ROMÂNIA, UNEŞTE-TE!

Cuvânt al doamnei Aspazia Oţel Petrescu, rostit de Naşterea Maicii Domnului, la fosta închisoare pentru femei Mislea. „De nădăjduit, ÎMPREUNĂ”.

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 12 Sep 2017 17:40:00 +0000

Vă mulțumim din adâncul inimilor noastre că v-ați îndurat și în acest an ca

să ne însoțiți în rugăciunile ce s-au înălțat în adoratul nostru Paraclis în numele

Domnului pentru cinstirea Nașterii Sfintei Fecioare Maria și pentru slava Fiului

Său ca și pentru pomenirea celor ce și-au dat viața sau tinerețea pentru Învierea

Neamului nostru creștin și român și pentru dăinuirea Sfintei Cruci pe plaiul nostru strămoșesc.

Ne bucurăm nespus că ați ales să fim împreună la proslăvirea Măicuței noastre și a proslăvitului Său Fiu și vă încredințăm că sufletele noastre vă fac o primire plină de dragoste și, ca totdeauna, cu o pioasă alăturare împreună în această binecuvântată prăznuire când blânda și milostiva Maică a Domnului ne adună sub Sfântul Său Acoperământ. Și, pentru că suntem împreună într-un singur glas și o singură simțire, să-I mărturisim dragostea noastră eternă și veșnica recunoștință pentru binecuvântările revărsate neîncetat asupra noastră la bine și la greu, la jale și la bucurie, apărătoare neobosită în temnițele în care a ars fără întrerupere suferința și mai ales pentru că ne-a fost mereu dătătoare de strălucire colțului nostru de vreme atât de mult și atât de greu încercat.

Iată, ridicăm ochii spre ceruri și ne înfiorăm la constatarea că ne aflăm sub același cer senin sub care poposeam la poarta fostei mânăstiri mislene în acel an blestemat care a marcat generația mea, generația 1948. La fel era și întreaga fire așa cum este și acum și așa cum era la noi din totdeauna:

„La noi e cer senin

Și codri verzi pe dealuri

Și poartă-argint pe valuri

Pârâul cristalin.”

La fel fremătau, atunci ca și acum, copacii de pe dealurile din jur, la fel sclipea în soare apa Săratei. La fel ca acum, și atunci șezum și plânsem jalea și nefericirea unui popor, numai că atunci acel popor era blând și vestit de omenos, pe când acum suntem un popor debusolat, manipulabil și dezbinat.

Cei de atunci nu mai suntem prezenți în întristata Vale a Plângerii. Cei mai mulți au înnoptat de tot, a plecat fiecare la locul pe care l-a dobândit într-o viață de om. Oare înseamnă aceasta că generația ’48 și-a încheiat misiunea? Se deschid drumuri noi? Se pregătesc noi sfinți ce vor să vină? Cum va arăta oare noua generație ’48 (2048)? Câte îngrijorări! Câte întrebări fără răspuns!

Frații mei, vă adresez un îndemn pe care vă sfătuiesc să-l și urmați: să ne lăsăm la poarta Paraclisului îngrijorările. Să lăsăm nealterată frumusețea zilei de azi și să nu o înecăm în presupuneri care dau frisoane. Să închidem într-o senină amintire seninul zilei de azi așa cum se prezintă el: „Un vis frumos din vremuri de demult”. Putem să închidem taina trăirii de azi într-o lacrimă de emoție căci lacrima aceasta „se va face floare, împodobind amintirile”.

În vremuri de restriște, când va veni pustiirea, recursul la această amintire va fi o binecuvântare. Credeți ce vă spun! Vorbesc din experiență. Cu această amintire sufletul va reuși să repopuleze pustiul. Va regăsi în această amintire atmosfera de acum, puțin estompată dar surprinzător de reală. Această amintire va înflori ca o floare în deșert, va fi viu în inimile noastre acest moment de rugăciune împreună. De nădăjduit, ÎMPREUNĂ. Sufletul va regăsi în acest moment de frățietate mijlocul de a răbda împreună, de a plânge împreună, de a se ruga împreună pentru o biruință care va răpune toate intemperiile. Să ne înfrățim deci inimile și să ne rugăm împreună Măicuței Sfinte, pecetluind cu binecuvântatul Ei har această miraculoasă amintire. Deci să rostim împreună o rugăciune care va fi ca o pecete de taină pe toată frumusețea ce o conține ziua de azi ca lumină și duhovnicie:

„O, Preasfântă Fecioară, Maica Domnului Celui Preaînalt, milostivă Apărătoare și Sfânt Acoperământ al tuturor, către Tine alergăm cu credință. Caută cu îndurare din înălțimea slavei cerești la noi care cădem la picioarele Tale, ascultă smerita noastră rugăciune de la noi, păcătoșii și nevrednicii Tăi robi, și du-o înaintea Iubitului Tău Fiu.

O, Preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Tu, Care ești numită de

toți grabnic ascultătoare și bucuria celor scârbiți, ascultă-ne pe noi, cei necăjiți.
Tu, Care ești liniștea celor mâhniți, liniștește durerile și întristările noastre sufletești.

Tu, Care ești rug nears, păzește lumea aceasta și pe noi toți de vătămarea

săgeților celor de foc ale vrăjmașului.

Tu, Care ești căutarea celor pierduți, nu îngădui să ne pierdem în adâncul păcatelor noastre.
Tu, Care ești vindecarea celor ce sunt în suferință, vindecă-ne și pe noi cei ce suntem răniți de neputințele noastre cele trupești și sufletești.
Tu, Ceea ce ești neașteptata bucurie, cu bucuria mântuirii Tale ia de la noi frica chinurilor viitoare și îngrijorările sterile.
Tu, Care ești chezășia păcătoșilor, fii și pentru noi, păcătoșii, o bună chezășie de pocăință și mântuire.

La Tine, după Dumnezeu, ne îndreptăm toată nădejdea. Fii nouă pururea o neadormită mijlocitoare înaintea Fiului Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos.

Întărește-ne în credința ce o avem către El. Împuternicește-ne cu dragostea Lui, învață-ne să Te iubim și să Te slăvim pe Tine, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, mult prea binecuvântată Marie.

Ne încredințăm atotstăpânitorului Tău Acoperământ, Născătoare de Dumnezeu, ne predăm în mâinile Tale pentru toți vecii. Amin”

Aspazia

Exclusiv. Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre experimentul reeducării din închisoarea Piteşti. “Satana a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului. La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi”.

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 12 Jul 2016 15:54:00 +0000

Când a fost pus Iov la încercare, Dumnezeu i-a pus limită diavolului, este vorba de liberul arbitru. Dumnezeu îi dă voie să ne ispitească ca să se vădească tăria noastră, nu slăbiciunea noastră. I-a spus Dumnezeu lui satana: Poţi să faci orice, dar să nu te atingi de sufletul lui. Ori la Piteşti el tocmai asta a făcut, a vrut să-şi câştige adepţi cu sila. Oamenii ăia n-au fost ai lui, deşi au căzut, pentru că i-a forţat. Şi eu cred că chiar dacă spun că mă lepăd de Hristos, dar am fost bătut mai rău decât a fost bătut Hristos, şi ai obţinut de la mine afirmaţia că mă lepăd de Hristos pentru că m-ai bătut până peste puterea mea de a suporta, nu mă ai. Diavolul a înţeles lucrul ăsta. Dumnezeu ne dă ceea ce alegem de bună voie. L-am ales pe Dumnezeu, suntem ai lui Dumnezeu; l-am ales pe Satana, suntem ai Satanei. Dar dacă l-am ales pe Satana după ce ne-a destructurat personalitatea până la anularea liberului arbitru suntem tot ai lui Dumnezeu, pentru că am fost siliţi, obligaţi să-L negăm pe Cel pe care nu-L va nega prin libera Sa voie. De-aia încearcă acum să convingă, să cumpere, să înşele, să manipuleze. Asta mă face să înţeleg că milostivirea lui Dumnezeu este mult mai mare decât răutatea diavolului.

