Monumentele, ca si sarbatorile, ar trebui sa aiba o semnificatie ceva mai profunda decat evidentul fast asociat. Ar trebui sa ne aduca aminte de lucruri bune sau de lucruri rele, dupa caz. Ar trebui sa dea un exemplu.

Problema e ca noi nu stim, nu vrem sa stim… si, de fapt, nu ne pasa. Si asa, unii stau in frig in timp ce altii nu inteleg nimic.

In programul de maine, portrete. Rezultatele unor experimente de asta vara.

Pe mine m-au fascinat din totdeauna micile detalii din natura, pe care foarte greu le poti observa cu ochiul liber. Fie ca vorbim de vinisoarele unei frunze, staminele unei flori, aripile unui flutire sau ochii unei insecte, macro-fotografia este mult mai dificila decat pare la prima vedere, motiv pentru care necesita mult timp alocat si multa perseverenta. E bine sa nu va asteptati la rezultate prea stralucite din prima incercare si sa va inarmati cu destula rabdare.

Din pacate cam toate tutorialele peste care am dat prin reviste de specialitate erau foarte vagi si evitau exact pe problemele cele mai importante de care te lovesti in genul acesta de fotografie. Ca sa nu mai vorbesc de fotografiile pe care le postau drept exemplu. Sunt convinsa ca oricare din voi poate face poze mai bune, cu un efort minim, asa ca doresc sa va impartasesc secretele genului.

In primul rand, aveti nevoie de o “sticla” adecvata pentru ceea ce va propuneti sa fotografiati. Nu am sa fac eu o sugestie, intrucat oferta pietei este extrem de variata si fiecare isi poate alege linistit ce i se potriveste mai bine, tinand cont de performantele pe care le urmareste la un obiectiv si bugetul de care dispune. Cu toate acestea, ar trebui notat un portret robot al obiectivului de macro: el are o focala fixa si un raport de reproducere de 1:1 (la distanta minima de focalizare, obiectele sunt reproduse la marime naturala pe senzorul aparatului). Va fi intotdeauna un obiectiv luminos, ce poate focaliza foarte aproape, dar datorita constructiei sale, diafragma lui maxima va fi mai mica decat valoarea nominala pentru zona macro. Asta nu e totusi o problema, din motive pe care le voi explica putin mai tarziu.

La nevoie, se poate apela si la tuburi de extensie care se fixeaza intre camera foto si obiectiv sau la sisteme de tip „burduf”, pentru a permite focalizarea la distante mai mici. Ele au totusi un usor dezavantaj, anume faptul ca reduc cantitatea de lumina care ajunge pe senzor, deci veti avea nevoie de mai multa lumina decat in mod obisnuit. Puteti utila si filtre close-up (+1 sau +2), care nu au dezavantajul tuburilor de extensie, dar reduc calitatea imaginii, datorita straturilor suplimentare de sticla (in general mai putin calitativa) atasate la obiectiv.

Obiectivele macro sunt cele care ofera cea mai buna calitate a imaginii si transmit mai multa lumina decat celelalte optiuni. Insa atentie, pentru ca ele de obicei ofera posibilitatea utilizarii unor diafragme foarte mari, in general de la F/2.8. Tentatia ar fi sa o utilizam la maxima ei capacitate, pentru ca putem, nu? Pe langa problema sharpness-ului redus la diafragme mari, apare si problema profunzimii de camp prea mici si as zice ca este cea mai intalnita problema la fotografiile macro realizate de amatori. De nenumarate ori ma uit la cate una si constat ca nu exista decat un punctulet clar, intr-o mare de ceata. De ce? Pentru ca profunzinea de camp (zona clara dintr-o poza) depinde atat de valoarea diafragmei cat si de distanta fata de subiect, ce este mult mai mica la fotografia macro decat la un portret, sa zicem.

