Mi-am dorit foarte mult un rucsac in care sa incapa tot ce am nevoie cand plec pentru un weekend prelungit.

Asa ca am pus mana pe un Dark Side de la Crumpler si de cand l-am luat in spate nu prea l-am mai dat jos.

Iata 6 lucruri care mi-au placut la el:

1. Sistemul de inchidere anti-furt. Cand calatoresti vrei sa fii relaxat. De aceea e foarte util ca gentile in care iti cari lucrurile sa aiba un sistem de inchidere sigur, ca sa nu stai mereu cu ochii pe ele. Mereu am avut probleme in mijloacele de transport: in Timisoara mi s-a furat portofelul din geanta, in Paris – telefonul din rucsac, la metrou. Sunt eu cu capul in nori, dar totusi….De aceea am rasuflat usurata cand am vazut cum arata acest Dark Side. Fermoarul este pur si simplu ascuns datorita bretelelor care se continua din “corpul rucsacului”. Deci riscul e zero ca cineva sa iti cortobaie prin rucsac .

2. Compartiment detasabil pentru laptop – excelent la aeroport si in orice moment cand ai nevoie sa ajungi usor la laptop (de exemplu, cand te plictisesti in tren si vrei sa te uiti la un film).

3. Doar strictul necesar. Adica fara 100 buzunare secrete, pentru orice lucrusor la care s-ar putea gandi mintea ta. Are interior format dintr-un singur compartiment incapator unde pui totul.

Sa fie clar un lucru important: acest rucsac nu e genul de geanta in care cauti la fiecare 5 minute cate ceva (aviz fetelor). De ce? Pentru ca nu are buzunare multe si ca atare, pentru a ajunge la obiectul cautat trebuie sa rascolesti tot continutul.

Partea buna e ca mai putine buzunare inseamna pret mai mic.

4. Buzunarul exterior, pe lateral, unde poti pune maruntisuri pe care vrei sa le ai mai la indemana (chei, telefon, bilete si abonamente, acte de identitate, portmoneu. Fermoarul cu care se inchide e suficient de discret incat sa nu fie observat cu usurinta de hoti.
Avand in vedere ca e singurul buzunar din rucsac, s-au gandit bine cand l-au pus pe lateral, fiind foarte accesibil.

5. Materialul – in primul rand pentru ca e impermeabil. In al doilea rand pentru ca e usor si rezistent (deci e numai bun pentru calatori inraiti). Se numeste Chicken Tex Supreme si e chiar o inventie Crumpler.

6. Buretii generosi care permit un contact foarte comfortabil cu spatele. In stilul Crumpler asta se numeste “Te ia in brate din spate, asa cum iti place”

Unde am fost impreuna:
Intr-un timp record de aproximativ o luna, am calatorit impreuna prin cele mai cunoscute mijloacele de transport posibile:

- Cu avionul la Timisoara– aici am constatat cu bucurie utilitatea partii detasabile pentru laptop, la verificarea bagajului de cala;
- Cu trenul la Timisoara –  au intrat in rucsac toate lucrurile necesare pentru 4 zile, la inceput de septembrie;
- Cu autobuzul, Timisoara – Hateg;
- Daily job, metrou, tramvai, plimbare pe jos: carat laptop, agenda, telefon, sticla cu apa, carte si alte maruntisuri feminine.

Pentru ce il recomand:
- Calatorii mai lungi cand il poti folosi ca bagaj de cabina. Totusi, daca ai nevoie de un ruscac pentru tururi de oras e bine sa ai in plus ceva mai mic si mai compartimentat.
- City breaks si calatorii de 3-4 zile– iti incap la fix lucrurile necesare pentru o escapada in natura sau la oras, fiecare cum prefera.

Asa cum va spuneam si in prima parte a acestui material, dincolo de turnul inclinat si Piata Miracolelor Pisa are mult mai multe de oferit vizitatorilor curiosi si rabdatori. V-am povestit pana acum de cea mai veche Gradina Botanica Universitara din lume, cladiri impozante, o pictura viu colorata pe zidul unei manastiri, o biserica pe cat de mica, pe atat de spectaculoasa si de un parc-fortareata in care te poti ascunde de caldura si aglomeratie.

Continui azi cu alte cateva locuri pe care le-am descoperit in Pisa si as vrea sa le revad intr-o vizita viitoare.

6. Piazza dei Cavalieri

In Evul Mediu, acesta era centrul politic al orasului, locul in care se gasea vechiul Forum Roman. Pe-atunci piata era cunoscuta ca “Piazza delle 7 Vie” datorita numarului mare de strazi ce dadeau in ea. Astazi este a doua piata ca importanta din oras, dupa cea a Miracolelor. In functie de strada pe care ajungi aici, vei da cu ochii fie de Palazzo della Carovana, Palazzo dell’Orologio sau Chiesa S. Stefano dei Cavalieri.

Prima cladire, Palazzo della Carovana, adaposteste Scoala Normala Superioara. Are exteriorul pictat de sus pana jos si e imposibil sa treci prin piata fara sa il observi – e ca un magnet pentru priviri. Langa el se gaseste Palazzo dell’Orologio care in prezent functioneaza ca biblioteca scolii si inteleg ca a fost construit prin unirea a doua turnuri medievale: Torre della Giustizia si Torre dei Gualandi. Eu m-am uitat la cladire din toate unghiurile posibile si n-am reusit sa-mi dau seama care parti erau pe vremuri turnuri.

Iar in ceea ce priveste Chiesa S. Stefano dei Cavalieri nu pot sa zic ca se numara printre cele mai spectaculoase din oras, dar mi s-a parut interesant sa aflu ca in interior se gasesc cateva steaguri capturate in urma luptelor cu piratii.

7. Chiesa San Sepolcro

Daca va asteptati sa gasiti o constructie care sa semene a biserica veti fi dezamagiti. O tradeaza doar crucea din varf, in rest nici n-ai sti sa spui ce este. Cu o structura octogonala, biserica a fost realizata in secolul al XII-lea si te duce cu gandul la Domul Stancii din Ierusalim.

Inauntru este inmormantata Maria Mancini, presupusa iubita a Regelui Soare. Spun presupusa pentru ca atunci cand s-a casatorit cu printul italian Lorenzo Onofrio Colonna acesta a fost surprins sa constate ca Maria era inca virgina.

8. Piazza Vettovaglie

Mergand pe Borgo inspre Piata Miracolelor, daca faci stanga imediat ce treci de Chiesa Michele in Borgo o sa ajungi intr-o piata care seamana mai degraba cu o curte interioara. Este incadrata de cladiri cu un etaj si arcade in care se ascund tot felul de restaurante si magazinase. Daca o gasiti deschisa, va recomand sa mancati orice fel de pizza de la “La Bottega della pizza di Ilaria e Michele”. Cea de 12 euro e uriasa, cat pentru 2-3 persoane, iar daca nu sunteti asa infometati puteti savura doar o felie de 1,5 – 2 euro.

In apropierea se gaseste si o piata de zarzavaturi, iar dupa ce treci de aceasta o sa remarci un magazin a carui vitrina te ademeneste cu tot felul de “pacate” dulci. Sunt prajituri traditional toscane scumpisoare dar extrem de bune.