La Piteşti nicio rezistenţă nu era posibilă. Am înţeles lucrul acesta când am aflat ce a devenit Costache Oprişan şi ce a rămas Aurel Leşanu, singur dintre cei care au fost chinuiţi zile şi nopţi la rând şi pe care eu i-am cunoscut. Costache Oprişan a fost profesor de filosofie la Cluj, un om cu forţe spirituale nebănuite, simţeai puterea duhului în el. Şi n-a putut să reziste. Nu se putea rezista. Din experienţa noastră, a celor din închisori, diavolul s-a convins că nu are sufletul pe care îl obligă să meargă cu el. Costache Oprişan, care a bătut, a snopit pur şi simplu, care a spus blasfemii, a plecat în lumină, a plecat ca un stâlp de aur, aşa părea, un trup de aur, mărturiseşte Părintele Calciu. Sunt foarte multe dovezi care arată că cei care au căzut aşa de jos încât au spus blasfemii şi şi-au chinuit aproapele, totuşi au plecat mântuiţi. De ce? Pentru că diavolul a spart liberul lor arbitru. A umblat acolo unde nu avea voie. Ce a îndurat Costache Oprişan nu se poate povesti!

Într-adevăr, lui Iov i-a dat toate încercările posibile, dar nu i-a destructurat personalitatea. Atunci diavolul a respectat condiţia. Şi-a dat seama că, ţinând condiţia, nu câştigă. Şi-atunci a încercat metoda destructurării personalităţii. Rezultatul a fost acelaşi, pentru că nu poate să distrugă sufletul, pentru că nu el este Creatorul. Cum să spun? Este chintesenţa creaţiei din noi, este exact frântura noastră de divinitate. Aşa cum nu se poate atinge de Dumnezeu, aşa nu se poate atinge nici de fărâmiţa asta. Nu se poate atinge. Îl înnebuneşte prin tortură şi prin durere, dându-i încercări peste puterea de îndurare, ceea ce Dumnezeu a oprit, diavolul totuşi a încercat, şi a constatat, cu primii martiri de la Piteşti, că sufletele nu sunt ale lui. Nu erau ale lui, ele plecau dincolo, tocmai pentru faptul acesta că ei, cât au putut, cât au fost lăsaţi, în deplina lor conştiinţă şi în practicarea liberului lor arbitru, au zis: „Nu! Nu! Nu!”. Din momentul în care au căzut s-a depăşit limita umanului, pentru că suntem limitaţi. Limitaţi de trup, de durerile care vin din trup, din agitarea minţii, şi atâtea limite pe care le are biata luminiţă din el.

Una este când accept să spun că mă lepăd de Iisus din laşitate, iar alta este când o spun din neputinţă. Toţi cei care au bătut la rândul lor erau pur şi simplu înnebuniţi, ei nu mai aveau puterea limpede de judecată. Şi diavolul nu i-a câştigat. Şi s-a văzut lucrul acesta. Au fost unii care au căzut, într-adevăr, din laşitate şi ăia nu s-au recuperat. Au rămas reeducaţi, aşa cum i-a vrut Satana.

Diavolul este mult mai viclean. Prin suferinţă nouă ni s-au lămurit pe viu nişte chestiuni. Am văzut că este foarte uşor, şi în acelaşi timp foarte greu, să-ţi aperi demnitatea de creştin, de fiu al lui Hristos. Trebuie să dai dovadă de foarte mult curaj. Pentru asta trebuie să te rogi neîncetat ca Dumnezeu să-ţi dea putere, pentru că singur nu poţi.

Vrăjmaşii au lovit foarte tare în România prin comunism şi au fost siguri că aici nu vor mai avea nicio rezistenţă. Şi asta îi obligă să ia măsuri.

consemnat de Florin Palas

VIDEO: Mărturisirile fiicei lui Traian Trifan despre Robul 1036. + 27 aprilie – 26 de ani de la naşterea în Ceruri. “Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei”

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 28 Apr 2016 07:12:00 +0000

Filmare realizată la evenimentul “Învierea Domnului în închisorile comuniste. Mărturii.”

Nicolae Purcărea despre Traian Trifan: “Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei”

“Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.”

Nicolae Purcărea
Veghea / România, Uneşte-te!

Sursa: MĂRTURISITORII

Vezi si

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.

Meditaţii inedite ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei "sfinţilor închisorilor". Despre vrăjmaşii Bisericii

Meditaţii ale mărturisitorului Traian Trifan, dascălul genaraţiei creştine de la 1948. Jocul de şah simbolizează Războiul dintre lumină şi întuneric.

+ 27 aprilie - 26 de ani de la naşterea în Ceruri a mărturisitorului Traian Trifan, îndrumătorul cohortei de sfinţi de la Aiud. Mărturia ucenicului Nicolae Purcărea.

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 27 Apr 2016 14:15:00 +0000

Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la naşterea în Ceruri a mărturisitorului Traian Marian, cel care împreună cu Traian Trifan a fost învăţător al celor care aveau să devină sfinţii închisorilor comuniste.

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 30 Jan 2016 17:35:00 +0000

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la naşterea în Ceruri a lui Traian Marian, un mare trăitor creştin al închisorilor comuniste. A fost, împreună cu Traian Trifan, fratele său nedespărţit de luptă şi credinţă, îndrumător pe calea desăvârşirii creştine pentru camarazii din temniţele antonesciene şi comuniste. Ajunşi în Penitenciarul Aiud în anul 1941, puşi în situaţia de a executa condamnări de 17 sau 20 de ani pentru faptul că erau comandanţi legionari, avocaţii Traian Trifan şi Traian Marian, beneficiind de autoritatea pe care o aveau încă din libertate, au arătat că singura cale de a trece nevătămaţi sufleteşte prin acest infern este credinţa. Au fost urmaţi de tineri care aveau să devină sfinţi ai închisorilor comuniste: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc (Părintele Arsenie Papacioc), preotul Vasile Serghie, Virgil Maxim, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Aurel Dragodan, Ion Schiau, Constantin Pascu şi alţii. Sfânta Scriptură, Patericul şi primele trei volume din Filocalii, pe care le primiseră în dar de la Părintele Arsenie Boca, au fost merindele de drum. Au ţinut legătura cu călugării de la mănăstirile Sâmbăta şi Râmeţ. N-au fost înţeleşi de la început de toţi fraţii lor, dar încetul cu încetul calea filocalică a câştigat tot mai multe suflete. Celulele au devenit adevărate chilii, închisoarea a devenit mănăstire, cu program de rugăciuni, studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti. Îmbinau munca cu rugăciunea inimii, făcându-şi funie spre Cer. Toate acestea se întâmplau până în 1948, în timpul cât au fost deţinuţi la Aiud şi Galda de Jos. Odată cu insturarea regimului ateo-comunist, în închisori s-au instituit teroarea, crima, reeducarea, ruperea legăturilor cu exteriorul. În aceste condiţii, cei amintiţi au devenit monumente de demnitate, nu au făcut compromisuri, au acceptat suferinţa, mărturisind Adevărul.
După executarea pedepsei de 13 ani de temniţă grea, fiind foarte bolnav, Traian Marian este eliberat. S-a întors în Codlea (judeţul Braşov), trăind auster. Ducea o viaţă retrasă, continuându-şi programul de rugăciune şi studiu. Urca des pe Munţii Măgura Codlei, unde le recita nepoţilor poezii de George Coşbuc, Octavian Goga, dar mai ales din Mihai Eminescu, atât de drag sufletului lui. Într-unul din aceste urcuşuri, fiind împreună cu unul dintre nepoţii săi, a fost înconjurat de o haită de câini. Traian Marian a început să se roage. Ca printr-o minune, câinii s-au îndepărtat, lăsându-i să-şi continue drumul.
Împărţea tuturor celor interesaţi volume din Filocalia românească şi cărţi fundamentale ale literaturii române. Era nelipsit de la slujbele bisericeşti. De ziua Sfinţilor Trei Ierarhi a anului 1987, la vârsta de 78 de ani, Traian Marian a plecat la Domnul, după ce a pregustat Împărăţia lui Dumnezeu încă din viaţa pământească.
Îi mulţumesc doamnei Maria Trifan, fiica mărturisitorului Traian Trifan, care ne-a pus la dispoziţie o fotografie a lui Traian Marian, dăruită lui Traian Trifan acum 75 de ani, în ziua de 30 ianuarie 1941, înaintea arestării. (Florin Palas)

Înmormântarea marelui filosof creştin Petre Ţuţea şi un elogiu de arhimandrit Bartolomeu Anania.

