VEZI LUMEA, vezi locuri minunate in Romania

Simfonia Lalelelor, Pitești și istoria fascinantă a lalelei

2015-03-24T08:33:00.000+02:00

Primăvara este frumoasă prin minunile ce le aduce la viață, prin frumusetile ce vin împreună cu ea. În Pitești, an de an, se organizează Simfonia Lalelelor, un festival al lalelelor. Auzisem de ceva ani de acest festival, însă nu m-a încântat ideea să merg la acest festival datorită aglomerației care poate fi acolo.

Mi-am luat inima în dinți și cum era frumos afară iată-ne în drum spre Pitești. Aici, în centrul orașului, lângă magazinul Trivale, este o piață mare, pietonală unde era organizat festivalul. În piață, cum era de așteptat, multă lume, agitație, dar vremea frumoasă și dorința de a mă bucura de flori este mai mare. În mijlocul pieței este un mic parc, care m-a atras ca un magnet. Aici era mai multă verdeață și mai puțini oameni. Aici sunt de fapt lalelele, o multitudine de lalele de diverse soiuri și culori, unduindu-se în valuri prin gazonul verde. O fântână arteziană mare aruncă cu apa în mijlocul părculețului și odată cu apa, aruncă în aer mii de sclipici creând o atmosferă aproape feerică, acoperind și murmurul oamenilor din jur. Alături,o altă fântână în forma unei lalele uriașe, se uită la mulțime de sus si spune că aici este țara lalelelor. Ne-am bucurat ca niște copii de multitudinea de flori și aranjamente. Tot acest mic părculeț mustea de flori divers colorate roșii, roz, albe, galbene, cu diverse forme și de diverse soiuri. Alte flori nici nu mai contau, tot acest parc era făcut pentru celebrarea și punerea în valoare a lalelelor, a frumuseții și delicateței acestei flori.

De jur împrejurul părculețului erau tot felul de tarabe, cu mii de produse legate de lalele, dar și cu produse legate de grădinărit în general și produse tradiționale românești. Te puteai pierde în mici grădini botanice cu sute de plante decorative ce puteau fi achiziționate, puteai să iei sfaturi pertinente legate de cultivarea diverselor plante, te puteai înnoi cu haine tradiționale din in, frumos lucrate manual de doamne harnice și pline de creativitate, puteai să urmezi un scurt curs de origami, unde alături de clasicul cocor puteai să înveți să confecționezi lalele. M-am pierdut pentru câteva zeci de minute în acest amalgam de oameni și activități plin de farmec și nu mi-a părut rău că am făcut asta.

Orașul Pitești este supranumit și Orașul Lalelelor, iar istoria lalelei în acest oraș începe cu toamna anul 1972, când au fost plantați 3000 bulbi de lalele și 100 de bulbi de zambile, care, în primăvara anului următor, au umplut orașul de flori frumoase spre bucuria locuitorilor. De atunci, orașul a devenit patria lalelelor, iar din 1978 a început și organizarea anuală a unui festival dedicat acestor flori numit Simfonia Lalelelor. Anul acesta se va organiza a 38-a ediție în perioada 24-26 aprilie 2015 (www.simfonialalelelor-pitesti.ro).

Lalelele sunt niște flori fascinante, existând în prezent aproximativ 100 specii. Căutând mai multe detalii despre această floare am descoperit o istorie tumultoasă și minunată.

Ele sunt de sute mii de ani cunoscute oamenilor și inițial au fost cultivate în zona asiatică, din nordul Chinei până în Europa de sud. A stârnit în timp pasiuni, chiar obsesii, dar și tragedii, trecutul ei ascunde o mare forță de a fascina. Încă din anul 1500 laleaua a intrat în viața turcilor, fiind introdusă de Suleiman Magnificul, ca mare admirator al acestei flori. La începutul secolului al XVII-lea, în Turcia, pe vremea sultanului Ahmed al III-lea a fost "Era Lalelei". În această perioadă, aceste flori au devenit foarte cultivate, datorită dragostei sultanului pentru ele, ajungând să reprezinte un simbol al aristrocrației și prestigiului. Motivul lalelei a fost folosit, în această perioadă, în diverse arii ale artei, culturii și arhitecturii. Și în zilele noastre, laleaua reprezintă în cultura turcă un simbol al perfecțiunii și frumuseții. Numele florii provine de la numele de "turban", datorită formei pe care o are floarea.

