Viajoa

Christiania - orasul liber din Copenhaga

Adriana — Wed, 16 May 2012 09:17:48 +0000

Curiozitate si putina teama. Asta am simtit facand primii pasi in Christiania, orasul liber din Copenhaga. Vroiam sa vad cu ochii mei cum e de fapt acest loc cunoscut mai ales pentru vanzarea de marijuana si independenta fata de legile guvernului danez.

Inainte de a ajunge acolo stiam doar cateva lucruri despre Christiania. A aparut in 1970, cand un grup de hipioti a ocupat, ilegal, baracile militare abandonate din acea zona punand bazele unei comunitati guvernata de propriile reguli, independente de cele ale statului danez.

"The objective of Christiania is to create a self-governing society whereby each and every individual holds themselves responsible over the wellbeing of the entire community. Our society is to be economically self-sustaining and, as such, our aspiration is to be steadfast in our conviction that psychological and physical destitution can be averted.", scrie in textul care explica scopul Christianiei, redactat in 1971.

Acum, dupa vizita in Christiania, pot sa spun ca drogurile si libertatea sunt doar o mica parte din tot ce inseamna aceasta comunitate. Iar intr-o vizita de cateva ore nu prea ai cum sa patrunzi pe de-a intregul spiritul locului. Insa cu cateva impresii tot am putut sa vin de-acolo :)

Miros intepator si sufocant - oare ce sa fie?

Nici n-am facut bine cinci pasi in orasul liber ca am si simtit un miros straniu. Bogdan, in stanga mea, mustacea amuzat cand ma intrebam de la ce-o fi mireasma asta care imi incomodeaza respiratia. Proaspat intors din Amsterdam, cunostea prea bine izul de marijuana. Cu ocazia asta am aflat si eu ce inseamna sa miroasa a iarba.

Vestea buna, mai ales pentru mine, care se pare ca nu ma impac cu mirosul asta, e ca se simte in special pe strada principala, Pusher, unde vezi la tot pasul tarabe cu iarba de o gramada de feluri. Pe strada asta nu numai ca se vinde, dar se si consuma intens la terasele din vecinatate. Odata depasita zona, rar l-am mai simtit si niciodata la fel de intens. Da, mai erau grupulete de localnici care fumau in fata caselor sau in mijlocul naturii, langa lac, in timp ce vorbeau sau se jucau carti, insa nimic cu adevarat deranjant.

Exprimare artistica la tot pasul

Lasand mirosul la o parte, inca de pe strada Pusher incep grafittiurile. Viu colorate, mai inofensive sau mai obscene, toate poarta un mesaj. Sunt sigura de asta, chiar daca n-am reusit sa-l descifrez peste tot. Din pacate in zona in care se vand drogurile nu ai voie sa faci poze, chiar daca pe cladiri sunt niste adevarate opere de arta urbana.

Insa, mai incolo, nimeni nu se uita urat la tine daca scoti aparatul si pozezi case, peisaje, desene. Doar pozele cu localnici sunt mai sensibile, depinde si cat de discret esti si cat de dispusi sunt ei sa fie pozati.

Dar chiar si lasand localnicii in pace, Christiania iti ofera o gramada de locuri si obiecte care merita pozate. Cel mai simpatic lucru care mi-a iesit in cale a fost un semn care te anunta ca nu mai ai incotro sa o iei pe-acolo, in forma de inima.

A, si o toaleta pe care era sa o ratez fiind cu ochii dupa graffitiul desenat pe peretii ei.

O oaza de liniste si verdeata

Grafittiurile incep sa dispara, treptat, pe masura ce te apropii de lac. Acolo majoritatea caselor sunt din lemn, iar toata zona e plina de verdeata. Mi-a placut sa ma plimb in linistea naturii si sa studiez locuintele, unele cu forme interesante, facute de la zero de localnici, insa stiu ca o mare parte din ele n-au strictul necesar in ceea ce priveste igiena. In schimb, totul emana libertate.

Paseam printre frunzele amestecate cu noroi si ma gandeam ca daca Christiania ar putea vorbi mi-ar zice: "Si unde ziceai ca traiesti? Intr-o cutie de conserve, intre betoane, intr-o societate care nu functioneaza neaparat asa cum trebuie, dar care-ti percepe o gramada de taxe? Se poate si altfel". Nu stiu daca altfel mai bine, altfel mai rau sau altfel la fel, dar cu alte reguli. Cert e ca, oricat imi doresc ca la un moment dat sa traiesc intr-o casa in mijlocul naturii, mi-e greu sa cred ca as putea sa ma adaptez unei astfel de comunitati.

Diversitate si libertate

Asa ca am inceput sa ma uit cu atentie la oamenii care traiesc acolo, in incercarea de a creiona un profil. Iar dupa vreo 20 de minute, am renuntat. Am vazut atatea fete, atat de diferite.. Barbati in varsta, cu cativa dinti in gura, dar cu fata atat de luminoasa. Poate de la jointul pe care-l tineau intre buze, but still.. Un tatic care-si ducea acasa fetita de vreo trei anisori, cocotata de saua bicicletei. Copii de 7 - 8 ani alergandu-se fericiti pe maidan, cu sticle de bere in mana. Un grup de baieti batand mingea si razand nestingheriti. O femeie ingrijita, sapand pamantul de langa baietii cu mingea. Multi tineri, unii mai punk, altii mai rock, altii pur si simplu mai altfel sau mai asemanatori cu oamenii din orice alt oras, stand la mese, cu beri in fata, intr-un nor de fum. De tutun sau de iarba, dupa preferinte.

Iar la final, inainte sa ies din Christiania, mi-am varat nasul in clubul lor de jazz. Eram curioasa cum e in interior. Si am avut surpriza sa dau peste o formatie de jazz care repeta pentru concertul din seara respectiva. Pe acordurile lor, am ramas uimita la vedere interiorului extrem de cochet. Masute de cate doua sau patru persoane, cu cate o lumanare rotunda in centrul fiecarei mese, semiintuneric si o atmosfera intima, relaxanta. Ca in putinele locuri din Bucuresti in care-mi face mare placere sa merg.

Asa ca am lasat teama in urma. Si prejudecatile. Si am plecat de-acolo cu convingerea ca oricum ar fi organizata o societate, lucrurile nu sunt albe sau negre. Bune sau rele. Intotdeauna o sa existe si nuante de gri.

Vanatoarea din Cotroceni – cum a fost. Si cum va fi

Ioana — Tue, 15 May 2012 08:37:10 +0000

A fost o data, ca niciodata, o sambata in care a avut loc a doua editie a Vanatorii de comori arhitecturale si urbane marca Viajoa.ro.

Zic bine „ca niciodata” caci emotiile de data asta au fost ceva mai mari decat cele de la prima editie. Am vrut noi ca aceasta editie sa fie mai misto ca cea din cartierul Armenesc – bigger, better, faster, stronger vorba cantecului – si asta a venit la pachet cu senzatii mai tari.

Pe locuri, fiti gata ....organizati!

Asa cum povesteam si in cadrul „discutiei radiofonice” cu Andi la Radio Lynx e o provocare sa organizezi ceva cu niste fete care sunt mai mereu pe picior de plecare. Dupa desfasurarea planurilor pe masa, am vazut ca astrele s-au aliniat in ziua de 21 aprilie. E intre Paste si 1 Mai, dar speram ca nu vom avea toti copacii infrunziti, ca lumea va veni desi, ca perioada, suntem intre doua weekenduri prelungite.

De ce Cotroceni? Datorita aurei. Cartier linistit, cu case multe, vechi si frumoase, pastrat neatins (in proportie de 98,8%), misterios. Din curiozitate – daca va fi o vanatoare aici inseamna ca vom apuca sa ne invartim mult pe stradutele lui, ceea ce ma incanta la nebunie – si din comoditate – Adriana a locuit in zona asa ca aveam un connaisseur.

De ce am regretat ca am ales Cotroceni? Pentru ca, spre deosebire de Cartierul Armenesc, nu exista locuri virane si fiecare casa are ceva demn de observat. Practic, puteam sa facem 30 de intrebari folosind doar casele de pe o singura strada. Dar asta e un pseudomotiv. : ) Cotroceni este un cartier rezidential in care locuiesc multe persoane publice, importante sau care vor sa fie importante. Si faptul ca in zona se afla o sectie de politie si palatul prezindetial inseamna ca suntem ...usor observabili.