9. O plimbare pe Corso si Borgo

Acestea sunt cele mai animate strazi din Pisa, se gasesc una in prelungirea celeilalte si te duc de la gara centrala (mai exact din Piazza Vittorio Emanuele) pana la turnul inclinat. Amandoua sunt pline de magazine cu branduri mai mult sau mai putin cunoscute si terase si restaurante in care poti savura paste, pizza, inghetata sau vafe cu diverse toppinguri.

Printre toate acestea am gasit si o librarie care mi-a adus aminte de Diverta prin aspect si de Carturesti prin atmosfera. Se numeste “Il Feltrinelli” si o gasiti pe Corso la numarul 50. Are mai multe incaperi si o curte interioara cu bancute unde poti sa stai si sa citesti.

10. Chiesa S. Zeno

Poate nu e cea mai cea biserica din Pisa, dar dupa ce pleci din Piata Miracolelor unde vezi in toate partile numai turisti e o binecuvantare sa ajungi pe stradutele pustii ce duc la Chiesa S. Zeno. Iar cand ajungi acolo si o vezi asa simpla si solemna ti-e mai mare dragul s-o privesti si sa te relaxezi cateva minute in curtea ei racoroasa.

Doamne, ce bună e apa rece de fântână, mai ales după ce te-ai copt ca un pui la rotisor. Îmi vine să mă arunc cu totul în ea. Nu o fac – o dată pentru că nu îmi place pneumonia, şi a doua, pentru că în spatele meu stă Alexandru, care m-a văzut oprind şi a ieşit degrabă din curte. Alexandru are 11 ani, e scund, grăsuţ, sănătos, cu ochi frumoşi, vorbeşte cu “Dumneavoastră” şi e tare curios. În câteva minute epuizează toate amănuntele esenţiale despre Duţa – capacitate cilindrică, număr de cai-putere (măi Alexandre, eu când eram de vârsta ta nu ştiam exact nici pe unde se pune benzina la Dacie. Sau dacă Dacia nu cumva funcţiona şi cu motorină la fel de bine… Generaţia viitoare e deja pregătită pentru hypertehnologie, e clar), preţul achiziţiei, viteza maximă şi apoi, pe rând : de unde accelerez, de unde schimb vitezele, cum acţionez frânele şi semnalizarea. Răsuflu uşurat când văd că nu are de gând să mă întrebe despre cuplu, unghiul cilindrilor şi vâscozitatea uleiului. Ca să nu pară că eu sunt ăla supus la tornada de întrebări, contraatac şi eu periculos : - Şi tu ce vrei să te faci când vei fi mare? Alexandru dă din umeri – Nu ştiu. Îmi vine să-i zic: - Cum adică nu ştii? Me-ca-nic mo-to, dar nu vreau să-i pecetluiesc destinul. În fond, şi eu mă visam cofetar când eram mic. După ce mă conving că, slavă Domnului!, are şi puncte slabe – nu le are cu geografia, deci nu ştie să mă îndrume unde vreau eu să ajung, îi urez să-şi ia şi el motocicletă (zice că-i e frică, dar îi surâde ideea banditului), îmi spune frumos “drum bun” şi plec cu multă băgare de seamă, să nu fac paradă de nimic – nici de demaraje în trombă, nici de zgomote în plus. N-aş vrea să creadă Alexandru că a merge pe motocicletă înseamnă decolări şi flăcări pe toba de eşapament.

Până la urmă, găsesc şi drumul dorit. După mlaştinile de la Scheiu, drumul cu pietricele de la Butoiu pare un fel de Champs Elysées. Urcă frumos peste dealuri, îmi face poftă să opresc un pic, să mai fac o poză.

Poza:

Odihna la Butoiu

Oricum, am făcut iar o nefăcută. Nu am ieşit la nici un Drăgăneşti, pe drum secundar, am ieşit la Dragomireşti, unde nu-mi rămâne decât să fac dreapta şi să ies exact pe … Târgovişte-Câmpulung. Asta e situaţiunea, o fi tot îngeraşul la mijloc, nu mă mai abat pe nicăieri. După atâtea coclauri, Duţa mănâncă asfaltul ca pe jăratec. Ţăranii care vând legume la marginea drumului îmi amintesc că nu am mâncat cam nimic de dimineaţă. Oricum, nu sunt departe. Aş ajunge şi mai repede dacă nu aş prinde din urmă un convoi de maşini care merg ţintă la Pucheni (aveam să aflu un pic mai încolo – la Pucheni e sezon de nunţi. Cel puţin una pe weekend până prin toamnă). Pucheni nu e la drumul mare, trebuie să faci dreapta la Malu cu Flori şi de acolo te aşteaptă un adevărat montagne-russe de vreo 8 kilometri. Anul trecut, oamenii de aici au fost izolaţi timp de o săptămână din cauza unor alunecări de teren. În ciuda pogorârii lui Emil Boc pe aceste meleaguri ca să dea sfaturi şi asigurări de refacere a infrastructurii, drumul e, pe alocuri, praf. Dar nu prea ne pasă – pe un asemenea traseu, nu ne bat nici o sută de căruţe de-ale lui Mărin la un loc. Maşinile-convoi rămân în urmă, mulţumiiiim domnu’ Boc. Ajung în centru, unde mă aşteaptă deja colegii, uit de imperativul mâncării şi beau cu nesaţ dintr-un Ciucaş. Am ajuns cu bine.

***

Pucheni. Vedere dinspre Varfureni

Cui îi place să declame de la oraş că satul a murit, să meargă la Pucheni. Acum, nu zic că n-au plecat destui prin ţările mai calde la buzunare, dar am văzut nuntă cu muuuulţi invitaţi în mijlocul comunei, încă destui tineri gură-cască pe şosea, apoi, duminică, biserica plină cu băbuţe care cântă voiniceşte slujba de la cap la coadă şi târg unde se adună oamenii din toate cătunele apropiate şi stau, nene, la poveşti, urechi şi răbdare să ai, că afli toate de pe lume. Centrul se transformă ad-hoc într-o mare poiană a lui Iocan. Şi, ca în orice poiană a lui Iocan, se adună personajele. Iar Pucheniul nu duce lipsă de personaje – cum probabil nici un sat din ţara asta nu duce lipsă, dar, vezi nenorocirea, nici unul nu are cont pe facebook.

Pentru Manu -  şi pentru mine, personajul-cheie al Pucheniului a fost părintele Georgică. Ne întâlnim accidental pe stradă la ora 3. Ne ia la o “scurtă plimbare” care durează cam până pe la 8 seara. E tobă de carte părintele Georgică, a stat vreo 4 ani şi pe la Bucureşti, pe la Unirii, dar i s-a acrit repede de josnicia oraşului şi s-a întors aici, unde scrie, citeşte şi povesteşte – “Păi eu, la Pucheni, am plai”, ne spune cu mândria imbatabilă a omului care are o fâşie de pământ care-i garantează independenţa. Apoi nu ştiu cum îşi întoarce vorba şi ne face un mic comentariu critic la un fragment din Omul recent al lui Patapievici, pe care îl invalidează cu argumente teologice.

