Nu neg faptul ca sunt un Apple fanboy. Am fost de cand eram copil, chiar daca nu am prins vremurile de inceput, cu Apple II si primul Mac. Cu toate astea, una din cele puternice amintiri o am de cand aveam in jur de 12 ani: ma intorsesem de la CERF, ca intotdeauna, cu o punga mare de pliante si cataloage. Unul din ele iesea in evidenta si era preferatul meul – o mica brosura impaturita, ce prezenta primul iMac, impreuna cu un PowerMac G4. Nu vazusem asa design la PC-uri pana atunci (nici la produse si nici la cataloage). Impresia a fost atat de puternica, incat 10 ani mai tarziu inca aveam brosura.

Evident ca nu mi-am permis un Mac atunci. Am incercat sa instalez OS X-ul pe PC, cu succes de altfel, dar nu era la fel. Semana cu un BMW chinezesc.

Intre timp am reusit sa-mi indeplinesc visul din copilarie. Am inceput cu un iPhone, apoi mi-am luat un MacBook Pro, un iMac si un iPad. Sunt fericit cu ele? Da. Le folosesc pe toate? Da.

Spunea cineva azi: “nu am fost niciodata atat de miscata de moartea unui om pe care nu l-am cunoscut”. Nici eu. Si chiar daca nu l-am cunoscut, a fost unul din oamenii cu cea mai mare influenta asupra vietii mele. Urmarindu-i munca, am inteles cat de importanta e atentia pentru detalii. Cat de mult conteaza usurinta in utilizare. Cat de mult conteaza atat exteriorul cat si interiorul… si cum nu trebuie sa renunti la unul in favoarea altuia. Poti sa le faci pe amandoua extraordinare! Nimic nu este imposibil.

Nu cred ca pot sa exprim cat de mult a insemnat Steve pentru mine. Dar pot sa spun macar atat:

Multumesc, Steve!

De cand il stiu pe el, omul a fost un blues-man veritabil. Nu-i de mirare ca si-a luat un Gibson. Les Paul. I se potriveste. Ii da un aer de Gary Moore asa… mie imi place.

De cand ma stiu pe mine, de asemenea, am avut nevoie de un timp de incalzire. Macar cateva minute, sa-mi dau drumu la mana… sau mai bine zis la ochi. Sau de fapt… la neuron. Sau la ce-o fi, numai sa fie. Oricum, l-am trecut pe om prin toate posturile “clasice” pana s-a acrit. Mi-a prins bine, de altfel, ca a apoi a luat un look de artist neinteles care m-a gadilat acolo unde trebuie.

Si daca m-a gadilat, am inceput sa rad.

Oricum, fiindca ne cunosteam de atata timp, mi-am permis sa experimentez. Filmic. A fost o experienta… revelatoare (pun intented). Am cautat look-ul de fotografie pe film, in studio, de mi-au sarit capacele… sa-mi bag, sa-mi scot, sa-mi trag… da nu vroia sa iasa. Evident, incercam pe digital, fricos ca o sa prapadesc filmu aiurea fara sa am suficient control asupra situatiei. Ma rog, am facut un efort, am trecut peste si am luat-o pe Coana Mare (vechiul si nefolositul meu Mamiya) la munca. Am exponometrat, am masurat, am incadrat… si apoi permutari de n luate cate m, am incercat combinatii de setari pana s-a terminat filmul (cam 12 cadre, cat mai aveam). N-au iesit decat 2 in final, dar nici ca imi trebuiau mai multe…

Concluzia e simpla: Daca vrei sa arate a film… trage pe film!

Pana de curand, singura alternativa era data de obiectivele macro de la Tamron sau Tokina, cu o optica buna, dar fara sa fie atat de “rapide” precum concurenta. Lucrurile se schimba repede totusi, astfel ca producatorul coreean Samyang ne ofera acum o alternativa foarte interesanta prin al sau 85mm f/1.4, ce promite o calitate optica excelenta la un pret pe sfertul concurentei.

