Am revazut filmul. Nu stiu a cata oara este, dar l-am mai revazut de multe ori. Imi aminteste placut de adolescenta mea, de parfumul proaspat al fetelor tinere, de placerea de-a dansa si de-a flirta, de frumusetea descoperirilor si-a trairilor intense. Mmmm daaa… parfum de femeie frumoasa… si cred ca am spus tot ce-si poate dori un barbat de la viata!

E uimitor cum viata te urca pe culmi si apoi te tranteste-n abis, cum unii au drumul neted in viata si altii se lupta pentru fiecare pas, cum moralitatea e aruncata la gunoi si cum nonvalorile sunt promovate pentru ca platesc ca fiecare pas sa le calce pe nisipul cel mai fin.

Toata viata am fost un rebel, iar acum dupa atatia ani de nonconformism am obosit. As vrea sa ma amagesc ca n-as fi trait ce-am trait daca alegeam un alt drum, ceea ce e oarecum adevarat, insa privind la rece, consider ca m-am invartit destul de mult in cerc. Un vechi proverb tibetan spune, ca atunci cand trebuie sa alegi intre doua drumuri sa-l alegi pe cel mai greu. Eu asa am facut mereu si acum realizez ca poate mi-ar prinde bine o vacanta… de conformism… sau poate nu, n-as vrea totusi sa-mi ies din mana…

Sunt încă sub încărcătura acelor clipe. Am trăit pentru câteva momente alături de aceşti tineri fericirea lor şi pot spune că ceva ieşit din comun a fost acolo în acel grup şi în acea biserică, la ora la care doua suflete pribege prin lume şi-au unit destinele. Pentru o clipa am simţit că lumea s-a oprit în loc şi că totul gravitează în jurul acelor tineri. Mă bucur sincer pentru ei şi deşi ştiu că nu mă vor citi poate niciodată, am scris cu placere aceste cuvinte în cinstea lor.

Casă de piatră Radu şi Amelie!

Ei, da uite că o venit şi momentul dat de la Domnu’ să le pun la treabă şi ele ca orice fete mari, s-o dat greu pe brazdă. Daaa, greu de tot şi până să bag eu de samă iaca că numa pocinog mi-am făcut cu ele, însă nu-mi pare rău ca eu le-am fost taxi şi le-am plimbat prin toată ţara, ba chiar şi prin străinătăţi le-am dus, da tot făr’ de folos mi-o fost, însă nu-i bai. Acu’ ştiu că atunci când oi face doi anişori cu ele tai răul de la rădăcină şi-mi fac de treabă în altă parte. Da o fost fain până la urmă că de, aşa învaţă omu’ din experientă şi data viitoare nu mai cade în plasă şi gândeşte înainte de-a se lega la cap.

Oricum cred c-o fost un făcut, că de fiecare dată când ziceam unei mândre că i-am ataşat un număr favorit, parcă dădea-n streche şi viaţă bună cu fumeia aia nu mai aveam până nu ne retrăgeam ambasadele şi încheiam orice tratate şi tratamente. Ba ziceai că asocierea dintre o femeie şi un număr favorit e mai ceva ca atunci când pui la un loc dracu’ şi tămâia.

Și ca să-l parafrazez pe Chris Rock: „Indiferent ce-ţi spune fufa cu care-ai semnat contractul, NU vei face sex cu numerele favorite! Nu, nu! Niciodată!”…

Oricum mi-aş dori să nu mai visăm la câini cu colaci în coadă şi să realizăm că UE şi statele dezvoltate ne vor doar de sclavi, nu de boieri. Păcat că unii preferă să facă foamea acolo ca să fie meseriaşi pe aici, când se întorc. Preţul acestor fapte se reflectă în lipsa educaţiei copiilor lor, care tot menajere şi muncitori în construcţii vor fi, că aşchia nu sare prea departe, important e ca banu’ să iasă, ce dacă nu ştim să citim…