Părintele Georgică e cunoscut şi iubit în sat. Se plimbă cu aer socratic şi, când îl salută oamenii şi-l întreabă ce mai face, el le răspunde : - Ce să fac? Bani! Apoi ne lămureşte: -Aşa le câştig atenţia. Dacă numai la asta le e gândul, numai la bani… Complimentează gentilom nişte băbuţe, iar băbuţele se transformă în domnişoare şi zâmbesc pe sub batice. Ştie multe părintele Georgică, ca orice om al satului – că numai la oraş se cere “specializare”, la sat dacă vrei să trăieşti cum se cuvine, trebuie să ştii de toate. Inclusiv medicină naturistă – “Unde stai mai multe, Dumnezeu îţi pune plantele de care ai nevoie. Uite la nevastă-mea – a apărut în curte rostopască, exact ce-i trebuie pentru boala ei”. Pentru “carburatoare”, ne recomandă hrean cu miere – “ce sanatorii, ce policlinici!…”. Ne duce la cea mai frumoasă casă din sat – a fost a părintelui Radu. Casă cu pereţi de piatră, te miri de ce frig o fi putut ţine şi cum a trăit 100 de ani, şi umbla numai desculţ şi în cămaşă spaniolă. Era om tare părintele Radu, avea de gând să meargă şi în Grecia fără încălţări. Casa e, într-adevăr, o splendoare, gândită de gospodar cu minte trainică, ar ţine o mie de ani dacă ar avea cine să o mai întreţină. Dar nu mai are cine. O să cadă şi ea curând. Ne roagă să-i facem o poză în pragul casei. Lui Manu îi iese o poză de premiantă.

Parintele Georgica

Foto: Manuela Boghian

Ne oprim apoi pe o bancă în centru şi personajele apar ca din pământ. Apare nea Tomiţă, care are 78 de ani, coseşte bine mersi, are cămaşă curată, vestă, ochi albaştri limpezi şi spatele drept-drept. A băut un pic, ne urează de treizeci de ori sănătate şi arată cu degetul înspre cer, indicând direcţia din care vine sănătatea. Vine clătinat un pic şi nea Luţu, poetul satului, slab, ţigănos, fumător înveterat, cu părul lins şi privire pătimaşă. A băut mai mult decât nea Tomiţă, dar cui îi pasă. E blând, ne priveşte ca pe copiii lui şi ne invită pe la el să ne citească poeziile. Îl întreb cum crede el că era Eminescu, pe care îl venerează. Îmi răspunde distrat: “Păi cred că era un tip aşa, mai mărunţel”… – Nu, nu, zic, mă refer la caracter, la felul lui de a fi. Nea Luţu se opreşte, pregătindu-mă pentru sentinţa definitivă: “Domnule, Eminescu era un buldozer!”. Exegeţi contemporani, scoateţi, vă rog, o foaie de hârtie. Mai vin şi nea Petrică cu încă un nene, să-l numim X şi poveştile încep să curgă. Aflăm despre nea Vică – campionul de virilitate al regiunii, care a îngropat cinci neveste şi a iubit şi la 90 de ani; nea Petrică povesteşte despre cum avea nea Vică nişte cai care nu numai că ştiau drumul singuri de la Târgovişte până la Constanţa, dar mai opreau şi la intersecţii în oraşe, apoi cum l-a pus nea Vică să mâne caii şi s-a culcat şi apoi a adormit şi el în căruţă şi caii au cotit şi i-au dus, ca taximetriştii când vor să te chelească de bani, pe ocolite, spre Geamăna. Se sare apoi la politică, subiect pe care nenea X, mai băut decât toţi nenii la un loc, îl expediază crâncen : - Păi să vină vreunul, dom’ne, aici să ia din pensii, că bag cuţitul în el! – În cine, domnule? îl întărâtă părintele. Nenea X stă un pic pe gânduri şi apoi decretează războinic, nediscriminatoriu: – În cine o fi! Cineva îl salută pe părinte cu “să trăiţi, părinte” şi părintele ne spune că mai are mult de trăit, că i-au făcut buletinul valabil până în 2065. Aşa i-au scris pe el. Nea Petrică se sperie : – Aoleo, păi mie, când l-am înnoit, mi-a tras linie… Părintele îl linişteşte ghiduş : – Ei, păi asta înseamnă că tu te duci în curând… Toată lumea râde în hohote, inclusiv cel condamnat. E atâta viaţă în sat încât moartea e subiect de anecdote. La vreo două zile, ne întâlnim cu o pereche de bătrâni frumoşi care au făcut de curând nunta de aur. Pe mine mă ia gura pe dinainte: – Nunta de argint, nunta de aur şi apoi? Bătrâna îmi răspunde zâmbind cuminte, a pace: – Ei…şi apoi nunta de moarte…

Ne despărţim seara cu greu, cu sute de saluturi şi strângeri de mâini, şi de poet cu promisiunea că-l vizităm într-o seară să ne citească poeziile. Pe părintele îl voi găsi a doua zi la cârciumă, citind din… Rabindranath Tagore şi discutând despre Einstein şi părul lui cu un nepot de-al său, care profită că nu sunt însoţit de Manu şi îmi zice câteva bancuri deocheate, altminteri foarte bune. Poiana lui Iocan pare o simplă şedinţă de partid pe lângă talk-show-urile incendiare din Pucheni.

Tagore

Tagore & Tuica

Ne ţinem de cuvânt şi poposim într-o seară pe la domnul poet. Toată căsuţa e plină cu flori de tei uscate, ce vrei mai eminescian de atât? Nea Luţu îşi scoate averea dintr-o pungă – hârtii îngălbenite, scrise de-a valma, drept, pe lung, pe lat, în diagonală. Ne-a avertizat că sunt poezii-trăznet, el a fost prieten cu Gheorghe Tomozei (al cărui nume îl poartă şi biblioteca din sat) şi a stat la masă cu Dinescu cum stă cu noi acum. Vede greu, se chinuie la fiecare vers, privirea nu răzbate bine prin ochelarii legaţi cu sârmă. Vreme de o oră ne recită poezii de dragoste, de despărţire, de tristeţe, pe unele de două ori, pe altele de trei. Mă simt total incapabil să analizez critic vreuna. Nu ştiu dacă sunt bune sau proaste, de fapt nici nu mai ştiu exact ce e aia poezie – nu am văzut om care să creadă mai mult în ceea ce a scris şi a simţit. Cuvintele parcă îi sunt smulse din carne. Se poate ca asta să fie de fapt poezia, nu ştiu…

