fost elaborat de un francmason, Valéry Giscard D’Estaing” (fost preşedinte al Franţei în perioada 1974-1981, preşedintele Convenţiei Europene care a redactat textul tratatului constituţional - n.a.), că “masonii controlează Internaţionala Socialistă şi s-au înfiltrat puternic în partidele de dreapta” şi că aceştia exercită “o influenţă masivă în lumea comunicaţiilor şi în special în educaţie, justiţie şi forţele armate.” Referirile rolul jucat de Valery Giscard d’Estaing în geneza tratatuluiUE şi-au găsit o confirmare si în mărturiile celebrului fost dizident sovietic, Vladimir Bukovsky, care a avut acces la arhivele Partidului Comunist al URSS. Într-o alocuţiune rostită în acest an la Bruxelles, Bukovsky a dezvăluit că, în ianuarie 1989, o delegaţie a Comisiei Trilaterale (organizaţie privată care grupează aproximativ 300-350 dintre cei mai influenţi lideri politici şi economici ai planetei -n.a.), formată din ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, ex-preşedintele francez Valéry Giscard d’Estaing, bancherul american David Rockefeller şi fostul secretar de stal al SUA, Henry Kissinger, s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov pentru a-l convinge că URSS trebuie să se integreze în marile instituţii financiare ale lumii, GATT, FMI şi Banca Mondială. Potrivit lui Bukovsky, la un moment dat Giscard d’Estaing a luat cuvântul şi i-a spus lui Gorbaciov: “Domnule preşedinte, nu pot să vă spun exact când se va întâmpla - probabil într-un interval de 15 ani - dar Europa va fi un stat federal şi trebuie să vă pregătiţi pentru aceasta.” Bukovsky nu şi-a putut reţine uimirea faţă de capacităţile profetice ale lui d’Estaing:”Asta se întâmpla în ianuarie 1989, într-o vreme în care tratatul de la Mastricht din 1992 nici măcar nu fusese schiţat. Cum de ştia Giscard d’Estaing ce se va întâmpla în următorii 15 ani? Şi, surpriză, surpriză, cum de a devenit autorul constituţiei europene în 2002-2003? Iată o întrebare foarte bună. Miroase a conspiraţie, nu-i aşa?”

“Cine nu-şi cunoaşte istoria, riscă să o repete”. Pentru cei avizaţi, actualitatea clasicului dicton sare în ochi atunci când privim similitudinile dintre mitul fondator al Europei şi naşterea modernă a Uniunii Europene. Potrivit legendei, acum 4500 de ani, minciuna, seducţia şi violul au fost armele folosite de Zeus, travestit într-un taur alb, pentru a pune mâna pe frumoasa prinţesă feniciană Europa. Astăzi, aceleaşi metode - secretomania, dirijismul dim umbră şi violul conştiinţelor-, sunt utilizate de “arhitecţii” proiectului european pentru a ispiti un întreg continent şi a-l face să cadă în braţele celui care va fi echivalentul contemporan al tatălui păgân al zeilor antici.

Revelaţiile pe marginea originii frauduloase a proiectului comunitar european confirmă scepticismul opiniei publice faţă de presupusul caracter democratic al UE. Conform unui sondaj de opinie realizat de organizaţia britanică Open Europe, în prezent, peste jumătate dintre europeni sunt de părere că Uniunea Europeană nu îi reprezintă şi pe cetăţenii obişnuiţi din statele membre. Din acest motiv, trei sferturi dintre europeni vor ca orice viitor tratat propus în locul proiectului de constituţie, respins de Franta şi Olanda, să fie supus unui referendum. Stilul ermetic al arhitecturii sediului Comisiei Europene de la Bruxelles exprimă perfect geneza şi tipul de societate care se doreşte a fi impusa populatiei UE. UE, cel mai “grandios” şi mai “democratic” proiect din istoria modernă a omenirii, aşa cum este caracterizat de liderii continentului, e în realitate opera unei elite oculte, care a construit pas cu pas, din umbră, edificiul european.În toamna anului 2004, un imens scandal bulversa scena politică europeană. Rocco Buttiglione, candidatul nominalizat de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pentru portofoliul Justiţiei, Libertăţii şi Securităţii, era respins de una din comisiile Parlamentului European, pe motiv că este mult prea conservator. În viziunea grupurilor euro-parlamentarilor socialişti şi ecologişti, “vina” lui Buttiglione, un catolic practicant, a fost afirmaţia făcută în cadrul audierilor cum că homosexualitatea este un păcat. Confruntat cu opoziţia furibundă a majorităţii Parlamentului European, care a ameninţat cu un vot de blam la adresa întregii Comisii, Barroso a retras candidatura lui Buttiglione. În locul acestuia, Italia l-a nominalizat pe ministrul de externe Franco Frattini, şi se părea că toate controversele vor fi date repede uitării. Înainte însă de a pleca de la Bruxelles, Buttiglione a aruncat bomba, acuzându-l pe înlocuitorul său de apartenenţă la o societate secretă. În momentul felicitării pentru candidatura lui Frattini la postul de comisar european, politicanul creştin-democrat a afirmat:” Sper ca audierile lui să meargă bine şi nimeni să nu îl întrebe dacă este francmason. Dacă vor face aceasta nu va fi decât repetarea aceleiaşi injustiţii care mi s-a făcut si mie”. Ulterior, în cadrul unei dezbateri desfăşurate la Milano, Buttiglione a spus că principiul după care funcţionează instituţiile europene este “Afară cu creştinii, înăuntru cu francmasonii”.

Declaraţiile lui Buttiglione au atins un subiect tabu în mass-media oficială, deşi la nivelul elitelor politico-economico-financiare acesta face parte din categoria “secretul lui Polichinelle”, adică a acelor realităţi pe care toată lumea le cunoaşte, dar aproape nimeni nu vorbeşte în public despre ele. Cu alte cuvinte, marea “taină” a procesului de construcţie a Europei Unificate este paternitatea sa masonică, recunoscută cu mândrie chiar de arhitecţii din umbră ai edificiului UE. În schimb, la nivelul maselor, cărora li se inculcă versiunea originii postbelice a UE, se cunosc prea puţine despre faptul că proiectul Europei unite datează încă de la mijlocul secolului XIX. La vremea respectivă, principalul promotor al “Statelor Unite ale Europei” a fost celebrul revoluţionar italian Giuseppe Mazzini, una dintre cele mai importante personalităţi ale francmasoneriei europene. Puţină lume ştie că, după ce a luptat cu succes pentru unificarea Italiei, Mazzini a înfiinţat societatea “Giovine Europa”(Tânăra Europa), cu scopul declarat de a dărâma guvernele “reacţionare” şi dinastiile regale şi de a elibera şi unifica toată Europa. Odată atins acest scop, următorul pas ar fi fost unirea întregii emisfere occidentale într-o “Alianţă Universală” pentru democraţie, din care să facă parte şi Statele Unite ale Americii, “primul stat masonic din lume”, în accepţia liderilor francmasoneriei.

La începutul secolului XX, ideea unificării Europei a fost preluată de alţi importanţi masoni europeni. Aristide Briand (1862-1932), ministru de externe francez, susţinut de omologul său german, Gustav Streseman (1878-1929, a propus, pentru prima dată în numele unui guvern, la 8 august 1929, crearea unei structuri federale europene în cadrul Societăţii Naţiunilor. Viziunea celor doi oameni de stat a fost împărtăşită de un alt mason faimos în epocă, contele Richard von Coudenhove-Kalergi, cel care a publicat în 1923 manifestul Pan-Europa, urmat de o lucrare în trei volume, “Lupta pentru Paneuropa” (1925-1928). Demersul contelui Kalergi şi al adepţilor săi, grupaţi în Mişcarea Pan-Europeană, a fost încurajat şi finanţat de o serie de masoni americani dornici să creeze, în acest mod, Statele Unite ale Europei după modelul american. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Kalergi a fondat Uniunea Parlamentară Europeană, pe fondul revigorării tentativelor masonice de a transfera puterea decizională de la nivelul statelor suverane şi independente la cel al unei entităţi supranaţionale. În august 1946, este creată Uniunea Europeană a Federaliştilor, care a sprijinit eforturile de federalizare a Europei promovate de Robert Schuman şi Jean Monnet, şi asociaţii lor Etienne Hrisch, Paul Reuter şi Pierre Uri. Mulţi dintre ei erau membri ai European Union Chain (Chaine dţUnion Europeenne - C.U.E.), un grup de francmasoni originari în special din Franţa, Belgia, Germania, Olanda şi Elveţia. După ce a devenit evident că marile guverne europene nu sunt dispuse să-şi vadă prerogativele diminuate, s-a apelat la o stratagemă pentru depăşirea reticenţelor acestora. Pornind de la premisa “cine are puterea economică, deţine pârghiile puterii”, strategia lui Jean Monnet şi Robert Schuman a constat în concentrarea principalelor resurse industriale într-o instanţă supranaţională, care să nu mai fie supusă autorităţii unui guvern sau unui stat naţional. Negocierile desfăşurate în culisele centrelor de putere din Paris şi Bonn au dus la propunerea de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), propunere lansată la 9 mai 1950. Primul transfer de putere către o instituţie supranaţională a fost marcat la 18 aprilie 1951, la Paris, când în Tratatul de consituire a C.E.C.O. s-a enunţat obiectivul final al autorilor organizaţiei:”pentru a avea pace trebuie să avem Europa”. Fiecare din etapele succesive ale proiectului construcţiei europene - Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană - a fost asistată discret de “ucenicii, meşteşugarii şi arhitecţii” edificiului care şi-a propus să unească, în final, nu doar economicul, ci şi politicul, morala şi viaţa spirituală a continentului nostru.

Calendarul modern al “unificării europene”:

25 martie 1957: Semnarea Tratatului de la Roma, care instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa comună) şi ComunitateaEuropeană a Energiei Atomice (CEEA).
5 ianuarie 1958: intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma şi crearea instituţiilor (Consiliul de Miniştri, Comisia, Adunarea ParlamentarăEuropeană).
1 ianuarie 1973: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda se alătură Comunităţii Europene.
1 ianuarie 1981: cele nouă state membre devin zece, prin aderarea Greciei.
1 ianuarie 1986: Spania si Portugalia devin membre ale Comunităţii.
17 februarie 1986: semnarea Actului unic european, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1987, care prevede crearea unei Pieţe unice, începând din1993.
7 februarie 1992: semnarea Tratatului de la Maastricht, care prevede trecerea la moneda unică cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
1 noiembrie 1993: intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. CEE devine Uniunea Europeană (UE).
1 ianuarie 1995: Aderă la UE Austria, Finlanda şi Suedia.
26 martie 1995: intrarea în vigoare a Convenţiei de la Schengen, care desfiinţează controalele efectuate asupra persoanelor la graniţele ţărilor membre ale spaţiului Schengen şi prevede o mai mare cooperareîntre organele de justiţie şi de poliţie din aceste state.
2 octombrie 1997: semnarea Tratatului de la Amsterdam, menit să consolideze integrarea europeană.
11 decembrie 2000: semnarea Tratatului de la Nisa, care a deschis calea extinderii UE.
1 ianuarie 2002: punerea în circulaţie a monedelor şi bancnotelor euro.
1 mai 2004: extinderea istorică a Uniunii Europene, care trece de la 15 la 25 de membri, odată cu aderarea Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, a celor trei republici baltice (Lituania, Letonia,Estonia), a Ciprului şi Maltei.
29 octombrie 2004: semnarea Constituţiei Europene, la Roma. Spania este primul stat membru UE care ratifică prin referendum Constituţia europeană (la 20 februarie 2005), ce va fi respinsă de Franţa (la 29mai) şi Olanda (la 1 iunie 2005).
1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria aderă la Uniunea Europeană, care numără astfel 27 de state membre.

Ce nu stiati despre U.E.

2009-01-28T05:22:00.000-08:00

“Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”.

Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005

ASTAZI, “Proiectul european” este pe cale să conducă mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-ar fi răpit total independenţa.

Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional.

Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai uniunii doar puţini cunosc la nivel corespunzător scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.

În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor. Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.

Adevărata faţă a “părinţilor” Europei

“Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice.

În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920″ scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: “The Great Deception - A Secret History of the European Union”.

Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei - Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea - Arthur Salter este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.

Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei.

Salter a scris în anii 20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.

În anii 20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial a făcut parte din această muncă de convingere.

Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.

Monnet privea calea inter-guvernării, adică a cooperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat.

Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.

Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei.

A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.

În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări.

Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.

În 1940 cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice.

Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată.

Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea fiind respinsă doar partea privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere.
Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=258 şi este publicat la Active Information Media.

Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau “preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei” şi astfel proiectul a căzut.

Toate aceste maşinaţiuni au fost doar pentru ochii lumii un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică.

Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că după marile tragedii şi distrugeri europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia uniunii.

Aşa a şi fost. În 1950 planul Shuman care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe - Robert Shuman să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.

Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice - o piaţă comună. El a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma care punea bazele Comunităţii economice europene.

Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a avut şi ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleiaşi misiuni.

Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil.

Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul “Crocodile Club” care în anii 80 a susţinut intens realizarea “The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.

Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?

Iată cum numai după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei “Europe Unite”.

Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.

Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru “Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică.

Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de “părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat cu încetinitorul.

Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.

Un puzzle în care piesele nu se potrivesc

Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle era oare posibil ca la urma urmei piesele să nu se potrivească?

Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?

Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest era unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?

Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?

Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Tot cifrele arătau că ele nu există.

Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor

Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.

Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament.

La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.

Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu “oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii.

După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al Doilea Război Mondial când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.

Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton este dogmă în construcţii.

Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane.

Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.

Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.

Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale “proiectului european”. În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti.

La fel au început să stea lucrurile şi cu “blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe.

Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi ce le-a fost luat fără ştirea lor.

Va veni o vreme când fantezia marelui “proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.

Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil.

Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul “Crocodile Club” care în anii 80 a susţinut intens realizarea “The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.

Finalizarea proiectului sau de-abia începutul?

Iată cum numai după mai multe decenii proiectul a fost în sfârşit gata să-şi declare adevăratele intenţii. În ziua de 26 februarie 2002, delegaţi din douăzeci şi cinci de ţări s-au adunat în cel mai mare complex de clădiri administrative din Europa, sediul Parlamentului European de la Bruxelles pentru deschiderea unei convenţii destinate redactării constituţiei unei “Europe Unite”.

Mulţi dintre ei aveau clar în minte paralelismul dintre acţiunea lor şi convenţia întrunită la Philadelphia în vara anului 1787 pentru a întocmi constituţia Statelor Unite ale Americii. Erau conştienţi de faptul că asemenea predecesorilor lor americani participau la încununarea procesului de creare a unui nou stat supranaţional.

Când cei o sută cinci delegaţi ai statelor membre şi-au ocupat locurile în camera Parlamentului, uriaşa clădire de oţel şi sticlă în care se adunaseră a primit numele de Paul-Henri Spaak. Alături se vedea un alt edificiu administrativ şi mai vast, botezat după Altiero Spinelli, omul care sugerase cel dintâi că redactarea unei constituţii pentru “Statele Unite ale Europei” ar fi actul simbolic final în procesul de integrare politică.

Singurul nume necomemorat în clădirile colosale unde se desfăşurau aceste evenimente era acela al omului care, mai mult decât oricare altul, pusese în mişcare acest proces cu câteva decenii în urmă. Deşi fusese de multă vreme onorat cu numele de “părintele Europei”, Jean Monnet rămăsese şi acum, ca pe tot parcursul procesului departe de luminile rampei. Ceea ce realizase el echivala cu o lovitură de stat cu încetinitorul.

Probabil doar o mână de delegaţi înţelegeau adevăratul rol jucat de aceşti oameni în întortocheatul proces care, timp de peste cincizeci de ani, îi adusese în locul în care se aflau acum. Ca să nu mai vorbim despre fracţiunea infimă din cei cinci sute de milioane de locuitori ai Europei care ştiau despre ce era vorba şi în interesul cărora, chipurile, se petrecea acest eveniment.

Un puzzle în care piesele nu se potrivesc

Şi totuşi, chiar în timp ce acest proces părea să se apropie de finalizare, asemenea ultimelor piese al unui vast şi complex joc de puzzle, se iveau întrebări fundamentale. După mai bine de cincizeci de ani de asamblare lentă şi dureroasă a jocului de puzzle era oare posibil ca la urma urmei piesele să nu se potrivească?

Era vorba de un continent în care statele naţionale au fost convinse să-şi cedeze puterea de autoguvernare unui nou tip de guvern supranaţional. Însă nimeni nu se preocupase să afle ce doreau în ultimă instanţă liderii şi locuitorii acestor ţări?

Era vorba de o Europă în care naţiunile mai bogate din vest era unite cu ţările sărăcite din est, ţări care suferiseră decenii de-a rândul jugul comunist. Dar, în practică se putea realiza efectiv acest lucru într-un mod care să lase tuturor părţilor senzaţia că fuseseră tratate echitabil?

Se visase la o guvernare unică a cinci sute de milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, vorbind limbi diferite, provenind din tradiţii istorice şi culturale totalmente diferite. Dar în practică, putea o asemenea guvernare să rămână democratică într-un mod credibil? Mai mult, conta acest lucru?

Se visase la o Europă care să împărtăşească un sistem politic şi economic unic. Dar pe baza datelor la zi, care erau perspectivele ca acest sistem să se achite cu adevărat de promisiunile făcute în numele lui? Tot cifrele arătau că ele nu există.

Prăpastia dintre voinţa locuitorilor Europei şi planurile tehnocraţilor

Când guvernele Europei s-au întrunit să discute constituţia destinată să le unească irevocabil naţiunile a fost necesar să fie întrebaţi, cel puţin de ochii lumii, locuitorii statelor respective.

Primele concluzii nu au corespuns deloc cu ceea ce ar fi vrut să obţină tehnocraţii supranaţionali. În 2005 locuitorii Franţei şi Olandei au respins în masă Constituţia europeană. În Marea Britanie trebuia să se organizeze un astfel de referendum în primăvara lui 2006, dar s-a renunţat la acest plan de teama unui rezultat similar. Constituţia a fost ratificată doar de Parlament.

La fel s-a procedat şi în celelate state pentru ca proiectul să meargă totuşi înainte. Opoziţia locuitorilor Europei nu a contat, deşi tehnocraţii susţin tot timpul că tot ceea ce fac ei este voinţa popoarelor Europei. Din contră s-au intensificat campaniile de manipulare a opiniei publice.

Se repetă astfel povestea arhitectului franco-elveţian Le Corbusier care avusese ambiţia de a impune oamenilor să trăiască în oraşul viitorului. Le Corbusier considera că multe dintre necazurile care asediau omenirea îşi aveau originea în traiul din oraşe neplanificate. Se impune ca aceste oraşe, începând cu Parisul, să fie rase de pe suprafaţa pământului şi înlocuite cu “oraşele viitorului”, planificate până în cele mai mici detalii.

După ce timp de două secole visul său a fost privit doar ca o simplă curiozitate, ocazia de a-şi pune proiectul în practică a fost creată după al Doilea Război Mondial când arhitecţi şi urbaniştii au trebui să reconstruiască oraşele distruse de bombardamente. Celebrele blocuri comuniste nu au fost nici ele departe de această idee, ci au reprezentat alternativa estică a oraşului viitorului.

Astfel că începând cu anii şaizeci s-au putut vedea apărând în multe oraşe din Marea Britanie mai întâi terenuri vaste cu turnuri de beton şi lespezi de ciment, înconjurate de spaţii publice largi şi parcurse de artere urbane noi. Construcţii similare au început sa apară şi pe continent, chiar şi astăzi moda clădirilor impersonale, standardizate de sticlă şi beton este dogmă în construcţii.

Oamenii însă şi-au dat rapid seama că departe de a crea oraşele lucitoare şi eficiente promise, proiectele arhitecţilor dădeau naştere unor construcţii inumane, lipsite de suflet, apăsătoare, murdare şi urâte, care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane.

Betoane desfigurate de graffiti, alei bântuite de toxicomani şi tâlhari, spaţiile înconjurătoare moarte, presărate cu iarbă uscată şi tocită. Viziunea unei lumi perfect planificate părea atrăgătoare în teorie, însă practica a dovedit clar că ea nu avea nici o legătură cu realitatea omenească. Curând s-a dovedit clar că visul lucitor nu dusese decât la un coşmar.

Echivalentul dorinţei lui Le Corbusier de a demola oraşele vechi a fost aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranaţional al viitorului, condus de tehnocraţi, înălţându-se mai presus de toate complicaţiile naţionalismului şi ale democraţiei a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile şi să soluţioneze toate problemele.

Pe listele nesfârşite de legi ce au hotărât Politica Agricolă Comună, Politica Pescuitului Comun, Politica Concurenţei şi toate celelalte, se găsesc marile blocuri-turn ale “proiectului european”. În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni, oameni vii care au descoperit că aceste clădiri sfidau realităţile şi nevoile omeneşti.

La fel au început să stea lucrurile şi cu “blocurile-turn” create de tehnocraţii Uniunii Europene. În faţa lipsei de suflet a oraşelor lui Le Corbusier oamenii au început să jinduiască după căldura, vitalitatea şi realitatea omenească a vechilor oraşe.

Locuitorii UE au descoperit deja că şi-au pierdut treptat libertatea şi puterea propriilor ţări de a se guverna singure şi au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi ce le-a fost luat fără ştirea lor.

Va veni o vreme când fantezia marelui “proiect european” se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care, în ambiţiile ei, n-a fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.

Bibliografie:

Christopher Booker şi Richard North - “The Great Deception - A Secret History of the European Union”

Vechea civilizatie autohtona

2009-01-27T06:58:00.001-08:00

Cartea The Ancient Civilization of Romania
de Emil Condurachi si Constantin Daicoviciu
este o traducere din franceza, publicata în 1971 .
în Anglia de către Barrie&Jenkins

Cartea este prin excelenta arheologica, desi subiectul lingvistic care ne intereseaza este tangential abordat pe ici si colo.

De remarcat ca autorii au devenit faimosi nu numai ca arheologi ci si ca istorici, ceea ce explica tendinta de a aborda subiectul lingvistic al originii limbii romine prin prisma arheologiei. Cartea contine aproape 200 de planse, calitate extra, care o face unica in rindul publicatiilor de istorie romineasca. Munca incorporata in carte este intr-adevar impresionanta. Abordam aici subiectul Daciei sub puterea romana, perioada in care incepe marea confuzie istorica a "latinizarii" dacilor. Sint si autori care sustin ca latinizarea a inceput in epoca pre-romana prin schimburi economice si contactul cu negustorii ... Negustorii pre-romani devin necesari in procesul de latinizare a Daciei, pentru ca perioada romana nu o poate explica nici cum.

Autorii [p.131] evidentiaza "prezenta a trei legiuni in Dacia - XIII Gemina la Apulum, IV Flavia Felix la Berzobis in Banat si I Adiutrix, tot la Alba". Prezenta militara romana in Dacia ar numara deci vreo 15.000 de soldati permanenti. De remarcat ca 10 ani inaintea cuceririi Daciei, Anglia s-a rasculat in urma plecarii SINGUREI legiuni romane din Anglia, adusa impotriva Daciei. In medie, prezenta romana in Anglia era sub nivelul unei legiuni, pe cind Dacia era tinuta in sah de 15.000 de soldati permanenti. Mai tineti cont de faptul ca Imperiul stationa 40-50.000 de soldati la sud de Dunare. Toate cu toate, Dacia era o provincie puternica si greu de controlat.
Acum autorii vin cu povestea latinizarii: "Legionarii insisi erau cetateni romani care formau coloana vertebrala a armatei si au jucat un rol activ in romanizarea noului teritoriu". Prin urmare legionarii ar fi romanizat Dacia ca un factor activ. Parca-i vad pe legionari stabilind programul zilnic al armatei: nu exercitii militare, nu alarme, nu minuiri de arme, nu vinatoare de Daci razvratiti, nu colectare de taxe, nu constructii strategice, nu mentinere de garnizoane ci ... scoala de Duminica pentru orfani la A,B,C..., apoi organizarea de cursuri serale pentru Daci care ziua aveau de lucru si numai seara puteau studia, apoi propaganda religioasa de convertire la valorile morale romane, apoi alte lucruri similare.

M-as referi aici la Sfintul Pavel, care fiind arestat in Ierusalim spune ofiterului "Eu sint cetatean roman", la care ofiterul spune "Si eu sint, am cumparat cetatenia pe bani grei". Dialogul intre doi cetateni romani avea loc in limba ... Koine, Pavel vorbeste peste tot numai Koine, scrie partea lui din Noul Testatment tot in Koine. Cetatenii romani din Palestina vorbeau Koine, iar cetatenii romani din Dacia faceau ... latinizare in masa, dupa autorii acestei carti. Concluziile se impun de la sine.

Urmatorul paragraf este de-a dreptul hilar : "Fortele auxiliare recrutate din tot Imperiul, din provincii deja cucerite de ceva timp, (Dacia este ultima mare cucerire romana) ... multi dintre ei, desi neavind inca cetatenia romana, erau deja ROMANIZATI". Doi mari istorici romini vin sa sustina ca Dacia este romanizata de catre restul Europei, Asiei si Africii ... deja romanizate !!! la anul 170e.n. Inchiputi-va pe Egipteni sau Evrei ducind munca de romanizare a Dacilor. Fara comentarii. Daca nu sintei inca convinsi de puterea romanizarii Daciei, cititi mai departe ca istoricii au si alte argumente.
"Pe timpul lui Hadrian, si chiar mai devreme, ei au cooptat recruti din provinciile de stationare; ei de asemenea au jucat un rol in romanizarea zonei in care erau trimisi la garnizoane".
Dupa autori, dacul Aristagorus (nume Scit consemnat) este instruit in tehnica militara si in tehnica lingvistica romana, dupa care ajungind sef de post la Partos, linga Alba, face romanizarea zonei, pina la Zlatna, si asa mai departe. Inchipuiti-va ca Aristagorus a invata o limba Latina, specific Ariana, puternic inflexionata, SASE declinari ale substantivelor/ adjectivelor/pronumelor etc., doua numere, trei genuri etc. Nu numai ca Aristagorus era un geniu lingvistic, toti Dacii erau la fel, incit 2000 de ani mai tirziu limba romina are inca 5-6 declinari, acelasi sistem inflexionat de verbalizare, etc. Comparati acum cu limba Greaca, care mai pastreaza urmele a DOUA declinari desi limba antica Koine, din care provine Greaca, are 4 declinari (nominativ, acuzativ, dativ si genitiv). Vedeti cum Grecii au UITAT majoritatea limbii LUMII de pe vremea romana, pe cind Dacii au PASTRAT latina intacta !!! pentru ultimii 2000 de ani. Grecii, care se considera urmasii DIRECTI ai Ionienilor si Dorienilor, isi UITA propria lor limba, in schimb Dacii INVATA latina mai bine decit Latinii insisi. In plus, nu o invata de la Latini, ci o invata de la alti Daci, latinizati la cazarma de la Partos.

Tiribambele latiniste ale autorilor continua nestinjenite, desi trecind pragul hilarului nu te poti apropia decit de tragico-comic : "Aceasta este adevarat si in cazul unitatilor mixte (numeri) recrutate de la frontierele Imperiului: in decursul timpului au ajuns si ei romanizati, si la rindul lor au ajutat la romanizarea populatiei recrutata local". Ca o poveste de adormit copiii este perfecta, ca tinuta lingvistico-istorica va las s-o apreciati voi insiva. Acum tineti-va bine : "Toate acestea explica cum Dacia a ajuns atit de repede la un nivel de romanizare care a facut provincia sa fie un centru de civilizatie Romana" ... ha ! "ca un efort combinat al colonistilor din tot Imperiul" ha, ha !! "si al soldatilor garnizoanelor Romane" ha, ha ha !!! Vedeti deci ca nu numai Roma este mama Clujului (cum sustine statuia lupoaicei din centru, izolata prin ceva cimitir la ora actuala) ci intregul Imperiu Roman. Dupa autori, lozinca "Cetatii Cluj Roma Mama Este" trebuia de fapt sa sune "Cetatii Cluj Mapamondul Mama Este".

Daca tot nu sinteti convinsi, latinizarea Daciei continua si prin alte mijloace : "La completarea serviciului militar un soldat Roman se aseza de obicei in zona in care a stationat ...". Prin urmare, nu numai legionarii ci si pensionarii (de obicei la 40-50 de ani) au contribuit la latinizarea Daciei.

Un bun prieten de la Cluj, de felul lui Grec din cei stabiliti prin Dobrogea la caderea Constantinopolului, mai are inca nostalgia comunitatii grecesti la care apartinea in copilarie, desi casatori la Cluj de o viata. Sint cu totii romini clujeni, dar pe copil l-a invatat citeva vorbe grecesti, cum ar face orice parinte NORMAL. Acum vin istoricii si ne spun ca strainii latinizati de romani au latinizat la rindul lor Dacia, de parca strainul din Iberia, la pensionare visa la cazarma romana si nu la locul minunat al copilariei. Aceste afirmatii sint contrare oricarei culturi si psihologii umane pe tera.

Fantezia latinizarii continua la pagina 136 : "au fost doi factori principali ai introducerii si raspindirii romanizarii : in orase, totalizind douasprezece, municipii si colonii, numarul mare de mestesugari si colonisti care s-au bulucit in Dacia". Presupunem ca toti acestia vorbeau Latina Clasica, cea Culta, cea vorbita la Capitoliu, cu accentul Imparatului. "La tara, soldatii garnizoanelor Romane, locuind cot la cot cu populatia nativa, cu timpul luindu-si sotii native". Din zone mult mai bine documentate in scris, cum ar fi Palestina, stim ca soldatii Romani DISPRETUIAU populatia locala cu care nu se voiau asociati. Se pare ca cei din Dacia erau trecuti prin alte scoli romane, deoarece actionau in spiritul comunismului vestic contemporan, cot la cot cu cei pe care nu-i poti vedea, din dorinta de infratire a umanitatii in scopul latinizarii lumii. "... isi faceau o casa permanenta in rpovincie dupa pensionare".

Prin asta am mai trecut, dar aici sa-l citam pe Caragiale, doi recruti, cinci legionari, patru pensionari, trei legionari si inca sapte recruti, care au latinizat Dacia. "Un alt factor semnificativ al romanizarii a fost ... recrutarea Dacilor nativi...", inca sase recruti ...
Autorii au descoperit trei inscriptii religioase catre zeii din Palmyra care erau evident facute de catre Palmyreni sau [P.154] "sau de catre descendentii lor". Credeti ca supravietuirea zeilor straini, ai soldatilor straini Daciei, este un obstacol in calea latinizarii ireversibile a Daciei ? Va inselati, deoarece "atasarea de zeitatile tarii de origine nu inseamna ca acesti Palmyreni erau mai rezistenti la romanizare decit alti supusi ai Imperiului". Aici autorii nu aduc nici un singur argument, asa ca trebuie sa-i credem pur si simplu pe cuvint : prezenta zeilor straini in Dacia este de fapt o dovada de latinizare si nu invers, cine nu crede sa citeasca cartea, de mai multe ori, pina se convinge.

Vremurile erai noastre au inceput sa se tulbure, Hunii impingind din spate Teutonii, toti trecuti val virtej peste Dacia, intre 376 si 454, cind s-a prabusit puterea lui Atilla. Excavatiile au dovedit ca "viata populatiei Dace romanizate a continuat" in ciuda conditiilor grele. Este pentru prima data cind ma intilnesc si cu o anumita precizare temporala a fantomaticului proces de latinizare. Referinta se face in preajma prabusirii puterii Hunilor, deci in secoul V Dacia era deja ... LATINIZATA definitiv si irevocabil. In secolul II Dacia este cucerita, in secolul V este romanizata ! In continuare, secolele V-VII se vorbeste deja despre populatia daco-romana, deci infratirea este finala si ireversibila in viziunea autorilor.

Cartea contine o SINGURA pagina intitulata "Concluzii", pagina care vine in contradictie cu intregul (dar putinul) continut lingvistic al cartii, si anume : "De la sfirsitul neoliticului ... putem urmari un lung proces de dezvoltare etnica care a inceput cu sosirea si asezarea Indo-Europenilor in Romania". Aici sarim peste faptul ca "indo-europenii", alias "Arienii", nu s-au asezat in Romania ci AU ORIGINAT in zona Romania, oricum, presenta lor este CONFIRMATA de catre autorii cartii. Prezenta Arienilor este RECONFIRMATA din nou : "In Epoca Bronzului tara a forst locuita de o populatie indo-europeana clar definita" !!! Prin urmare, in mileniul II i.e.n. Arienii LOCUIAU in Romania. "Divizarea acestui popor in doua ramuri principale, in prima Epoca a Fierului, a produs stramosii directi a Rominilor, Geto-Dacii".

Acest al doilea paragraf, din cele patru ale paginii de "Concluzii", vine ca un soc rece peste istoria noastra oficiala. Arienii sint confirmati in Romania in Epoca Bronzului (mileniul IIi.e.n), reconfirmati in Epoca Fierului (mileniul Ii.e.n.), dar DACII SINT AFIRMATI LATINIZATI. Aceasta dovedeste o intelegere sub-elementara a istoriei limbilor antice si preistorice: este deja NOTORIU si NEDISPUTAT ca Ionienii, Dorienii si Latinii antichitatii ERAU DE NEAM ARIAN descris prin cuvintele politizate de "indo-europeni". Oare sa nu fi stiut autorii, Emil Condurachi si Constantin Daicoviciu, ca si Latinii erau "indo-europeni" ? Din moment ce "indo-europenii" sint CONFIRMATI in Dacia iar Latinii sint la modul notoriu "indo-europeni", de ce mai era necesara LATINIZAREA Daciei ?

Intrebarile de mai nu vor fi probabil raspunse niciodata. Pentru acum constatam esuata incercare de montare a unui proces de latinizare inexistent, imposibil si inutil, doar Dacii erau centrul popoarelor Ariene. Cartea este o valoare arheologica unica, dar contine elemente lingvistice si culturale deplorabile din partea unor cercetatori de renume, istorici nu numai arheologi. Cu asemenea reprezentare a Daciei pe plan cultural, religios (neanalizate aici) si lingvistic, istoria limbii romine a devenit o tragedie nationala si o pierdere universala..

Contributii la cunoasterea civilizatiei
geto-dace in zona est-carpatica
in lumina cercetarilor arheologice

Institutul de Arheologie, Iasi
Violeta Veturia Teodoru

Vestigii arheologice

Alaturi de cercetarile mai vechi, intesificarea acestora in ultimii ani a dus la depistarea unor noi vestigii geto-dacice care au imbogatit repertoriul arheologic al zonei la care ne referim. Evident, noile cercetari si-au adus o contributie valoroasa la cunoasterea tuturor aspectelor legate de cultura materiala si spirituala a societatii geto-dacice din Moldova. Gratie cercetarilor arheologice s-au gasit in aceasta zona peste 400 de asezari, 20 de necropole si morminte izolate, de unde s-a recuperat un bogat si valoros material arheologic. Referindu-ne la tipurile de asezari, subliniem prezenta atit a fortificatiilor, cit si a asezarilor deschise, multe din acestea gravitind in jurul acestor cetati intarite, care desigur aveau un rol economic, politic si militar important in sinul societatii geto-dacice.

Pentru Moldova cunoastem doua tipuri de asezari intarite, referindu-ne la perioada cind ele au fost inaltate:
a) grupul de cetati construite in perioada secolelor IV-III i. e. n., folosind ca sistem de fortificatie valul cu sant in fata. In constructtia valului se folosesc palisade de lemn si se cunoaste un singur caz, cind deasupra valului a existat si un zid de caramizi arse, cum este documentat la cetatea de la Arsura (jud. Vaslui). Nu lipseste nici zidul din piatra, asa cum este el documentat in cetatea de la Cotnari.
Printre cele mai importante cetati pentru perioada secolelor IV-III i. e. n. amintim pe cele de la Stincesti, Lotna, Bunesti, Arsura, Mosna, Buhalnita, Fedesti, Poiana, Cretesti, Vladnic, Vutcani etc (vezi A. C. Florescu, Aspecte noi privind fortificatiile traco-geto-dacice din a doua jumatate a mileniului I i. e. n. descoperite in Moldova, in RMMMIA, 1, Bucuresti, 1980, p. 17, fig. 19)
Asa cum am aratat mai sus, nu toate acestea au fost folosite ca loc de refugiu in caz de restriste. Una din ipotezele regretatului cercetator Adrian C. Florescu sublinia faptul ca marea majoritater a acestor cetati ar fi fost construite incepind cu a doua jumatate a secolului IV i. e. n. Cercetarile arheologice in multe din aceste fortificatii au demonstrat faptul ca aici a existat o mare densitate de locuire (dupa numarul locuintelor descoperite), unde s-a desfasurat o viata economica intensa si unde, de asemenea, se produceau si schimburile comerciale, in special cu negustorii greci.

b) o a doua grupa de cetati sunt acelea datate in perioada de maxima inflorire a civilizatiei geto-dacice, secolul I i.e.n., care au si o alta dispunere geografica, cit si un sistem de fortificare asupra caruia nu vom insista, nefacind obiectul discutiei de fata.
Materialul de fata si-a propus sa prezinte, in linii generale, una din importantele cetati geto-dacice cercetate de noi in zona Husilor, care, prin rezultatele cercetarilor efectuate aici, aduc noi elemente ce ilustreaza gradul inalt de dezvoltare a civilizatiei geto-dacice din Moldova in perioada secolelor IV-III i.e.n. Descoperita in primavara anului 1978, cetatea dacica de la Bunesti, punctul "Dealul Bobului", a inceput sa fie cercetata sistematic inca din vara aceluiasi an, lucrarile continuind si in prezent.
In urma investigatiilor efectuate, s-a scos la iveala un bogat si valoros material arheologic constind in ceramica, unelte si arme din pasta de sticla, calapoade pentru modelatul ceramicii, fusaiole, obiecte din piatra, ceramica de import greceasca, monede de argint de tipul Hisi-Vovriresti etc.
Din punct de vedere stratigrafic s-a stabilit un singur nivel de locuire ce apare la 0,45-0,50 m; in zona de nord, nivelul dacic suprapune o locuire neolitica, apartinind etapei Cucuteni A2.
La Bunesti au fost dezvelite pina in prezent 69 de locuinte de forma rectangulara, avind colturile usor rotunjite.
Dupa dispunerea chirpicilor proveniti de la prabusirea peretilor, dimensiunile acestora variaza intre 40-60 m2. Gropile menajere apar in numar mai mic si sint de forma ovala, unele din ele fiind adincite pina la 2,30 m.

