Intre timp, m-am reformat. De fapt mi-a venit mintea la cap si mi-am dat seama ca nu vreau sa fac fashion. Nu mi-a placut niciodata genul asta de fotografie, mai departe de faima si gloria pe care le aduce.

La toate astea m-am gandit atunci cand a venit Corina sa ma intrebe daca nu vreau sa o ajut cu un fashion shoot pentru noua ei mini-colectie de haine. Si apoi, un melanj de frica si curiozitate. Frica pentru ca nu mai facusem niciodata fashion pana acum… nu stiam cum o sa iasa. Stiam in schimb ca va fi “in stilul meu” din punct de vedere tehnic.

Planning-ul nu a durat mult. Nu avea de ce fiindca nu aveam de gand sa realizam vreun concept grandios. De fapt, trebuia sa fie low-budget toata afacerea asa a ca am decis ca un fundal simplu in studio e suficient.

Ajunsi la fata locului, mi-am dat seama ca eu nu prea am mare lucru de facut in acel moment. Am aranjat repede echipamentele, pana sa soseasca modelul si apoi m-am bucurat de timp pentru a ma relaxa si de a intra intr-un state of mind potrivit pentru o sedinta foto. Muzica ajuta.

Pana una alta, am primit un mare ajutor din partea Cameliei Achim care ne-a ajutat cu skill-urile ei ca make-up artist (mai ales pe mine, ca mi-a usurat la maxim munca de retusat din post-production). Am avut si un mare noroc cu modelul nostru, Valeria, cu care am lucrat extraordinar de bine (mai ales avand in vedere lipsa mea de experienta in domeniu).

As fi vrut putin mai multa variatie in lumini, acum ca ma uit peste poze (sunt intotdeauna foarte critic vizavi de propriile mele imagini – in limita subiectivismului, evident). Din pacate, timpul scurt pe care l-am avut la dispozitie pentru cele 7 tinute ce au trebuit fotografiate m-a convins ca cea mai buna abordare este cea “safe”.

Nici nu stiu cand a trecut timpul pana la urma. Am tras repede, ce-i drept, si am terminat in aproape 2 ore de la primul la ultimul cadru, cu tot cu cele 7 schimbari de garderoba.

Recunosc ca m-am distrat teribil si as mai face asta o data, chiar daca nu mai visez la o cariera in fotografia de moda. E bine, din cand in cand, sa mai schimbi modul in care abordezi sedintele si sa incerci ceva nou… iti pune rotitele in miscare.

Pe data viitoare!

Despre Shoot:
Haine: Corina Cica
Make-up & Hairstyle: Camelia Achim
Foto: Catalin Mustata

Nici nu-i de mirare, pana la urma. Intre noi, cand vrea un coleg fotograf sa vada ce faci tu intra linistit pe flickr sau mai stiu eu unde si se uita linistit prin poze. E simplu. El e obisnuit cu asta pentru ca si el face asta. La polul opus, omul “obisnuit” – potentialul client, nu are rabdare sa se uite pe un astfel de site, sa caute prin sutele de mii de poze pe care le-ai urcat tu acolo, sa filtreze sutele de comentarii care de care mai fistichii, pentru a vedea “cum pozezi tu”. Si pana la urma, hai sa fim sincer… ai avut si tu, ca si mine, o mana larga cand ai pus pozele acolo. Selectia a fost minima.

Stiam ca trebuie sa ai un portofoliu. Nu stiam, pana de curand, chiar cat de important este. Acum o saptamana am lansat, dupa multa munca (presarata cu pauze lungi), propriul site www.catalinmustata.com si am fost uimit sa primesc multe reactii (pozitive) de la persoane cu care nu mai vorbisem si pe care nu le stiam interesate de munca mea.

Daca ma gandesc bine cum sta treaba, revin la zicala aia americana: “less is more”. Toate site-urile care iti gazduiesc pozele online ofera o sumedenie de feature-uri, folositoare pana la un punct, dar care ingreuneaza foarte mult vizionarea efectiva a pozelor. Distrag atentia.

Daca ne uitam la site-urile fotografilor celebri, lucrurile sunt simple: nu ai optiuni de cautare, nu ai comment-uri, nu ai tag-uri… nimic. Ai doar fotografiile, fiindca doar ele sunt importante. Mai mult, intervine acel aspect de care vorbeam la inceputul acestui post: a avea sau a fi un bun editor. Multi nu cred ca realizeaza importanta acestei idei… pana la urma, ce inseamna ea?