Odata ajuns in posesia obiectivului, primul lucru interesant a fost sa vad ce ne ofera cei de la Samyang in cutie. Am descoperit o husa subtire, buna pentru protectia impotriva prafului omniprezent, un manual de utilizare surprinzator de bine realizat si un parasolar pe baioneta, foarte practic pentru uzul curent. Una peste alta, continutul pachetului este mai mult decat multumitor, chiar si pentru standardele ridicate de astazi.

Banca - f/1.4

Prima impresie e intotdeauna foarte importanta si pot spune ca producatorul coreean a trecut cu brio acest test. De cand il iei in mana, obiectivul iti lasa o impresie puternica de soliditate, cele 513 de grame ale sale adaugand la aceasta senzatie si conferindu-i un echilibru bun montat atat pe aparate mai usoare cat si pe aparate mai grele. Montura metalica reprezinta o mare bila alba, iar carcasa, desi realizata din plastic, are o textura fina ce aduce aminte de obiectivele profesionale de la Nikon.

Masinuta - f/4

Fiind un obiectiv cu focus manual, modul in care este realizat inelul de focalizare are o importanta maxima in utilizarea sa. Suficient de lat si acoperit cu un cauciuc striat, el ofera o miscare precisa si uniforma (chiar daca un pic greoaie la inceput), pusa in valoare de o plaja de aproape 180 de grade de la distanta minima de 1m si pana la infinit. Cu siguranta nu e potrivit pentru schimbari rapide ale distantei de focalizare, dar pentru domeniul caruia se adreseaza este mai degraba un plus decat un minus. Dupa cum era de asteptat, in spatele grip-ului cauciucat gasim scala distantelor, foarte folositoare pentru cei care aproximeaza bine distanta pana la subiect si pre-focalizeaza inainte sa duca aparatul la ochi.

Ultimul element de control, inelul diafragmei se gaseste la baza obiectivului, aproape de montura, asemeni obiectivelor clasice Nikon. Chiar daca nu putem vorbi de o miscare fina asemeni obiectivelor Zeiss, inelul Samyang-ului are opririle bine delimitate, si permite setarea diafragmei in pasi de 1/2 stop (exceptie facand extremele f/1.4 si f/22, aflate la un stop de urmatoarea valoare).
Fiind un obiectiv fara zoom si fara AF, lista de “dotari” e destul de redusa, dar asta nu e neaparat un lucru rau. Sa nu uitam vorba prietenilor de peste ocean: “sometimes, less is more”.

Probabil principalul punct forte al obiectivului e cu siguranta luminozitatea foarte mare, in aceeasi liga cu Nikon, Canon si Zeiss. Asta nu inseamna ca trebuie sa folosim tot timpul obiectivul la f/1.4, dar e bine sa ai aceasta posibilitate pentru momentele in care ea devine obligatorie si, mai mult, sa stii ca el iti poate oferi performante excelente de la f/2.8 in sus.

Vorbind despre sticla, observam o configuratie cu 9 elemente in 7 grupe, una din lentile fiind asferica, pentru corectarea aberatiilor cromatice. Bineinteles, toate elementele sunt coated, lucru deja standard in ziua de azi. Diafragma este formata din 8 lamele, usor curbate, oferind un bokeh foarte placut ochiului.

Dupa cum era de asteptat de la un astfel de obiectiv, focalizarea se face intern, elementul frontal ramanand fix in orice moment, astfel ca utilizatorii filtrelor polarizante sau al sistemului Cokin pot sta linistiti.

Portret - f/2

Odata montat pe aparatul de test, un Nikon D300, am sesizat compatibilitatea foarte buna intre obiectiv si sistemul de focus al acestuia, confirmarea focalizarii din vizor functionand ireprosabil. Fiind un obiectiv non-CPU, masurarea expunerii functioneaza in modul center-weighted, iar diafragma maxima este afisata ca fiind f/0, fara alte configurari la nivelul aparatului. Cu toate acestea, daca il introducem cu specificatiile corecte in lista de obiective non-CPU, diafragma este afisata corect, iar modul Matrix de masurare a expunerii devine la randul sau disponibil si functioneaza la fel de bine ca si confirmarea focalizarii.