Floarea a ajuns și în Europa în secolul al XVI-lea. Există o povestioară amuzantă legată de ajungerea acestei flori în Europa. Din frumoasele grădini ale Turciei, ambasadorul lui Ferdinand I la curtea lui Suleiman Magnificul, Egier Ghislain de Busbecq, a trimis la Viena către trei prieteni niște bulbi și semințe de lalea. Fiecare prieten le-a folosit conform priceperii: băcanul le-a pus la consevat în zahăr, gurmandul le-a mâncat cu ulei și sare, iar al treilea le-a plantat fiind botanist. Numele acestui botanist, Clusius, va rămâne legat de istoria acestei flori. El a dezvoltat o gamă largă de lalele, însă cunoscut ca o persoană foarte egoistă, el nu voia să vândă nici un bulb de lalea. Popularitatea florii a crescut foarte mult, iar unii horticultori au reușit să fure câteva lalele, spre disperarea botanistului care, ulterior, a abandonat complet hobby-ul său pentru lalele.

Ce a urmat este de domeniul fantasticului aproape. Perioada este numită și tulipomania sau obsesia lalelei și este considerată de unii economiști prima mare criză economică din Europa. Pasiunea pentru această floare, interesul în creștere pentru ele a dus la o întreagă nebunie speculativă. Hectare de pământ se dădeau la schimbul unui bulb de lalea. În 1637 s-a încheiat această perioadă, cu o cădere bruscă a prețului și cu falimentele celor care nu și-au mai găsit clienți pentru recuperarea investițiilor.

În zilele noastre este binecunoscută dragostea olandezilor pentru această minunată floare. Se spune că ei sunt cei care au susținut răspândirea acestei flori în restul lumii, nu degeaba Olanda este cunoscută ca "Țara Lalelelor".

Anual se organizează festivaluri dedicate acestei flori în mai multe țări și este minunat că avem și la noi în țara un astfel de festival.

E frumos să fii turist în România.

Ciucaș

2014-07-19T18:26:00.003+03:00

Fiecare munte are ceva specific şi frumos, ceva aparte care îl face deosebit şi special. Munţii Ciucaş se remarcă prin frumuseţea stâncilor sale de forme diverse: turnuri, ciuperci, ace, care stârnesc chiar imaginaţia.

Am fost de câteva ori la Muntele Roşu, ca turist "pantofar" pentru că nu am făcut de acolo nici un traseu, doar m-am bucurat de o masă copioasă şi de priveliştea zonei. Este frumos aici, însă cel mai mult m-am bucurat de Munţii Ciucaş pe traseul spre vârful său cel mai înalt, Vârful Ciucaş.

Traseul ales este cel care pleacă de la fabrica de îmbuteliere apă Keia. De pe DN1A, pe direcţia de mers de la Ploieşti spre Braşov, înainte de a ajunge în zona de serpentine, este un pod, podul Berii, de unde se intră pe un drum forestier în dreapta. Traseul este pe Valea Berii, pe unde curge pârâul Berii sau Teleajenul, şerpuind frumos prin pădure aproximativ 5 km, până la fântâna lui Nicolae Ioan, de unde izvorăşte de altfel pârâul Berii. Până aici se ajunge pe jos în aproximativ o oră, iar cu bicicleta sau maşina chiar în mai puţin timp. De la această fântână, de unde ne-am făcut de fiecare dată proviziile de apă, se continuă pentru încă ceva vreme până sus pe platou. Această parte a traseului, deşi este tot pe drum forestier este mai dificilă, panta având aici o înclinaţie destul de mare. Pe jos se merge până sus pe platou, la cabana Ciucaş, timp de 30-45 minute. Se poate merge şi cu maşina, însă doar cele cu tracţiune 4x4 pot fi folosite. Noi am ajuns astfel în 10 min la cabană.

Cabana Ciucaş, este fosta cabană Alexandru Vlahuţă şi a fost reconstruită în 2011, acum fiind cotată la 3 stele. Este situată la 1560m altitudine şi se poate servi în restaurantul ei o ciorbă caldă, o palincă, etc.