Parteneri si prieteni la drum lung

Am pornit la drum cu vechi prieteni – nu pot sa le mai spun parteneri acum – care erau la fel de dornici ca si noi de o noua editie: Orasul Meu, Lume Buna, Micul Paris si Taraba de jocuri. Dar, dorinta de nou a fost puternica, asa ca am reusit sa-i convingem pe cei de la Goingout.ro ca avem un eveniment mai mult decat dragut si ca vrem sa-i avem alaturi. Cu cei de la Editura Litera a fost chimie de la prima vedere: noi vanatoare urbana, ei ghid urban – unde mai pui ca au fost foarte prompti. Un lucru asemanator a fost si cu cei de la Atelierul de Panza. Ne-a placut proiectul lor, atelierul social in care se fac din panza naturala obiective foarte foarte dragute (cand ne-am intalnit ne-a placut si de ei), si ne-am dorit sa „vanam” impreuna. In fond, vanatorii urbani isi duc cel mai bine prada in sacosa de panza. ;)

Last but not least...Silver Church. Tot cautand noi in cartier un loc in care sa stam comozi 150 de persoane si tot lovindu-ne de intrebari de tipul „ce organizati? Nunta? Botez?” , „cum sa fie meniul?”, am batut la usa celor de la Biserica Argintie si ei ne-au primit cu caldura, fara nunta, fara botez si fara meniu bufet suedez. De fapt, ne-au primit fara multe intrebari. Pentru asta, si nu numai, le multumim!

Lista de asteptare la lista de asteptare.

Cum am anuntat vanatoarea, cum au inceput sa curga inscrierile, dar si ideile fanilor: sa aiba o componenta de geo-catching, sa fie cu numar nelimitat de locuri, sa fie pe bicle, sa fie si in alte orase etc. Hmm...No, de sunat suna bine, toate, dar vanatoarea de comori arhitecturale are alt concept, alt scop, alta modalitate de desfasurare.

Scopul ei este ..... [tobe pe fundal] ......sa-i faca pe participanti sa priveasca altfel Bucurestiul, sa-i faca curiosi, sa-i lase la sfarsit cu doua-trei notiuni de arhitectura necesare pentru intelegerea si iubirea orasului. Da, ar fi misto o vanatoare geo-catching; si una pe bicle; si una in Cluj, Timisoara si in toata tara. Dar nu acum, poate alta data. : )

Dar sa revin la inscrieri, caci acolo ramasesem. Prima echipa inscrisa a fost una de anul trecut. A doua a fost una de anul asta. : ) Nu a contat Pastele, in 7 zile s-au umplut cele 110 locuri alocate acestei editii. Am suplimentat locurile si am spus ca ne oprim cand ni se termina sacosele (urma ca fiecare echipa sa aiba o Sacosa de panza). Si asa am ajuns in punctul in care erau 3 zile pana la vanatoare, dar aveam deja 40 de echipe, adica 150 de persoane inscrise.

Pana am inchis formularul si pana am facut anuntul oficial, s-au mai inscris cativa. Seara, am primit mailuri in care eram intrebata de numarul de locuri disponibile. Daca am fi tinut deschis formularul de inscriere, probabil ca am fi ajuns lejer la 200 de participanti.

Pe ultima suta de metri au inceput sa se intample cele mai interesante lucruri. O echipa si-a schimbat numele; unele si-au schimbat componenta sau seful (revolta?); o participanta a fost „rapita de zmeu” si inlocuita cu alta. Inboxul era terenul de desfasurare al unor mari telenovele. : ) Au fost vreo doua echipe care, in noaptea de dinainte, au anuntat ca nu mai vin – cine ar renunta de bunavoie si nesilit de nimeni la o vanatoarea de comori?! Oricum, am apreciat mult aceste instiintari sau cereri de schimbare. Mi-am dat seama ca am de-a face cu persoane implicate si responsabile, ceea ce ma bucura! (Voi sunteti prezentul si viitorul Romaniei, keep up the good attitude! )

Autorizatia: a fi sau a nu fi.

Prozac. La un moment dat credeam ca asta e singura solutie ca sa keep calm and carry on and skavenger hunt.

Joi dupa-amiaza, cu 2 zile inainte de startul vanatorii - asa incep povestile suculente, nu? – dau un telefon si aflu ca mi-ar trebui autorizatie. In conditiile in care ma interesasem in vreo trei locuri si totul era ok, vestea a fost o lovitura in moalele capului. Nu era posibil sa obtin atat de repede o autorizatie, se vehiculau amenzi mari si interventia jandarmeriei. Solutii? Amanam vanatoarea sau o facem in ilegalitate –care-i raul cel mai mic de aici?

Dar, si TV-ul e folositor la ceva, caci ne-a invatat sa sunam un prieten. In cazul de fata, mai multi, toti competenti in domeniul lor. Cu legea adunarilor publice deschisa in browser, cu prietenul mai sus numit la telefon si cu sefa in fata, care spera ca discutia sa nu se lungeasca si sa ma intorc la treaba, discutam aprins diverse paragrafe.

Avem un traseu? Nu. Ne deplasam toti in grup, in acelasi timp, in aceeasi directie? Nu. Avem pancarde sau tricouri inscriptionate? Nu. Strigam ceva? Nu. Militam pentru ceva? Nu. Avem in schimb o actiune culturala si timp de cateva ore strazile Cotroceniului vor fi mai aglomerate decat de obicei. Bun, pana aici totul e ok, zice ca ai nevoie de autorizatie pentru actiuni culturale.

Dar mai e un punct: fotografiatul cladirilor publice. Cica nu avem voie. Si internetul vuia acum ceva timp pe tema asta. Hai sa ne uitam si aici in lege. Era o lege care permitea, dar a fost abrogata. Iar Codul Penal nu interzice nimic, deci, daca nu e interzis, e legal, asa-i? Caile legislatiei romanesti sunt chiar mai intortocheate ca ale Domnului.

Deci, e ok. Pe loc repaos. Respira. Sambata vanam!

[Pe teren situatia a aratat in felul urmator: niste echipe nu mai puteau sa scape de oameni dornici sa le spuna istoria locului. Propietarul „casei care se uita la tine” nu a inteles de ce casa sa a devenit subiect fotografic si a facut galagie. O echipa a fost luata la discutie indelungata de un avocat dar, datorita abilitatilor de persuasiune din dotare, a reusit sa-l convinga de bunele intentii pe care le are. In rest, toate bune si frumoase. ]

Sambata – ziua ~~debarcarii~~ vanatorii

Si a venit sambata, o zi frumoara, senina, calda. La ora asta nu mai stiu daca am avut carcotasi care se gandeau la ploaie, dar poate tineti minte o data pentru totdeauna: cand Viajoa organizeaza vanatori, nu ploua!

Ne-am adunat, am explicat, am impartit materiale si apoi am trecut la facut vant echipelor sa plece pe traseu, nu inainte de a le reaminti ca acum depunctam intarzierile si ca e musai sa ajunga la timp in cealalta „biserica”, Silver Church.

Spre surprinderea noastra, au fost echipe care au sosit inainte sa sune clopotelul, ceea ce a fost ciudat... si neprevazut. La editia asta am gandit si organizat intrebarile altfel, si timp de doua ore si jumatate toti trebuiau sa fie ocupati. Foarte ocupati.

In primul rand, ca sa nu mai existe dubii asupra tipului de intrebare („ce a vrut sa spuna poetul?”), am facut trei categorii mari si late. Intrebarile din prima categorie iti dadeau mura in gura; cele din a doua te faceau sa cauti un pic locul, iar cele din a treia iti puneam mintea si creativitatea la contributie („deci, ce a vrut sa spuna poetul?”). In plus, am adaugat doua categorii tip extemporal: una dedicata stilului art deco, alta dedicata stilului neoromanesc.

Evident, lucrurile interesante si haiose s-au intamplat la categoriile doi si trei. Una dintre intrebari iti cerea sa gasesti capace de canalizare din 1928 – organizatorii, in plimbarile lor, au gasit vreo doua si s-au prins ca erau din 1928 caci aveau anul pe ele. Nu mica ne-a fost mirarea cand o echipa a recunoscut un model de capace de canal care era caracteristic unei perioade ante-1928. Pam-pam!

Alte intrebari, alte raspunsuri, alte probleme:

„Pe intrarea Negri sunt multe case gemene. Cate perechi sunt?”

Noi initial numarasem trei. Dar dupa, am convenit ca sunt cel putin trei. Ca sa intelegeti despre ce este vorba, va invitam sa vizitati intrarea Costache Negri din Cotroceni. Are o fantana frumoasa la capat si un caine mic si rau si galagios undeva pe langa.

„Pe str Obedenaru, la nr 20. Primul proprietar a lasat sus pe fatada casei un semn al meseriei sale. Deci, cu ce se ocupa el?” Era farmacist. Sau doctor. Dar nu serpar. Sau serpas.

„Gasiti coltul masinilor cu prelata.” Mesaj pentru cei care nu l-au gasit inca: va puteti duce si acum, si la anul, masinile alea tot acolo o sa fie. Surse sigure spun ca sunt in prelata de vreo 5 ani. Si o sa mai tot fie. Romniceanu colt cu Juliot Curie.

Casa bantuita si de inchiriat nu e „stil neostrigoiesc”, mind you.