Cea mai mare pondere in cadrul materialului arheologic descoperit o constituie ceramica lucrata cu mina; din categoria ceramicii lucrata cu roata au aparut doar doua cani din pasta de culoare cenusie. Formele ceramice sint variate ca dimensiuni si ornamentare, remarcindu-se canile cu o toarta de dimensiuni variabile, vasele tip sac, vasele mari de provizii bitroconice, oalele cu doua torti, strachinile cu buza evazata, capacele, tipsiile etc. Decorul prezent este briul alveolelor ce inconjoara sub forma unei ghirlande intreaga suprafata a vasului sau intrerupt de proeminente conice, motive sub forma literei omega sau virgule in relief. Alaturi de perle cu masti umane au mai aparut si margele cu "ochi" pe fond albastru, maroniu si verde. Nelipsite sunt margelele albastre cu linii valurite de culoare galbena.
TEZAURE

Asa cum subliniam mai sus, o mare parte din piesele de podoaba au aparut in tezaure si in mici depozite, in principalele statiuni din zona est-carpatica, cit si izolat.
Prezentam mai jos principalele tezaure descoperite in primul tind in cetatea geto-dacica de la Bunesti, in ordinea descoperirilor lor:
TEZAURUL Nr 1. In anul 1979, in luna august, in apropierea locuintei nr. 8, in sectiunea XIV, intr-o alveolare de forma aproape circulara, dupa indepartarea stratului vegetal, s-a recuperat continutul unui tezaur de obiecte de podoaba in marea majoritate din argint (o singura piesa din bronz). de aici s-au mai recuperat citeva fragmente de factura geto-dacica, de culoare galbuie, cu mica in compozitia pastei. Tezaurul contine: 14 fibule de tip tracic, doua bratari din bara groasa de argint cu capetele libere, o bratara spiralica cu protome de serpi din argint, 15 vergi *2 dintre ele au capetele subtiate, zece se termina cu butoni conici, doua aveau cirlige, iar unul are capetele rupte) si o drahma de argint histriana.
Ultima piesa recuperata este o bratara din bronz spiralica.
Referindu-ne la fibule, remarcam faprul ca ele apartin tipului tracic evoluat si se incadreaza in ultima serie a acestor piese - varianta VC dupa tipologia lui D. Berciu, putind circula si la inceputul secolului II i.e.n. Dintre 14 fibule, doar una singura are arcul decorat, 11 au arcul fatetat (cu sectiune hexagonala sau octogonala), iar la trei exemplare arcul este ingrosat la exterior

Pina in prezent, pe teritoriul tarii noastre se cunoaste un singur exemplar decorat, la Orsova, incadrat in varianta V-a dupa tipologia lui D. Berciu. Fibule trace de tip evoluat au mai aparut si in alte tezaure sau statiuni din perioada Latene: Poiana, Tinosu, Barlad, Epureni-Husi.
Analogiile cele mai pregnante ale fibulelor de la Bunesti le gasim in tezaurul de la Epureni-Husi.
Bratarile din tezaur, asa cum aratam mai sus, sunt de doua tipuri: bratari deschise din bara octogonala de argint (doua exemplare) si bratari spiralice terminate cu protome de serpi (doua exemplare - una argint, una bronz).
Bratarile din bara octogonala prezinta decoruri diferite, din cercuri adincite cu punct la mijloc, iar pe celelalte, liniute oblice, alternate pe puncte adincite.
O bratara cu cerculete adincite a aparut si in cetatea de la Poiana, datata in secolele II-I i.e.n. Motivul ornamental al cerculetelor adincite este de veche traditie hallstattiana si il regasim pina tirziu pe anumite obiecte de podoaba in continutul tezaurelor geto-dacice din secolele I i.e.n. - I e.n.
Bratarile spiralice cu protome de serpi sunt o podoaba preferata in lumea geto-dacica, regasind-o din secolul IV i.e.n. pina in secolul I e.n.. in tezaure sau asezari.
Asupra verigilor nu vom insista prea mult, intrucit am inserat mai sus principalele probleme legate de tipologia lor. Drahma de argint histriana recuperata impreuna cu celelate piese face parte din ultimele emisiuni monetare si se incadreaza la sfirsitul secolului IV i.e.n. Repertoriul intocmit de Bucur Mitrea releva faptul ca acest tip de moneda apare frecvent in Moldova dupa cum o demonstreaza descoperirile de la Barlad, Obarseni, Beresti, Cabesti, Vaslui, Poiana.
In statiunile de la Pietroasele apare o moneda de acest tip impreuna cu materialele databile in secolul II-I i.e.n., ce presupune in mod evident pastrarea acestor piese o vreme mai indelungata.
Prezenta unui numar relativ mare de descoperiri monetare histriene ilustreaza rolul preponderent pe care cetatea histriana l-a jucat in aceasta zona in procesul schimburilor comerciale.
In anul 1981, in locuinta 21, a aparut un depozit de 4 piese din argint pe care il consemnam si cu aceasta ocazie. Depozitul cuprinde bratari spiralice din argint cu protome de serpi si doua fibule de tip tracic, identice cu acele aparute in continutul primului tezaur.

TEZAURUL DE PODOABA nr. 2. Tezaurul a fost descoperit in luna iulie 1982 in locuinta nr. 32, impreuna cu un depozit de unelte din fier si un vas depozit de cult.
Tezaurul a fost depus intr-o cana lucrata cu mina, cu toarta usor suprainaltata, de culoare roscata. Intreg continutul tezaurului a fost protejat de un topor cu dulie deschisa. In cana au fost depuse urmatoarele piese:
1. colier format din 70 de ramuri de corali de culoare rosietica.
2. colier compus din 75 margele de chihlimbar si pasta de sticla decolorat cu ochi.
3.bratara din sirma de argint formata din doua spire terminate cu protome de animalke.
4. bratara similara din sirma de argint terminata cu protome de animale.
5. perla din foita de aur, de forma bitronconica, goala in interior, cu extremitatile evazate spre exterior.
6. piesa circulara din bronz, ce are pe ambele fete trei cercuri in relief.
7. piesa din foite de aur, de forma bitronconica, goala in interior, cu extremitatile evazate spre exterior.
8. doua cochilii Kauri.
Asupra colierelor nu vom insista, deoarece nu fac obiectul prezentei teme, reluind in discutie doar bratarile si margelele din foita de aur.
Bratarile din sirma de argint sunt specifice orfevrariei din epoca de maxima inflorire a civilizatiei geto-dacice, dar prezenta lor la Bunesti demonstreaza faptul ca ele apar mult mai devreme, putindu-se datra pe baza contextului general, in secolele IV-III i.e.n.
O aparitie deosebita la Bunesti o reprezinta cele doua perle de aur. Un singur exemplar a aparut in statiunea de la Piscu Crasani, amintit de V. Parvan in Getica. Perle de argint de forma asemanatoare au mai fost descoperite in mormintul traco-getic de la Agighiol datat catre sfirsitul secolului IV i.e.n. Doua perle de la Agighiol au forma tronconica, similara cu cele de la Bunesti.
Piesa circulara din bronz a jucat probabil tot un rol ornamental, putind apartine unuia din coliere.
Datarea acestor tezaure din cetatea de la Bunesti, in pperioada secolelor IV-III i.e.n., este asigurata in primul rind de continutul lor, cit si de contextul arheologic general in care se incadreaza nivelul de locuire din cetate. Marea majorotate a pieselor isi gasesc analogii in principalele statiuni de la Zimnicea, Poaiana, Enisala (secolele IV-III i.e.n.).
Extremitatile celor doua bare sunt modelate pe o lungime de 6,5 cm, in forma de animale de prada stilizate. Animalele au picioarele din spate indoite sub pintec, iar cele din fata sub bot; capul este intins inainte, urechile lipite de spate, iar botul ingrosat si taiat drept. In gura fiecaruia dintre cele patru animale este prinsa cite o veriga mica de inchidere (doua au diametrul de 0,8 cm si alte doua de 1,3 cm). Animalele formeaza doua perechi afrontate, redate din profil pe fata exterioara a barelor. Pe corpul lor au un motiv de linii oblice intersectate, realizat prin incizie, ce reprezinta blana, in timp ce suprafata picioarelor este lipsa. Spatiul dintre picioare si corp, precum si spatiile triunghiulare de la partea posterioara a animalelor sint adincite si au fost initial implute cu o pasta de culoare albastra-violacee. Extremitatile barelor, inaintea portiunii modelata in forma de animal, sunt ornate cu cite doua benzi circulare, hasurate, realizate prin incizie. Pina in prezent, nici pe teritoriul Romaniei, nici in alte zone de raspindire a produselor ofervrariei grecesti sau greco-barbare, nu a fost descoperita, dupa cite stim, o piesa identica sau direct asemanatoare diademei de la Bunesti. unele anologii se cunosc doar pentru schema ei de constructie sau pentru diferitele parti componente.
Astfel, o diadema alcatuita din doua bare de aur care se apropie si se desparte ritmic, formind ochiuri, a fost gasita in tumulul regal de la Verghina (Grecia), atribuit lui Filip al II-lea al macedoniei si familiei sale, datat intre 350-325 i.e.n. Analogii apropiate pentru "bobocii" diademei de la Bunesti se intilnesc, pe de alta parte, la acele de podoaba si unele pandantive de aur din necropolele de la Sindos, expuse in Muzeul de arheologie din Salonic. Mormintele in care au aparut aceste piese se dateaza insa mai timpuriu si anume la sfirsitul secolului IV si inceputul secvolului II i.e.n. De asemenea, rozete florale asemanatoare se cunosc pe cerceii de aur de la Crispiana si Ginosu (Italia), precum si pe discul de aur din Cipru, toate datate in secolul IV i.e.n. Pe teritoriul tarii noastre unele analogii le gasim la rozetele de pe protomele de cai ale colierelor de la Baiceni si in acelasi tezaur, pe o aplica, aflam reprezentari asemanatoare ale animalelor de prada de pe capetele diademei de la Bunesti.
Desi pina in prezent nu cunoastem analogii perfecte care sa ne permita o incadrare cronologica mai strinsa, este evident ca diadema este, in mare parte, contemporana cu locuirea de Bunesti, datata in secolele IV-III i.e.n. Ea a fost lucrata intr-un atelier ce stapinea tehnica orfevrariei grecesti, dar era puternic inrudita si cu influentele artei animaliere traco-getice.
DATARE

In sprijinul datarii nivelului geto-dacic de la Bunesti stau in primul rind analogiile pe care le comporta materialul arheologic. Ceramica isi gaseste analogii in toate statiunile de pe teritoriul tarii noastre datate in secolele IV-III si III-II i.e.n., sprijina datarea locuirii de aici, existind si copii dupa tetradrahmele grecesti. Desigur nu putem trece cu vederea materialul celtic descoperit, ce se dateaza in aceasta perioada de timp (in primul rind fibulele de schema Latene B2 si buterola de sabie).
Cercetarile intreprinse in cetatea Bunesti aduc noi contributii la cunoasterea unor aspecte ale vietii materiale si spirituale ale geto-dacilor din Moldova in perioada amintita. S-a putut constata ca cetatile de pamint sunt concentrate in numar mare in Podisul Central Moldovenesc: Cretesti, Tarzii, Mosna, Arsura si au jucat un rol important in organizarea politico-militara a societatii locale. Pe baza descoperirilor de la bunesti se confirma faptul ca aceste cetati erau intens locuite. Prezenta unui numart insemnat de unelte din fier, cit si a ustensilelor necesare prelucrarii fierului demonstreaza progresul realizat in domeniul metalurgiei. Intrucit nu exista minereu de fier in zona, acesta cu siguranta a fost procurat pe calea schimburilor intertribale.
Prezenta unui numar mare de unelte agricole, cit si a unor vase cu boabe de griu carbonizat, ne indica rolul deosebit pe care l-a jucat agricultura in economie.
Tesutul este una din ocupatiile ce cunoaste o mare dezvoltare, fapt demonstrat de prezenta celor peste 200 de fusaiole descoperite pina in prezent.
În evolutia formelor ceramice, surprindem mentinerea unora mai vechi, cu mici transformari. Apar totodata si forme noi, evoluate, fata de faza veche a culturii geto-dacice. In acest sens, amintim aparitia vaselor cu doua torti, ce nu se cunosc in perioada anterioara. pe parcursul secolului III i.e.n. se mentin vasele de tip clopot cu peretii usor arcuiti in interior, ornati de cele mai multe ori cu briu in girlanda. Alaturi de butonii conici apar si pastile buton, dispuse in general la partea superioara a vasului, cit si alte ornamente plastice in relief. Imitatia unor forme grecesti se observa la unele strachini si in profilul unor cani elegante. De mentionat este si proportia mica a ceramicii lucrata la roata, care va deveni tot mai abundenta pe parcursul secolelor urmatoare. Descoperirile de la Bunesti aduc o lumina noua asupra culturii geto-dacice din Moldova, care datorita puternicii dezvoltari de sub influentele grecesti si celtice, trece la un nou stadiu de dezvoltare, caracteristic cele de a doua epoci a fierului.

Alexandru Busuioceanu
Zamolxis

Utopia geticã

Pentru lumea antica , Dacia razboinicilor temuti din Carpati si ai lui Zamolxis a fost ,pina la cucerirea ei de catre Traian, o tara aspra,aproape de nepatruns,incojurata de mister.Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti.Le ziceau daci sau geti…iar grecii ,care-i socoteau traci"cei mai viteji si mai drepti dintre traci"-spuneau ca Ares(la inceput a fost zeul viscolului)sau Marte ,intre ei se nascuse.Stiau insa ca aceasta idee putea fi numai o legenda;pentru ca alt zeu,mai mare si mai puternic stapinea destinul acelui popor.Dacii crede-au in ZAMOLXE. Si Platon zice ca Zamolxe ii facea pe acei daci nemuritori.
Oamenii aceia-dacii sau getii nemuritori-si tara lor,erau ermetici pentru antici.Grecii se apropiasera de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult in interior. Romanii ii cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teama.Era un limes hyperboreu,de unde incepeau paminturile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic-Getici sidera pigra poli-Martial ( 40-104 en) evoca in versurile sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari ,unde ,in acel moment, imparatul Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de iernatice urse,cu salbatica Peuce si Istrul frematind de tropotele cailor:
"Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce
Et ungularum pulsibus calens Hister"

Obsesia razboinicului get si a fluviului temut,pe care el il trecea calare pe apa inghetata,era in mintea tuturor si aparea in scrierile poetilor si in carti care vorbeau de acea lume barbara,vrajmasa romanului. Lucan,un alt hispanic vorbise si el de "barbara Cone ,unde Istrul ,printr-o mie de guri ,isi pierde in mare ,sarmaticele unde si inunda insula Peuce",despre neamurile salbatice ce populau tarmul pontic ,si amintise faima arcului getic, teribilul arc getic,de toti cunoscut. Intr-un loc,in Pharsala sa, numele dacului , iberului si getului se intilnesc in acelasi vers "Hinc Dacus premet inde Getes ocurrat Hiberis" .Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadata de geti. Vatiniciu implinit dupa cum vom vedea.N-a fost vre-o indoiala. Lumea intreaga a fost invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea intreaga avea sa fie inca o data intemeiata de ei.

Nu s-a scris inca adevarata istorie a getilor,istoria mitului getic ,mult mai mare si mai semnificativa decit cea faptelor concrete,pe care le numim istorice.Faptul concret se consuma ,nu serveste decit pentru o povestire.Mitul e permanent si chiar daca i-a forme nebanuite si obisnuieste sa se ascunda adevarul e prezent si se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia anticilor.Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau sfirsitul iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul.Tot un hispanic, si cel mai citit, Seneca, intr-o pagina grandioasa descrie infricosatorul spectacol al "zilei fatale"cind Dunarea dezlantuita isi va inalta apele pina la cer si,intr-un singur virtej prapastios , "va cuprinde o imensa intindere de paminturi si cetati"…O profetie, intre altele a lui Seneca. Avea sa se implineasca nu prin apele Dunarii,ci prin violenta gotilor,care -lucru straniu-cu numele getilor cu istoria acestora preschimbata in propria lor istorie si cu zeul Zamolxe-nu cu zeul Walhalei-aveau sa rastoarne toata lumea antica si sa ajunga in virtej pina in Spania. Vaticiniul lui Lucan, de care Isidor din Sevilia,nu s-a indoit niciodata ! Cum sa te indoiesti de realitate,cind ea singura isi ia sarcina sa releveze mitul,al carei secret l-a cautat fara odihna in Istoriile si Etimologiile sale acest Isidor.

Secretul tarii getilor era,inca de pe vremea lui Seneca, impenetrabil. Filozoful nu stia sa vorbeasca cu oarecare cunostinta decit despre marele fluviu care incingea tara si despre cetatile elenice presarate pe tarmul pontic. Despre rest, nimic mai mult decit faima temutei sageti getice si acea a ucigatoarelor plante ale Dunarii,din care se distilau sucuri pentru magia infioratoare a Medeei. Era insa convins insa ca acea tara era bogata in pietre pretioase;cea ce insemna alta magie. Pietrele pretioase includeau puteri si mistere.Atit se putea afla de la Seneca;si nimeni nu stia mai mult.Dunarea isi pastra bine secretele.Oameni se ascundeau in munti-Daci ,montibus in haerent--.Padurile erau intunecoase.Acopereau acea tara plina de primejdii.
Padurea dacica. Infricosatoarea padure dacica . Era adapostul acelor oameni si era originea adinca a mitului getic, invocat si azi in formula magica, foaie verde, din cintecul popular. Romanii cunosteau acea padure de departe, cind se vedeau nevoiti sa o ocoleasca ;s-au mai de aproape cind,in intunecimea ei,pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra paduri dacice ajungea pina la Roma,si de ea vorbeau poeti si cronicari,care notau dezastrele petrecute acolo. In anul 74 ien ,Caius Scribonius Curio ,care ii invinsese pe dardani in Tracia,voia sa-i supuna si pe daci si ajunsese pina la Dunare. Dar inspaimintat de padurile pe care le vedea s-a oprit. S-a intors din drum fara sa faca razboi: Curio Dacia tenus venit,sed tenebras saltuum expavit- (Curio s-a intors din Dacia,inspaimintat de intunecimile [padurilor] sale)spune Florus. In alta imprejurare ,Roma sa emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se inmormintase cu toata legiunea lui in padurea blestemata. Martial scria epitaful prietenului sau:
"Aici zace Fuscus…
Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase…
Umbra victorioasa a generalului stapineste victorioasa padurea supusa"
Retorica poetului era mai mult decit tragica. Generalul pierise fara victorie. Fara urma.Infricosatoarea padure nu se clintise. Raminea mereu muta, intunecata, plina de secretele ei.

Pentru mintea anticilor era in toate acestea nu numai un mit care inspira teama,dar ceva magic,ce izvora din geniul acelui popor si venea in apararea lui,ascunzind realitatea.Padurea era fondul obscur unde se urzea secretul.Dar acel popor,care-si adora zeul pe culmi solitare,avea o stiinta a secretului,inviolabila in asa masura incit nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede intre mitul si istoria sa. Acel zeu,desi luminos raminea ascuns. Nu i se cunosc altarele si nici chipul. Potrivit unor reguli magice,se figura nu persoana divina,ci principiul contrar si invins,balaurul cu cap de lup,care slujea si apara,desi uneori se revolta si se lupta cu Zamolxe in nori. Dacii facusera din el stindard si-l adorau ,dar trageau in el cu sagetile in nori cind izbucnea furtuna. Acest balaur a fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si a fost adorat si in Italia. Poate nu e lipsita de interes mentionarea ca Wulfila,apostolul gotilor,capadocian de origine,deci trac,primis ein Dacia,unde evangheliza ,acest nume got,care inseamna lup. Un asemenea nume putea avea un inteles tainic printre oamenii din acea tara .Zeul acestui popor isi ascundea persoana in tot ce era legat de cultul si numele sau.Ii ziceau Zamolxes ,sau Zalmoxis, iar mai tirziu ,cine ar crede?intr-o inscriptie Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius.Ultimul calificativ il tradeaza:’Zeul din stinca" Siret zeu. Iesise din Dacia,se substituise altuia si era adorat intre straini.Acest mod de a se ascunde in nume,de a desena lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla (chiar daca uneori cuvintele sint grecesti sau romane,pentru ca numele adevarate ramineau necunoscute)este alta forma a ermetismului dacic: Zamolxis-Gebeleizis; Danubius-Ister; Carpathus-Caucasus; Decebalus-Diurppaneus; Daci-Dai-Getae.

S-ar putea intemeia multe speculatii, nu neaparat etimologice,asupra ambiguitatii dacice. Asemenea incercari ar duce la recunosterea tendintei tipice a dacului de a ascunde propria-i personalitate si pe aceea a lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra strainului magia de straveche folosinta a numelui care disimuleaza. Pe aceiasi cale ajungem si la mit. Tot ce apartine acelei tari si cunoastem prin izvoare antice trebuie supus unei critici foarte severe, pentru a putea separa cele doua planuri ale lumii daco-getice,insuficient observate chiar si de istoricii cei mai scrupulosi:planul real,al cunoasterii directe,pe care au avut-o mai limpede romanii prin razboaie si care se complecteaza prin descoperiri arheologice. Dacii si Danubiul sint numele exacte in acest plan.Apoi celalalt planul mitului propagat de greci si adoptat si de romani ,care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor,cu Istrul sacru si Caucazul,cu salbatica Peuce , delta cu o mie de guri si lenesele stele ale polului getic.

Strămosii nostri au fost mai întâi
Geto-dacii,

Tracii sau Valachii?

Ubicuitatea geto-dacilor

Cea mai veche mentiune pare să tină de etnia valahă, deoarece o găsim la Homer (Il. II, 739), sub forma de OLOOSON, adică VOLOS. Şi cum Homer, conform Herodot (De genere, vitaque Homeri libellus _, 1552) a trăit între 1117-913 î.Chr., totalizând 104 ani de viată, această mentiune are o vechime cam de 3000 de ani.
Despre Traci, marea familie din care fac parte si Geto-dacii, rapsodul vorbeste în: Il., IV, 519; V, 412; XI, 222 s.a., situându-i la nord de Grecia, unde suflă vânturile înghetate.
La 429 de ani după moartea lui Homer, se naste părintele istoriei - Herodot - care a călătorit foarte mult, cercetând locuri, oameni, etnii, obiceiuri, descrise apoi în cele nouă cărti ale sale de Historiai. Despre strămosii nostri, Herodot relatează mai ales în cărtile a IV-a si a VII-a. În capitolele 48-49 ale cărtii a IV-a, delimitând Tara Scitilor, el trece în revistă fluviile si cetătile mai importante de pe teritoriul geto-dacic. În cap. 93 al aceleiasi cărti îi caracterizează pe Geti ca fiind cei mai drepti si cei mai curajosi dintre traci ; în capitolele 94-96, vorbeste despre credintele si practicile religioase ale strămosilor nostri, cu foarte mult respect. În cartea a VII-a, cap. 75, historicul, vorbind despre superioritea numerică a tracilor, specifică faptul că acestia sunt după indieni, cei mai numerosi.
Thucydide (460-396 î.Chr.), trac de origine, deci precursor si al unui Pârvan si Iorga, în cartea sa de căpătâi Războiul peloponeziac, printre altele, istoriseste despre luptele purtate de Geti, sub regii TERES si SITALKES, împotriva regatului clientelar al odrizilor. Tot de la el aflăm că Getii, amestecati cu alte populatii, erau stabiliti între Abdera - azi Polystila-, în Grecia si izvoarele Dunării, că erau vecini cu Scitii (II, 97) si că erau toti arcasi pe cai - - (II, 96).
Euphorus (405-334 î.Chr.) mentionează triburi getice ,Herodot si Strabon asemenea, iar la Pomponius Mela spune ca unele triburi getice sint stabilite la nord de Pontul Euxin.
Aristotel (384-322 î.Chr.), spirit filozofic si stiintific universal, în a sa Istorie a animalelor (VII, 12) face remarci asupra păsărilor migratoare din Delta Dunării, a delfinilor din Pont si a climatului rece si umed, cu consecinte nefaste asupra omului si animalelor din această regiune locuită de Geti.
Cuvântul dac, ca etnie apare pentru prima oară la Caius Julius Caesar în lucrarea Commentarii de bello Gallico (VI, 25, 1), în fragmentul în care delimitează vasta pădure Hercyniană care se întindea pe teritoriul vechii Germanii, cuprinzând muntii Hercynici, azi Erzgebirge, spre Rin si Ardenia (pădure la nord de Champagne, între Franta si Belgia), până la frontierele DACILOR ( _ ad fines Dacorum).
Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Chr.), în discursul său Ad Atticum (IX, 10, 3), atrage atentia romanilor asupra pericolului reprezentat de GETI, pentru Imperiul Roman, ca unii care erau foarte numerosi, răspânditi pretutindeni si foarte curajosi.
Diodorus Siculus, în al său compendiu - Bibliotheca historica -, printre informatiile pe care ni le oferă despre Geti, include si unele referitoare la luptele de acaparare a tărmului stâng al Dunării - de altfel esuate -, purtate de către generalul macedonean Lisymach împotriva bravului rege get Dromichaites.
Quintus Horatius Flaccus (65-8 î.Chr.), ilustru poet roman erudit, mai ales în Ode si Satire, făcând remarci interesante asupra Geto-dacilor, exact ca si Cicero cu vreo patru decenii în urmă, atrage atentia romanilor asupra marelui pericol pe care îl reprezentau strămosii nostri fată de Imperiul Roman, mai ales pentru că erau foarte numerosi si foarte curajosi.
Strabon (63-20 î.Chr.), considerat, pe bună dreptate, creator al geografiei stiintifice, vorbind despre strămosii nostri, îi împarte, în Geti si Daci, după teritoriile pe care le ocupau: Getii, mai spre est, fiind vecini cu Pontul (prin coordonatul geografic de Pont, Strabon, ca si Ovidiu de altfel, întelegea nu numai Marea Neagră, ci si o bună parte din uscat, adică Regatul Pontului care cuprinde inclusiv Crimeea, Cubanul si Caucazul de azi), iar Dacii, spre vest, cuprinzând Germania si izvoarele Dunării; DAES si DAVES, denumirea veche pentru DANOI (vezi si DANIA, adică Tara Dacilor, Danemarca de astăzi), remarcă Strabon, era un nume frecvent folosit de atenieni, pentru a desemna pe sclavii lor (VII, 3, 12). În VII, 8, 3 si VII, 11 si 14, geograful delimitează detaliat Tara sau Pustia Getilor si anume între gurile Dunării si ale fluviului Borysthene - Nipru, unde, de fapt, avuseseră loc luptele dintre Darius si Lisymach (VII, 3, 8) si curajosul rege get Dromichaites. Acesta s-a purtat foarte omenos cu generalul macedonean care-i invadase tara; luându-l prizonier, Dromichaites îl informează asupra sărăciei Tării Getilor, asupra sobrietătii acestora, invitându-l categoric să nu mai poarte războaie împotriva unor oameni cumsecade ca Getii, ci mai curând să caute a le cultiva amicitia; acestea zicând, îl tratează pe invadator ca pe un oaspete invitat, încheie o aliantă cu el si apoi îi redă libertatea.
Vorbind despre organizarea politică si religioasă a Geto-dacilor, Strabon spune ca Zalmoxes - fostul sclav al lui Pythagora (a se citi discipol al lui Pythagora), de a fi introdus la Geti, cu ajutorul marelui preot Deceneu, practica pitagoreiană a abtinerii de la orice fel de aliment (extrem de utilă astăzi, de altfel!). În ce priveste vestitul regat al lui Buerebista care încearcă să repare relele pe care le cauzaseră natiunii, războaiele sale nesfârsite , relatează că i-a reusit aceasta prin muncă asiduă, modestie si disciplină; asa a reusit să formeze, în numai câtiva ani, un mare imperiu si să supună Getilor, cea mai mare parte din natiunile vecine: Iliri, Macedoneni, Boi, Tauri. Burebista s-a slujit de Deceneu pentru a-i supune mai bine pe Geti. Getii se mai numesc Traci, Myssieni si Moessieni.

La Claudius Ptolemeu (III, 8, 1), găsim Dacia situată cam între aceleasi coordonate geografice ca si la Strabo: Tara Getilor si a Dacilor care vorbeau aceeasi limbă.
Justin, istoric latin din secolul II, mentionează că Dacii ar descinde din Geti (Daci quoque suboles Getarum).
Originea filologic-etnografică a Dacilor este confirmată de toponimie. După Tomaschek (Les restes de la langue dace _, p. 11): Les daces et les Thraces bessiens sont des émigrants aryaques, qui de trcs bonne heure, plusieurs siccles avant les Scolates du Pont et les Sarmates encore plus situés a l'est, quittcrent la patrie premicre des Ariaques, se fixcrent dans les Carpathes (a savoir, les Balcans dans la langue des Turcs). L'habitat s'appelait lui-meme Dak: le K est sans doute de nature suffixale de manicre qu'il semble qu'on puisse rattacher a la racine Da; le nom Dakos porté en général par les esclaves du pays des Gctes. Celui qui douterait encore de l'étroite affinité du peuple besso-thrace avec les Daces et de la parenté originaire des deux peuples avec les Iraniens se laissera sans doute convaincre par la nomenclature topographique .
Cam în aceleasi limite vorbeste si istoricul si omul de stat Mihail Kogălniceanu (1817-1891) (Histoire de la Valachie _, 1837): că erau originari din provincia JASEBAS sau MARZIANE în Persia, în jurul râului Oxus (Amudaria de azi). Locuitorii acestei provincii se numeau DERBICES, DAES si DACES. Erau curajosi, drepti, modesti, vigurosi si demni de a purta numele de DAVES si DACES, sintagmă de războinic. Ei ar fi preferat moartea unei dominatii străine. Tinutul de unde se trăgeau Getii se numea GEIHA,iar poporul se numea GEIH si GETE. De abia cu două secole înainte de Hristos, începură să-si clădească orase.
Este adevărat că Getii din Dobrogea s-au sedentarizat de timpuriu (poate chiar din epoca de bronz?), lucrau pământul după ce îmblânziseră calul; dar mai erau si alti Geti care duceau o viată barbară sau cvasibarbară, fiind războinici de temut, cum ne mărturiseste Ovidiu însusi, apoi un al doilea martor ocular - Dio Chrysostomus - care ne relatează (si în Getica, dar si în discursul 36) despre o incursiune a Getilor asupra coloniei OLBIA-BORYSTHENE, având ca rezultat distrugerea ei aproape totală. Acesta era motivul pentru care olbienii erau mereu cu mâinile pe arme, chiar în timp ce-si arau ogorul, cum ne-o mentionează si Ovidiu, cu aproape sase decenii înaintea lui Dio:
Est igitur rarus rus qui colere audeat isque
Hac arat infelix hac tenet arma manu (Tr., V, 10, 19-20; comp. Tr., IV. 10, 73-76; Tr. II, 49-50 etc;
Ovidiu îi mentionează pe Geti, în Triste si Pontice de 78 de ori).
Că Getii erau răspânditi în toate colturile lumii ne-o atestă această disciplină de lux -toponimia; acesta e si cazul Bythiniei, tară africană de altfel, unde localităti a căror desinentă în -dava , cum este CAPIDAVA sau în -uria, CAPISTURIA sau în -ora, CEPORA, vorbesc de prezenta Getilor acolo, într-o anumită perioadă istorică (sau poate că acest fenomen mai dăinuie si astăzi); Geto-dacii, având multiple ramuri etnografice, au trăit pretutindeni în lume, pe teritoriul României de azi, al Ungariei, Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei si mai ales al Rusiei meridionale, pe toate teritoriile unde Cimerienii posedaseră altădată o putere strălucită care a durat secole, după Strabon (VII, 2, 1; VII, 2, 2 si 4, 4). Aceste teritorii au fost ocupate atât/când de Geto-daci, cât si/când de Cimerieni, care, fugăriti de Scitii nomazi, s-au refugiat în toate colturile lumii, aproape întotdeauna amestecati cu Geto-daci: apar toponime ca Himmerland sau Chersonesul cimbric (Cimbrii sau Cimerienii) în Danemarca, iar aceasta este fosta Dania sau Dacia, tinut locuit de Daci; unii regi ai Danemarcei s-au intitulat rex Daciae; Daci dicti Cimbri aut Holsaci, găsim în Carolus Stephanus în Dictionarium historicum _, din 1660, iar la Anonymos din Ravenna aflăm toponime ca DRUBALIS, PANONIN, TIBIS în Dania, adică Danemarca.
Printre ramurile Geto-dacilor, mai importante sunt Carpianii, Costobocii si Cistobocii. După Ptolemeu (III, 5, 10), Carpianii erau răspânditi în Slovacia, Galitia de vest si Sarmatia europeană. Şi, în timp ce la Herodot (IV, 17) vom afla un râu numit Karpis, în regiunea Dunării panonice, Ptolemeu (II, 15, 3) mentionează un oras omonim la cotul panonic al Dunării.
Carpianii din sudul Basarabiei sunt mentionati de Ptolemeu (III, 10, 7) sub forma ARPIOI, având în posesia lor un oras numit ARPIS (ARPIS POLIS). Carpianii, cunoscuti pe întreg teritoriul care se întindea din Slovacia, Galitia occidentală si pe ambele versante ale Carpatilor, până la gurile Dunării, Nistrului si Niprului, se organizaseră într-un regat puternic aproape de Prut: toponime ca Tyras, Harpis, Zargidava , Tamasidava, Piroboridava, întăresc această realitate.
În ce-i priveste pe Costoboci si Cistoboci, acestia erau răspânditi în Carpatii din Maramures, în Bucovina, Slovacia si Polonia, dar cea mai mare parte din ei trăiau în sudul Rusiei. Toti autorii s-au pus de acord în privinta originii numelui si anume de la râul Bug. Motivul? Fie că acolo si-au făcut ei aparitia pentru prima oară, fie că acolo au fost ei, pentru prima oară, remarcati într-o masă compactă: oricum o populatie legată de toponimul hidrografic BUG (Ptol., III, 5, 8). Costobocii si Cistobocii sunt de asemenea cunoscuti sub numele de KARPODAKOI, precum Carpianii însisi, căci acestia au fost Carpianii drept ansamblu a numeroase triburi getice, ocupând regiunea dintre Carpati si Borysthene - Nipru.
După Zosimos (IV, 34, 6), sub numele de KARPODAKOI, se întelegea o natiune foarte puternică si bine organizată în Dacia carpatică, formată inclusiv din CARPIANI, COSTO- si CISTOBOCI si din alte triburi dacice, amestecate între ele.

