Viajoa

Un Colt de America. Ep. 7 - O ofranda pentru Difunta Correa

Paula — Wed, 22 Feb 2012 10:35:51 +0000

E halucinant, e ingrijorator si e induiosator in acelasi timp. Sanctuarul Difuntei Correa din Vallecito, provincia San Juan, Argentina. Difunta Correa e o sfanta a maselor din Argentina, necanonizata de Biserica Catolica, dar venerata de mii de... sa-i zicem credinciosi. In locul mortii ei s-a construit un sanctuar. De fapt un complex de sanctuare, altare si altarulete, hoteluri, restaurante, magazine si tarabe, toate angrenate intr-un sistem profitabil de comert cu sperante.

Anual, peste un milion de pelerini din toata America Latina vin aici cerandu-i Difuntei sa savarseasca vreo minune sau sa le indeplineasca o dorinta. Multi sustin ca Difunta se tine de cuvant. Sanctuarul e o dovada - e plin pana la refuz cu trofee, placute de diferite dimensiuni, fotografii sau alte obiecte aduse in semn de multumire de la cei carora li s-a indeplinit dorinta. Majoritatea dorintelor fiind destul de omenesti, cu iz de telenovela jucata prost: o masina noua sau chiar doua, o petrecere de nunta sau de 15 ani la care sa cante cel mai tare grup de cumbia, o casa.

E un loc despre care as spune ca e la limita prostului gust, dar din pacate limita aia o trece binisor si se lafaie comod intr-o baltoaca de kitsch flamboiant, salvat, intr-o oarecare masura, de sinceritatea si inocenta cu care sunt expuse dovezile de recunostinta fata de minunile Difuntei.

Dupa cascada Iguazu, e locul din Argentina care primeste cei mai multi vizitatori pe an. Nu v-ati fi asteptat, nu?

Cel mai bun loc de văzut Parisul de sus...

Alexandra — Mon, 20 Feb 2012 21:40:51 +0000

... nu este Turnul Eiffel, aşa cum ar părea firesc sau... aşa cum poate şi-ar imagina multă lume. Pentru că la orice oră te-ai urca în Turnul Eiffel, n-ai decât să vezi probabil cel mai urât zgârie nori din Paris, care strică tot peisajul, Turnul Montparnasse, care vine ca nuca în perete... cam aşa ceva:

Ei, ăla! Cel mai urât şi negru zgârie nori din Paris este de fapt cel mai bun loc de văzut Parisul de sus. Că doar n-am zis cel mai frumos loc, ci cel mai bun!

Cel puţin aşa mi s-a părut mie când am fost anul trecut şi aşa scrie şi pe site-ul lor :) Dar dacă nu vreţi să-i credeţi pe ei, măcar pe mine să mă credeţi.

Dar cea mai şi cea mai tare chestie la Turnul Montparnasse e faptul că te poţi cocoţa tocmai pe terasa clădirii, adică la etajul 59, mai exact la 200 m înălţime, de unde poţi vedea tot Parisul, sub cerul liber.

Din păcate, când am aterizat eu pe acolo primăvara trecută, terasa era în curs de reamenajare, şi nu am putut intra decât la etajul panoramic, aflat la etajul 56, cu doar câţiva metri mai jos, dar a fost bine şi aşa. Acum, e invers. Super terasa a fost reamenajată şi este deschisă publicului, în timp ce etajul panoramic este în renovare. Aşa că indiferent dacă o să aveţi drum pe acolo în următoarele luni, sau mai spre finalul anului când se va fi gata şi etajul panoramic, terasa nou nouţă abia vă aşteaptă.

Pentru cupluri, dar nu numai, recomand neapărat vizitarea Turnului Montparnasse pe înserat. Ajungeţi acolo cu puţin timp înainte de apusul soarelui (oricum nu staţi mult la coadă ca la Turnul Eiffel, noi chiar n-am stat deloc) şi admiraţi frumuseţea Parisului cu fiecare luminiţă care se aprinde în oraş. Doar nu degeaba se cheamă Oraşului luminilor, nu?

În plus, nu faceţi imprudenţa de a pleca fără a vedea spectacolul de lumini de pe Turnul Eiffel de la orele fixe. La începutul lui mai, primul a fost la ora 22.

Ale motive pentru care Turnul Montparnasse este “cel mai tare din parcare”:

E deschis în absolut fiecare zi din an, fără nicio excepţie, nu e închis nici de Paşte, nici de Crăciun, nici de 1 mai sau Revelion. Atâta doar că nu cred că poţi să faci Revelionul pe terasă, pentru că programul e până la ora 23 în seara de Revelion. În rest e de la 9 :30 până la ora 22:30 / 23:30 în funcţie de sezon. Mai multe detalii, aici.
E mult mai ieftin decât Turnul Eiffel. Bine, era şi de aşteptat... Dar totuşi priveliştea e mult mai scumpă de pe Turnul Monparnasse, din fericire doar la figurat. Pentru adulţi momentan costă 7 euro. Când am fost eu era 10 euro (acuma cu renovările astea văd că tot schimbă preţurile, dar partea bună e că sunt în minus, şi nu în plus). Se pot aplica reduceri însă dacă aveţi card Paris Visite de exemplu.
E dotat cu un lift super şmecher care te duce la etajul 56 în doar 38 de secunde! Secunde, da! Eu nu mai ştiu dacă fix 38 au fost, cert e că a fost aşa de rapid încât n-am apucat să fac decât o poză când erau 29 secunde şi 82 de milisecunde, că imediat s-a şi afişat că am ajuns la etajul 56. Nu, nu vă faceţi griji, nu aveţi timp să vă daţi seama că vi s-a urcat stomacul în gât, coboară imediat la loc! ;)

Sursă foto 2: www.tourmontparnasse56.com

Impresii de calatorie din Singapore - ziua 3

Oana — Fri, 17 Feb 2012 22:54:12 +0000

Insula Sentosa este principala atractie turistica a tarii, asa ca cea de-a treia zi a vacantei noastre i-a fost dedicata in totalitate.

Sentosa este a doua insula ca marime dupa Singapore, se afla la ~ 500 de metri de coasta sudica a insulei mama si are o suprafata de 5 km2. Cu sute de ani in urma era locul de refugiu al piratilor marii, acum este o “fantasy island”, creata special pentru a distra si fascina peste 5 milioane de turisti care o viziteaza anual.

Pentru a ajunge pe insula exista mai multe modalitati de transport. Se poate merge cu telegondola, metroul pe sub apa, barca sau chiar pe jos, pe un superb pod pietonal, lung de ~500 de metri.

Drumul cu telegondola dureaza aproximativ 12 minute, costa 25SGD si ofera o splendida panorama asupra orasului si portului. Inaugurate in 1974, cabinele au fost modernizate de cate ori pana acum, pot transporta pana la 1400 de persoane/ora, au podelele din sticla si sunt suspendate la ~ 60 de metri deasupra nivelului marii.

Noi am ales sa mergem pe Sentosa cu metroul, drumul a durat 3 minute si a costat 1 SGD. Am ajuns pe insula la 10 dimineata, odata cu sute de turisti care s-au imprastiat repede in toate directiile, dupa preferinte si buget. Pe insula, metroul are 4 statii, noi am preferat sa coboram la ultima statie care era chiar la plaja si de acolo sa pornim pe jos spre punctele care noua ni s-au parut importante.

Cu 3 km de plaja cu nisip alb si fin, Singapore nu se poate lauda ca fiind o destinatie de vacanta la mal de mare. Nici nu-si doreste asta. Apa este, oricum, foarte poluata datorita portului si cu atatea plaje exotice in jur (Malaysia, Tailanda, Indonezia) nici prin gand nu ne-a trecut sa pierdem pretioasele noastre ore pe plaja. Dar, am vazut, bineinteles, resorturi luxoase pe malul marii, cu sezlonguri si umbrelute, baruri si cluburi care te imbiau care mai de care cu oferte pentru petrecerea dintre ani, lume prea multa nu am vazut, era foarte cald si toti turistii si vizitatorii se ascundeau de canicula in Padurea Tropicala, la Acvariu, in parcul de distractii sau in restaurante.

Peste 70% din suprafata insulei este acoperita de padure tropicala si trebuie sa fie o adevarata placere sa te ascunzi in ea intr-o zi cu temperaturi de peste 35 de grade si sa vezi maimute, papagali, fel de fel de soparle si alte animalute.

Noi ne-am dus la Acvariu, Underwater World Singapore, unul dintre cele mai mari din lume si pe care ne doream de mult timp sa-l vedem. Inca sunt in desfasurare lucrarile la noul Acvariu care va fi inaugurat anul acesta si care, la finalizare, va fi cel mai mare Acvariu din lume. Am gasit, asadar, un motiv sa ne intoarcem in Singapore in curand.

Acvariul a fost inaugurat in 1991 si gazduieste peste 2500 de vietati din 250 de specii din diferite zone ale lumii pe care le poti admira plimbandu-te printr-un tunel din sticla, lung de 80 de metri. Mergand pe el ai o placuta impresie ca te afli la scufundari, in mijlocul oceanului. Este si un pic infricosator, mai ales pentru copii. Si aici am vazut o multime de turisti indieni si arabi, dar si multi albi, dintre care majoritatea erau australieni.

Am petrecut cateva ore printre pesti exotici, mari si mici, am vazut rechini si broaste testoase, dar si cateva ciudatenii de animale pe care nu le mai vazusem niciodata.

Atractia principala o constituia zona unde se puteau hrani frumoasele randunici de mare, manta ray. Aceste rude ale rechinilor sunt niste creaturi absolut minunate si inofensive, dar pot deveni periculoase daca ne apropiem prea mult de ele pentru ca spinul din coada lor este otravitor si ne poate rani. Steve Irving, renumitul iubitor de crocodili, a fost omorat in timp ce filma o manta ray pentru ca s-a intepat, din greseala in spinul de aproape 1 metru.