Manuscrisul lui Luţu

Poetul Luţu Corbeanu

Plecăm după o oră pe uliţă. Îl lăsăm în prag, într-un ocean de fericire, cu poeziile şi florile lui de tei. E plin Pucheniul de oameni grei de cuvinte nespuse şi, în mod sigur, noi nu i-am cunoscut pe toţi. Să-l vezi, spre exemplu, pe colonelul Preda, care a părăsit oraşul pentru a se muta în cele două căsuţe bătrâneşti, numai din lemn, piatră şi pământ, cu „sală” (adică prispă), lângă care şi-ar mai face una, ca să fie ca o carte cu cotorul în sus. Colonelul are zmeură la poartă şi are de gând să scrie o monografie a comunei. Şi are de gând ca, peste două săptămâni, când o să fie naş de botez în sat, să se îmbrace în costum popular. Cere permisiunea doamnei Preda, care ezită totuşi în faţa unei asemenea provocări. După oră, întrebarea e repetată, iar doamna Preda se gândeşte că le-ar sta încă şi mai bine dacă ar veni amândoi îmbrăcaţi în straie tradiţionale. Îmi pare rău că nu putem asista la ceremonie… Ar mai fi şi familia Mihăescu, unde am băut o vişinată de casă, cum să zic eu, ameţitoare… Ai lui Mihăescu stau sus pe deal, pe drumul care duce înspre Râu Alb. Acolo au o panoramă de care nici un om sănătos la cap n-ar putea fi altfel decât fascinat. Toni Mihăescu, care îţi poate ridica o casă de la temelie până la acoperiş, ne spune că ar fi putut şi el să se ducă, să se facă şofer de TIR, cum au făcut atâţia alţii, dar nu poate : Nu pot să plec. Când mă uit pe geam şi văd “cizma” aia de la izlaz şi dealurile, nu pot să plec. La Mihăescu în curte sunt trei familii – cei bătrâni şi copiii lor căsătoriţi, care au şi ei copiii lor. Stau cu toţii dimpreună şi se vede de la o poştă că le e tare bine aşa. Când am ajuns la ei, cei mici se răcoreau în jacuzzi:

Cadă diving

Pucheni Spa

Iuli

Apoi au început să facă concurs de ţinut respiraţia. Iuli, fata, e mai mare decât Alexandru şi îl bate constant. Drept urmare, puştiul începe să trişeze, prefăcându-se doar că se afundă în apă. Infracţiunea e imediat descoperită de vigilenta echipă de arbitri formată din vărul său, mama sa, Manu şi cu mine. Conflictul e aplanat printr-o bălăceală straşnică. Sunt frumoşii copiii Mihăeştilor – neastâmpăraţi, sănătoşi, veseli şi au un haz nebun. Cine ştie, dacă ar fi plecat, dacă n-ar mai fi fost “cizma de la izlaz” pe care să o vadă în fiecare zi, poate ar fi semănat şi ei cu zecile de mii de copii crescuţi în incubatoarele oraşelor, aproape să se plictisească de viaţă înainte de o începe.

De altfel, Pucheniul e un rai al kinderilor simpatici. S-ar putea scrie pagini întregi despre Mariusică, grăsunaşul ambalat într-un tricou cu Steaua şi vorbăreţ ca un crainic TV, care aştepta vaca şi pentru că nu avea ce face, s-a pus să ne cânte cântecele lui de la grădiniţă. Sau despre Claudiu, care are o surioară, un ATV (să se fi cunoscut el cu Alexandru, micul mecanic, să vezi schimburi de experienţă între specialişti) şi, cu asta chiar m-a făcut mat, o sanie cu volan, lucrată de tatăl lui. Îmi dau seama cât de faină trebuie să fie iarna, pe uliţele alea în pantă din Pucheni. Şi ştie se uite la cameră Claudiu ăsta, ceva de speriat:

Copil frumos

Rider on the storm

Sau despre Remus, cu ochi negri şi cu porumbeii lui…

Remus cu porumbel

…şi sora lui, Tania, care are aşa un chipşor, că bag mâna în foc că o să-l viseze la un moment dat toţi băieţaşii enumeraţi mai sus, deocamdată ocupaţi cu activităţi mai importante, ca fotbalul şi cu datul pe sania cu volan. Au să crească şi ăştia micii din Pucheni şi cred că mulţi au să se căsătorească în sat, unde, dea Domnul!, au să îmbătrânească frumos, precum părintele, nea Petrică, poetul şi alţii care or mai fi fost mititei şi acum nu mai sunt. Şi dacă o fi să plece, măcar au unde să se întoarcă atunci când li s-o acri de blocuri, praf şi asfalt, precum colonelului (colonel, care, la despărţire, ne-a anunţat oficial că ne aşteaptă în toamnă la un cules de prune – despre care presupun că nu va putea să nu fie prelungit cu un after-hours cu ţuică locală…)

***

Nu stiu altii cum sunt – si tare as vrea sa aflu – dar, de fiecare data cand mama imi propune sa mergem impreuna, undeva in afara orasului, inima mea se opreste oleaca. Mama e o companie grozava si conduce bine, dar – cum sa va spun – sunt patita. Nici o calatorie nu se aseamana cu cealalta si numai banale nu sunt iesirile astea. Stiti vorba aia cu “concediul din care te-ai intors si nu ai ce povesti, nu e concediu”? Nu e cazul meu, mai ales daca mama e prin preajma.

Sa va dau un exemplu.Eram in primii ani de liceu, undeva iarna spre primavara. Si de undeva rasare idea sa dam repede o tura pana la Sighisoara, unde aveam niste vechi prieteni de familie. Cum Sighisoara e febletea mea, am trecut cu gandul repede peste cele 6 ore dus, alte 6 ore intors si am zis sa mergem. Urma sa plecam duminica dis de dimineata.

Acest “dis de dimineata” e un “dis de dimineata” latin, asa ca am iesit din Bucuresti la ora 2 dupa-amiaza. Era soare, era destul de cald pentru acea perioada a anului, si soare si cald a fost pana pe Valea Prahovei unde s-a racit si dupa Sinaia a inceput chiar sa ne ninga. Da, cred ca era un inceput de martie si Dochia ne facea cu mana de undeva de sus. Inainte de Predeal am facut o stanga ca sa scurtam drumul. Aveam sa ajungem la Zarnesti si de acolo in stiu-ce-loc si de acolo mult mai repede la Sighisoara.

Cand Zarnesti-ul se profila la orizont, soarele incepea sa apuna. Ne apropiem de oras si la un moment dat dam de o furca. La stanga in departare se vedeau blocuri, la dreapta se vedeau copaci. Mama face stanga. Mi se parea mai logic sa o luam spre copaci, dar am tacut, spunandu-mi ca ea e soferul, ea e adultul vaccinat si stie mai bine. Si iata-ne in Zarnesti, facand ture prin oras, nestiind cum sa iesim din el. Gasim un grup, ii intrebam in ce directie trebuie sa o luam spre Poiana Marului. Ni se raspunde cu un ridicat din umeri. Nu-i bai, mai mergem, gasim un nene, aceeasi intrebare, acelasi ridicat din umeri. Pana la urma, dupa ce am facut turul orasului si am acumulat destula experienta pentru a deveni ghizi turistici in Zarnesti, gasim iesirea din oras si regasim furca.