Traseul spre Vârful Ciucaş porneşte de la cabană şi durează o oră, poate o oră şi jumătate. Noi am ajuns într-o oră pe vârf, deşi nu ne-am grăbit, însă traseul este uşor, accesibil şi persoanelor care nu sunt obişnuite cu muntele. Panorama este deosebită, deschizându-se orizonturile până departe. Culmile sunt roşii, acoperite de bujori de munte, pentru că este perioada lor. Drumul şerpuieşte pe lângă stânci de forme bizare şi dimensiuni impresionante. Prima răscruce de drumuri este lângă Tigăile Mari, unde traseul se desparte în două: unul direct către Vârful Ciucaş şi unul prin şaua Tigăile Mari. Noi am ales primul traseu care este mai scurt, al doilea fiind cu aproape o oră mai lung. Urcând mai departe ajungem la formaţiunea de stânci care este numită Babele la sfat. De aici până în vârf nu a mai durat mult.

Vârful Ciucaş se află la 1954 m şi oferă o frumoasă perspectivă asupra culmilor din jur. În zilele senine se văd culmile Bucegilor şi a Pietrei Mari, se poate vedea chiar şi Braşovul. Am zăbovit o perioadă pe vârf să ne bucurăm de tot ce ne oferea locul ca privelişte.

La întoarcere, anul acesta am optat pentru acelaşi traseu pe care am ajuns la vârf, însă anul trecut am ales traseul pe la Şaua Tigăilor. Un traseu mai lung însă mai spectaculos, dat fiind că Tigăile Mari se pot vedea de pe acest traseu în toată frumuseţea lor. În plus, nu departe de vârf am văzut în toată frumuseţea lor alte două stânci cunoscute: Turnul lui Goliat şi Turnul Roşu (care arată ca un sfinx), dar şi alte formaţiuni stâncoase de forme interesante, dar fără nume.

Anul acesta am avut bucuria de a vedea, pentru prima dată în natură, floare de colţ. Aceste flori, atât de rare, sunt speciale prin simplitatea ei. Le-am admirat pe îndelete, însă m-am ferit să fac cunoscută prezenţa lor pe marginea traseului altor călători, de teama de a nu fi culese. Ar trebui să am mai multă încredere în iubitorii de munte. Floarea de colţ este declarată monument al naturii şi culegerea ei este împotriva legii.

Vom reveni mereu cu mare drag în această zonă, mai ales că mai sunt trasee de străbătut.

Delta Dunării - locul minunat unde m-aș întoarce

2014-06-17T23:02:00.000+03:00

Cred că fiecare dintre noi are pe lista sa de călătorii trecut să ajungă în Delta Dunării, asta dacă nu a ajuns deja. De multe ori rămânem doar cu lista, fără să o punem în practică. Recomand cu căldură să mergeți, nu veți regreta nici o secundă.

Anul acesta am ajuns, la recomandarea și împreună cu prieteni dragi. Nu am mers ca la pomul lăudat, aveam dramul de neîncredere că nu voi fi pe deplin încântată de aceste locuri din două considerente: peștele care nu este mâncarea mea preferată, ba din contra, și "gângăniile" care te hăituiesc.

Am ajuns într-o seară de iunie la Dunavățul de Jos, locația destinație, care se află în sudul deltei și cu acces la multe canale sălbatice ale Dunării. De la Tulcea, am coborât un pic, spre Mahmudia, am trecut de Murighiol și am ajuns într-un vechi sat pescăresc: Dunavățul de Jos. Ne-am cazat la o pensiune a cărei curte se oprea într-un canal al Dunării, și unde, deși am ajuns seara târziu, am fost întâmpinați bine și cu o masă copioasă formată numai din pește: crap și somn prăjit, asezonate cu mujdei și înnobilate cu un vin alb potrivit. A fost începutul unei minivacanțe minunate.

A continuat a doua zi cu o plimbare prin diverse canale: Canalul Lipovenilor, canalul Dunavăț, canalul Dranov care trece pe lângă lacul Dranov, canalul Perișor care duce la Perișor. Aici, la Perișor, unul din canalele Dunării se apropie foarte mult de mare și poți cu ușurință să ajungi de pe Dunăre, pe uscat și apoi pe malul mării. Am făcut prima baie în mare din acest an, în acest colț de lume, departe de civilizație. O plajă lungă, plină de scoici care se întinde cât vezi cu ochii în zare. Aici cândva a fost o pescărie și încă se mai văd clădiri din acea perioadă.