Oamenii lui Neagoe sunt niste graffiti. Care arata cam asa:

Neagoe este cel care ii deseneaza prin tot orasul – da, mai sunt si altii. Voi cati puteti sa gasiti? > : )

Arborele protejat de pe strada Lister are o grosime de

2 oameni si jumatate
22 de lungimi de palma
2,75 cm (hmm!?)
3,2 m
2 lungimi de brate si 2 palme
11,5 foi A4
11, 4 lungimi de A4
2 imbratisari
3 imbratisari
20 de palme
6 brate
2,5 men
92 de jumatati de deget de-al lui Rares
2 imbratisari si un antebrat
1 imbratisare de echipa
3,6 m diametru masurat cu esarfa
3 fete inlantuite
2 fete si jumatate

Marele noroc a fost ca au existat intrebari la care punctam orice raspuns primeam. Asta a fost una dintre ele. La imbratisari inteleg ca poate sa va dea cu virgula (si noua ne-a dat) dar la foi A4?! Oricum, felicitari lui Rares pentru rabdare („nici un deget nu a fost ranit in cadrul acestei actiuni”.)

Cat despre „cele 8 octogoane de la numarul 8”, acestea se aflau pe str. Teodorescu Florea si, desi vreo 2-3 echipe au trecut pe acolo, nimeni nu le-a gasit. Dar recunoastem ca am fost rai si ca ne bazam pe acest lucru, la aceasta intrebare.

Vi s-a ascutit simtit vizual in urma vanatorii? Si mie!

Raspunsuri la intrebari spinoase

De ce nu facem o vanatoare in fiecare luna/ trimestru?
Pentru ca se ascunde ceva munca in spatele fiecarei vanatori si asta ar insemna sa lucram la ea 8 ore pe zi. Or, noi avem si sefi care stau cu ochii pe deadline-uri, iubiti/soti care asteapta sa fie scosi la film/prajitura/in parc, vase care asteapta sa fie spalate etc. De exemplu, pentru aceasta editie, doar pentru concept au muncit 3 oameni, fiecare cate 15 ore. Vanatoarea, in sine, cere un minim de 68 de ore de lucru, fara sa punem la socoteala orele din ziua vanatorii. Si noi am vrea sa fie mai des, dar exista niste probleme ...logistice. : )

Cand va fi urmatoarea?
La anul. Totul e vag in acest moment, dar hei, stati pe aproape. Facem si scriem lucruri interesante! ;)

Castigatorii ii gasiti aici.

Fotografii de pe traseu gasiti aici.

Fotografii de la jurizare gasiti aici.

Folderul cu raspunsuri la intrebari il gasiti aici.

Va rugam – foarte frumos! – sa nu uitati de formularul de feedback. Linkul se gaseste la vanatorul sef!

Vanatoarea prin ochelarii altora:

Banda Foto

Vinurile argentiniene la ele acasa - unde si cum poti sa le degusti

Paula — Mon, 14 May 2012 11:47:26 +0000

Daca va aflati prin Argentina, faceti-va un bine, va rog: mergeti sa vizitati niste crame. Le gasiti in mai multe regiuni viticole: Mendoza, San Juan si Cafayate, ca sa enumar doar trei dintre ele. Veti petrece cateva zile placute, veti afla multe lucruri despre vinurile argentiniene si despre vin in general, va veti incanta papilele si veti vedea cum se face turism din ceea ce pentru unii este o industrie, iar pentru multi o pasiune.

Vizitatul cramelor in Argentina e o activitate practicata nu doar de catre impatimiti, ci de catre mai toti care ajung acolo, pentru ca e ceva ce se poate face usor si fara multe rezervari, telefoane sau alte aranjamente prealabile. In cateva orase viticole, autoritatile pentru promovarea turismului, impreuna cu companiile producatoare de vin, au amenajat "Rutas del Vino", trasee marcate clar si care pot fi parcurse fie pe jos fie cu bicicleta, in zone accesibile, de-a lungul carora sunt concentrate crame, muzee ale vinului si podgorii deschise aproape zilnic turistilor.

Mendoza - pentru iubitorii de Malbec

Viticultura in Mendoza a inceput, ca in toata America, din necesitatea de a asigura vin de impartasanie la slujbele catolice. Timp de cateva secole, calitatea a contat in mica masura, soiurile nu erau selectionate atent si procesele de fabricatie nu aveau rafinamentul celor din Europa, iar bautura care rezulta era pe masura.

Relativ recent, insa, producatorii argentinieni si-au dat seama de potentialul regiunii de a da si vinuri fine, alaturi de vinurile de masa, astfel incat astazi nu e ceva iesit din comun ca anumite vinuri de Mendoza sa fie premiate la competitiile internationale, mai ales cand vine vorba de Malbec, specialitatea zonei. Astazi pe Ruta Vinurilor din Mendoza poti sa intalnesti crame de toate felurile si pentru toate gusturile: de la podgorii familiale cu traditie la mari producatori de vinuri sau crame tinere, cu productie mica, dar de calitate buna.

Cum se pot vizita cramele din Mendoza? Simplu: cu bicicleta! Ruta vinurilor se afla la periferia orasului, si se intinde pe aproximativ 15 km. Ar fi cam mult de mers pe jos, dar pe doua roti e cat se poate de fezabil. Ca sa nu mai spun ca pedalatul printre podgorii marginite de plopi e o placere in sine.

Practic: se ia autobuzul (nu tin minte numarul, oricum daca ajungeti in Mendoza intrebati la hotel, cei de la receptie sigur vor sti) din centrul orasului pana la Ruta de los Vinos. In zona se gasesc mai multe companii care inchiriaza biciclete pentru o zi, cea mai cunoscuta fiind Mr. Hugo. Domnul asta apare in toate ghidurile turistice si fluturasii lui impanzesc hotelurile si hostelurile orasului. Se pare ca e de incredere, desi asta nu inseamna ca celelalte firme nu sunt. Daca sunteti in Mendoza cu cateva zile inainte puteti suna din timp sa rezervati o bicicleta, desi nu e obligatoriu. Eu, de exemplu, m-am prezentat direct la usa si Mr. Hugo n-a avut nicio problema sa-mi gaseasca una. Pe langa bicicleta, veti primi un pahar de vin, recomandari cu ce se poate vizita si o mica harta a rutei. Cramele sunt deschise publicului de luni pana sambata si, dupa cum spuneam, nu e nevoie de rezervare.

Preturile, in vara lui 2012 (vara argentiniana, adica ianuarie-februarie) erau in jur de 36 de pesos inchirierea bicicletei pentru o zi si 25-40 de pesos, in medie, pentru fiecare vizita la o crama insotita de o degustare. In functie de cate crame se viziteaza (o vizita durand in jur de o ora), si care, costul total al zilei poate ajunge la 100-150 de pesos, adica 20-30 de euro. Atentie, insa, in Argentina inflatia e mare, iar preturile urca de la o luna la alta.

Cafayate - daca vreti sa degustati un Torrontes bun

Situat in Nord-Vestul Argentinei, la patru ore de autobuz de Salta, Cafayate nu e chiar in drum. dar daca stati in Argentina mai mult de cateva zile, merita sa dati o tura si pe acolo. Daca nu pentru altceva, macar pentru a vedea zona viticola situata la cea mai mare inaltime din lume: 2400-2700 de metri deasupra nivelului marii. Asta pentru ca, fiind destul de aproape de Tropicul Capricornului, in mod normal viile nu ar creste la o asemenea latitudine, dar altitudinea compenseaza.

Cafayate nu are faima internationala a Mendozei, dar argentinienii cunosc acest orasel, datorita printre altele, si vinului Torrontes care se produce aici. Torrontes e un vin alb, tanar, originar din Spania, dar care se pare ca se potriveste perfect cu solul si clima din Cafayate. Localnicii sustin chiar ca ar fi cel mai bun Torrontes din lume. Pentru turistii curiosi care vor sa verifice acest lucru, cafayatenii au amenajat si aici o Ruta del Vino.

Practic: De data asta, e un traseu mai scurt si se poate vizita pe jos, cramele fiind la foarte mica distanta unele de altele, in centrul orasului (care oricum nu e foarte mare). Ruta e semnalizata foarte bine cu panouri indicatoare, dar biroul de informatii turistice ofera si harti. Sezonul turistic e in timpul verii, in afara lui o parte din crame sunt inchise publicului. Raman, insa, suficiente care ofera vizite pe tot parcursul anului, fara sa fie nevoie de rezervare.

Preturile, in 2012, erau, in medie de 10-20 de pesos pentru fiecare vizita insotita de degustare. Exista, insa, si crame care nu percep taxa. Costul total al unei zile de vizitat s-ar ridica la nu mai mult de 50-60 de pesos, adica in jur de 10 euro.

