- Redescopera-ma, spuse ea

- Ei, ce crezi ca acum stau sa vad ce e in cutia ta toracica? Tu crezi ca eu am timp de abureli d-astea? ea se intoarse cu spatele gol catre el. O ia in brate. O saruta scurt pe partea dreapta a gatului ei lung si alb, cum ar zice el, ca de girafa domesticita.  O impinse zdravan de perete si acolo ramase timp de cateva minute. El se usura, ea dimpotriva se umpluse de mai mult.

El pleaca, ea ramane. Dimineata e cam goala azi. Minus ceva grade afara, in casa totul e ascendent, mai putin mintea Ioanei care o ia cu mult in jos  peste traseul stabilit de realitate. A fumat aseara. Au fumat.  Se mai pune ca au fumat impreuna? Au trait numai in sunete, culori si multe mirosuri al naibii de adancite. Nimic ce puteai atinge, doar fesele ei goale lipite de ale lui. Pe burta, cu mana dreapta lasata jos pe podea si cu obrazul stang strivit de perna se incumeta sa priveasca, dar capul ei tot jos trage, ramolit in perna.

Isi cauta orbeste membrele inferioare. Paseste prin casa ca pe un teren minat. Nu mai stie daca pe podea calca sau pe un capac de la penultima sticla de bere.  Jos o siringa. Nu-si aminteste sa o fi folosit. In fine. O arunca la gunoi cu cel mai simplu gest de nepasare. Acum trebuie sa isi gaseasca hainele. Scoate din dulap o rochie.  O imbraca nu inainte de a face un dute-vino prin casa.

Extenuata dupa atatea ore petrecute in cadrul teatrului, dupa atatea replici memorate, atatea roluri amarate puse in nenumarate piei de om, atatea feţe colorate si sterse, colorate si sterse, colorate si sterse si iar colorate si sterse  aude cum  se zvoneste pe la coltul gurilor de pe strada ca maine va avea loc spectacolul mult mediatizat din ultimele doua saptamani.  Nimeni nu stie ca ea va juca rolul principal. In mijlocul lor, arunca o franghie de stalp si se spanzura. Acolo, direct in botul lor de lemn prost sculptat ea se incumeta sa se spanzure. Din fericire, lumea o aplauda! Ea renunta zambindu-si.

A doua zi, publicul era adunat in jurul unui sicriu. El statea undeva in cea mai frumoasa amintire a Ioanei: o taietura a jugularei. Nimeni nu se cunostea, dar toti erau alaturi de urmatoarea masca.  Publicul aclama: Urmatoarea masca! Urmatoarea masca…

Azi fara mimici si fara feţe, va rog! Maine puteti da startul destrabalarii lor…  Pana atunci – liniste… spuse el

Realitati in alte realitati. Asta suntem noi oamenii. Daca vantul este rece pe strazi,  il putem face sa treaca prin noi cald de sus in jos, din crestetul capului pana in varful degetelor de la picioare.  Daca vrei sa fii ploaia de-aseara… Atunci ploua. Daca pe o pasune/spatiu verde/gradina firul de iarba este unul mic intre atatia mari, tu il gasesti si vrei sa fie mare… va fi, dar doar atunci cand restul firelor care au fost mari vor fi ofilite SAU pur si simplu iei firul acela de iarba, il plantezi bine undeva in partea posterioara a mintii tale si el va creste. Dar daca in mintea ta firul acela de iarba va sadi o intreaga gradina?
Ma culc. Ma trezesc, culmea, tot in camera mea. Ciudat… In camera intra un tip caucazian gol pusca si pe deasupra imi mai si spune ca o sa plec la Londra pentru doua zile. Nu am ce sa ii cer tipului astuia gol, dar nici sa ii reprosez. Pielea alba era atat de curata, parca nu mai atinsese o alta piele de femeie. Continui sa ma intreb ce sa caut eu la Londra, ce as putea face eu acolo? Imi amintesc insa de verisorul meu care cand eram mica imi promitea ca o sa ma duca la Londra sa servesc un ceai la ora 5 alaturi de papusile mele. Dar acum ce sa caut acolo. Mica nu mai sunt, papusi nu mai am si nici nu le mai pot avea ca pe o companie la un ceai… Dar ceaiul… ceaiul… ceaiul ma relaxeaza si desprinde fiecare teama din mine. Da. Poate ca e ceaiul. Sau poate ca ceasul acela imens englezesc din turnul Londrei. Nu stiu ce am cu tagarele acelui ceas.