Istoricul si arheologul român Vasile Pârvan este de părere că marele număr de Geti constatati la Olbia, în epoca elenistică si romană, ar fi aici de origine recentă, probabil începând cu sec. IV î. Chr., în timp ce natiunea barbară predominantă în sec. VII-V î.Chr. ar fi fost aceea a Scitilor. O constatare îndreptătită, socot, căci regele Persilor, Dareios (521-488 î.Chr.), venit aici pentru a-i pedepsi pe Sciti pentru crima de a-i fi alungat pe Cimerieni din Bosforul cimerian spre vestul Europei, numai după ce a construit ultimul pod peste Dunăre, foarte aproape de insula Peuce=Şerpilor (Hdt. IV, 1-28 si 98-112), aceasta însemnează în apropiere de orasul Galati, pune în sfârsit piciorul pe pământul getic ,care cf. Strabon (VII, 3, 11 si 14) se întindea între gurile Dunării si ale Niprului - si aici avu loc confruntarea, poate cea mai crâncenă, cu Scitii (Hdt. IV, 5-28, 98-101). Fără îndoială că Celtii au fost aceia care i-au împins pe Geti, în mase compacte, spre Bosforul cimerian si Crimeea, dar aici nu a avut loc crearea unei natiuni getice analoagă celei din masivul carpatin sau din Moldova sau Basarabia. Şi totusi, întreaga regiune împădurită dintre Dunăre si Nipru, a fost, încetul cu încetul, stăpânită de Geti, în timp ce stepa Daciei de sud-est, a fost preponderent iraniană.
Asadar Getii au ocupat, nu numai teritoriul viitoarelor Principate danubiene, inclusiv Basarabia, al cărei etimon bess pare să derive de la populatia BESSI care trăiau aici amestecati cu Getii.
Toti cronicarii, istoricii, geografii, străini si români, din Evul Mediu, s-au pus de acord în ce priveste toponimul Basarabia, adică partea inferioară a Moldovei sau Valahiei care odinioară s-a numit Basarabia (Moldoviae seu Valachiae inferioris pars quae olim Bessarabia dicta fuit).
Deci, la început a fost o singură regiune, foarte vastă, locuită de descendentii Geto-Carpo-Dacilor, adică de Volohi - Blochi la rusi, Vlahi la noi, Olahi la unguri, Blochi sau Vlochi la polonezi, dar se păstrează mereu o rădăcină bl sau vl si apoi un ml dezvoltat în toposul Moldova, la originea originei fiind olooson > volos (cf. Homer, Il., II, 379).
În ce priveste denumirea de VALAHIA, în afara unei maniere oscilante, manifestate la unii autori, insuficient informati, regăsim, la cea mai mare parte din ei, toposul Valahia, inclusiv pentru Moldova, căci de la început a fost un singur nume pentru poporul valah (cu variantele mai sus mentionate), contextul însă, ne întăreste această realitate etnografică si statală. Iată o dovadă, din multe altele: Donc, par suite de son extension territoriale aux temps du prince Roman, la Moldavie était devenue un nouvel pays valaque. (Revue roumaine d'histoire, tome XIII, nr. 17/1973, p. 131-158). Apoi titulatura voievodului era cea de valaque, el domnea în Valachia, chiar atunci când el se afla în Moldova. Transilvania însăsi a fost numită Valahia situată dincolo de Carpati , adică Transilvania, EX DACIA RIPENSIS.
Astfel, aparitia a două denumiri pentru unul si acelasi tinut, apoi delimitarea fizică a acestuia în Moldova si Valahia (Transilvania având etimonul ei legat de pozitia fată de Carpati), se datorează cronicarilor, istoricilor si geografilor polonezi, căci eruditul Sarnicius ne-a dat explicatia căutată: regiunea situată în imediată apropiere de Polonia a fost numită de noi Moldova, în timp ce cea mai îndepărtată de tara noastră, Valahia (Descriptio Sarmatiae ), atunci etimonul este acelasi - VL/ML. Situatia este comparabilă cu cea a toponimelor omonime din alte tări slave; în Cehoslovacia, spre exemplu, fluviul care irigă capitala de aur - Praga - se numeste VLTAVA, aceasta vrea să zică MOLDAU la germani si la francezi (după maniera germană), în loc de Walachei - Valahia; în aceeasi Cehoslovacie, există o regiune numită Walachei (Valahia), unde locuiesc din totdeauna valahi, ca pretutindeni, de altfel.
Düsseldorf,: inima acestui străvechi oras (700 de ani în 1988), a fost secole în sir, până în 1855, numită Wallachei=Valahia; în 1851, un grup de cetăteni s-au adresat autoritătilor ( Düsseldorfer Zeitung din 31 mai 1851), cerând schimbarea denumirii din Wallachei, în cel de Friedrichstadt, după numele regelui Friedrich Wilhelm IV (1840-1861); patru ani după aceea, în 1855, acest deziderat a fost împlinit. Exista două etimologii posibile: Wallach (germ.)= cal castrat; felach (egipt. si ind.)=agricultor, sau ambele valabile de-a lungul istoriei societătii umane. 1. Epoca de bronz este marcată, printre alte activităti umane, prin îmbânzirea calului, deci cresterea vitelor, mai ales a cailor (acelasi lucru este valabil la Cimerieni - Sciti - Traci - Geto-daci si probabil si la Pelasgi si Etrusci); 2. Agricultura trece, în ordine cronologică, drept a 2-a ocupatie principală a omului, asa cum a fost cazul la OST-FALLEN si la WEST-FALLEN (adică falii (felahii la etniile de mai sus) de est si falii de vest); atunci, ar putea veni în discutie un al 3-lea etimon, cum este cuvântul german din Althochdeutsch (=vechea germană de sus) FLACHLAND = câmpie (FLAH, la rândul lui derivat din VOLOH/BLOCH/VALAH etc), poate unul din cele mai vechi cuvinte din lume, dat fiind etimonul acestuia = pământ propice pentru agricultură, asa cum este câmpia, de fapt. La locuitorii celor două tărmuri ale Rinului (Rheinländlerii) si, în special la locuitorii Düsseldorf-ului - lucru remarcabil -, dragostea pentru agricultură si pentru cresterea cailor, ambele preocupări ancestrale, au rămas până în zilele noastre aproape intacte; în loc de agricultură, stricto sensu, grădinăritul (Flehe, Volmerswerth, Benrath) impus de urbanism, în loc de caii de tractiune, caii de curse. Caii nostri valahi si, după cum se vede, nu numai în Valahiile române sti, au fost renumiti în toată lumea, o atestă nu numai cronicarii, ci si călătorii străini. Conform datelor istorice, valahii ar putea fi considerati cea mai veche populatie de pe Terra, la fel de veche ca si cea cimeriană, pelasgică sau etruscă, a căror istorie le-a fost comună; să amintim că ultimul rege al Atenei (sec. XI, î. Chr.) s-a numit Codrus, mai mult ca sigur un dac; si la Vergiliu apare un Codrus, păstor de profesie; Dacii, cf. Pârvan, au construit Troia.
Savantul german Schlözer, în cartea sa Russische Annalen (p. 145) spune: Acesti volochi nu sunt nici romani (de la Roma), nici bulgari, nici Wälsche (gali) asa cum sunt desemnati de unele surse germane, ei sunt VLACHI, descendenti ai marii si ancestralei familii a Tracilor, a Dacilor si a Getilor si care si astăzi îsi au propria lor limbă si, în ciuda oprimărilor de tot felul, ei locuiesc Valachia, Moldova, Transilvania si Ungaria în număr de milioane. Vezi si Cellarius, Geographia antiqua, p. 191-192. Deci, la început au fost oloosonii adică volosii care au dat na stere la VLOCHI, BLOCHI _ si care, în amestec cu Cimerienii, Pelasgii, Etruscii au dat nastere Traco-geto-dacilor, locuind de milenii pe aceleasi tinuturi; o atestă si istoricul roman Annaeus Florus prin formula DACI MONTIBUS INHAERENT (=Dacii sunt înfipti în munti), iar pesterile din Transilvania si Valahia sunt o dovadă fără tăgadă a acestor realităti; în grote îsi găseau întotdeauna un adăpost sigur până trecea răzmerita năvălirilor barbare, fiecare în parte.
O mărturie vie ne stă si Cronica notarului prea întelept al regelui Bella II. Asa cum se autointitulează cronicarul maghiar din secolul al XI-lea. În ea ni se relatează cum, prin forta armelor, ungurii au acaparat regatele lui Glad, Gelu si Menumorut, pentru că erau setosi de sânge si de a-si mări mosia cu pământuri frumoase si fertile (capitolele XXII-XXVIII); apoi la fel au cucerit Bulgaria pentru o bucată de vreme (cap. XXXVIII-XLV). Iată cum îsi caracterizează acest întelept notar, compatriotii: Nam mens Hungarorum tum tempore nihil aliud optabat nisi occupare sibi terras et subjugare nationes et bellico uti labore. Quia Hungarii tunc tempore, ita gaudebant de effusione humani sanguinis, sicut sanguisuga, et nisi ita fecissent tot bonas terras posteris suis non dimissent. Quid plura?
Dacă am vrea să delimităm cartografic Valahia, fosta tară a Geto-dacilor, atunci ar trebui să apelăm la un pătrat asemănător cu cel pe care l-a operat Herodot spre a desemna Tara Scitilor, din care numai latura de nord va rămâne intactă, celelalte se vor modifica astfel: latura de sud se va prelungi până dincolo de Marea Adriatică; cea de vest va traversa Ungaria până în Bavaria, iar cea de est până la Bosforul cimerian.

Toposul de ROMANIA vrea să indice pe harta lui Mercator din 1550 o enclavă romană; ROMANIA, ca notiune politică a fost formulată pentru prima oară de către discipolul episcopului Wulfila în Epistula de fide, vita et obitu Ulfila, numit Axentius de Durostorum (mijlocul secolului al IV-lea); iată contextul: beatus Ulfila cum grande populi confessorum de varbarico pulsus in solo Romanie adhuc beate memorie Constantino principe honorifice est susceptus.
Numele de valah, ca atare, apare pentru prima oară la Ioannes Malalas (491-578).
Este regretabil că profesorii de istorie veche de la Universitatea Bucuresti nu au citit, mai înainte de a preda un curs ca "Izvoare istoriografice", Romana et Getica în original, ci s-au folosit numai de traduceri, în special franceze, ale extrem de valoroasei lucrări a lui Jordanes/Jornandes (mijlocul sec. al VI-lea) Romana et Getica (De summa temporum vel origine actibusque gentis Romanorum et De origine actibusque Getarum). Astfel ar fi aflat că se referea la Geti/mai ales la Geti si Daci si nu la Goti si că o spune expressis verbis: Eu tratez despre Dacia străveche pe care acum o stăpânesc popoarele Gepizilor, după cum se stie. Numită Dacia în vechime, Gothia sub Goti, ea poartă acum numele de Gepizia. (Daciam dico antiquam, quam nunc Gepidarum populi possidere noscuntur. Hanc Gothicam quam Daciam appellavere majores (quae nunc ut diximus) Gepidia dicitur).
Apoi, îl citează frecvent pe Dio Chrysostomus care a scris un tratat intitulat Getica (azi pierdut, dar Jordanes l-a avut sub ochi): Dio, istoric foarte renumit, ne învată că _ sau : după cum afirmă Dio care a scris istoria Dacilor (adică si a Getilor), anale pe care le-a conceput în limba greacă (Ut refert Dio qui historia Dacorum (i.e. Getarum) annales que Graeco stylo composuit) s.a.m.d.
Şi apoi discursul 36, adresat boristenitilor, poate fi considerat o schită a tratatului Getica, atât de frecvente sunt referirile la Geti: acesta este păstrat - vă rog, cititi-l!
BIBLIOGRAFIE:
ANONYMOS. Anonymi Belae Regis Notarii et Gestis Hungarorum Liber. Textum ad fidem Codicis membranacaei Bibliothecae Caesariae Vindobonnensis recensuit prolegomena et Indices addidit Stephanus Ladislaus Endlicher. - Viennae: Typis et sumptibus Caroli Gerold, 1827
ANONYMI RAVENNATIS, qui circa saeculum VII vixit. De geographia libri quinque. Parisiis: Apud Simonem Langronnae, 1688
ARISTOTELES. De animalibus historia. Textum recognovit Leonardus Dittmeyer. Lipsiae: B. G. Teubneri, 1907
ARRIAN. Le périple de la Mer Noire par Arrien. Traduction, étude historique et géographique, index et carte par Henri Chotard. - Paris: Auguste Durand, Libraire-Editeur, 1860
CANTEMIR. DEMETRII CANTEMIRI. Moldaviae principis. Descriptio Moldaviae: antiqui et hodierni status Moldaviae ad fidem Codicum duorum in Bibliotheca Academiae Mosquitanae Scientiarum servatorum post Alexandrum Papiu-Ilarian iterum edita. - Bucurestiis: Typis Academiae Scientiarum Dacoromaniae, 1973
CICERO, Marcus Tullius. Epistolae ad Atticum, Brutum et Fratrem . - Lugduni, 1548
COSTIN, Miron. Cartea pentru Descălecatul de'ntâiu a Terei Moldovei si nemului Moldovenescu de Miron Costin carele au fostu logofetu mare în Moldova _ de M. Kogălniceanu, Tom I-ui, s.a., s.n.
CRIŞAN, Maria. Die Grenzen Skythenlandes und Dakiens / Getiens im Lichte antiker und anderer Quellen. Comunicare prezentată la lucrările celui de-al IV-lea Colocviu International de Geografie istorică a Lumii Vechi, Stuttgart, 2/6 mai/1990
CRIŞAN (KRISCHAN) - KREUTZER, Maria. Historisch-geographische Referenzen in Tristia und Pontica. - Düsseldorf: Aouane Verlag, 1993
CRIŞAN, Maria. Die Lage der antiken Städte Troya und Theben aus Böotien in der Bronzezeit. - Târgovi ste: Macarie, 1997
CRIŞAN, Maria. Observations sur les Gctes dans les épîtres d'exil d'Ovide. Comunicare prezentată la lucrările celui de-al II-lea Congres Mondial Ovidianum. - Tomis, 1980
DIO CHRYSOSTOMUS. Opera Dio Chrysostom: with an Engl. transl. by J. W. Coohon H. Lamar Crosby. In five volumes. - Cambridge MSS: Harvard London: Heinemann (The Loeb Classical Library), 1961-1964
FLORUS, Lucius Annaeus. L. Iulii Flori rerum Romanis gestarum libri IV. A Ioanne Statio emendati. Altera editio aucta et correcta _ - Antwerpiae (Anvers): Apud Martinum Nutium, 1607
GAJDUKEWIC, E. V. Das Bosporanische Reich. - Berlin: Akademie Verlag, 1971; 1974
HERODOTOS. Historiarum libri novem, curavit Friedericus Palm. Nova editio stereotypa. Tomus II. - Lipsiae, 1839
HIEROKLES. Synekdemus et Notitiae graecae episcopatuum . Edidit G. Parthey. - Berlin, 1866
HOMERUS. L'Iliade d'Homcre traduite en français avec des remarques par Madame Dacier. - Paris: Chez Gabriel Martin _ Libraires 1874. Avec privilcge du roi
HORTELIUS, Abraham. Ex conatibus geographicis Abrahami Ortelii: Pontus Euxinus: Cum privilegio Imp. Reg. et Belgico, Ad decennium 1590
JORDANES. Jordanis Romana et Getica. Recensuit Theodorus Mommsen. - Berolini: Apud Weidmannos 1882 (Editio nova lucis ope expressa), 1961
JUSTINUS. Justini historiarum ex Trogo Pompeio Libri XLIV. Ex recensione Isaaci Vosii. Editio ultima, prioribus Ionge correctior. - A Lyon: Chez Savy Libraire, 1804
KOGĂLNICEANU, Mihail. Kogălnitschian, Michel de. Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiennes. Tome premier. Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiennes et de la Valaquie (1241-1792). - Berlin: Libraire de B. Behr, 1837
KUZEV, Alexandăr; Vasil, Gjuzelev; Bălgarski srednovekovni gradove i kreposti. Varna: Knigoizdatelstvo "Georg Bakalov", 1981
LASCU, Nicolae. Notizie di Ovidio sui Geto-Daci: Estratto da Maia. Nuova Serie - Fascicolo IV - Anno X - ottobre- dicembre 1958. Arti grafiche "E. Capelli" Rocca San Casciano
LASCU, Nicolae. La terra e gli antichi abitanti della Scizia Minore nelle opere del'esilio di Ovidio. In Publius Ovidius Naso. - Bucarest, 1957
MAGINI, Giovanni Antonio. Geographiae universae tum veteris tum novae absolutissimum opus duobus voluminibus distinctum, in quorum priore habentur Cl. Ptolemaei Pelusiensis Geographicae enarrationis Libri octo _. -Venetiis: Apud Haeredes Simonis Galignami de Karera, 1596
MALALAS, Ioannes. Chronographia (Graece et Latine). Ex recensione Ludovici Dindorfii. Accedunt Chilmeschi Hodiique annotationes et Ric. Bentleti epistola ad Io. Millum. Bonnae: Ed. Weber, 1831
MANNERT, Konrad. Geographie der Griechen und Römer. 7-er Theil: Thrakien, Illyrien, Macedonien, Thessalien, Spirus bearbeitet von Konrad Mannert. Landshut: bei Philipp Krüll, Universitätsbuchhändler, 1812
MERCATOR. Gerardi Mercatori Atlas sive cosmographicae meditationes de fabrica mundi et fabricati figura, Gerardo Mercator. Rupelmundano illustrissimi Ducis Julie Clevie et Mostis Cosmographo Autore. Cum privilegio, 1574
MÜLLER, Laurentius. Septentrionalische Historien _. - Amberg: Durch Michaeln Forstern, MDXCV
NEUMANN, Karl. Die Hellenen im Skythenlande. Ein Beitrag zur alten Geographie, Ethnographie und Handelsgeschichte. - Berlin: Verlag von Georg Reimer, 1855
NICEPHOROS. Nicephori Breviarium. Ed De Boor. - Leipzig, 1880
OROSIUS, Paulus. Historiae (Edited by Aeneas Vulpes). - Venice: Bernardinus Vinetas, de Vitalibus, 1500
OVIDE. Les Tristes et les Pontiques. Traduction nouvelle, avec une introduction et des notes par Emile Ripert. - Paris: Classiques Garnier, 1952
PÂRVAN, Vasile. Getica. O protoistorie a Daciei. - Bucure sti: Cultura Natională, 1926
PÂRVAN, Vasile. Zidul cetătii Tomis. În: Analele Academiei Române, 1915, p. 426-427 (în special)
PIPPIDI, D. M. Scythica Minora. Recherches sur les colonies grecques du litoral roumain de la Mer Noire. - Bucuresti: Editura Academiei; Amsterdam: Adolf M. Makkert B.N., 1975
PIPPIDI, D. M. La seconde fondation d'Istros a la lumicre d'un document inédit. B.C.H. CXII, 1968, pp. 226-240.
PLINIUS. Naturalis historia. Post Ludovica Iani obitum. Recognovit et scripturae discrepantia adiecta. Edidit Carolus Maynold. - Lipsiae: In Aedibus B. G. Teubneri, 1892-1901
PTOLEMAIOS, Claudius. Geographia . - Basilicae: Per H. Petrus, 1545
REICHARDT, C. Landeskunde von Skythien nach Herodot. Inaugural-Dissertation der Philosophischen Fakultät vereinigt im Friedrich Universität, Halle a/s.: Druck von Ernst Schneider, 1889
REICHERSTORFFER, Georg. Reicherstorff Georgius Moldaviae quae olim Dacia geographica. - Viennae: Joannes Singrenius, 1541
ROSTOWTZEW, Mihail. Iranism and Ionism in South Russia. - S. Petersburg, 1913 ROSTOWTZEW, M. I. Skythen und der Bosphorus. Allein berechtige Übersetzung aus dem Russischen. Neu bearbeitet für Deutschland und mit neuem Kartenmaterial versehen. - Berlin: Hans Schoetz, 1831
SARNICIUS, Ladislaus. Descriptio veteris et novae Poloniae cum divisione eiusdem veteri et novo . s.n. : s.n., Anno a Jesu Christo natu 1585
HLÖZER, Aug. Ludwig. Russische Annalen in ihren slavonischen Grundsprache. Vergliechen, übersetzt und erklärt von Aug. Ludwig Schlözer. Teil I-II. - Goettingen: Bei Heinrich Dietrich, 1802-1809
Ştefan, Gheorghe. Contribuitii arheologice la cunoasterea Dacilor din Dobrogea de nord . Studii si referate privind istoria României. Partea I. - Bucuresti: Editura Academiei R.S.R., 1954
STEPHANUS, Carolus. Dictionarium historicum, geographicum, poeticum, gentium, hominum, deorum, gentilium, regionum, locorum poetarumque fabulas intelligendas _ - Genevae: Sumptibus Samuels Chouët, 1660
STOIAN, Iorgu. Auxentius, episcop arian de Durostor (veacul al IV-lea). - Bucuresti, 1938 (Extras din revista Biserica Ortodoxă Română , anul LVI/1938, nr 7-8, iulie-august 1938)
STRABON. Strabonis rerum geographicarum Libri XVII. Graeca ad optimos. Codices manuscriptos recensuit varietate lectionis adnotationibusque, Xylandri versione _ - Lipsiae: In libraria Weidmannia, 1718
TACITUS. - Oxford: At the Clarendon Press, 1967
THEOPHANES, Confessor Isaurus. Theophanis chronographia recensuit C. De Boor . Vol. I. - Leipzig, 1883
THOMASCHEK, Wilhelm. Les restes de langue dace. Extrait du Muséon. - Louvain: Typ. De Charles Peeters, 1883
THUCYDIDES. Historiae. Recensuit Carolus Hude. Editio minor, vol. I-II. - Lipsiae: In Aedibus B. G. Teubneri, 1903
TOCILESCU, Grigore. Dacia înainte de Romani. Cercetare asupra popoareloru carii au locuitu tiarile române de a stâng'a Dunării, mai înainte de concuista acestoru tieri de cotra imperatorulu Traianu _ - Bucuresci: Tipografia Academiei Române, 1880

Misterele Ceahlaului: Fenomene paranormale pe muntele lui Zamolxis

2009-01-26T17:55:00.001-08:00

Dincolo de maretia peisajului, menita sa taie pur si simplu respiratia privitorului, Ceahlaul a intrat si a ramas insa in istorie datorita misterelor care il inconjoara. Departe de a a egala prin inaltime alte piscuri din tara, masivul poate fi totusi vazut, in zile senine si in anumite conditii de luminozitate a soarelui, de pe tarmul Marii Negre aflat la aproape 500 de kilometri distanta, sau de pe malul la fel de indepartat al Nistrului.La orele rasaritului, deasupra Ceahlaului se produc jocuri de lumini unice si inexplicabile. Localnicii vad deseori aparitii misterioase pe cer si descopera pe pasunile din jur cercuri perfect trasate, pe care le pun pe seama altor fiinte din Univers. Cei din vechime considerau muntele ca fiind salas al zeului Zamolxis, iar cei de astazi spun ca masivul este strabatut de cea mai puternica axa energetica a globului pamântesc.
Salasul zeilor comparat cu Muntele Athos
Geograful antic grec, Strabon, povestea in scrierile sale despre muntele sfânt Kogaion, unde traia marele preot Zamolxis, devenit, mai apoi, zeu suprem al dacilor locuitori pe acele meleaguri.Legenda spune ca Dochia, fiica lui Decebal , a ales drept loc de refugiu din calea romanilor acelasi Ceahlau al zeului Zamolxis. impresurata de ostile imparatului Traian, ea s-a rugat divinitatii si s-a prefacut in stana de piatra. Stânca Dochiei strajuieste si astazi masivul, fiind considerata de unii cercetatori ca fiind o creatie a mâinii omenesti, asemeni Sfinxului.
Martial povesteste despre „muntele cel faimos din tara hyperboreenilor (identificati a fi stramosii nostri daci –n.r.) unde zeii olimpici se legasera cu juramânt in fata altarului cel mare sa lupte contra gigantilor”. La spusele grecului se adauga o legenda care circula si azi printre localnicii de la poalele Ceahlaului si care istoriseste ca plaiurile acestuia au fost locuite cândva „de un neam de uriasi, grozav de inalti si de tari, care au fost in cele din urma infrânti de urgia cereasca”. Cercetarile arata ca, poate deloc intâmplator, aici s-a facut reala tranzitie intre religia pagâna si crestinismul de la noi, pe Ceahlau fiind ridicate unele din primele altare crestine din tara noastra. Astazi, prin numarul impresionant de biserici si de manastiri inaltate pe cuprinsul lui, Ceahlaul este considerat drept al doilea munte sfânt al crestinatatii ortodoxe, dupa Athos. si poate ca acest lucru nu a fost deloc intâmplator. Poate ca primii crestini din tara noastra s-au conformat unei porunci biblice in care li se spunea sa ridice, pe Ceahlaul considerat sfânt, locuri de inchinare catre Dumnezeu. Fiindca in Biblie, Dumnezeu i s-a aratat lui Ghedeon si i-a spus sa ridice altarul Sau pe stâncile muntelui, in locul altarului lui Baal si-al stâlpului acestuia de inchinaciune (Judecatori -6, 25). Astazi, pe Ceahlaul zilelor noastre, una din frumusetile naturale admirata cu prisosinta de turisti este locul numit Altarul lui Ghedeon, sau Piatra Lata a lui Ghedeon. Iar numele strabun al Ceahlaului este Pion, sau Peon, cuvânt care provine din greaca veche si care, in traducere, inseamna „casa stâlpului” –cu referire la stâlpii de tip obelisc, pe care anticii ii ridicau ca locuri de inchinare la zei.
Holograme ciudate si aparitii luminoase inexplicabile
Ceahlaul nu se ridica, nici pe departe, la altitudinea altor piscuri muntoase din România sau din tarile vecine. Cu toate acestea, in mod paradoxal, el este singurul masiv care poate fi vazut de la sute de kilometri departare. in anumite conditii atmosferice si de luminozitate solara, piscurile Ceahlaului se zaresc cu o deosebita claritate de pe tarmul Marii Negre si de pe malurile Nistrului. Gheorghe Asachi scria despre acest fenomen inca din anul 1859: „Corabierul de pe Marea Neagra vede piscul cel inalt al acestui munte, de la Capul Mangaliei si pâna la Cetatea Alba. Locuitorul de pe tarmul Nistrului vede soarele apunând dupa masa acestui munte, iar pastorul nomad, dupa ce si-a iernat turmele sale pe câmpiile Bugeacului, se intoarce catre casa având in vedere vârful Pionului, sau Ceahlaului”. Acesta nu este, insa, singurul lucru uimitor care se leaga de existenta masivului muntos. Pe Ceahlau se petrec an de an, cu regularitate, doua fenomene optice inexplixabile. in prima decada a lunii august, sub lumina rasaritului de soare, umbrele vârfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o holograma naturala imensa, având forma unei piramide perfecte. Din acest motiv, fenomenul a fost denumit Umbra Piramidei. Tot in aceeasi perioada a anului si tot la rasaritul soarelui, deasupra vârfului Toaca se produce un fenomen optic care dureaza doar câteva minute si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, Calea Cerului. Practic, deasupra muntelui se formeaza un stâlp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit pe laturi de doua benzi intunecate. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin vârful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamântesc.
Varful Toaca, o piramida cu baza patrata
La aceasta teorie trebuie adaugat ca vârful Toaca reprezinta el insusi un mister. Acesta are aspectul unei piramide cu baza patrata, figura considerata a se forma extrem de rar in mod natural. Masuratorile efectuate de specialisti au aratat ca laturile bazei au exact dublul lungimii piramidei lui Keops, din Egipt, iar unghiul pantelor este cu doar 10 grade mai mare decât cel al aceleiasi piramide. Acest lucru ar fi putut fi catalogat doar ca o simpla si intâmplatoare coincidenta, daca la numai 30 de kilometri distanta de Ceahlau nu ar fi fost descoperita celebra cultura Cucuteni, datând din perioada anilor 4.800 inainte de Hristos. Printre vestigiile scoase la iveala s-au gasit nenumarate obiecte din ceramica, ce aveau imprimate proiectii in plan ale unor piramide cu baza patrata si cu diagonalele perfect trasate. in zilele noastre, localnicii din zona Ceahlaului sunt, frecvent, martori ai unor fenomene inexplicabile cu care, deja, s-au obisnuit. Tit Tihon este renumit profesor de matematica in Roman si autor al unor carti de specialitate, deci o persoana a carui credibilitate poate fi pusa greu la indoiala. Originar din Bicaz, localitate aflata la poalele masivului Ceahlau, el se afla in vizita la parinti si a fost martorul unei aparitii luminoase pe cer, chiar in noaptea revelionului acestui an. Profesorul Tihon a surprins fenomenul cu ajutorul unui telefon mobil dotat cu camera foto, insa imaginea de o calitate extrem de slaba nu le-a permis specialistilor, ulterior, sa stabileasca daca este vorba de un obiect neidentificat aflat in zbor sau de o simpla reflexie optica. Alti localnici declara, cu mâna pe inima, ca vad deseori fâsii de lumina strabatând padurile Ceahlaului. Calugarii de la Schitul Durau fac afirmatii asemanatoare, sustinând ca vad, in miez de noapte, când se duc la rugaciune, ploi de luminite albastre pogorându-se deasupra piscurilor muntelui. Ei spun ca acest lucru este harul lui Dumnezeu, care ii indeamna la credinta pe monahii tuturor manastirilor ce impânzesc masivul Ceahlau.
Zona Ceahlaului, vizitata de extraterestri
In vara acestui an, la Trifesti, localitate aflata in zona in care poalele Ceahlaului se pierd pe coame de dealuri, au aparut peste noapte nu mai putin de cinci cercuri perfect trasate pe islaz, sub forma unor inele, fiecare având, cu o regularitate uimitoare, diametrul de 20 de metri si grosimea de 50 de centimetri. Incredintati ca satul lor fusese vizitat de OZN-uri, oamenii locului si-au facut cruce, apoi au chemat autoritatile si specialistii in domeniu. La fata locului au venit reprezentanti ai Agentiei pentru Protectia Mediului si ai organizatiei “Romanian UFO Network”. Acestia au luat probe ale solului ars, au facut masuratori, analize si fotografii, insa nu au reusit sa dea o explicatie plauzibila fenomenului. Faptul a fost catalogat ca inexplicabil, la fel cum au fost, sunt si inca vor fi catalogate toate celelalte fenomene care fac din Ceahlau si din imprejurimile sale un veritabil tarâm al misterelor de nepatruns.

Piramide Antice pe Teritoriul Romanesc.

2009-01-26T17:54:00.001-08:00

Sona este un sat uitat de lume, asezat pe malul stang al Oltului, in apropiere de Fagaras. Singura deosebire intre Sona si celelalte sate din Tara Fagarasului consta in ciudatele ridicaturi de pamint de la marginea asezarii. Satenii s-au obisnuit cu “guruietii”, numele pe care l-au pus movilelor uriase de pe platoul de langa fostul CAP. Au incercat chiar sa le afle secretele, starniti de cele cateva evenimente spectaculoase ce se petrec in apropierea acestora. Prin sat se zice ca, daca se pune o lama de ras la o treime de baza, aceasta se ascute singura. Apa asezata in acelasi loc capata proprietati curative, iar carnea nu intra in putrefactie. Curiosi sa afle ce ascund inauntru, localnicii au incercat sa sape in movile, dar n-au fost lasati de autoritati. Nici arheologii chemati de ei n-au reusit inca sa dezlege misterele guruetilor, nefacand altceva decat sa alimenteze imaginatia iubitorilor de mituri.
Legenda Uriasilor
Cele opt movile de pamant sunt asezate pe un deal din apropierea satului. Candva au avut o forma piramidala, dar vantul si ploile le-au erodat. Sunt asezate pe doua linii paralele, la marginea unei terase lungi de aproximativ un kilometru. De departe nu-ti poti da seama de marimea lor, dar, ajuns la baza, te coplesesc. Obisnuiti cu prezenta movilelor, localnicii au incercat totusi de-a lungul anilor sa-si explice ce e cu acei munti de pamint, inalti de 20-30 de metri, ridicati chiar in mijlocul unei terase. Una dintre cele mai populare legende spune ca, pe vremuri, niste uriasi au venit dinspre muntii Fagaras si au trecut Oltul. Pentru ca s-au umplut de noroi, cind au ajuns pe locul unde se afla piramidele, si-au scuturat incaltarile. Bucatile de pamant au format damburile. Alta legenda spune ca piramidele au fost ridicate de turci. Cand mergeau spre apus, otomanii isi lasau din turbane pamantul adus din Turcia. Chiar daca legendele care circula n-au facut decit sa le stirneasca si mai mult curiozitatea, localnicii n-au indraznit niciodata sa sape si sa vada ce ascund “piramidele” de la marginea satului.
Cercetatori din Basarabia
De-a lungul anilor, din vorba in vorba, povestea guruietilor de la Sona a ajuns si la urechile unor arheologi. La prima vedere, fiind acoperite de vegetatie, piramidele de la Sona pot fi asemuite cu tumulii sub care celtii si scitii isi ingropau capeteniile, impreuna cu un intreg tezaur de arme si podoabe. Cum aceste popoare au trecut si pe teritoriul tarii noastre, prima tendinta a arheologilor a fost sa le identifice cu tumulii. Mai mult, in jurul guruetilor de la Sona, arheologii au gasit ceramica din epoca tirzie a bronzului si din perioada Hallstat, de acum 1.200 de ani.
Printre cei mai pasionati arheologi atrasi de misterul guruietilor de la Sona s-a numarat si profesorul universitar Gavril Budau. Arheologul a adus aici doi cercetatori basarabeni, care au scris mai multe carti despre daci. Gavril Budau isi aminteste prima impresie cind a urcat pe una dintre movile: “Am vazut gauri de vulpi si pamintul nu era scos in afara, cum stiu eu, ca vinator, ci era cazut inauntru, deci poate exista un gol”. Unul dintre basarabenii veniti sa cerceteze movilele de la Sona este Andrei Vartic. Fizician de formatie, acesta a cercetat aproape toate cetatile dacice din Muntii Orastie. El crede ca piramidele au fost ridicate sau folosite de daci. Arheologii brasoveni sustin insa ca in zona nu au gasit decat putine bucati de ceramica dacica.

Mormantul lui Decebal?
Alte patru piramide asemanatoare exista la marginea unui sat apropiat de Sona, la Halmeag. Acestea, insa, nu sint asa de bine conturate, fiind erodate de vint. Si langa satul Bunesti exista, de asemenea, guruieti. In apropierea lor s-au gasit urme de locuire dacica si o terasa asemanatoare celei de la Sona. Cercetatorul Andrei Vartic spune ca, pe harta, piramidele constituie virful unui triunghi dreptunghic ale carui laturi unesc varful Omu, dupa unii istorici muntele sacru al dacilor, si sanctuarul de la Racos. O ipoteza spectaculoasa a lui Vartic: dupa aranjamentul teraselor din jur, nu este exclus ca piramidele sa adaposteasca mormintul lui Decebal

Fenomene paranormale in Bucegi

2009-01-26T17:53:00.000-08:00

Nimeni nu poate explica de ce pe crestele Bucegilor se inregistreaza un nivel foarte mare al radiatiilor. Cercetarile sporadice de pana acum n-au dezlegat toate aceste mistere. Raman in “picioare” doar legendele care spun ca Bucegiul a fost un urias sanctuar dacic, piatra de temelie a poporului roman.
Stam de vorba cu “muntomanii” intalniti la refugiul salvamont de la Varful Omu. Oameni impatimiti de munte, asa au fost porecliti. Ei stiu toate traseele din Bucegi. Auzim de mai multe creste ale muntilor, precum Doamnele, Omu si Batrana. Ar exista niste energii deosebite. Turistii vorbesc despre vindecari miraculoase ale celor care au trecut pe acolo. Daca oamenii aveau o boala anume. Pentru niste bucuresteni ca noi, putin familiarizati cu zona, pare ceva greu de crezut. In fine, il cunoastem si pe specialistul de la statia meteorologica Varful Omu, Gheorghe Porancea. Alt impatimit al muntilor, pentru ca de 21 de ani munceste la statia meteo si este pe deasupra si salvamontist. “Eu am insotit cu ani in urma o echipa de cercetare in Bucegi. Au fost facute masuratori radestezice pe Varful Bucura. S-a constatat o intensitate extraordinara a radiatiilor. Cert e ca eu nu pot sa stau mult timp departe de munte. De cate ori urc aici, simt ca ma incarc de energie. E ceva deosebit aici”, ne spune interlocutorul nostru.
“Triunghiul de aur” al Daciei
De aici intram pe teritoriul legendelor. Se spune ca Muntii Carpati ar fi strabatuti de tuneluri lungi de sute de kilometri. Nimeni nu poate spune daca au fost facute de mana omului sau de forta naturii. Asemenea caverne uriase ar exista si in Bucegi. Iar acele campuri de forta pot sa marcheze chiar linia subterana a tunelurilor. Se vorbeste si despre faptul ca pe Varful Omu ar fi fost un sanctuar dacic, asa cum au mai fost si pe alte creste ale muntilor, in Retezat si Ceahlau,
formandu-se astfel un urias triunghi carpatic intre cele trei puncte. Este asa-numitul “triunghi de aur” al Daciei. Istoricii nu s-au pus inca de acord asupra muntelui sacru al dacilor. Acesta ar fi fost Bucegiul sau Ceahlaul.
“Zona nemuririi”
Aflam si despre primele cercetari facute in Bucegi, inca din 1927, mai precis in partea estica a masivului, pe Valea Ialomitei, intr-o zona cunoscuta sub numele de “sapte izvoare”. Misterele muntelui se impletesc cu anumite certitudini. Se spune ca aici venea Zamolxe, zeul dacilor, sa bea apa. Dacii i-au spus “zona nemuririi”. Simbolul celor sapte izvoare era incrustat nu numai pe scuturile dacilor, dar se gaseste si pe Columna lui Traian. Chiar in acest loc din Bucegi exista un izvor a carui apa este cea mai pura din lume. ??n perioada 1927-1935, aici s-au facut studii atat de catre cercetatorii romani, cat si de cei francezi. Oamenii de stiinta au aratat ca incarcatura de bacterii din apa acestui izvor este zero, un fapt unic in lume. Alte cercetari au fost realizate in anii 80. Specialistii au constatat ca izvorul se “alimenteaza” dintr-un lac subteran imens. Asta ne aduce aminte de legenda culoarelor subterane din munti! Cert e ca debitul izvorului este de 4.000 de litri pe secunda. Toate aceste informatii au fost secretizate de autoritatile comuniste.
Cutremur de o luna
De neclintit par a fi Muntii Bucegi, cand ii privesti de departe. Dar acest masiv s-a cutremurat timp de o luna, in 1993. Doar pe parcursul lui august. Au fost cateva sute de cutremure atunci. Erau si cate zece miscari telurice intr-o zi. De intensitate mica. Cel mult cinci grade pe scara Richter. Prima oara am aflat despre acel femomen tot de la tehnicianul statiei meteo de la Varful Omu. “Devenisera deja obisnuinta. Zilnic se cutremurau Bucegii. Aici, la 2.505 metri altitudine, la statia meteo, simteam mai tare cutremurele decat la baza muntelui. Au fost doar niste crapaturi in peretii refugiului salvamont de la Omu. Atat. Apoi cutremurele au incetat brusc. De atunci n-au mai fost”, am aflat de la Gheorghe Porancea. Statia meteo de la Omu n-a avut de suferit. E o cladire solida, cu peretii de un metru grosime, bine infipta in stanca
muntelui. Cabanele din Bucegi au ramas in picioare. Nici caderi de bolovani n-au fost. Nu au fost pagube materiale nici la baza muntelui, in Busteni.
Bubuituri din pamant
Cunoscatorii ne-au spus ca ar fi bine sa stam de vorba cu un inginer geolog, Traian Trufin, care are o teorie despre aceste cutremure din Bucegi. Omul locuieste in Busteni din 1991. A lucrat in domeniul sau timp de 25 de ani. A lucrat si in mina ani buni. Acum ne-a spus ce crede el despre acel fenomen, pe care nu numai ca l-a trait, dar l-a si “prelucrat” ca specialist. “Cutremurele au fost ciudate. Si asta pentru ca Muntii Bucegi au in structura lor calcare si conglomerate. Este
o zona stabila din punct de vedere geologic. De aceea e anormal sa avem aici cutremure”, ne-a spus omul nostru. Chiar si modul in care se produceau cutremurele a starnit curiozitatea specialistului. “Se auzea mai intai o bubuitura sub pamant, apoi simteai cutremurul. Parca s-ar fi surpat ceva in adancuri. Am lucrat in mina si acolo se auzeau asemenea bubuituri, aceeasi miscare haotica a pamantului, care nu are nici o legatura cu o miscare seismica”, auzim noi.
Dar au fost si alte ciudatenii in perioada cutremurelor. Fenomene intamplate la poalele muntelui, in orasul Busteni. “Eu cunosc vreo 50 de oameni care au avut insomnii atunci. ??n aer se simtea un miros ciudat, parca era gaz. E posibil ca acea emanatie de gaze sa fi provocat insomnia. Eu locuiam in acea perioada pe Strada Telecabinei si stiu ca multa lume de acolo
se plangea de insomnie”, ne povesteste geologul.
In concluzie, Traian Trufin sustine ca legenda potrivit careia Muntii Bucegi ar fi strabatuti de uriase culoare subterane nu trebuie exclusa. “Fenomenele ciudate din Muntii Bucegi si legendele locului nu sunt doar povesti. Exista ceva care ne este absolut necunoscut. Eu propun organizarea unei expeditii stiintifice in Bucegi. O echipa multidisciplinara formata din chimisti, biologi, fizicieni, chiar si para-psihologi, care sa studieze in amanunt ceea ce se intampla aici. Din pacate, pana acum nimeni nu a facut asemenea cercetari care sa acopere intregul masiv”, ne-a spus gazda noastra.
Ce spun specialistii
Despre seria de cutremure din Bucegi am discutat si cu directorul stiintific al Institutului National pentru Fizica Pamantului, Mircea Radulian. Acesta a admis faptul ca “secventa” cutremurelor din Bucegi a fost surprinzator de mare chiar si pentru specialistii din domeniu. Dar este sustinuta ideea unor miscari seismice, nu de alta natura. Au fost cutremure crustale. Asta inseamna de mica adancime, de pana la 15 kilometri. Se admite si faptul ca in Bucegi au fost cateva sute de
cutremure in 1993. “Este posibil ca aceste cutremure sa fi aparut tocmai din cauza faptului ca Muntii Bucegi se afla in apropierea Vrancei, o cunoscuta zona seismica. Dar este greu de explicat de ce in ultimii zece ani in Bucegi nu a mai fost nici o miscare seismica. Secventa aceasta de cutremure din Bucegi, din 1993, este unica pe teritoriul Romaniei”, ne-a spus
seismologul. Important este ca s-au facut studii in Bucegi, dupa acea lunga serie de cutremure, dar ramane inca un mister in privinta cauzelor pentru care un intreg masiv muntos s-a clatinat timp de o luna. “Se incearca o interpretare a studiilor facute in zona. Dar problemele nu sunt inca elucidate”, a admis omul de stiinta.