Mi-au trecut prin minte sute de subiecte în timpul ăsta, însă le-am omorât din faşă. Unele prezentau fapte prea intime, altele situaţii mai puţin plăcute de care nu vreau să-mi mai amintesc, multe chestii mă prezintă pe mine ca om şi nu e bine să devoalezi toată personalitatea public, altele sunt chestii care ar putea ofensa pe cei implicaţi dacă le-aş povesti, altele nu corespund cu tema blogului, despre unele subiecte sau povestiri îmi este lene să scriu pentru că m-aş întinde destul de mult ca timp alocat, alte subiecte mai subţirele le consider prea nu ştiu cum să le pun pe blogul meu pe care îl doresc unul serios şi complex, despre politică nu scriu că nu-mi place, despre una şi alta nu, că sunt prea multi pe domeniul ăsta… şi uite aşa nu mai apare nici un articol nou…

Cel mai grav e că am realizat că foarte multe din chestiile pe care le trăiesc sau le vad şi as vrea să le povestesc nu cadrează cu o temă, o nişă, nu intră într-un tipar. N-as putea să scriu despre ce citesc în presa şi apoi să comentez, nu vreau, nu-mi place. As vrea să povestesc despre ce mi se întâmplă, prin prisma mea şi în stilul meu.

Am tot încercat să dau o notă comercială blogului şi cred ca asta îl trage în jos.

De acum pe acest blog nu vor mai fi restricţii de nici un fel!

Am stat și am privit câteva momente și mi-am dat seama că n-am mai văzut de mult o iubire atât de pură și sinceră și nu mă refer strict la viata mea, ci asa în general. Uneori cred că unii nu vrem să fim fericiți sau poate că iubirea adevărată, iubirea frumoasă care iți face inima să tresalte de bucurie, iubirea care iți dă aripi, e rezervată numai unora dintre noi?

Priviți-o pe tipa care e în planul din spatele lui Chilian în timpul melodiei, gesturile ei spun totul… și oare nu e atât de frumos să fii îndrăgostit?

Ei, acești câini, aparent pierduți în lumea viselor profunde, m-au simțit, s-au trezit și m-au lătrat, ba chiar vroiau să mă fugărească puțin, dar eu, la fel de plictisit ca și ei nu m-am obosit să schițez nici un gest. Mi-am continuat pașnic și la fel de adormit ca și până atunci drumul. Câinii au lătrat, au alergat, m-au depășit și s-au oprit confuzi că nu știau pe cine aleargă. Se așteptau ca cineva să cedeze presiunii psihologice și să o ia la fugă.

De data asta i-am păcălit, dar pe vremuri am avut conflicte puternice. Nu cred că m-au uitat, doar că nu mai recunoșteau omul, absolventul…

Văzut la Funcționara.

Măreția acestei nații se revarsă și în muzica pe care de secole au păstrat-o ca pe o comoară. Pentru că Ave Maria a fost creata în Rusia de compozitorul Vladimir Vavilov in jurul anului 1970, aveți mai jos varianta originală.

Piesa de mai jos face parte dintr-un concert ținut în Cortona-Toscana, Italia.

Nivelul de viață e unul pe care în România îl vedeai la țară acum 15 ani și în orașele mari acum vreo 10. Pe marginea drumului te uimesc niște vile imense oprite la „roșu”, alături de niște căsuțe locuite, dar cam ponosite. Oamenii par săraci, atât după îmbrăcăminte cât și după mașini. Încă se merge mult cu bicicleta pe acolo, dacă vă mai amintiți bicicletele alea ieftine rusești, acolo erau din belșug.

Totul pare ponosit până ajungi la o troiță, care e strălucitoare și renovată, cu turle viu colorate și poleite cu foiță de aur. La Mănăstirea Bănceni am fost uimit de măreția locului. O poartă cu clopotniță foarte înaltă, o biserică foarte mare în exterior încă în construcție și un ansamblu de chilii și alte două biserici mai mici în interior, foarte colorate și vii, evocă o bunăstare foarte contrastantă față de ceea ce vezi pe străzi. Cumva, parcă toată bogăția oamenilor aceia se strânge doar pentru a-și face biserici și mănăstiri. Am fost cazați în aripa destinată oaspeților speciali. Când am intrat, am avut impresia că e un hotel. Totul e curat și frumos decorat, au duș cu apă caldă, covoare persane moi și oamenii cumsecade care iți vorbesc o limbă română arhaică și blândă iți dau un aer de bine, de liniște.