Intotdeauna mi-au placut ceasurile.  De cand eram mica am vrut un ceas pe mana. Imi placea timpul, imi placea felul cum o “jucarie” il poate masura, dar si cum il poate pierde asa – intr-o clipita, cat ai zice ‘Eu zbor!”.  Primul ceas a fost de la bunicul. Nu era unul foarte scump, chiar un chilipir daca e sa o luam asa. Era un ceas simplu, cu un cadran mic, curea maro dar nu cu suficiente gauri incat sa il pot inchide pe mana. Bunicu’ i-a mai facut o gaura ca sa imi intre pe mana mea, pe atunci mica. Ceasul acela are mai bine de 10 ani, inca il pastrez. Acum am 3 ceasuri: cel de la bunicu’, cel de la mama din partea tatei si cel de la o fosta iubire. Toate inseamna ceva pentru mine, chiar daca par doar niste ceasuri. Uneori pana si putin inseamna mult.

Adorm. Ma trezesc iar in camera mea. O prietena ma suna sa imi spuna ca la ora 20.01 va fi in fata casei mele sa ma ia si sa mergem la munte intre fete. E ora 19.51 acum si spun ca inca mai am timp pentru o plimbare pe centru. Sunt deja acolo. Pustiu. Cladirile par toate mineralizate. Nu cred ca timpul a facut asta. Lumina e umbrita. Sunete si mirosuri nu mai sunt. Sunt cumva pe o panza pictata?  Ma uit la ceas – e 19.59. Trebuie sa fiu acasa cand Alexandra va veni la mine. In cateva secunde trec fugitiv prin 3 strazi lungi si un parc al eroilor. Sunt acasa exact la ora la care trebuia sa fiu.

Suntem pe drum.  Ma uit pe geam, dar nu am cum sa nu observ ca o goanga mica e peste una moarta si se hraneste din ea. Ma uit pe spatar… Furnici rosi din-alea care musca. Nu le uit eu si vad ca nici ele nu m-au uiat de atunci de cand le tot spargeam furnicarul si scoteam oua.  De data asta nu musca, dar ma inspaimanta! Ce cauta furnicile pe scaunul meu. Sunt atat de turbate. Merg haotic ca si cum  ar incepe ploaia. Nu. Azi nu va ploua. Ochii mi se inchid ca si cum mi se injectase ceva somnifere puternice si eu nu aveam habar sau macar trupul meu sa aibe ca sa ma avertizeze ca o sa adorm. Trup… Eu il vad… dar… nu-l simt… Trup? unde esti? Nu se poate, am inceput sa vorbesc cu trupul meu? Nu mi se raspunde prin nicio senzatie. Dar traiesc… Si sunt eu sau… doar o parte din mine.