Dacia, Piramide, Mistere !

2009-01-26T17:52:00.002-08:00

“Nimeni nu stie ce se ascunde sub movilele de pamint din apropierea Oltului”Piramidele de la Sona
Se duc la cimp la fel ca in fiecare dimineata. Au pamintul pe malul Oltului, chiar langa Guruieti. L-au mostenit de la bunicul, iar batrinul de la parinti. Sint norocosi. Toti satenii stiu ca pamintul este mai manos acolo. Unii spun ca Guruietii din Sona sint morminte dacice ale unor mari conducatori. Vinatorii se jura ca este ceva neciudat in ele. Vulpile dispar cu totul in piramidele uriase de pamint.
Satul Frumoasa
Satul se afla in apropierea orasului Fagaras, pe malul Oltului. Primele case au fost cladite de sasi, in anul 1313. Gospodareste au muncit pamintul, au crescut animalele si si-au inaltat o biserica mica si “frumoasa”.
De cind se stie, movilele uriase de pamint de la marginea satului au fost numite guruieti. Nu se mai stie de ce. Oricum sasilor nu le-au purtat noroc.
Sasii au plecat din Sona
Nea Goe Aurel, unul dintre batrinii satului, stie cum au plecat sasii din Sona. “Peste Olt era o padure mare de stejar, bogata in ghinda, numai buna pentru ingrasarea porcilor. Sasii isi duceau acolo animalele, dar romanii le furau. S-au saturat de atita tilharie si au plecat cu toti spre alte meleaguri. Din cite stiu eu s-au stabilit prin Tirnava Mica, linga Blaj, si i-au spus tot satul Sona”, spune Nea Aurel. Are 83 de ani, s-a nascut in sat. Toti stramosii lui se trageau tot de aici.
Case in paragina
Acum satul e locuit de romani. Sint 300 de case si doua biserici, una ortodoxa si una greco-catolica. Localitatea e imbatrinita. Multe case sint in paragina, cu portile intr-o rina si cu iarba pe acoperis. Linga guruieti sint niste grajduri lasate in paragina si un cimp plin cu flori si fragi. Putinii tineri care au mai ramas in sat nu se duc noatea pe acolo. Nu se stie niciodata ce se poate intimpla.
Tunele secrete
Achim Boieru, alt batrin al satului, e convins ca piramidele de pamint au legatura cu sanctuarele dacice de la Sarmisegetusa si cu cetatea Risnovului. “Sigur nu se stie nimic. Istoricii nu si-au bagat nasul in ele sa le cerceteze. Am auzit ca sint legate prin tunele subterane care duc la cetatea Risnovului si cu sanctuarele dacice”, spune acesta.
Satenii din Sona nu sint perocupati de fenomenele paranormale. Prefera sa creada in legendele din batrini.
Multi sint convinsi ca in guruieti sint ascunse comori de pe vremea dacilor. Altii ar baga mina in foc ca turcii au ridicat movilele ca sa isi ascunda armele.
Triunghiul dacilor
Cercetatorii au dovedit ca sanctuarele dacice sint pozitionate in virfurile unor triunghiuri dreptunghice
Filosofia dacilor se regaseste in modelul matematic al sanctuarelor de la Sarmisegetusa si Racos. Dar si in triunghiurile de aur pe care le formeaza constructiile raspindite pe teritoriul Daciei. Stramosii nostrii si-au construit tara topografic si geometric proiectind pe pamint cerul instelat. Au construit cu ziduri de piatra bine prelucrate cetati pe virfuri greu accesibile in munti. S-au spus ca aceste ziduri erau cetati de aparare. Dar cisternele cu apa, hambarele cu grine, sanctuarele si locuintele sint dincolo de aceste ziduri. Dacii aveau cunostiinte solide de astronomie. Daca unim aceste virfuri de munti, obtinem triunghiuri dreptunghice, asezate dupa un altgorim cosmic.
Marea linie topografica
Unind punctul unde se afla cele 9 piramide de la Sona cu punctul sanctuarului de la Racos si virful Omul obtinem un triunghi dreptunghic cu unghiurile de 30 si 60 de grade. Pe linia Sona-Omul se afla templul dacic de la Sinca Veche, adapostit intr-o pestera.
Un alt triunghi, mai mare are in virfuri templul de la Racos, Virful Omul si cetatea dacica de la Sarmizegetusa. La Racos se afla un mare complex ritualic al dacilor. Linia ce uneste Cetatea Sarmizegetusa cu Virful Omul este denumita marea linie topografica a dacilor.
Fenomene stranii in zona Busteni-Sinaia
Traian Trunfin, muzeograful de la Muzeul “Cezar Petrescu’ din Busteni, a cercetat fenomenele zonei Busteni-Sinaia. In anii 1993-1994, numeroase familii din Busteni acuzau stari de agitatie care le afectau sanatatea. Manifestarile aveau loc numai in timpul noptii. Ulterior s-au produs o serie de cutremure, care nu aveau epicentrul in Vrancea sau Bucegi. N-au fost victime, doar usoare pagube. Unii locuitori din Busteni s-au plins ca nu mai pot atinge cu mina obiectele metalice pentru ca se curentau.
Semnale radio subterane
In anul 1995 numarul de cutremure a sporit. Inainte de producerea unui seism, se auzea un tunet infundat. Dupa 4 ani, specialistii de la Centrul de Fizica a Pamintului au inceput sa priveasca manifestarile cu ingrijorare. Dar, pina la urma, toate au incetat. S-a nascut ipoteza existentei in Bucegi a unor uriase coridoane subterane, unde ar avea loc experiente. Punctul fiebinte ar fi zona crucii de pe Caraiman. Dupa cutremure, s-au semnalat si semnale radio. Se pare ca provenienta lor este subterana. Specialistii de la Statia Seismica de la Cheia n-au putut lamurii lucrurile.
Soarele rasare mai intii pe Omul
Virful Omu ( 2.505 m ) este cel mai inalt din Bucegi. E unul dintre virfurile carpatice de peste 2.000 de metri care se lumineaza dimineata. Iarna, dupa ninsorile puternice, din blocul Institutului Geologic al Romaniei din Bucuresti, poate fi vazut Masivul Bucegi. De la 150 km, apare cu detalii incredibile, pina la nivel de pilcuri de padure si poiene. Nicolaie Densusianu sustine ca muntele sfint al dacilor era in Bucegi. Istoricul A. Bucurescu cunsidera ca Sfinxul din Bucegi se afla pe locul unde a fost ucis Orfeu, Kog-a-Ion insemnind capul Magnificului.
Sarmizegetusa, locul fenomenelor inexplicabile
Sarmi Seget Usa, adica “Eu ma grabesc sa curg” ( in sanscrita ) este vechea capitala a Daciei. Este situata in Muntii Orastiei din Grupa Retezat-Godeanu. Se spune ca aceasta zona, unde apar lumini ciudate in miez de noapte, este numita “zona crepusculara a Europei”. In 1991, sapte specialisti au facut cercetari la fata locului. Au consemnat aparitia unei “explozii luminoase” care parea ca iese chiar din munte. Intorsi la Bucuresti, au constatat ca aparatele nu au retinut nici o imagine. In august 1991, in aceiasi zona, un avion IL-14 s-a pulverizat din senin.
Raza din stinca
In iulie 1994, niste turisti care-si asezasera cortul la Sarmizegetusa au relatat ca au vazut nenumarate raze, de diferite culori, tisnind din spatele unui perete stincos. Razele se invirteau ca spitele unei roti. Intreaga vale a fost cuprinsa de un vuiet timp de jumatate de ora. Doua luni mai tirziu, in acelasi loc, alti turisti au fost infasurati intr-o perdea de raza colorate.
Templul ursitelor
Un vechi lacas de cult se afla la Sinca Veche, in cotul format de Muntii Fagaras si Perisani, la 45 de km de Brasov si 22 de Fagaras. Multi au auzit de Templul Ursitelor unde e intimpla fenomene paranormale. Vin oameni din toata tara sa se reculeaga si sa isi puna o dorinta. La inceputul secolului au fost descoperite cristale in templu. S-au presupus ca erau folosite de preotii daci.
Grota nu este mare, dar impresioneaza. Turnul interior, pe unde intra lumina zilei, este inalt de 10 metri.pe perete apar simbolurile celor doua principii cosmogonice, Yin si Yang, impreuna cu steaua lui David. Cei care au cercetat templul s-au intrebat daca fata cu trasaturi ferme, sculptata in templu, este al lui Christ, Zamolxis sau a unei zeitati. Parapsihologii cred ca locul are puteri supranaturale. Cei care au vizitat lacasul au vise premotorii.
Vechiul templu dateaza din epoca precrestina. De altfel, in apropierea grotei a existat o mica asezare dacica. In secolul al XVIII-lea, in grota era o biserica ortodoxa. A rezistat numai pina in anul 1761, insa si acum, din cind in cind, de tin slujbe.
Sanctuarul de la Racos
Pe Tipia Ormenisului, in apropiere de Racos se afla o tabara arheologica. Asezarile dacilor sint de 200 sau 300 de ani mai vechi decit cele din muntii Orastiei. In secolele V-VI i.e.n. aici exista un regat dacic puternic, bine cladit si aparat. Cel care conduce sapaturile arheologice este arheologul brasovean Florea Costea. “Tipia Ormenisului era considerat un loc sacru. Cetatea nu era mare, dar a avut rol important de aparare. Capii militari n-au vrut sa se uneasca cu celelalte regate, care se aflau sub conducera lui Burebista. Acesta a cucerit cetatea si apoi a incendiat-o”, spune arheologul.
S-au descoperit sancutare circulare. Aici aduceau ofrande de carne zeilor. Halcile erau atirnate in piroane de fier, in forma de cap de lebada. Erau inchinate zeitatii supreme, lui Zamolxis. Sanctuarele au fost distruse de romani. Fragmentele de ceramica, piroanele, fibulele si obiectele de fier gasite au fost expuse la Muzeul de Istorie Casa Sfatului.
Piramidele din Egipt si Carpatii
Muntele Toaca este o piramida cu baza patrata, forma de extrema rartitate in natura. Latura are lungimea dubla fata de piramida lui Keops. Unghiul pantei vestice are aceiasi marime cu unghiurile piramidei. La Cucuteni, cultura aflata in apropiere, s-a descoperit, incizat in ceramica eneolitica, un motiv unic reprezentind proiectia in plan a unei piramide cu baza patrata. Diagonalele si apotemele sint trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpatii Meridionali si cei Orientali este de 52 de grade. 51 de grade 50 minute este unghiul dintre fetele piramidei Khufu ( Keops )si baza acestia. Vasile Pirvan sustine teoria Ceahlaului ca munte sfint al dacilor. Muntele retezat este un monolit de proportii gigantice cu infatisearea unui trunchi de piramida.

Padurea Baciu

2009-01-26T17:52:00.001-08:00

La o ora de mers pe jos de la marginea orasului Cluj-Napoca, trecand de padurea Hoia, ajungem in mult controversata padure Baciu.
Ne asteptam sa vedem de la bun inceput copacii crescuti in forme bizare, insa acestia ni s-au aratat doar dupa ce ne-am pus corturile in Poiana Rotunda si am inceput sa exploram. Era cald afara. Ziua nu misca nimic in padure si vantul batea rar. Se putea simti o apasare curioasa precum si prezenta sporadica a cate unei entitati a padurii. Povestile spun ca padurea Baciu ar contine o poarta cu destinatie incerta, precum si ca lacul din zona padurii s-a format deasupra unui cimitir. Ce-i drept, se aud multe povesti, dintre care si cele cu protagonisti de pe alte planete.
Izvorul e cam la inca o ora in plimbare de la Poiana Rotunda, iar de la izvor se mai face o bucata de drum pana la un loc in cu o intensitate izbitoare, unde se afla 3 cercuri concentrice (formate prin incretirea pamantului), cu pamant ars in mijloc. Cercul exterior are 5 puncte marcate pe linia lui de catre 5 copaci, din care 2 sunt fiecare dublii (adica in loc de un singur trunchi, copacul are doua, alipite). In pardea nordica, in exterior cercului este o bucata ridicata de pamant care seamana cu un fel de mormant dar avand in vedere inaltimea acestuia si faptul ca se afla in partea nordica, ma duce cu gandul ca n-ar fi exclus sa fi avut rol de altar (nordul fiind de regula punctul cardinal al altarului in unele ritualuri pagane).
Evenimente stranii se pot intampla atat noaptea, cat si ziua. In cele doua expeditii la care am participat, lumina ori intunericul nu reprezinta o garantie.
Si totusi, in prima zi, mergand dupa apa, intorcandu-ne de la izvor pe langa cheile Baciului, dam de un mos care se misca schiopatand incet, foarte incet, pe drumul de padure. Avea ochii albastru-deschisi privea in gol, insa ne si fixa intr-un mod straniu. L-am salutat, crezand ca e cineva de la vre-o stana din apropiere. El s-a oprit, si ne-a intrebat cu o voce stinsa cum se ajunge in Cluj. Ni s-a parut ciudat ca nu avea nimic cu el, nici o plasa, nici un rucsac. I-am explicat cea mai simpla cale de a ajunge: pe urmele masinilor (urmele lasate de roti in pamant). Era calea mai lunga, dar nu avea cum sa se piarda. Pentru asta ar fi trebuit sa treaca prin Poiana Rotunda, unde s-ar fi intalnit cu ceilalti, asa ca nu ne faceam griji ca nu ar ajunge in oras. Batranul ne-a multumit, si si-a continuat drumul, schiopatand. Cand ne-am intors la corturi, ceilalti nu vazusera pe nimeni pe drum. Batranul nu a mai ajuns in poiana in acea zi si nici in cele urmatoare. Urmarindu-ne cursul catre izvor, nu am dat de el, era ca si cum ar fi disparut. Mai pe seara, cel cu care fusesem la izvor ne-a povestit ca sub privirea batranului, se simtea privit in toate colturile din interiorul sau.
Pe parcursul zilei, in poiana a trecut un grup de cercetatori romani si americani care ne-au avertizat sa nu innoptam in padure. Mai incolo am fost vizitati de un cuplu cu un copil, cei doi au facut yoga in centrul poienei rotunde. Nu ne-au deranjat pe noi, noi nu i-am deranjat pe ei. Copilul se dadea cu bicicleta in imprejurimi. Cand au dat sa plece, ne-au avertizat si ei sa nu stam peste noapte, din cauza radiatilor padurii si a spiritelor ce salasluiesc acolo. Au plecat inainte de a se insera. Noi nu le-am ascultat indemnele si am stat 3 nopti, in prima expeditie.
A venit noaptea, am facut focul, am mancat bine. In jurul nostru se auzeau pasi, fosnete ciudate si se vedeau ochisori verzi-luminosi, in padure, miscandu-se in jurul poienei. Nimeni nu s-a dus sa investigheze. In noaptea urmatoare, dupa ce doi dintre noi s-au intalnit cu un lup care nu a atacat, s-a petrecut aceeasi scena, cu ochisorii, insa cu miscari mai intense. Cadeau ghinzi din copaci fara a fi stejari in preajma. La ora 4, am adormit toti langa foc. In a treia noapte, pe cand s-a facut bezna, ne-a venit ideea sa ne mutam la cercurile de pamant, descrise anterior. Ne-am impachetat pe intuneric, cu ajutorul doar a unei mici lanterne si am pornit-o prin padure. Acea plimbare nocturna m-a trecut prin toate starile, iar la un moment dat, asta mi s-a parut a fi o ca o incercare. La miezul noptii am ajuns la destinatie si am pus corturile. In acea noapte am auzit pasi si un clantanit intens de dinti inafara cortului. Cand m-am uitat, n-am vazut pe nimeni si nimic. In timpul somnului, persoana cu care eram in cort ma chema la cercuri, insistand. Am refuzat. Dimineata, persoana nu-si mai amintea nimic din ce spusese. Ne-am trezit cu totii cu o durere de cap inexplicabila in intensitate.
A doua expeditie la care am asistat a durat o zi si o noapte, in care am prins o furtuna apriga. Ziua ne-am plimbat prin padure si am gasit o serie de gropi, variind de la lungimea unui om matur pana la lungimea unui copil. Nu am gasit explicatie pentru ele. Am campat tot in Poiana Rotunda, insa de data asta n-am putut face foc, deoarece seara incepuse deja sa ploua. Patru din noi s-au refugiat de ploaie in cort, iar eu si inca un ins am ramas afara, pe un nailon intins pe jos. Dupa o vreme, am intrat si noi in cort. Ploaia s-a oprit, iar cand am iesit cu totii afara, spre surprinderea noastra, nailonul era rulat sul si impachetat, ceea ce noi nu facuseram cand l-am lasat in ploaie. Lemnele de langa tentativa esuata de foc erau mutate cu cativa metri inspre padure, fara a fi fost suflate de vant (erau lemne mari).
In jurul nostru avea loc acelasi fenomen de ochisori verzi. I-am numarat, erau aproximativ 10 perechi. Se miscau cu o viteza mult mai mare decat in prima expeditie. Daca acestia aveau o inaltime aproximativa de un metru, atunci unica pereche de ochi rosii depistata in padure era la aproximativ doi metri. Ne simteam priviti, sau mai degraba analizati. Ma gandeam ca sigur cineva se distreaza de comportamentul nostru, mai ales cand cineva din grup s-a speriat de un zambet diform pe care l-a vazut atasat de ochisorii rosi. Cerul avea o luminozitate proprie, asa ca puteam vedea in noapte fara mare dificultate.
A inceput iar sa ploua. 4 s-au dus in cort, eu si un ins am ramas afara, sa ne asiguram ca totul e in regula. La un moment dat, doua sfere imateriale au taiat o carare bine definita prin iarba si s-au apropiat de noi, una la 1 metru si cealalta la 3 metri de unde stateam. Au stationat cateva secunde, dupa care au taiat o noua carare inapoi in padure. Faptul ca ni s-au aratat ne-a entuziasmat pe noi doi, insa i-a cutremurat putin pe ceilalti patru.
Cum totul se intensifica in jurul nostru, s-a intamplat ceva foarte straniu: cei care aveau anumite afectiuni interne au semnalat dureri in zona organelor respective. Asta a durat o vreme buna, pana cand ploaia s-a intensificat si mai tare si am intrat cu totii in cort. Stand chiar la deschidere, am vazut ceva ce, dupa parerea mea, a marcat punctul culminant al serii: ceva asemanator cu ceata, insa de densitatea unui abur, a inceput sa intre in poiana dintr-o parte a padurii. A umplut jumatate de poiana si tot venea, in pereti mari, verticali. In jumatate de poiana nu se putea vedea nimic, datorita acestei ceti ciudate, iar in cealalta se vedea clar. Nu parea a fi ceata deoarece ceata are acel miros specific, iar abur nici atat deoarece aburul are o densitate care nu era prezenta in fenomenul la care asistam. Dupa o vreme de acumulare a ‘cetii’ in jumatate de poiana, deasupra centrului s-a format ca o sfera uriasa din acea materie, dupa care totul s-a revarsat si in partea poienii care era clara. Nu mai puteam vedea nimic in jur, iar zgomotele se intensificau. Un ins, totusi, a spus ca vede zidurile unei cetati deasupra cetei. Intrase intr-o stare dubioasa pentru circumstantele date. Inca nu ne e clar de ce a vazut ce a vazut. Atunci am decis ca putem inchide cortul si sa incercam sa dormim. Era deja tarziu. Am inchis cortul, ne-am inchis ochii, pe cand am inceput sa auzim un marait foarte ragusit. Eu am crezut ca e din cort, banuind ca cineva are chef de glume. Ceilalti mi-au spus ca vine de afara. Nefiind sigura, am deschis cortul si am iesit. Zgomotul venea mult mai intens din lateralul cortului, intr-adevar, de afara. Privind cu lanterna, n-am gasit nimic. Am adormit cu totii, sperand ca nu am deranjat spiritul padurii cu nimic asa de tare incat sa se intample fenomene cu o finalitate mai putin fericita.
A doua zi, totul era ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Am cautat o ora in jurul poienii dupa urme in noroi, dar nu am gasit nimic ce sa sugereze trecerea unor animale sau oameni.
Toate aceste evenimente m-au convins ca padurea Baciu are un spirit al ei, un spirit care trebuie respectat si care nu trebuie provocat sau invadat abuziv. Este un loc imprevizibil, care poate sa uimeasca, dar poate sa si sperie. Este o provocare din care insul poate invata, dar este una care nu trebuie luata lesne. Multi care au fost acolo, povestesc de o chemare neomeneasca ce inca ii atrage catre padurea Baciu

“Templul Ursitelor” de la Sinca Veche

2009-01-26T17:51:00.002-08:00

“Templul Ursitelor”: se afla sub Dealul Plesu, din apropierea satului Sinca Veche din judetul Brasov. De cum ajungi aici, oboseala piere ca prin farmec sau, din contra, te apuca un somn caruia cu greu ii rezisti. Se zice ca cine doarme macar si cateva minute in templu sau in apropierea lui capata forte noi si devine mai puternic. Grota, scobita in poalele dealului, impresioneaza ochiul prin forma ei stranie. Locul este impodobit cu icoane, flori de munte si candele care nu apuca sa se stinga niciodata. Turnul interior, pe unde intra lumina zilei, este inalt de 10 metri si seamana cu o turla fara acoperis. Localnicii spun ca pe acolo coboara… energiile si ca dedesubt, in pamant, ar exista un tunel de comunicare pana la Cetatea Rasnovului. Batranii satului mai spun ca pana si iarba din jurul ,Templului Ursitelor” face minuni. Vacile care pasc aici dau lapte mai mult si mai gustos decat celalalte. Daca vreun localnic sufera de vreo boala, da fuga pana la templu, unde aprinde o lumanare, bea apa din izvorul situat in apropiere si se odihneste cateva clipe. Orice durere dispare. “,Aici se intampla adevarate miracole!, crede brasoveanca Sofica Barbu. Eu am mari probleme de sanatate si de fiecare data cand vin aici ma incarc cu energii pozitive. E bine sa nu intri in templu cu telefonul mobil sau cu orice alt aparat, daca vrei sa te ajute energiile. Cel mai puternic loc e sub cupola, acolo este efectul de piramida”. Atrasi de aceste legende, la ,Templul Ursitelor” poposesc oameni din tara, dar si americani, nemti, japonezi sau italieni. In special la sfarsitul saptamanii aici vine lume stresata din Capitala. Ionel Titu este un prosper om de afaceri din Bucuresti si impreuna cu familia se duce sa-si ,incarce bateriile” la templul de la Sinca Veche. ,E deja o moda la noi in firma. Venim pe rand, stam cateva ore, respiram aerul curat, ne relaxam. Nu va puteti imagina ce bine ne simtim”. In vechime, grota Ursitelor a fost transformata in loc de refugiu si rugaciune pentru calugarii ardeleni haituiti de Maria Tereza si obligati sa treaca la catolicism. Tot aici, tinerii din zona arunca din varful dealului o roata, careia ii dau foc, avand credinta ca astfel isi vor afla ursita si se vor casatori pana la sfarsitul anului. Traditia se respecta de Sf. Gheorghe, la Lasata Secului, inainte de Pasti si Schimbarea la Fata.
————–
La Sinca Veche se vine pentru legendele si misterul lacasului de cult sapat in piatra. Acestui lacas i s-a dus vestea de “Templul Ursitelor”, “Manastirea Sapata in Piatra” sau “Templul de la Sinca Veche”, loc de reculegere, de implinire a dorintelor bune, dar si de oaresce fenomene paranormale.
Localitatea in sine se afla in centrul tarii, la 50 de km de Brasov, 25 km de Fagaras, 30 km nord de Zarnesti, intre Cocoasa Persanilor la nord, podul peste paraul Bungetu la vest, iar limita estica e data de dealul Persanilor.
Sinca Veche apare in acte incepand cu sec.al XII-lea. si este cunoscuta, pe langa numeroasele vestigii arheologice inca nevalorificate, gratie istoricului si filologului roman Gheorghe Sincai, a carui famile isi are radacinile aici.
Dat fiind faptul ca Sinca a fost o localitate la granita intre Romania si Imperiul Habsburgic, aceasta a avut o istorie mai napastuita, influentata de comunitatile care s-au perindat in timp pe aici. Manastirea rupestra nu a putut fi datata cu precizie, versiunea mai des intalnita accepta ca an al aparitiei 1742, moment cand bisericile ortodoxe sunt interzise. Sunt pareri care spun ca manastirea exista de cateva mii de ani, avand origini dacice sau chiar mai inaintate.
Templul Ursitelor are cateva inscriptii ca Steaua lui David, cu semnul Yin-Yang incoporat. Preotul de la Sinca Veche spune ca aceste insemne nu am mai mult de cateva decenii, dar ca atunci cand a intrat in slujba aici (acum mai bine de 30 de ani) aceste simboluri existau deja.

Biserica este perfect izolata si ascunsa pentru cei din exterior, legatura cu lumea de afara realizandu-se doar printr-un horn conic de vreo 10 m lungime, prin care patrunde lumina si care favorizeaza concentrarea. Majoritatea vizitatorilor raman cu fascinatia cerului de azur sau al celui instelat, al luminii difuze care te afunda in meditatii.
In 1789 pastorul reformat din Fagaras scria despre manastire: “Manastirea este taiata in intregime in piatra de cariera si deci nu are acoperis. Este sapata cu pricepere, cu o munca uriasa, demna de mirare. Ferestrele sunt taiate lateral, atat de inguste incat calugarii cand slujesc se plimba cu cartile dupa razele soarelui”.
Controversele asupra lacasului sunt legate nu numai de imposibilitatea datarii si a stabilirii originilor sale, a autorilor insemnelor de pe pereti, ci si de arhitectura. Biserica are doua altare, ceea ce ii face pe multi sa sustina ca nu are o origine crestina. Altii sunt de parere ca in timp peretii s-au surpat si au fost unite cele doua biserici, care au existat atunci cand comunitatea de monahi si-a marit numarul. Fenomenele paranormale ce au loc, viziunile si visele premonitorii sunt dublate de aparitia pe pelicula fotografica a unor sfere albe, invizibile in momentul fotografierii.
Manastirea Sapata in Stanca are astazi un aspect mai trist si asta datorita “stradaniei” vizitatorilor de a scrijeli peretii si de a lasa urma trecerii lor pe acolo prin mult gunoi. Tot vizitatorii s-au ocupat si de modificarea configuratiei, largind deschiderile si ferestrele. Pacea de odinioara este deseori omorata de muzica celor veniti la gratar la manastire.

Piramidele de la Şona…

2009-01-26T17:51:00.001-08:00

La Sona am ajuns pe 15 august 2002, intre o vizita de cateva ore la pestera lui Zamolxis de la Polovragi si una mult mai scurta la Templul de la Sinca Veche. Norocul nostru ca eram “motorizati” altfel chiar nu stiu cum am fi gasit localitatea aceasta. Materialele scoase de pe situl d-lui Savescu nu ne-au prea ajutat, nu aveau deloc indicatii clare asupra drumului pana acolo, asa ca am incercat sa nu ne abatem de la soseaua principala, sau drum national ce-o fi. Cum veneam dinspre Rm. Valcea spre Sibiu, dupa ce am iesit din superbul defileu al Oltului am ajuns la Talmaciu si in loc sa continuam drumul in sus am facut dreapta spre Avrig, unde am si oprit sa intrebam pe cineva despre Sona (citisem ca e undeva in zona aceea). Evident nimeni nu auzise de satul asta. Ba chiar, putin mai departe, la Ucea, un politist evident deranjat de intrebare ne-a asigurat ca nu exista asa ceva. Norocul nostru ca spre Sambata era o masina trasa pe dreapta de un –evident – echipaj de politie, si cand ne-am interesat la organele legii (care evident nu auzisera de asa ceva) omul de la volanul masinii oprite ne-a spus ca Sona e chiar langa Fagaras, si chiar ne-a explicat destul de exact locatia. Bun, am devenit mai increzatori, mai ales ca in Fagaras am ajuns destul de usor la Casa de Cultura indicata de ajutorul nostru (nu inteleg de ce nu ne indicase Cetatea care era mult mai vizibila si era chiar vis-à-vis ) si acolo chiar daca nu am gasit indicatorul in stanga spre Sona i-am urmat sfatul si am mers la stanga prin fata cetatii, unde un alt cetatean ne-a asigurat ca la Sona “se ajunge prin tiganie”, adica exact pe drumul pe care ne si aflam, si ca de acolo mergem prin niste dealuri. Nu cred ca are rost sa mai spun ca o particica de satra ne-a indicat un drum total aiurea, pe creasta dealului, unde cand am ajuns s-a mirat foarte un baiat ce pastea vacile: “ati urcat cu masina pana aici??” Saraca masina…numai ea stie prin ce a trecut. Nu ne plangem pentru ca a meritat, de acolo de sus se vedea excelent “pista de aterizare” despre care citisem la dr. Savescu.

Cand sa coboram dealul ne-au luat in primire alti “conationali” bruneti, care se distrau foarte ca ne vad cu masina atat de sus, dar macar ne-au aratat drumul corect. De fapt din tiganie trebuia ca la o cruce aflata pe stanga drumului sa o luam spre dreapta, nu in sus. Cine a zis locului acela “tiganie” a stiut ce zice! Deja faceam glume intre noi cam ce s-ar intampla daca am face pana in mijlocul lor…nu recomandam trecerea pe acolo per pedes! Sau treceti pe riscul vostru, sa nu zica nimeni ca nu i s-a spus…
Acum vorba aia, cine s-a fript sufla si-n iaurt, opream langa fiecare trecator sa intrebam daca e bun drumul. Chiar unul dintre ei era extrem de dezamagit ca are treaba si nu poate sa mearga sa ne arate chiar el “guruietii” de pamant, probabil nu prea era obisnuit cu vizitele in zona aia, oricum ne-a indicat unde le gasim pe cele cunoscute de toata lumea, dar si inca vreo 2 aflate in alta parte…L-am intrebat si ne-a confirmat legenda cu noroiul cazut de pe opincile unor uriasi din care sunt formate piramidele (ei nu le numesc piramide, ci movile sau guruieti, deci aveti grija cum intrebati).
Sona e un satuc izolat in nordul Fagarasului, e o imagine cam dezolanta, sunt putini locuitori si majoritatea caselor parasite. Nu cautati pe acolo magazine sau asa ceva, noi cel putin n-am vazut, poate ca era sarbatoare si din cauza asta? Ca sa ajungeti la piramide va trebui sa il strabateti pana la capat, unde exista o bifurcatie a drumului in dreptul unui gard din pietre de rau, de unde mergeti in partea stanga. Drumul se strica destul de rau (alta incercare pt masina), incepe sa urce pe deal, acolo la un moment dat e o cruce mare de lemn de langa care va trebui sa faceti dreapta pe creasta dealului, e drum de care pe acolo. Cam dupa 100 de metri se vad si piramidele deci va fi mult mai usor sa va orientati.

Deci cand am ajuns pe dealul de langa ele (curios deal, ca un zid de aparare ni s-a parut noua), de unde se pot vedea cel mai bine, am fost definitiv convinsi ca asa ceva nu poate fi creat de Mama Natura! Movilele nu-s chiar 9 cum se zice, noi am numarat 7 dintre care 2 sunt unite intre ele… Cred ca au cam 15-20 de metri inaltime (nu bag mana in foc pt asta) si cum mi s-au parut f usor de escaladat m-am avatat cu incredere pe cea mai inalta. Norocul meu cu iarba care creste pe ele! Nu se urca deloc usor chestiile astea, inclinatia e destul de mare. Eu, mai neobisnuita cu urcatul, am ajuns sus obosita rau. Dar a meritat, senzatia e unica. Din pacate ceea ce privit de acolo in lumina amiezii ni s-a parut a fi o piatra orizontala pe varful piramidei din fata, de care ne bucuram foarte ca am descoperit-o, s-a dovedit a fi cand am urcat si acolo o gaura de lopata facuta recent (pamantul nu se uscase inca…) in forma patrata, adanca de cam jumatate de metru. Ceva oprise pe exploratorii dinaintea noastra de la continuarea muncii “arheologice” pentru ca macar daca se apucasera ne asteptam sa gasim o gaura mult mai adanca. Dupa ce i-am injurat copios pe cei care inteleg sa faca arheologie cu lopata in tara noastra am mai facut cateva poze in zona si am plecat spre Sinca Veche pentru ca era deja seara bine si voiam sa ajungem acolo pe lumina. Ca n-a fost sa fie asa e alta poveste.
Daca aveti drum prin Fagaras si va puteti rapi cateva ore pentru a vedea ceva mai mult decat interesant mergeti la Sona. Veti avea ce povesti prietenilor! Si nu uitati ca daca fiecare dintre noi ar lua macar 100 de grame de pamant de acolo de unde, dupa cum ne-au spus localnicii, nici cea mai mare ploaie nu a miscat nimic, peste cativa ani vom povesti despre piramide la timpul trecut. Drum bun!

Sarmizegetusa Regia - trecut maret si prezent trist.