O alta zona foarte apreciata de turisti era Delfinariul, unde 5 delfini roz si cativa lei de mare faceau fel de fel de acrobatii spre deliciul publicului, pentru a-si castiga mancarea pe acea zi. Nu sunt un fan al show-urilor cu animale, in general, nici cu delfini, in particular, chiar daca se spune despre ele ca sunt foarte inteligente si gasesc placere in astfel de jocuri, dar publicul era incantat si copiii, de asemenea.

Noi am fost atrasi de o alta zona a acvariului si anume cea cu meduze. Jocurile de lumini din spatele geamurilor ofereau niste imagini aproape ireale, colorandu-se pe rand in rosu, albastru, galben, roz, creau o placuta iluzie, ca si cum meduzele ar fi fost colorate.

Ne-am continuat plimbarea pe insula si am ajuns in alte cateva zone pur turistice si, in acelasi timp, pur comerciale : Merlion Plaza –unde se afla Merlion, simbolul tarii, leul alb – Universal Studios si am ajuns pe Sentosa Boardwalk, bulevardul care traverseaza portul pentru a ajunge din nou pe insula mama.

Insula Sentosa este vizitata de milioane de turisti in fiecare an, de aceea, absolut totul este creat in scop turistic si, nu intotdeauna, de bun gust. Dar, ca si Las Vegas-ul, atrage turistii ca un magnet si cred ca nu toti isi mai doresc sa repete experienta. Pentru noi a fost interesant si ciudat, in acelasi timp, ne dorim sa ne reintoarcem pentru a vedea noul Oceanographic si atat.

Seara am facut o plimbare pe un renumit bulevard – Orchard Road – recunoscut pentru cele mai luxoase magazine, dar si pentru cele mai frumoase luminite si decoratiuni de Craciun. Nu aveam de unde sa stim asa ceva, dar am fost sfatuiti de o draguta doamna singaporeza, receptionera la hotelul nostru si care ne-a fost cel mai bun ghid pe toata perioada vacantei. Era foarte mandra de tara ei si se bucura mereu cand noi spuneam ca ne-a placut un anume loc sau strada pe care o vizitasem la indemnurile ei. Ochii ii sclipeau de fericire si cu mandrie declara ca ea este nascuta si crescuta in Singapore si foarte mandra de acest lucru. Cred ca o inteleg.

Sursa primei poze

Buenos Aires. Graffiti. O parte din poveste

Paula — Fri, 17 Feb 2012 17:42:47 +0000

In unele locuri sunt semne ale decaderii urbane, datatoare de dureri de cap pentru autoritati, spaima proprietarilor imobiliari, simbolurile care marcheaza zonele dintr-un oras in care uneori nu e recomandabil sa te aventurezi de unul singur nici macar in miez de zi.

In Buenos Aires sunt o incantare sa le privesti, acceptate si uneori chiar si sustinute de autoritati in numele libertatii de exprimare, si sunt de multe ori in cartiere in care te poti aventura de unul singur chiar si in miez de noapte. Bine, fara bani la tine, ca totusi vorbim de o metropola latino-americana, dar cred ca ati inteles voi ideea.

Graffiti-urile. Dupa cum va marturiseam, arta de pe strazile din Buenos Aires e unul dintre cele mai fascinante aspecte ale orasului. Picturile care decoreaza peretii multor cartiere sunt elaborate, creative, interesante, colorate, te fac sa vrei sa afli mai multe despre contextul in care au aparut.

Print sau cersetor? Dezvaluiri senzationale despre artistii de strada argentinieni

Esti in fata unui perete imens. Iti plimbi privirea asupra figurilor cu care e decorat, citesti mesajele, si iti pui gandurile in ordine: motivul asta aduce un pic a Matisse, stencil-ul celalalt contine o referinta culturala, hmmm, mi se pare mie sau oamenii astia au un nivel de educatie destul de ridicat?

Iei un tur Graffitimundo si misterul ti se lumineaza. Da, au. Artistii (si artistele) de strada din Buenos Aires sunt, de fapt, niste "burghezi respectabili", cu job bine-platit si cont in banca: designeri, graficieni, arhitecti, ilustratori de carte, multi dintre ei avand peste 40 de ani. Asta fiind una dintre multele diferente fata de cei care picteaza graffiti in multe parti ale lumii.

De fapt nici nu si-ar permite altfel: materiile prime, vopselile si aerosolii nu se produc in Argentina si costurile lor pe piata locala sunt destul de ridicate din cauza transportului si a taxelor de import. Asa ca cei care picteaza cu materiale "ca la carte" e sigur ca nu sunt homelesii de care sunt pline bulevardele metropolei, nici emigrantii bolivieni care vand verdeturi la chioscul din colt.

Lucrurile astea au consecintele lor si la nivelul perceptiei artei stradale de catre societatea argentiniana. Cum spuneam la inceputul articolului, in Buenos Aires, fenomenul graffiti nu este vazut ca fiind parte din lumea marginasa, unul dintre motive fiind si identitatea artistilor.
Dar nu e singurul motiv. Dupa un trecut politic destul de tulbure, in care represaliile erau la ordinea zilei, Argentina si-a regasit destul de recent libertatea de exprimare (bine, si aici sunt controverse, dar hai sa zicem ca in linii mari afirmatia e corecta). Si, ca orice lucru rar si greu de obtinut, libertatea de expresie e pretuita mai mult decat alte drepturi civile, cum ar fi in unele cazuri cel la proprietate. In Buenos Aires, daca ii interzici unui graffitero sa iti picteze cladirea e mai probabil sa fii acuzat ca ii restrangi dreptul de a se exprima decat sa fii vazut ca un proprietar constiincios care isi protejeaza imobilul de vandalism.

Asa se face ca, departe de a fi niste paria, in multe dintre cartierele capitalei Argentinei artistii de strada sunt acceptati, sau chiar iubiti si s-a intamplat sa fie si aplaudati. Daca locuitorilor le place produsul finit, evident. Dar in niciun caz blamati.

Arta sau mesaj politic?

Un artist de strada din Canada a venit la un moment dat la Buenos Aires sa picteze un zid. Ziua in amiaza mare, cu obisnuitul furnicar de oameni pe strada, a marturisit ca s-a simtit stingher. Faptul de a nu fi in clandestinitate, mereu pe fuga, a vedea ce desenezi si cum iti ies culorile a fost cea mai bizara experienta din cariera lui de graffitero. Si atunci a inteles secretul graffiti-urilor din Buenos Aires.

Cand ai ragazul sa vezi ce faci, sa corectezi daca ceva nu ti-a iesit bine, cand nu lucrezi la lumina unui neon spart si nu esti zorit de politie sau paznici, ca artist iti rafinezi stilul si devii mai creativ, experimentezi cu tehnici si subiecte noi. Lucru care s-a intamplat si in Argentina. Motivul pentru care peretii din Buenos Aires sunt pictati atat de inovativ e tocmai asta.

La inceput, graffiti-urile au inceput ca in orice alt loc: stilul era cel consacrat in toata lumea, mesajele erau politice sau contineau pur si simplu numele "scriitorului" care isi marca peretii preferati, strada, teritoriul. Incetul cu incetul, graffitistii au inceput sa incerce, sa se joace, sa fie mai mult artisti decat mesageri ai nemultumirilor sociale. Sau personale. Dupa colapsul financiar al tarii din 2001, domnea o atmosfera sumbra si deprimata. Artistii de strada au inceput sa schimbe asta. Pictand intentionat subiecte non-violente, copilaroase, flower-power.

Asta nu inseamna ca graffiti-urile din Buenos Aires au devenit complet apolitice si optimiste. Daca stii sa le citesti, vezi ca multe dintre ele vorbesc despre aspecte mai putin placute ale istoriei recente a Argentinei. Siluete semnificand disparutii din anii '70-'80, sloganuri legate de razboiul Malvinelor, mesaje pro sau contra presedintei Cristina Fernandez sau a fostului presedinte Nestor Kirchner umplu multe dintre zidurile orasului.

Informatiile de aici le-am auzit, in mare parte, in turul Graffitimundo, despre care v-am mai vorbit. Mi-ar fi placut sa aflu mai mult, ce-am auzit e doar o parte din povestea lunga si complicata a unui loc in care peretii sunt mai mult decat pereti, sunt galerie de arta si spatiu de comunicare.

La baile termale din Budapesta: in chiloti la -5 grade

Ioana — Thu, 16 Feb 2012 11:21:57 +0000

Niciodata nu am crezut ca eu, Ioana cea friguroasa, o sa ies afara in frig, la cateva grade sub zero, in chiloti. Ca acei chiloti nu erau chiloti, ci una din cele doua piese ale costumului de baie, e un detaliu putin important. Dar, vorba aia...when in Rome, do like the romans. Numai ca nu eram in Roma, ci in Budapesta.

Era 7 dimineata si nu intelegeam de ce:

este atata lume la bai la ora aia, intr-o miercuri de dimineata, zi lucratoare de altfel. Oameni buni, voi nu incepeti lucrul, ceva, la 8-9?
mama tinea mortis sa iesim afara.

Mama, uite, avem atatea optiuni aici, inauntru. Piscina cu apa de 20 grade, piscina de 38 de grade, cea cu apa sulfuroasa, cea de 30 de grade. Uite, aici e loc. Exista o bancuta subacvatica si poti sa stai pana cand ti se increteste pielea sau pana cand adormi. Si aici e loc, desi iti trebuie ceva tarie ca sa stai in apa asta foooarte calda.

Mama in schimb se credea intr-un restaurant cu servire tip bufet suedez si vroia sa le incerce pe toate. Si tinea ca eu sa o urmez, ca o ratusca ascultatoare.

„Si acum, hai afara!”

„Daar, mama, e friiig afara!! Sunt grade in minus!”

Mama nici nu ma mai auzea, dat fiind ca era deja trecuta de pragul usii. Am luat prosopul, papucii si am inceput sa ma pregatesc psihic pentru o pneumonie sau raceala zdravana in timp ce faceam pasi mici spre curtea interioara. Nu ma gandeam ca dincolo o sa gasesc atat de multi oameni.

Poate ca:

sunt rezistenti la frig, nu ca mine
sunt obisnuiti cu facut baie in aer liber, iarna, nu ca mine
sunt masochisti, nu ca mine.