Pentru rezultate spectaculoase, in primul rand trebuie sa depistati punctul de maxim interes din compozitia fotografiei, acela fiind si punctul unde veti focaliza. Apoi, stabiliti exact de cat de multa claritate aveti nevoie. Aici nu exista o regula, insa in general nu este deloc estetic sa-ti fuga ochii pe o fotografie aproape integral neclara. Astfel ca in 99% din cazuri va trebui sa folositi o diafragma mica, pentru a maximiza profunzimea imaginii (respectiv o diafragma undeva intre F/11 – F/22, in functie de ce rezultat va doriti sa obtineti). Daca nu stiti exact pe care sa o folositi, experimentati si constatati empiric.

Desigur, daca folositi o diafragma mica veti avea timpi de expunere lungi, iar cantitatea de lumina va fi redusa, astfel ca veti avea nevoie de un trepied si, cateodata, si de o sursa de lumina artificiala. In orice caz, nu folositi niciodata flash-ul direct pe obiectul pe care doriti sa-l fotografiati, pentru ca lumina va fi mult prea dura, iar umbrele vor fi extrem de inestetice. Daca nu aveti posibilitatea utilizarii unui flash de macro dedicat sau al unuia extern, puteti folosi si flash-ul de pe aparat, cu conditia sa il echipati cu un „diffuser”.

In ceea ce priveste compozitia, ea ramane la latitudinea fotografului, reguli nu prea exista, desi de cele mai multe ori regula clasica a treimilor se aplica si la macro. Cautati cele mai interesante unghiuri si, unde este cazul, incercati sa dati profunzime cadrului prin crearea unor straturi – uneori, folosind o diafragma mai mare, subiectele aflate in plan secund ajuta la crearea unei compozitii mai interesante decat in cazul unui singur obiect aflat in prim plan.

In cazul subiectelor in miscare, focalizati manual si lasati auto-focusul pentru subiectele statice. Pare mai dificil la prima vedere, insa motorul de auto-focus sperie imediat orice insecta din preajma. De asemenea, veti avea nevoie de timpi de expunere foarte mici si automat, de o diafragma mai mare, ceea ce inseamna ca va trebui sa actionati foarte repede. Punctul de focalizare este extrem de important aici. Pentru rezultate bune studiati intai locul si comportamentul insectelor, aflati care este momentul zilei cel mai propice pentru fotografii si care este locul unde aveti cele mai multe sanse sa le surprindeti. Fotograful trebuie sa fie cel care se aseaza unde vor ele, pentru ca ele nu se vor aseza unde doreste fotograful .

Un alt element ce trebuie avut intotdeauna in vedere este fundalul. El poate completa fotografia si a-i da un aspect unitar, sau o poate distruge complet. Asa ca incercati sa va creati propriile fundaluri in functie de ceea ce fotografiati, deoarece orice element perturbant distrage atentia de la subiectul focalizat, iar o cromatica nepotrivita poate schimba intregul aspect al fotografiei. Cel mai potrivit este sa alegeti un fundal de culoarea complementara a subiectului. Astfel, daca aveti un subiect portocaliu, alegeti un fundal albastru, daca subiectul este rosu, alegeti fundalul verde, galbenul merge cu mov, iar rozul cu verde inchis, etc.

Sfatul practic: faceti muuuulte poze, nu va lasati descurajati, fiindca veti strica multe cadre pana sa-l reusiti pe cel pe care vi-l doriti, dar satisfactia va fi foarte mare atunci cand veti reusi.

Fotografii realizate de Camelia Achim. Toate drepturile rezervate.

La un moment dat, am pornit si un topic pe un oarecare forum de fotografie romanesc, fiind mai mult interesat – dintr-o curiozitate perversa – de parerile pozarilor amatori, decat sa aflu ceva informatii concrete. Raspunsurile au fost dupa cum ma asteptam… banale si absolut previzibile.

Abia de curand, dupa ce am intrat in lumea rangefinderelor si mi s-au deschis cateva orizonturi noi, am reusit sa inteleg ce face o sticla sa fie cu adevarat „buna”. Raspunsul e cu adevarat uimitor prin simplitatea lui si prin lipsa oricarei specificatii tehnice: un obiectiv bun e ala care se potriveste fotografiilor pe care vrei tu sa le faci. Si acuma, cu totii in cor: „haaa?”