2009-01-26T17:50:00.002-08:00

Hotii de comori de la Sarmizegetusa Regia fura tezaure cu ajutorul unor harti realizate chiar de statul roman. In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacice de la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidenta faptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic, un ansamblu militaro - civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de 200 de km patrati. Acest oras ingropat este predacic si, se pare, foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane pe care le-au strans intr-un dosar. Cu ajutorul acestor date cetatile de la Gradistea au putut fi incluse pe listele UNESCO in 1998. O copie a planurilor a ajuns si la cautatorii clandestini de comori, cu relatii puternice in zona clasei politice. Hotii stiu acum cu exactitate unde sa caute. In acest moment ei duc o lupta incrancenata pentru scoaterea cetatilor dacice de pe listele patrimoniului mondial, pentru a putea fura in liniste. Scandalul bratarilor dacice in care sunt implicate nume de demnitari nu este intamplator. “Cineva incearca sa vanda Sarmisegetuza. Asta e singura explicatie pentru ceea ce se intampla”, este de parere Alexandru Mironov.
UNESCO nu elimina ce a acceptat
Vestigiile dacice din Muntii Orastiei ar putea fi scoase de pe lista UNESCO, din cauza proastei administrari. Stirea a aparut in cursul lunii februarie a acestui an, dar nu e prima amenintare de acest fel. In anul 2003, fostul secretar de stat Ioan Opris anunta acelasi lucru: cetatile dacice ar putea fi scoase din patrimoniul mondial de valori. Interesant este ca Alexandru Mironov, secretar general al Comisiei Nationale a Romaniei pentru UNESCO, spune ca acest lucru nu se poate intampla: “Odata intrat pe listele UNESCO, un obiectiv nu mai poate fi scos de acolo. Ce inseamna nebunia asta?”. Explicatia acestei nebunii poate fi extrem de simpla. Cineva din Romania are un interes deosebit pentru radierea cetatilor dacice din circuitul mondial de valori.
In mod ciudat, posibilitatea ca vestigiile din Muntii Orastiei sa fi scoase de pe lista UNESCO, coincide cu deja celebrul scandal al bratarilor dacice. Dupa cum se stie, ele au fost gasite in siturile de la Gradistea de catre hotii de comori si scoase apoi clandestin din Romania. Au ajuns in Statele Unite, unde un colectionar american de buna credinta a anuntat oficialitatile ca aceste artefacte se comercializeaza pe piata neagra. Ulterior statul roman le-a recuperat si a demarat o ancheta. In mod uluitor, numele Adrian Nastase si Dan Iosif au fost asociate cu disparitia bratarilor. Cei doi au fost banuiti ca ar fi intermediat traficarea in tara a doua tezaure sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia. In total 15 bratari dacice de aur.
Orasul subteran
Despre ce este vorba? Intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradistea s-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro - civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de km patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.
Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea. Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori etc.
Planurile au ajuns pe mana hotilor
Dosarul cu planurile siturilor arhaice nedecopertate a fost multiplicat in patru exemplare ce au fost trimise la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si UNESCO.
Alexandru Mironov a inclus cetatile pe listele UNESCO. Urma sa se initieze o ampla campanie de sapaturi arheologice si realizare a unui centru turistic exceptional. Programul a fost insa stopat, iar copii ale dosarului cu hartile siturilor au ajuns la hotii de comori. Altfel cum reusesc acestia sa caute, pe un teritoriu atat de mare si sa mearga la punct ochit, punct lovit?
Singurul impediment este acum UNESCO, care e cu ochii pe siturile de la Gradistea. De aceea se tot lanseaza ideea, de origine romaneasca, cum ca cetatile vor fi radiate din patrimoniul mondial. “Nu se scoate nici un obiect UNESCO de pe liste. Asta e o prostie. Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmizegetusa. Asta e singura explicatie”, este de parere Alexandru Mironov. Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, comorilor de la Sarmizegetusa?
Mega-asezarea regilor
Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei intre raurile Sebes si Strei.
“La inceput ne-am pus intrebarea cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul din cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomerati urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu eu numesc modul fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortifical la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmizegetusa Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud - estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat fortificatiile de sus in jos”, ne-a spus Vasile Dragomir.
Zona Gradistei scanata de satelitii Rusiei
Prima faza a cercetarilor a demarat in 1993.
Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi, pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, MLPAT si Ministerul Culturii au format o comisie pentru aflarea adevarului. Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi.
Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul, generalul de divizie in retragere Vasile Dragomir, cauta zonele de relief transformate pentru utilitati militare. Al doilea, instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata. Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori.
Tunelele de la Vartoape
Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru km patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mult mai mare decat cele de la Sarmizegetusa. Conform studiului intocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmizegetusa Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci.
Conducte subterane de apa
Arheologii din zona sunt mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai laconici pana la inceperea sapaturilor arhelogice propriu-zise. “Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, e impanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri de dimensiuni modeste. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice”, sustine arheologul Ioan Glodariu, muzeograf la muzeul din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat si atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterana aveau, din loc in loc, chiar decantoare.
Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca acesta asezare, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate acum de hoti au fost ingropate inainte de perioada de clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?

Cercuri misterioase in Romania.

2009-01-26T17:50:00.001-08:00

* În anul 2006, in satul Fîntîna de lîngă Hoghiz au apărut şase cercuri perfecte în lanul de la marginea satului
* În noaptea semnelor din grîu, oamenii au văzut lumini ciudate pe cer, iar cîinii din sat au urlat mai rău ca la cutremur

Şase cercuri perfecte, apărute peste noapte în lanul de grîu de la marginea satului Fîntîna, au lăsat cu gura căscată toată suflarea din aşezarea braşoveană. În aceeaşi noapte, oamenii au auzit cîinii urlînd mai ceva ca la cutremur, iar cîţiva localnici susţin că au văzut deasupra ogorului lumini mari şi ciudate, ca nişte flăcări. Pînă să dea năvala curioşii să vadă minunea, în afara cercurilor în lan nu era nici o urmă. Desenul era format dintr-un cerc plin, cu spicele culcate, încadrat de alt cerc, ca un brîu. Cercurile concentrice erau înconjurate de alte patru cercuri mai mici, dispuse simetric. Întîmplarea desprinsă parcă din Dosarele X a înflăcărat imaginaţia localnicilor. Unii se tem să descifreze semnele, iar alţii se prăpădesc de rîs încercînd să găsească o explicaţie pentru aterizarea unui OZN taman la Fîntîna. Primele cercuri misterioase din cîmpurile de grîu au apărut în Anglia, în 1980, dar nimeni n-a putut elucida enigma. De atunci s-au înmulţit însă şi farsorii. Exact pe 9 iulie s-au împlinit 30 de ani de cînd primii artişti specializaţi în culcatul spicelor şi-au început farsele.
Noaptea de vineri spre sîmbătă. Muncitorii dorm frînţi de oboseală pe saltele, în camera încă nefinisată. La ora 3 şi jumătate, alertat de lătratul cîinelui, unul din ei se trezeşte. Toţi cîinii satului latră ca apucaţi. Îl trezeşte pe colegul de lîngă el. „Ce-o fi, mă? Cutremur? Parcă au înnebunit cîinii“. După o vreme, obosiţi, se culcă la loc. În zori, îi trezeşte Florin să le dea o veste năucitoare: la vreo sută de metri de ei, în lanul de grîu, au apărut nişte cercuri suspecte. Se duc cu toţii să vadă minunea. În cîteva minute, tot satul e acolo. „Nu călcaţi spicele, poate or să vină savanţi să cerceteze!“, strigă cineva. Dar, curioşi, sătenii au intrat în lan să vadă cu ochii lor. Şi-au croit cărări pînă la locul unde s-a întîmplat ceva ce nu s-a mai pomenit pe la Fîntîna: cercuri în lanul de grîu. O întîmplare demnă de Dosarele X.
Cîinii latră, cercurile apar
„Oricum cîinii latră în sat. Dar la 3 şi ceva dimineaţa era o hărmălaie generală. Schelălăiau de parcă dăduseră în damblageală. Aşa că m-am trezit. Asta e tot ce-am păţit“. Aşa începe şi tot aşa se sfîrşeşte povestea lui George Halmaghi, un tînăr de 24 de ani, muncitor în construcţii. Lucrează pentru o firmă din judeţul Olt venită la Fîntîna, lîngă Hoghiz, să ridice o pensiune agroturistică cu „grajduri europene dotate cum n-au unii nici în vile aşa ceva“. George s-a culcat la loc. „Dimineaţa, pe la 7, am venit la muncă. Atunci, am văzut în dreapta, şmecheria. Adică şase cercuri dubioase. I-am dat roată de două ori. Nicio intrare. Asta m-a intrigat“, mărturiseşte Florin Costea, pătruns încă de misterul celor întîmplate. Şi-a chemat colegii şi le-a arătat cercurile din mijlocul ogorului, perfecte, decupate în cîmp, la circa 10 metri de şosea. Şi niciun drum către ele.
„Nu e mînă de om“
La ora 8,20, omul de afaceri Gheorghe Boţoman a venit la faţa locului să vadă ce urme au lăsat intruşii pe proprietatea lui. S-a mirat şi el şi, dîndu-şi seama că e ceva neobişnuit, s-a urcat pe un tractor, ca să aibă perspectivă, şi a făcut fotografii. Singurele dovezi care au imortalizat imensul graffiti agricol înainte să intre sătenii în lan. Desenul era format dintr-un cerc plin, cu spicele culcate, încadrat de alt cerc, ca un brîu. Cercurile concentrice erau înconjurate de alte patru cercuri mai mici, dispuse simetric. „Grîul e călcat invers, spicele sînt suprapuse bine, ca şi cum ar fi mers cineva cu spatele. Nu ştiu cum să spun, aia e treabă complicată, greu de explicat şi imposibil de făcut de mînă de om“, spune Florin care se consideră priceput în construcţii.
Veteran X File
„O întîlnire de gradul I, aşa se spune la Discovery“, asta crede un muncitor că s-a întîmplat la Fîntîna. „Taci, mă, pe tine te pasionează Dosarele X“, glumeşte un coleg. „Numai Dana Scully“, îi răspunde bărbatul. Apoi redevine serios. „Acum 8 ani, la Bogata, nu departe de aici, a fost ceva cam tot aşa ca aici. Stejarul din mijloc arsese de sus pînă jos. Era tot chelit de frunze“, îşi aminteşte Florin, veteran de acum al întîlnirilor de gradul I. „În sat sînt numai babe şi moşi, cine să se scoale la 3 dimineaţa ca să facă cercuri pe cîmp?“, se întreabă un muncitor. „E clar că nu a fost ceva de pe Pămînt“. „N-avea cum, doar de deasupra să fi venit. Cele 4 cercuri mai mici sînt ca 4 picioare“, spune şi Boţoman. „Erau extratereştri, ce mai!“, pune punctul pe I un muncitor mai curajos.
„Dacă ştiam că vin…“
„Dar de ce nu coboară în cartofi? Că e cîmpul de cartofi mai încolo. Numai grîul le place“, comentează gînditor un muncitor. „Ar fi frumos să ne caute pe noi, românii, dar nu cred. Cine ştie? Or fi rămas extratereştrii fără gazolină“. Bărbaţii se prăpădesc de rîs încercînd să găsească o explicaţie pentru aterizarea OZN-ului la Fîntîna. „Păi, la 20 km de aici e centrul României. Acolo are şi prinţul Charles moşie. Poate de-aia au coborît aici“, lansează alt muncitor o ipoteză combinată între proprietatea regală şi geometria ţării noastre. „Dacă ştiam că vin ăştia, îi pozam cu telefoanele mobile, dar ne-au luat ca din oală. Păcat că nu ne-am dat seama ce se întîmplă. Ne-am fi dus la ei. Ne pare rău că nu i-am văzut“, mărturiseşte Florin foarte serios. „Eu nu ştiu ce să cred. E un mister“, conchide stăpînul lanurilor cu urme extraterestre care este de profesie agronom.
Cercetătorii n-au venit
Oamenii spun că cineva s-a uitat la ora trei şi ceva pe geamul de la baie şi a văzut „o flacără mare“ deasupra Fîntînii. Coroborate, întîmplările care s-au petrecut în noaptea de 7 spre 8 iulie în satul de lîngă Hoghiz nu au încă o explicaţie oficială. Cu ocazia altor întîmplări de acest gen, echipe de cercetători s-au dus la faţa locului. Au luat probe de sol şi de vegetaţie, au fotografiat în fel şi chip, au făcut măsurători. Dar la Fîntîna n-a venit nimeni. „Am auzit şi noi de evenimentele de la Hoghiz, dar, din păcate, nu avem aparatură de teren. Dacă a avut loc o contaminare, probele trebuie prelevate imediat. Din numai 2 grame de vegetaţie, supuse calcinării, după 5 zile, se poate da un răspuns cert cu privire la nivelul de radiaţii. Acum e cam tîrziu, au trecut 4 zile“, explică Mihaela Apan, fizician la Staţia de Radioactivitate din cadrul Agenţiei Judeţene de Protecţie a Mediului, cu părere de rău că n-a avut ocazia să studieze un fenomen atît de controversat.
De veghe în lanul de grîu
Originea cercurilor misterioase din cîmpurile de grîu n-a fost nici pînă astăzi elucidată. Totul a început în august 1980, cînd au apărut primele mostre de uriaşe sculpturi în grînele din Anglia. A urmat o adevărată isterie turistică. Oamenii stăteau la pîndă în speranţa că ET se vor întoarce. În 1989, s-a declanşat operaţiunea „Cioara albă“. N-a apărut nicio navă. După zile întregi de aşteptare, curioşii au plecat. Imediat au apărut cercuri noi. Totul părea o glumă, fie ea şi cosmică. BBC şi Nippon TV au montat o nouă campanie de surprindere a omuleţilor verzi: operaţiunea „Pasărea neagră“. Au stat la pîndă zeci de cercetători, înarmaţi cu cele mai sofisticate camere de luat vederi în infrarosu. Se ofereau 10.000 de dolari pentru primul care îi vede pe autorii cercurilor. Niciun rezultat. Doar proprietarii lanurilor au avut de cîştigat, luînd taxă pe văzut de aproape.
Ipoteze, ipoteze
Sînt semne coerente şi logice? Simboluri ce transmit un mesaj? Urmele unor experimente militare secrete? „Opere de artă“ sau jocuri infantile? Cu toate că s-au găsit nişte răspunsuri, niciunul nu este pe deplin satisfăcător. Radiestezişti şi ozenologi, arheologi şi militari, experţi în energia telurică, în vîrtejuri, plasmă, energii cosmice, spiritism şi alte ştiinţe mai mult sau mai puţin serioase şi-au făcut de lucru prin lanuri încercînd să dezlege misterul. Aşa au început să curgă ipoteze care mai de care mai excentrice. Prima bănuială s-a îndreptat asdupra semenilor noştri puşi pe şotii. Şi versiunea unei noi arme secrete a cîştigat adepţi. Cei mai captivaţi de fenomen au fost ufologii care au spus că perfecţiunea şi complexitatea incredibilă aparţin ET. Parapsihologii şi mediumii sînt convinşi că cercurile sînt răspunsul planetei care îşi manifestă durerea prin forme grafice. Oamenii de ştiinţă mai conservatori au pus totul pe seama aricilor care, în perioada de rut, ar face nişte mişcări specifice cu veleităţi artistice. Alţii cred că elicopterele au lăsat asemenea urme.
Doar 10% sînt autentice
„Crop circle“ este deja o sintagmă consacrată pentru pasionaţii de enigma cercurilor din lanuri. Pînă acum, cercurile au apărut în culturi de grîu, porumb, orz, morcovi, rapiţă, iarbă, buruieni şi secară. S-au raportat cercuri şi în gheaţă şi pe fundul oceanului. De obicei, sînt plasate în mijlocul lanurilor, iar în preajma lor nu există nicio cărare pe unde să fi ajuns oamenii, cu utilajele lor. Rămîne ipoteza intervenţiei din cer. Cînd omul încearcă să culce la pămînt spicele, acestea se rup într-un anumit mod.
Dar cele din cercuri, au fost îndoite la o distanţă de sol riguros respectată şi au fost orientate pe direcţii precise, ansamblul dînd impresia unei ţesături. Colin Andrews (foto), autorul best-seller-ului „Circular Evidence“, prima carte care tratează fenomenul cercurilor din recolte, spune că peste 90% dintre acestea sînt făcute de mîna omului. „Celelalte 10% nu au la bază nici mîna, nici imaginaţia umană şi asta este un lucru care nu trebuie uitat“, spune Andrews.
Aniversare mondială la Hoghiz
De la primele apariţii şi pînă astăzi, desenele de pe ogoare, deşi neelucidate, au ajuns ceva obişnuit. După descoperirea autorilor farselor, entuziasmul ufologilor s-a mai domolit. În schimb, a luat o mare amploare fenomenul amatorismului. În Marea Britanie s-au înregistrat deja primele concursuri de făcut cercuri în lanuri. Pe site-ul http://www.circlemakers.org, locul în care se întîlnesc specialişti în culcat spice după tipare artistice, a apărut pe data de 9 iulie 2006 o referinţă aniversară: s-au împlinit 30 de ani de cînd Doug şi Dave, primii artişti ai lanurilor de cereale, şi-au început farsele. Coincidenţă sau nu, fenomenul de la Hoghiz a apărut chiar în ziua aniversară. Să-şi fi celebrat fanii făuritorilor de cercuri din lume 30 de ani de farse tocmai în sătucul de lîngă Braşov?
Un mister vechi de 300 de ani
• Deşi e un fenomen care a explodat în secolul XX, primele cercuri au apărut în recoltele din 1678 din Hartfordshire. Robert Plot emitea în 1677 teoria că aceste cercuri sînt efectul vîrtejurilor de aer. El vorbea şi de formaţiuni pătrate sau hexagonale. Într-o broşură apărută un an mai tîrziu aceste stranii semne agrare erau atribuite diavolului. Se aprecia că „unui om i-ar lua ani de zile să aşeze fiecare spic cu atîta precizie, în timp ce diavolul are nevoie pentru asta doar de o noapte“. Anul 1990 a reprezentat un veritabil boom în domeniu. Peste o mie de cercuri au fost înregistrate în peste 30 de ţări, cele mai multe fiind însă în Anglia, ţara mamă a fenomenului. Frecvenţa cea mai mare a misterioselor cercuri, 190 în cîteva luni, a fost în 1999, înainte de trecerea în noul mileniu. Fenomenul a depăşit graniţele Europei. Pînă acum, desenele în lanuri au fost găsite în Africa, Canada, Australia, America Centrală şi de Sud, Rusia, Japonia. În sezonul 2005, în Marea Britanie, au fost înregistrate oficial în baza de date „Crop Circle Connector“ (care poate fi consultată şi pe Internet) 71 de formaţii în lanurile de cereale. Cele mai recente, sînt cercurile din Uruguaz, din 23 ianuarie 2006. Numărul total al înregistrărilor de cazuri similare a depăşit în prezent 10.000.
Vîrtejul ielelor
• Cercurile din lanuri şi-au găsit eplicaţia şi în credinţa populară. Acestea ar fi inele vrăjite de origine supranaturală, generate de spiritele naturii. În tradiţia românească se vorbeşte de hora ielelor, care sînt înfăţişate ca nişte fete frumoase care dănţuiesc în nopţile magice cu lună plină. Acolo unde au dansat ielele iarba este arsă şi rămîn semne asemănătoare unor cercuri. Alte tradiţii vorbesc despre oameni care au văzut ielele dansînd în jurul unui copac, care mai apoi s-a veştejit. Această teorie o susţine şi profesorul Ioan Sorin Apan. „Zona e inundată de tradiţii şi musteşte de zîne, vîntoase, frumoase, iele. Ipoteza etnologică este cea mai validă şi cea mai coerentă. Fenomenul de la Hoghiz a coincis în mod surprinzător cu sărbătoarea sînzienelor după calendarul pe stil vechi. În plus, chiar a fost lună plină“, spune profesorul, specialist în cultura şi tradiţia românilor.
Anomaliile spicelor
• Examinarea plantelor din interiorul cercurilor a mărit misterul. Biofizicianul american William Levengood a stabilit că modificările spicelor seamănă cu cele pe care le-ar produce un cuptor cu microunde. Tot el a observat că seminţele din plantele afectate au un comportament diferit faţă de celelalte, uneori germinînd mai încet, alteori chiar de cinci ori mai repede. O caracteristică specifică tulpinilor de grîu este faptul că nodurile lor sînt mai îngroşate şi îndoite. Aparatele performante au înregistrat în toate cazurile importante modificări ale cîmpurilor electromagnetice şi ale nivelului radioactivităţii. Cei care au intrat în cercuri au avut stări de ameţeală sau arsuri ale pielii.
Cercuri made in Romania
• Făuritorii de cercuri ne-au vizitat şi pe noi. În 1994, la Arad şi în noaptea de 14 spre 15 iulie 1997şi la Cetatea de Baltă, jud. Alba, apariţia cercurilor a fost dublată cu observarea de lumini inexplicabile în zonă. Unii martori susţin că au văzut chiar farfurii zburătoare cu tot cu fiinţele care le pilotau.
Campionii farselor
• Doug Bowers împreună cu un pictorul Dave Chorely sînt cei mai cunoscuţi farsori ai cercurilor. Ei au început să facă desene prin recolte la sfîrşitul anilor ’70, inspiraţi de cele reale din Australia, atribuite OZN-urilor. Abia după 14 ani şi-au dezvăluit identitatea. Bowers are acum 80 de ani şi nu-i vine să creadă că din hobby-ul său se pot face bani. „Tot ce ne propusesem noi era să facem lumea să creadă că au venit OZN-urile, cînd, de fapt, era vorba de nimic altceva decît de o blană şi două bucăţi de sfoară, şi zău, că a mers de minune. Noi făceam cercurile în recolte şi lumea se înghesuia să le vadă. Ne plăcea să ne amestecăm în mulţime şi să ascultăm ce spun aşa-zişii experţi în OZN-uri care tot trăncăneau despre extratereştrii. Ne uitam unul la altul şi ne bufnea rîsul“.
O afacere profitabilă
• „Dacă ar fi venit cineva la mine acum zece ani şi mi-ar fi spus că am să ajung în toate colţurile lumii numai pentru a face cercuri în lanurile de recolte pentru mari companii şi să mai scot şi bani din asta, i-aş fi spus că a luat-o razna“, spune John Lundberg ,unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri de cercuri în grîu. Părinţii săi, Rod Dickinson şi Will Russell, tot cu asta s-au ocupat. Lundberg declară că e foarte bine plătit, cam 100.000 de lire sterline pe lucrare. Are multe „comenzi“ de cercuri cu care firmele îşi fac reclamă.

MUNTELE SFÃNT Kogaionon, templul lui Zamolxe.

2009-01-26T17:48:00.002-08:00

Cum va fi aratat acel stralucit popor de acum doua milenii, despre care documentele vremii nu spun nimic, iar cele care spun s-au pierdut; in schimb, in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele sale?

Graiul nu poate reda maretia acestor vremuri si fapte. Ele adeveresc si vor adeveri peste veacuri vitalitatea si intelepciunea dacilor care, asemenea stejarului, dupa furtuna, s-au inaltat mai mandru spre soare. Se stie cu certitudine ca dacii erau oameni ai muntilor, priceputi in arta militara, dar si in alegerea strategica a locurilor cel mai bine protejate, exploatand la maximum avantajele naturale pe care le ofereau muntii. Herodot a descris poporul dac ca fiind “cei mai viteji si mai drepti” traci. Curajul soldatilor in lupta era dat de nepasarea in fata mortii, stiind ca vor ajunge in imparatia lui Zamolxe. Soldatii plecau in lupta strigand numele zeului si mureau zambind cu numele aceluiasi zeu pe buze. Se pare ca inainte de inceperea luptei, fiecare soldat gusta apa din Dunare, fluviu considerat sacru.

MARELE ZEU. In jurul anului 1.400 i.e.n., Zamolxe a calatorit prin lume, ajungand pana in Egipt, fiind chiar sclav al lui Pitagora, desi Herodot este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. Zamolxe a studiat astronomia, prevestirea, medicina. Intors pe meleagurile natale, el a ajuns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaionon. El s-a retras aici in singuratate, primind rar pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului, care se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de trei ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse seama de pierderea suferita l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa moarte si cu numele caruia soldatii plecau la lupta. Istoricii greci, in special Strabon, vorbesc despre Marele Zeu Zamolxe ca despre un invatat care a facut lungi peregrinari in Egipt si Elada antica, unde a avut acces la cele mai rafinate cunostinte ale epocii. Reintors in Dacia, a fost recunoscut drept profet, invatator, reformator religios, impartasind dacilor cunostinte astronomice, medicale, stiintifice sau doctrinar-religioase. Desi la daci nu se poate vorbi de o religie monoteista, Zamolxe a devenit, ulterior, principalul zeu al panteonului dac.

LOCUINTA. Mitologicul munte dacic
MUNTELE SFÃNT
Cum va fi aratat acel stralucit popor de acum doua milenii, despre care documentele vremii nu spun nimic, iar cele care spun s-au pierdut; in schimb, in cele ramase se fac aprecieri admirative despre faptele sale?

Graiul nu poate reda maretia acestor vremuri si fapte. Ele adeveresc si vor adeveri peste veacuri vitalitatea si intelepciunea dacilor care, asemenea stejarului, dupa furtuna, s-au inaltat mai mandru spre soare. Se stie cu certitudine ca dacii erau oameni ai muntilor, priceputi in arta militara, dar si in alegerea strategica a locurilor cel mai bine protejate, exploatand la maximum avantajele naturale pe care le ofereau muntii. Herodot a descris poporul dac ca fiind “cei mai viteji si mai drepti” traci. Curajul soldatilor in lupta era dat de nepasarea in fata mortii, stiind ca vor ajunge in imparatia lui Zamolxe. Soldatii plecau in lupta strigand numele zeului si mureau zambind cu numele aceluiasi zeu pe buze. Se pare ca inainte de inceperea luptei, fiecare soldat gusta apa din Dunare, fluviu considerat sacru.

MARELE ZEU. In jurul anului 1.400 i.e.n., Zamolxe a calatorit prin lume, ajungand pana in Egipt, fiind chiar sclav al lui Pitagora, desi Herodot este de parere ca Zamolxe a trait cu mult inainte de Pitagora. Zamolxe a studiat astronomia, prevestirea, medicina. Intors pe meleagurile natale, el a ajuns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaionon. El s-a retras aici in singuratate, primind rar pe rege si pe fruntasii daci. Pentru a da o lectie poporului, care se pare ca nu il mai asculta, el a disparut timp de trei ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse seama de pierderea suferita l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa moarte si cu numele caruia soldatii plecau la lupta. Istoricii greci, in special Strabon, vorbesc despre Marele Zeu Zamolxe ca despre un invatat care a facut lungi peregrinari in Egipt si Elada antica, unde a avut acces la cele mai rafinate cunostinte ale epocii. Reintors in Dacia, a fost recunoscut drept profet, invatator, reformator religios, impartasind dacilor cunostinte astronomice, medicale, stiintifice sau doctrinar-religioase. Desi la daci nu se poate vorbi de o religie monoteista, Zamolxe a devenit, ulterior, principalul zeu al panteonului dac.

LOCUINTA. Mitologicul munte dacic Kogaionon a fost sediul lui Zamolxe sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat, dar presupunerile au adus in discutie celebre varfuri muntoase ca Gugu, Ceahlaul, Dealul Gradistii, Omul. Anumite asemanari semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteza, semnificatia numelui il impune pe Omul, de asemenea, Sfinxul pare sa aiba o semnificatie deosebita. Dar toate sunt ipoteze romantice. Muntele Sfant al dacilor a starnit multe controverse si va mai starni mult timp de acum incolo. Sfinxul din Bucegi, Muntele Godeanu sau chiar Sarmizegetusa sunt locatii unde se presupune ca ar fi fost acest munte ce adapostea pestera unde se retragea Marele Preot al getilor, care se numea Kogaionon si despre care Strabon scria: “Tot asa, si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numeau getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele raului care curgea alaturi”. La fel si rolul pe care acest munte sfant l-a avut in spiritualitatea dacica, deoarece disputele in privinta lui continua si acum.

MUNTE SACRU. Strabon, precum si alti autori antici mentioneaza Muntele Kogaion-(on) ca fiind Muntele Sacru al Dacilor unde Marele Preot Dac isi avea resedinta. Casta preotilor era foarte respectata in randul dacilor, avand o mare influenta nu numai in viata spirituala si sociala, dar chiar si in viata lor politica. Cercetatorii moderni s-au intrebat pe buna dreptate unde ar fi putut fi acest Munte Kogaionon. In acest sens s-au emis mai multe ipoteze, fiecare cercetator aducand o serie de argumente in sprijinul unei ipoteze sau a alteia, unele fiind deja bine cunoscute. Dacii isi numeau uneori preotii “calatori prin nori”, ceea ce ofera o explicatie pentru localizarea acestui munte un varf foarte inalt. Pestera mitica a lui Zamolxe ar fi putut sa aiba intortocheate galerii, ceea ce ar explica disparitia lui. Intre altele s-a emis chiar ipoteza existentei mai multor centre spiritual-religioase situate in zone muntoase purtand numele de Kogaionon. Localizarea Muntelui Kogaionon ramane in atentia arheologilor si istoricilor.

LOCALIZARE. Personajul Zamolxe era considerat un reformator, pentru ca el prin invataturile pe care le propovaduia a adus acest cult mai aproape de puterea de intelegere a poporului. El a poruncit sa i se construiasca o locuinta subpamanteana, de uz personal, in care avea sa traiasca timp de trei ani, facand prorociri bazate pe semne ceresti si primind numele de zeu, dupa care s-a retras, “petrecandu-si viata intr-o pestera…”. Un munte devenit o zona sacra. Muntele Sfant trebuia sa fie neaparat “un munte ascuns”. In legatura cu localizarea Kogaiononului (Cogaenum, Kogaion, Gogaionul), trebuie amintit ca majoritatea istoricilor, urmand pe Constantin si Daicoviciu, sustine ideea ca Muntele “Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului (Dealul Gradistei), din Muntii Orastie, cu complexul sau de sanctuare. Istorici ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite ca Cogheonul ar fi actualul Munte Gugu, bazat, in principal, pe existenta unei pesteri situate aproape de varf, adusa in atentie de naturalistul Alexandru Borza in anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atat pentru munte, cat si pentru apa care curge in preajma lui. Zamolxe a cautat un loc, de unde, in ciuda conditiilor neprielnice, sa poata observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gasit, era “o locuinta subpamanteana”, in fapt o crevasa naturala in apropierea varfului muntelui. Dupa ce lucrarea a fost terminata, Zamolxe “dispare din mijlocul tracilor, coborand in locuinta lui de sub pamant. A trait acolo trei ani. In al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxe facu vrednice de crezare invataturile lui…”. (Herodot. IV. 95).

DEZLEGAREA UNEI ENIGME

Herodot spunea despre daci ca stiau a se face nemuritorii, dar si ca se aflau sub semnul lupului
Discutia cu profesorul Alexandru Vulpe, director al Institutului de Arheologie “Vasile Parvan”, membru corespondent al Academiei Romane, ne-a descalcit itele acestui mister al Muntelui Sacru al dacilor numit Kogaionon.
“In cartea a 7-a a Geografiei sale, istoricul si geograful Strabon vorbeste despre teritoriile astazi ocupate de romani si despre religia getilor. Textul exact al lui Strabon este: ĂÂ«Muntele unde se afla acea pestera a fost socotit sfant, si s-a numit asa Muntele Sfant, i se zicea Kogaionon si la fel a fost numit si numele raului care curgea pe langa el.ĂÂ» Putem noi identifica arheologic locul unde a fost muntele? Evident, prima ipoteza, care de altfel a fost facuta imediat de catre Teodor Daicoviciu, pe vremuri, si reluata si de altii, de catre profesorul meu, Pippidi, la care am aderat si eu fara nici o retinere, a fost ca toate sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, din Muntii Orastie, din Muntii Sebesului, sunt de fapt acest Kogaionon. Totusi, o fi fost chiar numele asa?
DESCOPERIRE. Desi ne intemeiem in mare masura istoria pe ipoteze, uneori mai vin unele descoperiri care le confirma, si in cazul de fata un filolog, angajat al institutului nostru, Stefan Olteanu, a facut o descoperire interesanta pe doua inscriptii de epoca romana. Una dintre ele se afla chiar in curtea institutului nostru si este bilingva, in limba latina, si traducerea in limba greaca. Un anumit Tiberius Claudius Mucasius, care dupa nume, Mucasus, este trac sau get, dedica un sacrum, ceea ce inseamna un mic altar, ceva consacrat, unui erou. Ne-am putea gandi la Eroul Trac, lucru cunoscut. Din fericire, avem traducerea greaca dedesubt si acolo se spune asa: “Eroului Tiberius Claudius Mucasius ii dedica un kaga”.
Acum aflam ca ceea ce se numeste sacrum in limba latina in limba geta se numea kaga. Pentru ca inscriptia este putin deteriorata, au fost unele obiectii, dar s-a gasit a doua inscriptie, tot in zona Tomis, ca si cealalta, iar acolo citim asa: “In timp ce erau preoti Demetrios, Arhont, Poseidonius… au dedicat eroului (aici inscriptia este impecabila) un kaga”. In limba greaca nu exista cuvantul kaga, cuvantul este unul local. De aici nu mai este decat un singur pas, este evident ca Kogaionon este Kagaionon. Atunci, acest Kagaionon in limba geta este Muntele Sfant sau Muntele Consacrat. Acum se mai pune o problema: oare era un singur munte?
Descoperirile recente facute la Racoj, judetul Brasov, in Defileul Oltului, au aratat un grup de temple la fel de important ca si cel de la Sarmizegetusa, din pacate foarte putin cunoscute, pe care doar noi specialistii le stim. Este clar ca au fost mai multi munti consacrati. Nu stim cati, deocamdata pot afirma ca sunt doi. Textul lui Strabon nu are nevoie de o alta interpretare, acum este clar, trebuie numai sa inlocuim pe Kogaionon cu Kagaionon. Acum, dupa ce am descoperit cuvantul kaga in doua inscriptii din Tomis, eu consider chestiunea incheiata”.

SOLIA CATRE MARELE ZEU
Acest ritual este lapidar mentionat in izvoare, dar merita adus in discutie. Contactul cu Zamolxe se mentinea printr-un ritual de sacrificiu: la fiecare 5 ani era ales unul dintre cei mai viteji si mai frumosi daci, era aruncat in sus, el cazand in sulitele tinute in aer de alti patru daci. Daca solul murea, zeul primea doleantele. Daca el supravietuia, insemna ca zeul refuza solia si tanarul era apostrofat ca nefiind demn de sarcina data.
LEGENDARUL JILT SAPAT IN PIATRA AL LUI ZAMOLXE
Pestera Polovragi, monument al naturii, are 9,1 kilometri lungime, din care doar o parte este electrificata si au acces vizitatorii. Ea se afla la nord de Manastirea Polovragi, in cheile Oltetului, judetul Gorj, iar pana acum nu i s-a gasit inca un capat. Pe vremuri, pestera trebuia sa fi fost magnifica. Aici gasim si un element legat de personajul mitic al Marelui Zeu: un jilt sapat in piatra, atribuit lui Zamolxe. Langa el, un altul, atribuit lui Decebal. Legenda spune ca, dupa retragerea din viata publica, cei doi lideri, cel laic si cel religios, stateau la taifas in acest loc. Se mai spune ca in adancul pesterii s-ar afla ascuns fabulosul tezaur al dacilor, care inflacareaza mintile infierbantate ale cautatorilor de comori. Cei care au purces la asemenea aventuri fie s-au intors cu mana goala, fie s-au ratacit in galeriile subterane.
UN COLT DE LINISTE
Sanctuarele erau amplasate intotdeauna pe inaltimi, pe terase artificial amenajate, cel mai adesea in afara cetatilor, nu in interiorul lor, ele fiind aparate mai mult de relief. Aceste amplasari ofereau intotdeauna un colt de liniste, necesar meditatiei sau studiului, existand ipoteza ca erau folosite si ca scoala. Cea mai insemnata incinta sacra este cea din capitala Sarmizegetusa, unde existau nu mai putin de 8 sanctuare
a fost sediul lui Zamolxe sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat, dar presupunerile au adus in discutie celebre varfuri muntoase ca Gugu, Ceahlaul, Dealul Gradistii, Omul. Anumite asemanari semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteza, semnificatia numelui il impune pe Omul, de asemenea, Sfinxul pare sa aiba o semnificatie deosebita. Dar toate sunt ipoteze romantice. Muntele Sfant al dacilor a starnit multe controverse si va mai starni mult timp de acum incolo. Sfinxul din Bucegi, Muntele Godeanu sau chiar Sarmizegetusa sunt locatii unde se presupune ca ar fi fost acest munte ce adapostea pestera unde se retragea Marele Preot al getilor, care se numea Kogaionon si despre care Strabon scria: “Tot asa, si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numeau getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele raului care curgea alaturi”. La fel si rolul pe care acest munte sfant l-a avut in spiritualitatea dacica, deoarece disputele in privinta lui continua si acum.

MUNTE SACRU. Strabon, precum si alti autori antici mentioneaza Muntele Kogaion-(on) ca fiind Muntele Sacru al Dacilor unde Marele Preot Dac isi avea resedinta. Casta preotilor era foarte respectata in randul dacilor, avand o mare influenta nu numai in viata spirituala si sociala, dar chiar si in viata lor politica. Cercetatorii moderni s-au intrebat pe buna dreptate unde ar fi putut fi acest Munte Kogaionon. In acest sens s-au emis mai multe ipoteze, fiecare cercetator aducand o serie de argumente in sprijinul unei ipoteze sau a alteia, unele fiind deja bine cunoscute. Dacii isi numeau uneori preotii “calatori prin nori”, ceea ce ofera o explicatie pentru localizarea acestui munte un varf foarte inalt. Pestera mitica a lui Zamolxe ar fi putut sa aiba intortocheate galerii, ceea ce ar explica disparitia lui. Intre altele s-a emis chiar ipoteza existentei mai multor centre spiritual-religioase situate in zone muntoase purtand numele de Kogaionon. Localizarea Muntelui Kogaionon ramane in atentia arheologilor si istoricilor.