Oricum, nici nu-i vedeam, caci deasupra piscinelor domnea un mare abur in timp ce pe langa piscina erau bucati de zapada inghetata. Lovely! Mama o sa ma aiba pe constiinta!

Dar iata-ma ajunsa cumva in apa, in piscina nr 1, unde e cald si bine. Pe o placa de pe margine scrie ca sunt 38 de grade. E fain! Incep sa ma obisnuiesc. Si vad si cata lume in jur face baie de parca ar fi vara si nu ar mai suporta gradele de afara.

Nu sunt lasata foarte mult sa ma obisnuiesc cu ideea ca e bine, caci aud:

„Acum hai in cealalta!”

„Mama......”

A doua piscina, mai lunga, de forma rectangulara, avea apa la vreo 26 de grade. Avand in vedere ca am iesit dintr-o baie fierbinte in aerul rece al celor – 5 grade si apoi am intrat la 20 de grade....mi-a fost frig. Am strabatut bazinul cat de repede am putut, timp in care imi clantaneau dintii. Am mentionat pana acum ca sunt friguroasa? Poate ca ar fi cazul.

In piscina nr 3 este insa mai mult decat bine. Apa, vreo 35 de grade. Aburi. Pe marginea piscinei sunt instalatii tip jacuzzi. In mijloc, doua cercuri concentrice de ziduri ce delimiteaza zona curentilor: intri, te fura curentul si te invarte la nesfarsit, ca pe-o rufa. N-as mai fi iesit de acolo, atat de distractiv era. Si m-am lasat purtata de apa o data, de doua ori, de noua ori...

„Hai inapoi ca-i tarziu!”

No, hai. Iau o gura de aer cu speranta ca inspir si curaj, si iar sunt in piscina nr 2, cea friguroasa. Brr, brr, hai ca am ajuns la nr 1, aaaaa! ce bine e!, hai afara ca e tarziu si trebuie sa ne uscam, brrr brrr si iata-ma inauntru.

Am supravietuit!! : )

Mai mult, mi-a placut! Si mai mult: mai vreau! De fapt, as veni in fiecare zi aici, la bai, chit ca ar trebui sa ma scol la 6 dimineata, chestie care imi displace profund. Daca fiecare budapestan incepe ziua asa, nu are cum sa nu fie una buna.

Informatii utile:

Budapesta are muuuulte izvoare termale si multe bai.

Eu am fost la Szechenyi Spa, cele mai mari bai termale din Europa, care se gaseste in Budapesta, in City Park („Varosliget” pentru cunoscatori).

Szechenyi furdo si Hosok tere sunt cele mai apropiate statii de metrou. La 5 minute departare de bai, vizavi de parc, se afla Gradina Zoologica - recomand o mica vizita, pentru elefanti, girafe si maimute pe LSD ( glumesc).

Pe langa faptul ca poti sa te tratezi de boli ginecologice, dermatologice, digestive sau boli ale sistemului nervos, Baile Szechenyi sunt demne de vazut pentru arhitectura. Au fost construite in stil neo – baroc si asa aratau si la 1913, cand au fost gata. Cele 15 piscine (3 in aer liber, 12 in interior) sunt alimentate cu apa din doua doua izvoare termale care au hotarat ca Varoliget este locul cel mai bun pentru a iesi la suprafata. Nu ar fi singurele – unul dintre lacurile parcului fumega si iarna, lucru foarte placut pentru rate (nu am avut curajul sa incerc apa cu degetul).

Pret intrare: (Februarie 2012) Intre 3400 si 3950 forinti. In euro, aproximativ, ar fi intre 11.80 si 13.70. Nu va uitati la bani, merita fiecare centime!

Orar: Luni – Duminica: 6.00 – 22.00;

Mai multe informatii aici.

Surse poze 1 2 3

Un colt de America. Ep. 6 - San Marcos Sierras

Paula — Wed, 15 Feb 2012 14:05:17 +0000

San Marcos Sierras. Locul asta te cucereste pe furis. Un satun pic hippy ratacit prin inima sierrei cordobeze, de care nu mai tin minte cum am dat, ca nu apare in ghiduri turistice neavand nimic de interes istoric, doar miere artizanala si oameni care noaptea merg la culcare fara sa incuie usa de la casa, unde planul initial a fost sa ma duc si sa revin in aceeasi zi, planul modificat a fost sa petrec doua nopti, pentru ca la sfarsitul celei de-a doua nopti sa ma duc la Anamaria, proprietara hostelului, si sa o intreb cu un zambet senin daca mai pot sa raman si o a treia noapte.

Ziua, in plin zaduf, locul nu parea cine stie ce, eternii vanzatori de nimicuri multicolore lucrate manual, tarabe cu faguri si propolis si paine de casa si niste ramasite de asfalt pe drumul principal, dar s-a lasat seara si locul s-a animat la lumina lunii, lumea a inceput sa danseze chacareras pe muzica live a unui bar, eu am facut naveta hostel-centru de vreo sase ori cu interludii de motait in hamac si cand m-am intors ultima data din faimosul centru, dupa ce a trebuit sa ocolesc o broasca pe trotuarul plin de praf, m-am uitat in sus, cerul era limpede si se distingea Calea Lactee, incercam sa identific Crucea Sudului cu cunostintele mele de astronomie aproape nule, muzica incetase, dar fosnetul chiparosilor se auzea clar ca intr-un tablou de Van Gogh. Era o noapte de vara cum nu mai traisem de mult si mi-am dat seama ca da: asta e! Momentul! As good as it can possibly get! Aici si acum. In San Marcos Sierras.

Carnaval in Rio – o poveste despre viata, ritm si culoare (II)

Gabi Solomon — Mon, 13 Feb 2012 20:06:37 +0000

Carnavalul din Brazilia e unul dintre evenimentele cele mai spectaculoase din lume si se sarbatoreste in toata tara. Cele mai cautate festivitati sunt cele din Rio – aici e parada oficiala, aici se sarbatoresc 83 de ani de la prima editie a competitiei, aici aterizeaza turistii cautand atmosfera strazilor si energia carioca.

In martie - aprilie fiecare scoala de samba alege tema pe care o va prezenta anul viitor la parada. Apoi, lanseaza o competitie printre artisti si compozitori pentru tema muzicala. Muzica e aleasa de membrii scolii de samba, de comunitate si de carnivalesco – cel care regizeaza spectacolul de carnaval. Orice tema care reprezinta comunitatea poate fi aratata printr-o poveste: sunt evocati eroi mai vechi sau eroi mai noi, probleme sociale, episoade istorice sau de cultura. Dupa ce sunt alese melodia si povestea, carnivalesco are grija sa puna totul in scena. El alege costumele, el lucreaza la designul carelor alegorice, el lucreaza cu ceilalti artisti la coregrafie.

Samba-enredo poate sa fie calma pentru unele scoli, mai agitata pentru altele sau mai romantica. Ritmul si preferintele se pot schimba de la carnaval la carnaval. Pentru ca au intre 65 si 85 de minute pentru defilare si pierd puncte daca nu se incadreaza in timp, scolile cu multe elemente in parada prefera un ritm mai alert (batai multe si rapide din toate tipurile de tobe despre care v-am povestit).

Pe parcursul celor maxim 85 de minute scoala de samba canta aceeasi melodie. Mi s-a parut prea mult si repetitiv cand am aflat, dar pe Sambodromo nu m-am plictisit; simturile mi-au fost asaltate de toate elementele defilarii, nu numai de melodie. De altfel, pentru cariocas, melodiile din 2012 nu vor fi o noutate la carnaval. Se stiu toate povestile pregatite de scolile de samba. Exista CD cu variantele oficiale inregistrate (a aparut in octombrie si in decembrie eu n-am mai gasit in magazine, deci se vinde ca painea calda), exista filmulete oficiale postate de fiecare scoala, exista brosuri cu versurile si povestea din spate, astfel incat oricine sa poata canta alaturi de scoala favorita.

Care erau elementele paradei si care-i faza cu punctele?

Exista un juriu format din 40 de persoane (cate 4 persoane pentru fiecare din elementele jurizate):

Bateria. Bateria trebuie sa aiba minim 200 de persoane; se puncteaza creativitatea, versatilitatea, cadenta, faptul ca sunetele se completeaza unele pe altele si ca sprijina tema muzicala principala
Samba-enredo. Se jurizeaza si versurile si melodia, se ia in calcul legatura dintre ele, bogatia poetica, obiectivitatea, claritatea. Din nefericire pentru straini, nu se ia in calcul corectitudinea gramaticala si se folosesc “girias” – expresii in jargon - pe care eu nu le prea inteleg.
Harmonia. Se verifica armonia dintre ritmul bateriei si cei 2500 – 4000 de participanti cantand samba. Daca exista disonante se pierd puncte. Cantaretul principal (puxador) trebuie, de asemenea, sa fie in acelasi ritm cu miile de oameni cantand.

Evolucao. Evolutia paradei e foarte importanta. Se puncteaza coeziunea dansului cu melodia si ritmul tobelor; se puncteaza fluenta, spontaneitatea, creativitatea, vibratia, agilitatea si bucuria participantilor. Se depuncteaza spatiile dintre grupuri si carele alegorice, aglomerarile sau intoarcerile.
Enredo. E vorba de creatia artistica pe baza temei sau a conceptului. Aici e munca unui carnivalesco si este punctata in functie de argument (ideea de baza de la care au pornit), scenariu (desfasurarea speciala a grupurilor, carele alegorice, costumele, coregrafia… ), capacitatea de a transmite povestea creativ.