Plimbarea pe multitudinea de canale a fost o adevărată bucurie. Fiecare canal arată în felul său, unele au mai mult stufăriș, altele au mai multe sălcii, altele au malurile mai late și mai inundate, altele sunt mai înguste. Toate ascund gângănii de diverse culori, păsări minunate care își luau zborul la trecerea noastră, făcând o mică paradă pentru noi. Am văzut egrete, berze, cormorani, lișițe, păsări pe care nici nu le-am identificat. O pasăre de culoare albastră ne-a atras atenția în mod deosebit. Nu știam cum o cheamă, dar am aflat ulterior: dumbrăveancă. O pasăre deosebită prin coloristica penelor sale: pe cap, pe burtă, la baza aripilor și pe gât penele sunt de culoare albastru deschis, pe spate se îmbină cu o nuanță de maron, iar pe vârful aripilor și pe coadă găsim un albastru mai închis.

La pensiune, seara, începea concertul de broaște, care se termina târziu în noapte. Pe pontonul pensiunii am deprins tainele pescuitului: ce fel de ac ne trebuie pentru peștii din zonă, ce lungime să aibă firul de la pluta pana la ac, ce fel de momeală, câtă răbdare trebuie să ai. Cărțile de la pensiune ne-au ajutat să ne mai îmbogățim cunoștințele în ceea ce privește diversitatea păsărilor din zonă, dar și a peștilor. Pescuitul nu este pentru mine, însă norocul începătorului mi-a dat un pic de curaj în prima zi.

Am mai făcut o plimbare pe canale, de această dată nu spre mare ci prin alte locuri în căutarea vietăților minunate care trăiesc în bună pace în aceste locuri. Destinația a fost lacul Solomon, o zonă inundată artificial în partea sudică a deltei, dar care ascunde minunății fără margini. Aici, printre smocurile de stuf și papură, găsești zeci de cuiburi de lișițe, găinușe de baltă, kire, lebede, rațe colorate divers. Familiile de păsări ieșiseră pe înserat la plimbare liniștite și se grăbeau spre stufăriș imediat ce ne simțeau prezența. Fantastică a fost primirea făcută de miile de broaște care își au sălașul în acele locuri. La intrarea pe unul din cotloanele lacului, toate broaștele din zonă au început să orăcăie. Nu mi-am dat seama dacă de supărare sau de bucurie, dar senzația era ca la intrarea într-o mare arenă. Cred că așa se simt sportivii când intră în arenă și sunt ovaționați de spectatori. "Orăcăiala" era infernală, însă foarte interesantă. Ulterior, broaștele s-au obișnuit cu noi și s-a făcut liniște. Am colindat mai departe. Am văzut lebede, pelicani și apusul de soare peste stufăriș.

Am colindat spre acest loc pe canale cu nume și fără nume. Se spune că, pe vremea lui Grigore Antipa care a ajutat la amenajarea Deltei Dunării, cei care reușeau să sape câte un canal, acesta primea numele celui care l-a făcut. Este cazul canalului Vanghelie. Citind acum de cele făcute de Grigore Antipa, parcă nu îmi vine să cred :

"Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand, un plan de exploatare rațională a pescăriilor din lunca și delta Dunării, și de la limane (limanele Basarabiei și ale Dobrogei de la nordul și sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a dublat în zece ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile și îndeosebi locurile de înmulțire ale peștilor. Cherhanalele cooperative au înbunătățit situația pescarilor, astfel că sistemul Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor și a canalizărilor. Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa geonomie a fost înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curentelor pe canale, la eutrofizarea zonelor stagnante, și la prăbușirea productivității peștelui (parțial compensată astăzi in piscicultură)" (http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Antipa).

În toată perioada cucul a cântat de dimineață până spre seară, ascuns de nu-l vedeam. O singură dată am reușit să îl vedem. L-am recunoscut imediat pentru că arată ca într-o poză dintr-un manual școlar.

Legat de partea culinară, ce pot să spun... peștele bine făcut este o mâncare delicioasă, preparat sub diverse forme: ciorbă, saramură, prăjit sau la grătar... totul este delicios. M-am întors din Deltă ca mare amator de mâncăruri bune din pește.

Să fii turist în Delta Dunării este o experiență deosebită.

Mănăstirea Bârsana

2014-04-09T07:41:00.000+03:00

Frumoasă este țara asta a noastră, dar frumos este Maramureșul cu tradițiile sale, cu arta sa ...