Inca un lucru: recomandarea mea e sa incercati, atat in Mendoza cat si (de fapt mai ales) in Cafayate, inghetata cu aroma de vin. Sigur n-ati fi crezut ca buchetul unui Syrah, Cabernet Sauvignon sau Torrontes ar putea fi savurat asa!

Jurnal foto: Cazinoul Constanţa

Alexandra — Tue, 08 May 2012 19:51:17 +0000

În martie am primit un telefon cu o propunere foarte interesantă: “Ce zici? Te muţi 2 săptămâni la Constanţa?”, şi uite aşa m-am făcut constănţeancă oareşcum… Că alea 2 săptămâni s-au transformat în mai multe… asta e cu totul şi cu totul altă mâncare de peşte. Cert e că de cum am ajuns, am pândit o zi frumoasă (şi am cam pândit ceva, că tare urâte au mai fost primele zile), şi într-o după-amiază cu soare, după ce mi-am terminat treaba la birou, am fugit dungă spre Caziou.

Nu mică îmi fusese uimirea şi bucuria când lumea mi-a recomandat să merg acolo şi să intru înăuntru, căci e deschis pentru public. Oricum m-aş fi dus la Cazinou, dar să mai intru şi în el..? Ăsta da noroc pe capul meu. Zic asta pentru că nu ştiu cât va mai fi deschis pentru public, căci i s-a pus gând de renovare.

Interiorul l-am găsit exact aşa cum a fost el lăsat acum nu-ştiu-câţi ani, în paragină, la ultima dată când era în funcţiune. Nu ştiu exact când a fost asta, dar cert e că a fost construit în anii 1904-1911, şi de-a lungul timpului a mai fost restaurat de cel puţin 2 ori. Ceea ce se vede acum e probabil de la restaurarea din 1986. Însă totul încă denotă puternic luxul şi grandoarea arhitecturală de la începutul secolului 20.

Pe mine, vă spun sincer, m-a uimit complet tot ce am văzut acolo, lăsând la o parte gradul de degradare, spărturile prin tavane, molozul de pe ici pe acolo, geamurile sparte şi chiar porumbeii aciuiaţi în tavanul sălii de teatru. Dacă poţi privi dincolo de chestiile astea, vei descoperi ceva extraordinar, care sper din tot sufletul că va fi păstrat în măsura în care va fi posibil, în procesul de renovare. Pentru că altfel, ar fi mare păcat să se piardă o asemenea bijuterie.

Vă las în continuare cu o serie din fotografiile pe care le-am făcut în interior, şi câteva în exteriorul Cazinoului.

A doua jumătate de poze din Cazinoul Constanţa o găsiţi pe blogul meu, Bloguldecalatorii.ro.

Vizitarea Cazinoului Constanţa pentru public se face după programul 10-16, zilnic, şi este gratuită.

Caterham SmartExperience

Invitat — Mon, 07 May 2012 14:58:08 +0000

Parapanta. Rafting. V-am povestit de amandoua cu mult entuziasm si v-am recomandat sa le incercati. Acum am descoperit o noua optiune de petrecere a timpului liber, condimentata cu adrenalina si viteza. O calatorie in lumea cailor putere. E vorba de Catherham SmartExperience, concept pe care George l-a incercat sambata trecuta la Romaero Baneasa si despre care va povesteste in cele ce urmeaza.

Automobilele sunt peste tot. Doar iesind pâna la colţul blocului poţi vedea o duzină. Dar toate sunt relativ normale. Puţini sunt cei care îşi permit maşini exotice, cu mulţi cai putere şi capacitatea de a lăsa cerculeţe de cauciuc pe asfalt. Dar să recunoaştem, toţi am vrea să fim în locul celor de la Top Gear. Să avem la dispoziţie maşini care pot atinge suta mai repede decât poţi citi această frază. Ba chiar mai mult, să fim nebuni ca ei şi să conducem în forţă pe pista unui aeroport, făcând derapaje controlate şi zgomot infernal, într-un nor de fum de cauciucuri.

Ei bine, cineva chiar s-a gândit serios la asta, nu doar a salivat la show-ul britanicilor. A selectat maşina ideală, un Caterham Roadsport, a luat şi una bucată multiplu campion naţional de raliuri cu numele de Dan Gîrtofan, câteva căşti de protecţie, un bax de energizant EQ8, şi a făcut Caterham SmartExperience.

Ca să vă faceţi o idee despre cum a fost acest mini curs de drifting, trebuie să vă spun mai întâi câte ceva despre maşină. Are 175 de cai putere şi doar 550 de kilograme. Asta înseamna un raport de putere/greutate de 318 cai per tonă. Mai mult decât a unui Porsche GT3 RS, care are doar 300 de cai per tonă. Fiind aşa uşoară şi puternica, acceleraţia este mai degrabă un buton de drift sau decolare. Nu a zburat nimeni, dar făceam concurenţă avioanelor de la Romaero când venea vorba de acceleraţie şi zgomot. Dacă ar fi fost prezente şi avioane de vânatoare, puteam compara şi poziţia pilotului, care nu stă în maşină, ci mai mult, devine parte din ea. Ultima piesă necesară pentru a putea dezlănţui acest mic monstru.

Şi cum monştrii trebuie controlaţi, bine au făcut organizatorii că l-au adus pe Dan Gîrtofan, un om care mi-a schimbat stilul de condus în câteva minute scurte, explicându-mi logic şi pe înţelesul meu cum să întorci de volan, când este indicat să apeşi pe ambreiaj, unde să frânezi, etc. Lucruri pe care le consideram banale şi ştiute de toată lumea. Dar habar nu aveam că poziţia la volan trebuie să fie cu spatele cât mai drept, mâinile flexate la 90 de grade, că ambreiajul se foloseşte doar când este absolută nevoie de el, adică la schimbarea vitezelor, şi că frânarea se face doar în linie dreaptă (cu câteva excepţii ).

Nici nu vreau să mă gândesc cât de mult m-ar fi schimbat un curs mai lung cu un pilot de raliuri. Toată partea de teorie a durat cam 10-15 minute, ca să nu ne plictisim, sau să avem creierul bombardat de informatii. Urma să fie suprasolicitat oricum în timpul părţii practice. Şi nu doar creierul, ci şi toate simţurile. Eu mă simţeam încrezator, ca majoritatea şoferilor din Bucuresti. “Pot controla o motocicletă care are mai mult de 500 de cai per tonă, cum să am probleme cu ceva mai încet decât o motocicletă?” îmi spuneam. Ei bine, am ignorant faptul că trebuie să facem derapaje controlate. Pe linie dreaptă oricine poate să îi dea gaz şi să admire vitezometrul, dar să faci un drift, e mai greu decât pare. Să îl menţii şi să îl controlezi consumă unui începator toată puterea de concentrare. După trei ture de agonie a cauciucurilor, în care m-am distrat cât într-o săptămână, m-am târat din maşină un om distrus. Fericit, dar epuizat, frustrat că nu mi-a ieşit totul cum vroiam, dar hotărât să învăţ până la urmă. Noroc cu energizantul acela care m-a pus la loc pe picioare. Şi m-a ţinut treaz pe toată perioada evenimentului. Asta sau adrenalina...

Sincer, nu mă asteptam sa fie aşa Caterham SmartExperience. Credeam că o să fie ceva asemănător unei vizite la pista de karting unde poţi să faci powerslide-uri la ieşirea din curbă fară probleme. Dar nu mai pot face această comparaţie. Kartul e o jucărie pentru oameni mari constrânsă în primul rând de pista îngustă, nu doar de motorul şi şasiul mic. Caterham-ul este o masină de curse cu o putere şi agilitate de necrezut, cu care poţi merge aproape în orice condiţii atmosferice, oriunde, pentru că este omologată, şi o poţi conduce pe drumurile publice. Ba mai poţi lua cu tine şi un pasager. Păcat totuşi că în România nu avem piste de curse unde să putem scoate tot din astfel de maşini. Iar în trafic, chiar nu este indicat să ne facem de cap.

Dacă fiecare participant o să poată conduce mai mult de 5-6 ture, cum a fost de data aceasta, şi preţul nu o să fie prohibitiv, sunt sigur că o să merg şi la urmatorul eveniment de acest gen. Momentan pot spune că am învăţat doar la nivel de începător să fac drifturi, dar dacă mai particip la câteva cursuri de genul ăsta, o să pot spune sincer că ştiu să fac derapaje controlate. Dacă vă hotărâţi să mergeţi şi voi, aveţi grijă să nu prindeţi microbul. E foarte uşor să devi pasionat de drifting şi maşini puternice.