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 23 Oct 2015 12:32:00 +0000

Filmări din 6 Decembrie 1991 (de la înmormîntarea lui Petre Ţuţea) şi din 11 Iunie 1992 (de la lansarea cărţii “Între Dumnezeu şi neamul meu”), cu cîteva cuvinte elogioase despre marele dascăl şi mărturisitor creştin.

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Un tanar s-a sinucis! Insetat de viata, n-a ales calea Vietii! Cat de important este cuvantul mintii!

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 22 Oct 2015 19:27:00 +0000

Un aristocrat al duhului, Parintele Sofronie spune in cartea „Rugaciunea – experienta vietii vesnice”: „Seminţele tragediei — mi se părea în tinereţea mea — sunt semănate atunci când omul se găseşte în întregime captivat de un ideal. Pentru a atinge acest ideal este gata să rişte orice sacrificiu, orice suferinţă, chiar viaţa însăşi. Dar atunci când se întâmplă să-şi realizeze obiectul năzuinţei sale, acesta se dovedeşte a fi o himeră inconsistentă: realitatea nu corespunde cu ceea ce el avea în minte. Această tristă descoperire duce la o disperare profundă, la un spirit rănit, la o moarte monstruoasă”.

Parintele Sofronie spune tot in aceasta carte: „Pentru a ne duce viaţa cum se cuvine, e de o importanţă covârşitoare să ştim că încă înainte de creaţia lumii am fost meniţi să fim desăvârşiţi. A deprecia şi micşora gândul iniţial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un păcat [...]. Ce paradox este omul — contemplarea lui provoacă atât uimire şi încântare, cât şi consternare faţă de cruzimea sa sălbatică! Sufletul e constrâns să se roage pentru lume, dar rugăciunea sa nu-şi va atinge niciodată pe deplin ţelul, întrucât nimeni şi nimic nu pot priva omul de libertatea sa de a se preda răului, de a prefera luminii, întunericul (cf. In 3,19).

[...] Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră.

[...] Adeseori rugăciunea se desfăşoară fără cuvinte. Dacă există cuvinte, ele vin încet, cu lungi pauze între ele. Cuvântul nostru omenesc este chipul Cuvântului care era „la început”. Atunci când cuvintele reflectă o cunoaştere intelectuală, ele au neîndoielnic rădăcini metafizice, mai cu seamă acolo unde este implicată cunoaşterea lui Dumnezeu. într-un efort de a exprima inexprimabilul în concepte şi modalităţi din interiorul limitelor experienţei lumii noastre, Părinţii Bisericii au sugerat o anumită paralelă între relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Cuvântul, şi corelaţia existentă între mintea şi cuvântul nostru. Ei făceau o distincţie între cuvântul interior, imanent minţii noastre — logos emphytos — şi cuvântul rostit,exprimat —logos enarthros. Cel dintâi prezintă o anume analogie cu Dumnezeu- Cuvântul „Care este în sânul Tatălui” (Inl, 18); cel de-al doilea poate fi văzut ca o analogie a întrupării. Şi dacă în Fiinţarea Sa veşnică, Dumnezeu-Cuvântul este de-o-fiinţă şi deopotrivă cu Tatăl şi domneşte împreună cu El, în întruparea Sa ca Fiu al omului, El a putut spune: „Tatăl este mai mare decât Mine” (In 14, 28).

Astfel, cuvântul omenesc rostit cu voce tare oferă mai puţin decât o realitate divină, a cărei cunoaştere e dată în vedenii şi descoperiri Profeţilor, Apostolilor şi Părinţilor. Cu toate acestea, atunci când este vestită, vedenia se diminuează din ce în ce mai mult pentru cei care ascultă această vestire, nu însă pentru profeţii înşişi, întrucât revelaţia care îi îndeamnă să vorbească nu se micşorează pentru ei odată cu rostirea cuvintelor. Tot aşa cum întruparea nu L-a micşorat pentru Tatăl pe Fiul.

De-a lungul veacurilor, dascălii Bisericii au căutat diferite moduri şi mijloace prin care să comunice lumii cunoaşterea privitoare la Fiinţa Dumnezeiască.

In încercările lor, ei s-au găsit sfâşiaţi statornic între dorinţa de a nu-şi părăsi contemplarea lipsită de imagini a misterului unic şi esenţial, şi iubirea care-i silea să le comunice fraţilor acest mister. Dumnezeu i-a constrâns şi îi constrânge pe sfinţii Săi să vorbească despre darurile primite de Sus. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Că dacă eu binevestesc Evanghelia, n-am de ce să mă laud; fiindcă asupra mea stă trebuinţa. Că vai mie dacă nu voi binevesti!

Că dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am doar o sarcină ce mi s-a încredinţat” (1 Co 9, 16-17).

Aşa s-a întâmplat cu mulţi nevoitori de-a lungul secolelor istoriei creştine. Observăm aceeaşi caracteristică la stareţul Siluan, care scrie: „Sufletul meu îl iubeşte pe Domnul şi cum pot ascunde acest foc care încălzeşte sufletul meu? Cum voi ascunde milostivirile Domnului în care se desfată sufletul meu? Cum pot să-mi păstrez pacea, având sufletul înrobit lui Dumnezeu? Cum voi tăcea atunci când duhul meu e mistuit de dragostea pentru El?”

Tăcerea e cu neputinţă; glăsuirea e şi ea cu neputinţă. Şi aceasta nu numai pentru că ne trădează cuvintele, ci şi pentru că Duhul lui Dumnezeu înclină mintea spre o adâncă linişte, purtând-o într-o altă lume. Tot fericitul stareţ Siluan spune: Domnul ni L-a dat pe Duhul Sfânt, şi aşa am aflat cântarea Domnului şi uităm pământul pentru dulceaţa lui Dumnezeu... Milostiv este Domnul!

Şi mintea cade în tăcere.”

Un tanar s-a sinucis! Cat de important este cuvantul mintii, cat de important este ca mintea sa fie luminata de harul Duhului Sfant!

Dan Fagarasanu, Brasov

Mărturisitorii: Nichifor Crainic – Versuri din Pribegie (1944 – 1947) şi o Fotografie INEDITĂ.

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 14 Oct 2015 13:06:00 +0000

Înfrângere, de Nichifor Crainic

Ajută-mi Tu, Stăpân ceresc,
Nepângărit de braț dușman
Săʼnfășur cerul românesc
În sarica unui cioban.

Iar codrul de-o mai fi român
Și creștetul de stâncă dac,
În hăul lui am să rămân
Din zdrențe slavă iar să-mi fac.

Rugăciune pentru dușmani

Doamne, dușmanilor mei
Dă-le aur și argint
Și grăunți de mărgărint
Cât nisip și bob de meiu,
Și cu mila Ta-i adapă
Nu le lase gura apă
După bietul meu tezaur:
Sus o stea și–n crengi un graur.

Doamne, dușmanilor mei
Dă-le slavă din belșug,
Trandafiri pe vreji de rug,
De la vodă la bordeiu
Să le cânte numele
Pruncii toți și mumele,
Fumul faimei să le-nșele
Pismuirea trudei mele.

Doamne, dușmanilor mei
Dă-le […] răsfăț,
Ține-i la prăval în hăț
Că-s netoți și mărunței,
Vrere n-au și n-au nici vlagă,
Câte-mi dai să trag să tragă,
Dosădit cum sunt de silă
Și pribeag din milă-n milă.