A doua zi am mai vizitat câteva mănăstiri și biserici din zonă, una în construcție, alta ascunsă printre case, alta în splendoarea măreției, e vorba de mănăstirea Boian. Acolo am prins o slujbă de după amiază. Ei sunt pe stil vechi și păstrează elemente, cum le zic ei „pravoslavnice”, din limba rusă. Imnurile sunt absolut senzaționale și vocile feminine, de alto, fac farmecul slujbei.

Am plecat a treia zi… „după scripturi” spre țară. În imaginația mea, am crezut că vom vedea niște zone absolut senzaționale spre munți, adică spre Vest și sa „coborâm” în România prin Sighetul Marmației și sa vedem zona Maramureșului pe care eu n-o prea cunosc. Adevărul a fost că datorită unor drumuri aproape nesemnalizate, a unor zeci de intersecții si bineînțeles prin concursul ucrainenilor foarte binevoitori, dar nevorbitori de limbi cunoscute mie și nici eu lor, am reușit să mă rătăcesc de câteva ori bune și… lungi. Am vrut să-mi iau o harta de la ei, însă se pare că noțiunea asta le e puțin necunoscută și cum GPS n-am, a trebuit să folosesc o hartă de pe laptop care era mai greu de utilizat și de consultat pe parcurs.

După ce am realizat că a spune niște denumiri de localități așa cum credeam eu că se citesc și a puncta înainte în speranța că sunt pe drumul cel bun e inutil și mai ales de a asculta 5 minute de discurs în minunata și ininteligibila ucraineană, am găsit soluția salvatoare, să le dau oamenilor un pix și o hârtie și să-i las să deseneze drumul.

M-am rătăcit de mai multe ori, însă rătăcirea cea mare m-a costat vreo 80 de km în plus. Eu am respectat harta și parcă am văzut că se și potriveau denumirile de localități, însă nu înțelegeam de ce toți pe care îi întrebam mă trimiteau înapoi la o localitate mai importantă și apoi să merg pe alt drum. Însă eu m-am ambiționat să le arăt ca eu vreau să merg înainte. Ucraineanul obișnuit, probabil, cu rușii care știu una și bună, m-au lăsat în nebunia mea și mi-au explicat ca e mai nasol pe acolo pe unde vreau eu, dar ca merge până la urmă.

La un moment dat am reconsultat harta și am descoperit unde sunt cu adevărat, atunci observând și că mă duceam pe niște tihărăi complet aiurea fata de drumul principal. Nu mai aveam ce să mai fac, așa că dăi întoarcere și dăi și dăi până am ajuns la drumul bun și de acolo am intrat în zona montana. O zona ceva mai frumoasa și mai îngrijită, cu case aranjate și hoteluri, pensiuni și tabere pentru copii. Un fel de Valea Prahovei a lor. Pe acolo pe undeva era și stațiunea aia a lor celebră, unde vin și românașii noștri, Bukovel, dar n-aș ști exact dacă am trecut prin ea sau era doar prin apropiere.

Mergând mai departe văd că mașinile din față îmi fac semne cu farurile și îmi arată 3 degete. După câteva zeci de mașini care mi-au făcut fix aceleași semne, m-am întrebat dacă nu cumva am o problemă, adică merg în 3 roți sau mai știu eu ce grozăvenie. Ce să mai zic, pe acolo totul mi se părea posibil. Așa ca opresc sa verific rotile si farurile, care erau ok. Plec și în nici 200 de metri mă oprește un echipaj de poliție rutieră cu radar, eu având cam 30 km/h. Liniștit fiind pentru că am circulat regulamentar, am răspuns pozitiv la „davai dokumient” si am ascultat 10 minute de polologhie pe ucraineană. Imediat am realizat că ceva e în neregulă și că probabil am greșit că n-am făcut nimic greșit. M-au chemat în mașina lor și mi-au arătat că mă costă 400 hryvnia (se citește grivnia) pentru că am oprit mai devreme și ar fi fost interzis sa opresc pe exteriorul drumului. Oricum sunt curios, dacă în afara drumului e interzis, cum o fi să oprești pe carosabil? Făcând repede paritatea și ieșind vreo 200 de lei am înțeles că treaba nu e buna deloc și că băieții mă încadrează ca și cum aș fi făcut o greșeală majoră.