Mergeam cu mașină dinspre Borșa spre inima țării Maramureșului. Șoseaua unduia frumos prin sate de o frumusețe aparte, împodobite cu porți care mai de care mai frumos sculptate cu modele vegetale și animale, case mici cu specific, case mari, mai noi, dar tot frumos și cu gust făcute. Din loc în loc, apărea câte o turlă de biserică de lemn, cu acoperișul până aproape de pământ. Multă filozofie de viață înglobează aceste porți și biserici.

Era o zi de duminică. Pe drum ne-am întâlnit cu multe grupuri de femei și bărbați care se duceau, probabil ca în fiecare duminică, la slujbă de la biserică. Femeile nu purtau costume populare, însă aveau nelipsită fustă largă în pliuri. Unele chiar aveau fuste ornate cu flori, de o mare frumusețe. Tinere, bătrâne... nu conta... purtau fustele lor specifice. Frumos. Am întâlnit și un bătrânel, care mergea încet, sprijinindu-se într-un toiag, îmbrăcat cu ițari și cu opinci în picioare. Se ducea și el la biserică.

Am mers mult pe valea Izei, această vale despre care se spune că este "ținutul de legendă al sufletului românesc. Dincolo de coline și păduri, există o altă geografie - mai profundă - aceea a sentimentelor. La temelia tuturor acestora - coline, păduri, sentimente - se află credința, iubirea și nădejdea. Aici, în aceste locuri, oamenii și lucrurile sunt împăcate cu ele înșele, împăcați cu ei înșiși" (http://www.manastireabarsana.ro )

Am ajuns pe la amiază la Mănăstirea Bârsana. Era o toamnă foarte târzie și ploua din când în când mărunt. Drumul de la parcare la mânăstire duce întâi pe sub o poartă mare, maramuresana, impresionantă prin magnitudine și ornamentație, după care drumul urcă spre intrarea în mânăstire. Intrarea o facem printr-un turn clopotnița. Trecem mai departe în curtea mănăstirii. În dreaptă, se ridică spre cer, parcă dorindu-și să unească cerul cu pământul, turnul bisericii din lemn. În stânga se întinde o grădină frumoasă, traversată de un pârau, cu un podeț care îl traversează. În mijlocul grădinii se găsește un Altar în aer liber și un Aghiazmar. Toate frumos încadrate în acest decor liniștit și cuceritor, dându-ți ocazia să te afunzi în reflectare.

Grădina are pe marginile laterale câteva clădiri: Stăreția, casa Voievodală, Casa Artistului, Muzeul de Icoane și carte veche și alte clădiri destinate locuitului și altor activități gospodărești. Toate aceste clădiri au o arhitectură aparte, îmbinând elemente tradiționale într-un mod fermecător, care încânta și intrigă privirea. Nici un amănunt nu a fost scăpat, toate au fost tratate cu o deosebită atenție, pentru a oferi omului ce îi calcă pragul imagini memorabile și momente de fericire pură.

După ce ne-am încântat privirea cu frumusețile ce ni se așterneau în fața ochilor, am pornit spre descoperirea mai amănunțită a locurilor. Am gustat pe rând și cu nesaț din frumusețile locului, ne-am minunat de picturile interioare ale bisericii, de multitudinea de ștergare și șervete care ornau mesele, de sculpturile făcute, parcă, în orice bucată de lemn folosită în construcție. Am uitat să revenim cu picioarele pe pământ tot uitându-ne la vârful turlei bisericii. Biserica era acoperită, cu multă migală, de solzișori mici, făcuți din lemn și bătuți cu atâta atenție și măiestrie. Am colindat prin grădină îndelung, ne-am bucurat de liniștea și atmosfera de acolo. Deși era o vreme bacoviană, atmosfera nu era, nici pe departe, tristă și apăsătoare.

Complexul mânăstiresc Bârsana se află în satul cu același nume din județul Maramureș, la 22 km de Sighetul Marmației. Clădirile acestui complex sunt construite relativ recent (1993-1998), dar păstrează vie arta și cultura populară.