Un detaliu ce merita mentionat este modul in care aparatul raporteaza diafragma selectata, aceasta fiind tot timpul aproximata la cea mai mare diafragma apropiata. Este de altfel singura incompatibilitate a obiectivului cu sistemul Nikon si poate fi usor explicata prin faptul ca acest sistem a fost conceput pentru a permite reglarea diafragmei in pasi de 1/3 stop si nu 1/2.
Trebuie sa recunosc ca, de cand am vazut prima data obiectivul, a fost increzator ca mitul Cenusaresei se va aplica si aici. Ma bucur sa pot spune ca am avut dreptate, obiectivul fiind spectaculos din punct de vedere al calitatii optice, in special daca luam in considerare pretul.

Constient ca testele sintetice sunt de multe ori prea exacte pentru un domeniu artistic precum fotografia, am pus obiectivul la munca in conditii reale, incercand sa scot la iveala calitatile, dar mai ales defectele sale.

Statuie - f/1.4

Bineinteles, sharpness-ul a fost primul lucru pe care l-am urmarit si pot spune cu incredere ca nu am fost dezamagit. Chiar si de la f/1.4, obiectivul de la Samyang este suficient de sharp pentru aproape orice aplicatie, mai ales daca vorbim de portrete unde un sharpness excesiv e contraindicat. Vorbind despre diafragma maxima, trebuie luata in seama si profunzimea de camp foarte mica ce se va dovedi de multe ori mai problematica decat claritatea obiectivului.

Inchizand diafragma pana la f/4, obiectivul isi atinge claritatea maxima si se dovedeste destul de puternic pentru a lupta de la egal la egal cu contracanditatii sai mai scumpi. Deja, in acest punct obiectivul este atat de sharp incat majoritatea utilizatorilor nu vor observa, in uz curent, vreo diferenta fata de variantele Nikon sau Canon. Sa nu uitam ca fotografia este o arta si nu o stiinta exacta, iar fotografiile trebuie privite in ansamblul lor si nu marite la 100% pe ecranul unui calculator.

O caracteristica deosebit de importanta a unui obiectiv, desi de multe ori trecuta cu vederea, calitatea bokeh-ului e cea care deosebeste obiectivele exceptionale de obiectivele bune. Aici, obiectivul nostru se dovedeste din nou a fi un pretendent puternic, desi nu fara a avea particularitatile sale. Anume, pentru obiecte plasate la o distanta mica in spatele zonei focalizate, se observa fenomenul de dublare a marginilor, efect care nu mai devine problematic la distante normale de lucru.

Pentru a face testul si mai interesant, am pus obiectivul de la Samyang impotriva celui mai ieftin „obiectiv bun” de la Nikon, AF-D 50/1.8 (unul din preferatele mele pentru bokeh-ul sau), precum si impotriva referintei in domeniul zoom-urilor „normale”, AF-S 24-70/2.8. Oarecum spre surprinderea mea, el s-a descurcat mai bine decat obiectivul de 50mm si a fost undeva la egalitate (daca nu chiar peste) cu zoom-ul de la Nikon. O performanta foarte buna, dupa toate standardele!

Nikkor 50/1.8, cu diafragma la 2.8

Nikkor 24-70/2.8 cu diafragma la 2.8

Samyang 85/1.4 cu diafragma la 2.8

In ciuda impresiei excelente de pana acuma, obiectivul are totusi un neajuns la capitolul calitatii optice, dat de aberatiile cromatice pronuntate in zonele de contrast mare. Din fericire, acest comportament este vizibil doar la f/1.4, scazand rapid spre f/2.8 si disparand complet incepand cu f/4. Mai mult, pentru cei care folosesc formatul RAW, aceasta problema este una foarte usor de corectat.

Dupa cum era de asteptat pentru un obiectiv atat de lung, vignetarea si distorsiunile au lipsit cu desavarsire din toate cadrele, intarind impresia buna pe care a creat-o obiectivul de la Samyang.
Am terminat asadar testele practice cu o impresie foarte buna, in ciuda neajunsurilor usor corectabile, si a venit momentul testelor sintetice. Rezultatul a fost unul pe care il banuiam, chiar daca a fost accentuat de conditiile extreme ale testului, pe care nu le intalnim decat foarte rar in folosinta obisnuita a obiectivului: obiectivul este surprinzator de sharp, chiar si de la diafragma minima.