Se intunecase deja, o ora o pierdusem degeaba, dar acum nu mai aveam motive sa taraganam lucrurile asa ca full speed ahead (ma rog, vorba vine, ca stiti cum sunt drumurile secundare). Pustiu, ulita principala cu case de-o parte si de alta, pustiu, ulita principala cu case de-o parte si de alta, iar pustiu, iar case – asa, treceam dintr-un sat romanesc, sasesc in altul. Pana cand, la un moment dat, mama face o dreapta. Era un pic ciudata manevra asta, normal mi se parea sa mergem tot inainte, sat, pustiu, sat, pustiu pana in Nades. Dar la dreapta, pe o ulita secundara? In fine, ea e adultul vaccinat, ea a consultat harta, cine stie despre ce scurtatura e vorba. Inaintam pe ulita (mai bine zis urcam pe ulita), “asfaltul” dispare, casele dispar, ultimul stalp cu lumina este lasat in urma la vreo 100 de metri. Inaintam in panta pe un drum mocirlos, pe o ploaie mocaneasca, printre livezi.
- Mama…nu cred ca asta e drumul!
- Nici eu!
Dam sa intoarcem, dar roata din dreapta spate aluneca intr-un sant si cea din stanga fata se dezlipeste de pamant si se invarte in gol. Mama iese din masina, se uita, pune niste pietricele sub roata din fata, apoi incearca din nou. Nimic. Repeta actiunea asta de vreo 6 ori. Nimic. Roata tot in gol se invartea, tractiune nada niente nulla.
- Ioana, iesi te rog din masina si impinge-o.
Iese Ioana din masina, se pozitioneaza in spate, impinge, aluneca in noroi, se murdareste. Nimic. Inca o data. Nimic. Masina se urneste dar revine in aceeasi pozitie. Mi se trimit intariri: sor-mea.
Reincepe operatiunea. Nimic.
Inca o data. Nimic.
- Stati voi aici, ca eu ma duc sa gasesc pe cineva sa ne ajute.
Si uite asa am ramas noi, doua fete cucuiete, noaptea, pe ploaie marunta marunta, stand in lumina farurilor, asteptand in mijlocul pustietatii, fara semnal la mobil.
Ca sa nu ne plictisim, am inceput sa jucam Fazan, dar vocabularul sorei mele era indreptat in acea noapte numai spre lucruri morbide sau infricosatoare. O prezenta agreabila, ce mai!
La un moment dat, de departe, de prin dreptul ultimului stalp de lumina se aude un huruit-inecat-puternic de motor. Ce sa fie, ce sa fie?
- Mama vine cu …..tractorul??
Zgomotul se face din ce in ce mai puternic si intre timp zarim si un far. Un singur far, pozitionat central.
- Mama vine cu …..motocicleta???
Zgomotul se face si mai puternic si langa noi opreste un ARO care fusese construit in Epoca de Aur si supravietuise pana acum, Epoca de Fier. Nu avea usi, avea un singur far, central (vorba aia, unul si bun!) si avea in dotare si lanturi, care erau manuite cu indemanare de un nene subtire si inalt, trecut de 50 de ani.
Pune lanturile la masina, o trage din sant, o aduce pe drumul cel bun si in pozitia corecta, apoi rolurile se inverseaza. Intorsi la baza dealului, pe ulita principala, scapati din noroaie, ne oprim sa-i multumim celui care ne-a salvat.
- Cand ploua, e foarte usor sa ramai impotmolit acolo. Au fost cazuri de masini scoase cu tractorul, caci altfel nu se putea. Lasati doamna, ca si un neamt a vazut o scurtatura pe harta si chiar a crezut ca exista.
La unu noaptea am ajuns la Nades. La privirile un pic ingrijorate, un pic curioase ale gazdelor, am raspuns cu:
- Va povestim totul maine. Acum vrem doar sa scapam de bocancii astia innoroiati si sa ne culcam.

PS: Acu doua saptamani, mama mai avea 150-200 de km si isi incheia turul tarii. Mi-a spus s-o sun la 21.00, ca sa stabilim ce si cum facem ca sa vedem ploaia de meteoriti. La ora 21.00, constiincioasa, o sun (indelung) dar nu raspunde. Ma suna pentru 10 minute si, gafaind, isi cere scuze ca nu a putut sa raspunda, dar era ocupata sa sara gardul unei manastirii din Curtea de Arges, caci au incuiat oamenii portile si au uitat de ea.

Acu ati inteles la ce ma refer?

by Nathan Bergeron

Cand ma gandesc la Bordeaux ma oftic. Da rau de tot. De ce? Pai va spun imediat.

In 2006 am participat la un seminar care facea parte din Programul Youth. Era vorba de cateva zile, in care eram cazati intr-un campus de langa Bordeaux, unde faceam tot felul de workshopuri si activitati pe tema seminarului. Toate bune si frumoase, numai ca in afara de asta, timpul liber era extrem de limitat. Ne-au dus intr-o zi intr-o mini excursie (nu pot sa va spun unde, ca dau de gol urmatorul articol si in alta zi am fost in Bordeaux pentru a vizita niste centre pentru integrarea emigrantilor (asta era si tema seminarului). Dar inainte de a pleca spre oras, ni s-a dat vestea bomba: dupa vizite, aveti program de voie prin oras 2 ore. Whaaaaat???

Am crezut ca era o gluma (foarte proasta dupa parerea mea)… da’ de unde…. Pai, ce sa faci mai degraba in 2 ore? Nu mai spun ca era la inceputul lui decembrie si trebuia sa iau si niste cadouri pentru cei dragi. Pufff… Mission impossible. Cum sa fac sa vad cat mai mult din oras si sa nu ma intorc acasa cu mana goala?

Speedy Gonzalez am fost. Am bagat 500 la ora pe Rue Sainte Catherine, de zici ca eram la maratonul caselor de marcat. Rue de Sainte Catherine este cea mai lunga strada pietonala din Europa, are 1.2 km, si cred ca in alte circumstante, as fi fost in stare sa o parcurg pe toata din usa in usa. Aici gasesti o gramada de magazine mari si mici, de orice fel, si in care gasesti orice vrei, la orice pret. Evident ca umblam ca o bila de Pin ball, ba pe o parte, ba pe alta, ca sa termin repede cu micile cadouri si sa-mi iau si eu ceva amintire. Intre 2 magazine, ma uitam lungindu-mi gatul ca sa vad cat mai e pana la Place de la Comedie, unde se afla Opera din Bordeaux.

by vinh161

Dupa ce am bifat pe lista toate cadourile pe care trebuia sa le cumpar, am zbughit-o spre Place de la Comedie. N-am putut sa ma abtin sa nu imi trag sufletul cateva minute pe scarile Operei, dupa atata alergatura, insa cand sa ma uit la ceas… omg, mai am mai putin de o ora!

M-am ridicat ca arsa si am fugit spre Place des Quinconces, cea mai mare piata din Europa (trebuia s-o vad si pe asta), unde se afla Monumentul Girondins, o imensitate de coloana, de 43 de metri (Crucea eroilor e mic copil) care domina intreaga piata.