Sa detaliez cum am ajuns la concluzia asta, printr-un mic „train of thought”:

Momentul zero. Primul contact cu fotografia, putin research pe tema asta si concluzia e clara: cel mai bun obiectiv e ala pe care il ai. Destul de corect si pragmatic la vremea respectiva. Am inteles eu putin mai tarziu ca unele sunt mai scumpe si mai bune… fac poze mai frumoase si se numesc „L”-uri. Eram Canonist si treaba era clara.

Trecem mai departe, momentul 1. Inteleg eu cum ca obiectivele bune sunt mai sharp. Nu poti sa contrazici o astfel de afirmatie, mai ales cand observi o diferenta vizibila. Cine nu vrea poze mai clare, cu mai multe detalii? Putin timp mai tarziu, vine momentul 1b. Obiectivele trebuie sa fie sharp, dar trebuie sa fie si luminoase si cu diafragma maxima constanta, preferabil f/2.8. Asa sunt obiectivele profi si avantajele sunt clare: in primu rand, la nevoie poti sa tragi si in lumina slaba. Sa nu uitam ca un obiectiv care pleaca de la f/2.8 va fi mai sharp la f/4 decat un obiectiv care pleaca de la f/4. Logica de bun simt si in general adevarata. Concluzie: obiectivul bun are o diafragma maxima de 2.8 la toate focalele.

Momentul 2. Dupa cum era „trendul general”, achizitia unui zoom standard cu 2.8 a fost indeaproape urmata de achizitia unui 50mm cu 1.8. Obiectiv fix, optica clar mai buna. Ma asteptam sa arate pozele mai bine cu el si, de departe, asteptarile nu mi-au fost inselate. Fotografiile trase cu 50-ul aratau in orice moment mai bine decat cele trase cu 28-75-ul de la Tamron. Am fost foarte curios sa inteleg fenomenul si sa imi dau seama „de ce” aratau mai bine. In mod cert, pozele erau mai sharp, dar nu de aici era frumusetea lor… aveau un look aparte. Intr-un final, am inteles… totul era de la bokeh-ul mult mai frumos decat orice zoom de nivel mediu.

Prin punctul asta, eram destul de convins ca am gasit cheia, secretul, „specificatia” care nu prea apare prin reviste, unde lumea testeaza obiectivele numai dupa sharpness, distorsiuni si vignetare. Nu mai spun ca descoperisem bokeh-ul rotunjit (swirly) specific obiectivelor vechi rusesti, dar nu numai, care m-a fascinat totalmente.

Momentul 3. De aici, lucrurile s-au coagulat putin mai greu, click-ul venind abia acum cateva zile cand rumegam cateva idei pentru post-ul asta. Citisem cu ceva timp in urma un comunicat al celor de la Zeiss despre un obiectiv de-al lor, pare-mi-se ca era vorba de 50/2, ca raspuns al unor critici venite din partea publicului referitor la sharpness-ul mai slab al acestuia. Anume, producatorii spuneau cam asa: obiectivul a fost conceput pentru portrete, segment in care el ofera un desen foarte frumos si flatant pentru subiect, fiind destul de sharp intre anumite diafragme uzuale fara a scoate in evidenta defectele acestuia. La momentul respectiv, am considerat interesanta toata ideea, dar nu m-am gandit mai departe la ce inseamna ea.

Adevarul este ca toate caracteristicile tehnice puse la un loc, esueaza in incercarea de a descrie un obiectiv bun. Bun la ce? Un obiectiv bun de portrete se prea poate sa nu fie bun pentru fotografia de strada. Degeaba are bokeh frumos daca tu tragi peisaje cu el. Degeaba e incredibil de sharp daca iti scoate in evidenta toti nenorocitii de pori de pe fata unei domnisoare, de pierzi ore in sir corectand apoi in Photoshop ceea ce putea sa faci bine de prima data. Degeaba are f/2.8 daca tu tragi cu el numai la f/8 sau la fel, degeaba focalizeaza instant daca tu pozezi flori si faci totul manual.