După câteva încercări nereușite de a înțelege de ce nu mă lasă în pace, trag concluzia că vor ceva bacșiș, dar când le-am arătat niște mărunței hryvnia s-au arătat foarte dezamăgiți de tentativa mea. După câteva minute de gândire le zic că merg până la un restaurant ceva mai înapoi să chem pe cineva să vorbească cu ei, poate o fi știind vreunul o limbă de circulație europeană. Am dat de o tipă care vorbea spaniolă. Eu care sunt un mare specialist în limbi latine, i-am spus oful meu și am reușit s-o fac pe biata femeie să râdă în hohote de cat de tare am strâmbat limba lui Don Quijote în toate felurile. De la restaurant au venit vreo 4-5 oameni toți părând prieteni cu polițaii și care pana la urmă i-au convins să ne lase in pace cu 300 hryvnia. Atunci eu îi spun femeii translator cu ultimele puteri că am 10 euro și 30 de hryvnia si sunt dispus să-i dau pe toți, că merg acasă în seara asta și nu mai am nevoie de bani, mi-am terminat vacanța. Cei 10 euro au fost la mare căutare și după ce i-am donat pentru bunăstarea Ucrainei am fost lăsați să plecăm, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ajungem și la vamă, acolo alte 2h si 30 de minute de așteptare, controale peste controale, întrebări, mare mirare când am zis că am făcut turism în Ucraina si mai mare mirare când am spus că am făcut un tur al țării. Asta la vama ucraineană. La aia românească m-au pus să dau jos toate bagajele și să mi le desfacă și să le pipăie, că suntem foarte suspecți având mașină străină și pe deasupra și nouă și cred că cel mai mult a contat că e roșie, culoare atipică la ei. În Ucraina existau preponderent 2 culori la mașini, alb „sărac” si negru „mafiot”. Alea albe erau niște Lada obosite, cam 95% din mașinile de pe străzi erau niște jafuri de mai mai se rupeau în două si alea negre cu geamuri mate Merțane si BMW-uri care păreau destul de noi și de stridente față de ce vedeai în rest în jur.

În sfârșit ajungem la mănăstirea Bârsana, foarte aproape de Sighet și rămânem peste noapte. O mănăstire foarte frumoasă, toată din lemn și cu specific maramureșean. Mai apoi am trecut pe la cimitirul vesel din Săpânța și mai departe am intrat în Moldova noastră prin pasul Prislop și am mai vizitat încă o dată mănăstirile pe care le știu de când eram mic, dar care au mereu o notă de nou și de amintiri plăcute. Este vorba de Moldovița, Sucevița, Gura Humorului și Neamț.

Apoi am intrat pe drumul de munte care ajunge la Secu, Sihăstria și am înnoptat la schitul Sihla, unde cu toate ca e în mijlocul muntelui, am avut duș cu apă caldă, o cameră complet renovată și cearșafuri frumos mirositoare.

Periplul s-a încheiat aici după care am ținut drumul drept spre casă, eu cel puțin fiind destul de obosit și sătul de ploaia care ne-a urmat peste tot pe unde am fost.

Sper să vă placă și pozele de aici.

Am făcut cam 1500 de km în 6 zile, preponderent pe ploaie, am stat numai pe la mânăstiri unde gazdele au fost foarte binevoitoare și nu ne-au luat nimic pe cazare și masa.

O sa revin mâine dimineață cu amănunte…

Acu stau pe net să vad dacă ne trebuie viza sau nu, pe unde se traversează frontiera și cam ce se poate face pe “dincolo”… pentru cei care nu-mi știu stilul adaptiv pe parcurs, am multă experientă în a călători dezorganizat la distante chiar mai mari decât o sa merg acum. Sincer sa fiu, sunt genul de om căruia îi face plăcere să se mai rătăcească câteodată și să treacă prin tot felul de situații care să-i pună perspicacitatea la încercare.

Ne citim săptămâna viitoare!… sau dacă or avea net pe la mănăstire… mai repede…