Comparatie intre f/1.4 si f/4 in centru

Dupa cum se poate vedea si din fotografiile alaturate, Samyang-ul este suficient de sharp in centru la f/1.4, dar sufera de aberatii cromatice destul de puternice, ce ii reduc contrastul perceput. Odata inchisa diafragma, rezolutia in centru creste rapid si atinge maximul la f/4, in timp ce aberatiile cromatice scad foarte repede spre zero. Performanta in colturi se imbunatateste si ea odata cu inchiderea diafragmei, pana la f/8 unde diferentele dintre centru si colturi devin insesizabile. Incepand cu f/11, se observa o scadere a claritatii datorita difractiei, perfect previzibil de altfel.
Distorsiunile si vignetarea au fost absente si aici ca si in testele practice, adaugand la impresia foarte buna despre optica coreeana.

La finalul testului, obiectivul de portrete de la Samyang se dovedeste a fi un concurent foarte serios pe segmentul sau, avand destule puncte forte pentru a lupta de la egal cu obiectivele mai scumpe. Dupa cum era de asteptat, pentru a ne putea bucura de un obiectiv cu o optica buna si o constructie solida la un pret atat de mic, va trebui sa renuntam la autofocus si sa acceptam cateva mici neajunsuri la capitolul ergonomie, dar in conditiile unui buget restrans, un Samyang 85mm f/1.4 este alegerea ideala.

Am renuntat a mai fi activ pe scena underground a muzicii autohtone acum cativa ani (ma minunez cum trece timpul asa repede totusi). Recunosc, o parte din inima mea a ramas cu muzica si sunt convins ca asa va ramane intotdeauna, motiv pentru care am incercat “sa imbin utilul cu placutul”. De ce sa nu recunosc, imi plac pozele cu instrumentisti. Imi plac si portretele. De ce nu le-as combina?

Chiar asa, de ce nu? Din contra, ar trebui sa-mi trag singur cateva palme pentru ca nu am facut asta mai devreme. Drept urmare, am inceput un proiect foarte special (pentru mine cel putin) prin care voi fotografia de-a lungul timpului si in diferite ipostaze cativa instrumentisti care imi sunt (sau imi vor fi) prieteni. Calitate, nu cantitate. Si in nici un caz graba.

Acum, inainte sa aruncam un ochi la poze, te intreb ceva: daca esti instrumentist si nu ai o poza macar decenta cu tine, nu vrei sa ne intalnim la studio intr-o dupamasa?

Serios acuma, s-au scris volume intregi despre cum sa faci un portret reusit. S-a scris despre cum sa directionezi modelul, cum sa alegi o postura care sa il puna in valoare cat mai bine (ceea ce citesc eu acum), cum sa il luminezi, cum sa editezi poza pe calculator etc. S-a mai scris si despre cum sa interactionezi cu subiectul inainte de sedinta foto si cum sa il analizezi in timp ce vorbesti cu el pentru a ii gasi punctele forte si slabiciunile fizionomiei. O sumedenie de subiecte care trebuie aprofundate de orice fotograf chitit pe portrete.

Cu toate astea, eu am observat un detaliu care scapa din cele mai multe carti si articole (poate nu ma invart eu in cercurile catre trebuie). Vorbesc aici de a castiga increderea modelului. Probabil pare ceva la mintea cocosului si multi dintre noi stim lucrul asta desi nu il constientizam exact.

Urmarind cativa fotografi contemporani (si cand zic contemporani, ma refer strict la generatia mea), am observat ca aproape toti au cel mult cateva modele preferate, pe care le pozeaza cu o insistenta cateodata enervanta. O buna perioada, nu am stiut ce sa cred despre asta… sa fie o obsesie? obisnuinta? lene poate? Traiesc cu impresia ca nici ei nu stiu exact de ce revin la acele modele. Cert este ca solutia functioneaza si pozele ies de fiecare data, iar asta pentru ca intre fotograf si model s-a creat o relatie bilaterala bazata pe incredere. Pozarul are incredere in subiectul sau, stiind ca il va ajuta sa obtina cadrele pe care le vrea, iar modelul are incredere in fotograf stiind ca va fi respectat si fotografiat in cele mai bune ipostaze ale sale.