E mai important sa ne gandim daca acel obiectiv este unealta de care avem noi nevoie pentru a transpune in realitate imaginile din mintea noastra si nu sa cautam prin teancuri de reviste care e mai sharp si a luat un punctaj mai mare la ultimele teste. Scorurile sunt sintetice… si sintetic nu va fi niciodata un cuvant cu conotatii pozitive. La o imagine geniala nu vei sta niciodata sa te uiti cat de sharp este sau cum arata bokeh-ul… vei observa in subconstient ca, vizual, ea se potriveste cu ideea din spatele ei si asta e tot ce conteaza.

Va las sa va ganditi la asta… pe data viitoare!

Am asteptat mai bine de doua luni sa imi fac damblaua cu Zeiss-ul, dar asta nu m-a facut decat sa ma bucur mai mult de momentul “adevarului”. De fapt despre ce e vorba aici? In caz ca nu stiati (unii au aflat deja de pe twitter), n-am putut sa ma abtin si mi-am luat o jucarie noua: Zeiss Ikon “ZI”.

De ce am nevoie de atatea aparate? Nu am nevoie, dar dupa cum poate sa va spuna orice femeie, nu poti avea niciodata destui pantofi… la fel si la aparate.

Prima intalnire cu ZI-ul a fost la magazinul nostru preferat de jucarii (f64), unde ma dusesem de fapt sa incerc un M7 de la Leica. In acel moment eram chitit sa imi iau un M6 second hand, pentru a-mi calma setea de rangefindere (asta era in mare parte datorita vizorului mic de la Contax – din punctul meu de vedere singurul sau mare defect). Neavand un M6 la indemana sa vad care e miscarea, am luat M7-le si m-am jucat cu el putin. Era intr-adevar o lume noua fata de Contax, atat datorita frameline-urilor, cat si datorita focusului manua, ca sa nu mai zic de vizorul sensibil mai mare. Si totusi, ceva parca nu se lega… cu toate ca eram convins ca imi trebuie Leica.

Entuziasmat la randul lui, Kiko s-a oferit sa imi mai arate o jucarie: ZI-ul pe care il vazusem doar in poze. Nu vreau sa devin prea sentimental sau”cheesy”, dar a fost un fel de dragoste la prima vedere. Vorba ceea: “s-a facut lumina”. Serios. Nu vreau sa intr-un intr-o polemica despre care aparat e mai bun, fiindca treaba e simpla de tot: MIE personal mi-a placut Zeiss-ul mai mult. It just clicked, dupa cum zic americanii.

Doua luni si ceva mai tarziu am reusit sa ma invart la un ZI Limited Edition pe care l-am pus urgent la treaba… oarecum. Timpul limitat si frigul exagerat nu mi-au permis sa trag prea multe cadre cu el, dar n-au intrat zilele in sac oricum. Sunt hotarat sa pun de un review detaliat, de indata ce apuc sa trag cateva filme cu el.

PS: L-am botezat Theo.

La cum ma stiu, nu prea curand. Sunt un fan infocat al filmelor foto, al fotografiilor tiparite, al cartilor si albumelor foto tiparite, al instrumentelor muzicale tangibile (adica nu plugin-uri de Cubase, pentru cunoscatori), al ceasurilor cu limbi si nu cu display si al lucrurilor “clasice” in general. Un conservator, as putea spune… termenul “vintage” avand pentru mine o conotatie profund pozitiva in majoritatea covarsitoare a cazurilor.

In acelasi timp, sunt barbat si imi plac la nebunie toate gadget-urile si jucarelele noi care apar pe piata. Tehnologia imi atrage atentia inevitabil in orice moment. Cu toate astea, prefer sa adopt noile tehnologii cand ele chiar aduc ceva nou sau imbunatatesc un lucru ce avea nevoie de schimbari si nu doar de dragu de a mai digitiza un aspect din viata noastra.

