Muzeul Mineritului din Petrosani

Domnul Puscasu, de la Muzeul Mineritului din Petrosani

Initial, cand am vazut pe harta Muzeul Mineritului am zis ca hai sa ne oprim si acolo, nu de alta, dar era un “muzeu” si banuiam ca ar putea fi cateva chestii interesante de vazut. Dar habar n-aveam ce ne astepta acolo. Muzeul nu e cine stie…nici foarte mare, nici cu cine stie ce exponate, in schimb domnul Puscasu, cel care are grija de muzeu, s-a dovedit a fi un om extraordinar. Dupa 27 de ani (parca) petrecuti in mina, cred ca ne-ar fi povestit doua zile despre mineritul si minerii din Valea Jiului. Oricum, l-am ascultat, captivati, cum ne-a povestit despre geologia zonei, despre grevele minerilor (sunt anuale), despre nevestele minerilor care i-au luat la bataie pe macelari c-au scumpit carnea, despre accidentele, masurile de siguranta si misiunile de salvare din subteran si multe altele. Nici n-am simtit cum a trecut aproape o ora jumatate si, din pacate, n-am putut sta mai mult, dar mi-ar placea mult de tot sa mai ajung pe-acolo. Daca aveti drum prin zona, trebuie neaparat sa va opriti un pic si sa-l ascultati cum povesteste.

Pestera Bolii

Pestera Bolii

La cativa kilometri de la iesirea din Petrosani spre Hateg, am oprit sa vizitam Pestera Bolii, asta dupa ce ne-am invartit un pic, pentru ca indicatorul spre pestera, dinspre Petrosani, fusese furat de niste binevoitori. Numele nu vine de la boala, asa cum ne-am asteptat cu totii, ci de la un boier de prin zona pe care-l chema Bolia si am auzit sau am citit si aici povesti frumoase despre pestera, cum ar fi inaugurarea ei, in 2006 (sau 2004), cu o nunta. Ce mi-a placut mult la pestera asta e ca, desi nu e foarte mare, pare foarte spatioasa si grandioasa. Ce-i drept, e si foarte ok amenajata (cu podeturi si luminata bine) si, pentru ca nu e foarte vizitata, am avut ocazia sa deranjam cativa lilieci, unul inclusiv pozand pentru un mic pictorial, asta pana cand s-a plictisit si s-a hotarat sa se retraga undeva unde sa se poata odihni in liniste.

Muzeul Trovantilor de la Costesti, Valcea

Muzeul Trovantilor de la Costesti

In drumul de la Ramnicu Valcea spre Horezu, o prima oprire am facut-o la Muzeul Trovantilor. Nu prea stiam care-i treaba cu ei, dar, daca tot eram in zona, am zis ca merita vizitati, mai ales ca am fost fascinati cand am auzit ca li se mai zice si “pietrele care cresc”. Probabil pentru geologi sunt destul de interesanti, dar eu n-am vazut decat niste bolovani care, nu mai stiu exact cum (avea legatura cu nisipul), se maresc in continuu. Nu va imaginati ca stati 10 minute langa ei si deja-s mai mari pentru ca, din cate citesc pe wikipedia, cresc cu 4-5 cm in 1200 de ani.

Pestera Polovragi

Deja vazusem, in cateva zile, mai multe pesteri decat vazusem in toata viata mea, asa ca Pestera Polovragi, dintre Horezu si Baia de Fier nu mi s-a mai parut la fel de interesanta. Din fericire, cand il ai pe Doru Panaitescu cu tine, cam toate pesterile ti se par spectaculoase. Pana sa ajungem la pestera, a trebuit sa mergem pe jos cam un kilometru, cred, pentru ca drumul era in reparatii si era inchis, ceea ce pe “racoarea” de afara n-a fost chiar fascinant. Despre pestera nu mai tin minte foarte multe, doar ca Doru ne-a prezentat pitecantropii, o specie interesanta de turisti de pesteri. A, si mi-am luat prastie de la intrare :D

Pestera Muierii

Pestera Muierii

Cum ziceam si mai devreme, eram un pic satui de pesteri, dar ultima oprire a fost tot la una, adica la Pestera Muierii. Fiind clar cea mai “turistica” pestera vizitata in zilele astea, treaba asta a avut avantaje si dezavantaje. Avantajele sunt ca e foarte misto amenajata, arata cel mai interesant dintre toate, in schimb, marele dezavantaj, mai ales ca am prins-o in zi de Sfanta Marie, a fost ca era plina ochi de oameni. Adica 100 si ceva de oameni nu pare mult, dar cand tre sa treci prin niste galerii in care mergi in mersul piticului, stai la rand mai ceva ca la stadion. Si am ramas masca cand am auzit ca pestera e, de fapt, imensa, iar daca galeria vizitabila are cateva sute de metri, in total sunt peste 7 kilometri de galerii, majoritatea rezervatii speologice. Cum ziceam, cea mai frumoasa pestera pe care-am vizitat-o (nu doar in zilele astea), dar mi-ar fi placut mai mult sa o vad intr-o zi in timpul saptamanii.

Redescopera Romania e un program Petrom si poate fi urmarit pe Twitter (hashtag-ul #prinRomania sau contul oficial al actiunii) sau pe pagina de Facebook a Petrom.

Drobeta Turnu Severin

Ruinele Cetatii Severinului

In primul rand, orasul arata jalnic :) Totusi, il salveaza doua chestii: asezarea pe malul Dunarii si istoria extrem de incarcata, din pacate pusa prea putin in valoare. Primul loc pe care l-am vizitat a fost Cetatea Severinului care, desi nu arata foarte rau, putea fi mult mai bine exploatata, mai ales ca are o pozitie superba, exact langa Dunare. Adica atunci cand parcul din jurul cetatii arata de 3 ori mai bine decat cetatea in sine, e o mare problema. Plus ca e plin de buruieni si nu exista cateva panouri sa povesteasca un pic din istoria cetatii, iar singurul panou, aflat in parc, oricum nu se pune, ca e prost, adica indica alt obiectiv (de-aici si fetele noastre mai mult de inteligente din poza asta).