Selectarea fotografiilor din al tau “body of work”. Cu siguranta ai multe lucrari si vrei sa le expui pe toate, dar gandeste-te ca lumea nu are rabdare sa se uite peste 1000 de imagini… nu toate la fel de reusite. Vrei sa demonstrezi ca esti bun? Atunci arata ce ai mai bun! Nu tot ce ai…

Impartirea pozelor in categorii. Lucrurile nu trebuie duse la extrem, dar introducerea unor categorii generale creeaza sentimentul unei omogenitati in lucrarile tale. Sugereaza ca ai un concept si o idee in spate si ca nu tragi la intamplare. Mai mult, cine cauta un fotograf de portrete (de exemplu) vrea sa vada portretele tale in primul rand si nu e indicat sa il pui sa le caute printre restul fotografiilor tale. Doar nu vrei sa-i pui rabdarea la incercare…

Aranjatul pozelor intr-un context. Jurnalistii ar trebui sa stie cel mai bine acest lucru. O imagine face cat o mie de cuvinte, dar ea nu e niciodata folosita la potentialul sau maxim daca nu e pusa in contextul potrivit. Chiar si in afara seriilor, aranjarea fotografiilor intr-o ordine bine gandita amplifica ideea de coerenta si realizeaza imersiunea privitorului intr-un univers creeat prin viziunea ta.

Multi dau vina pe marketing, arta de a vinde lucruri pe care americanii au adus-o la perfectiune, dar pana la urma degeaba faci poze bune daca le sabotezi chiar tu printr-o prezentare nedemna de valoarea lor. Cum era vorba aia… haina face pe om?

Care e locul fotografului in societate? Bine… care fotograf? Care societate?

Lasandu-i la o parte pe acei fotografi profesionisti care si-au gasit o nisa si lucreaza “cu acte in regula” acolo, restul lumii incepe sa aiba tot felul de probleme in a-si exercita hobby-ul cat se poate de normal. De ceva timp incoace cateva curente de gandire sunt tot mai evidente in randul publicului larg: ai un dSLR si mergi cu el pe strada inseamna ca esti terrorist; mergi cu el prin parc si fotografiezi copii la joaca, esti pedofil; fotografiezi oameni in general… ii dai la televizor. Nu zic, vreo 2-3 chiar or fi pedofili. Teroristi nu cred ca sunt… cel putin nu cu dSLR-uri. Ar fi culmea prostiei sa folosesti un aparat mare care atrage atentia in loc sa pozezi in turist nevinovat care fotografiaza si el niste cladiri interesante. Cat despre restul lumii, se pare ca mass-media a propavaduit atat de mult ideea ca Big Brother e cu ochiul pe tine incat toata lumea se simte urmarita. Se poate sa fie si din cauza tabloidelor omniprezente si citite pe post de cotidiane, de unde se sugereaza ca fotograful este un paparazzi prin definitie.

Pe mine m-a apucat nebunia asta dupa un episod “trist dar adevarat” pe care l-am trait de curand intr-un tramvai. Ca in fiecare dimineata, m-am urcat in 32 la Unirii, in drumul obisnuit spre munca. Destul de ciudat pentru ora aceea, tramvaiul era aproape gol, minus o batranica ce dormea pe unul din scaune. Nu pot sa bag mana in foc vizavi de statutul ei social, dar arata aproape ca o femeie ce locuieste pe strada. Toate ca toate, o priveliste trista care cerea o fotografie. Cum au devenit destul de rare zilele in care nu am un aparat foto la indemana (un rangefinder in general si nu un dSLR), m-am asezat strategic pe un scaun din fata batranei si dupa cateva secunde am tras un cadru. Bun rau, inca nu am developat filmul si nu stiu.

Aproape un minut mai tarziu, un “barbat bine” vine langa mine si ma intreaba: “de ce ai pozat-o pe doamna aceea?” Am apreciat stilul respectuos de adresare, dar chiar si asa, intrebarea friza stupiditatea. As fi vrut sa ii povestesc despre fotografia de strada, despre arta si jurnalism… dar mi-am dat seama ca ar fi cu siguranta inutil. As fi vrut sa ii spun ca eu, prin fotografia pe care am facut-o, am potentialul de a-i face batranei mai mult bine decat ii face el pozand in cavaler… dar ar fi dus cu siguranta la o cearta fara iesire. Pentru cei curiosi, i-am raspuns omului ca lucrez la un proiect documentar (partial adevarat, dar total irelevant). Raspunsul lui a fost unul oarecum previzibil, cliseistic si amuzant in acelasi timp: “pe tine nu te-ar deranja daca ar veni cineva sa te pozeze asa?”. Sec: Nu.