Desi la moda de ceva vreme, ideea unei tablete digitale de pe care sa poti citi carti, ziare, reviste si altele a prins aripi in ultimele luni, ianuarie fiind cumva un punct de cotitura in aceasta poveste. Zvonurile au prins aripi atat pentru Microsoft cu al sau Courier (Gizmodo are un articol in detaliu pe tema asta – http://gizmodo.com/5365299/courier-first-details-of-microsofts-secret-tablet) cat si pentru Apple care se pare ca isi va lansa oficial noul iSlate spre sfarsitul lunii (http://gizmodo.com/search/islate). Momentan sunt doar zvonuri, dar la cat se vorbeste despre asta, cu siguranta se apropie un moment important in istorie.

Faptul ca se renunta la documentele tiparite n-ar trebui sa vina ca o noutate. Pana la urma, am renuntat cu totii la scrisorile trimise prin posta, pentru e-mail. Daca e bine sau e rau, discutam alta data, cert e ca miscarea s-a intamplat si nu se va opri aici, fie ca noi vrem sau nu. Lumea pare ca asteapta solutia tehnica potrivita…

Vorbind despre prezentul nostru, schimbarile apar si in tara noastra, mica cum e ea. Daca nu sunteti la curent cu stirile, cateva ziare deja au inchis usile tipografiei si au decis sa ramana doar la editia online. Aici incep sa ma gandesc la un articol f interesant scris de Vince LaForet pe tema greselilor facute de presa in gestiunea pozitiei lor pe piata. Pe scurt, lumea citeste ziarul din ce in ce mai mult in varianta online in detrimentul editiei tiparite. In primul si in primul rand e gratis, ceea ce din start face toata diferenta, in special in ziua de astazi. Aici este punctul in care ziaristii (am evitat sa folosesc termenul de jurnalist intentionat) s-au impuscat singuri in picior, fiindca nu ai cum sa ceri bani pe niste informatii care pana acuma erau gratuite.

So… now what? Acuma vine momentul propice pentru lansarea “tabletei”, fie ea Microsoft sau Apple sau orice alta firma. E momentul unei revolutii asemanatoare erei iPod/iTunes. Pe noi nu ne-a lovit asa tare, ca noi oricum piratam muzica intr-un mare fel, dar in occident piata a cunoscut o mare deplasare de la achizitia muzicii pe CD la cumpararea melodiilor online prin iTunes sau site-uri asemanatoare (cu costuri mai mici, evident). Se presupune, si m-as mira sa nu se intample asa, ca ziarele vor folosi acest moment pentru a incepe din nou sa taxeze cititorul pentru articolele sale. Imi imaginez ca asemeni situatiei din industria muzicala, nu vom mai plati tot ziarul, ci doar articolele ce ne intereseaza. Abonamente? Cine stie…

Sincer, eu nu sunt neaparat fericit de modul in care se dezvolta lucrurile. Imi place sa ating hartia, sa ii simt mirosul si sa o rasfoiesc cu placere prin diverse incaperi ale apartamentului meu. Din pacate, traiesc cu impresia ca aceia dintre noi care vor sa continue in a se delecta cu astfel de placeri vor trebui sa cheltuie sume din ce in ce mai mari, pentru variantele “premium” ale cartilor de acum digitale. Cine isi imagineaza ca poate influenta lucrurile se inseala amarnic. Mie imi este destul de clar ca directia e data de altcineva, in nici un caz noi…

Privind lucrurile pozitiv, poate noile schimbari vor aduce educatia mai aproape de oamenii obisnuiti, care nu mai citesc altceva decat ziare si reviste. Din alt punct de vedere, copiii nostri vor merge la scoala cu o singura “carte” si nu cu un rucsac plin. Sunt si avantaje, trebuie sa recunosc.

Eu unul voi ramane un om “vintage”, pe cat imi voi permite. Voi?

NOTA: Am decis sa folosesc un titlu in lb. engleza pentru a pastra impactul ideii, ce s-ar fi pierdut in romana.

2009 a fost un an aglomerat si obositor pentru mine. Am avut parte atat de suisuri cat si de coborasuri, dar per total am iesit pe plus (chiar daca nu ca in anii precedenti). Nu imi fac inca planuri pentru anul ce tocmai a inceput, fiindca am ajuns la concluzia ca ele oricum se modifica dramatic pana la final si nu prea are sens sa pleci la drum cu asteptari mari, daca nu vrei sa fii dezamagit teribil. Pana la urma, noi nu ne facem planuri… ne facem asteptari. O fi si asta o problema. Pana se mai calmeaza lucrurile, ma voi rezuma la obiective pe termen scurt.