LOCALIZARE. Personajul Zamolxe era considerat un reformator, pentru ca el prin invataturile pe care le propovaduia a adus acest cult mai aproape de puterea de intelegere a poporului. El a poruncit sa i se construiasca o locuinta subpamanteana, de uz personal, in care avea sa traiasca timp de trei ani, facand prorociri bazate pe semne ceresti si primind numele de zeu, dupa care s-a retras, “petrecandu-si viata intr-o pestera…”. Un munte devenit o zona sacra. Muntele Sfant trebuia sa fie neaparat “un munte ascuns”. In legatura cu localizarea Kogaiononului (Cogaenum, Kogaion, Gogaionul), trebuie amintit ca majoritatea istoricilor, urmand pe Constantin si Daicoviciu, sustine ideea ca Muntele “Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului (Dealul Gradistei), din Muntii Orastie, cu complexul sau de sanctuare. Istorici ca C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu par a admite ca Cogheonul ar fi actualul Munte Gugu, bazat, in principal, pe existenta unei pesteri situate aproape de varf, adusa in atentie de naturalistul Alexandru Borza in anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atat pentru munte, cat si pentru apa care curge in preajma lui. Zamolxe a cautat un loc, de unde, in ciuda conditiilor neprielnice, sa poata observa nestingherit cerul. Acest loc a fost gasit, era “o locuinta subpamanteana”, in fapt o crevasa naturala in apropierea varfului muntelui. Dupa ce lucrarea a fost terminata, Zamolxe “dispare din mijlocul tracilor, coborand in locuinta lui de sub pamant. A trait acolo trei ani. In al patrulea an, el le-a aparut si astfel Zamolxe facu vrednice de crezare invataturile lui…”. (Herodot. IV. 95).

DEZLEGAREA UNEI ENIGME

Discutia cu profesorul Alexandru Vulpe, director al Institutului de Arheologie “Vasile Parvan”, membru corespondent al Academiei Romane, ne-a descalcit itele acestui mister al Muntelui Sacru al dacilor numit Kogaionon.
“In cartea a 7-a a Geografiei sale, istoricul si geograful Strabon vorbeste despre teritoriile astazi ocupate de romani si despre religia getilor. Textul exact al lui Strabon este: ĂÂ«Muntele unde se afla acea pestera a fost socotit sfant, si s-a numit asa Muntele Sfant, i se zicea Kogaionon si la fel a fost numit si numele raului care curgea pe langa el.ĂÂ» Putem noi identifica arheologic locul unde a fost muntele? Evident, prima ipoteza, care de altfel a fost facuta imediat de catre Teodor Daicoviciu, pe vremuri, si reluata si de altii, de catre profesorul meu, Pippidi, la care am aderat si eu fara nici o retinere, a fost ca toate sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, din Muntii Orastie, din Muntii Sebesului, sunt de fapt acest Kogaionon. Totusi, o fi fost chiar numele asa?
DESCOPERIRE. Desi ne intemeiem in mare masura istoria pe ipoteze, uneori mai vin unele descoperiri care le confirma, si in cazul de fata un filolog, angajat al institutului nostru, Stefan Olteanu, a facut o descoperire interesanta pe doua inscriptii de epoca romana. Una dintre ele se afla chiar in curtea institutului nostru si este bilingva, in limba latina, si traducerea in limba greaca. Un anumit Tiberius Claudius Mucasius, care dupa nume, Mucasus, este trac sau get, dedica un sacrum, ceea ce inseamna un mic altar, ceva consacrat, unui erou. Ne-am putea gandi la Eroul Trac, lucru cunoscut. Din fericire, avem traducerea greaca dedesubt si acolo se spune asa: “Eroului Tiberius Claudius Mucasius ii dedica un kaga”.
Acum aflam ca ceea ce se numeste sacrum in limba latina in limba geta se numea kaga. Pentru ca inscriptia este putin deteriorata, au fost unele obiectii, dar s-a gasit a doua inscriptie, tot in zona Tomis, ca si cealalta, iar acolo citim asa: “In timp ce erau preoti Demetrios, Arhont, Poseidonius… au dedicat eroului (aici inscriptia este impecabila) un kaga”. In limba greaca nu exista cuvantul kaga, cuvantul este unul local. De aici nu mai este decat un singur pas, este evident ca Kogaionon este Kagaionon. Atunci, acest Kagaionon in limba geta este Muntele Sfant sau Muntele Consacrat. Acum se mai pune o problema: oare era un singur munte?
Descoperirile recente facute la Racoj, judetul Brasov, in Defileul Oltului, au aratat un grup de temple la fel de important ca si cel de la Sarmizegetusa, din pacate foarte putin cunoscute, pe care doar noi specialistii le stim. Este clar ca au fost mai multi munti consacrati. Nu stim cati, deocamdata pot afirma ca sunt doi. Textul lui Strabon nu are nevoie de o alta interpretare, acum este clar, trebuie numai sa inlocuim pe Kogaionon cu Kagaionon. Acum, dupa ce am descoperit cuvantul kaga in doua inscriptii din Tomis, eu consider chestiunea incheiata”.

SOLIA CATRE MARELE ZEU
Acest ritual este lapidar mentionat in izvoare, dar merita adus in discutie. Contactul cu Zamolxe se mentinea printr-un ritual de sacrificiu: la fiecare 5 ani era ales unul dintre cei mai viteji si mai frumosi daci, era aruncat in sus, el cazand in sulitele tinute in aer de alti patru daci. Daca solul murea, zeul primea doleantele. Daca el supravietuia, insemna ca zeul refuza solia si tanarul era apostrofat ca nefiind demn de sarcina data.
LEGENDARUL JILT SAPAT IN PIATRA AL LUI ZAMOLXE
Pestera Polovragi, monument al naturii, are 9,1 kilometri lungime, din care doar o parte este electrificata si au acces vizitatorii. Ea se afla la nord de Manastirea Polovragi, in cheile Oltetului, judetul Gorj, iar pana acum nu i s-a gasit inca un capat. Pe vremuri, pestera trebuia sa fi fost magnifica. Aici gasim si un element legat de personajul mitic al Marelui Zeu: un jilt sapat in piatra, atribuit lui Zamolxe. Langa el, un altul, atribuit lui Decebal. Legenda spune ca, dupa retragerea din viata publica, cei doi lideri, cel laic si cel religios, stateau la taifas in acest loc. Se mai spune ca in adancul pesterii s-ar afla ascuns fabulosul tezaur al dacilor, care inflacareaza mintile infierbantate ale cautatorilor de comori. Cei care au purces la asemenea aventuri fie s-au intors cu mana goala, fie s-au ratacit in galeriile subterane.
UN COLT DE LINISTE
Sanctuarele erau amplasate intotdeauna pe inaltimi, pe terase artificial amenajate, cel mai adesea in afara cetatilor, nu in interiorul lor, ele fiind aparate mai mult de relief. Aceste amplasari ofereau intotdeauna un colt de liniste, necesar meditatiei sau studiului, existand ipoteza ca erau folosite si ca scoala. Cea mai insemnata incinta sacra este cea din capitala Sarmizegetusa, unde existau nu mai putin de 8 sanctuare.

Religia dacilor si importanta lui Zamolxe.

2009-01-26T17:48:00.001-08:00

BENDIS - Zeita din mitologia dacică adorată de strămosii nostri ca zeită a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a noptii si poate ca zeită magiciană. Unele reprezentări plastice ca bustul de bronz de la Piatra Rosie o arată cu sâni proeminenti ca si presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu ca era socotită poate în primul rând zeita dragostei si a maternitătii. Herodot ne spune în Istorii(IV,94;V,7) că tracii au împrumutat-o de la daci.
CAVALERUL TRAC - Tânăr zeu al tracilor balcanici si danubieni, reprezentat călare, adesea în scene de vânătoare. Atributele si originea zeului sunt deocamdată obscure. Numit “Theos Heros” - stăpân căpetenie, mai apoi semizeu de origine muritoare iar în varianta romană, “Deus sanctus Heron”, unele imagini ale calaretului trac sunt însotite de inscriptii unde numelui “Heron”, “Heros” îi urmează adesea diverse epitete: “Invictus” - Nebiruitul, “Aeternus” - Vesnicul, “Katahtonios” - Stăpânul mortilor, “Ktistes” - întemeietorul de neamuri, mai des “Vetespios”. Iconografia românească l-a păstrat în chipul Sf.Gheorghe.
DERZELAS - Zeu apartinând mitologiei daco-getice, având un cult de origine autohtonă. E considerat fie zeu al sănătătii, al energiei vitale (I.I.Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H.Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec al III-lea îen.
GEBELEIZIS - Zeu geto-dacic al cerului înnourat si pluvial, diriguitor al furtunii si al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu arcurile (după unii spre a purifica fata zeului ceresc risipindu-i norii, după altii spre a-i reprosa norii excesivi, aducători de grindină si de trăsnete primejdioase pentru păduri, gospodării, grâne si pentru vita de vie). Această practică e înregistrată si în alte zone geografice, tirul aglomerat de săgeti si strigătele masive puteau creea curenti de aeri ce risipeau norii. Gebeleizis e amintit numai de Herodot care îl citează imediat după Zamolxis ceea ce a dus la false presupuneri că cei doi s-ar confunda. În iconografia românească s-a păstrat ca Sf.Ilie.
KOGAIONON - Mitologicul munte dacic în care a fost sediul lui Zamolxis sau locuinta marelui preot dac. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat. Presupunerile au adus în discutie celebre vârfuri muntoase ca Gugu, Ceahlăul, Dealul Grădistii, Omul, fiecare cu argumente pro si contra. Anumite asemănări semantice din unele izvoare grecesti impun prima ipoteză, semnificatia numelui îl impune pe Omul, de asemenea Sfinxul din pare să aibă o semnificatie deosebită. Dar toate sunt ipoteze romantice. Strabon scrie despre pestera de retragere a lui Zamolxis: “Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel îl numesc si getii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu al râului ce curgea alături.”(Geografia,VII,3,5). Acest citat lansează o interesantă ipoteză: numele mai important al fi al râului după care a fost numit si muntele deci muntele este lângă un râu însemnat (poate nu doar din punct de vedere al debitului). Voi prezenta mai jos fragment dintr-o hartă veche care reprezintă râul Cogaeonus, prin suprapunerea hărtii antice cu cea a României moderne, acest râu se identifică cu Bicazul, care trece pe lângă Ceahlău, munte care a inspirat multi poeti si scriitori români de-a lungul timpului, asadar un argment solid în favoarea identificării Ceahlăului cu Kogaiononul.

Deasemenea, se stie că lui Zamolxe dacii i-au construit o locuintă mare în pesteră, deci trebuie să se mai găsească ruinele acestei locuinte în pesteră. Autorii mentionează că dacii îsi numeau preotii “călători prin nori” ceea ce propune pentru localizarea acestui munte un vârf foarte înalt. Pestera mitică a lui Zamolxe ar fi putut să aibă întortocheate galerii ceea ce ar explica disparitia lui.
PREOTII DACI - În literatura de specialitate, se întâlnesc trei categorii de preoti:
1.KAPNOBATAII - “umblătorii prin nori”. Explicatia denumirii s-a pierdut în negura timpului. Probabilitatea o are călătoria în muntii cu vârfurile înconjurate de nori, deci, în chilii asemănătoare călugărilor de azi. Se întelege că trăiau în simplitate, regim alimentar si în meditatie în fata zeului lor (si de ce nu poate si al nostru pentru că există izvoare care ne spun că dacii credeau într-un zeu suprem căruia nu îi spunea numele nu de frică, rusine, sau alte motive, ci pentru simplul fapt că nu îi puteau exprima complexitatea).
2.KTISTAII - “întemeietorii de neamuri”. Voi face un nou apel la atât de controversata “interpretio graeca” pentru a sublinia posibilitatea că grecii să se fi înselat: după părerea mea adevăratul înteles al numelui acestor preoti era “întretinătorii de neamuri”, “vindecătorii de neamuri”, deci renumitii medici daci. Ca o dovadă în plus aceeasi observatie se potriveste si polistailor: “întretinătorii de orase” sau cavalerilor traci: “întretinătorii de neamuri”, “apărătorii de neamuri”. Acesti preoti erau renumiti prin tehnica lor de a începe cu sufletul si a continua cu tratarea trupului. De aceea aveau probabil nevoie de religie sub o formă pe care nu o mai cunoastem azi (sau poate da: bioenergoterapia). v.Derzelas.
3.POLISTAII - “întemeietorii de orase”. La aceasta castă preotească denumirea ei îi propune membrii ca învătători care trăiau în orase unde erau sanctuarele (vezi calendarele, si care nu erau potrivite ascetismului). Avem celebre exemple pentru a sustine aceasta teorie: Zamolxe, Deceneu. Acesti preoti-învătători excelau în stiinte (fizică, astronomie), morală, psihologie, filosofie, ultima, împlicând si religia.
4.PREOTII LUPTĂTORI - Strabo ne mai spune că tinerilor preoti daci li se predica curajul. Acestia fiind lipsiti de teamă. Pentru ce altceva decât pentru prezenta pe câmpul de luptă? Rolul lor de a îmbărbăta ostenii, sau ca medici-militari, nu prea stă în picioare în fata mea, acesta fiind unul mult mai complex. Asadar o nouă castă care nu a fost înteleasă de autorii antici deci nu a fost mentionată decât de Iordanes care ne spune că “armata lui Filip al Macedoniei fu împrăstiată de preotii geti”, asa că eu pot doar să propun această variantă. Si aici avem un exemplu celebru: preotul (vicerege! si care nu era ktistai ci mai degrabă polistai) Vezina a luat parte la lupta de la Tapae. Este posibil ca preotii, bărbati fiind, să fi fost organizati în momente grele sau în mod uzual, în contingente speciale de războinici sau medici, auxiliari, etc.
RITUALUL DE ZEIFICARE - Am observat un fel de cale pe care marii preoti trebuiau s-o urmeze. Să cunoască mari religii si concepte filosofice chiar dacă nu aderau la ele. Aici as mentiona că nu cred că e vorba de o instruire a preotilor daci în tări străine deoarece ei detineau cunostinte pe care egiptenii si grecii nu le aveau. Poate un flux de la daci la egipteni si greci e mult spus, mai corect ar fi un schimb de experientă dar cine stie? Apoi marii preoti întorsi pe pământurile natale se asociau cu regele. Din nou consider că preotii nu-si convingeau regii să li se asocieze ci doar urmau un obicei existent deja (avem ca exemple pe Zamolxis, Decenu, Vezina). Undeva în acest răstimp marii preoti trecând de un anumit prag, o anumită probă complexă sunt zeificati. Oricum cred că dacii aveau niste legi foarte vechi după care se ghidau de multă vreme.
ZAMOLXE - Controversele asupra personalitătii lui Zamolxe au început să apară odată cu mentionarea lui de către Herodot si continuă până azi. Părintele istoriei, recunoaste cinstit că Zamolxe a trăit (în jurul anului 1400 îen-nb) si nu a fost un zeu închipuit. De altfel el este unul din cei trei profeti ai lumii (Zamolxe, Zaratustra si Moise), însă numai despre Zamolxe există izvoare “stiintifice”. De ce a devenit asa celebru acest “rege al nostru [...] ca zeu ce este” (Platon,Harmides,156)? Pentru că a fost un erou civilizator, un preot venerat de toate castele: de kapnobatai care i-au mostenit obiceiul de a trăi retrasi, de ktistai care au învătat mestesugul vindecării de la el, de polistai care nu se stie de unde detineau fantasticele cunostinte pe care le predau mai departe, de “preotii-războinici” (si ostasi) care rosteau numele lui în bătălii, de regi care se pare că au preluat belaginele de la Zamolxe. Cât despre retragerea lui în pesteră si aparitia după 4 ani nu a avut rolul de mister initiatic ci a fost o lectie pentru poporul care poate nu îi urma toate îndemnurile (acest domeniu al pildelor în care dacii excelau, 4 ani fiind poate perioada în care poporul s-a convins de necesitatea învătăturilor sale). În plus această situatie pare să se potrivească cu momentul când Zamolxe redactează (sau mai corect spus le rescrie adaptându-le conditiilor contemporane) necesarele belagine. Dacii au recunoscut în Zamolxe, omul complex demn de luat drept model, zeificarea venind în mod natural.

Exista extraterestri, dar secretul este bine pastrat

2009-01-26T17:47:00.000-08:00

Interviu cu Dorin Prunariu, singurul astronaut roman.
Astronautii cred ca exista nave extraterestre care monitorizeaza Pamantul, dar se feresc sa vorbeasca deschis despre aceste subiecte. Birocratii si militarii mentin secrete rapoartele despre OZN-uri pentru ca nu pot explica si controla fenomenul.
Raportul privind un incident OZN la Aeroportul Kogalniceanu a fost ingropat, ne dezvaluie Dumitru Dorin Prunariu, primul romån care a zburat vreodata in spatiul cosmic. Prunariu este de profesie inginer aeronautic si conduce Oficiul Romån pentru Stiinta si Tehnologie. Face parte din echipa internationala de cercetatori care va propune Consiliului de Securitate al ONU planul de interventie in caz de impact cu un asteroid, care ar putea declansa catastrofe la nivel planetar. Comisia se reuneste, chiar in aceasta saptamåna, in Costa Rica, zona in care se presupune ca ar putea lovi Pamåntul, in 2029, asteroidul Apophis.
- Cine se ocupa de interceptarea OZN-urilor?
- La nivel stiintific, este acceptata ideea ca nu suntem singuri. Sa recunoastem insa ca suntem intr-o faza tehnologica prea putin dezvoltata pentru a putea patrunde adanc in Univers. Exista o organizatie internationala civila, numita SETI, practic o retea de telescoape care supravegheaza cerul. Se cauta viata inteligenta aflata la mare departare: mii de ani-lumina de Pamant. Practic, se urmareste orice semnal care ar putea sa aiba o anumita logica si care ar putea fi emis de fiinte inteligente. In unele tari au existat si probabil ca mai exista inca institutii care se ocupa efectiv cu identificarea OZN-urilor, care sunt deja obiecte palpabile, ajunse in imediata apropiere a Pamantului si care pot fi vizualizate. In timpul Razboiului Rece, orice descoperire in acest sens era tinuta la secret, pentru ca putea fi vorba despre o tehnologie mai avansata decat cele pe care le folosim noi, tehnologie care putea fi utilizata apoi impotriva adversarului. Chiar si in prezent, unele rapoarte, clasificate pentru 40-50 de ani, sunt tinute la secret. Probabil ca abia generatia urmatoare le va cunoaste. Intre timp, au mai iesit la suprafata diferite informatii, care au fost rapid decredibilizate de cei interesati. Este relativ usor sa distrugi increderea publicului in astfel de informatii. Desi nu am vazut OZN-uri, eu sunt convins ca acestea exista.
- Cum se deplaseaza acestea la distante atat de mari?
- Inca de pe vremea lui Einstein se vorbeste despre interactiunea campului gravitational cu cel magnetic. Prin anii ’50, un om de stiinta german a reusit sa definitiveze aceasta teorie, iar acum cativa ani s-a reusit sa se demonstreze experimental ca un camp electromagnetic extrem de puternic poate sa modifice campul gravitational. Astfel, daca ajungem la o tehnologie care sa produca camp electromagnetic puternic, putem modifica local campul gravitational si putem calatori in Univers cu viteze mari, pe distante extrem de mari, fara a simti acceleratia. Cu tehnologia din prezent, am avea nevoie de generatii intregi pentru a calatori in afara sistemului nostru solar. Cu noua tehnologie… Putem banui ca OZN-urile care vin pe Pamant stapanesc de mult aceste legi ale fizicii, pe care noi abia le descoperim, si ca le utilizeaza. Sa nu uitam ca marile descoperiri, in mai toate domeniile, au fost facute in ultimele sute de ani. Daca ne gandim ca o civilizatie ar putea fi cu doar 5.000 de ani inaintea noastra, ceea ce inseamna o clipa, la scara istoriei, din punct de vedere tehnologic s-ar plasa la un nivel inimaginabil pentru om, in prezent.
- Se fac pregatiri pentru intalnirea cu o civilizatie extraterestra?
- In mod evident nu. Fenomenul se considera suficient de rar si de aleatoriu pentru a nu necesita o pregatire pentru intalniri de gradul 3. Nu exista planuri pentru asa ceva, nu exista o conceptie unitara la nivel mondial. Daca va fi cazul, se va aduna un grup de specialisti, in special din armata.
- Armata functioneaza dupa o logica a confruntarii. Nu este riscant sa o lasi sa atace o civilizatie mult superioara tehnologic?
- Orice intruziune in spatiul aerian sau terestru al unui stat, de catre un vehicul necunoscut, constituie o amenintare la siguranta nationala, iar de acest lucru raspunde armata. Mijloacele de detectare ale armatelor puternice sunt suficient de sofisticate sa determine despre ce este vorba si daca este nevoie de o interventie ofensiva. In orice caz, daca extraterestrii ar fi avut vreo intentie ofensiva, am fi “simtit-o” pana acum.
Omul ar putea fi o incrucisare intre maimute si extraterestri
- Care este implicarea lor in viata pe Pamant? Care ar putea fi intentiile acestora?
- Exista teorii conform carora noi am fi cobai pe propria noastra planeta si ca aparitia vietii pe Terra nu s-a realizat conform teriei evolutioniste a lui Darwin, ci a fost nevoie de un “sambure”, de o interventie din exterior, care sa transforme maimutele in fiinte inteligente, cu aspectul nostru. Interventia ar fi venit din alta parte. Se pune problema ca viata ar fi putut ajunge pe Pamant ca structura ADN, vectorizata de o cometa. Insa teoria merge si mai departe si vorbeste despre aducerea aici a unor fiinte care, incrucisate cu cele de pe Pamant, sa fi dat nastere la populatia umana. Sa nu uitam, ca in toate descrierile, fiintele care ar cobori din OZN-uri sunt exact partea care ar continua transferul de la maimuta la om.
- Ne puteti relata vreo experienta legata de acest fenomen?
- Va pot relata o intamplare a unui coleg rus, care in timpul unei expeditii a vazut doua OZN-uri care au zburat paralel cu nava, apoi au disparut. La intoarcere, a relatat sefilor, dar acestia au avut o reactie negativa, spunandu-i ca el a fost trimis in cosmos pentru misiuni stiintifice, bine determinate de la sol. Practic, a fost convins sa nu mai povesteasca nimanui acest incident. Daca vrei sa mai zbori, ocupa-te de zboruri, nu de interviuri, i s-a spus. Omul neaga, de fiecare data cand este intrebat de reporteri, intalnirea cu acele obiecte.
OZN-uri detectate oficial in Romånia
- Pot fi detectate OZN-urile de radar?
-Unele da. Am avut si in Romania un caz, in cadrul aviatiei militare, inainte de ’89, cand ofiterul de serviciu de la baza de la Kogalniceanu a relatat ca pe cer este o formatie de 9 obiecte zburatoare, care se deplaseaza cu o viteza foarte mare. Comandantii puteau ordona celula de alarma, adica ridicarea avioanelor de lupta si urmarirea lor, dar nu au cerut decat observarea lor de la sol. Masuratorile radar au aratat ca viteza lor era de aproximativ 6000 de km/h, ca erau obiecte fizice, luminoase si care au disparut undeva pe Marea Neagra, spre Rusia. La 6000 de km/h nu putea fi un avion, nici o racheta care se dezintegra, pentru ca viteza nu ar fi fost constanta. S-a facut un raport, nu i s-a gasit o explicatie si problema a fost abandonata. Este o atitudine, as zice… normala, in orice institutie de tip birocratic, asa cum e armata. Astfel se explica, intr-o oarecare masura, de ce raman secrete astfel de intalniri: daca tot nu poti interveni, daca nu ai mijloace comparabile cu ale urmaritului, mai bine pretinzi ca este o eroare, ca fenomenul pe care nu il intelegi nu exista.
- Ce combustibil folosesc?
- E greu de spus, dar cu siguranta sunt multe fenomene fizice pe care noi inca nu le cunoastem. Este posibil ca batalia pentru resurse, care pe Pamant este in plina desfasurare, in cazul civilizatiilor mai inteligente sa fie deja depasita. Probabil ca Pamantul, permanent monitorizat din afara, este observat de civilizatii mai inteligente, dar acestea o fac discret, fiindca nu vor sa interfereze cu viata de aici.
Batalia pentru cucerirea Lunii
- De ce nu se realizeaza un zbor international pe Luna?
- Exista o abordare dintr-o perspectiva noua, economica, a Lunii. Japonezii au demarat deja un pprogramde studiere aprofundata a astrului, chinezii au anuntat ca in aproximativ 15 ani vor pune un om pe Luna, iar indienii au anuntat ca pregatesc misiuni lunare. Concurenta economica este foarte inversunata. Este vorba, practic, de un nou razboi, unul economic. Iar Luna incepe sa fie vazuta ca un potential economic suficient de mare pentru tara care incepe sa o exploateze. Concurenta este prea mare pentru a se uni fortele. Impreuna nu se fac decat misiuni pur stiintifice.
Filmele artistice sunt fictiune
- Au trecut peste 60 de milioane de ani de la ultimul impact cu un asteroid mare. Ce s-ar intampla daca s-ar repeta istoria?
- Sunt aproximativ 65 de milioane de ani de cand, in urma impactului cu un asteroid mare, ale carui urme se pot vedea in Mexic, au disparut dinozaurii si s-a lasat loc dezvoltarii mamiferelor. Daca ar avea loc un impact cu un asteroid asemanator, s-ar periclita existenta omului pe Pamant, pentru ca ar crea modificari majore la nivelul scoartei terestre, sa nu mai vorbim de cutremure, tsunami, vulcani reactivati.

- Putem preveni un astfel de incident?
- Deocamdata nu avem capacitatea de a preveni, in schimb, avem capacitatea de a prevedea un eventual impact. Diferenta dintre impactul cu un asteroid, fata de orice alt dezastru natural, este ca acesta poate fi prevazut cu ani inainte. In momentul de fata, NASA are sarcina de a cataloga cel putin 90% din toti asteroizii cu potential de a ciocni Pamantul si care au diametrul mai mare de 40 de metri, pana in 2020. Pericolul a existat permanent. Numai ca acum incepem sa il constientizam.
- In momentul de fata, este determinat si se afla deja in atentia opiniei publice asteroidul Apophis, care in 2029 va trece la o altitudine de aproximativ 40.000 de km deasupra Pamantului. La 36.000 de km sunt satelitii geostationari, ceea ce a dat nastere speculatiilor conform carora NASA nu ar fi luat in calcul o eventuala ciocnire a asteroidului cu acestia, care i-ar schimba orbita si ar putea produce un eventual impact cu Pamantul. Ipoteza este numai teoretica, iar NASA a asigurat ca Apophis nu va ajunge la nivelul satelitilor geostationari, a caror ciocnire accidentala l-ar putea, teoretic, indrepta spre Pamant. Traiectoria asteroidului Apophis, in cel mai rau caz, ar putea intersecta Pamantul undeva in zona Siberiei, va taia Oceanul Pacific, iar posibilitatea maxima de impact va fi in zona Pacific-America Centrala. Ar putea deci lovi tot acolo unde a lovit asteroidul care a dus la disparitia dinozaurilor. Apophis are un diametru de aproximativ 320 de m. In caz de impact in Pacific, va provoca un puternic tsunami care ar putea matura California, iar daca va cadea pe continent, pierderile pot fi chiar mai mari.

Luatul laptelui

2009-01-26T17:46:00.000-08:00

Una dintre cele mai frecvente şi complexe credinţe din lumea satelor româneşti este „luatul laptelui”. În Maramureş, oriunde te-ai opri să întrebi despre această practică ancestrală, vei găsi relatări de domeniul fabulosului. Aproape fiecărui deţinător de animale i s-a întâmplat, cel puţin o dată, ca bivolul, vaca sau oile să-i fi fost “stricate”, să le fi fost furat laptele, mana lui.
Mana

În gândirea populară tradiţională, prin mană se înţelege bunătatea laptelui, „fructul” lui, untul, calităţile de neînlocuit pe care le are, acel ceva nenumit şi foarte folositor omului. Când mana lipseşte, laptele nu mai are nici o valoare, ba poate să fie şi periculos.
Dacă laptele scade brusc, fără nici un motiv, şi miroase urât, dacă spuma lui este numai o pojghiţă subţire şi se întinde, dacă animalul nu se lasă muls, se crede şi se ştie că i-a fost luat laptele, mana. Ca probă, se dă pisicii. Dacă pisica nu se atinge de el, omul nu trebuie să-l mănânce. “Ce nu mănâncă mâţu’ omu’ să nu puie pă limba”, zice credinţa populară.
Mana este un dar al lui Dumnezeu pentru susţinerea vieţii omului, laptele fiind un aliment primordial, alături de miere şi pâine. Nu degeaba se spune că în Grădina Raiului curg lapte şi miere. Omul începuturilor lumii s-ar fi hrănit doar cu aceste două “elixiruri” şi a putut foarte bine să trăiască, ele conţinând toate principiile hrănitoare. De aceea se vorbeşte şi despre „mana albinelor”, ce se poate lua cum se ia laptele. În cazul acesta, roiurile fug, se ridică foarte sus şi pribegesc departe, în păduri, sălbăticindu-se (poate că şi românilor care pribegesc departe de ţară li s-a luat mana rostului lor omenesc).
În zilele noastre, se spune din ce în ce mai des “i s-a luat laptele” în loc de “i s-a luat mana”, cuvântul “mana” fiind prea abscons, însemnând prea multe lucruri deodată. În cazul acesta, mana înseamnă lapte. Laptele este mana cerească, aşa cum este mana în Biblie, adică hrana totală, suficientă vieţii, ea singură.
Revenind la tradiţia magică, în satele noastre există convingerea şi dovada că mana poate fi luată de către “boşorcăi” (vrăjitori), vârcolaci, duhuri rele ale pădurii şi câmpurilor: moroi, strigoi, urcoi, deochitori, dar poate fi şi pierdută din neglijenţă, din cauză că nu se respectă anumite prescripţii magice. Aceste indicaţii se regăsesc în credinţe păstrate până astăzi în Maramureş:
“Când dai lapte la oarecine, să pui în el un picuţ de sare, pân’ce omu’ trece pastă apa ce-i iese-n cale. Ca să rămâie mana la vacă, să n-o piardă”. Apa are putere să ia, să fure mana laptelui. Acelaşi lucru îl poate face şi focul: „Să nu cură (curgă) laptele pă foc, pă spori (sobă) că stârte (stârpeşte) vaca”.
Cuţitul, metalul, produce pierderea manei în mod oarecum indirect: „Nu-i slobod să bagi cuţâtu’ în lapte, că-i creapă ţâţele la vacă ş-o doare şi te împroaşcă, nu te lasă s-o mulgi. S-apoi îi îndărăptează (scade) laptele”.
Protecţia vacilor împotriva luării laptelui
În afara persoanelor care au trecut prin experienţa luării laptelui, există mulţi oameni care n-au cunoscut-o, pentru că, din moşi-strămoşi, ei aplică ştiinţa protecţiei magice. Această protecţie este de trei feluri: generală, pe toată durata vieţii animalului, anuală, în ziua de Ispas, când fiecărei vaci cu lapte i se pune în corn o coroniţă de călcuţe galbene înşirate pe fir de mentă şi, în final, protecţia zilnică: „Când găti de muls, iei spuma cu degetu’ şi faci cruce la vacă, pă sold. Aşe-i bine, că de cruce fug tăte necurăţeniile.” Protecţia generală, pe durata întregii vieţi a animalului, stă sub auspiciile lui “prima oară” şi se face folosind prima placentă, care se îngroapă sub pragul grajdului. În placentă se pun plante care apără: usturoi, crenguţe de răchită, boabe de fasole. „Când fată vaca primu’ viţăl, trebe-a pune nouă boabe de fasole în curătură (placentă), tri grăunţi de usturoi, tri crenguţe de răchită şi cumperi o oală noua de la olari şi le pui acolo şi le îngropi dimineaţa, până a nu răsări soarele, în grajd, sub prag. Ş-apoi, p-aceie vaca nu o pot strâca babele care ştiu lua laptele. Nu-i ave năcaz cu vita în veci.”
• Protecţia cu argint viu (mercur alb)
„Dacă-ţi fată vaca (juninca - întâie), n-o scoţi din grajd până ce nu cumperi nişte argint viu şi-l bagi într-o pană de gâscă, ş-apoi pui un miez de ceară s-o astupi. Sfredeleşti în prag la grajd şi-l bagi acolo şi pui iară pastă el, iei un cep şi-l baţi şi-l netezăşti şi de-acolo nu-l mai scoţi niciodată.
• Protecţia cu 3 cercuri
După ce vaca o fătat, iei curătura (placenta) ş-o-nconjori de tri ori (da’ femeia să fie în pielea goală). După ce-ai înconjurat-o de tri ori, zâci aşe: „Maică Sfântă Preacurată/ Cum nu pot io umbla/ Pă uliţa satului/ Şi pă drumu-mpăratului/ Cu aiasta-n dinţi/ Aşe să nu-mi poată lua laptele de la vacă”. Şi nu-ţi mai poate lua nime’ laptele atunci.”
• Protecţia cu 9 cercuri
„La juninca fătată întâie, iei curătura, o pui într-o căldăruşă şi căldăruşa în traistă, şi cu traista-n grumaz, cu o lumină (lumânare) aprinsă în mână, înconjori vaca de nouă ori, mergând îndărăpt, cu acela gând, să nu o poata strâca nime’.”
• Programare
La prima fătare, vaca poate fi nu numai protejată împotriva luării laptelui pentru întreaga sa viaţă, ci şi “programată” când să facă viţica şi când să facă „bouţ”, de unde se vede că lumea satului românesc cunoştea foarte bine puterea gândului. „Când fată vaca întâie oară, iei curătura şi pui în ie nouă pui de fasole şi nouă boabe de porumb s-o îngropi sub prag în grajd, gândindu-te să fete un an bou ş-un an viţea.”
Luatul laptelui

Vârcolacii
Laptele poate fi luat de aşa-numiţii „boşorcăi”, vrăjitori care ştiu s-o facă. Aceştia în nici un caz nu sunt oameni ca oamenii, pentru ca nici un om normal n-ar îndrăzni să se atingă de darul lui Dumnezeu. Sunt persoane blestemate (damnate) să se transforme în diferite animale, mai cu seama în câine mare alb. Ca semn al necurăţeniei, au o coadă păroasă, fie la spate (la coccis), fie subsuoară, şi se numesc vârcolaci. Cu toate că orice persoană care practică vrăjitoria este numită „boşorcău” ori „boşorcăie”, vârcolacii sunt cei mai răi, cei mai de temut, pentru că pot face cu uşurinţă relele cele mai mari. Or, cel mai mare rău este luatul laptelui.
“Vârcolacii îs de neam din copii făcuţi din flori, din al treilea copil. Dacă io am făcut copil, şi copilul o făcut alt copil, apoi copilul lui iesă vârcolac. Şi are un miez de coadă. Îi un fel de nabalită, de încrăncenie (handicapat). Ăieştia ieu laptele. Io ştiu pă oarecine bărbat. Are o junincă de tri ani. N-o fătat niciodată, n-o mână pă păşune, da’ mulge de la ie tri litări de lapte. Ei?”
Cu cât şirul descendenţilor direcţi, copii din flori, este mai lung, cu atât vârcolacu’ va fi mai puternic, putând să mănânce chiar soarele şi luna.
“Vârcolacu’ ce ieşea din al şeptelea cocon din flori din aceia familie are puteri mari. Are putere să se preschimbe. Să dă de tri ori pastă cap şi să face cane mare albu. Să dă de tri ori înapoi şi să face om. Nu să exista boşorcăi mai mari.”
Având puteri nebănuite în priviri, cât şi în gânduri sau vorbe, ei pot mulge lapte de la cuiul carului, de la proţap, de la meliţă, de la peretele grajdului, de la capra de tăiat lemne, de la o cioată sau un copac.
Nu numai în Maramureş, ci şi în satele de munte din Bucovina, există martori ai unor poveşti incredibile, când diferiţi „boşorcăi” au făcut să curgă laptele din tăietura unui copac sau dintr-o capra de lemn (de tăiat lemne).
Lapte de la meliţă

„Demult, iera în sat o femeie care mulgea mai mult lapte de la meliţă ca alte femei de la vaci. Punea meliţa lângă poartă şi prindea a meliţa cu meliţa goala şi când trecea ciurda, tăte vacile să opreu la poarta ei, puneu capu’ pă poartă şi prindeu a ragi şi, după ce trecea ciurda, ea mulgea lapte de la meliţă.”
Cum se ia laptele
Despre modul în care se ia laptele se ştiu mai puţine lucruri. Cei care ştiu nu prea spun, de frică să nu fie consideraţi boşorcăi. Şi totuşi, câte ceva transpare. În descântecele de adus laptele se vorbeşte despre dedeochi (privirea rea), de puterea gândului rău, despre diferite duhuri necurate: moroi, urcoi, strigoi. Unii oameni i-au surprins pe boşorcăi asupra faptului.
„Sunt femei şi bărbaţi care ieu. Mere-n casă şi-ti ie o bucată de pane sau îţi ie on cărbune de foc în prispă - cum iera demult - cu gându-acela, „io nu ieu foc, io ieu laptele”. A doua zi nu ţ-o mai dat vaca lapte, ţ-o dat cu picioru’ în doniţă.”
Lutul din urma copitei se lua fie cu un cuţit de teacă (din aramă), fie cu un băţ, cu un „gătej” - foarte probabil de alun, ca apoi să fie descântat spre râu. (Dar asemenea descântec nu se poate afla. Cine-l spune îşi pierde puterea.)
„Bunicu mi-o spus că merea odată cu bivolii pă vale, acolo la imaş. Pă unde o trecut, o găsit o babă aplecată ce lua pământ din urma bivolilor cu un băţ, un gătej, şi-l punea în poală. Aceie baba ştie să ieie laptele de la bivoli. Întâie o prins-o bunica şi i-o spus la bunicu’: „Ia, baba lucra la urme”. Când o mărs moşu’ a doua oară, o găsât-o pe babă lucrând. Supărat, o bătut-o cu cârja păstă spinare. Da’ atâta n-o fost destul, că unu’ din bivoli o fugit până la poarta babii şi iera s-o omoare, c-o prins-o înaintea porţii. Abea o scăpat baba să fugă în curte.”
Întorsul laptelui