Istoria acestui complex vine din timpuri străvechi și numai memoria și tradiția populară a făcut ca în zilele noastre să ne bucurăm de acest lăcaș. Se spune că prima biserică a fost construită pe la 1390. În timp, această a fost mutată ori devastată, iar de la 1791 când au năvălit tătarii, a fost complet distrusă. Însă, oamenii locului nu au uitat această mânăstire și au reușit să o reconstruiască, la finele secolului trecut. Existența bisericii în zilele noastre este o mărturie a trăiniciei spiritului creștin maramureșan. La construcție s-a folosit lemn de stejar și pietre de rău, toate îmbinate prin meșteșugul tradițional încă păstrat în aceste locuri.

Există și o legendă legată de această mânăstire care spune că "pe dealul Jbar era un cimitir de ciumați. Oamenii secerați de molimă au fost îngropați în grabă fără servicii religioase. Sătenii au mutat bisericuța de lemn pe Jbar, având convingerea că victimele ciumei își pot dormi somnul de veci doar dacă li se face slujbă religioasă."

Fermecător loc. E frumos să fii turist în România!

Hotelul de gheaţă din împărăţia zăpezilor

2014-01-23T22:25:00.000+02:00

Am avut ocazia de mai multe ori să merg la hotelul de gheaţă, dar abia în acest an am fost pregătită să fac acest lucru.

Am plecat din Sibiu imediat după micul dejun. Încă din oraş, munţii se vedeau în zare, încărcaţi de zăpadă pe la vârfuri. Înălţimile lor albe oferă un spectacol deosebit privitorilor, iar odată cu apropierea de munţi, de Făgăraş, am simţit acel sentiment de mare drag: îmi fusese dor de ei. Anul trecut, după multele expediţii din vară, Munţii Făgăraş au reuşit să îmi rămână prieteni dragi, nu cunoştinţe de temut. M-a bucurat acest sentiment.

Drumul Transfăgărăşan este deschis până la Bâlea Cascadă în această perioadă, iar de aici cu telecabina am ajuns sus în căldarea glaciară Bâlea. Telecabină funcţionează zilnic, dacă vremea permite, de la 9 la 17, preţul unui bilet fiind de 50 lei/adult pentru urcare şi coborâre. Telecabina a trecut pe deasupra cascadei Bâlea, pe care o ştiam de o frumuseţe rară, însă acum, datorită precipitaţiilor scăzute debitul său este mic şi apa de abia se prelingea pe stânci. Am trecut repede peste acest aspect, pentru că acolo sus, în faţă noastră s-a arătat şoseaua Transfăgărăşan, cu zonele sale acoperite de zăpada. Zidurile munţilor din jur, ascundeau, din loc în loc bucăţi mari de gheaţă albăstruie.

Când am ieşit de la telecabină, am simţit că am intrat în împărăţia zăpezilor. Aici totul era alb, mai puţin culmile stâncoase ale munţilor din jur, care aveau doar zone de zăpada şi gheaţă. Vedem imediat hotelul de gheaţă, dar îl ocolim pentru a ne bucura întâi de privelişte. Am fost invitată la o plimbare pe lacul îngheţat. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe lac. Gheaţa în lac era foarte adâncă, dar eu am păşit, într-o prima fază, cu temere. Am traversat lacul şi ne-am căţărat până la unele zone unde gheaţa parcă curgea din munte. Am făcut turul lacului şi ne-am întors spre hotel. Lângă hotel era începută construcţia iglu-urilor şi probabil a bisericii, însă nu erau terminate. La intrarea în hotel, pe când plăteam taxa de intrare (10 lei) am aflat că datorită precipitaţiilor reduse, celelalte două clădiri de gheaţă nu au putut fi finalizate.

Hotelul de gheaţă este o atracţie pe cinste. De 9 ani, în fiecare an se construieşte aici, la Bâlea Lac, un hotel de gheaţă, iglu-uri de locuit şi biserică de gheaţă. Se spune că este singurul hotel de gheaţă din Estul Europei. Clădirile din gheaţă sunt construite din blocuri de gheaţă tăiate din lacul Bâlea şi zidite cu zăpada, pe post de liant şi, în plus, sunt udate cu apă care îngheaţă pentru consolidare. Hotelul este inaugurat în fiecare an în jurul zilei de Crăciun, astfel încât este posibilă petrecerea sărbătorilor de iarnă aici. An de an în acest loc se dau petreceri de neuitat. Iniţial, hotelul era rotund şi avea 9 camere, acum are 12 camere şi este in format dreptunghiular. În acest an hotelul a avut ca tematică stilul baroc.