La o aruncatura de bat de cetate este Muzeul Regiunii Portilor de Fier, care este o combinatie de muzeu al satului, muzeu de istorie, Antipa si acvariu (destul de slab), per total experienta fiind foarte faina. In curtea muzeului se afla si ruinele castrului roman si, cel mai interesant, doua picioare ale podului lui Apolodor din Damasc, unul care este o reconstituire, iar celalalt e cel original, care nu arata deloc cum mi-l aduceam aminte din cartile de istorie, adica e ingramadit undeva intre calea ferata si niste ziduri de beton. Din cate am inteles, mai e si in partea sarbeasca un picior original, mult mai bine conservat. A, si sa nu uit, in muzeu se gaseste o replica la scara mica a intregului pod, care-a fost construit in doar trei ani (cam cat ne ia noua acum sa facem un pasaj la Baneasa).

Capul lui Decebal

Capul lui Decebal e o statuie sculptata in stanca, reprezantand…well, capul lui Decebal :) Prima oara am vazut-o in blogtrip Timisoara si mi s-a parut foarte ciudat ca eu habar n-aveam de ea. Ok, e destul de recenta, terminata in 2004, dar totusi ar merita mai multa promovare pentru ca e o lucrare incredibil de spectaculoasa (pun pariu ca mai multi romani au auzit de Mount Rushmore din State decat de Capul lui Decebal). O poveste destul de interesant despre realizarea sculpturii, care l-a costat pe Iosif Constantin Dragan cam 1 milion de dolari, puteti citi aici.

Pestera Ponicova

Intrarea in Pestera Ponicova

Din pacate, n-am avut timp sa vizitam pestera cu barca (eram deja destul de in intarziere), asa ca am ales varianta mai scurta, sa intram prin capatul dinspre uscat, avandu-l ca ghid pe Doru Panaitescu. Daca te tin picioarele si psihicul sa cobori cateva scari si stanci destul de dubioase, pestera ofera niste privelisti foarte faine, mai ales ca nu e foarte circulata de turisti si e aproape deloc amenajata (cam cum a lasat-o mama natura). Din fericire pentru noi, l-am avut pe Doru, care e un ghid fenomenal, chiar daca mai face misto de tine zicandu-ti ca sa ai grija la zimbri.

Castrul roman Tibiscum

Cum varu’ a dezvoltat o adevarata pasiune pentru castrele romane, nu puteam rata Tibiscum, aflat undeva intre Lugoj si Caransebes, la vreo 5 km de ultimul. Totusi, daca stau sa ma gandesc, “nu puteam rata” nu e cea mai fericita expresie, pentru ca poate fi ratat extrem de usor. Nici un indicator in drumul principal si nici macar lumea din apropiere habar n-are de el: am intrebat un localnic biciclist de Tibiscum si reactia lui a fost “Hotelul? Mergeti vreo 7 km si e la intrare in Caransebes”. In fine, dupa ce ne-am prafuit bine de tot masinile si cu amabilitatea unor muncitori de pe camp, l-am gasit cu chiu cu vai. Din pacate, am fost desemnat sa stau de sase la soseaua principala, asa ca l-am ratat, dar, din cate-am inteles de la restul, n-am pierdut prea multe.

Cheile Corcoaia

Cheile Corcoaia

La vreo 10 km de Baile Herculane, mergand spre Baia de Arama, am dat de Cheile Corcoaia. Lasand la o parte numele care ne-a jucat feste, drumul pana acolo a fost groaznic, cel putin pentru mine si pentru ceilalti din Picasso. Daca varu’ (cu Suzuki-ul Grand Vitara) si Doru (cu Skoda Yeti), n-au avut absolut nicio problema, pentru noi astia mai sarmani si fara tractiune integrala/suspensii off-road a fost foarte bumpy. Ca soundtrack ar fi fost perfecta melodia asta. In fine, am ajuns si-am admirat si cheile, formate (dupa cum ne-a precizat domn’ speolog Doru) prin prabusirea unei pesteri. O priveliste destul de faina, dar per total, nu cred ca merita batut drumul pana acolo, poate doar pentru grataragii de p-acolo.

Monumentul Proclamatiei de la Pades

Tudor Vladimirescu, pe Monumentul Proclamatiei

In 1821, un tip Tudor Vladimirescu s-a trezit sa mobilizeze lumea si sa le zica fanariotilor si turcilor: “auziti, ba, ia mai dati-i drumu’ de la noi de-aici din Romania”. Clar unul dintre cele mai importante momente ale istoriei noastre are parte de un monument foarte frumos, la Pades, intre Baile Herculane si Baia de Arama. Din pacate, am ajuns seara tarziu si n-am apucat sa facem poze cum trebuie, mai ales ca nu mai aveam baterie la camera si-a trebuit sa stam vreo juma de ora, la un birt, alaturi de fauna locala, cat s-a incarcat un pic bateria, asa ca pozele le-am facut, de fapt, noaptea. Dupa intrare, e o alee foarte faina de cativa zeci de metri, cu brazi si de-o parte si de-alta, iar monumentul e o piramida cu cateva placi comemorative in varf. Mi-a placut foarte mult, iar oricine e pasionat cat de cat de istorie trebuie neaparat sa treaca sa-l vada.

Sculpturile lui Brancusi din Targiu Jiu

Pana asta primavara, nu vazusem niciodata poate cele mai cunoscute opere de arta din Romania, nu de alta, dar Targiu Jiu e cam in capatul celalalt al tarii. In fine, mai bine mai tarziu decat niciodata, ideea e ca, poate si datorita lipsei simtului meu artistic, dar Masa Tacerii si Poarta Sarutului nu m-au impresionat in mod deosebit. Ok, sunt frumoase, dar n-as bate juma de tara doar ca sa le vad. In schimb, Coloana Infinita (nu Infinitului), e splendida si merita deplasarea de oriunde. Acum am prins-o noaptea, si parca nu e la fel de spectaculoasa, dar data trecuta am vazut-o pe zi si, privita de la baza in sus, e fantastica. Chiar iti da impresia ca urca pana sus de tot si strapunge cerul.