Articol scris de George Cercheaza

Un ritm hipnotic într-o noapte uruguayană. Câte ceva despre candombe

Paula — Fri, 04 May 2012 07:35:23 +0000

Doi bărbați fluturând niște steaguri imense înaintează în semi-întuneric. Apoi vin ceilalți, cam treizeci, încolonați în șase rânduri. Copii, adulți, bătrâni, femei, bărbați. Merg lent, cu o tobă atârnată de umăr, cu un băț în mâna dreaptă, bătând într-un ritm halucinant, fără să se oprească, perfect coordonați. Picături de transpirație le lucesc pe frunți la lumina lunii. Noi îi urmăm, suntem cam două sute, unii doar pășind, alții dansând într-un fel de transă bizară, nimeni nu scoate un sunet. Se aud doar tobele. Inaintăm incet, parcurgând câteva sute de metri în patruzeci de minute. Apoi totul se oprește la o răscruce. Se aprind focuri pe stradă, tobele se pun la încălzit într-un semi-cerc, lumea se așază pe asfaltul care încă nu s-a răcit după zăpușeala zilei, câțiva încep o capoeira, chioșcul din colț e luat cu asalt, apă, apă, după patruzeci de minute în care corpul ți se mișcă fără voia ta ești deshidratat, încă o jumătate de oră și pornește din nou, același ritm care te subjugă, aceeași liniște în care se aud doar tobele, nici nu-ți dai seama cum trece timpul și revii în locul de pornire când bate miezul nopții.

by jikatu

E duminică în Montevideo pe strada Isla de Flores din cartierul urmașilor sclavilor africani. În fiecare săptămână e la fel. Pe înserate, pe strada pustie, câte un toboșar răzleț iese să repete. Apoi se întunecă, lumea se adună și se pornește. Nu e nimic organizat, cu voie de la primărie, nu e un spectacol, nu se vând bilete. E candombe și pur și simplu... se întâmplă.

Nu știu ce anume m-a impresionat atât de puternic, să fie acel ceva hipnotic din răpăitul neîncetat al tobelor, să fie o anumită solemnitate pe care nu m-aș fi așteptat să o întâlnesc la o petrecere de stradă, să fie faptul că nu se stă pe loc, ci se pășeste, se avansează, și înaintarea asta e ca un fel de afirmație, e o propoziție, un mesaj. Da, înaintarea e ceva ce m-a frapat, mă așteptam să se stea în cerc, să vii, să arunci o privire peste umărul percuționiștilor și să dansezi dacă vrei, în schimb te obligă să îi urmezi, să participi, să le rostești împreună cu ei mesajul. Face ca manifestarea să fie mai degrabă o procesiune decât un concert.

by Libertinus

Pentru că asta e candombele azi - o manifestare a identității afro-uruguayene. Dar să fim înțeleși - candombe este un gen muzical. A apărut în secolul XIX în Uruguay, în comunitățile de descendenți ai sclavillor aduși din Africa. Nu e în mod direct o muzică africană. Sclavii din Uruguay proveneau din diferite zone ale Africii centrale și de sud, iar din fuziunea diferitelor tradiții muzicale transportate de pe continentul negru a luat naștere, pe teritoriu sud-american, un nou ritm.

Nu îmi propun să fac în articolul de față o descriere completă a genului, dacă vreți să aflați mai multe, pe internet există o mulțime de resurse. Haideți să vedem, însă, cam care ar fi particularitățile cele mai importante ale acestui tip de muzică.

Palo y mano. Băț și mână. O tobă utilizată pentru candombe nu se bate cu amândouă mâinile, nici cu două bețe, deși asta ar crește rezonanța sunetului. Candombe se bate cu un băț în mâna dreaptă și o palmă goală.
Candombe se cântă cu trei tipuri de tobe: chico, toba cea mai mică, piano, cea mai mare și repique, de dimensiuni medii, responsabilă cu majoritatea improvizației. Tobele diferă între ele nu doar prin dimensiuni, ci și prin registru și funcții. Combinația celor trei instrumente și a celor două tipuri de percuționare creează un ritm complex, care nu se întâlnește la alte genuri muzicale.
Un ansamblu de candombe poartă numele de “cuerda”. Într-o cuerda intră minimum trei persoane (una pentru fiecare tip de tobă), iar unele cuerdas mai mari sunt compuse din până la 100 de muzicieni.
Inițial, candombe era o formă de rezistență culturală, era celebrarea unei identități africane interzise într-o țară dominată de către colonizatorii albi. Dar și o modalitate de a comunica cu înaintașii.
Candombe înseamnă mai mult decat muzică. E o poveste și un mod de expresie dansantă cu personaje tip, a inspirat scriitori și pictori, iar multe din străzile Uruguayului sunt pictate cu murale reprezentând scene de candombe.

În ultimii ani, popularitatea genului a crescut și în afara comunității afro-uruguayene. Au apărut fuziuni cu alte genuri muzicale, există candombe folk, candombe rock, noi instrumente au început să fie adăugate. Candombele a evoluat și continuă să fie un gen creativ, proaspăt, iar muzicieni talentați ajută la reînnoirea lui.
Pentru toate acestea, în 2009, candombe a fost recunoscut de către UNESCO ca formând parte din patrimoniul cultural al umanității.

Ar mai fi multe de spus. Candombe e o lume aparte care exercită o atracție greu de rezistat asupra multora din cei care intră în contact cu ea. In Montevideo, într-o noapte călduroasă de ianuarie, am înteles și de ce.

by jikatu

La câteva zile dupa acea duminică plecasem deja spre plajele din nordul Uruguayului. Eram la Punta del Diablo, un loc relaxat, cu cabane de lemn și fără străzi pavate, se sărbătorea zeița africană Iemanja. In noapte, plaja întunecată era presărată cu gropi în nisip în care licăreau lumânări. S-au adunat opt tobe, douăzeci de curioși și, dintr-o dată... s-a întâmplat. Același ritm, aceeași procesiune. Aceeași tăcere. Doar zgomotul valurilor izbindu-se de țărm se auzea în fundal.

Un Colt de America. Ep. 14 - Ce am aflat saptamana trecuta despre desertul Atacama

Paula — Wed, 02 May 2012 14:47:08 +0000

Ok, saptamana asta mi-a fost FOARTE greu sa aleg o singura poza (fiecare loc vazut a fost absolut impresionant :) ), asa ca mi-am zis ca nu va suparati prea tare daca va arat mai multe imagini. Pe unde am mai umblat? Dupa cum se intelege si din titlu, prin desertul Atacama, despre care stiam ca e cel mai arid din lume, dar nu stiam ca...

... din loc in loc, intalntesti lacuri, unele cu apa aproape la fel de sarata ca cea din Marea Moarta (da, se si pluteste ca in Marea Moarta)...

... e locuit de mai multe specii de flamingo...

... e unul dintre cele 7 locuri din lume unde poti vedea gheizere!

... dar in multe locuri intr-adevar arata cum te-ai astepta de la cel mai arid desert din lume (daca va intrebati, albul din imagine e sare, nu zapada)

Deci? Pe cine am convins? :)

Luna mai – incepe vara!

Ioana — Tue, 01 May 2012 09:14:25 +0000

A venit vara! O simtiti? O mirositi? Este aici!

Si tot aici, foarte prezent, este si dorul de duca.

La ce evenimente au loc luna asta as vrea sa pot sa ma clonez si sa ma duc in vreo 3-4 locuri simultan.

In primul si in primul rand, mi-e ciuda ca pe 3 mai nu voi fi in Italia, in adoratul meu Abruzzo, sa asist la Festa dei Serpari – Procesiunea Prinzatorilor de Serpi. In oraselul Cocullo are loc aceasta traditie crestina cu radacini pagane prin care este venerat San Domenico, protectorul impotriva muscatorilor de serpi. Nu suna prea interesant, nu?

Dar daca va spun ca pentru aceasta sarbatoare sunt prinsi, dupa metode antice, serpi vii (musai neveninosi) care sunt pusi sa decoreze statuia sfantului? Si ca aceasta statuie, decorata de serpi, este purtata prin tot orasul si lumea este indemnata sa atinga serpii? A, si inainte de procesiune, multimea din Cocullo trage clopotele bisericii cu dintii – fenomen care cica are scopul de a proteja dintii de diverse afectiuni.

Cred ca mai sunt si alte detalii interesante, dar nu voi apuca anul asta sa vi le povestesc. Daca va duceti pe acolo insa, dati-ne un semn, noi suntem curioase din fire. :)

Dar sa revenim la „ce se intampla in mai”.

In Croatia are loc festivalul unei prajituri: kremsnitul. Imagineaza-ti ca te plimbi pe stradute si intri in fiecare local si gusti un kremsnit. Mmmm! Un lucru asemanator il poti face si in Praga, numai ca in loc de kremsnit este bere. Da, in mai are loc Festivalul Berii. Noi am baut bere ceheasca – in Bucuresti ce-i drept – dar v-o recomandam. Si in Scotia are loc un festival al whiskey-ului. Deci, ce alegeti, bere sau whiskey? Praga sau Speyside?