Cert e un lucru: tehnica se invata. Cum umbla vorba printre fotografi, si o maimuta (cimpanzeu sa zicem, nu gorila) poate invata sa puna niste flash-uri si sa seteze aparatul. E o chestie tehnica pe care fotograful se presupune ca ar trebui sa o stapaneasca la perfectie, in postura sa de profesionist. Cu toate astea, relatia pe care acesta o construieste cu subiectul sau determina intr-o mare masura calitatea adevarata a fotografiei. Daca ne uitam cu atentie si analizam conturile de flickr, deviantArt sau mai stiu eu ce, vedem o multime de poze extraordinare din punct de vedere tehnice, dar care nu transmit nimic. Absolut nimic. This is where we separate the boys from the men, cum ar spune prietenii nostri din occident. Aici se face distinctia intre un profesionist si un artist. Profesionistul poate creea un portret pentru site-ul firmei, in timp ce artistul poate creea o opera de arta. Artistul transmite o stare prin fotografia lui… chiar mai mult, iti permite sa arunci o privire inspre sufletul omului fotografiat. Nu vreau sa spun ca prima varianta e gresita. Depinde doar ce vrei tu sa faci.

Revenind la problema in cauza, treba e destul de complicata. E o adevarata problema fiindca a construi o relatie cu modelul tau dureaza. Destul de mult chiar, fiind vorba chiar de cativa ani in unele cazuri.

Cronologic vorbind, prima data am auzit despre treaba asta la un workshop de-al Alexandrei Sandu, unde am vazut diferenta intre doua fotografii ale aceleiasi domnisoare, trase la mai bine de un an distanta, daca nu ma insel. Apoi, am observat treaba pe propria piele cand, dupa o sedinta cu Andrei, un prieten de-al meu chitarist, am avut de tras cateva cadre cu alti doi chitaristi (Calin Grigoriu si Marius Pop). Diferentele s-au simtit chiar din timpul sedintei foto… in atmosfera, sa zicem. Mi-am adus aminte intre timp ca si Kiko se plangea la un moment dat de rezultatul unei sedinte cu o trupa, spunand ca mai trebuie sa traga de 2-3 ori cu ei pana sa se relaxeze. In ziua aia am inteles de ce.

Atata timp cat subiectul tau nu va fi niciodata relaxat in preajma ta, nu mai vorbesc in fata aparatului, nu vei putea niciodata sa surprinzi nici macar un fragment minuscul din lumea lui. Vei poza o masca, chiar daca e una care se mai misca din cand in cand.

Nu trebuie sa crezi totusi ca totul se leaga de fotograf anume. Dupa cum am spus si mai sus, e la fel de important ca subiectul sa se simta in largul sau in fata aparatului. Artistii de toate felurile sunt, in general, obisnuiti sa fie “in lumina reflectoarelor”, dar lumea obisnuita are de multe ori tendinta sa se simta amenintata de aparatul tau mare si negru, care fura sufletele (cel putin asa sustineau indienii). Experienta m-a invatat ca o persoana poate fi extrem de confortabila in preajma fotografului, pentru a se transforma intr-o stana de piatra in fata aparatului, convinsa fiind ca nu va iesi bine in poze. Desigur, nu e singurul motiv, dar asta e prea putin important cand te lovesti de problema asta… si nu ai ce face decat sa apelezi la rabdare si sa incerci sa iei lucrurile usor, empatizand cu modelul tau.

La final de program, va dau tema de casa. Unii poate stiti fotografiile lui Dennis Stock, cu James Dean (daca nu, bagati repede un ochi pe google ca le gasiti). Sau fotografiile lui Jim Marshall cu nenumarati artisti. Sau fotografiile facute de Annie Liebovitz cu Rolling Stones. Toate sunt rezultatul unei relatii pe care acesti fotografi au construit-o cu artistii. Ponder on that for a moment…

]]>

Unii dintre noi au observat ca nu am mai scris ceva de prea multa vreme. Nu m-am lasat de fotografie, nici nu am dat uitarii blog-ul. Sincer sa va spun, am ramas in urma cu lucrurile. Am poze ne-editate de prin Aprilie. Am poze editate, dar care nu au ajuns pe blog din Decembrie ’09. Am 3 carti pe care le-am inceput, dar nu am apucat niciodata sa le termin. Nu mai vorbesc despre reviste pe care le-am cumparat si rasfoit, fara sa citesc vreun articol sau sa ma uit cu atentie la vreo fotografie.