Manastirea Lainici

Manastirea Lainici

Pe drumul dintre Targu Jiu si Petrosani am facut o scurta oprire la Manastirea Lainici. Nu prea stiu cum ar trebui sa fie o manastire, dar mi-a placut ca era foarte curata si frumos amenajata, iar cei carora le plac manastirile ar trebui sa faca un mic popas si aici.

va urma…

Redescopera Romania e un program Petrom si poate fi urmarit pe Twitter (hashtag-ul #prinRomania sau contul oficial al actiunii) sau pe pagina de Facebook a Petrom.

Nu o sa mai zic si eu ce e cu proiectul “Redescopera Romania” al celor de la Petrom, impreuna cu Bobby, pentru ca deja s-a scris foarte mult despre el (puteti citi totul pe pagina de Facebook a Petrom sau in postul explicativ de la varu’).

Dupa primele doua episoade, in care au vizitat Moldova si Transilvania, acum a venit randul Olteniei si Banatului, unde am reusit sa intru si eu, alaturi de Bobby, Ana Bulgar, Adrian Ciubotaru, Andra Zaharia, Cosmin Tudoran, Simona Cuibus, Anne Marie si, un echipaj aparte, Doru Panaitescu si Augustin Radu. Desi traseul era, in mare parte, acelasi cu cel din blogtrip Timisoara, abia asteptam sa vad toate obiectivele de pe parcurs, la care nu am avut timp sa ne oprim asta primavara.

O parte din echipa #prinromania

Asa ca miercuri dimineata, la 6:30 (ingrozitor de dimineata), era programata plecarea, cu un Suzuki Grand Vitara (review coming soon), GLK-ul lui Bobby si o Skoda Yeti, cu Doru la volan. Din pacate, un mic incident administrativ a facut ca GLK-ul sa fie faultat si apoi schimbat cu un Citroen C3 Picasso, acelasi pe care l-am testat de 1 Mai si care mi-a placut extrem de mult. Din pacate, plecarea s-a amanat foarte mult, prima echipa punandu-se in miscare abia in jurul pranzului, pe traseul stabilit dinainte, iar restul (adica eu, Bobby, Adi si Andra) am plecat abia pe la 4, sarind peste obiective si intalnindu-ne cu restul direct la Craiova.

A doua zi am plecat din Craiova spre Timisoara, cu o prima oprire facuta la Drobeta Turnu Severin, unde-am vazut Cetatea Medievala a Severinului (foarte misto, ca asezare, dar cam slaba la prezentare), ruinele castrului roman si Muzeul Regiunii “Porților de Fier” (ar fi si mai interesant daca ar avea ghizi cat de cat cu chef de viata), inclusiv piciorul podului lui Apolodor din Damasc. Si tot la Drobeta, am baut, pentru prima oara, braga (o sa fie si ultima oara). A urmat drumul foarte misto de pe la Cazane, cu oprire la o pensiune superba de pe malul Dunarii (din pacate, personalul cam dezamagitor) si prima baie din viata mea in Dunare. Dupa asta, speologul de serviciu, Doru Panaitescu, ne-a dus intr-o mica expeditie spre pestera Ponicova (nu cu barca, am luat-o pe partea mai putin accesibila). Asta a fost ultimul popas, pentru ca apoi am mers direct la Timisoara, unde ne-am intalnit cu gasca de-acolo (am si pasaport, din pacate mi-a expirat viza) si am sarbatorit-o pe Anne Marie, care a implinit o frumoasa varsta. O mica surpriza pe care-am avut-o cand am ajuns la hotel a fost piscina, pe care bineinteles ca n-am putut-o rata, alaturi de Adi, Cosmin, Anne Marie si Ana.

A treia zi, varu’ s-a gandit ca toti ar fi incantati daca ar “pilota” si ei un pic, asa ca cei de la Carpatair ne-au lasat pe toti sa ne dam in simulatorul in care-am fost acum ceva timp cu Bobby. Nu m-am mai dat acum, dar toata lumea a fost mega incantata. Dupa ce toti au aterizat (mai mult sau mai putin), am luat-o spre Lugoj, am cautat de ne-au sarit capacele, pe o racoare de 42 de grade, castrul roman de la Tibiscum, apoi Caransebes, Baile Herculane si un mic ocol de vreo 3 ore la Cheile Corcoaia (unde Picasso-ul ne-a cam zdruncinat creierii). Pentru ca se cam inserase, am folosit tehnica care nu da niciodata gres in fimele de groaza, adica we split up: eu, Adi si Andra am mers la Pades, sa vedem Monumentul Proclamatiei (monumentul este foarte misto amenajat, iar noi nu ne-am putut abtine sa nu radem un pic de Andra cu povesti horror), Bobby spre Manastirea Tismana si Doru spre Ponoare. Spre deosebire de filmele de groaza, nimeni n-a patit nimic si ne-am intalnit cu totii noaptea, la Targu Jiu, unde-am facut si-o vizita scurta la Poarta Sarutului, Masa Tacerii si, of course, Coloana Infinitului.

Deja trezitul la 8 incepuse sa devina o problema, dar n-aveam ce face ca na, trebuia sa inceapa ziua a patra. Dupa o oprire scurta la Manastirea Lainici si o baie a lui Doru in Jiu, am ajuns la Petrosani. Orasul pare ingrozitor de in paragina, dar am avut foarte buna inspiratie sa vizitam Muzeul Mineritului, unde am dat peste mister Puscasu, poate cel mai dedicat ghid pe care l-am avut vreodata si care ne-a lasat pe toti cu un zambet imens pe fata. Am trecut apoi pe la Pestera Bolii (vine de la un boier Bolia, nu de la bolnavi) si apoi iar ne-am despartit, adica eu cu Adi si Cosmin am luat-o spre Sibiu, am facut popas, pana spre 12 noaptea si-apoi am luat-o pe Valea Oltului (groaznic trafic) spre Ramnicu Valcea, unde-am adormit inainte sa-mi atinga capul perna.