Bine, lasand bautura la o parte, in Berlin, oras pe care vreau sa il vad de ceva timp, are loc Carnavalul Culturilor! Trei zile, intre 25 si 28 de mai, orasul isi sarbatoreste diversitatea culturala cu ajutorul a 5200 de artisti, amatori sau profesionisti. Imi imaginez ceva gen Festivalul de la Sighisoara, dar cu alta tematica si la cu totul alta scara.

Voi pe unde umblati luna asta? Aruncati un ochi in Calendarul nostru, poate se intampla ceva interesant pe langa voi. : )

Plimbare tomnatica prin Cotroceni

Ioana — Mon, 30 Apr 2012 09:39:38 +0000

Cartierul Cotroceni. Asa cum l-am descoperit intr-o zi de frumoasa toamna tarzie. Ce mi-a placut cel mai mult? Formele frunzelor de pe jos se schimbau cu fiecare strada. :)

"Zi-le de turism" montan si de aventura

Adriana — Sat, 28 Apr 2012 20:59:43 +0000

Altfel spus, am aflat despre un proiect initiat de Organizatia Studentilor pentru Turismul Romanesc la care mi-as fi dorit sa iau parte. Din pacate, in perioada 7 - 11 mai, cand are loc "Zi-le de turism", sunt plecata din tara, dar daca voi aveti drum prin Cluj in acest interval, merita sa stiti de urmatoarele actiuni:

1. Mocăniţa - Târgul de turism montan, aventură şi sporturi extreme (a IV-a ediţie), va avea loc în perioada 10 - 11 mai, începând cu ora 11:00, pe străzile Matei Corvin şi Vasile Goldiş. Voluntarii OST doresc ca prin acest eveniment să faciliteze comunicarea dintre asociaţiile şi firmele care promovează sportul extrem şi publicul interesat de aceste activităţi. Atracţia târgului o va reprezenta, ca în fiecare an, panoul de căţărări, ce va fi amplasat în Parcul I.L.Caragiale, situat în apropierea Pieţei Muzeului.

2. Concurs foto are în acest an tema URBAN VS RURAL, lasând frâu liber imaginaţiei. OST invită în perioada 11 aprilie - 3 mai toţi pasionaţii de fotografie să se înscrie în competiţie cu 2 imagini reprezentând tema.
Pentru încrieri şi mai multe detalii, se poate accesa site-ul evenimentului.

3. Jurnal de călătorie - conferinţe, proiecţii şi dezbateri pe teme conexe turismului în 7 - 10 mai, începând cu ora 17:00.

4. Treasure - hunt / Vânătoarea de comori, este o cursă pe echipe, care vor urma un traseu prestabilit. Evenimentul va avea loc pe 11 mai, începând cu ora 12:00, iar startul se va da din faţa Casei de Cultură a Studenţilor. Încrierile se pot face aici.

Mai multe informatii despre actiunile organizate in cadrul proiectului "Zi-le de turism" puteti gasi pe site-ul evenimentului. Si daca ajungeti pe-acolo, sa ne povestiti si noua cum a fost. Mai ales la vanatoarea de comori ;)

Cum mi-am descoperit arborele genealogic. Lectii de pe vulcanul Villarica

Paula — Fri, 27 Apr 2012 09:48:27 +0000

Caldura, frig puternic, vant, umezeala, lipsa de oxigen, timp. Bacteriile rezista. Nu omori asa usor o bacterie, nu o alungi cu una, cu doua, trebuie efort. Sau le fierbi, dar sa nu divaghez. Sunt mici si enervante, stiu, dar perseverente, nu descurajeaza. Bacteriile sunt idealul meu. Vreau sa fiu si eu bacterie in momentul asta.

Un vulcan mofturos si inalt. Rezist?

E sapte dimineata si a intrat ghidul. Veste proasta - e vant. S-ar putea sa nu urcam. Unde sa urcam? Pe munte, de fapt pe vulcan, vulcanul activ Villarica, de langa Pucon, Chile. Mi-am rezervat trekul acum doua zile, si urcarea pe Villarica a fost principalul motiv pentru care m-am abatut din traseul planuit initial pentru Chile si am trecut prin Pucon. Problema cu vulcanul asta e ca e cam mofturos - ii place ploaia si vantul, si pe ploaie si vant drumetiile nu se fac. Ultima saptamana, de exemplu, nu s-a facut nicio urcare pe motiv de vreme capricioasa. Dar pe azi seful agentiei de turism ne promisese ca ne face rost de soare. Si e soare. Dar ce folos. E vant. Ok, vestea a 2-a: se urca. Am emotii. O sa rezist?

Vulcanul are peste 2800 de metri, si masina ne duce pana pe la 1400. Speranta ca o sa rezist unui trek de 5 ore e legata cu sfoara de disponibilitatea telescaunului, care ar trebui sa ne urce de la 1400 la 1900 de metri, scutindu-ne de 500 de metri de efort si batai de inima accelerate. Vestea 3: De la vant, telescaunul nu merge. Vom urca pe jos cei 1400 de metri. Uf. Am emotii.

Au trecut 20 de minute de cand urcam. Eram cinci: eu, doua americance, si un cuplu de evrei. La nici douazeci de minute, evreii anunta ca se dau batuti. Nu e prea tipic pentru natie, dar hai sa zicem ca astia n-au conditie fizica teribila. Una din americance gafaie. Rau de tot. Renunta si ea. Raman eu cu Adrienne. Renuntam?

Pauza. Gustare. Sendvis. Noooori!

Haaa, nici prin gand nu-mi trece. E vant, frig, soarele e puternic si-mi bate in ochi, panta e inclinata, ritmul e constant. Dar cred ca am ceva din rezistenta unei bacterii. Asa, am eu o intuitie. Nici Adrienne nu renunta. Ramanem trei, deci: eu, ea si ghidul. Pasim incet.

Urcam deja de o ora. Urmatorul popas, urmatorul popas, urmatorul popas! Trebuie sa rezist pana la urmatorul popas, cel putin. Hai ca pot. Sunt obosita, dar nu extenuata. Rucsacul asta e cam greu, totusi, desi nu are nimic in plus fata de ce ne e necesar. Hai ca pot, altii au putut, majoritatea pot. E drept ca majoritatea nu se hotarasc sa urce pe vulcan, destul de multi mi-au spus ca e descurajant de greu, nu stiu ce mi-a venit fix mie sa ma cocot. Dar pot, sigur ca pot, inca un pas.

Ajungem la refugiu. Pauza. Gustare. Sandvis. Apa. Respir. Mar. Soare. Casca pe cap, pioletul in mana, pornim din nou, dupa douazeci de minute de pauza. Uf. Rezist eu. Inca nu-s obosita. Mi-a revenit un pic din energie. E ok, ritmul e suportabil. Panta e si mai abrupta decat inainte. Ghidul rade. Normal, pentru el e usor, face asta de cateva ori pe luna. Si in extra-sezon pleaca in Europa, unde e vara, si da-i cu alte ture pe muntii de acolo. Grea meserie. Eu sper sa rezist pana in varf.

Un nor. De fapt mai multi. Ceata. Nasol. Oare o sa putem urca pana in varf? Vom vedea. Pericolul, daca ceata se indeseste, e ca nu se vede cand sunt caderi de zapada sau bolovani din varf. In situatii de genul asta, se coboara. Fara discutii. Dar ceata nu e chiar atat de deasa. Se face frig, trebuie sa-mi pun geaca.

In zig-zag, pe gheata. Alunecatul nu e o optiune.

Am ajuns la gheata. Doua treimi au trecut. De acum ar trebui sa mai ramana putin, nu? Nuuuu, gresit! E partea cea mai grea. Ne fixam crampoanele. Mini-curs practic de folosit pioletul in caz ca alunecam. Nimic despre mersul cu crampoane, noroc ca am fost pe ghetar la Perito Moreno. Alunecatul asta, totusi, pare cam complicat. Mergem pe gheata. Ghidul ne impinge, sa ne testeze reactiile la alunecare. N-am instinctul bun. Ma ridic. Ma impinge a doua oara. Si a treia oara. Da, e clar. Nu stiu sa cad. Va trebui sa am foarte mare grija, alunecatul nu e o optiune.

Pornim. E un pic mai greu? Nu, e MULT mai greu. Mai inclinat, mai alunecos, mai abrupt. Crampoanele imi atarna de picioare, sunt cat pe ce sa alunec de cateva ori, pasitul mi se pare ca cere un efort titanic. Ghidul ma ia de mana. Ma ajuta cativa pasi. Sa nu uit sa schimb pioletul din mana dreapta in mana stanga atunci cand schimbam directia. E primul moment in care vreau sa ma opresc. Aici. Eu nu urc, va astept cand coborati. Ba da, urc. Altii au putut, pot si eu. Daca as fi bacterie nu m-as da batuta.