Cazarea pe noapte este de 400 lei pe cameră (nu ştiu cât este de sărbători), iar temperatura în cameră variază de la minus 2 grade la plus 2 grade. Dacă aveam dubii, aceste informaţi m-au liniştit: acesta nu este un loc în care mi-aş dori să îmi petrec noaptea.

Intrarea în hotel se face după traversarea unei mici terase, mărginită de un gărduleţ din gheaţă. Intrăm şi ne întâmpina un domn cu perucă, de prin anii 1700, făcut din gheaţă. În partea dreaptă găsim o cameră de zi cu două scaune mari cu spătar şi suport de mâini, făcute din gheaţă, iar în faţă lor, o masă de cafea şi un şemineu, de asemeni făcute din gheaţă. În interiorul gheţii, mici luminiţe, oferă imagini deosebite acestor forme de gheaţă. Ne întoarcem în holul principal şi trecem de prima uşă. În faţă noastră se deschide un restaurant îngheţat - Ice Restaurant, cu mese şi scaune de o parte şi de altă, pe care puteai servi ceva cald, ceva tare sau chiar ceva exotic. Din loc în loc, uşi de diverse forme, semnalau intrarea în camerele hotelului. Le-am vizitat pe toate. Fiecare avea câte un pat mare, aranjat cu multe pături, blănuri, perne trebuincioase somnului la 2 grade. Camerele mai aveau decoraţiuni din gheaţă: o statuetă, o măsuţă, o lampă, o băncuţă... toate păstrând ceva din stilul baroc. Care mai de care mai atrăgătoare, mai luminoasă, confortabile, încercând să te facă să uiţi cât este de rece în cameră. În capătul restaurantului se vedea şi barul îngheţat - Ice Bar.

Am plecat de la hotel şi după o masă caldă la cabana Bâlea, am mai făcut o plimbare prin zonă. Începuseră să fie din ce în ce mai multe persoane prin zonă şi cu această ocazie am văzut câte activităţi temerare se pot face, în această perioadă, aici. Un grup de doi au început traseul spre şaua Caprei, un schior se chinuia să urce pe o pantă abruptă de peste 60 grade înclinaţie, un grup făcea escalada pe gheaţă, alt grup gălăgios se dădea cu barcă pe lac - barcă pneumatică trasă de snow mobil, alt grup vesel se dădea cu săniuţa. Mergem mai departe să vedem zona, unde micii sunt la mare căutare, în mijlocul verii... acum, doar urmele din zăpada, însă oameni deloc. În curmătura Bâlei, sus, zărim un grup de 8 schiori care încep să coboare toată panta pe schiuri însoţiţi de un câine jucăuş. Unii mai dibaci, alţii mai puţin... însă ajung cu toţii bine jos. Îi priveam şi mă întrebăm cam ce fel de oameni pot face aşa ceva, ce filosofie de viaţă trebuie să ai pentru a putea să te aventurezi astfel. Fascinant!

Ne-am mai plimbat prin zonă o perioadă, după care am plecat spre telecabină. Ne-a plăcut foarte mult mica excursie şi am plecat cu gândul că vom reveni altă data când va fi şi mai multă zăpada. E fascinant să fii turist în România!

VEZI LUMEA, vezi locuri minunate in Romania

Simfonia Lalelelor, Pitești și istoria fascinantă a lalelei

Ciucaș

Delta Dunării - locul minunat unde m-aș întoarce

Mănăstirea Bârsana

Hotelul de gheaţă din împărăţia zăpezilor

Castelul Lazăr

Varful Moldoveanu si Vistea, strajerii cei mai destoinici ai muntilor Fagaras

Traseul spre Varful Negoiu la 2535m

Calatoria spre Parangul Mare

Varful Dara si Hartopul Darei

O noapte minunata in munti

Cascada Rachitele

Varful Lespezi si Varful Cornul Caltunului

Biserica fortificata de la Viscri

Calatorie spre varful Peleaga si Papusa

Varful Vanatoarea lui Buteanu

Biserica fortificata de la Biertan

Cascada Lolaia

Manastirea de la Sinca Veche

Chilia lui Daniil Sihastrul

Masivul Piatra Mare

Palatul Mogosoaia

Palatul Brukenthal

Cetatea Slimnic

Calatoria spre Focul Viu