Doamne, pe dușmanii mei
Frige-i aprig în cărbuni
Cu dragostea de străbuni
Și disprețul de mișei,
Neamul meu să-i vremuiască
Chinul lui să-i otrăvească,
De-o să-i doară, ști-vor cine
Au fost, Doamne, strâmbi cu mine.

Transmise de cercetătorul şi teologul Florin Duţu.

Integral la: Mărturisitorii

Soţia lui Octav Bjoza, Carmen Sireteanu Bjoza, a plecat la Domnul! Dumnezeu s-o odihnească în pace! Frumoasa poveste de dragoste dintre Octav (Tavi) și Carmen, evocată de președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România.

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 13 Oct 2015 19:25:00 +0000

Carmen Sireteanu Bjoza este născută la 1 septembrie 1941, în oraşul Dorohoi, fiica lui Ilie şi Eugenia. În timpul refugiului, se stabileşte cu familia la Făgăraş.

Tatăl, comisar de poliţie, este „împuternicit” de comunişti să însoţească persoane din Siguranţa Statului la căutarea şi observarea tinerilor anticomunişti care se întâlneau la vedere prin poieniţele de sub Munţii Făgăraşului. Participă la una sau două acţiuni, după care îşi dă demisia din poliţie. Aceasta este acceptată, cu adresa nr. 8954 din 11/04/1948 a Direcţiei Generale a Poliţiei de Siguranţă din cadrul MAI.

Prin anul 1950, se mută cu familia în Şcheii Braşovului. Tatălui, i se înscenează un proces politic. Este arestat, judecat, condamnat şi aruncat în închisoarea din Cetatea Făgăraşului, de unde este eliberat cu ocazia graţierilor din anul 1954. Singura funcţie care i s-a oferit a fost aceea de magazioner la uzinele Steagul Roşu. A decedat în 1984.

Dintre puţinele persoane care i-au ajutat familia, în timp ce era în detenţie, au fost părinţii actualului prof. dr. ing. Mircea Ivan de la Universitatea Braşov.

Toţi cei ce l-au cunoscut pe „nea Ilie” nu-l vor uita niciodată. A fost un om de mare caracter, când tăcut, când pus pe şotii şi gata să plaseze o glumă de care râdea şi el copios. Pe fiica lui, Carmen, am cunoscut-o pe când avea 13 ani, elevă la o şcoală generală, iar eu aveam 16 ani şi eram elev la liceul „Andrei Şaguna”. A fost o dragoste la prima vedere. Privirea ochilor ei albaştri, m-a urmărit din prima clipă şi mă va urmări până la moarte. Fiind student la Iaşi, îi scriam mereu. Cu o lună şi ceva înainte de arestarea mea, îi trimiteam câte o vedere în fiecare zi. Parcă aveam presimţiri. În fiecare scriam altceva. Doar două propoziţii se repetau „te iubesc” şi „mi-e dor de tine”. După circa şase luni de detenţie, în celula alăturată a fost adus tatăl meu. Deşi ferestrele aveau gratii şi erau bătute cu cuie şi scânduri, a reuşit să-mi transmită în şoaptă: „Carmen te va aştepta, chiar de va fi să faci toată pedeapsa!”. Convorbirea a fost interceptată, iar eu pedepsit cu două săptămâni de izolare, cu mâncare o dată la trei zile. Cu coada lingurii pe care o aveam, zgâriam toţi pereţii celulelor prin care treceam, scriind: „Carmen, Carmen...”.

Viaţa mi-a fost în pericol de mai multe ori în timpul detenţiei. În cele mai grele momente, în care ajunsesem la 48 kg greutate, îmi spuneam: „la următoarea roabă cu pământ, mă voi prăbuşi şi voi muri”. Gândurile mele zburau la ea, la Carmen, şi instantaneu Dumnezeu îmi dădea puteri nebănuite.

Spre sfârşitul lunii august 1961, eram în lagărul de la Grindu, la gurile braţului Chilia, în brigada de muncă a „intelectualilor”. Am observat cum câţiva dintre prietenii şi colegii mai apropiaţi, din mica lor raţie zilnică de pâine, economiseau câte o bucăţică, punând-o să se usuce la soare. Peste câteva zile, i-am surprins făcând pesmet din pâine uscată. La fel, au adunat şi câte o bucăţică de marmeladă de la fiecare. Nici prin gând nu-mi trecea ce vor să facă şi nici n-am fost curios să-i întreb. Într-o zi m-au chemat şi într-un „cadru solemn” mi-au dat un mic tort, făcut din pesmet şi marmeladă. Pe el scria „Lui Carmen şi Octav, de la prietenii lor”. L-am luat, le-am mulţumit şi l-am pus pe marginea patului. Am rupt-o la fugă prin lagăr. De atunci, nu mai am lacrimi. După câteva minute m-am întors ca şi cum nu se întâmplase nimic. Cu toţii am început să depănăm amintiri. Unul dintre ei făcuse într-un bidonaş pentru apă puţin vin, tot din marmeladă. Fiecare a luat câte o gură. Era întâi septembrie 1961 - de ziua lui Carmen - şi ei, prietenii mei, nu uitaseră acest lucru. Trecuseră trei ani şi două luni de când nu mai ştiam nimic de acasă. Iniţiatorii acestei mici ceremonii au fost bunii mei prieteni Ioan Cenţiu (Nelu) şi Ludovic Szanto (Lehel), cu care nu am întrerupt niciodată relaţiile de prietenie. Dacă ar fi fost prinşi de gardieni, ar fi plătit totul cu multe zile de izolare şi bătăi, dar au avut noroc.

Cam în aceeaşi perioadă a început să se simtă o destindere în politica internaţională, lucru ce se reflecta imediat în comportamentul gardienilor faţă de noi. Unii deţinuţi au primit câte o carte poştală. Au fost adunaţi într-o încăpere, unde li s-a dictat ce să scrie: „suntem sănătoşi, graşi, frumoşi, nu ducem lipsă de nimic, dar cu toate acestea trimiteţi-ne un pachet de 5 kg cu alimente, medicamente, îmbrăcăminte, ţigări”.

Eu nu obţinusem acest drept. Prietenul meu Nelu mi-a cedat în condiţii de clandestinitate, cartea lui poştală. Printre altele, am scris: „sunt bine sănătos, am peste 50 kg greutate,... trimiteţi-mi bomboane HIN (aceasta însemna hidrazidă)... vă pup pe toţi inclusiv pe Carmen”. Peste două-trei săptămâni, am primit pachetul. Conţinea câte puţin din tot ceea ce cerusem. Printre lucruri se afla şi un săpun de faţă marca „Carmen”. Era un semn că se gândeşte la mine, că mă aşteaptă. Îl mai păstrez intact, până şi acum. Scrisori nu aveam voie să primim.

După patru ani de detenţie, de foame, de bătăi, de umilinţe, munci nimicitoare, în ziua de 23 iunie 1962, de undeva de la gurile Dunării, o epavă, cioplită în lemn de brad şi stâncă, nu s-a lăsat scufundată de valuri şi a ajuns la mal, acasă. Din puţinii bani de drum primiţi la eliberare, din Tulcea am cumpărat o vedere cu Delta Dunării, unde îmi lăsasem sănătatea şi tinereţea, am scris-o şi am introdus-o în vagonul poştal al aceluiaşi tren care mă ducea spre casă. Ea avea următorul conţinut:

Cu „tinicheaua” de gât şi fără nici o meserie, după şase luni ne-am căsătorit în ziua de 11 decembrie 1962. Nu ni s-a permis să urmăm cursuri universitare. Împreună ne-am înscris la „Şcoala Tehnică pentru Instalaţii în Construcţii Civile şi Industriale”, postliceală de trei ani, din oraşul Săcele, pe care am absolvit-o cu calificativele „Excelent”, amândoi, în anul 1965. Doar eu am reuşit ulterior să continuu studiile superioare.