Drept urmare, am decis sa duc lucrurile mai departe si sa las totul deoparte. M-am relaxat in primul si in primul rand. Mi-am dat seama ca pe masura ce lista to-do se mareste, placerea dispare. Placerea dispare atunci cand lucrurile pe care vrei sa le faci se transforma in lucrurile pe care trebuie sa le faci si asta pentru ca nu le-ai facut la timpul lor. Te presezi singur. Sau cel putin eu asa am facut.

Pana una alta, m-am bucurat de o vacanta binemeritata (dupa 3 ani in care am muncit in continuu) si am vizitat cateva locuri frumoase, atat prin tara cat si prin afara tarii. Si am facut poze de vacanta. Ceea ce n-am facut in viata mea (treaz cel putin) s-a intamplat acuma. Si a fost intentionat. Nu pot sa zic ca nu a fost putin placut, mi-a trezit din nou interestul pentru fotografie, asemenea unui dus rece care te trezeste din amorteala.

Acum, uitandu-ma in spate la vara ce tocmai s-a terminat, incep sa vad din nou imaginea de ansamblu. Nu e cea mai placuta priveliste, trebuie sa recunosc, dar cumva ii dau eu de cap. One picture at a time…

Intre timp, m-am reformat. De fapt mi-a venit mintea la cap si mi-am dat seama ca nu vreau sa fac fashion. Nu mi-a placut niciodata genul asta de fotografie, mai departe de faima si gloria pe care le aduce.

La toate astea m-am gandit atunci cand a venit Corina sa ma intrebe daca nu vreau sa o ajut cu un fashion shoot pentru noua ei mini-colectie de haine. Si apoi, un melanj de frica si curiozitate. Frica pentru ca nu mai facusem niciodata fashion pana acum… nu stiam cum o sa iasa. Stiam in schimb ca va fi “in stilul meu” din punct de vedere tehnic.

Planning-ul nu a durat mult. Nu avea de ce fiindca nu aveam de gand sa realizam vreun concept grandios. De fapt, trebuia sa fie low-budget toata afacerea asa a ca am decis ca un fundal simplu in studio e suficient.

Ajunsi la fata locului, mi-am dat seama ca eu nu prea am mare lucru de facut in acel moment. Am aranjat repede echipamentele, pana sa soseasca modelul si apoi m-am bucurat de timp pentru a ma relaxa si de a intra intr-un state of mind potrivit pentru o sedinta foto. Muzica ajuta.

Pana una alta, am primit un mare ajutor din partea Cameliei Achim care ne-a ajutat cu skill-urile ei ca make-up artist (mai ales pe mine, ca mi-a usurat la maxim munca de retusat din post-production). Am avut si un mare noroc cu modelul nostru, Valeria, cu care am lucrat extraordinar de bine (mai ales avand in vedere lipsa mea de experienta in domeniu).

As fi vrut putin mai multa variatie in lumini, acum ca ma uit peste poze (sunt intotdeauna foarte critic vizavi de propriile mele imagini – in limita subiectivismului, evident). Din pacate, timpul scurt pe care l-am avut la dispozitie pentru cele 7 tinute ce au trebuit fotografiate m-a convins ca cea mai buna abordare este cea “safe”.

Nici nu stiu cand a trecut timpul pana la urma. Am tras repede, ce-i drept, si am terminat in aproape 2 ore de la primul la ultimul cadru, cu tot cu cele 7 schimbari de garderoba.

Recunosc ca m-am distrat teribil si as mai face asta o data, chiar daca nu mai visez la o cariera in fotografia de moda. E bine, din cand in cand, sa mai schimbi modul in care abordezi sedintele si sa incerci ceva nou… iti pune rotitele in miscare.

Pe data viitoare!