Alegorias e aderecos. Carele alegorice si podoabele (orice element scenografic fara roti) sunt punctate in functie de adecvarea la poveste. Se considera conceperea lor, impresia pe care ti-o provoaca, materialele folosite, finisajele, cum sunt folosite pentru a pune in evidenta dansatorii si vedetele. Pot fi minim 5 si maxim 8 care alegorice si pot avea 13 m inaltime si 60 de m latime. Uneori, abia intra in arena de mari ce sunt.
Fantasias. Doar costumele participantilor sunt luate in considerare; cele ale “comisiei de prezentare”, ale celor de pe carele alegorice si ale purtatorilor de steag sunt excluse din aceasta jurizare. Se studiaza din nou conexiunea cu povestea si cat de mult transmit costumele atmosfera povestii; se puncteaza uniformitatea si juratii se uita la pantofi, bluze, pantaloni, bikini, palarii pentru a vedea daca sunt la fel.
Comissao de frente. Comisia de prezentare e primul grup uman, “pe jos” sau “pe roti”, care poate avea costume (de poveste sau traditionale). Sunt minim 10 si maxim 15 si au rolul de a prezenta scoala si de a saluta publicul. Se jurizeaza coordonarea, coregrafia si creativitatea expunerii.
Mestre-sala e porta-bandeira. Cea care poarta steagul si maestrul de sala nu danseaza o samba obisnuita. E o samba de cuplu cu multe intoarceri si piruete. De exemplu, ei sunt depunctati daca stau cu spatele unul la celalalt sau daca pierd un fir de ata din costume (un pantof, o palarie, o pana …)

Exista si alte elemente fara de care o scoala de samba nu prea poate exista:

Diretor de bateria – cel care dirijeaza orchestra de percutie

Rainha de bateria. Regina sau muza sau printesa bateriei – e o fata frumoasa care danseaza spectaculos in fata bateriei. Acest rol a aparut in scoala de samba in 1970, cand Adele Fatima (model si actrita) a dansat in fata bateriei de la Mocidade. Apoi, in 1985 Monique Evans a primit titlul oficial de regina. Initial se alegeau fete din comunitate, dar acum titlul se ofera mai des actritelor sau fotomodelelor; intotdeauna asta isca discutii. Le puteti vedea aici pe reginele din 2012. Cand alegi o regina n-ar trebui sa existe discriminare de varsta, rasa, nationalitate. De exemplu, Raissa Oliveira de la Beija-Flor (scoala campioana din 2011) danseaza cu Beija – Flor de cand avea 8 ani; Sabrina Sato e asiatica.

Ala das baianas. Va amintiti de matusa Ciata, in casa careia se tineau petreceri si se improviza samba? Grupul femeilor din Bahia le comemoreaza pe aceste matusi care au contribuit la nasterea genului muzical si care, in Bahia, pastreaza mostenirea culturala afro-braziliana. O scoala de samba e descalificata fara grupul de minim o suta de femei imbracate ca in Bahia. Pentru ca in trecut puteau fi si barbati in acest rol, acum regula spune clar ca trebuie sa fie femei.
Velha-guarda. Garda veche este formata din artisti de samba care nu mai au functii oficiale in acest moment, dar care au contribuit la dezvoltarea si la faima scolii de samba. Ei nu au costume de carnaval, ci costume in culorile scolii si palarii stil Panama. Garda veche inchide defilarea.
Interprete/puxador. Termenul traditional este “cel care impinge”, dar are inteles de cel care initiaza cantecul. E ajutat de alti interpreti care merg in carul dedicat muzicii si e responsabil nu numai de muzica si de cuvinte, ci si de atmosfera pe care o transmite participantilor si pubicului. In 1998, Jamelao – interpretul oficial al scolii Mangueira a fost ales “interpretul secolului pentru carnavalul carioca”. A murit 10 ani mai tarziu la varsta de 95 de ani.

Regulile carnavalului pot parea ciudate… pentru ca nu stim istoria din spatele lor. De exemplu, carele alegorice au dimensiuni maxime stricte pentru ca altfel nu ar putea intra pe Sambodromo. La inceputurile carnavalului nu exista o singura melodie de samba, se putea improviza pe parcurs si se cantau melodiile cunoscute ale scolii. Intr-un an, un carnivalesco a schimbat melodiile in ziua competitiei, participantii n-au mai cantat si scoala a pierdut concursul, “retrogradand” spre grupul A. Astfel, s-a trecut la regula cu o singura melodie.

Anul acesta carnavalul incepe pe 17 februarie, la ora 13.00 cu o ceremonie in care Regele Carnavalului (Momo) este incoronat de primarul orasului si primeste cheile orasului. In seara acestei zile este parada scolilor de samba pentru copii.

Sambata, de la ora 21:00 la 5:00 dimineata se desfasoara parada scolilor de samba din Grupul de Acces (Paraiso do Tuiuti, Rocinha, Estácio de Sá, Inocentes de Belford Roxo, Império da Tijuca, Viradouro, Santa Cruz, Império Serrano, Cubango).

Duminica si luni de la ora 21:00 pana pe la 5:00 dimineata sunt 7, respectiv 6 scoli, din Grupul Special. Duminica - Renascer de Jacarepagua, Portela, Imperatriz, Mocidade, Porto da Pedra, Beija-Flor, Vila Isabel si luni - Sao Clemente, Uniao da Ilha, Salgueiro, Mangueira, Unidos da Tijuca, Grande Rio.

Cat costa sa fii pe Sambodromo intr-una din aceste seri? Raspunsul scurt este intre 250 si 1600 de RON pe seara. Sau intre 2500 si 10 000 de RON pe seara pentru pachetul de lux. Preturile depind de locul din tribune, de locul din boxele amenajate special, de ziua carnavalului, etc. Cele mai scumpe bilete sunt atunci cand defileaza Grupul Special si atunci cand e Parada Campionilor (pentru 2012 sunt toate cumparate deja). Pe 25 februarie, incepand cu a 6-a cea mai buna scoala de samba la ora 21:00 si terminand cu Marea Campioana, parada oficiala arata mai multa relaxare si mai multe trucuri pentru ca presiunea competitiei a trecut.

Cum sunt melodiile din 2012? Fiecare scoala a ales o tema speciala, asa ca se canta despre Jorge Amado(Imperatriz), Portinari (Mocidade), echilibrul vietii (Porto da Pedra), incredere si depasirea obstacolelor(Grande Rio). Aveti mai jos videoclipul oficial al scolii Portela; am ales Portela pentru ca am fost la repetitiile lor, pentru ca stiu versurile si pentru ca vorbesc despre Bahia si despre ritualurile traditionale care ii mentin aproape.

Pe vto.tv se pot vedea transmisiuni live ale posturilor de televiziune din Brazilia asa ca o sa putem vedea macar bucatele din parada. Miercuri, pe 22 februarie, se anunta rezultatele paradei oficiale. Nu intotdeauna sunt primite cu aplauze si exista controverse si reclamatii; in ultimii ani, in Sao Paolo scolile de samba s-au felicitat oficial pentru titlu, asa ca se merge cumva pe un drum al prieteniei si al colaborarii.

Ce n-o sa putem vedea si cu siguranta n-o sa putem simti … e atmosfera strazilor. Pe 18 februarie incepe petrecerea pe strada. Sunt asteptate anul acesta peste 300 de trupe. Dimineata, la 9:30, trupa Cordão do Bola Preta da startul petrecerii in centru, pe strada. Dupa-masa, la 16:00, trupa Banda de Ipanema se intalneste in Praça General Osório, Ipanema. Se canta muzica pe strada, lumea se poate alatura dansand, cantand, cu berea in mana. Petrecerile pe strada sunt gratis, asa ca nimeni nu sta acasa. Marti, pe 21 februarie, Banda de Ipanema are ultimul mars.

Aici e programul activitatilor din oras. De sambata pana marti au loc petreceri in aer liber in tot orasul. Reteta carnavalului e simpla: se aleg costume pentru fiecare zi, se alege petrecerea in functie de muzica si atmosfera, se bea mult, se danseaza mult, se rade mult, se dorm foarte putine ore in noaptea aceea si dimineata se reia povestea. Patru – cinci zile de petrecere in ritm nebun.

Cea mai mare petrecere (si cea mai organizata) e cea din piata Floriana, in Cinelandia. Exista o scena cu artisti de samba vechi si noi care reinvie atmosfera balurilor de carnaval din trecut: muzica din anii ‘40 – ’60, muzica veche din Rio, cantece pe care toata lumea stie sa le cante.

In afara de asta, oamenii pur si simplu se aduna la barul din colt si danseaza pana dimineata. Locul care atrage cea mai mare multime e Sambodromo. Chiar daca nu ai bilet tot poti sa auzi muzica si sa ii vezi pe participanti costumati in afara arenei. Dupa defilare, o parte din acestia se alatura multimii de pe strazi, inca purtand costumele, dansand si adaugand culoare multimii deja colorate.

De carnaval, Rio de Janeiro se transforma intr-un mare bar in aer liber.

Park Guell - cum sa te bucuri gratis de Gaudi in Barcelona

Adriana — Sat, 11 Feb 2012 22:58:57 +0000

De la inaltimea scaunul de bar, bleumarin, din bucataria micutului apartament din Eixample, vad cu coada ochiului, aruncate langa un perete, cizmele de piele intoarsa, care au fost candva negre. Acum sunt acoperite de un strat gros de praf. Si in loc sa ma gandesc cum fac sa scap de el in lipsa de o perie de ghete, in minte imi vine o explozie de culori, curbe, modele de mozaic, verdeata, copaci si panorame superbe.

Cu alte cuvinte, Parc Guell, una dintre cele mai iubite lucrari marca Gaudi, singura din Barcelona la care oricine are acces gratuit.

Intrarea in parc e strajuita de doua cladiri care te duc cu gandul la casele de turta dulce din povesti. Atunci cand au fost construite, Gaudi se ocupa si de decorurile pentru piesa de opera "Hansel si Gretel" de unde se crede ca s-a inspirat.

Acoperisurile celor doua case sunt decorate cu mozaic, iar cosurile iau forma unor ciuperci otravitoare. Carcotasii spun ca ar avea legatura cu inclinatia lui Gaudi spre substantele halucinogene, insa pot fi la fel de bine inca o dovada de nationalism a artistului, culesul ciupercilor fiind o activitate recreativa raspandita in Spania.

Trecand de portile parcului Guell, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca abia, abia am loc sa trec pe scarile ce duc la bine cunoscuta soparla-dragon si, mai departe, la Sala Hipostila. Suntem totusi in februarie, super extra-sezona. Nu vreau sa ma gandesc ce e aici vara..