Animalele cărora li s-a luat laptele se îmbolnăvesc, uneori atât de grav, încât mor. „La mine s-o nimicit o vacă. I-o luat laptele. O fost fătată de tri săptămâni şi numa’ am văzut ca n-are lapte, că-i scade laptele, până n-o fost deloc. N-am avut nici la viţică. O trebuit să vând viţeaua. Vaca s-o betejit s-o perit. Vaca tât s-o uscat şi s-o uscat. Am umblat cu ie pă la doftori, da’ degeaba, nu i-o venit laptele. Io n-am făcut nimic. În afară de ruga lui Dumnezeu, ce să fac?”
Pentru că luatul laptelui este o faptă extrem de gravă, care duce la moartea animalului, metodele de întoarcere sunt uneori crude: mulsul pe păstrăv, peste foarte frumos, investit cu puteri miraculoase, şi care murind, provoacă şi moartea vacii care a primit laptele furat. Există multe procedee complicate de magie care duc la moartea vitei celui ce a făcut farmecul. Este admisă, cu alte cuvinte, legea talionului: dinte pentru dinte.
„Aveam un uncheş în capătu’ satului şi vaca lui numa’ răgea când vinea din ciurdă acasă şi-i curgeau lacrămile şiroaie. Când ajungea la o anume casă din sat, îşi întindea capu’ păstă portiţă şi răgea la casa ceie şi-i cureu lacrămile. Oricine-i supărat după mana lui. Uncheşu’ s-o dat s-o adus on păstrăv, i-o tăt schimbat apa să nu moară, ş-apoi o muls pă iel. Şi cum o muls, vaca lui n-o mai plâns, da’ vaca femeii din curtea aceia o crăpat, s-o curs laptele din ie vale, cum curge apa.”
Presupunând că laptele o fost luat cu „lut din urmă”: „Când vedeau că-i strâcată vaca, că n-are lapte, întorceu nouă urme. Puneu să margă vaca şi cu sapa întorceu urmele şi puneu în iele jăratic, s-apoi zâceu că-i venea laptele înapoi. Trebe să-l sloboadă cine l-o luat, că de nu, ii piere vaca.”
Descântece de întors mana
Mana se aduce prin descântece la stele, la soc, cu plante culese înainte de Ispas: pir, sora cu frate, iarba-mare, cu descântece la Maica Domnului.
În afara descântecului, se dă vacii o „hrană neîncepută”. Această hrană neîncepută constă din făină ori tărâţe, sare (în loc de faină se poate folosi şi pâine sau mămăligă). De multe ori, făina şi sarea sunt sfinţite în Vinerea Luminată (Paştele marhalor) de după Paşti.
Făina sau făina şi sarea se pun într-un copac după asfinţitul soarelui, să pice pe ele roua, şi se iau dimineaţa devreme, înainte de răsărit, până nu au trecut păsări peste ele şi nu au fost atinse, şi se dau la vacă. Aşa se ia şi apa neîncepută. Această hrană rouată, sfinţită de cerul cu luna şi stele, are o mare putere vindecătoare.
Descântecele de adus mana seamănă foarte bine cu cele care se fac pentru oameni.
Vă ofer în continuare două descântece maramureşene de întors mana (adus laptele).
Descântec la soc: “Mergi la soc cu un miez de colac şi cu un cuţât în mână. Pui într-o cârpă sare, un miez de pită ori de mămăligă şi, după ce-ai descântat, le leşi acolo să ptice roua pă iele, da’ le iei dimineaţa bună şi le dai la vacă pă inima goală:
- Bună sara, soc-Vasoc!
- Io nu-s soc-Vasoc!
- Da’ ce ieşti tu?
- Ieu îs soc ce-ntorc!
- Da’ ce întorci tu?
- Frunza şi iarba.
- Da’ nu întoarce frunza şi iarba.
- Da’ ce să întorc?
- Întoarce untucu, groştiorucu (smântâna), mănuca şi lăptucu Surăii, văcuţii noastre.
De-i în sat, să zie (vină) pân gard
De-i în vecini, să zie pân ştini (spini)
De-i la ciute dă pă munte
De-i la capre, de-i la oi
De-i la boşorcăi, de-i la oameni răi
Să zie aici cât o fost (pă sare şi pă pâine)
Mie nu-mi trebe a altuia
Nici cât un grăunte de mac
Ş-acela-n patru crepat
Că de nu mi li-i aduce
Io tăt te-oi demnica cu cuţâtu’!
Ieu îţ dau tăie colac
Şi tu îmi adă mie leac!
Să-i zie (vie) Suraii groştioru
Galbăn ca ceara
Dulce ca mierea
Gros ca tocana (mămăliga).”
De adus mana luată prin deochi
„Pui fărină în vas, s-o pui înt-on pom de sară până dimineaţa şi descânţi aşa: „S-o luat vaca de-acasă/ Tânără şi grasă/ Grasă şi frumoasă/ Cu coarnele hedesate (răsucite)/ Mintea îmblânzâtă/ Ţâţele ca bârnele/ Ugeru ca doniţa/ Mană şi dulceaţă/ Care Dumnezău i-o dat/ Tăt cu ie o purtat./ O pornit de la iezălea plină/ De la aşternut de hodină/ Pă cale, pă cărare/ S-o ‘tâlnit c-o babă buzată-răzbuzată/ Cu scorburi încălţată/ Cu sare-n mână/ Cu dediochi între ochi/ Când o prins a o ochi/ Prins-o vaca a să cânta (a plânge)/ S-a să dăula (văieta)/ Nime-n lume n-o auzât-o/ Fără Maica Domnului/ Din poarta ceriului./ Prins-o Maica a lăcrăma/ Şi din grai a cuvânta: - Nu te cânta, nu te dăula/ Că io pă scară de ceară/ M-oi coborî/ La tine-oi zini/ La rîu’ lu Iordan te-oi duce/ Cu zin (vin) te-oi adăpa/ Cu grâu te-oi îngrăşa/ Mană şi dulceaţă/ Care Dumnezău ţ-o dat/ Tăt cu tine o vei purta/ Pă urcoi (vrăjitori) şi pă moroi/ Le-oi duce în munţii Sinaiului/ Le-oi da tri găleţi de potroacă (plantă cu flori mici roz, foarte amară - ţintaură)/ Tri găleţi de otravă/ Care cum or îmbuca/ Pă dată or crepa/ Care cum or vorbi/ Pă dat-or plesni. Ptiu!”. Fărină, dimineaţa până nu trec păsări păstă ie, o iei s-o dai la vacă.”
Repetitiile din descantecele mari reiau faptele petrecute prin povestirea lor intr-un mers înapoi pe firul desfăşurării lor. Este o reconstituire, cum am zice noi. Această reconstituire amănunţită a faptelor are un înţeles magic, de desfacere, de întoarcere a răului produs înspre făptuitor. Prin returnarea aceasta se şi diminuează, urmând să fie stârpit de tot de către celelalte elemente folosite. Este principiul nodului: orice făcut are şi un desfăcut.
Şi pentru că în nici un descântec de mană nu se vorbeşte explicit despre apă - apa, care ştim că poate fura mana -, în cele mai multe descântece de întors mana (de adus laptele), ne întâlnim cu puterea boabelor de rouă ca apa salvatoare, venită din cer. Şi ar fi fost de neconceput să nu fie aşa, pentru că toate marile simboluri sunt bicefale: pot să facă rău, dar şi bine. Apa făcătoare de bine în acest caz este roua. Nu ştiu care aştri influenţează producerea ei, dar un descântec la stele începe aşa: “Două stele cocârstele/ Aduceţi mana vacii mele”.
Notă: (Exemplificările din text mi-au fost relatate de bătrâni şi bătrâne care n-au dorit să-şi facă publică identitatea.)
de PARASCA FAT

Braşov - Kronstadt, oraşul lui Kronos?

2009-01-26T17:45:00.002-08:00

Aici vrem sa dovedim că denumirea de KRONSTADT dată Braşovului provine de la KRONOS - zeul timpului. Acest zeu, în mitologia geto-dacilor, după cum afirma istoricul antic Mnaseas, corespundea lui Zalmoxis. Strămoşii noştri având o credinţă uraniană, ridicau pe înălţimi, în cinstea zeului pe care îl adorau, altare, temple, oracole şi zigurate. Înălţimea respectivă se considera sub protecţia zeului numindu-se “scaunul zeului” (reşedinţa zeului), iar în caz de nevoie cei iniţiaţi în misterele zeului se retrăgeau aici, socotindu-se apăraţi de zeul însuţi. De regulă o astfel de înălţime purta denumirea zeului protector. Când adversarii nu au mai respectat funcţia “sacră de protecţie” a altarelor, apărătorii au fost obligaţi să-ţi construiască cetăţi pe vârful acestor munţi. În Braşov se află o astfel de înălţime cu denumirea de TÂMPA (ce provine de la “tempus - temporis”) denumire ce demonstrează că în antichitate era sub protecţia lui Zalmoxis (Kronos).
În sprijinul acestei afirmaţii aducem următoarele argumente:
În zona Tâmpa sunt altare pentru sacrificii şi cercetătorii saşi au descoperit o fântână cu oase ce demonstrează că s-a practicat un cult păgân.
Pe Tâmpa a fost identificată o cetate construită pe ruinele unei vechi cetăţi dacice.
V. Pârvan acorda o atenţie deosebită studiului tezaurului toponimic al ţării ca sursă de documentare în stabilirea adevărului istoric. În “Getica” el analizează expansiunea geţilor utilizând toponimele şi hidronimele.
Folosind metoa analizei semantico-mitologice, aplicată zonei Braşovului, ca element de cerectare se poate afirma că toponimele şi hidronimele existente în zonă au origine arhaică. Valea Putredă ne reaminteşte obiceiul geto-dacilor de a ţine trupurile celor decedaţi timp de 40 de zile înfăşurate în piei de animale şi agăţate în pom. Muntele Postăvarul s-a numit Muntele Ruia, denumire ce poate proveni de la Rajac şi se traduce libr din limba sanscrită prin Muntele Reelui. În Muntele Postăvarul se găsesc Crucurul Mare şi Crucurul Mic, nume ce sugerează că aici se executau măsurători astronomice. Denumirea de Scaunul Predicatorului confirmă existenţa unui “scaun al zeului” în acest nod orografic.
Şarpele - simbolul lui Zalmoxis (Kronos), împreună cu soarele se află şi azi pe porţile scheienilor.
Perpetuarea a două obiceiuri: JUNI DIN SCHEII BRAŞOVULUI şi IEŞIREA LA CHETRE confirmă că aici a fost o zonă sacră, a cultului lui Zalmoxis.
ORIGINEA GETO-DACICĂ A JUNILOR BRAŞOVENI
Prezentarea Junilor braşoveni (Bul. Eur. “Noi, tracii”, fundaţia Drăgan, Milano, martie 1982) a fost făcută în mod detaliat de Muşlea, Pitiş, Stinghe şi alţii, care au susţinut că este un obicei care confirmă originea geto-dacă.
Plecarea junilor în după-amiaza zilei şi petrecerea unei nopţi pe Muntele Postăvarul ca a doua zi să întâmpine “apariţia soarelui” este o manifestare pe care o semnalează însuşi Herodot la geto-daci. Ea reaminteşte parcticare cultului lui Dionisos (Dionisie - zeu trac de origine).
Îmbrăcămintea junilor, bogată în aur şi argint, corespunde cu cea a agatârşilor. Viţa de vie, strugurele, frunza de stejar şi ghinda, identificate pe cămăşile lor sunt simbolurile lui Dionisos şi ale lui Zeus. Totemul târşului (simbolul lui Dionisos) l-am identificat prin “brăduţii pitici” pe care juniiîi aduc din pădure (Poiana Târşului) şi îi depun la casele cu fete, la poarta vătafului sau pe zidurile cetăţii. Servitul peşetlui la masă este, de asemenea, simbolul lui Dionisos şi reprezintă lupta dusă de acesta cu “piraţii tirenieni”. Jocul “ţuţele”, fetele ce împletesc florile cu care îî împodobesc pe juni şi caii acestora, reamintesc de “Bachantele” lui Euripide (adeptele cultului lui Dionisos). Hora junilor “în cerc” şi “de la stânga la dreapta” simbolizează ideea precreştină a “timpului circular”, sensul de mers al astrului ceresc şi coroana - simbolul lui KRONOS (ZALMOXIS). Junii din Scheii Braşovului nu erau lăsaţi să intre în cetate, deoarece exista credinţa că cetatea va cădea în mâinile lor în momentul când ei vor ocoli sfatul de trei ori. La geto-daci, după cum se ştie, era obiceiul de a ocupa o cetate dupa ce ocoleau de trei ori; obicei ce s-a perpetuat şi la juni, care doreau să intre în drepturile cutumiale, demonstrând în acelaşi timp şi o permanenţă pe aceste meleaguri.
Măscăriciul junilor reprezenta pe şaman, care, fiind împuşcat din imprudenţă, a întrerupt seria iniţiaţilor în misterele cultului respectiv (Pitiş). I.G. Frazer în “Creanga de aur” prezintă un caz analog în care, la o manifestare de primăvară (Mardi Gras) “bufonul”, ce trebuia sacrificat în cinstea primîverii în scopul regenerării naturii, a fost îmouşcat mortal deoarece printre cartuşele oarbe se afla şi unul real. Cazul prezentat de Frazer ne face să credem că e posibil ca şi “măscăriciul junilor” să fi fost omorât imprudent în condiţii similare.
Îngroparea vătafului la Podul Dracului simbolizează “întoarcerea la origini şi renaşterea o dată cu regenerarea naturii”, reamintind de momentul psihologic utilizat de Zalmoxis, când iniţia pe discipoli în misterele cultului său, sau de practicile “misterelor de la Eleusis” - specifice cultului lui Dionisos. Obiceiul poate proveni şi din Egiptul antic, deoarece îl găsim la regi, care, în fiecare început de an, simulau că mor, se îngropau şi renăşteau mai puternici şi mai viguroşi.
Elementele de iniţiere în misterele unui cult păgân, pe care le-am identificat la junii din Scheii Braşovului, sunt: înscrierea la juni a tinerilor care au împlinit vârsta de 16-17 ani (confirmă dorinţa acestora de a se iniţia pentru a putea trece examenul de maturitate), denumirea de “juni albiori” provine de la cămăşile albe de in pe care le purtau numai iniţiaţii în misterele unui cult păgân; aruncarea buzduganului “la cracă” (o înălţime tip), combinată cu strigătul vătafului: “Aruncă-l mai sus dacaă doreşti să-ţi dea soacra mai multă zestre!”; hora junilor, care nu se părăseşte decât cu aprobarea vătafului. Toate acestea, împreună cu jocul “căţeaua” şi concursurile de călărie se recunosc uşor a fi trepte de iniţiere, unde junii erau obligaţi să dea dovadă de forţă, rezistenţă, iscusinţă etc.
Astfel, tânărul demonstra că era pregătit pentru a intra în viaţă şi societate.
ORIGINEA GETO-DACICĂ A OBICEIULUI “IEŞIREA LA CHETRE”
În partea de vest a Braşovului - zonă sacră - se găsesc şi azi, ca doi umeri ai unei puternice “cetăţi naturale”, două stânci ce se numesc “Pietrele lui Solomon”.
Când timpul este frumos, la sfârşit de săptămână, românii merg LA CHETRE, perpetuând o manifestare uraniană a unui ritual ancestral. Junii braşoveni, la datele când are loc manifestarea lor, merg şi ei între Chetre.
În limba iudaică Solomon se traduce prin “înţelepciune”, iar toponimicul ar însemna “Pietrele înţeleptului”, recunoscând în el pe înţelepţii getod-dacilor - Ktistoi sau Pleistoi.
Cercetătorii saşi semnalau în secolul al XIX-lea existenşa în zonă a unor ziduri, urme ale unei cetăţi, care, după părerea autorilor, confirmă prezenţa unui templu geto-dac.
Din mitologia greco-romană şi asiro-babiloniană se cunoaşte rolul “Pietrelor sacre” ce se găseau în zona “Marilor Oracole”. O astfel de piatră se afla şi la oracolele de la Dodona şi Delphi. Piatra de la Mecca, piatra Hama (ce avea proprietăţi terapeutice lithoterapie), piatra Batyl (pe care Hera i-a dat-o lui Kronos s-o mănânce în locul lui Zeus) sunt cele mai reprezentative argumente.
Este foarte posibil ca “Marii secerdoţi” ai cultului lui Kronis, ce îşi avea altarele pe vârful Tâmpa, să fi practicat iniţierea în mistere (junii), divinaţia (profeţitoria), învăţându-i totodată pe geto-daci normele etice (legile bellagines).
În zona Pietrelor am identificat pe o stâncă un simbol bestiar, rpectiv un cap tauriform care confirmă practicarea cultului Mithra. Tot în zona “Chetrelor” se află o peşteră care, la intrare, păstrează urmele unei pietre ce a fost sculptată ca un leu.
Până în prezent denumirea de Schei se traducea prin slavul “schiau” ce însemna sclav. În “Iliada” lui Homer se vorbeşte foarte mult de “Poarta scheiană”, denumire pe care Eftimie Murgu o traduce prin “Poarta din stânga cetăţii” sau “Poarta de vest”. În faţa acestei porţi stăteau la sfat doi înţelepţi troinei Ucalegon şi Antenor - arată Homer. Din studiul atent al operei amintite rezultă că în partea de vest a Troiei s-au dat luptele cele mai aprige dintre troieni şi ahei. Aplicând elemente de mitologie comparată, constatăm că în acea zonă erau mormintele strămoşilor cetăţii Troia.
Autorii au identificat că toponimicul schei se găseşte la Suceava, Târgovişte, Iaşi, Câmpulung, iar la Braşov şi Suceava este chiar în partea devest a vechii cetăţi. Acest lucrudemonstrează originea comună a cuvântului schiau (probabil provine din limba pelasgă - limba populaţiei prototrace), deoarece Troia a existat înaintea venirii slavilor în Europa. Rezultatele cercetării noastre sunt confirmate de marele istoric V. Pârvan, care pune la îndoială originea slavă a cuvântului “Schiau” arătând că el provine din dacicul “sclaia” (v. V. Pârvan - “Getica”, 1982, p.160).
Până în anul 1938, în manualele şcolare ale Braşovului era inserată următoarea legendă: “Pe Tâmpa a existat un balaur ce mânca copiii mici ai conducătorilor oraşului; un măcelar sas a luat o piele de viţel şi a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului; balaurul, ieşind, a văzut viţelul pe care l-a mâncat, iar după aceea a băut apă; ea intrând în reacţie cu varul, balaurul a fost distrus”.
Descifrând o astfel de legendă rezultă:
Balaurul a fost totemul geto-dacilor (dragonul), al lui Zamolxis (Kronos). Din mitologie se cunoaşte că lui Kronos oracolul i-a prezis că v-a fi răsturnat de copilul său, fapt pentru care Kronos îşi mânca copiii (timpul mănâncă totul).
Herei (soţia lui Kronos) fiindu-i milă de Zeus, nu l-a mai sacrificat, dându-i lui Kronos să mănânce o piatră (piatra Botyl). Zeus când s-a făcut mare îndeplineşte voinţa oracolului detronând pe Kronos.
Legenda aceasta demosntrează că pe Tâmpa au fost altarele lui Kronos, iar varianta mitologică a luptei dintre Kronos şi Zeus s-a păstrat, o dată cu funcţia zeiţei Hera.
Nicolaus Olahus, umanist de origine română, în lucrarea sa “Istoria ungurilor şi a lui Atila”, denumind Braşovul “Zemigetusa” (confundându-l cu Sarmizegetusa), demonstrează că pe Tâmpa se mai păstrau şi erau evidente urmele unor construcţii antice.
Cele prezentate confirmă că pe Tâmpa a fost o zonă sacră închinată cultului lui Zalmoxis (Kronos). În Grecia, lângă Muntele Olimp, există o înălţime cu numele de KRONOION, nume ce provine de la Kronos şi pe care s-au găsit altare închinate acestui zeu.
La venirea romanilor, după ocuparea Daciei de către Traian când au găsit altarele de pe Tâmpa, luând informaţii de la loclanici despre ele şi fiind în cunoştinţă de cauză, deoarece aveau şi ei pe Saturn (ca zeu al timpului) au numit înălţimea “Tempus - Temporis”. Cu timpul denumirea s-a transformat în “Tempea - Tâmpa”, nume sub care autorii au identificat în aria de răspândire a geto-dacilor aproximativ 40 de înălţimi. În afara limessului roman autorii au identificat două înălţimi cu numele de Zamura, în care rădăcina “zam-” ne reaminteşte de Zalmoxis.
Se ştie că la întemeirea unei cetăţi a stat un mit şi mitul lui Kronos este cel mai corespunzător pentru cetatea ce a existat pe Tâmpa.
Cavalerii teutoni când s-au aşezat aici au tradus în limba germană numele vechi al cetăţii, precum au făcut şi romanii. Se cunosc foarte multe cazuri când saşii şi maghiarii au tradus toponimele şi hidronimele româneşti din Transilvania.
Cetăţii Braşovului, având în antichitate o importanţă strategică şi econimică (la intersecţia a două drumuri antice) se impunea să i se menţină vechea denumire. Cavalerii teutoni au respectat acest principiu traducând în limba germană din “cetatea timpului” sau “cetatea lui Kronos” - în KRONSTADT. În această situaţie Kron- provine de la prescurtarea lui Kronos. Ulterior, sub influenţa creştinismului (care îşi însuşea elemente de cult păgân dându-le explicaţie mistică) saşii au considerat pe Kron- ca provenind de la “coroană” (Karpaten Rundschau, nr. 38-1587-/24.IX.1982 - Florin Olteanu - “Zalmoxis - Tempus - Corona”, p.6).
Dorim să reţinem atenţia că simbolul lui Kronos - zeul timpului - era “coroana”.
Cercetătorii saşi semnalează posibilitatea denumirii cetăţii în funcşie de un pârâu ce izvorăşte din Tâmpa, care se cheamă “Coroana”. Şi în această situaţie se confirmă cele susţinute de noi, deoarece în antichitate apele ce izvorau din zona templului erau sacre şi purtau numele zeului. Coroana, dupa cum am arătat, fiind simbolul lui Kronos era normal ca pârâul să indice altarele acestui cult. Hermeneutica heraldicii Braşovului, identificând “coroana” ca simbol al lui Kronos şi “stejarul” ca simbol al lui Jupiter Tonans ne sugerează să traducem liber stema Braşovului prin “ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA CONDUC DE-A PURURI CETATEA”.
Cu această ocazie, autorii doresc să reţină atenţia cercetătorilor din domeniul etnografiei şi folclorului că a existat la juni “căluşul junilor”. Azi acest joc nu se cunoaşte decât de un număr mic de persoane (bătrânii), fiind în situaţia de a se pierde.
DIN MITOLOGIE ÎN LUMEA ŞTIINŢEI
Am văzut că românii din Schei merg săptămânal “La Chetre” prepetuând un ritual strămoşesc. Este foarte posibil ca acest ritual să fi fost situat aici datorită proprietăţilor balneocurative ale zonei.
În urma investigaţiilor ce le vor face specialiştii în mineralogie, geomorfologie şi balneo-climatologie se poate demonstra că Pietrele lui Solomon au proprietăţi naturale balneo-climaterice. Fenomenul de lithoterapie era utilizat încă din antichitate. Tratamentul de magneto-diaflux artificial, dupa cum se ştie, creează o stare de echilibru psihic. La Pietrele lui Solomon este foarte posibil ca în urma unei anomalii magnetice, provocate de prezenţa oxizilor de fier sau fero-mangan să se creeze magnetodiaflux natural.
Specialiştii cunosc efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare al atmosferei ionizate negativ, deoarece ionul negativ este vaso-dilatator. Poate că la Pietrele lui Solomon să existe posibilitatea unei ionizări negative atmosferice şi a unei metalice marcată datorită prezenşei în zonă a fero-manganului. Apa care trece printre Pietrele lui Solomon, daca se constată că este uşor radioactivă, ar pune în evidneţă efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare.
Prezenţa în exces a oxigenului (datorită pădurii) completează efectul terapeutic al zonei.
În aceste condiţii, în situaţia că presupunerile noastre se adeveresc, Pietrele lui Solomon, pe lângă interesul istoric îl va prezenta şi pe cel balneoclimateric.

Zamolxis - Zeul Lup

2009-01-26T17:45:00.001-08:00

Zalmoxis, numit uneori simplul muritor, alteori demon şi chiar zeu al daco-geţilor, din cauza datelor foarte sărace şi aparent contradictorii de care dispunem, a fost considerat adesea un personaj cu totul enigmatic.
Comparat însă cu alte personaje din vremea lui, cum au si făcut-o uneori anticii, se poate dovedi că toate datele referitoare la Zalmoxis şi chiar la urmaşii lui le regăsim şi la acestea. Coincidentele nu exclud insă nota de originalitate a lui Zalmoxis, ci îi conferă un grad mai mare de plauzibilitate, sugerînd faptul evident că, asemenea daco-geţilor, care ocupau un loc determinant, alături de celelalte popoare ariene, şi zeităţile lor pot fi alăturate, în mod firesc, celor din mitologia indo-europeană.
Genetic, trebuie pornit de la faptul indiscutabil că totemul vechilor arieni era lupul. Dovada o constituie, în primul rind, numele unor populaţii întregi şi ale unor state antice de origine evident indo-europeană, apoi numeroasele toponime, numele vechilor zeităţi şi ale eroilor antici, legate de numele lupului. Dacii, prin faptul că daci provin din daoi (pluralul lui daos- lup), iar, dava care apare în numeroase toponime, din davos (variantă a lui daos), nu constituie deci o excepţie. De altfel, vecinii lor din nord-est se numeau Lupiones Sarmatae (vezi Tabula Peutingeriana), iar cei din nord-vest, neurii, erau cunoscuţi pentru obiceiurile lor lykantropice (Herodot, Historiae, IV, 105). Nu trebuie uitat insă faptul că datele cele mai vechi despre aceste populaţii (inclusiv daco-geţii) provin dintr-o epocă tîrzie, care nu depăşeşte secolul al V-lea î.e.n., — epocă în care nu mai poate fi vorba decit de vagi ecouri ale tradiţiilor totemice, care luaseră, încă din epoca bronzului,forme specifice social-culturale.

Intreaga zonă daco-geto-tracică, din Macedonia pînă in Panonia şi nordul Pontului Euxin, ; despre care ne lipsesc datele istorice amănunţite, poate fi totuşi circumscrisă pe baza câtorva coordonate spaţio-temporale. Este vorba de tradiţiile mitologice pre-greceşti sudice (din Pelopones pînă în Creta) legate de populaţii de origine tracă (ele surprind perioade anterioare celei homerice); de tradiţiile mitologice anatoliene, cuprinzând şi insulele din sudul Macedoniei (datele provin din perioada homerică şi se referă în mod expres la populaţii de origine tracă); de tradiţiile romane şi celte (primele dinaintea erei noastre, mergînd pînă spre secolul al VIII-lea, î.e.n., ultimele din preajma erei noastre) şi de tradiţiile nordice (de la începutul erei noastre pînă în Evul Mediu). In privinţa stadiului de evoluţie a tradiţiilor se constată, însă faptul că nordicii au fost mult mai conservatori (datorită izolării şi înapoierii lor culturale). Tradiţiile lykantropice, care dispăruseră din Pelopones în epoca homerică, au dăinuit la popoarele germanice pînă în Evul Mediu. Datele despre Zalmoxis provin din secolul al V-lea î.e.n. (Herodot), iar faptul că dacii, în timpul războaielor cu romanii, menţineau încă stindardul cu cap de lup şi erau pînă în secolul al III-lea, e.n. (Tabula Peutingerianã), vecini cu popoare de „lupi”, îndreptăţeşte încadrarea tradiţiei despre Zalmoxis în contextul general, indo-european al formelor social-culturale determinate de fondul totemic patriarhal.

Focarul mitologiei greceşti l-a constituit regiunea Elis, locuită în vechime, după tradiţie (Strabon, Geographika, VII, 7, 1—2), de barbari, în special cauconi de origine tracă (ca şi cei din Asia Mică). Eroul eponim al acestora era Caucon identi£icat adesea cu Lykos (= lupul), —o veche zeitate de origine tracă. (Pauly-Wissowa, Real-Encylopedie, „Lykos”). In alte versiuni, Caucon este numit fiul lui Lykaon, tot o zeitate de origine tracă, considerat în legende ca un fel de rege al zeilor (Gotterkonig). (Ibidem, vol. XXV, 2239). Despre Lykaon se spune că ar fi fost regele Arkadiei. El ar fi întemeiat pe muntele Lykaion (= muntele lupilor) un sanctuar, numit Lykosura, pentru Zeus Lykaios. De altfel, chiar numele vechi al Arkadiei era Lykaonia (= ţara lupilor). Acest om-lup era numit şi Lykurgos. De numele lui sunt legate sărbătorile Lykaia, care se ţineau periodic (din patru in patru ani). El apare în reprezentări grafice ca un om îmbrăcat în piele de lup. (Ibidem, sub voce „Lykaios”). In cadrul serbărtlor Lykaia se aduceau jertfe umane, în special tineri. Victima umană era sacrificată şi apoi mîncată de către tinerii luptători care deveneau astfel lykantropi. (Daremberg et Saglio, Dictionnaire des Antiquites, „Lykaia”). Cultul lupului era practicat şi în Argos şi în Asia Mică, la lykienii din Lykia (care însemna, ca şi Lyaonia, tot „ţara lupilor”). Mai erau şi alţi zei care aveau legătură cu lupul : Artemis Lykoartis, în regiunea vechiului oraş Lykon ; Apollon Lykaios, în Argos ; Apollon Lykogenes în Lykia.
Sfîrşitul cultului lykantropic din Elis şi regiunile învecinate este povestit într-o veche legendă a Arkadiei.
Se apunea că Zeus (cel autentic fără atributul Lykaios) 1-a vizitat pe regele Lykaon. Acesta, dîndu-i respectul cuvenit, l-a sărbătorit după obiceiul locului, oferindu-i ca jertfă pe propriul său copil, numit Arkas. Zeus, revoltat de sacrilegiul petrecut, 1-a transformat pe Lykaon în lup şi a instituit ca pedeapsă, pentru oricine va mai minca carne de om, transformarea pe nouă ani în lup, după care devenea om numai dacă, în acest interval, nu se atingea din nou de mîncarea interzisă. (L. Preller, Grieschische Mytologie, I, p. 100—102).

Rezultă din aceste relatări (despre o perioadă foarte veche, cînd nu erau grecizaţi încă tracii din Pelopones) că zeitatea cea mai veche a acestora era lupul însuşi. Acestuia i se aduceau jertfe umane periodice (la patru ani). Evenimentul era legat de anumite rituri de iniţiere (mîncarea victimei) şi rituri de trecere (transformarea în lup). Animalul iniţial (lupul) a devenit om-lup (Lykaon) şi apoi zeu-lup (Zeus Lykaios), pentru a sfîrşi ca zeu pur (Zeus). Avînd în vedere că în epoca homerică nu se mai păstra amintirea zeilor zoomorfi, tradiţia zeului lup trebuie considerată cu mult mai veche.

Relatări asemănătoare apar însă şi la romani, pentru o perioadă evident mai tîrzie. Este vorba de amintirea unei divinităţi numită Luperkus (O. Gruppe, Grieschische Mythologie, p. 204} şi reprezentată sub formă de idol. In legătură cu acesta este amintită o peşteră (Lupercal), în care era păstrat idolul şi o sărbătoare (Lupercalia), în cadrul căreia se aduceau sacrificii animaliere la intrarea în peşteră. Cu ocazia acestui sacrificiu, erau aduşi în faţa altarului şi doi tineri cărora preotul le atingea fruntea cu cuţitul înroşit în sîngele victimelor sacrificate, ceea ce se consideră că aminteşte de vechile sacrificii umane.
Şi în mitologia nordică apare un fel de zeitate-demon, lupul Fenrir, care avea doi fii (Skoll şi Hati) ; unul alerga pe cer să înghită soarele, celălalt alerga după lună, cînd reuşeau să le ajungă, se petreceau eclipsele (M. Isbăşescu, Walhalla şi Thule, p.25—30). Existau însă şi personaje legendare, ca tatăl lui Skallagrim, care se numea Ulf (lupul) şi care se transforma după voie în lup sau în om. (L. Weiser, Altermanliche, Juglingsweichen und Mannerbunde, p. 44), Tradiţia lykantropiei s-a menţinut în nord pînă în Evul Mediu tirziu. Lykantropul era numit Ulfepnar sau berserkr şi era recunoscut după pielea de lup sau de urs pe care o purta. Longobarzii se pare că adoptaseră transformarea în cîine, căci luptătorii lor, cu atribuţii lykantropice (beau sîngele duşmanilor), erau numiţi în cronici (secolul al VIII-lea e.n.) Cynocephali. (Ibidem, p. 49). Multe zeităţi, printre care şi Wodan, aveau ca semn distinctiv îmbrăcăminte animalieră, ca şi divinităţile indiene Bhava şi Sarva, care erau reprezentate ca oameni îmbrăcaţi în piele de lup. (S. Wikander, Per arische Mannerbund, p. 72—73).

Lykos şi Lupercus sînt particularităţi ale divinităţii de origine totemică (lupul). Reprezentarea lui ca om îmbrăcat în piele de lup denotă preluarea atribuţiilor divine de către unul sau mai mulţi conducători ai cultului, care puteau fi regi (Lykaon), personaje legendare (Ulf), căpetenii de oşti (Cynocephalii), demoni (Fenrir, Skoll, Hati) sau chiar zei (Wodan, Bhava, Sarva) — unii dintre aceştia purtau chiar numele lupului. De cultul lupului sînt legate toponime (Lykaion, Lykosura, Lupercal, Lykaonia, Lykia) derivate din numele lui. Intr-un studiu mai recent au apărut zei-lupi (Zeus, Apollon, Artemis), care, treptat, şi-au pierdut atributul de lup. La greci avem atestate toate fazele : lup, om-lup, zeu-lup, zeu. La romani surprindem prima fazã, în forma idolatricã, si a doua (lupoaica legendarã), într-o formă tirzie, mult prelucrată, amintind totuşi şi de faza a treia (a naşterii zeului din lup). La nordici nu mai apare tradiţia lupului originar, dar sint bine reprezentate fazele doi ai trei (ca şi la indieni).

Zalmoxis, pe aceste coordonate spaţio-temporale se înscrie între fazele doi si trei. El era considerat un muritor, care fusese sclav (Herodot. op. cit, IV. 95) şi ajunsese rege (Platon. Charmides, 157 a). Alţii îl numeau însă demon (Herodot, IV, 94) şi chiar zeu (Strabon, VII, 3,5). Oscilaţiile nu denotă neapărat inexactităţi. Provenind din epoci diferite, dar ulterioare secolului al V-lea î.e.n.. este posibil ca personajul Zalmoxis să fi suferit transformări. Este posibil ca relatările să se refere la personaje deosebite, care au trăit in perioade diferite, aveau alte atribute, dar purtau acelaşi nume după cum erau relatate aceleaşi lucruri (ca despre Salmoxis) şi despre persoane cu nume diferite (Strabon. VII. 3. 11). Nici el şi nici celelalte persoane n-au ajuns însă zei autentici, chiar dacă sfîrşeau prin a fi numiţi astfel.
Zalmoxis şi descendenţii săi indiferent că erau consideraţi muritori, demoni sau zei erau preoţi ai uneia sau ai mai multor zeităţi (Strabon. VII. 3,5) ale caror nume ne-au rămas însă necunoscute.
Faptul că Zalmoxis ţine de faza a doua (om-lup) o dovedeşte numele său. Salmos, care apare si în varianta zalmos, este atestat la Porphyrius (secolul al III-lea e.n.) ca însemnînd piele. (Porphyrius, Vita Pythagorae, 14-15). Termenul avea multe semnificaţii înrudite însemnînd şi învelitoare, coajă, scoarţă, acoperiş, acoperămînt în genere şi al capului în special, deci căciulă, coif, etc (I. Duridanov. Ezikat na trakte, „Zalmos”). El apare în numeroase toponime vechi din sudul Greciei (Salmonion) pînă în nordul îndepărtat (Salmi, Salmela), dar şi pe teritorii traco-gete (Salmydessos, Salmorude) şi s-a menţinut aproape in aceeaşi formă si cu acelaşi înţeles în prusaca veche (salmis) şi în lituaniană (salmas), (I. Duridanov. Thrakisch-dakieche Studien, I, p. 85). Partea a doua a numelui (-xis) a fost pusă în legătură cu rădăcina indoeuropeană ksey-, din care au derivat cuvinte indoeuropene care înseamnă „stâpîn, rege”. (V. Georgiev. Trakite i technijak ezic, p. 15). Deci Salmoxis ar însemna „rege îmbrăcat în piele sau blană”, cum era numit şi Wodan (Manteltrager), cum erau reprezentaţi Lykaon, Bhava, Sarva etc, şi cum apăreau lykantropii nordici în piele de lup sau de urs. Porphyrius aminteşte în legătură cu aceasta, faptul că lui Zalmoxis la naştere “i se aruncase deasupra o piele de urs”.