Cobor din masina cu Alexandra.  O ia inaintea mea. O urmez pana ce simt ca picioarele mele se inmoaie intr-un pamant portocaliu. Credeam ca e smoala… Cararea era moale si ingusta. Pamantul se lasa in jos, se prelingea inspre o alta etapa a drumului, un alt drum de munte. Asta e mai lat, mai rotund. Eu m-am dus odata cu pamantul pe drumul de munte.  Sunt singura acum pe un pamant rotund inconjurat de stangi rotunde asezate una peste cealalta, impreunate, imperecheate, altele despartite. De sub ele aud un sasait lung si bine pronuntat. Zicala “De ce ti-e frica tot nu scapi” imi scotea zeci de serpi de sub stancile alea. Frica pentru serpi o am de cand eu si un sarpe am stat fata in fata acum cativa ani cand umblam singura pe plaiurile Ardealului la bunici. Ma simteam apreciata asemeni unui mijloc de divertisment. Eu in mijlocul unui cerc de pamant si cu serpi de toate lungimile si grosimile langa mine. Simteam ca eram bataia de joc a cuiva sau poate ca o autoterapie undeva in mintea mea avea loc. Un  domn arbitru ma sfatuieste ca orice sarpe care tinde sa se apropie de mine sa il iau in mana si sa il arunc. Sarpele va tot veni inapoi pana cand eu il voi arunca atat de departe incat sa nu mai poata gasi drumul spre mine. Si-a inceput.  Serpii se miscau discret, dar miscarile acelea lente ma scoteau din minti. Ochii lor, lipsa membrelor, luciul, miscarile in zig-zag, cropul gros de la cap si subtiindu-se pana la coada, coada ca un ac plina cu venin si iarasi ochii lor intunecati cu pupilele dilatate si cu privirea pierduta undeva in mine. Incerc sa imi pastrez gandirea… Si sa risc… Primul sarpe aruncat. Al doilea. Al treilea. Dupa al treilea 5 pui de pisica erau pe cea mai inalta stanca si se uitau la mine. Acum chiar ca ma simteam bataia de joc a cuiva. Al patrulea sarpe era imens. Nu am stiut cum si de unde sa il prind. Arbitrul intervine, il ia si-l arunca “Asta nu e de tine. Mai tarziu… ”

M-am trezit…  Sunt realitati departe de realitate si asta ma sperie.

Dar poate ca nu noi suntem de vina ca am pierdut farmecul valorilor… Poate ca altii sunt de vina, dar din pacate “poate” acela nu e suficient de convingator incat sa spun o minciuna. Noi! Noi… noi ne-am pierdut valorile, ne-am pierdut blandetea umana si am dat-o in schimbul aurului, numerarului din cont, actiunilor majoritare/minoritare, setei de putere si am ajuns sa scadem din inaltimea odata avuta, cea a omului.  Si asa am ajuns piticii unui circ ambulant – societatea.

Dar sa ne intoarcem putin in spate (sau cel putin ramai asa pe pozitia ta in zoocietate si fa-i inimii tale stanga-mprejur). Misca-ti picioarele in ritmul unui vals, abtine-ti furia si actioneaza diplomat sorbind tot cate-o gura din pharul din mana dreapta, canta clapele unui pian cu pasiune si incanta-ti semenii prin felul tau de a fi… liber si simplu. Si mai saruta-ti iubita pe mana, pe frunte, pe san, pe pantec si strange-o in brate… Caci daca vrei poti trai  in timpuri noi prin alte timpuri.

Acum… Vals!

Stai un pic sa imi asez bine mana peste gatul tau ca sa ti-l intorc lent asa ca unui pui de gaina beat… Desigur ca in gandul meu, tu ce credeai? Bine. Sa incepem. Te-ai intrebat de ce oare acum, dar TOCMAI acum partidu’ de stanga e tras de dreapta. Ciudat cum unor oameni li se atribuie si trasaturi de javre despre care acum eu incerc sa vorbesc. Sa facem lucrurile clare de la inceput: partidului de stanga i se atribuie onoarea de a se pisa si a… face sex in pozitia mult cunoscuta – cea a potaiei, pardon cainelui (nu era cu intentie). Partidu’ de dreapta este poate in minoritate doar pentru ca nu a pierdut din valorile ce voi acum le calcati sub labe.

Bun. Cartile sunt batute… Sa inceapa jocul.

Distingem aici doua specimene: mai-marii caini si oamenii de rand. Intalnirea de partid are loc intr-o zi cu soare cand tot ce zbura se papa mai ca pe vremea cand oamenii stateau la cozi imense pentru o bucata de paine. Unul mai cu laba mare se ridica si-si ofera devotamentul si totodata intreaga-i viata in favoarea prieteniei. La fel procedeaza si omul. Da, omul! Tot ala care tremura si clipeste des atunci cand vede ca bucuria este astazi prezenta in niste oameni care si-au anuntat prietenia lor pt eternitate. Unii ar zice: “eternitatea si prietenia pulii…” Altii s-ar contraria in mii si mii de polemici doar pentru a-si apara prietenia si chiar prietenul. Altii ar deschide bine ochii si ar vedea ca potai in culori frumoase vopsite exista pana si la un colt de strada sa te ajute sa iti cari plasuta sau poate chiar sa te faca sa uiti de tine… de tine ca om si sa lasi sa ti sufle pe limba linii de venin fericit din colt de coiot. Mirajul unei prietenii de-o viata poarta amprenta gurii rujate cu alea libere si meschine… si asa, te lasi sa vorbeasca ei pentru tine, dar tu niciodata pentru ei sau cel putin pentru nu… tine.

Dupa un timp, cercetatorii de peste oceane au observat cum potaia i-a oferit omului ceva nepretuit: bani, putere, siguranta intre picioare. Dar, a devenit din pacate o potaie… E confirmat!

Noi am ramas sa-i mai tragem pe potai de… membre. Asa ca pe patul lui Procust… Si sa mai salvam niste valori. Printre care: sufletul si blandetea

Predau legatura la bunul meu tovaras – Pooooorcul de York!!

Suntem trenuri diferite si pornim din gari diferite. Ne luam zilnic tot cate un calator, sau poate mai multi, in spate si ii pasuim. Unii doar fac o plimbare, altii fac frecvent naveta prin mine. Emotivi toti, se rastalmacesc atunci cand vine vorba sa isi argumenteze drumul facut in noi si cu ajutorul nostru. Calatorii mei, emotiile mele. Da! Sunt emotii. Si sunt emotii pentru fiecare. Pe mine ma napandesc tot cate doua altoite pe un singur fir de ata bine inmuiat in gura si bagat printre urechile acului cu care imi cos de-a binelea inima. La ce ora fac asta? In primul minut de luciditate. Fireste ca nu am unul fix. Stiu doar ca noaptea ma mai trezesc inabusit de visul pe jumatate amintit si imi vine un chef nebun de femeie. Din pacate nu o am. O am. Dar… Ea ca de obicei sta exact pe marginea patului. Nu am inteles-o niciodata.

Trec zebra. Taximetristul ma claxoneaza “Misca-ti curu’ mai repede!”. Ah… Redardatule! Esti normal pentru ca asa ti-au dat parintii si toti cei din jurul tau impresia asta. Ai bani si doua picioare sanatoase. Pentru mine imi esti egal. Prefer sa te vad de o franghie atarnat si facandu-mi cu mana. Nu. Nu in semn de salut ci in semn de disperare ca te sufoci ca un porc la abator. Si eu sa te salut spunandu-ti “Sara buna!”. Mai am norocul sa intalnesc si persoane care sa imi faca loc sa trec. Sunt intr-un scaun cu rotile – momentan. De data aceasta cunosc omul ce imi da prioritate. E ea. Tot neschimbata si cu picioare mici, cu silueta. Cine ar fi zis ca ar mai avea si un copil acasa. Cu sotul pe strada, incerca sa simuleze viata buna varuita in roz bombon. Ea s-a dat la o lature, sa imi faca mie loc sa trec printre ei doi si sotul ei a tras-o de brat de partea lui. Eu m-am dezechilibrat putin de pe scaun pentru ca doua roti alunecasera deja pe bordura. Ea nu a spus nimic, cu atat mai putin el.

Bine. Bariera e inchisa. Dar inainte sa trec, vad din coltul ochiului drept un domnisor scobindu-se in nas si cu cealalta mana stransa tare sub forma de pumn. De fapt el nu se scobea in nas. El isi baga degetul in gura. Si-l scotea. Si-l baga in gura. Si-l scotea. Ah… Nu mai trece odata trenul! Iar il baga in gura, iar il scoate. Il baga in gura. Il scoate. Dau sa ma intorc sa ii spun acestuia “Bai, retardatule!” si ma izbesc de o fata tampa. Ceva in gen tocilar. Cu dinti de iepure in fata si cu buza de jos umezita bine de saliva. Am ales sa tac din gura. Trec. Trece si el. Mergeam aproximativ paralel unul fata de celalalt. Eu pe partea trotuarului pentru handicapati, el pe partea normala. Desi mergea prost. Aud in spate trosc! trosc! trosc! Ma depaseste o babuta cu un carucior dreptunghiular ce scartaiaaaaa. Am apucat sa ii vad pielea de pe mana stanga, cea cu care tinea caruciorul de maner. Arsa de timp, aproape neagra, arata ca un pamant cu rauri ce se mai ciocneau din cand in cand la fiecare miscare. Parca pe sub piele i se imperecheau venele. Continui. Ma uit la el. El e cu capul sus, gatul drept si spatele cocolosit. Baba trece strada. Acum am ramas doar doi pe pista. Fiecare pe banda lui. Niciunul sa nu indrazneasca sa treaca un centimetru pe partea celuilalalt. Baba e pe partea cealalta de strada, merge in drept cu noi. Acusi vine coltul de strada. Am sa ma opresc la statie. Zapacitul asta nu stiu ce face. Ma obseda ideea strazii goale si cu numai trei oameni. Toti trei dezavantajati. Mai cativa metri. Gata! Ma opresc. “Hei, tu! Ce faci?” In timp ce el trecea strada, un tir venea. “Retardatule!!!” a tipat soferul. Zapacitul e strivit ca un gandac de tir. Intre timp baba de peste strada isi face cruce. Iar eu ma intreb: Mie mi-a zis retardat?

Astîmpără-ţi picioarele să mai bată în pieptul meu

Minciună

Taci dracu’ din gura

Ţigară

Suflă mai tandru fumul

Organ

In subsolul unei case vechi, stau si ascult jazz. Un bar dichisit si plin de personalitate, scrijaluit pe pereti cu femei goale fara a le prezenta pronografic, barbati fara gura acoperindu-se cu maini inexplicabil de lungi, toti luptandu-se cu figuri abstracte. Becurile, 5 la numar, adunate sub forma de ciorchine de strugure aveau culoare rosie pala. Scaunul ma tinea in poala, cu spatar lung si drept, cald de la catifeaua rosie. Cine s-ar fi gandit ca o sa ajung vreodata sa stau in fata unui scotch si cu sentimentele dansand in mine pe ritm de jazz, pe ritm de saxofon alternand cu o trompeta masata bine de un tanar abia iesit de la Conservator? Probabil ca e virgin. Nu asta conteaza. Conteaza ca eu acum sunt in pragul unei noi linii melodice. Ritmul se schimba. Basul imi canta dezamagirile, trompeta zambetele fara motiv din timpul orelor de chimie, plimbarilor aiurea dintr-un loc in altul, din timpul datilor cand eu radeam in pat cu ea si saxofonul iubirile intalnite in marile apogeuri sentimentale. Astampara-ti picioarele sa mai bata in pieptul meu! Ce? Esti surda?

Minciună

Dau sa trag putin de gulerul camasii ce ieri am cumparat-o, sa il aranjez putin sau sa ii mai desfac un nasture. E cald. Revin cu mana pe paharul de scotch la fel de entuziasmat. Ritmul e acelasi. O pereche de sani se opreste in fata mea. Stau putin si ma uit orbeste la ei. Ridic privirea. Un par saten buclat pana mai jos de alunita ei maronie de pe partea de sus a pieptului. Miros. Miros de parfum de femeie. Parfum dulce, usor desfranat. Statea dreapta. Astepta un dans. Ii raspund politicos ca nu dansez. Ea se aseaza. Privesc, dar totusi nu stiu ce e! Cred ca e un inger desfranat. Ne privim, ne altoim privirile. Si tot nu realizez ce am in fata mea! Zambeste! Isi schimba pozitia picioarelor din apropiate si cu mana stanga intre ele in picior peste picior cu cel drept inspre mine. Ridic spranceana dreapta in semn de intrebare. Ea zambeste. Ametit, decid ca nu e de competenta mea sa ii fac fata domnisoarei. Ma ridic de la masa. Ea cu acelasi picior indreptat spre mine ma atinge pe sub masa undeva mai sus de femur si coboara. Nici macar ajunsa la jumatatea drumului de pe piciorul meu ii dau si efectul bunei ei atingeri: Taci dracu’ din gura! Inca una care stie doar sa se miste in pat. O intreb ce vrea. Acum nu doar a zambit, si-a si umezit buza de jos luand o parte din ruj pe limba si gustandu-l. Imi reiau pozitia pe scaun de acum cateva minute inainte sa ma ridic. Incerc sa trec peste. Ma bucur in continuare de paharul pe jumatate gol. Il termin dintr-o singura tura. Mai cer unul. O intreb daca doreste un pahar. Zambeste iarasi. O mai intreb o data. Raspunde din priviri “La fel”. E clar ca vrea ceva. E clar ca orice as intreba-o ar minti.

Ţigară

Deja se juca cu mine. Isi scoate pachetul de tigari. Nu stiu ce marca erau, dar pareau a fi alese cu stil. Subtiri, aromate ca si ciocolata neagra. Primul fum l-a luat uitandu-se direct la mine si suflandu-mi fumul in fata sa il inhalez. Sufla mai tandru fumul, poate asa il voi inspira. Mai trase unul si o stinse. Isi luase poseta si se ridicase de la masa, trecand pe langa mine si lasand un bilet: Te astept in camera de sus…

Care camera? Ah… sus e o casa veche! Dar nu apartine proprietarilor? Ies din subsol. Sunt in fata casei. Intru. Camera de sus… trebuie sa urc pe scari. Ajung in fata usii… ei. O deschid. Ea statea pe un scaun picior peste picior cu o alta tigara de-a ei in mana. Iarasi ultimul fum. Se ridica. Vine spre mine cu un mers ca de fotomodel. Pasi mici si calculati. Ajunge in fata mea si se intoarce cu spatele catre mine. Rochia era cu spatele gol. Cum de nu am observat asta si cand s-a ridicat de la masa? Uh… Nu conteaza! Imi place… Imi ia mana dreapta si o pune pe mijlocul ei acoperit de materialul rochiei lungi. Ma obliga sa ii presez carnea. Ma obliga sa o indrept mai in jos, stragand-o mai tare. O imping in fata mea. O trantesc de perete. Zambeste. Ii ridic piciorul stang, ma plimb repede si presat pe el. O prind de coapsa. Secundele cresteau, minutele se risipeau pe un pat albastru. Le risipeam cu ea. Le risipeam impreuna. Si toate risipite se dadeau pe dupa ore pline. Si toate adunate mi s-au facut zile. Pana maine, pana poimaine sau pana… azi. Ea poate pleca, eu la fel. Dar pana acum niciunul nu a trecut dincolo de usa definitv. Seara asta iar ma va adormi mirosul ei…

Azi m-am gasit gol in pat, fara patura, fara nimic. Doar cu hainele pe jos aruncate. Dar parca ieri eram cu ea. Nu am cum sa fi visat toate astea! Pe partea cealalta de pat un bilet – al doilea, scris si semnat la sfarsit cu un A cu punct din ruj rosu – Adio

Astampara-ti picioarele sa mai bata in pieptul meu!!! Sunt singur acum, nu vezi? Sunt singur… Taci dracu’ din gura! Si tu? Trage mai tandru fumul… Trage mai tandru… fumul.

Jos, in subsol, un pian incepe sa isi cante primele acorduri pline de feminitate si chemandu-si clientii. Clapele erau tandre… Ea era tandra… Si-si urca sufletul in sunete inalte si tot ea le cobora dramatic. Ea era muta. El plecase, ignornand sunetele pianului.

]]> http://www.victoriacasian.ro/organ-minciuna-si-tigara/feed/ 5 http://www.victoriacasian.ro/ad-unum-omnes/ http://www.victoriacasian.ro/ad-unum-omnes/#comments Thu, 04 Sep 2008 07:06:48 +0000 http://www.victoriacasian.ro/?p=390 Toti ca unul

Asa am dorit sa imi incep randurile acestui articol. Vorbim aici despre un caz al unei fetite de numai 4 anisori, dar care este bolnava de leucemie. Andra Cristina Nicolae, diagnosticata cu o forma rara de leucemie dar care are un tratament rezistent, mai are acasa inca doi frati de 11, respectiv 9 ani si un altul venind pe drum. Nedispunand de o situatie financiara precum a unor copii ce isi etaleaza masinile de mii de euro, hainele de firma si portofelul gros, ea mai are nevoie de inca 30000 € din suma totala de 170000 €. Mai e putin pentru ca Andra sa fie din nou pe propriile-i picioare, vorbind si razand, recuperandu-si fiecare zambet pierdut in spatele bolii si redevenind un copil… nu un bolnav.

“O mare parte din suma a fost asigurata de Ministerul Sanatatii de la noi din tara. Totodată, o fundatie din Italia a asigurat, pentru început, 20.000 euro. Astfel, mai raman descoperiti vreo 30.000 euro, bani pe care trebuie sa-i trimita la clinica pentru perioada dintre 15 iunie si momentul in care ministerul a aprobat dosarul.” Bogdan Ciuclaru si Alex Vidia pe blog.

Nimic nu poate depasi limitele durerii zilnice decat moartea propriului tau copil chiar sub ochii tai. Parintii, care se confrunta cu asemenea situatii de criza sufleteaza in primul rand dar si materiala, ajung sa traiasca intens pana si cea mai mica durere a copilului lor. Nu, nu exista explicatii pentru asta, dar ochii unui copil la o asemenea varsta nu stiu inca a minti, sunt un suflet deschis pentru toti, mici si mari. Haideti sa lasam putin cotidianul deoparte si sa privim cu adevarat inspre viata. Sau mai bine zis… inspre adevarata viata. Filmuletul despre Andra il gasiti aici

Conturile unde puteti face donatii sunt:

RO83BPOS16006687619RON01

RO18BPOS16006687619EUR01

Ambele conturi sunt deschise la BancPost.

Haideti sa fim toti ca unul pentru… VIATA insasi!

Multumesc Marius Tudor pentru initiativa!

În introducere:

Provincialu’ şi Speciala

-Băi, Specialo! Avem deja mai mult de un an aci. Deja simt cum şi curu’ parcă ma trage in jos, dar eu mă simt mai bine aşe. Parcă acum muştele trag mai bine la mine. Cred că sîngele meu o fi mai dulce acuma (şi rîde sarcastic)

-Lasă lasă… Acum o ducem noi bine. Dar, neneeeeee…

-Fată, nu te complica să vezi ce e dincolo de gardul de beton, ăsta colorat în verde mucegăit. Noi suntem mai speciali decît ei pentru că noi avem curu’ mare şi putem călca pe oricine în picioare.

-Uită-te la ele cît sunt de frumoase… oile

-Nu, fă! Ele s-au luat după tine, văzîndu-te aşa de frumoasă cum nimeni nu va îndrăzni să fie! E adevărat că belciug d-ăsta au toate (toate grase ca tine), dar ca tine nimeni.

-Aş vrea macar o dată să văd cum ele îşi piaptănă părul…

-Da’ dute odată să te uiţi la ele… că m-ai înnebunit, da’ vezi să nu stai mult!

-Bine (şi clipi des din ochi)

-Da’ ajută-mă să trec gardul… Ah… ăăăăă… Ridică-mă pentru că eu (forţîndu-se să aibă glasul subţire) sunt finăăăăăăă

-Stai că nu pot să te arunc aşe… (Grasa dracu’) Trebuie să te împing păstă gard. Băieţi?

Şi aşa o împinse pe Speciala peste gard, cu chiu cu vai. Celălalt, văzînd că ea e dincolo de gard, îşi întoarse fesele la soare (Bine că îşi dăduse dracu odată!)