E trist ca lumea pare sa nu mai inteleaga nimic din ce inseamna fotografia, documentarea vietii prin imagini. Peste tot in lume aud de fotografi arestati pentru ca… faceau poze (via twitter). Si nu, nimeni nu a intrat pe proprietate privata, nu a intrat in casa altui om. Totul s-a intamplat in locuri publice. Mi se pare ceva normal ca un fotograf sa isi respecte subiectul si dreptul acestuia la intimitate. Cu toate astea, spatiul public nu iti ofera intimitate si nu te poti astepta la asta niciodata. Daca tu ca om ai nevoie de intimitate pentru actiunile tale, inseamna ca trebuie sa le faci acasa si nu in vazul lumii. Sau daca le faci in vazul lumii, nu ai nici un drept sa te simti violat daca cineva de fotografiaza. In fond, oricum te vede toata lumea…

Diane Arbus a spus odata: “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”. Asta defineste foarte bine fotografia ca act al documentarii, dar am impresia ca lumea nu mai vrea sa fie documentata. Poate e un efect al stirilor de la ora 5. Le va parea rau intr-o zi…
Nu in ultimul rand, ma gandesc la alt citat celebru: “People fear what they do not understand”. Toate lucrurile care se intampla astazi sunt efectul puterii prea mari pe care am oferit-o lumii intregi. O lume care nu are deloc discernamantul sa o foloseasca si marginalizeaza orice urma de intelectualism. Seamana intr-un mod periculos cu comunismul, chiar daca nu e acelasi lucru.

UPDATE: Am developat filmul si am scanat poza cu pricina:

In fine, sper ca v-a placut poza. Sa nu va sfiiti sa dati cu comentarii, bune sau rele.

Unul din cele mai interesante shoot-uri din ultima perioada a fost de departe cel cu Fernando Draganici, pe care se prea poate sa il stiti din trupa Talisman. Fernando este unul din cei mai talentati si polivalenti muzicieni romani ai momentului si in curand va deveni endorsers al celei mai mari firme de cinele din lume, Sabian (poate la anu’ ajunge si endorser Tama Drums, cine stie).

Toate ca toate, shoot-ul a mers ca uns, ceea ce rar mi se intampla mie. Drept urmare…

Pentru cei interesati, detalii tehnice:
Aparat: Nikon D300
Obiectiv: Nikkor 24-70/2.8
Lumini: Nikon SB-28 / Elinchrom Skyport Triggers / 60cm Portable Softbox / Honl Gels

Acum aproape un an, vizionam cu mare interes un scurt film realizat de Zack Arias (un fotograf cunoscut pentru “incapatanarea” sa de a folosi o singura lumina pentru imaginile sale) si, cu toate ca filmul si-a lasat amprenta puternica asupra mea, nu am fost in stare sa relationez in intregime cu unele idei de acolo. Recunosc, era iarna si aici, era destul de frig si de intuneric, dar eram preocupat (sau poate prea ocupat) de alte detalii stresante pentru a-mi pune astfel de probleme.

Am vrut sa scriu articolul asta acum aproape o luna, dar uitandu-ma in spate imi dau seama ca e mai bine sa il scriu acum, odata iarna trecuta (de data asta definitiv sper). Luna trecuta nu as fi fost obiectiv. Nu aveam cum, lucru cert. Niciodata nu ai cum sa fii obiectiv in mijlocul unui eveniment care se manifesta in tine si in jurul tau, concluziile fiind fara sens pana cand acesta nu trece, lasandu-ti posibilitatea sa observi rezultatele. Din fericire rezultatele nu au fost asa sumbre pe cum credeam…

Zack se plangea ca e lipsit de inspiratie iarna. Si eu ma plang la fel. M-am simtit lipsit de putere si de dorinta de misca un deget in spre a-mi indeplini visurile. Frigul te oboseste si la fel face si intunericul. Gandindu-ma retro, se lasa noaptea inca de la 5 jumate si odata cu ea, se intala si sentimentul perfid ca ziua s-a terminat o data cu lumina. Somnul te bate pe umar nerabdator, mai ales daca, asemeni mie, nu esti o persoana nocturna. Nu cand e frig, in orice caz.