Nu pot sa va spun ce soc am avut cand mi-am dat seama ca timpul a cam expirat si trebuia sa iau tramvaiul ca sa ajung la punctul de intalnire. Oricat de mult imi placea tramvaiul ala a lor smecher, m-au urcat in el de parca ma ducea la spanzuratoare. In drum, traseul trecea prin fata Catedralei Saint Andre, cea mai mare biserica din Bordeaux, pe care a trebuit sa ma multumesc sa o vad doar cateva clipe, cu nasul lipit de geam…

by gille33

Apoi nu mi-a ramas decat sa-mi imaginez cat de frumos ar fi fost daca as fi putut merge in Place de la Bourse, daca as fi putut traversa Pont du Pierre seara, dupa ce se aprind toate luminile, sau cum ar fi fost daca as fi ajuns sa vad Bazilica gotica Saint Michel sau sa fi trecut prin Porte Cailhau, poarta pe care, in trecut, doar marile personalitati o foloseau pentru a intra in oras… Sau mi-a ramas sa ma gandesc cum sa fac sa ma intorc aici cat mai repede si sa fac toate astea..

Atunci am fost foarte suparata ca n-am apucat sa vad mare lucru si ultimele zile in campus au fost de-a dreptul insuportabile. Ma plictisea de-acum orice discutie din seminar, ma lamentam din orice, si nu stiam cum sa fac sa treaca zilele mai repede. Dar m-am mai linistit in ultima zi, cand am facut un joculet de grup, in care fiecare trebuia sa-i faca un portret persoanei din fata sa. A iesit o nebunie curata, am ras pe burta pana ne-au dat lacrimile la ce caricaturi au iesit. Am fost inspirata si am facut o poza portretului meu. Nu-i asa ca sunt sexy? ))))

“România este o ţara a frumuseţii eterne, sporita de de impresionanţii Munţi Carpaţi, care o strabat din sud-vestul extrem pâna în inima sa nord-estica. Timp îndelungat, istoria a ridicat numeroase stavile în calea dezvoltarii acestui tarâm, însa izolarea a contribuit la ocrotirea câmpiilor sale unduitoare şi a piscurilor semeţe, a padurilor de brad şi a apelor pline de pasari…” aşa îşi începe prezentarea, autoarea de origine americana Caroline Juler. Scriitoare şi artista, ea a vizitat pentru prima data România în 1993 pentru a urmari manifestarile unui festival cultural în Munţii Carpaţi. Pentru ca s-a îndragostit de România, a revenit aici în fiecare an. A scris doua ghiduri despre ţara noastra iar în prezent se afla aici, reamenajând o casa tradiţionala româneasca în care intenţioneaza sa-şi gazduiasca prietenii, dar şi turiştii din grupurile pe care le conduce.
Ghidul National Geographic România, ultimul ghid al Colecţiei Adevarul, îţi va oferi o perspectiva diferita asupra tuturor lucrurilor frumoase pe care merita sa ţi le reaminteşti despre ţara ta. În plus, deoarece ghidul respecta standardele de conţinut ale întregii colecţii, vei afla lucruri noi, vei gasi obiective şi atracţii mai puţin cunoscute precum şi fotografii de o foarte buna calitate, harţi şi trasee care îţi vor uşura demersul descoperirii propriei tale ţari.

Intr-o zi comparam Bucurestiul cu Brasovul. Amandoua imi sunt dragi pentru ca in primul locuiesc de 26 de ani si in cel de al doilea am prieteni si mi-am intalnit dragostea vietii. Stiindu-le cat de cat pe amandoua bine, ma gandeam unde as alege sa raman.

In Bucuresti ce poti face ? Aici ai oportunitati bune de lucru, ai sanse mari sa iti lansezi propria ta afacere, viata de noapte in centrul vechi este nelipsita si cam atat. Nu ai unde sa te distrezi mai fara bani sau chiar deloc. Ai cateva parcuri unde te poti plimba si lua o bicicleta gratis pentru doua ore, o parte din muzee le poti vizita gratis in Noaptea Muzeelor si te poti ascunde de caldura verii prin padurile din aproprierea Bucurestiului.

In Brasov din pacate economia este mult mai scazuta decat in capitala, cam greu iti gasesti un loc de munca si acela destul de prost platit. Avantajul este la nivelul chiriilor: unii prieteni platesc pentru o garsoniera la curte pe Calea Bucurestilor 600 de roni. Ceea ce este tocmai bine, insa si salariul este de 1000 de lei. Ce poti face gratis? Te poti duce pana pe Tampa, daca nu esti sportiv si totusi vrei sa vezi o panorama frumoasa, aproape seara de seara in Piata Sfatului sau sub Tampa se organizeaza concerte, daca iti place muntele te poti duce pe diferite trasee sau ca in cazul meu sa faci catarare (asta daca ai un iubit alpinist). Daca ai ceva banuti atunci lucrurile se schimba si ai parte de si mai multa distractie.

Cu 30 de lei timp de 3 ore te poti distra la maxim in Parc Aventura, situat in cartierul Noua, unde ai diferite joculete prin copaci (scari, butoaie, sfori) plus tiroliene, ca un bonus la interval de cateva jocuri. De evitat perioada vacantelor, atunci cand sosesc grupuri de copii si te intarzie pe jocuri. Jocurile sunt in functie de dificultate si recomandate pe categorii de varsta, dar copii considera ca pot mai mult si incearca si ei traseele destinate adultilor si reusesc sa termine un traseu, insa ca si timp le ia de 3 ori mai mult decat unui adult cat de cat cu o conditie fizica buna. Daca nu esti adeptul catararilor prin copaci si al adrenalinei atunci poti vizita un parc in care te relaxezi pur si simplu. Paradisul Acvatic, situat spre iesirea Brasov-Targu Mures vis a vis de magazinul Baumax  iti pune la dispozitie tie si familiei tale piscina acoperita, cat si exterioara, saune de mai multe tipuri, jacuzzi, topogane, baruri, restaurante, masaj, volei si multe alte distractii toate in acest complex modern. Ca si pret merita de stat o zi intreaga cu 50 de lei si ai intrare libera la toate piscinele si saunele. Daca e iarna nu trebuie sa-ti faci griji, afara de piscina mare si sezlonguri, toata petrecerea este in interior si totusi daca ai pofta sa iesi afara exista un bazin cu apa calda jumatate in exterior. Cred ca e interesant sa stai in apa calda, al carei bazin are si vibromasaj si sa privesti cum ninge.

Daca tot ajungi in Brasov si faci parte dintru grup cu mai multe familii va recomand sa mergeti spre Sfantul Gheorghe in localitatea Chichis unde se afla un loc destinat tuturor categoriilor de varsta- Natura Parc. Noi am fost chiar la deschiderea acestui parc si nu am platit nici o taxa, insa preturile sunt accesibile si poti alege ce doresti-fotbalgolf, human-table, plimbari cu barca/hidrobicicleta, pescuit, picnic, circ, etc. Daca doresti poti inchiria una din cabanutele de pe malul lacului sau chiar un bungalou. De asemenea se pot organiza si tabere sau team-buildinguri in corturi indiene.

Dupa aceste comparatii ce oras ati alege pentru a putea duce o viata cat de cat normala?

Poze realizate de Silviu Hudini

Iti place sa calatoresti, nu am niciun dubiu. Dar de ce iti place si ce anume dintr-o calatorie te face fericit(a)? Ei, aici e partea mai grea. Parte care necesita nu doar cunoastere de sine ci si observare atenta a starilor prin care treci si a cauzelor care le determina.