Despre Shoot:
Haine: Corina Cica
Make-up & Hairstyle: Camelia Achim
Foto: Catalin Mustata

Nici nu-i de mirare, pana la urma. Intre noi, cand vrea un coleg fotograf sa vada ce faci tu intra linistit pe flickr sau mai stiu eu unde si se uita linistit prin poze. E simplu. El e obisnuit cu asta pentru ca si el face asta. La polul opus, omul “obisnuit” – potentialul client, nu are rabdare sa se uite pe un astfel de site, sa caute prin sutele de mii de poze pe care le-ai urcat tu acolo, sa filtreze sutele de comentarii care de care mai fistichii, pentru a vedea “cum pozezi tu”. Si pana la urma, hai sa fim sincer… ai avut si tu, ca si mine, o mana larga cand ai pus pozele acolo. Selectia a fost minima.

Stiam ca trebuie sa ai un portofoliu. Nu stiam, pana de curand, chiar cat de important este. Acum o saptamana am lansat, dupa multa munca (presarata cu pauze lungi), propriul site www.catalinmustata.com si am fost uimit sa primesc multe reactii (pozitive) de la persoane cu care nu mai vorbisem si pe care nu le stiam interesate de munca mea.

Daca ma gandesc bine cum sta treaba, revin la zicala aia americana: “less is more”. Toate site-urile care iti gazduiesc pozele online ofera o sumedenie de feature-uri, folositoare pana la un punct, dar care ingreuneaza foarte mult vizionarea efectiva a pozelor. Distrag atentia.

Daca ne uitam la site-urile fotografilor celebri, lucrurile sunt simple: nu ai optiuni de cautare, nu ai comment-uri, nu ai tag-uri… nimic. Ai doar fotografiile, fiindca doar ele sunt importante. Mai mult, intervine acel aspect de care vorbeam la inceputul acestui post: a avea sau a fi un bun editor. Multi nu cred ca realizeaza importanta acestei idei… pana la urma, ce inseamna ea?

Selectarea fotografiilor din al tau “body of work”. Cu siguranta ai multe lucrari si vrei sa le expui pe toate, dar gandeste-te ca lumea nu are rabdare sa se uite peste 1000 de imagini… nu toate la fel de reusite. Vrei sa demonstrezi ca esti bun? Atunci arata ce ai mai bun! Nu tot ce ai…

Impartirea pozelor in categorii. Lucrurile nu trebuie duse la extrem, dar introducerea unor categorii generale creeaza sentimentul unei omogenitati in lucrarile tale. Sugereaza ca ai un concept si o idee in spate si ca nu tragi la intamplare. Mai mult, cine cauta un fotograf de portrete (de exemplu) vrea sa vada portretele tale in primul rand si nu e indicat sa il pui sa le caute printre restul fotografiilor tale. Doar nu vrei sa-i pui rabdarea la incercare…

Aranjatul pozelor intr-un context. Jurnalistii ar trebui sa stie cel mai bine acest lucru. O imagine face cat o mie de cuvinte, dar ea nu e niciodata folosita la potentialul sau maxim daca nu e pusa in contextul potrivit. Chiar si in afara seriilor, aranjarea fotografiilor intr-o ordine bine gandita amplifica ideea de coerenta si realizeaza imersiunea privitorului intr-un univers creeat prin viziunea ta.

Multi dau vina pe marketing, arta de a vinde lucruri pe care americanii au adus-o la perfectiune, dar pana la urma degeaba faci poze bune daca le sabotezi chiar tu printr-o prezentare nedemna de valoarea lor. Cum era vorba aia… haina face pe om?

Care e locul fotografului in societate? Bine… care fotograf? Care societate?