M-am lamentat asa cateva luni bune, manat de frustrare si obosit de neputinta de a face o fotografie in conditiile astea. Aveam ceva idei, nu multe dar suficiente… imi lipsea timpul, orele necesare de lumina. Vremea trecea si mai tare deveneam frustrat ca nu le pot pune in aplicare, iar praful se aseza pe ele pana nu le mai deosebeam de jeg. Spre sfarsitul iernii eram convins ca timpul a trecut pe langa mine fara sa ia nimic cu el in posteritate.

Intr-adevar, iarna e un anotimp dificil pentru un fotograf. Acum ca a trecut totusi, am reusit sa developez si sa scanez cele 3 filme pe care le-am tras in timpul asta. Pe frig si intuneric si neaparat in alb negru, am facut ce am stiut eu mai bine. Fotografii. Si acum ca ma uit in spate, nu a fost o iarna chiar asa de rea. Rezultatele la care tot visam au aparut, chiar daca nu in forma pe care o speram.

Nu intamplator, Cami mi-a dat o carte foarte interesanta despre filozofia budista care mi-a deschis ochii spre o noua abordare a problemei. Mi-am dat seama ca iarna m-a bagat intr-un cerc vicios din care nu am reusit sa ies pana la sfarsitul ei, ci doar sa mai scot capul pe alocuri. Iarna m-a obosit, iar eu in loc sa ma odihnesc, m-am obosit in continuare incercand sa lupt cu ea. O lupta pe care nu puteam sa o castig. O parte graba tinereasca, o parte entuziasm nebun, o reteta sigura pentru un dezastru.

Am incercat un anotimp intreg sa infig un patrat intr-un cerc si m-am suparat ca nu vroia sa intre. Am incercat sa ma impart in zece lucruri pe care vroiam sa le fac deodata, in loc sa imi indrept atentia spre cele realizabile. Cuvant cheie in problema: realizabil. Nu trebuie sa intri niciodata intr-o lupta pe care nu o poti castiga, doar de dragul luptei. Nu daca tii la rezultat.

Iarna e anotimpul in care ideile trebuie notate si rafinate, anotimpul in care avem posibilitatea sa incetinim viata pana aproape de oprire si sa reflectam ce inseamna ea si cine suntem noi, dar in nici un caz nu este anotimpul in care sa acceleram…

PS: Daca v-a placut postul asta, am mai scris ceva si ca invitat pe blogul Cameliei, despre frumusetea prin ochii unui fotograf. Check it out!

Monumentele, ca si sarbatorile, ar trebui sa aiba o semnificatie ceva mai profunda decat evidentul fast asociat. Ar trebui sa ne aduca aminte de lucruri bune sau de lucruri rele, dupa caz. Ar trebui sa dea un exemplu.

Problema e ca noi nu stim, nu vrem sa stim… si, de fapt, nu ne pasa. Si asa, unii stau in frig in timp ce altii nu inteleg nimic.

In programul de maine, portrete. Rezultatele unor experimente de asta vara.

Pe mine m-au fascinat din totdeauna micile detalii din natura, pe care foarte greu le poti observa cu ochiul liber. Fie ca vorbim de vinisoarele unei frunze, staminele unei flori, aripile unui flutire sau ochii unei insecte, macro-fotografia este mult mai dificila decat pare la prima vedere, motiv pentru care necesita mult timp alocat si multa perseverenta. E bine sa nu va asteptati la rezultate prea stralucite din prima incercare si sa va inarmati cu destula rabdare.

Din pacate cam toate tutorialele peste care am dat prin reviste de specialitate erau foarte vagi si evitau exact pe problemele cele mai importante de care te lovesti in genul acesta de fotografie. Ca sa nu mai vorbesc de fotografiile pe care le postau drept exemplu. Sunt convinsa ca oricare din voi poate face poze mai bune, cu un efort minim, asa ca doresc sa va impartasesc secretele genului.

In primul rand, aveti nevoie de o “sticla” adecvata pentru ceea ce va propuneti sa fotografiati. Nu am sa fac eu o sugestie, intrucat oferta pietei este extrem de variata si fiecare isi poate alege linistit ce i se potriveste mai bine, tinand cont de performantele pe care le urmareste la un obiectiv si bugetul de care dispune. Cu toate acestea, ar trebui notat un portret robot al obiectivului de macro: el are o focala fixa si un raport de reproducere de 1:1 (la distanta minima de focalizare, obiectele sunt reproduse la marime naturala pe senzorul aparatului). Va fi intotdeauna un obiectiv luminos, ce poate focaliza foarte aproape, dar datorita constructiei sale, diafragma lui maxima va fi mai mica decat valoarea nominala pentru zona macro. Asta nu e totusi o problema, din motive pe care le voi explica putin mai tarziu.