Din fericire aglomeratia mare era in jurul soparlei multicolore, asa ca am putut sa admir in liniste mozaicurile de pe peretii ce delimitau scarile. Nu cred sa fi vazut doua modele identice.

Iar cand am ajuns langa atractia principala a parcului mi-am adus aminte de ce mi-a povestit Bogdan pe drum: daca la toate celelalte opere ale lui Gaudi stai la coada de bilete, in Parc Guell, chiar daca nu exista bilete, tot stai la o coada: cea pentru poza cu soparla. Nimic mai adevarat :)

Dupa ce ne-am strecurat prin multime, am ajuns in Sala Hipostila - locul care urma sa adaposteasca piata acoperita. Zeci de coloane sustin un tavan ondulat, acoperit cu mozaic, iar daca ai rabdare sa studiezi in detaliu cele patru decoratiuni principale (reprezentand cele patru anotimpuri) iti dai seama ca sunt mult mai interesante decat soparla vedeta. Mie, cel putin, mi-au placut mai mult.

Deasupra Salii Hipostila se gaseste o terasa panoramica, marginita de ce ar putea sa fie cea mai lunga banca serpuitoare din lume :). Cea mai lunga sau nu, prea putin conteaza cand ajungi sus si nu stii la care mozaicuri sa te uiti mai intai. Iar daca sunt prea multe persoane asezate care acopera modelele colorate, poti sa te bucuri de exteriorul bancii urmand drumurile din stanga sau dreapta terasei.

Cum stai cu spatele la intrare, daca apuci drumul din dreapta, ajungi la Casa Memoriala Gaudi. Chiar daca nu a fost construita de el, interiorul gazduieste obiecte de mobilier gandite de artist si de apropiati ai acestuia. Unde mai pui ca in aceasta casa si-a trait ultimii douazeci de ani de viata.

In afara de Casa Memoriala Gaudi, in Parc Guell mai exista inca o casa, proprietate privata. Nici aceasta n-a fost construita de Gaudi, insa merita sa ajungeti pana la ea pentru a-i admira exteriorul.

Iar pe drum aveti toate sansele sa dati de reprezentatii live. Noi ne-am bucurat de o trupa care canta muzica reggae. Ne-am zbantuit putin, am zambit la giumbuslucurile solistului, dupa care ne-am indreptat inspre monumentul celor trei cruci.

Tot marca Gaudi, monumentul se afla in cel mai inalt punct din parc, iar de langa cruci te poti bucura de panorame superbe asupra Barcelonei.

Impresii de calatorie din Singapore - ziua 2

Oana — Sat, 11 Feb 2012 09:26:05 +0000

Era o zi importanta, pe care o asteptam de mult si, pentru un iubitor de flori cum sunt eu, nimic nu era mai potrivit decat o vizita la Gradina Botanica.

Gradina Botanica din Singapore este, de fapt, un imens parc national, fondat in urma cu peste 150 de ani si care se intinde pe cateva zeci de hectare. Intrarea este gratuita, parcul este deschis de la 5 dimineata pana la miezul noptii si reprezinta una dintre principalele atractii turistice, dar si un loc preferat de localnici care vin aici sa faca jogging, sa se plimbe, sa se ascunda de razele soarelui.

In interiorul parcului se afla cea mai mare Gradina de Orhidee din Asia ce se intinde pe ~ 3 hectare si care adaposteste peste 1000 de specii si peste 2000 de hibrizi, la care se adauga noi hibrizi an de an. Pentru a intra in Gradina se plateste o taxa de 5SGD (1SGD pentru studenti si pensionari) si programul de vizitare se intinde de la 9 dimineata pana la 7 seara.

Cand am pasit in interiorul parcului, nu stiam unde sa ma uit mai intai. Stiam ca am la dispozitie 6-7 ore, dar timpul zboara atunci cand faci ceea ce-ti place si asa s-a si intamplat. Ne-au placut foarte mult florile exotice de toate culorile si inaltimile – de la nuferi delicati, crini si plante aromatice pana la banani, palmieri si bambusi uriasi – pajistile verzi cu iarba perfect taiata ca intr-o pictura, iazurile cu pesti si pasari, foisoarele de lemn acoperite cu flori cataratoare sub care te puteai ascunde de soare, locurile de joaca pentru copii, restaurantele in care iti puteai potoli foamea si setea dupa cateva ore de mers (preturile erau cam mari, dar si locul era de vis).

Am mai vazut ceva foarte interesant in parc, am inceput sa fotografiez, dar, dupa ce am facut peste 40 de poze, a trebuit sa ma opresc pentru ca mai aveam de vizitat si Gradina de Orhidee si cardul meu de memorie de la camera nu are capacitate nelimitata.

In parc se afla o expozitie/concurs de brazi impodobiti. Concursul incepuse pe 3 decembrie si pe 21 decembrie se anuntase si castigatorul, in baza voturilor publicului. Brazii nu erau nicidecum brazi asa cum ii stim noi, ci erau plante ornamentale in ghiveci, cu frunze verzi, majoritatea ficusi si erau impodobiti de catre gradinite, scoli, licee, firme, ambasade, familii private. Pe fiecare in parte scria numele decoratorilor si majoritatea decoratiilor erau confectionate de mana, din materiale reciclabile – hartie, cutii de conserve, sticle de plastic, toate taiate si lipite astfel incat erau complet transformate si cu infatisari noi. Foarte multe ambasade si consulate isi aveau proprii “brazi” impodobiti cu obiecte specifice culturii lor, am cautat consulatul Romaniei, dar nu l-am gasit.

As fi stat ore in sir sa privesc pe fiecare dintre cei peste 300 de brazi si sa citesc toate povestile lor, dar nu am putut sa ma opresc la toti. Pe langa unii insa nu am putut sa trec fara sa le acord cateva minute – asa am vazut unul impodobit doar cu fotografii reprezentand o clasa de copii de gradinita impreuna cu educatoarea lor, altul impodobit cu masinute si papusi, ursuleti de plus si ratuste de plastic. Cu cat crestea varsta creatorilor cu atat crestea si complexitatea obiectelor create. Cei mai multi ‘brazi’ erau impodobiti de catre elevi de liceu si absolut toate decoratiile erau lucrate manual din hartie creponata sau materiale reciclabile. Erau minunati.

Nu mai aveam prea mult timp la dispozitie, asa ca a trebuit sa parasim ‘brazii’ si am intrat in alt paradis, Gradina de Orhidee. Aici, culorile si mirosurile erau parca de pe alta lume, nu stiai unde sa te uiti mai intai, ce sa fotografiezi, ce sa mirosi. Am facut peste 200 de poze, asa o sa pot oricand sa ma intorc in gradina doar privind pozele... Ar fi fost frumos sa pot inmagazina si parfumul pe care l-am respirat noi in cele doua ore pe care le-am petrecut printre miile de flori delicate si frumos colorate.

Ziua a fost perfecta, de cateva ori ne-au amenintat niste nori, dar ploaia nu a venit, nu ar fi fost deloc o problema pentru ca am fi avut unde sa ne ascundem si nu ar fi stricat sa se mai racoreasca putin atmosfera.

Un colt de America. Ep. 5 - Montevideo. Pregatiri de carnaval :)

Paula — Fri, 10 Feb 2012 10:00:00 +0000

Montevideo, orasul unde carnavalul dureaza 40 de zile. Seara defilari, parade si candombe, ziua... lumea se pregateste discret. :)

Cand pietrele vorbesc : cimitirul evreiesc

Ioana — Wed, 08 Feb 2012 23:55:15 +0000

Se spune ca ajungi sa cunosti o persoana cand vezi cum se comporta intr-o zi ploioasa, intr-o calatorie si cand isi pierde bagajele. Toate cele trei situatii au de-a face cu zona de confort si cu iesitul din ea. Gasindu-ma la inceputul unei frumoase relatii de prietenie, mi-am spus ca o plimbare prin cimitir ar trebui sa aiba acelasi efect ca cele trei situatii enumerate mai sus. Sau cel putin asta credeam inainte sa intru acolo.

Sambata, 5 martie. Doi eretici – pardon, crestini – aflati in fata Cimitirul Evreiesc de pe Soseaua Giurgiului au parte de o revelatie: avand in vedere ca e sambata (Sabat) si sambata este echivalentul duminicii la evrei, oare gasim pe cineva care sa ne deschida poarta? S-a gasit, am intrat.

Multe buruieni, morminte simple, unele cu piatra sparta, unele care se scufunda, poze vechi, iedera care acopera totul. Inscriptii in romana (varianta mai noua sau mai veche), reluate in ebraica, date in calendarul gregorian si in cel ebraic, nume evreiesti, nume duble, dar o singura persoana.

Asta a fost primul lucru care m-a izbit: o persoana care a trebuit sa-si ascunda identitatea ca sa se piarda in multime si sa supravietuiasca. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial avea vreo 20 de ani si inca traieste, desi nu stiu ce nume foloseste azi. Nu e singurul mormant cu doua variante de nume, mai sunt. Si fiecare te face sa te intrebi prin ce a fost nevoit sa treaca acel cineva ca sa traiasca.

Alta intrebare care rasare ceva mai incolo este cei care au murit in perioada 40-45 ce fel de moarte au avut? Ce dureri ascund pietrele astea?

Am intrat acolo ca sa scot pe cineva din zona de confort si sa-mi satisfac o curiozitate culturala. Am plecat insa cu o lectie de istorie si cu o intrebare: la cate ai renunta ca sa supravietuiesti?

Impresii de calatorie din Singapore - ziua 1

Oana — Tue, 07 Feb 2012 22:56:42 +0000

In urma cu un an, la inceputul lunii decembrie, am facut pentru prima oara cunostinta cu Singapore. Cu toate ca atunci nu am avut decat trei ore la dispozitie pentru plimbare, orasul ne-a captivat si ne-a facut sa ne dorim o vacanta aici, pentru a avea timp sa-l cutreieram in voie, sa-l cunoastem mai bine.