Ultima zi a inceput asa cum incep toate “ultima zi”, adica cu un mic regret ca stii ca se va termina excursia, dar am trecut peste si-am luat-o de la Ramnicu Valcea spre Horezu, ne-am oprit pe la Trovantii de la Costesti, apoi am vizitat Pestera Polovragi si Pestera Muierii (cea mai fain amenajata din toata deplasarea). A fost ultimul obiectiv vizitat, pentru ca, dupa o masa la Ramnicu Valcea si doua doze de Red Bull, am luat-o spre casa. Din pacate, Romania e frumoasa doar in timpul saptamanii, pentru ca, in weekend, nu prea o vezi de fumul de gratare, mai ales ca in ziua asta am prins si Sfanta Marie si caldura infernala, iar A1, ca de obicei, foarte aglomerat.

PS: Pe masura ce-o sa scriu despre locurile vizitate, o sa fac update cu linkuri.

Eu intru in a doua categorie. Conduc o masina cu cutie manuala, dar dupa ce-am condus destul de mult pe cutii automate, nu mi-as cumpara o masina cu manuala nici sa-mi dai bani. Aici, of course, ma refer la o cutie automata decenta, nu ca cea de pe Citroen C4 Picasso, de exemplu, care e cea mai proasta cutie automata pe care-am condus-o vreodata (cand schimba vitezele, mai ales in trepte mici, daca erai in dreapta, aveai impresia ca mergi cu unul care abia si-a luat permis de doua saptamani, cam asa de zguduia). In schimb cutiile de pe BMW, Audi, Mercedes, sunt impecabile.

Bun, acum sa zic si de ce sunt fan al cutiilor automate. In primul rand si cel mai important, sunt mult mai comode. Nu mai esti tot timpul legat de ambreiaj si ai o mana libera mereu. Aici da, bineinteles ca, apare intrebarea “la ce dracu-ti trebuie o mana libera?” Pai, spre exemplu, sa butonez sau sa vorbesc la telefon. Toti vorbim la telefon la volan, indiferent de ce s-ar zice, si atunci cand, cu doua maini, tre sa tii volanul, sa schimbi vitezele si sa tii si telefonul, parca nu mai e asa fun si sigura pentru cei din jur cutia manuala, nu?

Mai citeam in Top Gear ca ziceau multi ceva de genul “frate, mie-mi place sa mestec in ciorba”. Cel mai misto a raspuns un tip, “atunci cand sunt in masina prefer sa mangai o femeie pe picior decat sa fac de mancare”. Singura situatie in care mi-ar placea cutia manuala ar fi atunci cand mi-as lua o masina de fun, cum ar fi MINI Cooper S de exemplu sau, nu stiu, m-as apuca sa-mi tunez o “jucarie”.

Un alt argument pe care l-am mai auzit pro-manuala este ca simti mult mai bine masina si te descurci mai bine in depasiri sau in situatii limita. Nici aici nu pot fi de acord pentru ca, unu la mana, dupa ce te obisnuiesti cu cutia automata respectiva, inveti sa o simti si sa o stapanesti foarte bine. Si doi la mana, multe au si mod manual, care e foarte util la adaptare. Spre exemplu, si-acum, la GLK-ul lui varu’, in depasiri mai stranse, retrogradez din clapete doua trepte ca sa o turez mai bine (Bobby e obisnuit cu ea si face asta din pedale).

Apoi ar mai fi costurile asociate celor doua tipuri de cutie. In primul rand ai costul de achizitie, care cred ca ar fi cel mai serios argument pro-manuala. Automata costa cam cum 1-2 mii de euro mai mult. Daca la un BMW, pe care dai minim 30k, nu prea se simte, la o masina de 15k de euro, cam conteaza. Si apoi ar mai fi consumul. La automata cica ai un consum mediu mai mare cu 0.5-1 litru la suta de kilometri. Sa fim seriosi, la o medie de 15 mii de km pe an, inseamna vreo 6-7 milioane in plus, pe an. Daca nu ai banii astia de dat pe benzina, atunci nu prea ai ce cauta sa ai masina.

Singurul lucru pe care nu-l stiu si la care nu ma pricep, sunt costurile de intretinere. Cam cand pica automata, cand pica piesele de la manuala, care, cat costa.

Oricum, mi se pare foarte interesant subiectul asta si discutiile din jurul, din pacate sunt foarte putini care argumenteaza cum trebuie pro sau contra uneia dintre ele, multi sunt la modul “hai frate, sa fim seriosi, automata e pentru femei si pentru batranei”. Eu nu sunt nici una, nici alta si mi-as lua automata fara sa clipesc. Vorba unui tip de pe un forum “si lu’ soacra-mea ii place sa spele de mana, dar asta n-a insemnat ca nu mi-am luat masina de spalat automata, care face treaba mult mai bine”.

Prima oara am zburat cu avionul cand eram mic. Era un AN-2, intr-o misiune de parasutisti, in care am fost cu un prieten sa cascam si noi gura sa vedem ce se intampla la parasutari. La momentul respectiv mi s-a parut o experienta interesanta, dar nu m-a dat pe spate cine stie ce, iar cu timpul, si mai ales datorita unor experiente nu prea placute care au implicat chestii care nu se desfasurau la sol, nu prea m-am simtit niciodata confortabil atunci cand eram in aer. Se pare ca n-am mostenit nimic de la taica-miu, care a fost parasutist la vremea lui.