Lasandu-i la o parte pe acei fotografi profesionisti care si-au gasit o nisa si lucreaza “cu acte in regula” acolo, restul lumii incepe sa aiba tot felul de probleme in a-si exercita hobby-ul cat se poate de normal. De ceva timp incoace cateva curente de gandire sunt tot mai evidente in randul publicului larg: ai un dSLR si mergi cu el pe strada inseamna ca esti terrorist; mergi cu el prin parc si fotografiezi copii la joaca, esti pedofil; fotografiezi oameni in general… ii dai la televizor. Nu zic, vreo 2-3 chiar or fi pedofili. Teroristi nu cred ca sunt… cel putin nu cu dSLR-uri. Ar fi culmea prostiei sa folosesti un aparat mare care atrage atentia in loc sa pozezi in turist nevinovat care fotografiaza si el niste cladiri interesante. Cat despre restul lumii, se pare ca mass-media a propavaduit atat de mult ideea ca Big Brother e cu ochiul pe tine incat toata lumea se simte urmarita. Se poate sa fie si din cauza tabloidelor omniprezente si citite pe post de cotidiane, de unde se sugereaza ca fotograful este un paparazzi prin definitie.

Pe mine m-a apucat nebunia asta dupa un episod “trist dar adevarat” pe care l-am trait de curand intr-un tramvai. Ca in fiecare dimineata, m-am urcat in 32 la Unirii, in drumul obisnuit spre munca. Destul de ciudat pentru ora aceea, tramvaiul era aproape gol, minus o batranica ce dormea pe unul din scaune. Nu pot sa bag mana in foc vizavi de statutul ei social, dar arata aproape ca o femeie ce locuieste pe strada. Toate ca toate, o priveliste trista care cerea o fotografie. Cum au devenit destul de rare zilele in care nu am un aparat foto la indemana (un rangefinder in general si nu un dSLR), m-am asezat strategic pe un scaun din fata batranei si dupa cateva secunde am tras un cadru. Bun rau, inca nu am developat filmul si nu stiu.

Aproape un minut mai tarziu, un “barbat bine” vine langa mine si ma intreaba: “de ce ai pozat-o pe doamna aceea?” Am apreciat stilul respectuos de adresare, dar chiar si asa, intrebarea friza stupiditatea. As fi vrut sa ii povestesc despre fotografia de strada, despre arta si jurnalism… dar mi-am dat seama ca ar fi cu siguranta inutil. As fi vrut sa ii spun ca eu, prin fotografia pe care am facut-o, am potentialul de a-i face batranei mai mult bine decat ii face el pozand in cavaler… dar ar fi dus cu siguranta la o cearta fara iesire. Pentru cei curiosi, i-am raspuns omului ca lucrez la un proiect documentar (partial adevarat, dar total irelevant). Raspunsul lui a fost unul oarecum previzibil, cliseistic si amuzant in acelasi timp: “pe tine nu te-ar deranja daca ar veni cineva sa te pozeze asa?”. Sec: Nu.

E trist ca lumea pare sa nu mai inteleaga nimic din ce inseamna fotografia, documentarea vietii prin imagini. Peste tot in lume aud de fotografi arestati pentru ca… faceau poze (via twitter). Si nu, nimeni nu a intrat pe proprietate privata, nu a intrat in casa altui om. Totul s-a intamplat in locuri publice. Mi se pare ceva normal ca un fotograf sa isi respecte subiectul si dreptul acestuia la intimitate. Cu toate astea, spatiul public nu iti ofera intimitate si nu te poti astepta la asta niciodata. Daca tu ca om ai nevoie de intimitate pentru actiunile tale, inseamna ca trebuie sa le faci acasa si nu in vazul lumii. Sau daca le faci in vazul lumii, nu ai nici un drept sa te simti violat daca cineva de fotografiaza. In fond, oricum te vede toata lumea…

Diane Arbus a spus odata: “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”. Asta defineste foarte bine fotografia ca act al documentarii, dar am impresia ca lumea nu mai vrea sa fie documentata. Poate e un efect al stirilor de la ora 5. Le va parea rau intr-o zi…
Nu in ultimul rand, ma gandesc la alt citat celebru: “People fear what they do not understand”. Toate lucrurile care se intampla astazi sunt efectul puterii prea mari pe care am oferit-o lumii intregi. O lume care nu are deloc discernamantul sa o foloseasca si marginalizeaza orice urma de intelectualism. Seamana intr-un mod periculos cu comunismul, chiar daca nu e acelasi lucru.

UPDATE: Am developat filmul si am scanat poza cu pricina:

In fine, sper ca v-a placut poza. Sa nu va sfiiti sa dati cu comentarii, bune sau rele.