La nevoie, se poate apela si la tuburi de extensie care se fixeaza intre camera foto si obiectiv sau la sisteme de tip „burduf”, pentru a permite focalizarea la distante mai mici. Ele au totusi un usor dezavantaj, anume faptul ca reduc cantitatea de lumina care ajunge pe senzor, deci veti avea nevoie de mai multa lumina decat in mod obisnuit. Puteti utila si filtre close-up (+1 sau +2), care nu au dezavantajul tuburilor de extensie, dar reduc calitatea imaginii, datorita straturilor suplimentare de sticla (in general mai putin calitativa) atasate la obiectiv.

Obiectivele macro sunt cele care ofera cea mai buna calitate a imaginii si transmit mai multa lumina decat celelalte optiuni. Insa atentie, pentru ca ele de obicei ofera posibilitatea utilizarii unor diafragme foarte mari, in general de la F/2.8. Tentatia ar fi sa o utilizam la maxima ei capacitate, pentru ca putem, nu? Pe langa problema sharpness-ului redus la diafragme mari, apare si problema profunzimii de camp prea mici si as zice ca este cea mai intalnita problema la fotografiile macro realizate de amatori. De nenumarate ori ma uit la cate una si constat ca nu exista decat un punctulet clar, intr-o mare de ceata. De ce? Pentru ca profunzinea de camp (zona clara dintr-o poza) depinde atat de valoarea diafragmei cat si de distanta fata de subiect, ce este mult mai mica la fotografia macro decat la un portret, sa zicem.

Pentru rezultate spectaculoase, in primul rand trebuie sa depistati punctul de maxim interes din compozitia fotografiei, acela fiind si punctul unde veti focaliza. Apoi, stabiliti exact de cat de multa claritate aveti nevoie. Aici nu exista o regula, insa in general nu este deloc estetic sa-ti fuga ochii pe o fotografie aproape integral neclara. Astfel ca in 99% din cazuri va trebui sa folositi o diafragma mica, pentru a maximiza profunzimea imaginii (respectiv o diafragma undeva intre F/11 – F/22, in functie de ce rezultat va doriti sa obtineti). Daca nu stiti exact pe care sa o folositi, experimentati si constatati empiric.

Desigur, daca folositi o diafragma mica veti avea timpi de expunere lungi, iar cantitatea de lumina va fi redusa, astfel ca veti avea nevoie de un trepied si, cateodata, si de o sursa de lumina artificiala. In orice caz, nu folositi niciodata flash-ul direct pe obiectul pe care doriti sa-l fotografiati, pentru ca lumina va fi mult prea dura, iar umbrele vor fi extrem de inestetice. Daca nu aveti posibilitatea utilizarii unui flash de macro dedicat sau al unuia extern, puteti folosi si flash-ul de pe aparat, cu conditia sa il echipati cu un „diffuser”.

In ceea ce priveste compozitia, ea ramane la latitudinea fotografului, reguli nu prea exista, desi de cele mai multe ori regula clasica a treimilor se aplica si la macro. Cautati cele mai interesante unghiuri si, unde este cazul, incercati sa dati profunzime cadrului prin crearea unor straturi – uneori, folosind o diafragma mai mare, subiectele aflate in plan secund ajuta la crearea unei compozitii mai interesante decat in cazul unui singur obiect aflat in prim plan.

In cazul subiectelor in miscare, focalizati manual si lasati auto-focusul pentru subiectele statice. Pare mai dificil la prima vedere, insa motorul de auto-focus sperie imediat orice insecta din preajma. De asemenea, veti avea nevoie de timpi de expunere foarte mici si automat, de o diafragma mai mare, ceea ce inseamna ca va trebui sa actionati foarte repede. Punctul de focalizare este extrem de important aici. Pentru rezultate bune studiati intai locul si comportamentul insectelor, aflati care este momentul zilei cel mai propice pentru fotografii si care este locul unde aveti cele mai multe sanse sa le surprindeti. Fotograful trebuie sa fie cel care se aseaza unde vor ele, pentru ca ele nu se vor aseza unde doreste fotograful .