În condiţii de presiuni psihice, Carmen a fost anchetată de Securitatea Braşov, în repetate rânduri, în legătură cu cazul meu şi al tatălui.

Suntem şi vom rămâne împreună până la capăt.

Octav BJOZA

- fragment extras din lucrarea "Garda Tineretului Român"

De ziua educatiei: educatie si libertate.

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 05 Oct 2015 08:34:00 +0000

Libertatea este un dar launtric, sufletesc si duhovnicesc; este darul divin sadit in firea omeneasca. Felul in care omul si-o exercita tine de liberul arbitru, de lucrarea in lume a vointei sale.

“Dumnezeu nu siluieste libertatea omului, ci povatuieste, insufla, zguduie. Cel mai bun mijloc pentru asta este minunea vazuta. Aceasta este lasata de cand fiinteaza pe lume fapturi intelegatoare, care se carmuiesc folosindu-se de libertatea cu care le-a zidit Dumnezeu. Aceasta legatura este atat de insemnata, incat cei ce tagaduiesc lucrarea suprafireasca a lui Dumnezeu asupra lumii tagaduiesc in acelasi timp si libertatea omului, fiindca aceasta din urma o atrage neaparat pe cea dintai; si dimpotriva, cei ce marturisesc adevarul unei lucrari dumnezeiesti in lume care e mai presus de cursul firesc al evenimentelor pot sa le spuna celor dintai cu indraznire: „Noi simtim ca suntem liberi". Constiinta libertatii este la fel de puternica si cu neputinta de tagaduit ca si constiinta existentei, iar libertatea pretinde lucrari nemijlocite ale purtarii de grija a lui Dumnezeu. Prin urmare, recunoasterea acestor lucrari este de neinlaturat, intocmai precum constiinta libertatii “(Sf. Teofan Zavoratul).

Este un adevar adanc ca omul se simte liber atunci cand marturiseste lucrarea minunata si suprafireasca a lui Dumnezeu in lume. O astfel de lucrare minunata si suprafireasca este si iertarea pacatelor si curatirea mintii si a inimii de toate gandurile si lucrarile rautatii prin harul Duhului Sfant. Este invierea din nou si din nou a sufletului, este imbracarea din nou si din nou a omului in Lumina, este nasterea din nou si din nou a omului frumos.

Pana cand? Pana cand omul ajunge la portile vesniciei!

Samanta dumnezeieasca a libertatii trebuie udata si prin educatia pentru vesnicie!

Dan Fagarasanu, profesor, Brasov

A căzut o stea? S-a mai aprins în Cer o candelă pentru sufletul Neamului Românesc! Ea poartă numele NECULAIE PURCĂREA.

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 28 Sep 2015 20:34:00 +0000

De câteva zile cerurile s-au deschis și plouă mărunt și trist. Mai ales în suflet. S-a încheiat drumul pământesc al unui om-lumină și parcă s-a făcut întuneric. E vreme doar pentru rugăciune, și glasuri de Psaltire se aud, din pământ până în adâncul Cerului.
Dacă timpul poate fi măsurat în lumină, de ce nu și oamenii? Un OM-LUMINĂ mi-a hărăzit Dumnezeu să întâlnesc. Și ce întâlnire! Suspendată pe veci între Nadir și Zenit, împodobită cu colți de lup și funii mântuitoare, pironită pe cruciulițe din os cu umbre de gratii, inundată de o blândețe și de o generozitate coborâte din icoane, întâlnirea această trece dincolo de viață și de moarte.
Dacă ochii noștri ar putea vedea dincolo, priveliștea ar fi uluitoare. O horă a sfinților, o horă a bucuriei s-a încins în Rai, și în mijlocul ei un suflet frumos dansează un dans popular învățat în hrubele pământului de la Jenică Bărbier.
Sfinții l-au iubit, cu siguranță, mai mult decât oamenii. Și l-au încununat cu nimbul sfințeniei sub ochii noștri nevolnici, ca să ne dea un semn - al câtelea, oare? - de Dincolo. Căci focul inimii acestui OM-LUMINĂ i-a încălzit trupul pe catafalc. Ce minune!
A căzut o stea? S-a mai aprins în Cer o candelă pentru sufletul Neamului Românesc! Ea poartă numele NECULAIE PURCĂREA. (Crina Palas)

Cuvânt de pomenire a învăţătorului Ion Pridon din Părău, îndrumătorul rezistenţei anticomuniste din răsăritul Ţării Făgăraşului, rostit de profesoara Crina Palas, în faţa credincioşilor Parohiei Ortodoxe Părău.

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 27 Sep 2015 12:08:00 +0000

Vin în faţa dumneavoastră pentru a aduce un modest omagiu invăţătorului Ion Pridon, fiu al satului Părău, de la a cărui moarte se împlinesc astăzi 63 de ani.

Învăţătorul Ion Pridon s-a născut în 13 ianuarie 1899, în satul Părău, din părinţii Gheorghiţă şi Magdalena, ţărani simpli, şi de la care a învăţat cele mai de preţ lucruri: hărnicia, credinţa, dragostea de neam şi demnitatea. A fost nu doar dascăl a 25 de generaţii de elevi, ci şi de îndrumător pentru întregul sat. Căci învăţătorul Pridon se implica cu întreaga sa fiinţă şi pricepere în viaţa satului, organizând manifestări artistice de fiecare sărbătoare. Copiilor le-a deschis cu dragoste poarta cunoaşterii, mulţi dintre elevii săi ajungând medici, profesori, ingineri etc.

Conştientizând datoria sfântă pe care fiecare dintre noi o are faţă de neamul românesc, Ion Pridon a luptat ca voluntar în primul război mondial pentru Marea Unire şi apoi în cel de-al doilea război mondial, ajungând la gradul de căpitan.

După ocuparea ţării de către bolşevici, învăţătorul Pridon se dedică cu totul luptei de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Făgăraşului. Fără ajutorul ţăranilor din Ţara Făgăraşului, luptătorii din munţi nu ar fi rezistat. Peste 10.000 de ţărani au fost arestaţi şi anchetaţi pentru gesturi creştineşti: că au dat o bucată de pâine sau un pumn de mălai, o şubă sau o pereche de bocanci, o cană de lapte pruncului rămas al nimănui, că au oblojit o rană sau au găzduit în şură vreun luptător.

În astfel de conjunctură, învăţătorul Pridon nu putea sta deoparte. Dimpotrivă, a înfiinţat, împreună cu studentul Marcel Cornea şi cu mai mulţi ţărani, organizaţia “Vultanul”, care avea ca scop fundamental lupta împotriva ocupaţiei ateo-bolşevice.

În noiembrie 1950, Marcel Cornea coboară din munţi spre a se sfătui cu învăţătorul Pridon. Deşi insistă să nu intre în casă, pentru a nu face necazuri învăţătorului, Omul Pridon nu concepe să-l găzduiască în şură, căci nu se cade, ci îi deschide larg uşa casei. În casa învăţătorului Pridon va fi ucis, în noaptea de 10-11 noiembrie, primul luptător din munţi, studentul Marcel Cornea. Tot atunci şi tot aici a fost rănit un alt luptător, Virgil Radeş.

În 1950, învăţătorul Ion Pridon este arestat, iar în 1951 este condamnat la moarte. În timpul detenţiei are un comportament de înaltă ţinută morală, nu trădează pe nimeni, nu divulgă niciun nume, îşi asumă întreaga responsabilitate a acţiunilor grupului “Vultanul”. În 27 septembrie 1952 este ucis, în lanţuri fiind. Familia i se risipeşte (soţia moare la scurt timp, iar fiicei i se pierde urma prin lumea largă). O placă memorială aşezată de colegii săi de suferinţă pe zidul casei aminteşte de acest mare luptător pentru Hristos şi pentru România.

Aşa cum spune Doamna Aspazia Oţel Petrescu, “rezistenţa din munţi este un cavalerism românesc care va trece în legendă”. România a avut, şi nu puţini, luptători pentru libertatea, demnitatea şi onoarea românească. Este singura ţară în care a existat acest fenomen exemplar de rezistenţă armată anticomunistă. Să fim vrednici de rugăciunile martirilor şi mărturisitorilor noştri!