Sunt foarte convinsa ca majoritatea oamenilor care calatoresc nu sunt constienti de ceea ce ii determina sa plece in lume. Nu stiu ce anume ii entuziasmeaza la vederea unui peisaj, de ce aleg destinatia X in loc de Y, etc.

De ce aceasta stare de inconstienta?

Majoritatea sfaturilor pe care le primim se axeaza pe unde sa calatoresti, nu pe cum sa calatoresti. Unde si cand sunt mai importante decat cum. Modul in care se promoveaza industria turismului ii impiedica pe oameni sa vada dincolo de locuri si obiective turistice.

Daca ne gandim doar la cum luam decizii legate de urmatoarea vacanta putem sa ne dam seama ca lucruri atat de mici ca o poza, un articol sau sfatul unui prieten ne fac sa consideram atractiva destinatia respectiva. Doar ca acea poza idilica si cosmetizata prezinta situatia ideala si ignora tot restul experientelor pe care le-am putea intampina la fata locului. Cand ajungi in final acolo, poti sa traiesti stari paradoxal opuse celor imaginate de tine: plictiseala, oboseala, lipsa de curiozitate si entuziasm, dor de casa. Si atunci imaginarea / planificarea calatoriei pare mai buna si plina de satisfactii decat calatoria in sine.

(Farmhouse in Provence, o pictura superba. In carte ne intalnim un pic cu Van Gogh si aflam de ce s-a dus sa picteze sudul Frantei. )

Am ales sa citesc “The Art of Travel” pentru ca vreau sa obtin mai mult atunci cand calatoresc. Mai mult nu in sensul de locuri vazute ci mai mult ca experiente frumoase, care sa ma ajute sa imi largesc perspectivele. Pentru ca, poate si calatoritul este ceva care se invata si se perfectioneaza.

Alain de Botton si-a propus ca prin cartile sale sa dea o nota practica filozofiei si sa o aduca mai aproape de oameni si de provocarile din viata lor zilnica. “The Art of Travel” ofera posibile raspunsuri legate de cum calatorim si cum putem sa calatorim mai bine. De fapt, dincolo de concluzii ofera intrebari bune la care fiecare e indemnat sa raspunda in felul lui. Pe principiul “nimic nou sub soare”, de Botton invoca spiritele unor oameni destepti care au trait si calatorit in alte epoci, personalitati de la care el a considerat ca avem ce invata: Flaubert (despre exotic), van Gogh (despre arta care ne deschide ochii catre locuri si perspective diferite), Edmund Burke(despre starea de sublim pe care o putem trai in fata unor peisaje), John Ruskin (care ne indeamna sa desenam in loc sa facem fotografii), etc

Tematicile propuse in carte sunt foarte interesante:

• De ce esti atras de exotic si ce inseamna exotic pentru tine?
• Modul in care fotografiile ne impiedica sa vedem constient lumea din jurul nostru.
• De ce admiri natura? Ce iti place la ea?
• Cum poti pastra o stare de calator in locurile obisnuite, unde traiesti zilnic
• Cum poate arta sa ne deschida ochii catre o constientizare mai buna a frumusetii din jur
• Cum se explica faptul ca poti fi in locuri exceptional de frumoase si in interior te simti trist, nostalgic, cu gandul aiurea?
• Ce cauti, de fapt, cand calatoresti?
• Depinde starea de multumire atat de mult de destinatia aleasa?
• Care e “mindset-ul” cu care e necesar sa plecam la drum?
• Cum putem sa pastram in minte mai mult timp locurile frumoase vazute?
• Intr-o lume in care e imposibil sa descoperi ceva nemaivazut, cu totul nou, ce iti poate starni curiozitatea?
• Ce se ascunde in spatele preferintelor tale pentru un anumit tip de arhitectura, anumite tari si culturi.

E destul de important sa stii ce sa faci si ce sa vezi cand ajungi la destinatie insa conteaza mult mai mult sa intelegi de ce te-ai hotarat sa mergi acolo de la bun inceput si cum poti sa ai o experienta valoroasa din toate punctele de vedere.

Asadar, recomand The Art of Travel ca pe un ghid de calatorie special, care te indruma catre raspunsuri mai importante si idei mai pretioase decat “top locuri pe care ar trebui sa le vezi”.

“We meet people who have crossed deserts, floated on icecaps and cut their way through jungles – and yet in whose souls we would search in vain for evidence of what they have witnessed.”

*Cartea poate fi imprumutata de la Biblioteca British Council

Daca m-ai fi intrebat acum doua luni de Crocs ti-as fi raspuns scurt si fara drept de apel: “Eu? Sa port asa ceva? Niciodata!”. Nu reuseam sa inteleg cum pot oamenii sa dea bani pe niste incaltari butucanoase, din plastic. Ma duceau cu gandul la galosii bunicului intr-o varianta moderna.

Cu toate astea am acceptat sa-i iau cu mine in Toscana, dar am zis de la inceput: “Ii iau, ii incerc si scriu fix ce cred despre ei!”. Si iata ca a venit momentul sa trag linie si sa va povestesc cum a fost cu Crocsii in vacanta.

Pentru mine conteaza confortul si mai putin esteticul. Merg foarte mult in vacante, mai ales pe jos. Ceva gen 6-8 ore pe zi, iar in acest caz o incaltaminte incomoda m-ar termina dupa prima zi. De fapt, am patit-o la Roma si de atunci am mare grija la ce-mi pun in picioare.

La capitolul asta Crocsii conduc detasat fata de orice altceva am purtat pana acum. De ce:

• fiind destul de lati piciorul se lafaie in voie fara sa-ti dea impresia ca-ti vor iesi din picioare
• au o talpa despre care spun, in gluma, ca iti face masaj, dar zau ca asta a fost senzatia mai ales la primele purtari
• sunt extrem de usori, zici ca n-ai nimic in picioare
• talpa amortizeaza foarte bine denivelarile din asfalt si nu numai. Eu am fost foarte surprinsa de acest aspect. Cand i-am vazut asa usori si subtirei deja ma gandeam ca o sa simt fiecare pietricica. Ei bine, n-a fost asa.
• dupa multe ore de purtare bareta incepea sa ma jeneze putin si atunci ma bucuram de faptul ca se pot purta si cu ea sus. Practic in timpul zilei, cand aveam nevoie sa stiu ca incaltarile imi vor ramane in picioare orice ar fi, o purtam la spate, iar seara in fata.

Reversul medaliei e partea estetica. Daca porti mai mult rochite sau ai un stil foarte feminin de a te imbraca o sa fie foarte greu sa-i potrivesti cu garderoba ta. Partea buna e ca se gasesc intr-o varietate mare de culori care de care mai vii si mai atragatoare de priviri, iar jibbitzurile sunt de mare efect

Dincolo de faptul ca sunt comozi si merg luati la drum lung, mai au si alte caracteristici care m-au facut, incet, incet sa-mi schimb parerea despre ei.