Dupa experienta din copilarie, prima oara am zburat cu un avion comercial acum doi ani, cand am fost la salonul de la Paris si nu a fost o experienta placuta deloc. Daca nu as fi dormit la dus, cred ca muream pana acolo…tremuram tot. Dar se pare ca era doar de la faptul ca era prima oara cand mergeam, pentru ca intre timp m-am obisnuit si, desi tot nu sunt un fan al transportului aerian, macar pot sa zbor linistit si sa admir privelistile fara sa ma treaca toate caldurile. Totusi, in ciuda “fobiei” mele, intotdeauna mi s-au parut fascinante avioanele, oamenii care le creeaza, la ingrijesc sau le piloteaza si, in general, cam tot ce tine de aviatie.

Ei bine, si dupa introducerea asta un pic mai lunga, sa zic si despre ce vreau sa scriu, adica vizita de weekendul trecut de la Timisoara, cu varu’ la invitatia celor de la Carpatair. Am vazut cam tot ce inseamna functionarea unei linii aeriene, de la birourile administrative, scoala de pilotaj, hangare, avioane desfacute, etc.

In primul rand, Carpatair nu e low-cost! Fetele ne-au zis ca asta e printre cele mai mari probleme pe care le intampina momentan, pentru ca romanii ii percep ca low-cost si sunt dezamagiti cand vad preturile. Spre exemplu, am dat acum o cautare. Un bilet la Timisoara pentru saptamana viitoare costa 140 de lei la Blueair (cu care n-as merge decat in situatie de maxima urgenta, pentru c-am fost martor la niste situatii de tot rahatul, gen anulare cursa fara instiintare, etc.) si 240 la Carpatair (preturile-s cu tot cu taxele de aeroport). Intr-adevar, cand am aflat ca plecam de pe Otopeni ni s-a parut un pic ciudat, dar n-am stat sa analizam ca-i low cost, ca-i normal cost. Cat despre diferenta de pret, n-am mers niciodata cu low-cost asa ca nu-mi dau seama daca merita milionul asta platit in plus sau nu. Cert e ca cei de Carpatair incearca, momentan, sa-si faca consolideze brandul si aici, in Romania, desi lor le merge foarte bine pe-afara, majoritatea pasagerilor fiind straini (Carpatair e companie regionala).

Oricum, in afara de situatia in care ar fi vreun blogtrip, avionul clar is the way to go. Adica, sa fim seriosi, faci 50 de minute pana la Timisoara. Chiar radeam cand ne-am intors, ca l-am sunat pe un prieten sa vina sa ne ia de la aeroport, exact cand ne imbarcam, si ii ziceam ca daca e prin Militari sau Berceni, ajungem inaintea lui la Otopeni.

Hangarul si restul sectiunilor de intretinere a avioanelor. La partea asta am fost condusi de Valeriu Harcovei, vice presedinte management flota, care ne-a povestit cu lux de amanunte cam tot ce se intampla pe-acolo. Am avut noroc si am prins un avion in C-Check, un fel de mega revizie la 4000 de ore de zbor, care dureaza cateva saptamani si in care practic fiecare piesa de pe avion e desfacuta si analizata. Mi se pare incredibil cum sute de piese si surubele sunt luate la mana si nimic nu se pierde.

Asta mi-a adus aminte de cand eram mic si desfaceam cu surubelnita tot ce prindeam si, bineinteles, de fiecare data ramaneau piese pe care habar n-aveam de unde le-am scos. La avioane ar fi un pic nasol sa se intample asa ceva.

A, si cutia neagra, de fapt e portocalie (cam cum sunt costumele gunoierilor), ca sa poata fi gasita mai repede. Ii spune “neagra” pentru ca materialul dinauntru, pe care se inregistreaza informatiile, sunt negre. A, si rusii aveau un buton cu care, dupa fiecare zbor, puteau sterge inregistrarile convorbirilor din timpul zborului respectiv, ca sa nu ramana comentariile lor vizavi de vreo stewardesa sau de presedinte :) Si-am mai aflat ca locul cutiei e undeva in coada avionului, pentru ca asta se desprinde si e mult mai usor de gasit.

Scoala de pilotaj Partea asta a fost, clar, highlightul deplasarii. Am aflat ca, pentru a-ti luat licenta de pilotaj, tre sa inveti niste mormane de carti, pentru absolut orice iti trebuie licenta (alt tip de avion, alt tip de zboruri, alt tip de orice) si ca directorul scolii si-a facut ucenicia la mine la Buzau, la Bobocu :) Dar partea cea mai fun a fost simulatorul de zbor. Initial, cand am aflat ca e fix (adica n-are brate de-alea hidraulice care sa te balangane cu totul), nu ne faceam prea multe iluzii ca o sa fie cine stie ce. Dar cat ne-am inselat. A fost foarte, foarte misto.

In primul rand, zecile de indicatoare si butoane nu-s chiar atat de inspaimantatoare. Da, fiecare face ceva, dar nu e ca si cum tre sa le urmaresti si sa le apesi pe toate in acelasi timp. Dup-aia e mansa, care e criminala. Ce mi s-a parut extrem de incomod este faptul ca nu are o pozitie de “liber”. Adica sa fie ca la masini, sa urci pana la ce inaltime ai nevoie si apoi, in linie dreapta, sa poti sa-i dai drumul, sa fumezi si tu o tigara, etc. Ei bine, nu-i asa…daca i-ai dat drumul, aia e, o iei frumos si sigur in jos. Asa ca tre sa te tii de mansa aia bine de tot, ca si cum viata ta ar depinde de asta. De fapt, daca stau sa ma gandesc, chiar depinde…si nu doar a ta, ci si a celor cateva zeci de amarati din spate :)) Mi-ar fi placut sa prabusesc avionul, sa vad cum e, dar instructorul ne-a zis ca mai bine sa nu, ca apoi se bloca simulatorul si trebuia sa-i dea restart.