Sufletul blândului Nicolae Purcărea a rotunjit hora sfinţilor martiri şi mărturisitori români! Să avem parte de rugăciunile sale! Ultimul interviu: “Se intră din nou în prigoană! Refugiul la Hristos, în jurul Bisericii”. Autobiografie Nicolae Purcărea.

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 25 Sep 2015 11:25:00 +0000

În cursul dimineţii de vineri, mărturisitorul Nicolae Purcărea, fost deţinut politic timp de 20 de ani în temnițele comuniste, a plecat la Domnul, după o grea, îndelungată şi mântuitoare suferinţă. Publicăm ultimul interviu pe care Bădia ni l-a acordat, în care acesta şi-a precizat punctul de vedere faţă de legea îndreptată împotriva elitei româneşti interbelice şi în care ne îndeamnă să ne strângem în jurul Bisericii, în aceste vremuri de prigoană. Am găsit de cuviinţă să facem publică şi autobiografia lui Nicolae Purcărea, pe care ne-a lăsat-o spre păstrare. (F.P.)

- Ce ziceţi de proiectul de lege promovat de Crin Antonescu, prin care vor fi interzise din nou cărţi, personalităţi, organizaţii?

- Bine nu văd! Se intră din nou în prigoană!

- Credeţi că vor fi arestări?

- S-ar putea! Naţionalismul l-au sechestrat evreii, nu mai are voie niciun popor să fie naţionalist, în afara lor!

- Cum vedeţi Mişcarea Legionară în veac?

- Cei care vor rezista se vor întări. Dar greu. De-asta le spun tinerilor să nu se mai bată cu pumnul în piept că sunt legionari. Întâi să treacă printr-o prigoană, s-o ia pe coajă, şi după aceea să vedem ce mai zic! Va fi greu, foarte greu.

- Cum vi s-a părut intervenţia Institutului “Elie Wiesel” în ce-l priveşte pe Valeriu Gafencu?

- Au lucrat în subteran. Când au văzut că în prima şedinţă a Consiliului Local din Târgu Ocna nu le-a mers, într-o zi, pe nepusă masă, s-au dus şi au rezolvat problema. Au vrut să facă acelaşi lucru şi la Baia Sprie, unde vroiau să-l dezonoreze pe Părintele Justin Părvu, dar primarul le-a răspuns foarte frumos.

Nici Biserica nu va avea curajul să-i canonizeze pe sfinţii închisorilor, pentru că mulţi dintre ei au fost legionari. Se vor speria. Sunt probleme adânci. Celor care au fost omorâţi li se iau toate păcatele, şi vor trece asupra celor care i-au omorât. Nu ne putem juca cu concepţia creştină, dogmatică! Problema păcatului e una grea! Evreii consideră creştinismul ca pe o deviere de la mozaism, ca o erezie. Ei ne califică comunişti, fascişti, tot ce vrei. Cu toate că noi n-avem nimic cu ei! Căpitanul, când a stat de vorbă cu rabinul, a spus: „Dacă un evreu a fost lovit sau rănit, ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s decât oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om”. De exemplu, toată viaţa mie nu mi s-a spus să port pistol, dar aşa au fost împrejurările. A trebuit să iei puşca, să te aperi!

- Ce-ar trebui făcut?

- Poate să ne refugiem mai mult în adâncul tainei decât în formă. În fond, asta-i ortodoxia: e o taină. Asta-i deosebirea, de fapt, între catolicism şi ortodoxie. Catolicismul e raţional, mai organizat, Biserica Ortodoxă îşi trăieşte taina mai puternic.

- În prigoana aceasta care va veni, ce mărturisire ar trebui făcută?

- Refugiul la Hrisos, în jurul Bisericii. E singura cale spre care putem tinde, pentru că Dumnezeu ne ajută. Dacă Îl chemi, încontinuu, te ajută. Nu ne dăm seama de puterea rugăciunii. Spunea Părintele Justin că el nu se duce la Domnul să se odihnească, ci se duce la luptă. Trebuie să-l mai rugăm şi pe el. Şi mai sunt şi alţii, pe care nu-i cunoaştem.

- consemnat de Florin Palas, decembrie 2013

Autobiografie Nicolae Purcărea

M-am născut la data de 13 decembrie 1923, în Braşov, fiul lui Nicolae şi Maria.

Tatăl meu a fost birjar, iar mama casnică. Am fost doi fraţi. Şcoala primară am efectuat-o la Braşov, apoi am urmat patru clase la Liceul Andrei Şaguna, după care am trecut la Liceul Comercial din Braşov, unde am devenit bacalaureat în toamna anului 1944.

În anul 1944 m-am înscris la Academia de Înalte Studii Economice a Universităţii din Cluj, refugiată la Braşov.

Nu am putut să o termin, fiind victimă a arestărilor şi apoi a detenţiilor comuniste. După eliberarea din lunga detenţie comunistă, am fost repartizat la Baza de aprovizionare tehnico-materială din Braşov, apoi din 1969 până în 1972 la Centrala Industrială Autocamioane şi Tractoare, de unde am fost dat afară pentru trecutul meu politic şi reîntors la Baza de Aprovizionare pentru Industrii din Braşov având funcţia de merceolog, iar în anul 1985 am ieşit la pensie.

M-am căsătorit în anul 1957, septembrie 29. Pe soţia mea am cunoscut-o în Bărăgan, unde mă aflam deportat cu domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti. Soţia mea, Eugenia Fuică era şi ea deportată, studentă fiind la Iaşi, la Facultăţile de Drept şi Artă Dramatică - secţia regie.

Am convieţuit până în 1984, când a decedat, la 7 ianuarie 1984, după care nu m-am mai căsătorit. Nu am avut copii. Convieţuirea noastră a fost desăvârşită. Datorită unor principii prea austere, nu m-am mai recăsătorit.

Domiciliul nostru a fost la Braşov în actuala casă părintească, pe care în 1974 - 1975 am modificat-o şi în care trăiesc şi acum.

Am transformat casa într-un mic muzeu, datorită faptului că, înzestrat de Dumnezeu cu ceva talent în ale cioplitului lemnului, pe care l-am perfecţionat în mod autodidactic, am reuşit după o muncă titanică şi multă dăruire să devin unul din maeştrii creatori ai ţării în artă populară, ajungând în perioada 1993-1996 preşedinte al Asociaţiei Creatorilor Populari din România, invitatul şi reprezentantul de onoare al ţării la multe muzee din ţară, apoi în Franţa şi în America. Actualmente sunt profesor la Colegiul Naţional Andrei Şaguna din Braşov, unde împreună cu alt coleg conduc un cerc de elevi numit Minisatul Sfântului Andrei, cerc cunoscut de asemenea atât la Bucureşti de către Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului, cât şi la Sibiu, fiind luat drept prototip de activitate extraşcolară.

De şapte ani de când am constituit acest cerc, împreună cu profesorul Sorin Apan, mă bucur atât de dragostea şi respectul copiilor cât şi de cel al părinţilor, deoarece lecţiile noastre sunt pline de educaţie patriotică, legate de tradiţie şi de tot ceea ce are sufletul ţăranului mai bun.

Şi aşa am ajuns la 80 de ani, în ianuarie 2004. Am fost sărbătorit, în cadrul Muzeului de Etnografie din Braşov, cu onorurile cuvenite unei personalităţi de înaltă valoare, la care în afară de personalităţile oraşului, au fost prezenţi reprezentanţii muzeelor din Bucureşti şi subsecretarului de stat al Ministerului Culturii. M-am bucurat de asemenea de-a lungul anilor, drept rezultat al dăruirii mele pentru arta populară, de multe recompense, diplome şi premii: premiul I pe ţară, în anul 1995, la expoziţia naţională de la Teatrul Naţional din Bucureşti, premiul Dimitrie Gusti, al Academiei Române, în anul 2000 şi alte multe premii.