Ca o concluzie, un fel de retrospectiva, v-am pregatit cateva “random thoughts on 2009″:

- nu imi plac filmele color cu ISO mic. Alb negru si ISO 400 sa fie.
- twitter e folositor. hi5 nu.
- oricat m-as invarti in jurul subiectului, vreau un Mac. punct.
- comunismul a stricat un popor care era deja defect. sau poate l-a desarvarist. depinde cum privesti.
- mi-e ciuda ca nu stiu destula franceza cat sa ma bucur de revistele foto frantuzesti.
- nu am nici o tragere de inima sa o invat. paradoxal, stiu.
- am trecut prin facultate ca trenul prin halta. si am iesit cu 10. felicitari mie.
- amazon livreaza repede comenzile.
- sunt un om norocos.
- am impresia ca altii sunt si mai norocosi.
- unii oameni raman prieteni. altii n-au fost niciodata.
- imi plac softbox-urile mari. cat mai mari.
- majoritatea romanilor se distreaza barbar. nu intr-un sens pozitiv.
- “cand o sa fiu mare…” e ceva total ipotetic.
- viata bate filmul, dar filmul bate digitalul (3-1 la pauza)
- nu mai sunt nici macar un bautor social. prefer ceaiul si cafeaua.
- o poza face cat 1000 de cuvinte si o serie fotografica face cat un roman.

Dupa un lung sir de astfel de intrebari, urmate de raspunsuri… un fel de interviu cu mine insumi, am tras cateva concluzii vizavi de modul in care fotografiez si felul in care as vrea sa fotografiez.

Vorbeam despre asta si in articolul precedent… eu le gandesc prea mult. Incet incet, dovezile s-au adunat in directia asta si tot ce am citit recent a inceput sa ma directioneze spre o noua viziune fotografica. Imi dau seama ca aici ratiunea se descurca mai prost decat sentimentul si incercarile mele de a gandi fiecare detaliu nu faceau decat sa fure in totalitate sufletul fotografiilor.

George Nicolae spunea la un seminar la care a fost recent ca femeile fac in general poze mai bune decat barbatii, odata ce au reusit sa treaca de partea tehnica a lucrurilor. Si asa si este… noi gandim totul si lasam minunile tehnologice sa ne ia fata, precum e o femeie mesmerizata de bijuterii. Femeile nu pun acel pret pe tehnica si tehnologie… ele simt.

“Lipseşte fotograful. E atât de absorbit de marea lui sculă fotografică, încât uită de fotografie. Îi lipseşte fotograful şi sufletul omului. E un miraj asta, cu tehnica de vârf, cu obiective scumpe, e foarte bine că toată lumea are aparate foto, doar că nu sunt fotografi, sunt posesori de aparate foto. ” spunea Bumbut intr-un interviu pe care l-am citit recent.

Tot el se intreba, vizavi de fotografiile sale vechi: “Dacă sunt fotografii care îmi plac acum şi atunci nu îmi plăceau, de ce le-am făcut ?!” Ma tot gandesc la treaba asta de multa vreme. Mi s-a intamplat si nu o data sa fac poze care sa nu-mi placa la momentu respectiv, dar care sa intre in top 10 mai tarziu. Si de ce, ma intreb si eu ca Bumbut? Pentru ca le-am tras cu sufletul, dar le-am judecat cu ratiunea… sufletul era cu mult inainte, eliberat de reguli si idei simpliste. Abia mai tarziu a ajuns si ratiunea sa “vada” asa cum simtea sufletul atunci.

Acu ceva timp “sfatuiam” lumea cu aparate digitale sa nu mai traga atata. Sa analizeze si sa isi imagineze cadrul final… sa se gandeasca daca are ceva de spus sau nu. Greseam si pot sa recunosc asta acuma. Nu trebuie sa gandesti mai mult decat trebuie… trebuie sa simti.