Un alt element ce trebuie avut intotdeauna in vedere este fundalul. El poate completa fotografia si a-i da un aspect unitar, sau o poate distruge complet. Asa ca incercati sa va creati propriile fundaluri in functie de ceea ce fotografiati, deoarece orice element perturbant distrage atentia de la subiectul focalizat, iar o cromatica nepotrivita poate schimba intregul aspect al fotografiei. Cel mai potrivit este sa alegeti un fundal de culoarea complementara a subiectului. Astfel, daca aveti un subiect portocaliu, alegeti un fundal albastru, daca subiectul este rosu, alegeti fundalul verde, galbenul merge cu mov, iar rozul cu verde inchis, etc.

Sfatul practic: faceti muuuulte poze, nu va lasati descurajati, fiindca veti strica multe cadre pana sa-l reusiti pe cel pe care vi-l doriti, dar satisfactia va fi foarte mare atunci cand veti reusi.

Fotografii realizate de Camelia Achim. Toate drepturile rezervate.

La un moment dat, am pornit si un topic pe un oarecare forum de fotografie romanesc, fiind mai mult interesat – dintr-o curiozitate perversa – de parerile pozarilor amatori, decat sa aflu ceva informatii concrete. Raspunsurile au fost dupa cum ma asteptam… banale si absolut previzibile.

Abia de curand, dupa ce am intrat in lumea rangefinderelor si mi s-au deschis cateva orizonturi noi, am reusit sa inteleg ce face o sticla sa fie cu adevarat „buna”. Raspunsul e cu adevarat uimitor prin simplitatea lui si prin lipsa oricarei specificatii tehnice: un obiectiv bun e ala care se potriveste fotografiilor pe care vrei tu sa le faci. Si acuma, cu totii in cor: „haaa?”

Sa detaliez cum am ajuns la concluzia asta, printr-un mic „train of thought”:

Momentul zero. Primul contact cu fotografia, putin research pe tema asta si concluzia e clara: cel mai bun obiectiv e ala pe care il ai. Destul de corect si pragmatic la vremea respectiva. Am inteles eu putin mai tarziu ca unele sunt mai scumpe si mai bune… fac poze mai frumoase si se numesc „L”-uri. Eram Canonist si treaba era clara.

Trecem mai departe, momentul 1. Inteleg eu cum ca obiectivele bune sunt mai sharp. Nu poti sa contrazici o astfel de afirmatie, mai ales cand observi o diferenta vizibila. Cine nu vrea poze mai clare, cu mai multe detalii? Putin timp mai tarziu, vine momentul 1b. Obiectivele trebuie sa fie sharp, dar trebuie sa fie si luminoase si cu diafragma maxima constanta, preferabil f/2.8. Asa sunt obiectivele profi si avantajele sunt clare: in primu rand, la nevoie poti sa tragi si in lumina slaba. Sa nu uitam ca un obiectiv care pleaca de la f/2.8 va fi mai sharp la f/4 decat un obiectiv care pleaca de la f/4. Logica de bun simt si in general adevarata. Concluzie: obiectivul bun are o diafragma maxima de 2.8 la toate focalele.

Momentul 2. Dupa cum era „trendul general”, achizitia unui zoom standard cu 2.8 a fost indeaproape urmata de achizitia unui 50mm cu 1.8. Obiectiv fix, optica clar mai buna. Ma asteptam sa arate pozele mai bine cu el si, de departe, asteptarile nu mi-au fost inselate. Fotografiile trase cu 50-ul aratau in orice moment mai bine decat cele trase cu 28-75-ul de la Tamron. Am fost foarte curios sa inteleg fenomenul si sa imi dau seama „de ce” aratau mai bine. In mod cert, pozele erau mai sharp, dar nu de aici era frumusetea lor… aveau un look aparte. Intr-un final, am inteles… totul era de la bokeh-ul mult mai frumos decat orice zoom de nivel mediu.

Prin punctul asta, eram destul de convins ca am gasit cheia, secretul, „specificatia” care nu prea apare prin reviste, unde lumea testeaza obiectivele numai dupa sharpness, distorsiuni si vignetare. Nu mai spun ca descoperisem bokeh-ul rotunjit (swirly) specific obiectivelor vechi rusesti, dar nu numai, care m-a fascinat totalmente.