Drept răsplată a contribuţiei mele în păstrarea şi valorificarea artei populare am fost primit în Academia Artelor Tradiţionale din Sibiu, fiind apreciat, respectat şi iubit de toţi cei care îşi aduc obolul pe altarul artei populare.

Un lucru pe care trebuie să-1 menţionez este acela că datorită cioplitului în lemn eu mi-am găsit libertatea atât sub aspect fizic cât şi psihic. Fizic, am fost atenţionat de securitate că atâta timp cât îmi văd de cioplitul lemnului ei nu au nimic cu mine. Psihic, datorită preocupărilor mele şi studiilor ce le făceam în domeniul etnografiei, reuşeam să ignor, să evadez din cotidian, din lumea în care trăiam şi să devin liber.

Am fost anticomunist, ca marea majoritate din tinerii generaţiei mele. La vârsta de 17 ani, pe când eram în clasa a VII-a (azi clasa a Xl-a) de liceu, s-a născut revolta faţă de samavolnica stăpânire şi ocupare de către URSS a Basarabiei, partea de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Iar Ungaria nu numai că ne-a luat o parte din Ardeal, dar a comis atâtea atrocităţi.

Drept urmare a dezastrului naţional, care a desfiinţat România Mare, alături de generaţia mea de tineret şcolar şi universitar, împreună cu marea majoritate a întregului tineret al ţării, am devenit antisovietic şi anticomunist şi m-am alăturat acelora care prin vorbă, prin faptă, manifestau această atitudine.

În toamna anului 1945, m-am înscris la Academia Comercială din Braşov. Aici cu alţi mulţi colegi de facultate ne-am opus ascensiunii comuniste, care prin UNSR-ul comunist vroia să se impună, dar s-a lovit de rezistenţa studenţilor grupaţi în asociaţia studenţească Andrei Mureşianu.

Conferinţe cu caracter naţionalist, seminarii pe aceeaşi temă, prelegeri ale profesorilor, toate aveau rolul de a se opune concepţiilor comuniste, ateiste şi antinaţionale.

Majoritatea studenţilor erau naţionalişti prin educaţia primită de acasă, de la şcoală sau din armată. Mulţi erau veniţi de pe front sau chiar din închisoare. Mă aflam pe atunci, student fiind, în primele rânduri, adică în comitetul de conducere al asociaţiei Andrei Mureşianu.

În vara lui 1947, câţiva membri ai UNSR - precum Micloş şi I. Lupu, mă forţau să mă înscriu asociaţia lor. I-am refuzat. În această situaţie m-a prins anul 1948, luna mai, când au început marile arestări, deci şi a studenţilor cu atitudini anticomuniste.

Pe data de 15 aprilie, am fost căutat de doi agenţi acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reuşit să scap şi am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit şi de umbra mea. Nopţile mele erau albe, zilele, un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, m-a dus în Munţii Argeş, în regiunea Şuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul D. Apostol, luase drumul muntelui.

Viaţă de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranţe pentru cauza măreaţă în care ne înregimentasem. Eram urmăriţi, înconjuraţi de trupele securităţii, trebuia să fugim dintr-un munte în altul. Tot prin trădare am căzut. Încercuiţi fiind de trupele securităţii, frunzişul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire, câţiva care au deschis focul, au fost împuşcaţi. Până la urmă tot am fost prinşi.

Au urmat anchetele, cu torturile respective şi apoi condamnări la ani grei de închisoare.

Anul 1949, luna iunie, la securitatea din Piteşti, în nişte celule mici, joase, umede! După anchete, la penitenciarul din Piteşti şi de aici, după întocmirea dosarului la penitenciarul din Craiova. Am fost condamnat la şapte ani închisoare.

De la Craiova, în primăvara lui 1950, am fost dus la penitenciarul din Piteşti, unde erau adunaţi toţi studenţii, în vederea aşa-zisei "reeducări", prin tortură, prin dezumanizare, prin robotizare "à la Makarenko".

De Sf. Nicolae 1950, eram într-o cameră la subsol, a intrat Ţurcanu. Toată lumea a amuţit, parcă paralizată de această apariţie. Ce a urmat, toată lumea ştie.

Durerile mari sunt mute, bătăile duse până la ultimul resort: apoi nebunia. Dar cine poate înţelege şi ce rost mai are...

"Moara dracului", cum spunea Eugen Măgirescu, funcţiona; oamenii erau băgaţi la măcinat, dar ceva bun nu a ieşit... doar morţi, înnebuniţi, dezaxaţi, robotizaţi.

Am trecut prin toate, ca după 7 luni, în iunie sau iulie am fost scoşi în vederea formării unui lot, care să plece la Canalul Dunărea-Marea Neagră.

Şi pot mărturisi că dacă destinul m-a aruncat în acel iad, Dumnezeu m-a ajutat să ies cu sufletul curat, cu fruntea sus, să pot privi pe om în ochi, dar ...cu o imensă durere în suflet, cu un proces psihic, care mă va urmări toată viaţa: cum a fost posibil şi se va mai repeta? Răspund: se va repeta, căci omul e cea mai hidoasă fiară.

La canal, pentru că eram prea slăbănogi (după o lună de refacere, aveam 40 de kg) am fost duşi la grădina de zarzavat a Gospodăriei Mamaia. Brigada noastră căpătase numele de "Slăbănogii din Capernaum"

Şi apoi trecuţi la alte munci, tot mai grele; la "mustaţă"- şantier unde se spărgea piatră; la roabă, la târnăcop, la rangă, la încărcat vagoneţi, la săpat în "ciulasă" - chiar pe fundul gropii. Norma: "dă-i până mori" şi au murit cu sutele, cu miile; de la un cap la altul, de la Cernavodă la Taşaul – mormânt lângă mormânt, fără cruci.

Oare cum ar fi viaţa de ocnaş? O ştim de la fraţii noştri.

Spre toamna lui 1951 am fost dus la Craiova - pentru un proces -, dar am poposit în carantină la Piteşti. Am crezut că sunt trimis disciplinar, căci o rupsesem cu cei din Piteşti (studenţii aveau obligaţia să continue demascarea oriunde s-ar afla). În carantină, 10 zile, aşteptam zi şi noapte să se sloboade Ţurcanu şi să mă toace, să mă toace, să mă omoare şi să-mi zică: Cruşea ta de bandit, ai trădat marea cauză a demascării. Dar n-a fost aşa, am plecat la Craiova, unde am stat până în primăvara lui 1952, am trecut prin Piteşti şi apoi dus la Jilava.

La Jilava, am ieşit la raport să fiu trimis la mină, dar fără rezultat, căci am fost trimis la Gherla. De ce mi-a fost frică nu am scăpat.

Gherla, vara 1952. Aici era să-mi las oscioarele.

Trebuie să menţionez un lucru. Ordin de la Ţurcanu, şeful reeducării: dacă scoateţi un cuvânt despre Piteşti, vă omor! Or eu, cum am plecat din Piteşti, am şi vorbit. Dădusem la Canal de nea Vasile Gârneţ, vecin de stradă, de la noi, căruia i-am povestit tot ce era la Piteşti. Când am ajuns la Gherla (mare noroc am avut, Ţurcanu era luat la Bucureşti) se cunoştea poziţia mea, iar Mărtinuş (cel ce rămăsese în locul lui Ţurcanu) la câteva zile după ce am fost scos de la carantină şi dat la atelierul de pir, mă înşfăcă de guler şi îmi zise: “Măi, banditule, ştim ce rahat ai mâncat, pe unde ai umblat, dar vei plăti cu vârf şi îndesat”. Şi am plătit-o.

Lucram la vopsitoria de dulapuri împreună cu Ion Sadovan, căruia i-am povestit tot. Dar eu nu ştiam că el avea o codiţă, pe Petrică Cojocaru - bănăţean de-al lui, care bineînţeles a informat despre ce spun eu.

Într-o seară, septembrie 1952, am fost luat cu pătura (asta însemna mutare) şi dus la o celulă, la parter, unde era locotenentul de miliţie Avădanei.