Tehnica tine de antrenament pana la urma. Se invata…

Proaspat intors de la o lansare de album aproape dezastruoasa, m-am intalnit pe holurile Fabricii (care fabrica nu zic, sunt un misterios…) cu Adi Tetrade, tobarul trupei Jukebox. Aflasem ca vor lansa primul lor album in cursul saptamanii, dar acum era momentul sa primesc invitatia oficiala de a fotografia respectivul eveniment. Am strambat din nas vizavi de locatie – clubul Jukebox (ex Becker Live Music) – nefiind deloc un fan al locatiei, partial din cauza scenei nepotrivite pentru un concert, dar si din cauza experientelor mai putin placute din era Becker. Adi m-a asigurat ca din punct de vedere tehnic organizarea va fi foarte buna, dar eu mi-am pastrat reticentele vizavi de locatie… din rahat bici nu prea faci.

Mai repede decat speram, a venit si ziua lansarii. A fost sa fie intr-o joi. Nu-mi place sa fac nimic pe stomacul gol asa ca am fugit repede sa infulec o pizza inainte de eveniment. Ma ajuta sa calmez nervii. O ora mai tarziu, obosit si hartanit dupa o zi de munca dar cu burta plina, m-am urcat in batranul 123, cap compas strada Turturelelor. Nu aveam nici un chef de poze, lucru cert. Mi-am facut un plan de bataie simplu: 3 piese si m-am dus acasa, sa dorm si eu ca omu’.

Am ajuns si am dat peste un club mult mai aglomerat decat ma asteptam. Recunosc, nu cunosteam deloc publicul trupei asa ca nu mi-am facut cine stie ce asteptari. Probabil de asta am fost si impresionat… si de cantitate si de calitate.

Odata inceput si concertul, mai tarziu decat planificat (ca de obicei), am intrat in febra fotografiatului. Nu am reusit niciodata sa ma abtin… si nici nu cred ca voi reusi, daca nu mi se impune treaba asta. Cadru dupa cadru, declansez frenetic si ma afund in „starea de concert”. Subiecte sa fie, ca baterii si carduri am destule.

Am tras cu lacomie, peste 400 de cadre in seara aia, ca un baietel care mananca mai mult decat are loc in stomac. Pe moment a fost totul perfect, cuprins in totalitate in euforia actului fotografic. Mai tarziu mi-am blestemat soarta, ca de obicei, obligat sa trec prin toate cadrele ca sa aleg o mana din ele. Mi-am dat seama de un lucru totusi… raspunsul la o intrebare care ma racaia de ceva vreme: de ce am nevoie de un „timp de incalzire” inainte sa fac pozele „alea bune”? Raspuns: pentru ca le gandesc prea mult. Am nevoie de timp sa ma las furat de evenimente… sa le simt si sa nu le mai gandesc. Sa nu le mai gandesc…

Mi-a placut concertul. Am ramas pana la final. Pe data viitoare…

Am zis eu in titlu si “other goodies”. Evident, mi-am luat o scula noua si la fel de evident, e vorba de ceva foto: un scanner de film EPSON Perfection V600. Inca sunt in stadiul de testat si mesterit cu diferite soft-uri si setari, dar primul film scanat cu al lor Epson Scan a iesit foarte bine. Cat de curand voi scrie mai multe despre el, inclusiv poze.

Urmeaza acuma sa vina mosu cu un trepied nou. Shiny! Era si cazul sa renunt la “mititelul” pe care il chinui de vreun an cu D300-le. Cu ocazia asta voi infrunta si ceva sechele mai vechi: ultima data cand mi-am cumparat un trepied profi m-am “lasat” de foto. S-a dovedit doar un hiatus mai lungut asa… dar acuma sunt convins ca nu se va mai repeta.

PS: Maine sau poimaine vin cu poze si povesti de la lansarea primului album “serios” al trupei Jukebox: Picuri de Rai.

Weekend placut!

Pana una alta, sa sarbatorim! Au castigat! Ce conteaza care din ei? Sa bem!