Momentul 3. De aici, lucrurile s-au coagulat putin mai greu, click-ul venind abia acum cateva zile cand rumegam cateva idei pentru post-ul asta. Citisem cu ceva timp in urma un comunicat al celor de la Zeiss despre un obiectiv de-al lor, pare-mi-se ca era vorba de 50/2, ca raspuns al unor critici venite din partea publicului referitor la sharpness-ul mai slab al acestuia. Anume, producatorii spuneau cam asa: obiectivul a fost conceput pentru portrete, segment in care el ofera un desen foarte frumos si flatant pentru subiect, fiind destul de sharp intre anumite diafragme uzuale fara a scoate in evidenta defectele acestuia. La momentul respectiv, am considerat interesanta toata ideea, dar nu m-am gandit mai departe la ce inseamna ea.

Adevarul este ca toate caracteristicile tehnice puse la un loc, esueaza in incercarea de a descrie un obiectiv bun. Bun la ce? Un obiectiv bun de portrete se prea poate sa nu fie bun pentru fotografia de strada. Degeaba are bokeh frumos daca tu tragi peisaje cu el. Degeaba e incredibil de sharp daca iti scoate in evidenta toti nenorocitii de pori de pe fata unei domnisoare, de pierzi ore in sir corectand apoi in Photoshop ceea ce putea sa faci bine de prima data. Degeaba are f/2.8 daca tu tragi cu el numai la f/8 sau la fel, degeaba focalizeaza instant daca tu pozezi flori si faci totul manual.

E mai important sa ne gandim daca acel obiectiv este unealta de care avem noi nevoie pentru a transpune in realitate imaginile din mintea noastra si nu sa cautam prin teancuri de reviste care e mai sharp si a luat un punctaj mai mare la ultimele teste. Scorurile sunt sintetice… si sintetic nu va fi niciodata un cuvant cu conotatii pozitive. La o imagine geniala nu vei sta niciodata sa te uiti cat de sharp este sau cum arata bokeh-ul… vei observa in subconstient ca, vizual, ea se potriveste cu ideea din spatele ei si asta e tot ce conteaza.

Va las sa va ganditi la asta… pe data viitoare!

Am asteptat mai bine de doua luni sa imi fac damblaua cu Zeiss-ul, dar asta nu m-a facut decat sa ma bucur mai mult de momentul “adevarului”. De fapt despre ce e vorba aici? In caz ca nu stiati (unii au aflat deja de pe twitter), n-am putut sa ma abtin si mi-am luat o jucarie noua: Zeiss Ikon “ZI”.

De ce am nevoie de atatea aparate? Nu am nevoie, dar dupa cum poate sa va spuna orice femeie, nu poti avea niciodata destui pantofi… la fel si la aparate.

Prima intalnire cu ZI-ul a fost la magazinul nostru preferat de jucarii (f64), unde ma dusesem de fapt sa incerc un M7 de la Leica. In acel moment eram chitit sa imi iau un M6 second hand, pentru a-mi calma setea de rangefindere (asta era in mare parte datorita vizorului mic de la Contax – din punctul meu de vedere singurul sau mare defect). Neavand un M6 la indemana sa vad care e miscarea, am luat M7-le si m-am jucat cu el putin. Era intr-adevar o lume noua fata de Contax, atat datorita frameline-urilor, cat si datorita focusului manua, ca sa nu mai zic de vizorul sensibil mai mare. Si totusi, ceva parca nu se lega… cu toate ca eram convins ca imi trebuie Leica.

Entuziasmat la randul lui, Kiko s-a oferit sa imi mai arate o jucarie: ZI-ul pe care il vazusem doar in poze. Nu vreau sa devin prea sentimental sau”cheesy”, dar a fost un fel de dragoste la prima vedere. Vorba ceea: “s-a facut lumina”. Serios. Nu vreau sa intr-un intr-o polemica despre care aparat e mai bun, fiindca treaba e simpla de tot: MIE personal mi-a placut Zeiss-ul mai mult. It just clicked, dupa cum zic americanii.

Doua luni si ceva mai tarziu am reusit sa ma invart la un ZI Limited Edition pe care l-am pus urgent la treaba… oarecum. Timpul limitat si frigul exagerat nu mi-au permis sa trag prea multe cadre cu el, dar n-au intrat zilele in sac oricum. Sunt hotarat sa pun de un review detaliat, de indata ce apuc sa trag cateva filme cu el.

PS: L-am botezat Theo.

La cum ma stiu, nu prea curand. Sunt un fan infocat al filmelor foto, al fotografiilor tiparite, al cartilor si albumelor foto tiparite, al instrumentelor muzicale tangibile (adica nu plugin-uri de Cubase, pentru cunoscatori), al ceasurilor cu limbi si nu cu display si al lucrurilor “clasice” in general. Un conservator, as putea spune… termenul “vintage” avand pentru mine o conotatie profund pozitiva in majoritatea covarsitoare a cazurilor.