Visul nostru s-a implinit, asa ca am ajuns in Singapore din nou, de data aceasta la sfarsitul lui decembrie 2011 pentru o mini-vacanta de 5 zile.

Datorita asezarii sale foarte putin deasupra Ecuatorului (1 grad N), Singapore are o clima ecuatoriala, constanta pe tot parcursul anului, cu temperaturi ridicate, ploi aproape zilnice si o umiditate care poate ajunge dimineata pana la 90%. Umiditatea iti poate crea un disconfort, intr-adevar, dar in aceasta tara cat un oras gasesti intotdeauna un loc in care sa te refugiezi, sa te racoresti – un parc, o padure, un mal de mare sau chiar un mall. Cele mai potrivite ore pentru plimbari in aer liber sunt cele foarte matinale sau seara tarziu, pana in noapte. Singapore este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai sigure orase din lume, asa ca o plimbare la miezul noptii pe malul marii, prin centrul orasului, prin parcuri sau pe oriunde este recomandata pentru toata lumea, indiferent ca vrei sa te plimbi singur, cu prietena/prietenul, cu catelul sau cu bicicleta.

Eram foarte nerabdatori sa revedem orasul pe care-l parasisem cu un an in urma prea repede, asa ca, dupa ce ne-am lasat bagajele in camera, am iesit la o scurta plimbare de ‘inspectie’ pentru a ne face o idee in legatura cu principalele obiective de vizitat si asezarea lor in raport cu hotelul nostru. Ne-am lamurit imediat, dupa ce simpatica receptionera filipineza de la hotel ne-a dat o harta si ne-a spus ca ne aflam la cateva minute de Sectia de Politie (in nici un caz nu ne-ar fi fost teama sa iesim noaptea la plimbare, dar asa ne-am simtit mult mai in siguranta) si chiar acolo se afla si statia de metrou.

Am iesit repede din hotel si prima imagine care ne-a intampinat a fost acest bloc – de fapt, un ansamblu de blocuri, zgaraie-nori - pe care, cu greu, am reusit sa-l prind intr-o fotografie. De fapt, dupa foarte multe incercari, am constatat ca nu am reusit in totalitate. Zgaraie-norii sunt primele imagini care te frapeaza cand ajungi in Singapore si apoi curatenia, poate ca ordinea nu e tocmai aceasta, dar, intr-adevar, curatenia este aici exemplara, este un mod de viata, aproape o religie, o emblema a orasului si o mandrie pentru cetatenii acestei mici tari.

Cu o populatie de circa 5 milioane de oameni de diferite rase si religii, dintre care numai aproximativ 3 milioane nativi, Singapore este una dintre cele mai prospere tari din lume, cu cea mai mare densitate de milionari si cu un produs intern brut per capita de ~50.000$ (pentru a face o comparatie, in Romania, acelasi indicator economic este de ~8000$). Ne aflam, deci, intr-o tara bogata si scumpa, spre deosebire de restul zonei asiatice, dar, dupa standardele europene, am putea spune ca Singapore se apropie ca preturi de multe capitale europene.

Noi stiam ce ne asteapta si nu ne-am speriat deloc. In afara de hotel care ni s-a parut cam scump in raport cu preferintele noastre si cu experientele trecute, restul nu era scump deloc, chiar foarte ieftin, in anumite cazuri. In urma cu un an, in vacanta noastra din Thailanda, am platit intre 15 si 30$ pe camera cu absolut tot confortul, de data asta, camera a costat 90$, la un frumos hotel de 3 stele. Dar Singapore este al patrulea centru financiar din lume si pe locul doi la cazinouri si jocuri de noroc, ceea ce inseamna ca un hotel de 90$/seara a fost o alegere buna si norocoasa, tinand cont de faptul ca cele mai multe hoteluri aveau preturile de la 300$ in sus. Este adevarat ca am fi putut face si o alegere mai economicoasa pentru ca in Singapore exista si camere in hosteluri, unde se plateste in jur de 20-25$ pentru un pat, dar, in perioada asta a anului, toate hostelurile erau pline si noi nu am putut sa ne facem o rezervare mai din timp. Asa ca ne-am bucurat de o "vacanta mai de lux", chiar daca orele petrecute in camera de hotel au fost foarte putine din moment ce peste 16-17 ore umblam pe strazi, iar cand ajungeam in camera adormeam in drum spre perna.

In prima dupa amiaza am facut mai intai cunostinta cu metroul singaporez. Privind imensa harta de la intrare, ne-am dat seama ca puteam ajunge cu usurinta in absolut toate punctele importante ale orasului si apoi, dupa ce ne-am si suit in primul metrou, am realizat ca se putea ajunge nu numai oriunde, dar si in timp foarte scurt. Trenurile veneau la intervale de 2 minute, majoritatea erau fara sofer (mecanic) si statiile nu se aglomerau niciodata … asta pana la proba contrarie, in noaptea de Revelion a fost cu totul altceva.

Preturile cartelelor erau in functie de distanta, cea mai ieftina costa 2.2 SGD (Singapore dollar), dar, din aceasta suma, 1 SGD reprezenta o garantie pentru cartela, garantie pe care o recuperai de fiecare data, dintr-un tonomat.

Prima impresie asupra orasului nu a fost diferita de cea de anul trecut. Cateva cuvinte iti vin repede in minte cand vrei sa caracterizezi acest oras minune – zgaraie nori, curatenie, flori, oameni zambitori si eleganti, mirosuri asiatice si multi, foarte multi turisti de toate nationalitatile, culorile si religiile. Ca intotdeauna, cei mai multi turisti erau chinezi de toate varstele, dar spre deosebire de alte zone, aici am vazut cei mai multi turisti indieni si arabi. Indieni bogati cu familii numeroase, arabi cu rochii albe, dar si imbracati modern, cu femei acoperite total, dar si descoperite, cu copii multi imbracati frumos si majoritatea cu camere foto de ultima generatie. Am mai vazut apoi o alta categorie de turisti – pakistanezi, somalezi, indieni, filipinezi – acestia erau dintre cei care muncesc in Singapore pe timpul anului, dar acum isi adusesera familiile pentru a petrece impreuna sfarsitul anului.

Chiar din prima zi am descoperit un restaurant dragut si ne-a placut atat de mult incat aici am mancat cate o masa in fiecare zi, pana in ultima seara, cu cateva ore inainte de a merge la aeroport.

Acest tip de restaurant ne-a placut foarte mult si in Kuala Lumpur si cred ca este specific zonei asiatice. Este un restaurant cu mai multe restaurante in el, in mijloc se afla mesele la comun, iar de jur imprejur restaurantele specifice diferitelor tari. Aveai la alegere, mancare chinezeasca, vietnameza, coreana, japoneza, malaieziana, tailandeza si nu trebuia sa stii prea multa engleza ca sa citesti meniurile (toate erau scrise si in engleza). Era suficient sa privesti pozele si te hotarai pe loc ce vrei sa mananci. Am ales si noi la unul din multele restaurante ceva cu multe legume si carne de pui, asezonate, bineinteles, cu sosuri si orez, am mancat in acelasi loc zi de zi si abia in ultima zi am intrebat, din curiozitate, din ce tara era mancarea pe care o alesesem noi. Am aflat astfel ca, pentru 2$/portia, mancasem mancare din Myanmar. Semana mult cu ceea ce mancasem in Thailanda, dar este si explicabil, influentele gastronomice nu tin cont de granitele statale.

Am ajuns repede inapoi la hotel si, pentru ca stiam ca ne asteapta o zi grea, am adormit facand planuri in legatura cu programul pentru ziua urmatoare. Dar, ca intotdeauna, planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ.

7 motive pentru a vizita Capitalele culturale europene 2012 (II): Maribor

Alexandra — Tue, 07 Feb 2012 18:43:59 +0000

Daca saptamana trecuta v-am dat 7 motive pentru a vizita capitala culturala europeana Guimaraes, saptamana asta a venit randul capitalei culturale europene Maribor din Slovenia, despre care pot sa va zic fara niciun dubiu ca are atat de multe de oferit incat cu siguranta ar multumi absolut orice tip de calator. De la cei pasionati de cultura, la cei pasionati de natura, pana la pasionatii de sporturi si aventura sau, de ce nu, gastronomie si vinuri, are de toate pentru toti. Dar sa nu mai lungim vorba, cam acestea cred eu ca sunt primele 7 motive pentru a vizita anul asta Maribor:

1. Pentru ca Maribor este raiul iubitorilor de vinuri

Dar nu numai, adica eu nu sunt mare fan, dar n-are cum sa nu ma atraga un loc intrat in Cartea Recordurilor pentru cea mai veche vita de vie din lume (440 de ani). Mai mult decat atat, Maribor este foarte renumit pentru tinutul vinurilor care il inconjoara, pe care il puteti cunoaste si mai bine printr-o multime de modalitati. De exemplu puteti parcurge unul dintre drumurile vinului, care strabat dealurile pline de vii, sau puteti merge la degustari de vinuri in crame si sa descoperiti lumea subterana a vinului de sub Maribor.

2. Pentru ca vinul aluneca mult mai bine impreuna cu delicatesele traditionale slovene

Cum va suna supa de ciuperci cu pasat de hrisca, carnati cu varza murata, prajituri Gibanica sau strudel cu mere traditional? Mie deja mi-e pofta! Si sunt doar cateva dintre mancarurile traditionale pe care le puteti gusta in Maribor. Iata cateva restaurante din Maribor in care puteti savura tot felul de bunatati slovene.

3. Pentru ca pot sa jur ca seamana cu Sibiul nostru... sau poate doar mi se pare mie? :)

La o prima privire, zau ca mi se pare ca seamana. Nu? Voi ce ziceti?

Doar ca in plus, Maribor mai are si turnulete medievale sau alte ramasite din vechea cetate, un castel, plus un rau superb care trece chiar prin oras, raul Drava. Si-apoi cum sa rezisti la asa o combinatie irezistibila?