Se poate conchide că Zalmoxis era un fel de preot-rege care slujea unui zeu asemănător cu Lykos, avind şi el anumite atribute animaliere. In legătură cu această funcţie este amintit şi un munte (Cogaionon) şi o peşteră. Muntele apare şi în tradiţia greacă, ca şi peştera (menţionată şi la romani). Peştera apare la greci în legătură cu naşterea lui Zeus pe muntele Ida.

Tot în legătură cu Zalmoxis sînt amintite atribuţiile sale de interpret al fenomenelor cereşti, de cunoscător al tehnicii sacrificiilor şi al ceremoniilor pentru zei. (Porphyrius, loc cit.) Sînt amintite sacrificii ale tinerilor (Herodot. IV. 94) ; un andreion (o casă a bărbaţilor) (Ibidem, IV. 95) ca sediu al adepţilor săi ; amănunt, care pare accidental, că Zalmoxis era tatuat (Porphyrius. loc cit.) şi în fine contribuţiile sale pe linie medicală. (Platon. loc cit.) Toate acestea sînt însă atribuţii ale unui preot-şaman legate în mod tradiţional de obişnuitele ritualuri de iniţiere şi trecere ale tinerilor în rîndul bărbaţilor. Zalmoxis poate fi comparat deci si cu personajele (legendare sau nu) despre care se ştie că aveau atribuţii iniţiatice.

Este vorba în primul rînd, de Epimenide Cretanul. Acesta era un preot al lui Zeus Idaios, numele lui fiind legat de acelea ale curetilor si corybanţilor (Diogeoes Laertios, Vitae philosophorum, I. 10. 111). El însuşi, dealtfel era numit „curet” (Ibidem, I, 12, 115). Izvoarele tîrzii îi atribuie chiar „contribuţii teoretice” în legătură cu iniţierile în cultul lui Zeus Idaios (E. Rohde, Psyche, p. 346). Datorită unei întîmplari excepţionale şi faimei sale, el a sfîrşit, ca şi Zamolxis, prin a fi adorat ca zeu, căruia i se aduceau sacrificii. (D. Laertios, op.cit., I, 10, 114).
Cultul lui Zeus a fost adus în Creta odată cu ocuparea acesteia de către ahei. Se spunea că Zeus s-ar fi născut în peştera de pe muntele Ida din Creta. Oronimul „Ida” este de origine tracă (I.Duridanov, Ezikãt na trakite, p.38), el era frecvent şi în Asia Mică şi în Pelopones (Idas şi Idaton), de unde a şi fost transferat în Creta. Peştera de pe muntele Ida era considerată „rezidenta permanentă” a lui Zeus. Des pre acesta se spunea că în copilărie, de teama lui Cronos, s-ar fi transformat în dracon, iar pe doicile sate le-a transformat în urşi — transformări obişnuite în cadrul ritualurilor de iniţiere, care se făceau pînă tîrziu şi pe muntele Ida. Cu această ocazie aveau loc sărbători ale cureţilor legate de sacrificii animalere şi
umane.

Despre Epimenide se spunea că. fiind trimis de tatăl său după o oaie rătăcită pe muntele Ida, a intrat să se odihnească în peşteră, unde ar fi dormit însă nu mai puţin de 57 de ani. Incă din antichitate se considera că Epimenide nu ar fi dormit în peşteră, ci s-ar fi retras acolo, trăind în singurătate. (D. Laertios. I. 10, 111). Viaţa în peşteră era atribuită şi lui Zeus Idaios. Prin aceasta, abstracţie făcînd de durată, obiceiul retragerii în peşteră pare să fi fost obişnuit la preoţii iniţiatori (ca si în cazul lui Zalmoxis). Tot despre Epimenide se spune ca utiliza jertfe umane (tineri) cu ocazia alungării unor molime (Ibidem, I, 10, 110), iar după moarte s-a constatat că pielea lui era tatuată. (H. Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, Epimenide. 1, 2). Astfel de informaţii erau relatate şi în legătură cu Zamolxis. In fine, lui îi sînt atribuite şi anumite concepţii despre nemurire (Porphyrius. 16—17), pe care se zice că le propovăduia si Zalmoxis dar care erau bine cunoscute şi celtilor şi popoarelor germanice.

Pe această linie (a concepţiei despre nemurire) anticii au făcut legătura, ce-i drept indirectă, între Epimenide Cretanul şi Zalmoxis. Personajul de legătură a fost Pythagoras din Samos. Intr-adevãr despre Pythagoras el însuşi iniţiator al unei secte religioase, s-a spus că ar fi fost iniţiat în misterele lui Zeus Idaios, că ar fi fost deci pe muntele Ida din Creta (loc. cit). Mai mult, că „a coborît în peştera Idei împreună cu Epimenide” (D. Laertios, VIII, 1, 3). Dar tot despre Pythagoras se spunea, că l-ar fi avut ca sclav, pe Zalmoxis, pe care l-ar fi iniţiat, la rîndul său, în tainele nemuririi.

Herodot considera, pe bună dreptate, incredibilă ultima relatare, pe motivul că Zalmoxis ar fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras, ceea ce s-ar putea afirma şi despre Epimenide. Importantă aici nu este însă cronologia, ci asemănările frapante dintre relatările de care dispunem în legătură cu aceste personaje şi, în special, maniera în care acestea ajungeau să fie zeificate, ceea ce îndreptăţeşte atributele lor multiple de muritori, demoni, preoţi şi zei.

Vestigiile arheologice dovedesc că dacii dispuneau de anumite cunoştinţe astronomice, deţinute în mod firesc tot de către preoţii iniţiatori, pe care le foloseau într-un mod cu totul original, ceea ce dovedeşte o veche tradiţie. Aceasta face şi mai pregnantă asemănarea dintre Zamolxis şi Pythagoras, deşi orice influenţa este exclusă. Acelaşi lucru este valabil şi despre restricţiile alimentare, care au prilejuit, de asemenea, apropierea celor două personaje. (Strabon, VII, 3. 5) dar care sînt în fond comune tuturor asociaţiilor religioase primitive.

Celebra „casă a bărbaţilor” (andreion), cunoscută si la vechii greci, unde se aduna Zalmoxis cu adeptii săi (Herodot IV. 95), este locul obişnuit al iniţierilor pentru tinerii bărbaţi (cunoscut la toate popoarele primitive), care, la războinicii celti (Avalon) şi la germanici (Walhalla) a devenit cu timpul un fel de paradis (deşi cu totul terestru). Celţii aveau chiar si obiceiul de a trimite prin sacrificiu mesageri la zeu cum trimiteau şi geţii la Zalmoxis, perioada fiind tot de patru ani (timpul petrecut de Zalmoxis în peşteră). Dar tot la patru ani se ţineau şi sărbătorile Lykaia, în cinstea zeului lup acesta fiind de fapt perioada cea mai potrivită, pentru societăţi restrinse. de formare a unui grup relativ numeros de tineri apţi pentru iniţiere. Ea reprezenta, totodată, perioada necesară instruirii tinerilor în vederea probelor la care urmau să fie supuşi. Periodicitatea olimpiadelor –iniţial probe de trecere— s-a menţinut tot la patru ani.

In felul acesta se ajunge la concluzia că toate datele de care dispunem în legătură cu Zalmoxis se întîlnesc într-o formă sau alta şi la alte personaje antice, ceea ce le-a permis autorilor greci să facă chiar legaturi directe între acestea. Analiza comparativă prilejuieşte şi o încadrare a lui Zalmoxis într-o succesiune firească a concepţiilor religioase indo-europene. Zalmoxis a fost un preot iniţiator (real sau legendar), poate chiar personificarea funcţiei de preot iniţiator, într-o perioadă în care tradiţia totemică a lykantropiei (zooantropiei în genere) se menţinea încă. El era deci un fel de om-lup sau urs (înveşmântat în piele de animal cum îl arată şi numele), ca şi cei iniţiaţi de el (care se şi numeau daci = lupi). Dar el a ajuns rege într-o perioadă cînd dispăruse credinţa în animalul totem. El slujea unor zeităţi (probabil cu atribute animaliere) pe care nu le cunoaştem.
Zalmoxis a sfirsit ca şi ceilalţi preoţi iniţiatori prin a fi zeificat, dar nu a reuşit să devină un zeu autentic, fiind secondat de alţi preoţi iniţiatori cu aceleaşi atribute. Spre deosebire însă de aceştia Zalmoxis, prin însuşi numele său, ne aminteşte încă de propria sa descendenţă zooantropică. ”

Strigoii

2009-01-26T17:44:00.003-08:00

“Strigoii sunt, după credinţa românilor de pretutindeni, de două feluri şi anume unii mitici, iar alţii reali. Cei mitici sunt un fel de spirite necurate şi rele, care numai rar se arată oamenilor în chip omenesc ; cei reali au însă chip omenesc şi petrec împreună cu oamenii până la moarte, iar după ce mor se prefac şi ei în strigoi şi strigoaice adevărate adică în spirite rele, dacă atunci când se înmormântează nu se împlântă în trupul lor un par care să ajungă până la corp să le străpungă inima.
Atât strigoii-spirite cât şi strigoii-oameni dar mai ales strigoaicele fac omenirii foarte multe neplăceri, neajunsuri şi daune. Dar şi oamenii le pot veni de hac, iar aceasta se face mai ales în prima şi a doua zi de Paşti. Cine ia în ziua de Paşti lingura cu care s-a amestecat în oala în care s-au vopsit ouăle şi o pune după şerpar ( curea ) şi apoi se suie într-un pom înalt, poate vedea toate strigoaicele care merg nevăzute cu ciurda ca să ia laptele de la vaci. Cea mai mare strigoaie e călare pe taurul satului. Precum se pot vedea strigoaicele-spirite în ziua de Paşti, tot asa se pot cunoaşte şi strigoaicele-femei sau vrăjitoarele care uneori sunt chiar mai rele.

Ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe ( 23 aprilie ) se numeşte în unele părţi din Banat Sângeorgiul Vacilor, deoarece de cum se înserează şi până la cântători umblă spiritele rele, cu deosebire strigoii şi strigoaicele ca să ia mana de la vitele mulgătoare şi mai ales de la vaci. Strigoaicele însă nu merg pe jos, ci zboară prin aer, foarte sus, încât abia se aud, călărind pe anumiţi oameni care, din nenorocire, au ieşit cu capul gol afară în preseara Sângeorgiului Vacilor.
Dar înainte de a merge şi a lua laptele de la vaci, strigoaicele, după credinţa românilor din Bucovina şi Transilvania, se adună în locuri singuratice, în vizuinile codrilor, în case părăsite şi între hotare unde se hotărăsc mo-şiile mai multor comune. Acolo se apucă la bătaie cu limbi de meliţe şi se bat până la miezul nopţii, apoi încalecă pe câte o meliţă şi merg să ia laptele de la vaci. Din cauza aceasta, femeile care au vaci cu lapte ascund în noaptea spre Sf. Gheorghe toate meliţele, sau le ung cu usturoi, ca să nu le poată lua strigoaicele când vin după dânsele. Dar nu numai strigoaicele iau în noaptea de Sf.Gheorghe laptele de la vaci, ci şi o serie de vrăjitoare. în Muntenia se spune ca vrăjitoarea care vrea să ia mana de la vaci se dezbracă în noaptea de Sf.Gheorghe şi apoi, cu o oală nouă în mână şi cu o pânză nouă lucrată noaptea înaintea cântării cocoşilor, iese pe islaz târâind pânza, strânge roua în oală, vine acasă, udă sarea şi tărâţele şi le dă vitelor ei stropindu-le cu apă de rouă. Si vitele care vor păşuna pe unde a strâns vrăjitoarea rouă, acelea pierd laptele şi untul, iar la vrăjitoare laptele sporeşte. Vacile cărora li s-a luat laptele, în scurt timp dau înapoi şi slăbesc mai rău ca iarna, părul li se zbârleşte de parcă ar fi bolnave, iar după o lună-două stârpesc cu desăvârşire. În timp ce, dimpotrivă, vacile vrăjitoarelor pe zi ce trece se fac tot mai grase şi frumoase şi dau lapte una cât zece.
Din cauza aceasta românii de pretutindeni întrebuinţează, atât în ajunul cât şi în ziua de Sângeorgiu, fel de fel de mijloace ca strigoaicele şi vrăjitoarele să nu se poată apropia de vacile lor.

Românii din unele părţi ale Moldovei şi Munteniei, care au vite, dar îndeosebi flăcăii, cântă din gură, buciumă din bucium sau fac zgomot cu ţeava de la cazan ca stri-goaicele şi vrăjitoarele să nu se poată apropia de vaci şi de oi, să le vrăjească şi să le ia laptele. Se zice că numai până unde ajunge vocea lor sau sunetul buciumului, numai până acolo ajung şi vrăjitoarele ; nu se pot apropia mai mult să ia mana de la vaci şi prin urmare toată osteneala lor este zadarnică.
Tineretul din Transilvania işi face în seara de Sf. Gheorghe buciume şi fluiere din coajă de răchită şi alun din care cântă ca să facă larmă. În Banat, pentru a împiedica venirea srigoaicelor, în seara de Sân-Georgiu se împodobesc ferestrele şi uşile cu crengi de rug sălbatic care se adună de prin locuri îndepărtate unde nu se aude cântatul cocoşului, sau se descântă leuştean, pelin şi boz care astfel descântat se pune la picioarele vitelor şi oilor. Se mai pot folosi rugi de măceşe care se pun nu doar la grajduri, ci şi la ferestrele şi uşile caselor, pentru ca femeile care alăptează să nu-şi piardă laptele. Mulţi români din Banat mai pun pe lângă rug şi odolean sau rostopască. De aceea se spune că cei care nu dorm în noaptea Sf. Gheorghe poate auzi cum cântă strigele când pornesc după mana vitelor : „De n-ar fi hodolean / hodolean şi rostopastă / fir-ar lumea toat-a noastră“. Unii spun că le-au auzit cântând aceste cântece în noaptea Sân-georgiului vacilor şi de aceea au dat vitelor tot anul odolean şi rostopască, iar strigele nu le-au mai putut face nimic.

Marele nostru poet Mihai Eminescu descrie astfel aceste obiceiuri în zona Moldovei : „Încă din după amiaza ajunului Sfâtului Gheorghe fetele, flăcăii şi copiii ies în ţarină şi se duc la pădure şi se întorc acasă încărcaţi cu iederă şi crengi de rug. Din iederă se împletesc cununi verzi, iar crengile de rug se pun în cruci pe la portiţe pe la fereşti pe deasupra uşilor şi mai cu deosebire pe la gradul unde se adăpostesc vitele şi caii. Aşa e bine; altfel, intră ielele şi strigele, fură laptele de la vaci, fură somnul copiilor, visul fetelor şi norocul flăcăilor. Acolo unde intrarea e închisă prin rugi îmghimpaţi, nici iele nici strige nu intră, pentru că văd semnul pe care nu au putere de a-l trece şi vacile dau lapte, copiii dorm duşi, fetele se pierd în visuri plăcute iar flăcăii ramân harnici şi cu noroc. Astfel toate casele şi toate curţile se încarcă de podoaba primăverii”.

O enigmă nedezlegată: tezaurul dacic

2009-01-26T17:44:00.001-08:00

Cu 1.600 de ani în urmă, istoricul Dio Cassius a notat: “Se găsiră şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia…
Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta.
După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soţ de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea…” Cele de mai sus erau scrise la 200 de ani după cel de-al doilea război daco-roman. Nu se ştie dacă ele reprezintă adevărul istoric, dar o realitate a rămas: după acel război, imperiul şi-a refăcut finanţele, un an romanii au fost scutiţi de impozit, Traian a organizat timp de 123 de zile sărbători la Roma şi a construit o serie de edificii măreţe. Cercetătorii au evaluat la 165 de tone aur şi 330 tone argint prada luată de Traian din Dacia, dar oare acesta era tot aurul strămoşilor noştri? Unii oameni de ştiinţă, evaluând producţia de aur din Munţii Apuseni la 15-20 tone/an (exploatarea era intensă şi străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s-au găsit şi în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice), au estimat stocul de metal galben acumulat de daci la circa 1.000 tone! Atunci unde este restul? Cu siguranţă că Decebal nu a ascuns tot tezaurul în acelaşi loc. În plus, în mod sigur, fiecare tarabostes avea averea lui. Să nu uităm nici stocurile de la exploatările miniere, care erau nu numai în Apuseni, ci şi în Banat, în zona Ocna de Fier. Unde poate fi acel aur?
Din când în când, aurul dacic a trimis câte un “semnal”, cele mai semnificative fiind: - În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureş, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într-o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni şi bucăţi de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace “specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu-şi tezaurul. Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vântu de Jos şi cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii şi alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenţia asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l-a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l-a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur. Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s-au găsit 1.600 kg. aur nativ si 250.000 florini. - Cronicile vorbesc de nişte butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareş al Moldovei. - La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogăţit brusc, lăsa un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăţi toată populaţia Transilvaniei, rămânând ascuns. - Pe la 1800, copilul unui ţăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineşului. - În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede dacice tip “koson”. Ulterior, în aceeaşi vară, s-au mai găsit 35, respectiv 987 monede de acelaşi tip. - În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip “koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea şi acumulările din tezaurul dac) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza.
Enigmele rămân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului dacilor este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliţi o dată de înţeleptul Decebal, chiar si după moarte, Bicilis jucând, probabil, rolul de “pion otrăvit”. Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat dacic, zona cetăţilor de lângă Orăştie fiind cea mai “fierbinte”, dar să nu uităm că toată zona montană dintre Olt şi Ţara Haţegului, probabil chiar şi Masivul Godeanu, era un spaţiu strategic, cu drumuri de culme şi cu cetăţi la gura văilor. Dacă mai adăugăm şi zona aşezărilor şi a exploatărilor aurifere din Munţii Apuseni şi Munceii Dognecei, aria de căutare se măreşte, la fel şi şansele de a se mai găsi ceva şi doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou

Misterul de la Pestera Tausoarelor

2009-01-26T17:43:00.001-08:00

Nisele ciudate
Situata in sud vestul Muntilor Rodnei, pe versantul sting al Vaii Izvorul Tausoarelor, la o altitudine de aproape 1000 m, Pestera Tausoarelor fascineaza nu doar turistul care reuseste sa obtina aprobare pentru vizitarea sa, dar chiar si pe speologi, oameni care au vazut multe asemenea drumuri subterane care brazdeaza muntii. O multitudine de galerii si patru riuri subterane care apar de mai multe ori si se pierd sub stinci, vin sa infrumuseteze locul, dindu-i un aer misterios.
Descoperita in 1955 de catre invatatorul Leon Barte din Parva, pestera suscinta si acum interesul nu doar al speologilor ci si al cercetatorilor din mai proaspatul domeniu al ocultismului si evenimentelor paranormale. Si asta pentru ca in zona, de-a lungul timpului s-au petrecut evenimente care nu au putut fi explicate prin logica omeneasca. Prima descoperire ciudata a fost facuta in anul 1967 de Marin Teodoru, un invatator pensionar pasionat de speologie.
Acesta a remarcat in ceea ce se va numi Sala Ursului de caverna trei nise cu diametrul de circa 15 cm, dispuse sub forma unui triunghi cu baza in sus si avand o distanta de aproape un metru si jumatate intre virfuri. Daca primele doua firide aveau o adincime de circa 30 – 35 cm, terminindu-se brusc, cea de a treia, varful, parea mult mai lunga.
“Tata povestea ca a luat bastonul de care se folosea si l-a bagat pe nisa, dar nu i-a dat de capat. A fost convins ca dincolo de acel perete se mai gaseste ceva”.
Cu toate acestea, domnul Teodoru nu a spus nimic despre descoperirea celor trei nise pe care, mai mult, le-a astupat cu pietre si calcare din pestera.
“Se temea sa nu le vada si altii si sa sape acolo, sa distruga pestera. Pentru ca el era convins ca in partea cealalta se ajungea printr-o galerie pe care a cautat-o cativa ani buni”.
In cele din urma a gasit o mica galerie subterana de trecere. Ce a vazut domnul Teodoru in pestera, nu se stie. Nu a vrut sa le povesteasca nici macar copiilor sai.
“Ne-a spus doar ca pesterile din munti ascund adevarata civilizatie. Parea de-a dreptul fascinat de ceea ce vazuse acolo. La un moment dat nu a mai rezistat si a scris o carte pe care a publicat-o inca prin 1978. Doar ca era scrisa sub forma unor povestiri fantastice. Spunea ca nu vrea sa afle comunistii ce e acolo, ca ar distruge totul. A lasat in urma lui un manuscris pe care trebuia sa il publicam noi peste mai multi ani, cand romanii ar fi fost in stare sa inteleaga unele lucruri”.
Dar manuscrisul a pierit intr-un incendiu care a distrus casa la cateva saptamini dupa decesul domnului Teodoru, fara ca cineva sa fii aflat secretul pesterii.
Sanctuar primitiv sau intamplare?!
Ceea ce i-a uimit pe primii speologi a fost descoperirea unor schelete de ursi din doua specii: ursus arctos si ursus spealeus. Cele doua specii se pare ca au convietuit impreuna in acele galerii subterane, lucru care contravine tuturor cunostintelor despre aceste doua specii.
In plus, oasele erau dispuse intr-un mod ciudat, circular, partea de nord spre nord vest si sud fiind ocupata de ursus arctos si cea de nord spre nord est si sud, de ursus spealeus. Cum este putin probabil ca ursii sa fii murit intamplator in acele pozitii, se presupune ca ei au fost asezati de cineva intr-un anumit scop. Arheologii spun ca poate fi vorba despre un cult al omului primitiv inchinat ursului.
Dar chiar si aceasta ipoteza pare subreda in fata existentei celor doua specii alternativ asezate. Aproape imediat dupa descoperirea ei pestera a fost inchisa circuitului public, vizitarea acesteia putindu-se face doar cu acceptul unui custode care indruma turistii sau alti doritori sa viziteze locul. Unii spun ca in felul acesta s-a incercat ascunderea anumitor galerii si sali care nu trebuiau vazute de public si nici facute cunoscute, ca vizitatorii trebuiau indepartati de anumite locuri din pestera, sub aspectul indrumarii.
Bilele de Tausoare
O alta descoperire bizara o constituie “bilele de Tausoare”, despre care nimeni nu poate afirma cu exactitate cum s-au format. Bilele se gasesc incastrate in peretele calcaros si in podeaua partii din pestera careia i-au imprumutat numele, Sala Bilelor.
Unii dintre cei care au vizitat locul afirma ca uneori, daca asculti atent, poti auzi murmure ce par a veni din interiorul bilelor. L.T., speolog, afirma:
“Prima data cand am auzit murmurele eram cu alti doi colegi. Am crezut ca vorbesc ei, iar ei au crezut ca vorbesc eu. Apoi am crezut ca dincolo de perete mai e cineva si ca se aude ecoul. Numai ca, lipindu-mi urechea de mai multe bile, am constatat ca murmurele sunt diferite, nu apartin acelorasi persoane. Ca si cum fiecare din acea bila ar fi un tranzistor si ar transmite posturi diferite de radio. Niciodata nu am putut descifra ceva clar in acele murmure, dar sigur erau omenesti, pentru ca se auzeau si barbati si femei si chiar voci de copii. Numai ca nu intotdeauna se aud acele zgomote. In 21 de vizite pe care le-am facut acolo, de-a lungul anilor, uneori de mai multe ori pe an, le-am auzit doar de cinci sau sase ori”.
Unii, mai reticenti la spusele domnului L.T., afirma ca murmurele, sunt in fapt zgomotele produse de riurile subterane de acolo si care dau impresia unor dialoguri. Dar ipoteza cade intrucit zgomotele s-ar auzi permanent, nu doar din cand in cand.
“Am ispitit forte mai presus de intelegerea oamenilor”
Domnul G. S. din Timisoara a fost martorul unui eveniment pe care nici acum nu si-l poate explica. Intr-o seara de august a anului 1987, domnia sa s-a strecurat, efectiv in Sala Bilelor. Auzise despre murmurele de acolo si era convins ca numai noapte pot fi auzite. Era pregatit si cu un mini-casetofon Sharp ca sa inregistreze orice zgomot.
“M-am infasurat intr-o patura si am asteptat pe intuneric. Si la un moment dat le-am auzit. Am dat drumul la casetofon”. Murmurele se inmulteau si cresteau in intensitate, acoperind toata sala. Indraznetul a fost cuprins de panica si… a lesinat. Cand s-a trezit era dimineata si se gasea in fata pesterii.
“Dar ciudatenia vine de acolo ca nu eram la pestera mea ci la cea a Ialomitei, din Bucegi. Cand m-a vazut calugarul care avea o chilie in gura pesterii, a fost uimit. Nu intelegea ce e cu mine infasurat in patura si lungit in fata pesterii. Am incercat sa-i explic si a inceput sa rida. Dar nu radea ca nu m-ar fi crezut, ci pentru ca lui i se parea ceva normal. Atunci mi-a povestit parintele Teofil – asa il chema, Dumnezeu sa-l ierte – despre vocile din pesteri si despre faptul ca eu, in infumurarea mea am ispitit forte mai presus de intelegerea oamenilor”.
De casetofon nu a mai dat, chiar daca s-a intors in ziua urmatoare la Tausoare. Poate ca l-a luat un turist, bucuros ca pestera i l-a dat cadou. Sau poate ca s-a pierdut pe drumul dintre Rodna si Bucegi. Domnul G.S. este convins ca acele bile sunt, in fapt, un dispozitiv de teleportare.
“Altfel nu pot sa-mi explic cum am ajuns intr-o clipita la o distanta atit de mare. Timpul o sa-mi dea dreptate”.
Cu toate acestea, chiar daca de atunci a mai incercat de citeva ori experimentul, nu a mai auzit nici murmurele din sala si nici nu s-a mai trezit cine stie pe unde. Multe sunt pesterile pe care speologii – si nu numai ei - incearca sa le scoata din circuitul turistic. Ei afirma ca pentru a proteja acele comori inestimabile. Si sunt de acord ca multi turisti nu au respect pentru acele tezaure naturale fantastice ascunse in adincurile pesterilor. Cu toate acestea, uneori protectia depaseste o anumita limita si ajunge pana la a ascunde unele descoperiri care ar trebui cunoscute de toata lumea. Pentru ca nu o data, acolo, in subteran, se gaseste istoria trecuta si viitoare si radacinile noastre spirituale.
Eliszar

Atlantidele Romanesti

2009-01-26T17:42:00.000-08:00

Legende venite parca de dincolo de timp, vorbesc despre pamnturi sfinte aflate pe locul unde acum domina Marea Neagra. Unii cercetatori afirma ca aici este localizata stravechea Atlantida, cu templele sale, in special Templul lui Apollo, zeul soareluri, a carui origine hiperboreana incepe sa capete un contur tot mai precis. Din stravechea Atlantida a ramas doar Insula Serpilor.

La ora actuala, Insula Serpilor nu mai apartine stapinilor de drept, adica noua romanilor. Si desi s-a bagat in fata motivul marilor rezerve de petrol existente in zona, realitatea este cu totul alta. Insula Serpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere intre doua lumi. Aici, pe colturile de stinca acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost inchinat solarului Apollo. Apele marii ii protejau pe preotii solari de vizitele curiosilor si ale profanilor. Oare stie cineva din cei ce citesc aceste rinduri de unde isi trage numele Marea Neagra?

Unii ar spune ca e din cauza lipsei, la anumite adancimi, a florei si faunei, din cauza toxicitatii apelor. Altii vor spune ca numele vine de la valurile care altadata scufundau corabiile care se avintau sa o strabata. In schimb, istoricii misticii, in special ai istoriei atlante, stiu ca numele provenea de la stapinitorii marii. Cei care au fost cunoscuti sub numele de Cavaleri Negri si ai caror urmasi au dat Tarii Romanesti si Moldovei, pe cei mai de seama descalecatori, intre care si Negru Voda.

Multi vor fi uimiti sa afle ca printre cei care cunosteau secretul misticei Atlantide a Marii Negre a fost si Mihai Eminescu, care a vorbit in versurile sale de enigmaticul tarim magic.
Recititi :
“Din Fundul Marii Negre, din inalte-adance hale / Dintre stance arcuite, din gigantice portale / Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit… “Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale / Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos; / Dara ea, infiorata de adanca ei durere, / In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere / Si cu-albastrele ei brate tarmii mangaie duios.”
”Marele Diodor amintea in scrierile sale Insula Serpilor, cunoscuta ca Insula Leuky: “In fata tinutului celtilor, in partile Oceanului, este o insula numita Leuky, adica Alba. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut aici si din cauza asta Apollo este mai venerat aici decat ceilalti zei… Aceasta insula era numita si Helixea (Felicia) sau , Insula Preafericitilor. Nu departe de acolo erau muntii Riphei (Carpati)…”
Preafericitii sau Blajinii erau urmasii atlantilor, cunoscuti si sub numele de ramani. Despre ei textele vechi amintesc ca locuiau pe langa apele cele mari in care se varsa toate apele, iar folclorul romanesc spune ca in acele taramuri isi are Dumnezeu cetatea de unde guverneaza toate ale lumii, bune si rele. Ipoteza existentei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mari Negre a fost imbratisata si de Robert Ballard. Acesta sustine ca in urma cu circa 7.000 de ani, fisia de pamint care separa Mediterana de lacul Marii Negre a cedat sub presiunea apei. Revarsarea acesteia a fost catastrofala pentru civilizatia momentului respectiv. Forta apei a distrus totul in calea ei, iar egalizarea celor doua nivele s-a facut abia dupa 40 de zile. O serie de constructii ciudate a fost depistat, cu ajutorul sonarului, pe fundul marii. Sa fie oare vorba despre Atlantida?!…
Cei care ajung sa vada ruinele Histriei raman uimiti inaintea constructiei in sine. Pentru ca, inca de la intrare, ochiul specialistului depisteaza o “anomalie” a tehnicii vechi. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu zis. Pentru cei care nu sunt specialisti le spunem doar ca astfel de constructii folosesc, la ora actuala, arhitectii japonezi pentru a atenua socul cutremurelor. Este celebrul sistem de “cladiri pe role” care asigura siguranta inaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunosteau grecii veniti aici, pe tarmul Marii Negre, aceasta tehnica? Si daca o cunosteau, de ce cetatile din patria lor si din alte zone colonizate, nu au fost construite in acelasi mod?…
Dar asta nu e tot. Printre o serie de descoperiri bizare se numara si izvoarele cu apa termala din mlastina Mangaliei. Nu pentru ca izvoarele ar fi fierbinte, ci pentru ca nimeni nu a reusit sa dea un raspuns exact asupra originii lor. Initial geologii au zimbit si au spus ca izvoarele fierbinti nu sunt unice in lume si ca se formeaza simplu, prin parcurgerea unui platou calcaros, trecand prin niste concretiuni carbonice mai ciudate. Mai exact, izvoarele existau sub vechea Mare Sarmatica, cea care acoperea in urma cu milioane de ani teritoriul Romaniei. Depunerile sedimentare le-au acoperit si le-au conservat pentru mai tirziu, iar schimbarea reliefului marin intr-unul de cimpie, ar fi adus la suprafata si vechiul fund al marii si o data cu el izvoarele termale.
Ca fierbinteala este data de depunerile in adancime ale carbonatului de calciu. “Numai ca explicatia asta nu tine”, afirma domnul Marius Toader, profesor de geografie si pasionat geolog. “Pentru ca in nici un alt loc identic, nu exista ape termale”, spune domnul Toader. Si atunci, cum au aparut izvoarele din mlastina Mangaliei?Toate cele 20 – 30 de izvoare, curg prin niste concretiuni sub forma de trunchi de con care prezinta un orificiu central. Iar trunchiul de con este realizat artificial, ceea ce inseamna ca avem de-a face cu un sistem de incalzire centrala vechi de mii de ani. Undeva, pe cel mai inalt deal dintre Ceahlau si Urali, se gasea pana nu demult, singura cetate acoperita din lume.
Pornindu-se de la importanta constructiei, s-a ajuns la concluzia ca, in vremuri indepartate, dealul Catalina, apartinand judetului Iasi, indeplinea, pe langa un rol de aparare in fata navalitorilor si unul initiatic, fiind un perimetru sacerdotal important. Avand o vechime de peste 3000 de ani, cetatea era protejata de un acoperis care se ridica la o inaltime de aproximativ 30 de metri. Dar, daca motivatia construirii zidurilor a fost una de ordin strategic si militar, pentru existenta acoperisului nu s-a gasit, deocamdata, nici o explicatie logica si acceptabila de marea majoritate a specialistilor. Si totusi…
In anii `70, inca mai exista un basorelief in care apareau aparatorii cetatii care luptau cu niste inamici nevazuti din aer. Dar cine ar sa atace din aer acum 3000 de ani? Se spune ca triburile care locuiau in zona au construit-o de teama zeilor care isi pedepseau din cand in cand supusii, ori de cate ori acestia nu-si aduceau prinosul pe altarele lor. Dar cine erau acei zei, acei luptatori care se puteau deplasa prin aer?
Arheologii care s-au ocupat in urma cu 22 de ani de studierea ramasitelor cetatii, au constatat ca, pe o raza de aproximativ 600 de metri fata de locul constructiei pamantul nu era deloc fertil, iar la o adancime de aproximativ 80 de centimetri exista o pelicula de pamant carbonizat cu o grosime de circa 25 de centimetri. Concluzia a fost stranie si inacceptabila pentru istoricii de atunci: urme de ardere pe o adancime asemanatoare putea lasa doar o arma… atomica de putere medie. Cu toate acestea, cetatea nu a fost mistuita de foc, ceea ce demonstreaza ca aparatorii sai aveau arme cel putin la fel de redutabile cu ale atacatorilor.
Mihailesti, judetul Arges. Ani de zile, localnicii au dezgropat trunchiuri de copaci, fara sa stie ca in sobele lor ardea lemn multi-milenar. Padurea de la Mihailesti este ingropata la o adancime cuprinsa intre 25 – 30 de metri si contine soiuri disparute de mult de stejar, gorun, fag si tei, toate cu o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Copacii au fost extrem de bine conservati din cauza compozitiei sarate a nisipului care i-a acoperit.
Cercetarile extinse au aratat ca pe linia Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu, se gaseau locuri asemanatoare, totul trecand granita catre Bulgaria. Dar nu descoperirea in sine a fost bizara, cit mai ales compozitia nisipului, care i-a determinat pe specialisti sa emita o ipoteza fascinanta: nisipul a fost depus de un val seismic cu o inaltime ametitoare de circa 150-200 metri si care ar fi maturat zona Europei de sud, inclusiv actualul teritoriu al Romaniei.
Urme de valuri seismice uriase au fost descoperite peste tot in lume si producerea lor a fost pusa, pe seama caderilor de meteoriti, functie de marimea lor si a exploziilor vulcanice. Un astfel de meteorit a generat si uriasul val care a maturat Romania si care, in mod sigur, a distrus tot ce exista in urma cu 10-12.000 de ani.
Orastie. Resturi de cetati dacice. Ani de zile istoricii si arheologii au facut sapaturi pentru a dezlega misterul mortarului dacic. Si in timp ce incercau sa dea niste raspunsuri au aparut alte intrebari. E vorba despre terasele pe care au fost construite cetatile si care nu retin deloc apa de ploaie. Ca si cum interiorul muntelui ar fi gol. S-a mers mai departe si s-a analizat solul terasei. Stupoare, compozitia sa este identica cu cea a otelului inoxidabil. Dar cum s-a putut obtine o astfel de puritate in urma cu mii de ani si de catre cine?
Pentru ca dacii nu aveau nici macar sabiile din otel. Poate ca si aceste cetati sa fi apartinut altei civilizatii? Aceleiasi civilizatii care a construit bai speciale pentru stapinii cetatilor de pe virf de munte. Baile erau alimentate concomitent de izvoare reci, care veneau din interiorul muntelui, dar si de izvoare termale, pe alocuri sulfuroase. Iar in mijlocul imenselor bazine exista un mic stilp facut din cristale. Se spunea ca daca regii faceau baie in anumite zile in acele bazine, erau feriti de boli si nu-i invingea nici un adversar.
Dar baile erau aproape necunoscute oamenilor de la munte, luptatorilor care aveau cusme si postavuri din lina si mai putin din cinepa. Atunci cine a realizat ciudatele constructii? Este o intrebare care va ramane multa vreme fara raspuns.
Bucegii sunt un alt loc unde s-a spus ca ar fi trait atlantii, ca acolo, sus, la Babele, ar fi ultimul loc ramas dupa scufundarea Atlantidei. Greu de spus ce e realitate si ce e legenda, dar toti voievozii acestui popor isi pregateau soldatii sus, pe platourile Bucegilor si ascundeau tezaurul tarii in pesterile care strabat muntii in toate partile.
Mai mult, in ultimii ani, radiestezistii si alte persoane cu diverse capacitati paranormale, sustin ca au descoperit cimpuri si linii de forta de o putere fantastica. Unii dintre ei spun ca au contactat entitati superioare care s-au prezentat ca fiind spirite ale atlantilor de demult, iar altii sustin ca, de fiecare data cand sunt in zona, simt prezenta unor entitati energetice.