Si, dupa ce am incercat un pic sa merg pe noapte, pe zi, pe nor si pe niste vant lateral (era cam greu sa tin masinaria dreapta in aer), cel mai mandru sunt de faptul ca m-a lasat instructorul sa aterizez singur. It was awesome! Da, cand a trebuit sa ridic botul avionului am tras un pic cam tare si m-am ridicat iar, dar pana la urma am reusit o aterizare aproape ca la carte :)

Iar cand ne-am intors la Bucuresti, Bobby a fost si mai norocos si-a mers pe jumpseat, adica un fel de scaunul mortului din avion :)) Glumesc…jump seatul e in carlinga, cu pilotii.

Istoria si povestile din spatele Carpatair. Au fost foarte multe lucruri povestite de toti cei cu care ne-am intalnit acolo, de la cum a luat nastere compania, lucruri interesante (dar cunoscute doar celor din industria aviatica), fun facts, la intamplari mai putin cunoscute dar foarte amuzante sau interesante.

Anul trecut, cand am fost la salonul auto de la Frankfurt, intr-un moment in care nu era foarte mare agitatie pe-acolo si noi (adica eu cu varu’) ne plimbam printre hale, am dat peste doua chestii misto. Prima a fost un mini-traseu pe care ne-am dat cu un Can-Am si a doua a fost un traseu off-road amenajat de nu stiu cine, unde puteai sa alegi intre un Opel Antara, un Chevrolet Captiva, un Tiguan, un Santa-Fe si un Touareg (care insa se odihnea cand am fost noi) si sa mergi cu el pe traseul respectiv, care avea niste bucati foarte interesante, inclusiv un balansoar pe care te urcai cu masina si o panta pe care mergeai de-a lungul iar eu, care stateam in dreapta, daca scoteam mana pe geam, atingeam asfaltul. Desi n-am fost decat pasageri (curios, dar nu te lasau de capul tau pe-acolo, ci iti dadeau un sofer care chiar stia ce face), nu prea am apucat sa facem poze, nu de alta dar a fost foarte fun si pana sa ne dezmeticim sa scoatem aparatul, s-a terminat tura. Noroc ca exista altii care au facut si poze si le-au si pus pe Flickr. Anyway, ideea e ca noi am ales un Opel Antara care s-a descurcat surprinzator de bine, iar acum, un blogger poate sa se plimbe cu un Chevrolet Captiva (care este construit pe aceeasi platforma cu Antara). Deci care-i combinatia?

Pai Mircea, de la Automarket, intr-un moment de marinimie maxima (ajutat, bineinteles, si de cei de la Chevrolet Romania), s-a hotarat sa nu mai tina toate masinile alea misto, pe care le testeaza, numai pentru el si sa ofere sansa unui blogger sa castige un drive-test de un weekend cu un Chevrolet Captiva. Si cum nu prea are farmec sa iei un SUV daca nu te si duci cu el la munte, in pachet intra si o cazare intr-un loc care momentan e secret. Mai multe detalii la el pe blog (click acilea), dar ideea e ca trebuie sa nominalizati 3 bloggeri care credeti voi ca merita sa ajunga la munte (in afara de voi, bineinteles). Cine primeste cele mai multe nominalizari, castiga. Simplu, nu? Si cum nu puteam doar sa anunt concursul, iata si nominalizarile mele (ordinea este aleatoare, nu-mi sariti in cap):

Andra Zaharia – colega de la RevvNation adora masinile si i-as da Captiva la test numai pentru articolul asta :)

Gabriela Pieleanu – adora tot ce are motor si cel putin o roata, ne-am intalnit cu ea la muzeul Audi, la salonul de la Frankfurt, la lansari de masini, e peste tot :) Desi e fan Audi si scrie pentru BMW Blog, nu cred ca ar deranja-o o escapada cu Captiva.

Si ultimul, dar nu cel din urma, doamnelor si domnilor… Soriiiiiiin Grumazescu! Daca zic ca are vreo doi ani, cred, de cand e la carma Automod si de cand scrie zilnic despre masini (a fost inclusiv in juriu pentru Masina Anului), nu mai are nici un rost sa zic de ce ar merita premiul.

Cam astea-s nominalizarile mele, multa bafta la toata lumea si bagati-va la concurs….credeti-ma pe cuvant, un weekend la munte cu o masina de test (been there, done that de multe ori) e super fun.

* Drumul (Bucuresti – Pitesti – Craiova – Drobeta – Moldova Noua – Timisoara – Caransebes – Baile Herculane – Targu Jiu – Rm. Valcea – Pitesti – Bucuresti) foarte misto. O sa scriu un post separat, pentru ca avem o tara misto ce merita un pic mai multa atentie;

* Gasca foarte faina. Incepand de la cei pe care-i stiam deja (varu, Adi, Alex, Andra si Raluca), continuand cu cei pe care i-am cunoscut la Blogtripul de la Suceava (Dany si Lavinia) si terminand cu cei pe care i-am cunoscut acum (Minxie, Alina, Victor si Andreea).

* Victor Caras, fost contestatar vehement de-al meu, pe vremea cand eram presedinte in eRepublik, e un tip foarte ok si ma bucur ca am reusit sa-i schimb si lui parerea despre mine;

* Andreea e cam uituca;

* Vecinii Alinei sunt foarte importanti pentru ea;

* Dany are puteri magice…deschide geamul si pac, pica cablul TV in tot hotelul;

* La workshop, prezentari amuzante si interesante de la Dany, Ovi Sirb, Alex Bleau, Stefan Szakal si Dan (cu un plus pentru Dany, Ovi si Stefan si un minus pentru Dan);

* Timisoara este clar cel mai vestic oras din Romania (si nu ma refer la pozitia geografica, ci la felul in care arata si la oamenii care-l populeaza);

* Mercedes-urile si-au facut datoria cu brio;

* La McDonalds, “extra tot” sunt cuvinte magice;

* CD-ul meu “de ascultat in masina” a devenit faimos, mangaind, intr-un mod placut, timpanele tuturor celor care au avut placerea sa-mi calce pragul masinii si nu numai;

* In jurul Craiovei, sunt sanse mai mari sa aterizeze extraterestrii decat sa gasesti o benzinarie. Fara sa exagerez, in 60-70 de km, am vazut un singur Luk Oil si cred ca e singurul oras in care am fost pana acum care nu are o benzinarie pe centura.