4. Pentru ca poti sa iei cu asalt raul Drava cu pluta!!!

Pare ca orice oras care se respecta are un rau, nu? :) Glumesc, dar totusi, orice oras cu rau care se respecta ademeneste turistii cu plimbari pe vaporas, nu? Ei, Maribor ar lua probabil premiul de originalitate la capitolul asta, pentru ca ei s-au gandit sa plimbe oamenii pe rau cu pluta traditionala. Cat de autentic, nu?

5. Pentru ca se afla la aprox. 1 ora de Ljubljana, 1 ora de Zagreb, 30 de minute de Graz si aprox. 2 ore si 20 min. de Viena

Din Maribor poti sa faci imediat „ţuşti” atat in Austria cat si in Croatia, caci granitele cu aceste tari sunt foarte aproape. Desigur, ţuştiul poate fi facut si in sens invers in caz ca aveti unul dintre aceste orase pe lista de calatorii de anul acesta.

6. Pentru ca langa Maribor se afla cel mai mare centru de ski si snowboard si Slovenia

7. Pentru ca nu e ideal doar pentru sporturi de iarna ci si de vara

La picatura aceea de Sibiu pe care o are in el, as mai adauga si o picatura de Brasov, nu de alta dar din Maribor se pot face o multime de trasee, majoritatea usoare si medii, care pot fi facute in egala masura de copii si adulti si in plus are, ca si Brasovul, un mare parc de aventura amenajat in padure, in care, la fel, cei mici si cei mari se pot distra deopotriva.

In plus mai sunt multe alte sporturi sau activitati pe care le puteti experimenta in Maribor, cum ar fi calarit, rafting, zbor cu balonul, cu deltaplanul, cu parapanta, sau inot si relaxare in piscine si spa-uri. Cum va ziceam la inceput: de toate pentru toti.

Suficiente motive? Eu zic ca da. In plus va mai recomand 2 lucruri:

1. Vizionati videoclipul promo al orasului Maribor ca si capitala culturala 2012 ca sa va faceti o idee mai buna despre oras si ce va asteapta acolo.

2. Daca va hotarati cumva sa mergeti, va recomand sa incercati sa ajungeti in perioada 22 iunie – 7 iulie, pentru ca atunci are loc Festivalul Lent, cel mai important si deosebit festival din Maribor, o celebrare a vinului, a mancarurilor traditionale, a muzicii si a culturii, cu alte cuvinte modul ideal de a face cunostinta cu acest oras minunat.

***

Informatii utile:

Cazare. Pentru hosteluri intrati linistiti aici sau aici (modificati dupa cum doriti data de check-in), iar pentru hoteluri & co, intrati la fel de linistiti aici.
Niste chestii utile, cum ar fi harti si mini-ghiduri de descarcat, gasiti aici, pe site-ul de tursim al orasului Maribor.
Site-ul Maribor ca si capitala culturala europeana: www.maribor2012.eu

Surse foto: www.maribor-pohorje.si

Carnaval in Rio – o poveste despre viata, ritm si culoare (I)

Gabi Solomon — Mon, 06 Feb 2012 16:59:37 +0000

De cand am vazut primele fotografii cu parada de carnaval si cu domnisoare imbracate mai mult in cristale si pene mi-am promis ca o sa vad macar o data in viata spectacolul asta. Vreo 5 ani mai tarziu am aterizat la un festival latin - in mijlocul Londrei. Mi-am dat seama ca e mult mai spectaculos cand fotografiile prind viata si ca dansul celor din fata ta nu e numai miscare corporala si ritm – e pasiune, e traditie, e istorie. (Intre noi fie vorba … e mult si despre miscare; ei se nasc cu miscarea in sange si o si practica de pe la 2-3 ani… asa cum practicam noi datul cu sania).

Am ajuns pe 30 decembrie 2011 la prima intalnire cu o scoala de samba de-adevaratelea (GRES Sao Clemente). Era o repetitie pentru carnaval si simturile mi-erau asaltate din toate partile:

vazul – peretii erau plini de fotografii de la paradele anterioare; imaginea oamenilor de pe ring dansand pe ritmuri nebune; nu stiam la ce costum sa ma uit mai intai si nu puteam sa ma hotarasc ce corp imi place mai mult
auzul – bateria e formata din 150 – 200 de persoane care canta la o multime de instrumente (surdo de primera, surdo de segunda, surdo de terceira, caixa de guerra, repique, chocalho, tambourim, cuíca, agogô, reco-reco, si frigedeira). Surdo e o toba mare….si celelalte sunt instrumente de percutie, unele mai traditionale ca altele.
mirosul – multe artificii in jur, fum pentru o atmosfera de discoteca si mirosul oamenilor care danseaza pana la epuizare alaturi de alti oameni

Toate astea se traduc intr-o stare de surescitare – vrei sa dansezi (nu stii cum, dar nu poti nici sa stai locului), vrei sa pastrezi senzatia asta pentru toata viata, vrei sa le intelegi cantecele, vrei sa afli mai multe despre cum a fost creata bucatica asta de rai.

Sper ca filmuletul de mai jos sa va transporte pentru un minut in locul ala:

Peste vreo saptamana am fost intr-unul din cartierele sarace – Portela – la o repetitie pentru carnaval a scolii Portela. A luat fiinta in 1923, e a doua cea mai veche scoala de samba din Rio si chiar daca nu a mai castigat parada de vreo 20 de ani, tot are cele mai multe titluri de campioana. Eram pe strada, bateria se auzea in tot cartierul si pe langa parada de oameni care dansa si canta in fata noastra mai erau alte cateva mii care faceau acelasi lucru, bucurandu-se pe margini. Ai zice ca era doar o mare petrecere in cartier. Era mai mult de-atat: parada era formata din artisti de samba profesionisti si din fete, mamici, bunici, baieti, tati, unchi dansand (fara sa para ca fac vreun efort special) pe ritmuri extrem de rapide si molipsindu-te cu zambetul de artisti innascuti. Oricat m-as fi straduit, eu nu puteam sa ma misc mai bine, mai elegant sau mai repede decat o batranica de 70 de ani. Te inscrii sa participi la carnaval cu un an inainte de parada propriu-zisa. In fiecare saptmana sunt repetitii, toata lumea invata cantecul promovat de scoala in anul respectiv si toata lumea invata coregrafia grupului din care face parte. M-am prins mai tarziu ca pe langa dans si bucuria de a dansa e nevoie si de multa disciplina… si am aflat ca sunt si multe costuri implicate. Un costum (fantasia) ajunge la 800 sau 900 de reali (1800 de lei pe care oamenii simpli il platesc in rate un an intreg).

In Rio sunt 12 scoli in Grupul Special si inca vreo 60 in grupurile A, B, C, D si E. Cele din Grupul Special si din clasele A si B defileaza in competitia de pe Sambodromo si fiecare are cate 2500 – 3000 de oameni care danseaza cate 65 – 85 de minute. Daca facem o mica socoteala ne prindem de anvergura carnavalului si de faptul ca dureaza un an intreg (de la o parada la alta).

Istoria carnavalului incepe cu istoria samba. As fi vrut sa fie doar o poveste despre muzica, creativitate, compozitie si ritmuri innebunitoare, dar e si o poveste despre vanzare, marketing si popularitate. Prima piesa de samba care a avut succes la publicul larg a fost inregistrata in 1917 – “Pelo telephone” – compusa de Donga si un grup de artisti care frecventau petrecerile matusii Ciata, originara din Bahia.

La sfasitul secolului XIX (1888) in Brazilia este abolita sclavia. Comertul cu sclavi pentru plantatiile de sfecla de zahar era infloritor in Bahia (Salvador e poarta pe unde au intrat cei mai multi sclavi din Africa de Vest), asa ca acolo se pastreaza pana astazi traditii africane. De acolo au venit majoritatea afro-brazilienilor spre Rio pentru a cauta slujbe si siguranta intr-un oras mai mare, in capitala. Au construit case peste case in zonele pe care acum le numim favelas (shanty – towns, slums, mahalele) si au adus cu ei intrumentele, muzica si intalnirile religioase de candomble. Aici au intalnit ritmurile lor (batuque, bate-bau, samba de roda, samba corrida, samba chave) cu alte ritmuri (polka, maxixe, lundu, xote) si au ajuns la mixul numit astazi samba urbana carioca – cea pe care o auzim pe strazi de carnaval.

Cuvantul samba denumea generic festivalurile de muzica si dans ale sclavilor in Bahia si se crede ca ar proveni din araba (cand maorii au invadat Peninsula Iberica), Kimbundu sau Kigongo (limbi africane). Imi place mult explicatia Kimbundu: sam inseamna a da si ba inseamna a primi. Samba e atat de mult despre a da si a primi incat as vrea sa cred ca asta e originea cuvantului.

La sfarsitul lui 1920 pe dealurile (morro) Mangueira, Salgueiro, Sao Carlos apar inovatii ritmice in tipul asta de muzica. Artistii de aici formeaza prima forma de scoala de samba, pe care o numesc Deixa Falar (Let me speak). In acelasi timp, la ceremoniile candomble (religie traditionala africana amestecata cu credinte catolice) se folosea samba pentru a spune o poveste (samba - enredo).

Pana acum am spus o poveste afro-braziliana. Ca sa completam imaginea, o sa spun si povestea alba – europeana. Carnavalul italian (cel de la Venetia) provine din petrecerile romane Saturnalia si Bacchanalia, transformate de biserica in ceva religios. Cu 40 de zile inainte de Paste, multimea “primea” aceste petreceri in schimbul renuntarii din timpul Postului. Carnaval poate sa vina de la “carne levare” (sa scoti carnea din alimentatie) sau de la “carne vale” (adio carne! Sau renuntarea la carne). Din Italia traditia carnavalului s-a transmis in Franta, Portugalia si Spania. Din Portugalia si Spania in lumea coloniilor din America Latina. Deci… exista de la 1800 o forma de carnaval haotic in care oamenii aruncau cu apa unii in altii (sa se spele si sa se purifice); a fost interzis pentru ca lumea se putea imbolnavi in urma lui.

Apoi, incepand cu anul 1840 au fost introduse balurile mascate – unde se dansa polka si vals. Astfel, in Brazilia anilor 1920 existau petreceri ale albilor inainte de Pasti cu 40 de zile, petreceri exclusiviste care aveau forma unor marsuri cuminti.