“Banditule, ştii de ce te-am chemat?”

N-am mai avut timp să răspund, căci o labă de-a lui m-a trântit la pământ, ca apoi cizmele să-mi deznoade măruntaiele şi coastele. “Ai trădat marea cauză a demascării, urla el la mine, la izolare cu tine!”

Izolarea era la Zarca Gherlei un pavilion izolat, unde erau duşi TBC- iştii care mureau, iar sus la etajul doi era izolarea, camere de pedeapsă. O celulă mică, cu geam de fier, cu ochiuri sparte, fără nimic în ele, cu vântul şi apoi crivăţul de iarnă, ce ne ţinea de urât. Mâncarea: o zeamă mai străvezie ca apa, căci eram în postul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din vara anului 1953.

Un lucru menţionez: săptămânal venea Avădanei în control. La uşa mea se tot oprea: “Ai trădat marea cauză a demascării. Banditule!” Şi pumni şi picioare se opinteau în bietele mele oscioare, încât un vecin îmi spuse mai târziu: “Când auzeam cum te loveşte, îmi sărea mie inima de la loc.”

După câteva luni, T.B.C.-ul şi-a găsit şi în mine sălaş, nu mă mai puteam ridica, vedeam negru în faţă şi în loc de salivă ieşea sânge. Mă luptam cu frigul, nu aveam nici o zdreanţă de pătură, doar o scurtă, în care nu încăpeam. Zama chioară pe care o primeam nu ţinea de foame. Totul era prea străveziu în mine. Deja viaţa mea era terminată, eram o mortăciune. Dar nu huleam, nu blestemam, ci mă rugam lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu mi 1-a trimis pe nea Jenică Bărbier, ţăran din Bacău, mic, îndesat, bine făcut, dar pentru că era hâtru, cu limba ascuţită, îi tot pişca. Ca să scape de el, l-au băgat la izolare. Peste mine. Iar el, cu sufletul mare m-a readus la viaţă: a avut grijă de picioarele mele, care erau îngheţate, căci am uitat să vă spun, iarna lui 1952-53, mare şi viforoasă a mai fost; nămeţi mari, care mi-au astupat spărturile din geam, dar eu eram sloi, frig, rece, apa din hârdău îngheţată, şi pe barbă şi mustăţi ţurţuri atârnau.

Nea Jenică m-a descălţat, mi-a frecat picioarele, mi le-a tot mişcat, apoi şi braţele, şi apoi împleticitul meu trup era pus în mişcare. “Hai să jucăm o horă”, spunea el, ba în glumă, ba mai serios. Dar eu abia mă ţineam de perete. Şoareci nu mai erau, muriseră de TBC. Doar păianjenii îmi mai ţeseau pânze iluzorii.

Şi aşa au trecut 7 luni, când într-o zi, gardianul ne ordonă să ne luăm bagajele şi să coborâm (bagajele erau o bocceluţă cu câteva zdrenţe).

Jos, în curte, toată lumea în careu. Directorul Petrache Goiciu, cu mâna ridicată: “Uitaţi-vă la ei, cine-o face ca ei, ca ei să păţească.” Or noi, cei câţiva muribunzi (mortăciuni, cum a spus apoi un frate) ne luptam cu nămeţii imaginari, căci picioarele nu ne ascultau. Şi mai departe, Petrache Goiciu: “Dar azi îi iertăm, căci a murit tovarăşul Stalin.” A vrut Dumnezeu ca pe Stalin să-l mai trimită să vadă ce-i prin Iad.

Şi apoi sunt dat la tinichigerie, după ce în prealabil, am avut cu Juberian o discuţie nu prea amicală. Şi am lucrat până în 1955, când datorită evenimentelor din Elveţia (moartea lui Şeţu) am fost băgaţi la camere, dar nu înainte de a trece pe la microradiografie, care m-a depistat cu TBC. Am trecut la o cameră pentru bolnavii de TBC.

Anul 1956, urma să mă eliberez. Am fost adus mai întâi la Codlea, apoi la securitate, pentru a mi se verifica nivelul politic. Bineînţeles, rezultatul a fost trimiterea mea în Bărăgan, la Lăteşti, cu domiciliu obligatoriu. Aici, căci Dumnezeu le aranjează pe toate, am cunoscut-o pe cea care urma să-mi fie soţie, pe Gica Fuică, şi ea studentă la Iaşi, care făcuse opt ani închisoare.

În 1957, ne-am căsătorit, ca în toamna lui 1958 să fim din nou arestaţi şi duşi în lagărul de la Culmea, lângă Ovidiu.

Câte nu se pot povesti despre viaţa noastră din Bărăgan. Trăiam într-o armonie sufletească desăvârşită. Eram liberi pe o rază de 15 km. Puteam să vorbim unul cu altul, să lucrăm. Eram tinichigiul satului. Ziua la munci necalificate, seara băteam tablă şi primeam un ciur de mălai, o cană de lapte, câteva ouă.

Lângă mine, doamna Mareşal Antonescu, în spate, doamna Lilica Codreanu, mai încolo, prof. dr. I.V.Georgescu, de la Teologia din Bucureşti, Bucur Stănescu şi alţii.

Aveam gospodărie, păsări, porc şi capră. Am lăsat tot, doar trei cămăşi, trei izmene, trei ciorapi. Atât ne-au dat voie să luăm. Soţia, lângă mine în maşină, se plângea că pisica se va prăpădi. Zile senine, zile amare.

La Culmea, într-o baracă, lângă 100 sau mai mulţi. Iarăşi gardieni răi, iarăşi bătăi, iarăşi munci ce nu se mai terminau. Aici venea lunar o comisie de la Interne şi pentru că nu au putut să ne însceneze un nou proces, cu ameninţări, cu ademeniri, culegeau informatori.

Şi astfel au ajuns şi la mine. “D-le, dumneata ai un mandat din care mai ai de executat 12 ani. Dar! (acest dar a căzut ca plumbul,) noi îl putem rupe, dacă...” Am scăpat un zâmbet, căci ştiam ce urmează.

“De ce zâmbeşti?” mă întrebă colonelul.

“Pentru că ştiu ce urmează”, am răspuns. Şi apoi, după un repaos, am răspuns şi eu cu un… dar: “Dar nu sunt eu omul dumneavoastră.”

“Du-te, te mai gândeşte.”

Şi iar, peste o lună, aceeaşi poveste. Şi atunci, au schimbat foaia. Vorbe grele, rele, ameninţări.

Tetea (aşa-i ziceam noi, cei mai apropiaţi d-lui prof. I. V. Georgescu) îmi spunea: “Ce te frămânţi, o dată ce ai luat o hotărâre”.

În cele din urmă, supăraţi, că un nebun dă cu piciorul vieţii, colonelul îmi strigă: “Banditule, te bag în lanţuri şi te trimit la Aiud!”

Şi iată, într-o seară, eram la Periprava - Grindu - când sunt chemat şi pus în lanţuri. În zori, nu se făcuse ziuă, am fost dus la debarcader şi pe un vas de călători, am pornit spre Galaţi. Era încă întuneric, zgomotul lanţurilor stârnea ecouri sinistre în sufletul călătorilor. “Cine ştie ce criminal o mai fi şi ăsta.” Şi vorbe rostite-n surdină, aduceau a sudalmă, estompau zgomotele metalice ale lanţurilor mele. Dar apoi, peste câteva ore, cer paznicului să mă ducă afară. Iar zgomote de lanţuri, iar vorbe în surdină, iar fiori osânditori.

La uşă, un om tuns (un hoţ eliberat de la Chilia Nouă) mă-ntreabă în şoaptă: “Unde?” “Aiud”, răspund.

Când m-am întors, stupoare: toată lumea în picioare, cu o bucată de pâine, cu o fructă, cu ceva, se întindeau, mi le ofereau.

Paznicii, speriaţi, au încărcat armele (erau 6 paznici). “Ce-ai făcut, banditule?” