Am în drafts zeci de articole nepublicate, şi care cred că n-or să iasă niciodată din statutul ăla. Cel mai probabil am să le şterg pe toate, fiindcă reprezintă o presiune inutilă. Sunt câteva subiecte care ar fi meritat nişte articole lungi şi foarte bine documentate, pentru care am tot stâns link-uri, citate şi resurse, dar care între timp au devenit atât de voluminoase încât nu prea mai pot fi acoperite după standardele mele pe un simplu blog. Lucruri gen mentalitatea şi abordarea advertising-ului online din România, statutul designer-ului în echipa de dezvoltare de proiecte, idei de fotografie şi artă în general sau probleme la nivel interuman. În mod cert voi reveni asupra lor tangenţial, în alte articole de pe blog, şi cei interesaţi de mai multe detalii pot apela la “incentivări de comunicare“.

Revenirea, aşadar, se manifestă printr-un articol “de ameninţare” - proiecte, fotografii, idei şi viaţă. Viorel Mocanu a revenit pe blog cu (mult mai) multă experienţă şi nevoie de comunicare. Mai ales că încep să se vadă roadele muncii (în toate domeniile) şi trei’ să fac nişte “shameless self promotion”, nu?

Sper să-i surprind plăcut pe cei aproape 100 de oameni care probabil c-au uitat că mă au în feed reader. Fiţi pe fază!

Începutul lui 2009 a fost orice altceva, dar lipsit de evenimente în nici un caz. Tocmai pentru că nu-mi găsesc timp şi liniştea necesară pentru a mă concentra pe blog, o să fiu scurt şi de data asta, pentru că merită să anunţ un eveniment care se va desfăşura pe 31 Ianuarie în Sibiu.

Ca să citez de pe site, GeekMeet este o întâlnire informală unde, de obicei, se discută despre Internet, programare, linux, business, etc. Deşi este prima întâlnire în Sibiu, astfel de întâlniri au loc foarte des, în ţară, fiind organizate până acum aproximativ 10 întâlniri în Oradea, Cluj, Timişoara, Craiova şi Tg. Mureş.

Aşa că ne vedem acolo!
De ce? Pentru că sunt un geek, pentru că iubesc Sibiul şi pentru că sunt foarte curios ce iese. Sunt foarte nerăbdător să-mi văd prieteni, foşti colegi şi cunoştinţe din online pe care n-am avut plăcerea să le întâlnesc până acum. O să fie o minivacanţă binevenită între examene, lansări, campanii, site-uri şi alte cele.

Mulţumesc mult lui Aurelian pentru invitaţie!

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi,
Câteva momente când era să fim frumoşi,
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu aceeaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de an de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.
Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţă de apoi).

La mulţi ani!

Un an mai bun, mai împlinit, mai fericit, mai simplu, mai sănătos şi mai plin!

“Today, my life just got one year shorter.”

Ce-ar zice optimiştii:

“Today, I just outlived myself by one year!”

Ce zic eu:

“You ain’t seen nothing yet!”

Azi… Pardon, ieri am implinit 10111 ani.

Mi-am dat seama ca-s inconjurat de oameni fantastici. Si chiar daca pe unii din ei ii vad din Joi in Sfantul Nicolae, ce mod mai bun sa ne punem la curent cu totul decat… dansand. Cu vorbele in general reusim prea rar sa spunem lucruri cu adevarat esentiale.

Am fost fericit. Fericirea, prieten nou si vechi, senzatie interesanta, intotdeauna surprinzatoare.

Culmea - am mai si primit tot ce mi-am dorit de la toata lumea.

Vorba unui coleg de munca… Cand ne-o fi mai rau… Sa fie ca acum.

Noapte buna!

Later edit:

Am şi uitat să vă zic ce mi-a adus Moşul!

Cineva s-a simplicat şi a reuşit să-mi mai facă o surpriză între timp. Să NE facă, de fapt…

Mulţumim, Moşule!

Da! Vreau să vă vorbesc de Barcelona. Dar nu pot să încep chiar aşa…

Nu sunt neapărat un fan al lui Proust. Am devenit mai degrabă un fan al lui Beigbeder. Şi nu pentru că 29,9 RON a fost ultima carte citită (fun fact : la PRICE.RO, cartea e trecută la secţiunea “cărţi pentru copii“, ori… romanul nu-i tocmai în target-ul ăsta, dacă înţelegeţi aluzia), ci pentru că are curajul să-şi înceapă cartea aşa:

Totul e provizoriu: dragostea, arta, planeta Pământ, voi, eu. Moartea e atât de inevitabilă, încât îi ia pe toţi prin surprindere. Cum poţi şti dacă ziua asta nu e ultima? Crezi că ai tot timpul. Şi, pe urmă, dintr-o dată, s-a zis, te îneci, sfârşitul timpului regulamentar. Moartea este singura întâlnire pe care nu o ai notată în agendă. [...]

Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care n-o să le aveţi niciodată. Cer veşnic albastru, gagici care nu-s niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată în Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Când veţi reuşi, economisind la sânge, să vă trageţi maşina visurilor voastre, cea pe care am promovat-o în ultima mea campanie, eu o voi fi trecut deja la demodate. Am un avans de trei puncte şi am eu grijă întotdeauna să vă frustrez. Glamour este o ţară unde nu ajungi niciodată. Vă droghez cu noutatea, iar avantajul noutăţii e că niciodată nu rămâne nouă. Există întotdeauna o noutate proaspătă, care s-o învechească pe precedenta. Apostolatul meu e să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă. [...]

Eu decretez ce este Adevărat, ce este Frumos, ce este Bun. Eu conduc casting-ul manechinelor care, peste şase luni, or să vă facă scula băţ. Tot văzându-le puse pe panouri, ajungeţi să le botezaţi top-modele. Fătuţele mele vor traumatiza orice femeie care are peste 14 ani. Îmi veţi idolatriza opţiunile. Cu cât mă joc cu subconştientul vostru, cu atât veţi fi mai supuşi. [...]

Toate astea probabil că nu vă fac să mă priviţi cu prea multă simpatie. În general, când începi o carte, trebuie să faci în aşa fel încât să fii atractiv, dar eu nu vreau să maschez adevărul: nu sunt un narator amabil. În realitate, aş fi mai curând genul mare japiţă, care face zob tot ce atinge. Idealul ar fi să începeţi să mă detestaţi înainte de a detesta şi vremurile care m-au creat.

O sinceritate pur teatrală, care serveşte unui scop evident, dar de care majoritatea oamenilor din jur n-or să fie capabili niciodată.

Sinceritate.

Cuvânt cu prea multă încărcătură subiectivă sau subiectivizantă. Nimeni nu poate fi întrutotul obiectiv când îl rosteşte. Sinceritatea e în permanenţă parşivă şi părtinitoare, un ideal moral contondent cu care merită să dai în cap oricui are insolenţa să-ţi lovească ego-ul într-un fel sau altul, prin nepăsare, uitare, intenţie sau rea voinţă.

Sincer vă spun, a trecut mai bine de-o lună de când am revenit în Bucureşti… şi încă nu mi-am revenit complet. Momentul de “back to reality” încă nu s-a terminat. Un vis frumos, ceva poate prea frumos să fie adevărat… cel puţin nu acum.

M-am lămurit cu privire la multe lucruri în ultima lună, de când am revenit din Barcelona. M-am lămurit că România n-o să ajungă niciodată la nivelul de civilizaţie, de calitate umană, de stil şi arhitectură. Şi niciodată nu e un cuvânt mare, de emfază. Pur şi simplu nu suntem capabili de aşa ceva, oricât de mulţi ar fi oamenii cu bune intenţii şi cu suflet superior, cu voinţă de fier şi cu atitudinea potrivită. De ce? Pentru că NU se poate. Răspunsul la orice întrebare încărcată de sens şi speranţă şi legată de paralelismul cultural şi social dintre România şi Occident are un singur răspuns - aşa cum zice şi Alex - NU.

Dar… până la urmă asta-i viaţa, nu?

Şi sincer, mi se pare mult mai challenging să reuşeşti unde e mai greu (din multe puncte de vedere foarte practice) decât unde e mai uşor. Mai ales că România în general şi Bucureştiul (plus Braşov, Sibiu, Timişoara, Cluj, Iaşi şi Constanţa) în particular îmi dau mie personal o stare destul de bună în general.

Şi ca să fiu sincer, cred că mi-ar fi frică să mă mut definitiv altundeva. Nu neapărat pentru că mi-ar fi teamă că ajung ca Radu, căruia dorul de ţară şi de (aproape) tot ce-nseamnă ea îi mănâncă nopţile şi-l răcesc interior, ci pentru că pur şi simplu mi-e frică de o schimbare de asemenea magnitudine. Probabil că încă am ceva de pierdut aici… pentru că se zice că dacă te dezrădăcinezi, nu trebuie să simţi că ai nimic de pierdut.

Barcelona.

Cel mai frumos oraş din lume.

Şi n-o zic eu. Eu nu-s aşa plimbat prin lume, n-am cu ce să compar. O zic prieteni, rude şi apropiaţi mult mai experimentaţi decât mine, care au fost prin toată lumea, din Sri Lanka până în America Latină şi din Africa până în Japonia. Puţine îi depăşesc frumuseţea pragmatică, întruchiparea unui sistem aproape perfect, uns până la cele mai mici detalii de minţi luminate ca a lui Gaudi şi de bunăvoinţa şi spiritul superior (în toate sensurile, de la cel propriu până la atitudine) şi burghez al băştinaşilor cosmopoliţi. Atât de cosmopoliţi încât şi-au dat seama ce înseamnă “moştenire culturală” cu mult înainte să putem noi spune că există mână de arhitect adevărat în România.

Totul e bilingv. În spaniolă şi catalană (limba de baştină, un fel de galică generală, combinaţie franţuzită de dialecte spaniole care… culmea, sună cam ca portugheza). Şi, pe alocuri, chiar trilingv (engleza e totuşi cea mai răspândită limbă). Ştiind doar engleză, te descurcai oriunde, chiar dacă nu perfect şi nu foarte uşor pe alocuri.

Infrastructură perfectă, călătorii extrem de facile (deşi nu foarte ieftine) cam pe oriunde dorea inimioara… şi totul mergea ceas. Am profitat de ocazie să vizităm şi una din cele mai frumoase localităţi anexate Barcelonei, Tarragona, care e o staţiune la Mediterana parcă scoasă din cărţile cu poveşti frumoase.

Dacă n-aţi auzit de Gaudi, înseamnă că n-aţi avut nicio treabă niciodată cu vreo latură a arhitecturii sau a artei moderne în general. N-o să spun eu prea multe. Spune Wikipedia şi spun imaginile de mai jos (sper eu) suficient. Barcelona e doldora de mărci ale geniului acestui om, şi catalunii sunt printre cei mai inteligenţi şi mai pragmatici imitatori ai obiectelor, ideilor şi stilului propagat de Gaudi în zonă.

N-ai cum să vezi tot ce trebuie neapărat să vezi în zece zile, cât am stat eu acolo. Pur şi simplu, fizic vorbind, nu ai timpul necesar. Mai ales dacă-ţi propui să foloseşti metroul doar când e absolută nevoie şi în rest să mergi pe jos. De mers pe jos cred că am mers 10 km pe zi cel puţin, fără să ţinem cont de perioadele de vizitat monumente, muzee, porturi, acvarii, pieţe, magazine (!!! miile de magazine) şi câte şi mai câte. Concluzia e că voi reveni în mod cert în Barcelona pentru câteva luni, cândva… când se va putea.

Apropo de fotografii, că tot am adus vorba de ele… au fost cam 6000 la număr. Şi mi se pare că n-am surprins tot ce vroiam să surprind. Aveam momente când eram tras de prieteni de ciuf fiindcă ne grăbeam şi eu stăteam să mai prind câte-un cadru.

Evident, am uploadat doar câteva, care mi s-au părut relevante. Dacă vă plac, voi mai pune…

“Orice călătorie e o lecţie de viaţă“, spunea un prieten, fost coleg de birou. Şi mare dreptate avea… Când eşti în altă parte decât în coordonatele familiare, lucrurile devin brusc aşa cum sunt de fapt, şi nu cum eşti antrenat să le percepi. Nu mai eşti orb la contextul în care trăieşti, devenit rutină monotonă, din simplul motiv că firea umană e făcută să se minuneze de tot ce e altfel. Ai mai mult timp să analizezi lucrurile, să vezi detalii acolo unde în mod normal nu le-ai vedea. Eşti mai atent, fiindcă ţi-ar părea rău dacă ai pierde ceva. E un fel de fascinaţie infantilă pentru lumea nouă, în continuă descoperire. Nu ştiu cât ţi-ar trebui să călătoreşti ca să nu stai să caşti gura la câte-un monument total ieşit din comun sau la câte-o scenă absolut banală, dar cu actori şi cadru cu care nu eşti deloc familiarizat… nu ştiu dacă îţi “trece” vreodată foamea de analiză, mai ales dacă se spune că ai şi-un ochi critic şi antrenat vizual. Cert e că în Barcelona iubeam pur şi simplu să stau şi să privesc oamenii şi locurile, un comportament pe care doar ceva ieşit în mod abisal din comun mi l-ar mai putea declanşa, mai ales atunci când sunt grăbit. Barcelona mă determina să fac lucruri foarte uşor etichetabile drept pierdere de vreme aici, cu satisfacţii nebănuite.

Oricum, dacă n-aţi fost niciodată în Barcelona, pregătiţi-vă pentru o “călătorie vizuală” foarte antrenantă… sper să savuraţi ce-am apucat eu să surprind in “Perla Cataluniei”.

P.S.

N-am de gând să mai neglijez blogul aşa mult. Doar că pur şi simplu trebuia să scriu de Barcelona, şi nu prea îmi găseam cuvintele. Scuzele de rigoare pentru cititori…

Ne citim altă dată.

Deziderat:

Sursa: omul ăsta.

P.S.

Morality is a virtue of the derranged.

X3 Studios, una din cele mai prolifice, vizibile şi de succes agenţii online din România, lansează o iniţiativă de imagine care propune să aducă în faţă şi partea umană din toată industria asta. Şi anume, vor să dedice 1000 de ore din timpul de lucru pentru crearea sau îmbunătăţirea identităţii şi a prezenţei online a instituţiilor/organizaţiilor culturale, educative şi sociale, şi a afacerilor tinere (start-up) care nu dispun de fondurile necesare.

E o lecţie de curaj şi de angajament, e un exemplu demn de urmat şi, cu toate beneficiile sociale implicite, oamenii merită laudă. Şi - de ce nu? - chiar dacă au mai fost iniţiative similare (sporadice şi mai mult sau mai puţin de succes), poate că de acum încolo se vor înmulţi şi vom trece şi noi printr-o Renaştere a ideii de brand românesc promovat cum trebuie.

Pe lângă asta, iniţiative de genul ăsta, care sunt convins că vor avea finalitate substanţială, dau un exemplu despre ce înseamnă cu adevărat lucru bine făcut. Şi pun, indirect, bazele unor standarde publice de calitate pentru site-uri şi identităţi de brand, promovând profesionalismul şi mâna de lucru “scumpă”, cu rezultate pe măsură. Spun asta pentru că, din păcate, România încă nu e obişnuită cu sumele vehiculate în design şi prezenţă online, şi foarte mulţi încă preferă să dea 500 de euro unor începători care fac treabă de mântuială decât să investească 5000 sau 50000 în proiecte serioase, de viitor. Cu cât vor fi rezultatele evenimentului mai mediatizate, cu atât se va educa publicul mai bine.

Ce spun ei pe site:

Proiect 1000 este o iniţiativă a X3 Studios, prin intermediul căreia vom investi 1000 de ore de lucru, o valoare de aproape 50,000€, în realizarea de proiecte. Investiţia noastră poate fi de la 50% la 100%, în funcţie de tipul de proiect.

Proiect 1000 s-a născut din dorinţa de a schimba ceva în jurul nostru.

Cu toţii vedem lucruri care nu ne plac, cu care nu suntem de acord, dar mergem mai departe. Proiect 1000 înseamnă pentru noi că ne-am oprit şi încercăm să schimbăm ceva.

Nu trăim cu iluzia că în 1000 de ore vom schimba lumea. Dar sperăm ca această iniţiativă să fie doar un început.

Sperăm să fie şi alţii care să îşi asume o astfel de investiţie, să înţeleagă că până la urmă suntem toţi în aceeaşi barcă şi că împreună poate reuşim cu adevărat să schimbăm ceva.

Mult succes!

Şansele ca experimentul de azi să declanşeze o catastrofă sunt cam aceleaşi ca o râmă intergalactică să-şi înfigă o furculiţă în Pământ şi să ne înghită cu poftă, molfăind satisfăcută.

Şansele ca rezultatele teoretice ale experimentului de azi şi următoarele experimente efectuate pe baza lor să declanşeze o catastrofă sunt mult, mult mai mari. Mai bine, dacă tot are toată lumea poftă să discute despre Armageddon, am lua în calcul toate posibilele cataclisme care sunt foarte “la îndemână” acum. Şi anume:

1. Ne pierdem voinţa de a trăi. 20% din populaţia globului suferă de depresie CLINICĂ! Depresia e cea mai mare epidemie de care a suferit lumea vreodată. Chiar dacă longevitatea creşte vertiginos…
2. Invadează extratereştrii. Civilizaţia Vestică avansată a avut un efect distructiv asupra tuturor civilizaţiilor cu care a intrat în contact, fără excepţie, chiar şi atunci când toate eforturile au fost făcute să nu se întâmple asta. Dacă intrăm în contact cu extratereştrii, NOI suntem civilizaţia inferioară.
3. Eco-sistemul colapsează. 19 oceanografi au publicat încă din 2001 o lucrare foarte neobişnuită. Nu un studiu, ci un ţipăt, un anunţ la megafon… ecosistemele oceanelor sunt aproape de destabilizare totală. În 40 de ani, 30-35% din specii vor dispărea. Şi odată cu ele, ecosisteme majore vor dispărea cu siguranţă. Ecosisteme majore cum ar fi - dau un exemplu oarecare - atmosfera noastră.
4. Accidente cu acceleratoare de particule. Posibile, dar nu încă. Nu la nivelurile de energie folosite acum.
5. Accidente biochimice. Extinderea necontrolată a culturilor de plante modificate genetic, care ar putea eradica întreaga rezervă agriculturală a lumii dacă nu e ţinută sub control. Plante care secretă propriul pesticid şi care influenţează şi produc mutaţii în plante sălbatice, etc.
6. Inversarea câmpului magnetic al Pământului. Polul Nord şi Polul Sud se inversează. Nu asta ar fi problema, se întâmplă la fiecare câteva sute de mii de ani. Dar în perioada de tranziţie, câmpul magnetic dispare, şi toate particulele şi razele din spaţiu au “intrare liberă” în atmosfera noastră. Deci ne vom prăji.
7. Explozii solare şi variaţii energetice. De la erupţii de milioane de ori mai puternice decât cele care dau peste cap comunicaţiile şi electricitatea terestră până la diminuarea energiei disipate cu 1%, care ar cauza o nouă Eră Glaciară.
8. O nouă epidemie globală. Mutaţii virale, hipercontagioase, rezistente la toate antibioticele existente.
9. Ne ia prin surprindere o gaură neagră. Sunt peste zece milioane de stele moarte în Calea Lactee, care sunt găuri negre.
10. Ne loveşte un asteroid. Unul mic, o bucăţică de cometă de 60m în diametru a lovit Siberia şi-a aplatizat păduri pe o rază de 300 de km (efectul a 1000 de Hiroshime). Nu se pune problema de “dacă”, ci doar de “când” şi de “cât de mare”. Un asteroid mic, de 700m diametru ar declanşa iarnă nucleară şi extincţii în masă. Dacă e mai mare, suntem asiguraţi.

Iată şi un tabel de statistici, să vă “liniştească”…

Şansele ca TU să mori mâine din:

So here’s the data:

Logo-ul google e via Zoso.

Nu mă plâng însă. I love my job. Şi detaliile ca orele de lucru, numărul mare de task-uri de rezolvat simultan şi tot restul parametrilor care în teorie mi-ar pune beţe-n roate nu fac decât să mă motiveze şi mai tare. Cert e că, totuşi, mai sunt momente în care simt că e nevoie de-o pauză, şi de cele mai multe ori nu mi-o refuz.

Am avut ocazia să mă deconectez de câteva ori ieşind din oraş, mai pe la mare, mai pe la munte, mai pe la grătar, şi în curând voi pleca şi din ţară pentru ceva vreme, ca să marchez un an de lucru intens cu o pauză - sper eu - binemeritată…

Am început cum se cuvine sezonul, şi de 1 Mai m-am avântat muncitoreşte pe plaiuri carpatine, să fac cunoştinţă din nou cu stimabilul Jack în vârf de munte, unde beţiile sunt mai aprige şi mai neaoşe ca nicăieri. Am bătut muntele-n lung şi-n lat, şi-am urlat la lună ca lupii pe drumul spre casă, luminat decât de nişte stele adormite şi de o bucată de caşcaval palid şi morocănos. Plaiul Foii e un loc de vis, şi vi-l recomand din toată inima când aveţi ocazia să mai depăşiţi Râşnovul în escapadele prin ţară.

Vama Veche era tristă şi fără vlagă atunci când i-am mirosit eu algele. Era gri şi egală cu ea însăşi de la cap la coadă. Era vânt şi frig, plin de alcoolici profesionişti şi cocalari atroce, nu de teribiliştii ameţiţi cu care ne-am obişnuit cu toţii. Mult mai linişte ca de obicei. Asta, cred… liniştea asta a fost singurul lucru care m-a frapat şi care mi-a displăcut în Vamă. Şi din noaptea aia dementă de Mai în care-am condus mai mult decât am stat, n-am mai vrut să văd ce-a rămas în urma noastră acolo.

Acum ceva mai mult timp am scăpat şi spre Costineşti, să-mi fac pelerinajul anual în White Horse. Am găsit un Costineşti murdar şi tânăr. Aşa cum, dealtfel, mă aşteptam. Muzica bună şi atmosfera de la orele târzii au salvat însă situaţia, chiar dacă am reuşit să mă ard copios la soare, uitând să folosesc crema de plajă, aşa cum fac de obicei. Nu ştiu dacă aş refuza să îndur toate supliciile unei staţiuni în cădere liberă, dacă localul ăla cu atâtea amintiri şi prietenii legate ar rămâne în picioare. E ciudat, n-am mai simţit aşa ceva pentru alt loc, oricât de bine m-aş fi simţit acolo. Must be the people.

Week-end-ul petrecut la grătar de curând s-a lăsat (ca mai toate week-end-urile în care nu dorm sau citesc sau mă joc sau beau în Bucureşti) şi cu fotografii. Şi nu orice fel de fotografii, ci chiar unele care-au contribuit vizual la un Drive Test. Bobby a avut plăcerea să folosească Citroen-ul C4 Picasso luat în teste pentru a ne căra bagajele spre Breaza, unde-am zăcut şi mâncat româneşte cu fratele Radu şi compania. Dacă sunteţi curioşi, vedeţi seria de pe Flickr şi review-ul Citroen-ului de pe AutoMod.ro.

Ei, şi-acum e-acum. Dacă tot avem graniţe deschise, am decis să explorez posibilităţile. Norocul face să dau peste ele unde nu mă aştept, şi chiar dacă toamna asta mă aşteaptă Barcelona (pe care-abia aştept s-o explorez, deşi mi s-a spus în repetate rânduri că zece zile n-or să-mi ajungă nici pe o măsea), e foarte probabil ca la anul să ajung aşa… câte-un week-end, dacă nu mai mult, şi prin marile oraşe mai apropiate de noi. Spre exemplu, printre primele pe listă sunt Praga şi Budapesta, după care urmează, cel mai probabil, Viena şi Amsterdam.

Norocul face ca două din cele câteva oraşe menţionate mai sus să fie deja “disponibile” ca destinaţii de City Break prin intermediul parteneriatului companiei la care lucrez cu Travel House, o agenţie de turism cu reputaţie internaţională. Aşadar - dacă vrea cineva o vacanţă în Praga sau una în Budapesta pentru un week-end, be my guests!

Revenind la oile noastre, aşteptaţi-vă la sute de fotografii noi odată ce revin din Barcelona, la mijlocul lui octombrie. Abia aştept!…

Când faci advertising (şi) pe The Deck.