Prin comparatie, au aparut petrecerile negrilor, unde toti cei care vroiau sa vina dansau, cantau, se costumau. Ismael Silva a avut ideea acestor “blocos de Carnaval” – grupuri de oameni care dansau impreuna si in 1929 a avut loc prima competitie intre 3 astfel de grupuri (Conjunto Oswaldo Crus – Portela a castigat si celelalte doua au fost Mangueira si Deixa Falar).

Scolile de samba au devenit mai organizate si se numesc GRES - Grêmio Recreativo Escola de Samba (Recreative Guild Samba School). De fapt, felul lor de organizare este unic si se regaseste doar in Brazilia – sunt asociatii din comunitatile sarace bazate in totalitate pe munca voluntara. Pe langa specificul muzical si artistic acopera o multime de alte nevoi in comunitate: nevoi educationale, de sanatate, de reprezentare.

In 1932, patronul ziarului Mundo Esportivo a decis sa sponsorizeze o parada in centrul Rio. Au participat 19 scoli de samba si s-au alaturat multi jurnalisti sportivi care nu prea aveau activitate (se terminase sezonul de fotbal). Cu ajutorul radio-ului, cu sprijinul dictatorului Getulio Vargas si prin filmele de la Hollywood ale actritei Carmen Miranda, samba a castigat momentum si popularitate. In 1935 a aparut prima scoala de samba in Sao Paolo si in 1952 erau deja prea multe scoli de samba in Rio pentru a participa toate la defilarea oficiala. Astfel, au fost impartite in grupuri dupa reputatie si performanta. Cele 12 care sunt acum in Grupul Special sunt scoli care defilau si atunci.

Abia in 1984 a fost construit un loc special pentru defilare – Sambodromo. Acest stadion longitudinal a fost desenat de celebrul arhitect Oscar Niemeyer, care la 104 ani inca ii mai ajuta pe oficialii din Rio cu planuri pentru World Cup 2014 si pentru transformarea Sambodromo. Zic stadion pentru ca atmosfera de pe Sambodromo seamana cu cea de pe stadion.

Am simtit multa adrenalina la repetitia tehnica de pe Sambodromo (in ianuarie fiecare scoala din Grupul Special are un fel de repetitie generala in culorile scolii). In tribuna, eram inconjurata de mii de oameni cantand, dansand si aplaudand. In acelasi timp, jos erau alte sute de oameni cantand, dansand, spunand sau repetand povestea de la carnaval. Totul in ritmul celor 200 de tobe si instrumente de percutie de care va povesteam.

Cum va fi in 2012? Daca va intrebati cum de stiu cum va fi in 2012… raspunsul e simplu – stiu!

Va fi intre 17 si 21 februarie si in Rio va fi plin de turisti brazilieni si straini (biletele sunt deja rezervate si hotelurile sunt deja pline). Pentru ca e cea mai faimoasa si cea mai iubita sarbatoare din Brazilia, tara se opreste pentru aproape o saptamana si petrecerile sunt intense – zi si noapte, mai ales in orasele de pe coasta (Rio, Sao Paolo, Salvador, Ouro Preto, Recife). Carnavalul e responsabil pentru 80% din intreaga cantitate de bere consumata si pentru 70% din fluxul anual de turisti… mai exact vreo 5 milioane in Rio.

Daca mai vreti sa aflati alte lucruri (cum se puncteaza, care sunt povestile samba-enredo de anul acesta, unde sunt controverse si care e atmosfera in afara Sambodromo) va astept aici pentru articolul viitor.

Surse poze 1 2 3 4

3 idei pentru a vedea Buenos Aires altfel

Paula — Sun, 05 Feb 2012 11:20:31 +0000

Despre Buenos Aires ar fi multe de scris. Nu are monumente celebre in toata lumea, dar musteste de cultura, arhitectura, oameni si povesti. Ai ajuns acolo, ai luat toate notitele posibile de pe internet, ai eventual ghidul turistic in mana, dar parca ai vrea sa cunosti orasul un pic diferit fata de deja obisnuitele plimbari pe bulevarde si stradute?

Se poate, si voi povesti trei dintre activitatile pe care le-am incercat eu. Daca ajungi vreodata in Buenos Aires ar fi bine sa stii de ele.

1. Cicerones de Buenos Aires

Cine, ce, cum:
Pe scurt, e o organizatie care te ajuta sa vizitezi orasul impreuna cu un “cicerone”. Ce e un “cicerone”? Un localnic, un ghid, o persoana care cunoaste orasul dintr-o perspectiva personala si, mai ales, un prieten.

Nu mai tin minte exact de unde am aflat de existenta acestei organizatii, dar din primul moment mi s-a parut o idee foarte buna. Principiul este urmatorul: tu - esti un turist care vrea sa afle mai multe informatii despre oras, sa ii cunoasca cotloane ascunse sau doar sa stie povestea unor cladiri, ferestre, magazine sau piete. Si nu ai bani sa platesti 100 de euro pe zi pentru un ghid turistic specializat, de fapt parca nici nu vrei un ghid profesionist, ci mai degraba un localnic pasionat. Cicerones de Buenos Aires - un ONG de voluntari care au trait toata viata in Buenos Aires si cunosc bine cotloanele ascunse si povestile cladirilor, ferestrelor, magazinelor si pietelor. Si care vor sa te faca sa te simti binevenit in orasul lor, iti ofera informatii de tot felul, te ajuta, petrec putin timp cu tine. Perfect match, nu?

Te intereseaza?
Mai multe detalii aici: Cicerones.org.ar

Experienta mea:
Cum am facut eu: cu o saptamana inainte de a ajunge in Buenos Aires, am intrat pe site. Am completat un formular unde, pe langa datele de contact, a trebuit sa specific limba in care prefer sa fie ciceronele si daca am vreo preferinta tematica in legatura cu locurile pe care vreau sa le vizitez. Am primit imediat un mail de confirmare de la server, si peste cateva ore o confirmare personala de la una dintre persoanele de la secretariat, confirmandu-mi ca imi vor cauta ghidul si ne vor pune in contact cat de curand posibil. Nu a durat mai mult de doua zile si primeam un mail de la Carlos, ciceronele meu, cu numarul de telefon la care urma sa il contactez cand voi ajunge la fata locului. Odata ajunsa in Buenos Aires, Carlos a avut amabilitatea sa petreaca mai multe zile cu mine, aratandu-mi diferite cartiere si oferindu-mi informatii pe care altfel nu le-as fi putut gasi.

Cat a costat:
Eu am facut o donatie de cam 15 euro organizatiei, oricum in nici un caz pretul pe care l-ar fi solicitat un ghid turistic. Plus o cina platita lui Carlos pentru amabilitatea de care daduse dovada.

2. Tururile Graffitimundo

Cine, ce, cum:
Sa fiu onesta cu voi: lucrul care m-a impresionat cel mai mult la Buenos Aires nu a fost arhitectura. Nici tango-ul, pe care sa stiti ca nu-l vedeti pe strada, cum se mai zice. Nici cimitirul istoric Recoleta. Au fost graffiti-urile. Inovative, diferite, colorate, frumoase. Asa ca, ajunsa in Buenos Aires, mi s-a parut o investitie foarte buna sa dau cam 25 de USD pe un tur de cateva ore in care sa aflu cate ceva despre povestile picturilor de pe peretii orasului. Nu stiam de organizatia asta inainte, dar am cautat pe net. Si i-am gasit pe cel de la Graffitimundo.

E o organizatie pentru care turismul e o activitate conexa. Principala lor activitate este sprijinirea artistilor, mediatizarea, ajutorul in comercializarea operelor orginale. Si, cand le mai ramane timp (dar sa stiti ca le ramane in fiecare saptamana timp pentru asa ceva), le arata turistilor cateva dintre graffiti-urile cele mai interesante si reprezentative.

Te intereseaza?
Detalii pe Graffitimundo.com

Experienta mea:
I-am contactat pe net. Mi-au raspuns in cateva minute. Am platit inainte, si m-am prezentat constiincios la ora si locul indicat. Informatiile au fost foarte captivante si bine prezentate, in engleza.
Recomand? Cu siguranta!

Cat a costat:
Bine, eu am luat turul cu bicicleta care e un pic mai scump, 35 USD, dar tururile pe jos sunt de 25 USD.

3. Foto-ruta

Cine, ce, cum:
O combinatie intre un workshop de fotografie urbana si explorarea unui cartier. Nu suna rau, nu? E organizat de doua fete,din Canada si Marea Britanie, pasionate de Buenos Aires, una dintre ele fotograf profesionist, si ia forma unui fel de vanatoare de comori, in fiecare saptamana in alt cartier.

Te intereseaza?
Informatii mai multe gasesti pe www.foto-ruta.com.

Experienta mea:
Dincolo de faptul ca ideea mi-a placut din start, am ales Foto-ruta si pentru ca avea loc intr-un cartier mai putin turistic, rezidential, de clasa medie: Villa Crespo. Le-am contactat pe fete pe site, si am primit raspuns prompt. Plata am facut-o inainte de eveniment si, la data convenita, cautam barul unde avea loc intalnirea.

Sincer, aveam emotii ca sunt singura care se prezinta cu sapuniera. :) Si adevarul e ca am cam fost, ce ti-e si cu pasionatii astia de fotografie... Dar se pare ca nu a fost o problema, fetele au avut si clienti care au venit doar cu blackberry-ul.

Dupa-amiaza a inceput cu un mini-curs de fotografie (din care sincer nu am aflat nimic nou, dar ce poate sa se zica intr-o jumatate de ora), cu cateva explicatii despre cartierul unde ne aflam, a continuat cu doua ore de pozat in mini-echipe de cate trei, si s-a terminat cu o sesiune de feedback. Am invatat ceva? Nu-mi dau seama, eu la fotografia urbana sunt oricum un dezastru, dar a fost in mod cert o dupa-amiaza interesanta si am reusit sa produc si eu doua poze care mimeaza decenta.

Cat a costat?
26 USD. Sa fie mult pentru doua poze? :)