* Bineinteles, de pus cate un acatist la biserica pentru sponsorii nostri Mercedes, Microsoft si Paralela45;

* S-a mai scris despre Blogtrip la: Victor, Bobby, Adi, Alex, Raluxa, Andreea, Elena, Alina (drumul, workshopul si concluziile), Nebuloasa, Ovi si Dany.

Poze: Raluxa si Andra.

Acum 6 ani si ceva, la doar doua luni dupa ce poposisem in Bucuresti, la facultate, pe 6 noiembrie 2003, paseam pentru prima oara pe Ghencea. Pe o vreme infecta, Steaua termina 1-1 cu Liverpool. Desi in retur a pierdut calificarea, a fost prima oara dupa multi, multi ani cand o echipa romaneasca a fost aproape sa ajunga in “primavara europeana”, care devenise un fel de Fata Morgana pe vremea aia.

La momentul respectiv, nu aveam de unde sa stiu ca, pentru Steaua, vor urma cei mai frumosi 3 ani de dupa revolutie, cu doua campionate castigate si cu niste campanii europene de neuitat. Si nu pot decat sa ma bucur ca am fost parte din acesti ani frumosi, de-acolo de pe stadion. Da, am stat 4 ore intr-o ploaie torentiala, ud pana la oase, la meciul cu Valencia (probabil cel mai frumos meci pe care l-am trait si-l voi trai in viata asta, si-acum mi se face pielea gaina cand imi aduc aminte), am cantat 3 ore sub zapada la meciul amanat cu Villareal, am urlat de bucurie cand Steaua pur si simplu distrugea Betis, am plans dupa meciul cu Middlesborough, am tremurat de emotie la auzul imnului Ligii Campionilor dupa meciul cu Standard, m-am ciupit sa fiu sigur ca nu visez dupa 1-4 cu Dinamo Kiev si am vazut echipe imense ca Real sau Bayern pe Ghencea.

In timpul asta, am avut ocazia sa vad niste antrenori si niste jucatori care, desi nu valorau milioane de euro, au reusit, de-a lungul a cateva sezoane incredibile, sa ma faca faca fericit pe mine si pe alte cateva milioane de stelisti/romani. Steaua pragmatica a lui Zenga, desi nu foarte spectaculoasa, cu un Dorinel Munteanu la apus de cariera dar foarte sufletist, a batut Valencia si-a castigat un campionat. Steaua lui Protasov, poate cea mai frumoasa echipa din ultimii 20 de ani, care, desi nu a impresionat la performante, avea un joc pur si simplu fascinant (mi-aduc aminte de jocul perfect din meciul cu Lens de la Bucuresti). Steaua lui Olaroiu, desi nu foarte placuta la vedere, a castigat un campionat si-a jucat o semifinala de Cupa UEFA. Jucatori, nu mai zic, au fost atatia: Radoi, Dica (“Du-te Dica, du-te!”), Victoras Iacob, Petre Marin, Thereau, Andrei Cristea, Ogararu, Bostina, Goian, Ghionea si multi altii.

Apoi, toate astea se pare ca s-au urcat la capul celui cu ocupatii legate de ovine, pentru ca, dupa sezonul 2006-2007, a inceput sa-si bata joc si sa alunge milioane de fani (printre care si eu) departe de Steaua si de toate bucuriile pe care echipa asta ni le-a adus.

De ce am scris toate astea? Pentru ca tot ce-am enumerat pana acum (antrenori, jucatori, rezultate) au un singur lucru in comun (ma rog, in afara de ciobanul din loja) si anume Mihai Stoica. Sau MM Stoica. Coincidenta ca Steaua a avut cea mai buna perioada intre 2003 si 2007, iar MM a fost in conducerea echipei intre 2002 si 2007? Coincidenta ca Unirea Urziceni condusa de el a uimit toata Romania cu titlul castigat anul trecut si cu evolutia uimitoare din Champions League? Sunt convins ca nu. Ei bine, de ieri, MM are blog, unde deja a inceput sa scrie cate ceva din dedesubturile ocuptiei lui. Ma bucur ca a luat decizia asta, sper ca nu o sa ii treaca repede si vreau sa aflu mai multe, pe parcurs, despre unul dintre oamenii din fotbalul romanesc pe care ii apreciez cel mai mult si pe care sper sa-l vad iarasi, intr-o buna zi, la carma Stelei, facand iarasi Ghencea arhiplina inclusiv la un meci cu ultima clasata.

Bine-ai venit, MM Stoica!

Asa…pe langa personajele foarte misto create (Barney este su-per funny), mai au ceva foarte destept astia care-au creat serialul. Si anume felul in care leaga real life de serial. Si aici lista e cam asa:

1. Robin Sparkles – numele de scena al lui Robin, unul dintre personaje, fosta teenage star in Canada, cu niste melodii de toata jena, superhitul care a facut-o celebra fiind “Let’s go to the mall”. Pe langa mistourile pe care si le ia la greu in serial, personajul are si o pagina “oficiala” de myspace (Robin Sparkles), facuta de un “fan”, unde gasim info despre “vedeta”, cele doua videoclipuri care au facut-o celebra. Profilul are 11.157 de prieteni.

2. Site-urile care apar mentionate in serial, in special cele legate de Marshall and Lily, sunt facute si pe bune. Avem:

- Lily and Marshall Sell Their Stuff”. Din cate-mi aduc aminte, era un garage sale facut de astia doi, si zic ei in serial ca si-au facut site. Si tin minte ca am intrat la momentul respectiv (acum vad ca nu mai merge) si erau scoase la vanzare produse de pe platourile de filmare, in scop caritabil.