Inaintam in zig-zag. Dupa cativa metri imi regasesc echilibrul. Cumva. Panta devine mai lejera, ghidul imi lasa mana libera. Ma descurc singura. Dar usor nu e. Fiecare pas e o lupta, fiecare detaliu cere atentie si concentrare, trebuie sa ma concentrez sa evit crevasele ocazionale, sa infig bine crampoanele alea in zapada, sa tin picioarele departate cand inaintez, sa inspir, sa expir, sa vad, sa aud, sa traiesc.

Imi dau seama ca nu stiu cum il cheama pe ghid. Ermin. Ermin? Asta e nume? Am intalnit Fermin, da, dar Ermin? Ermin, da. Imi pare bine de cunostinta, Ermin. Da, stiu, dupa vreo patru ore de urcat, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Orice numai sa imi distraga atentia de la urcusul asta de cosmar, sa nu-mi vina idei de renuntat. De fapt nu-mi vin. Rezist eu cumva. Cred. Sper.

Au mai trecut patruzeci de minute. Gheata s-a terminat, de acum trecem la stanci destul de ascutite. Scoatem crampoanele. Pauza. Gustare. Ultimul sandvis. Si ultimul mar. De acum mai urmeaza o ora. O sa fie usor. Floare la ureche. Sigur. Cu oboseala acumulata pana acum, si cu panta care e mai dura decat pe tot parcursul trekului. Am pornit. Discutie lingvistica despre cum se zice floare la ureche in diferite limbi. Engleza, spaniola. Si in romaneste? Incerc sa traduc, sa explic. Ermin, tu mai rezisti?

Noi discutii lingvistice. Cat mai avem? Inca doua ore???

Ma impiedic periodic. Urcusul e mai greu decat oricand. Pietrele sunt mari, zgrunturoase, trebuie sa ma aburc la fiecare dintre ele. Incerc sa-i traduc lui Ermin expresia “a se ineca ca (pardon) tiganul la mal”. Ma impotmolesc la cuvantul “mal”. Cum ii zice la marginea unui rau, Ermin? Sau a unui lac. “Orilla”? Orilla sa fie. Uite, avem noi o expresie in romaneste care vrea sa zica ca renunti in ultimul moment. “Ahogarse como el gitano a la orilla”. Ermin rade. Dar nu e cazul aici, nu?

Pe poteca vin de sus grupuri care coboara. Da, au ajuns aici inaintea noastra, cu mult timp inaintea noastra. Cat mai avem, intreaba Ermin? Aaaa, inca doua ore raspund aia de coboara. Caaaaaaat? Hahha, nu, e gluma clasica pe care le-o facem codasilor de pe munte, mai aveti douazeci de minute si ajungeti pe cos. Hai, Paula, nu poti sa renunti acum.

Si ajungem. Sus pe vulcan, la marginea oalei fumegande. Desi supa e destul de adanca in jos, nu se vede. Se vede, insa gazul cum iese, se vad depunerile de pe peretii cosului, si, mai ales, se aude cum vuieste Pamantul.

La coborare... surpriza!

Am rezistat. Dar nu e totul. Nu pe vulcanul asta. Inca mi-e frica. Mi-e frica de coborare. Nu doar pentru ca e grea la genunchi, ci pentru ca se va face alunecand pe zapada. Asa, cum zic, ne punem o pereche de pantaloni in plus, coboram pana la zapada, ne asezam, si ne dam drumul pe niste coridoare sapate in gheata. Derdelus la 2700 de metri. Grija la viteza, grija la picioare, grija la piolet. Ermin ne face din nou instructajul. Il trec cu un scor mai bun, dar tot greu e. Sunt patru portiuni de alunecus, in total vom cobori cam 40 de minute asa.

Imi dau drumul. Prind viteza. Incerc sa franez. Nu reusesc, dar macar reusesc sa controlez cat de cat coborarea. O miscare gresita si s-ar putea sa sfarsesc unde nu-mi doresc. Si sunt obosita, vreau jos, vreau intr-un pat, nu mai vreau efort, dar renuntatul nu are sens acum, cand coboram.

Am terminat partea cu zapada, de acum coborare normala. De doua ore! Sunt obosita, uda toata de la zapada, picioarele ma lasa, genunchii ma tradeaza. Dar coborarea aici e usoara, solul e un fel de pietris vulcanic, e ca si cum ai cobori o duna de nisip, e o cadere pe care o controlezi, si ma las sa cad cu fiecare pas, intind genunchiul, nu mai pot, mai e un pic si e gata, rezist, rezist, rezist.

Si am ajuns jos. E deja 5 seara, nebunia asta a inceput cam la 8 dimineata, a fost un efort fizic constant, pe soare, frig, vant, umezeala. A fost cea mai grea urcare pe care am facut-o. Dar am rezistat cumva. Eu rezist. Ma trag din bacterii.

Paravion + bloggerii de turism = fun la Moieciu

Alexandra — Thu, 26 Apr 2012 20:03:51 +0000

Aş fi vrut sa pot spune că “tocmai ce m-am întors din super weekendul organizat de Paravion la Moieciu”, dar nu pot. Dar asta nu pentru că n-ar fi fost super, pentru că a fost mai mult decât super, ci pentru că “tocmai” nu e chiar cuvântul potrivit având în vedere că de întors m-am întors duminică şi acum e joi. Am vrut însă să găsesc un pic de timp ca să pun şi câteva poze frumoase, iar timpul ăla s-a cam lăsat aşteptat.

Lăsând deocamdată pozele la o parte, ţin să spun că nu am plecat la Moieciu cu nicio aşteptare, dar dacă aş fi avut, cu siguranţă mi-ar fi fost mult depăşite, pentru că cei de la Paravion / Happy Tour merită nota 10+ pentru întâlnirea organizată de ei cu bloggerii din turism şi mă bucur enorm că am reuşit să ajung, chiar dacă nu de vineri, ci de sâmbătă.

Cu ocazia asta mi s-a confirmat a nu ştiu câta oară că pasionaţii de călătorii, în special bloggerii, sunt extrem de diferiţi unii de alţii, şi fiecare are propriul stil. Unii sunt pasionaţi de călătorii prin ţări cât mai neobişnuite, alţii de city break-uri, alţii de circuite, alţii de munte (vezi subsemnata, sau sus-semnata în cazul ăsta :P) şi câte şi mai câte. Pot să zic că m-am bucurat foarte tare că mi-am cunoscut personal şi “colegii de breaslă” pe care nu îi ştiam deja, şi întâlnirea aceasta a fost perfectă pentru aşa ceva.

Chiar de la începutul workshop-ului ne-am destins în 2 timpi şi trei mişcări datorită surprizei pe care ne-a pregătit-o echipa Paravion: caricaturi pentru toţi bloggerii (am uitat să transmit: cel sau cea care a avut ideea asta... e prea tare! :)

Vă prezint mai jos participanţii la întâlnire în acest format:

Dat fiind că noi în acelaşi weekend aveam de mult planificată vânătoarea de comori, doar una dintre noi putea să vină să reprezinte viajoa, aşa că eu am fost dublă la această întâlnire: am fost şi Alexandra de la bloguldecalatorii.ro (blogul meu) cât şi Alexandra de la viajoa.ro (adică blogul nostru). Asta dacă cumva vă întrebaţi “de ce şi-o fi pus nebuna asta caricatura de două ori în poza de mai sus). De fapt rămânea acolo loc gol şi nu ştiam ce să pun :))

Dar să revenim. După ce ne-am distrat bine pe seama caricaturilor am trecut la alta distracţie, adică am jucat Planes, mai pe româneşte “Avioanele”, la îndemnul fetelor de la Brandaffair (Alexandra şi Georgiana Radu), dar la care am pierdut din prima (evident, din cauză că nu mai jucasem de ani buni, că altfel prăpăd făceam!) şi câştigătorul a fost Ionuţ, care a plecat acasă cu un elicopter cu telecomandă.

Toată după-amiaza a fost apoi ocupată cu prezentările tuturor bloggerilor, dar şi ale Marinelei de la PayU şi a fetelor de la Zitec, care au prezentat platforma de afiliere pentru turism, Zaff. De la toţi am aflat chestii foarte interesante (mulţumesc şi lui Remus pentru sugestii şi idei!), drept urmare că ne-am întins până la ora 19. Dar nu mi-a părut deloc rău, pentru că a fost super interesant să aflu despre fiecare proiect în parte şi să vad cine e în spatele fiecăruia.

La ceas de seara am mai avut parte de o activitate super super faină, şi anume am mers la echitaţie la Centrul de echitaţie Diana (este pe drumul spre Cheile Râşnoavei).