Cu coada-i răsucită, mergea ea pe cărare. Încrezătoare. Bucile i se zdrăngăleau ca mărgelele la o mărime mai mare. Pe măsură ce ea scotea ceva genial din gură, toţi porcii din noroi o priveau pe sub şuncile ei perfecte, că doar ea sub nicio formă nu poate fi copiată. Cu botul sus şi belciugul la vedere, cu armata de muşte pe spate, se îndrepta spre gardul oilor, curat şi mirosind a iarbă proaspătă. Oile sărbătoreau încă un puiuţ. Speciala dorea şi ea să fie acolo, aşa cum oricine îşi doreşte. Dar nimeni nu o băga in seamă.

-Hîîîîh… şi se întoarse pe unde venise.

A doua zi, se spălase. Mare lucru. Se spălase bine după ceafă, acolo unde prostia se adunase împreună cu jegul. “Se spălase!!!!” strigau ceilalti.

-Da’ acuma nu mai pare de-a noastră!

-Atîtata timp cît fesele îi atîrnă… e de-a noastră. Problema e că a cam început să vorbească mai mult decît am vorbit noi in ăştia doi ani. De fapt… Problema e că… în fiecare zi e cu oile alea în gură. E mai rău ca mă-sa, să mor… ha ha ha ha. Da’ hai şi voi… ha ha ha ha ha ha tăţ’ in cor ha ha ha ha ha ha ha ha ha.

Puiuţul se lăsase de mamă şi se juca pe lîngă beţele de lemn ce îl despărţeau de Păşunea Mare.

-Bună!

- (ăăăăă bănuiesc că acuma tre’ să zic şi eu tot aşa?) Bună…

-Ce te aduce pe aici?

-Vroiam să văd ce fac de obicei oile

-Păi ce să facem? Eu deja am invăţat să citesc… Avem învăţatori buni aici

-Asta faceţi tăt… toată ziua? (concentrează-te, fată… vorbeşte corect…)

-Da

A treia zi, fermierilor le-au fost repartizate aceleaşi vopsele pentru marcarea animalelor ce aparţin din acea zonă. Speciala a auzit că puiuţul avea aceeasi culoare de vopsea pe unghii, la fel ca şi ea. Revoltată, nu s-a mai dus nici in gropa cu noroi aşa cum făcea in fiecare dimineaţă. A rămas într-un colţ şi ce s-a gîndit ea? Să îl sune pe Provincialu’…

-Alo… Alooo… m-auzi?

-Da! Sunt într-o şedinţă acum, dar pentru tine orice…

-Cineva mă copiazăăăă!!! Şi-a făcut unghiuţe ca şi ale meleee… (se screamă să scoată o lacrimă slăninoasă din ochi)

-Lasă, draga mea că se rezolvă!

A patra zi, conferinţă. Provincialu’ şi trupa împreună cu Speciala sub aripă buci.

A cincea zi, pe toţi pereţii porcii au mîzgălit “revolte”, plini de mandrie si corectitudine, dornici să apere unicitatea Specialei. Puiuţul a replicat:

- Dacă ai curu’ mare, nu înseamnă că te poţi aşeza oriunde!

va urma

later edit: Nu va mai urma nimic. Pur si simplu eu mi-am incheiat aici punctul de vedere. Cine are urechi, sa auda!

Pot sa spun ca am rezistat pana in minutul 18. De acolo ma opream de cateva ori pe minut… secventele sunt de la sine vorbitoare. Am dorit sa scriu mult mai mult la acest post, dar credeti-ma ca nu mai pot… pur si simplu inca retraiesc emotiile de acum doar cateva minute.

Inchei cu: “Invatati ce inseamna empatia!”

Asa ca am reluat decizia ce o avusesem in minte in prima zi cand blogul si-a spus primul of (doar ca de data aceasta o voi pune in practica)… si anume: Voi scrie cat pot, imi voi scrie ganduri… si atat. Va fi totul o lada unde gasesti “vechituri”… o lada in fata careia nu ai voie sa razi, sa tipi, sa trantesti cuvinte, sa spui cat de mult iti place, sa plangi sau sa fii trist, dar o poti privi. O lada menita sa vorbeasca de una singura doar pentru a se descarca. Ce m-a determinat sa fac asta a fost situatia in care am fost pusa astazi.

Si inca o data… Imi pare rau pentru neintelegerea aceasta!