- Marshall and Lily Wedding. Avem album foto si filmulete de la nunta si din luna de miere a celor doi.

- It was the best night ever. Din pacate, si asta-i picat, dar si aici am intrat cand era up. La site-ul asta se face referire intr-un episod in care Barney si Robin fac o vizita lui Marshall si lui Lily, iar Marshall e atat de incantat de cum a iesit, incat face site-ul (de cacat, de altfel), cu poze, cu melodie cantata de el, etc.

3. Si-apoi avem chestii facute de cel mai haios personaj, Barney:

- are blog. Unde scrie, atentie!, personajul, nu actorul.

- Barney’s video resume. Exact cum zice si titlul site-ului, este un cv video facut in cel mai pur stil Barney (inclusiv “View it in awesome resolution”).

- The Bro Code. In serial, mai ales in primele sezoane, apare foarte des mentionat “The Bro Code”, o carte “antica” dupa care isi ghideaza relatia cei trei baieti din film. Cartea a aparut si pe bune (linkul este inspre pagina produsul de pe Amazon), fiind scrisa de cine altul decat Barney Stinson. Am cumparat-o si eu vara trecuta si e super funny.

Lorenzo von Matterhorn

Asa cum ziceam la inceputul postului, episodul asta (8, daca nu ma insel, din sezonul 5) m-a facut sa scriu postul asta. Ei bine, care-i faza? Dupa ce viata lui sentimentala sufera niste schimbari, Barney scoate de la naftalina “The Playbook”, cartea lui de scheme de agatat femei. Si una dintre schemele astea se cheama “Lorenzo van Matterhorn” si se face cam asa. Ma rog, pentru cine n-are chef de video, pe scurt, schema presupune sa-ti alegi un nume la nimereala, de preferat destul de ciudat, sa faci doua-trei site-uri despre personajul respectiv, apoi sa te duci la o femeie cu un smartphone, sa te prezinti, sa te prefaci foarte uimit ca n-a auzit de tine si-apoi sa pleci. Ea da search pe Google, da te tine, vede ca esti ditamai smecherul si apoi tu te intorci s-o inviti la cafea. Of course, schema e idioata, dar site-urile alea de prezentare ale lui Lorenzo chiar exista. Asa ca:

- din Big Business Journal aflam ca Lorenzo e “accomplished Jai Alai champion and beloved opera singer [...] Von Matterhorn is an industry leader in the manufacture of cute shoes, walk-in closets, chocolate, ponies, chocolate ponies, and female orgasms.”

- din Extremities Quarterly aflam ca “Diagnosed with Phallumegaly (bigness of penis) at a young age, Lorenzo von Matterhorn grew up [...] without being able to play little league (protective cups are too small) [...] Recently rejected for yet another risky penis reduction surgery, Lorenzo is lost. Medical professionals are afraid to operate on his Neanderthal club-sized penis out of a fear of massive blood loss.”

- si mai aflam si ca Lorenzo e featured member al Baloon Explorers Club.

- Lorenzo are pagina de Facebook, cu 15k de fani. 15 mii, pentru un personaj mentionat 2 minute intr-un serial!

- avea si pagina de Wikipedia (foarte haioasa), dar intre timp a fost stearsa (aveti screenshot in link).

Rezultatul tuturor chestiilor astora? Un buzz incredibil. In ziua in care episodul a fost difuzat, 16 noiembrie anul trecut, “lorenzo van matterhorn” a fost cel mai cautat cuvant pe Google, in State.

Si uite de-asta imi place si mai mult How I Met Your Mother :)

Atelierul e undeva pe Campia Libertatii, aproape de intersectia cu Baba Novac (aveti harta aici), iar oamenii sunt de nota 10. Pe langa alarma (la care-am primit si-un discount de 50 de lei), mi-au mai schimbat un bec, mi-au reparat stergatorul spate (care dezvoltase o personalitate proprie, adica odata ce-l porneam, mergea cat si cum vroia el), plus mi-au umblat si la casetofon, ca sa mearga cum vroiam eu. Deci nu se ocupa doar cu alarme oamenii, ci asa cum mi-a zis Darius, tot ce inseamna pe 12V la masina.

Si pentru toate astea, eu am platit doar alarma si pretul becului pe care mi l-au schimbat, desi toate operatiunile au durat undeva la vreo 2 ore. Intr-adevar, nu-i ca si cum mi-au facut cine stie ce la masina, in plus, dar totusi, vorba prietenului care mi i-a recomandat, chestiile astea mici te ung pe suflet, iar cand vezi ca te trateaza cum trebuie tratat un client, pleci cu zambetul pe buze de-acolo. Iar pana acum, se pare ca au facut si treaba buna: alarma merge minunat (plus ca mi-au legat pe-acolo firele si pot sa deschid si portbagajul din telecomanda), casetofonul la fel, iar stergatorul s-a domesticit si el.

Asta ca sa nu mai zic ca in alea doua ore cat am stat acolo, Darius mi-a raspuns la toate intrebarile mele idioate, si am fost foarte aproape sa-mi pun folie si sa-mi trag si niste boxe. Dar bine ca m-am abtinut, nu de alta, dar am de reparat chestii la motor, asa ca stau cuminte deocamdata :D

Si pentru cei care o sa sara de cur in sus ca e post platit, ei bine nu e. E pur si simplu impresia pe care mi-au lasat-o oamenii astia. Da, e posibil ca data viitoare, eu sau altcineva sa-i prinda mai aglomerati, cu mai putin chef de munca si impresia sa nu fie aceeasi. Dar tinand cont de cum s-au purtat cu mine si ce treaba a iesit, eu ii recomanda cu cea mai mare caldura, mai ales ca in Bucuresti nu prea e bine de mers la primul atelier pe care-l gasesti pe net, ca s-ar putea sa ai niste surprize.