Pe faţa mea se poate observa clar cât de încântată am fost, pentru că nu mă mai urcasem pe un cal niciodată şi eu sunt o mare iubitoare de animale, drept pentru care pentru mine cel puţin a fost extraordinar. Drept dovadă că am avut un zâmbet până la urechi dintr-un capăt în altul, iar la întoarcere mă durea faţa de atâta zâmbet :P

La întoarcere ne-am strâns cu toţii în jurul focului “de tabără”, cu câte o cănuţă de vin fiert în mână, şi am mai stat schimbat o vorbă cu câte cineva.

A doua zi dimineaţă am avut parte de o mică rază de soare, pe care am prins-o fix când am ieşit pe balconul camerei, însă ne-a părăsit destul de repede.

După micul dejun ne strânsesem cu toţii afară, că de... nu ne înduram să ne despărţim, dar frigul şi norii ne-au cam zgribulit, aşa că am început, cu mare părere de rău, să ne îndreptăm spre casă. Nu înainte de a face şi o poză de grup, în care însă nu e toată lumea, căci ne-am trezit să facem poza cam târziu :( Dar decât deloc...

În final ce aş putea să mai zic... Paravion a avut o idee super bună cu acest weekend la munte, şi eu personal sper să se mai repete, nu de alta dar chiar n-am avut aşa mult timp disponibil pe cât aş fi vrut ca să vorbesc cu toată lumea :) Ah, şi poate data viitoare n-o să mai fiu aşa obosită şi o să pot să stau şi eu trează la discuţiile alea interesante, de după 12 noaptea :))

Mulţumesc mult tuturor că v-aţi făcut timp să veniţi la această întâlnire, iar pe cei ce nu aţi putut veni, abia aştept să vă cunosc data viitoare!

Cu nişte ruşinică pentru că aproape toată lumea a fost mai rapidă ca mine, uitaţi şi celelalte articole pe care le-au scris colegii noştri:

Elena Cîrîc – www.elenaciric.ro – În direct: workshop cu bloggerii de turism

Anca Şerban – www.calatorii-imaginare.ro – Weekend Paravion & blogosfera de turism

Liliana Oprişan – www.placerea-de-a-calatorii.ro – Teambuilding de blogger

Florin Arjocu – www.drumliber.ro – Cea mai mare densitate de călători

Oana Stănică – www.bloguldevacanţe.ro – Paravion şi Happy Tour au dat drumul la distracţie la Moieciu

Cezar Dumitru – www.imperatortravel.ro - In weekend, am fost la munte cu Paravion

Răzvan Pascu – www.răzvanpascu.ro – Cum m-am distrat weekendul trecut la Moieciu cu bloggerii şi Paravion.ro

Loredana Lungu – www.travelgirls.ro – Despre bloggerii-călători numai de bine

Uncle M – www.thecitybreak.ro - Paravion.ro ne-a luat din toate colţurile online-ului şi ne-a dus la munte

Ionuţ Iordache - www.jurnaldecalator.ro

Un Colt de America. Ep. 13 - Iar am ajuns in Anzi!

Paula — Wed, 25 Apr 2012 16:21:31 +0000

In Chile, in Valle del Elqui, unde nici macar un cutremur de 6,7 grade n-a reusit sa-mi strice zenul!

Vanatoarea de comori din Cotroceni. Clasamentul

Ioana — Mon, 23 Apr 2012 07:52:39 +0000

Ma uit pe articolul care anunta castigatorii de la vanatoarea de comori din Cartierul Armenesc si zambesc inca o data: data trecuta am terminat la 18.30, acum la 18.00. :)

Nu este singurul motiv pentru care zambesc, este cel mai recent. La vanatoarea de ieri au participat 36 de echipe, adica 138 de vanatori care timp de doua ore si jumatate au cautat comorile Cartierului Cotroceni.

Cum a fost la vanatoare? De la „bine” la „foarte bine” si chiar mai sus de atat. Vreti detalii? O sa le aveti in urmatorul articol – promit ca asteptarea o sa merite. Pana atunci insa, avem un clasament de facut oficial.

Podiumul de la Vanatoare de comori arhitecturale si urbane din Cotroceni arata asa:

	Nume echipa	Durata traseu	Punctaj intermediar	Depunctare pt intarziere	Punctaj final
1	Iepurasiiiii	2h : 45	66,5	0	66,5
2	Danji's Angels	2h : 44	65	0	65
3	Kudos	2h : 54	66	2	64

Ei sunt fericitii posesori ai unor boardgames oferite de Taraba de jocuri. Iepurasiiiii au castigat jocul Pantheon, Danji’s Angels au intrat in posesia lui The withches of Blackmore, iar Kodos o sa se joace Crazy creatures of Dr Doom.

Felicitari!

Urmatorii clasati, adica:

4	Wacky Racers	2h : 45	63,5	0	63,5
5	The Dreamers	2h : 04	61,5	0	61,5
6	Cai Calare	2h : 47	62,5	2	60,5
7	Saritorii	2h : 39	60	0	60

au primit ghiduri “Top 10 Bucuresti” de la Editura Litera – cate doua per echipa. Sa le cititi sanatosi si sa ne spuneti ce ati aflat nou de acolo. : ) Felicitari!

Urmatoarele echipe, care au facut un “punctaj sincron”, vor primi cate un voucher de 10% reducere la achizionarea unui joc/unor jocuri de la Taraba de jocuri. Felicitari!

8	Sup-a-stars	2h : 43	58,5	0	58,5
9	Fetele u tata	2h : 54	60,5	2	58,5
10	SEEK & DESTROY	2h : 31	58,5	0	58,5
11	Vulturasii	2h : 41	58,5	0	58,5

Voucherele vor ateriza in inboxurile vanatorii sefi pana la 1 Mai.

Alte vouchere, dar cu 5% reducere vor primi si urmatoarele echipe:

12	Shaolin	3h : 01	62	4	58
13	SIGUR	2h : 39	58	0	58
14	EGEA	2h : 49	60	2	58
15	Lowden	2h : 51	60	2	58
16	The Brits	2h : 46	60	2	58
17	Barflies	2h : 47	59,5	2	57,5
18	La pas in III	2h : 40	56	0	56
19	Aricii Pufosi	2h : 35	55,5	0	55,5
20	eLEMONators	2h : 43	54	0	54
21	Hawk Eye	3h : 10	58,5	6	52,5

Aceeasi poveste, voucherele le vor primi vanatorii sefi pana la 1 Mai. Felicitari!

Restul clasamentului arata cam asa:

22	Gazelele Zburatoare	2h : 47	54	2	52
23	MUSE	2h : 44	52	0	52
24	KIKI	2h : 44	51,5	0	51,5
25	LSD	2h : 46	52	2	50
26	Oby's Team	2h : 30	50	0	50
27	La Costel	2h : 48	52	2	50
28	Hunting Party	2h : 48	51,5	2	49,5
29	Fantastique 5	2h : 39	49	0	49
30	"1859"	2h : 41	48,5	0	48,5
31	Gaitele Zeflemitoare	2h : 50	48	2	46
32	Immortals	2h : 45	45,5	0	45,5
33	Piratele din Caraibe	2h : 50	44	2	42
34	Cosionii	2h : 38	38	0	38

Felicitari!

Ar mai fi de adaugat doua echipe: una care a venit, a luat bon de ordine pentru jurizare si apoi a disparut, si o a doua, care a venit, a luat bon de ordine pentru jurizare si apoi a venit cand noi imparteam premiile deja.

Va multumim inca o data pentru participare! Si va felicitam inca o data pentru participare! V-ati descurcat bine si foarte bine la un concurs care numai usor nu a fost. :) Caci daca ar fi fost usor, premiul intai ar fi trebuit sa ia 72 de puncte – punctajul maxim.

Vanatoarea de comori arhitecturale si urbane este un proiect Viajoa sustinut de Orasulm.eu, Lume buna, Micul Paris, Goingout.ro, Atelierul de panza.

Sponsori: Taraba de jocuri, Editura Litera.

Multumim clubului Silver Church pentru gazduire!

Honeymoon cu a(l)titudine

Alexandra — Sun, 22 Apr 2012 07:31:32 +0000

După ce v-am povestit în ultimii doi ani pe Viajoa despre peripeţiile mele pe munte şi road trip-urile pe care le-am făcut cu maşina, anul acesta a venit momentul să împărtăşesc cu voi una cea mai deosebită şi mai frumoasă călătorie din viaţa mea (de până acum), la care visez cu ochii deschişi de ceva vreme deja.

Da, e oficial, la vara plec în luna de miere! Aşa că, atât live, cât şi după ce mă întorc, vă voi povesti cum poate fi o lună de miere altfel decât pe o clasică plajă, la soare, all inclusive. Şi asta nu pentru că nu ne-ar plăcea şi nouă să facem asta, ci pentru că efectiv nu putem sta locului şi ne scapără picioarele să descoperim împreună lumea, căci vorba ceea... viaţa e scurtă...

Pe hârtie, sau mai bine zis, pe harta Europei, luna noastră de miere va arata cam... aşa.