Nu aluneca. In aeroport, cand am vazut gresia din baie uda mi-a fost teama ca o sa aterizez in fund la cel mai mic pas facut gresit. Cand colo, surpriza! Crocsii nu aluneca. Nici pe suprafete umede si lucioase, nici pe suprafete uscate si lucioase

Se spala foarte usor. Asa cum v-am mai povestit, in Gradina Botanica din Pisa m-am cam innamolit, iar cand am ajuns la hotel am rezolvat problema in 2 minute punand dusul pe ei.

Nu trebuie sa-ti faci probleme ca se uda si se scorojesc. Cand am ajuns, in trecere, pe plaja am putut sa-mi bag picioarele in apa fara grija ca o sa ud incaltarile. Ba mai mult, Crocsii avand gaurele prin care “se face curent”, picioarele s-au uscat mult mai usor si n-am ramas cu senzatia aceea de umezeala care-ti stafideste talpile.

Iti tin de cald. In primele secunde dupa ce te incalti cu ei ai senzatia ca-ti iau foc picioarele. Stiu, nu prea e placut, dar daca gandesti pe termen lung e avantajos Seara, cand se face racoare te simti foarte bine in ei, iar in timpul zilei, cand mergi, “se face curent” datorita gaurelelor multiple.

E ceva special cu ei. N-as putea sa va spun exact ce anume, dar de fiecare data cand ii incalt parca ma intorc in timp si ma simt din nou copil. Un copil mare care se bucura de lucruri simple si pleaca la drum cu zambetul pe buze si cu o pofta nestavilita de noi si noi aventuri. Si daca nu ma credeti, va invit sa participati la concurs pentru a castiga o pereche de Crocsi, la alegere, si astfel sa va convinge singuri de cele de mai sus

Dupa cum probabil v-ati dat deja seama, am o atractie deosebita fata de acele locuri din natura in care apa are rolul principal: cascadele ma fac sa topai de bucurie, lacurile ma linistesc, iar cheile imi trezesc simtul aventurii. Pentru cei ce nu au descoperit blogul meu personal, o sa va povestesc despre unul dintre locurile pe care le-am vizitat vara trecuta si care mi-au ramas la suflet. Cei care ma cunosc o sa spuna: „Da ma, bine, hai, lasa-ne… povesteste mai bine despre unde ai fost vara asta!”. Ei, dar pentru asta… mai trebuie putintica rabdare

Anul trecut, asa cum v-am mai spus si in alte randuri, am ajuns prin Muntii Apuseni, pe unde nu mai calcasem niciodata. Am pus de mult un pin pe harta in dreptul Cheilor Turzii, si nici in ruptul capului nu aveam sa renunt la el.

Ma gandeam in sinea mea, bai ce noroc pe astia din Turda, ce n-as da sa am si eu la 6 km de casa asa ceva Ma intreb daca ei s-au plictisit de Cheile Turzii sau din cand in cand mai fug o zi – doua la racoarea dintr-o pestera, la o catarare, sau pur si simplu pentru o plimbare prin defileu.

Pe scurt, ce sunt Cheile Turzii? Sunt o rezervatie naturala protejata (asta inseamna ca nu ai voie sa urli, sa rupi flori, sa faci focul, sa asculti manele – nici macar in casti! )), etc… regulamentul complet il puteti citi aici), au o lungime de 2900 m, inaltimea peretilor au pana la 300 m, ceea ce e extrem de impresionant la fata locului, si prezinta un relief carstic deosebit: aproximativ 60 de pesteri, de mici dimensiuni.

S-a intamplat sa ajung aici intr-o zi de duminica si, ca in toate locurile de genul acesta, era destul de aglomerat si galagie in zona in care am parcat. Dupa ce am ajuns cu masina la capatul drumului asfaltat, am observat ca se mai poate continua pe un drum cu pietris, de cca. 1 – 1,5 km, care coboara aproape de intrarea in Chei. Este un drum ok, dar la intoarcere nu prea mi-a placut, fiindca rampa era destul de mare.

Jos am parcat masina printre alte zeci si am mers repejor spre intrarea in defileu. Se merge un pic prin padure, si apoi, dupa traversarea primului pod, se plateste o taxa de cativa lei (nu mai stiu cat, dar era foarte putin) pentru parcurgerea cheilor. Dupa asta incepe distractia. In afara de primul pod, mai exista inca 3, astfel ca traseul merge cand pe o parte, cand pe alta a raului Hasdate. Desigur ca ma opream din cand in cand cu gura cascata la inaltimea peretilor si mai ales cand am ajuns sa vad cum Turnul Ascutit inteapa cerul. Aici am vazut si cativa alpinisti, si asa am ajuns sa visez si eu ca intr-o buna zi, sa incerc catararea.

Nu puteam insa sa casc gura toata ziua, caci poteca devenea in cateva locuri destul de ingusta, iar in lateral puteai sa cazi fara probleme daca nu erai atent. Cred ca erau si cabluri in vreo doua locuri, pentru siguranta.

Desi nu prea e voie, la un moment dat in dreapta potecii vad ca lumea urca pieptis spre ceva….

Nu m-am putut abtine si am deviat un pic de la traseu, ca sa descopar ca… stiau ei ce stiau! Aici am primit ceea ce ma rugasem sa primesc toata ziua: racoare! Era extraordinar de cald, si dupa ce am mers vreo 45 de minute prin soare, nu pot sa zic cat m-am bucurat sa vad gura unei pesteri!

15 grade sa fi fost inauntru. As fi stat aici toata ziua! Am facut cativa pasi prin pestera, dupa care mi-am dat seama ca am uitat lantera la masina. Ah, ce ghinion! Am facut o poza cu blitz sa vedem daca se poate continua, si intr-adevar, se putea, insa nu fara lumina…

A ramas pe alta data… La fel cum a ramas si parcurgerea traseului Circuitul Crestelor, marcat cu punct rosu. Cand am ajuns la finalul defileului, nu stiam de existenta acestui traseu, asa ca ne-am intors pe unde am venit. Am aflat ulterior ca ne-am fi putut intoarce, de exemplu, pe Creasta Dealul Sandului.

Prin defileu cred ca am facut in jur de 2 ore dus intors, poate mai putin, iar daca ne-am fi intors pe punctul rosu, din cate vad, am fi facut 2 ore jumatate.

Va recomand sa mergeti pe punct rosu la dus si sa va intoarceti prin defileu. Cel putin prin defileu, traseul este foarte usor, chiar si pentru copii mici sau oameni mai in varsta.

Eu una abia astept sa ma mai intorc, si de data asta sa merg la pestera pe care am vazut-o „peste drum” de cea in care am intrat, care se cheama Pestera lui Balica, in care s-a adapostit un haiduc ce purta acest nume. Interesant, nu?

*Cum ajungi: De la Turda se merge pe DN 75, se trece prin localitatea Mihai Viteazu, apoi se face dreapta spre Cheia. Se merge prin satul Cheia (drumul este bun) şi se urmăresc indicatoarele spre Cheile Turzii. Se ajunge la o parcare, unde drumul asfaltat se termină, dar se poate continua cu masina pe un drum şerpuit şi pietruit cam de 1 – 1,5 km.