In acelasi timp, sunt barbat si imi plac la nebunie toate gadget-urile si jucarelele noi care apar pe piata. Tehnologia imi atrage atentia inevitabil in orice moment. Cu toate astea, prefer sa adopt noile tehnologii cand ele chiar aduc ceva nou sau imbunatatesc un lucru ce avea nevoie de schimbari si nu doar de dragu de a mai digitiza un aspect din viata noastra.

Desi la moda de ceva vreme, ideea unei tablete digitale de pe care sa poti citi carti, ziare, reviste si altele a prins aripi in ultimele luni, ianuarie fiind cumva un punct de cotitura in aceasta poveste. Zvonurile au prins aripi atat pentru Microsoft cu al sau Courier (Gizmodo are un articol in detaliu pe tema asta – http://gizmodo.com/5365299/courier-first-details-of-microsofts-secret-tablet) cat si pentru Apple care se pare ca isi va lansa oficial noul iSlate spre sfarsitul lunii (http://gizmodo.com/search/islate). Momentan sunt doar zvonuri, dar la cat se vorbeste despre asta, cu siguranta se apropie un moment important in istorie.

Faptul ca se renunta la documentele tiparite n-ar trebui sa vina ca o noutate. Pana la urma, am renuntat cu totii la scrisorile trimise prin posta, pentru e-mail. Daca e bine sau e rau, discutam alta data, cert e ca miscarea s-a intamplat si nu se va opri aici, fie ca noi vrem sau nu. Lumea pare ca asteapta solutia tehnica potrivita…

Vorbind despre prezentul nostru, schimbarile apar si in tara noastra, mica cum e ea. Daca nu sunteti la curent cu stirile, cateva ziare deja au inchis usile tipografiei si au decis sa ramana doar la editia online. Aici incep sa ma gandesc la un articol f interesant scris de Vince LaForet pe tema greselilor facute de presa in gestiunea pozitiei lor pe piata. Pe scurt, lumea citeste ziarul din ce in ce mai mult in varianta online in detrimentul editiei tiparite. In primul si in primul rand e gratis, ceea ce din start face toata diferenta, in special in ziua de astazi. Aici este punctul in care ziaristii (am evitat sa folosesc termenul de jurnalist intentionat) s-au impuscat singuri in picior, fiindca nu ai cum sa ceri bani pe niste informatii care pana acuma erau gratuite.

So… now what? Acuma vine momentul propice pentru lansarea “tabletei”, fie ea Microsoft sau Apple sau orice alta firma. E momentul unei revolutii asemanatoare erei iPod/iTunes. Pe noi nu ne-a lovit asa tare, ca noi oricum piratam muzica intr-un mare fel, dar in occident piata a cunoscut o mare deplasare de la achizitia muzicii pe CD la cumpararea melodiilor online prin iTunes sau site-uri asemanatoare (cu costuri mai mici, evident). Se presupune, si m-as mira sa nu se intample asa, ca ziarele vor folosi acest moment pentru a incepe din nou sa taxeze cititorul pentru articolele sale. Imi imaginez ca asemeni situatiei din industria muzicala, nu vom mai plati tot ziarul, ci doar articolele ce ne intereseaza. Abonamente? Cine stie…

Sincer, eu nu sunt neaparat fericit de modul in care se dezvolta lucrurile. Imi place sa ating hartia, sa ii simt mirosul si sa o rasfoiesc cu placere prin diverse incaperi ale apartamentului meu. Din pacate, traiesc cu impresia ca aceia dintre noi care vor sa continue in a se delecta cu astfel de placeri vor trebui sa cheltuie sume din ce in ce mai mari, pentru variantele “premium” ale cartilor de acum digitale. Cine isi imagineaza ca poate influenta lucrurile se inseala amarnic. Mie imi este destul de clar ca directia e data de altcineva, in nici un caz noi…

Privind lucrurile pozitiv, poate noile schimbari vor aduce educatia mai aproape de oamenii obisnuiti, care nu mai citesc altceva decat ziare si reviste. Din alt punct de vedere, copiii nostri vor merge la scoala cu o singura “carte” si nu cu un rucsac plin. Sunt si avantaje, trebuie sa recunosc.

Eu unul voi ramane un om “vintage”, pe cat imi voi permite. Voi?

NOTA: Am decis sa folosesc un titlu in lb. engleza pentru a pastra impactul ideii, ce s-ar fi pierdut in romana.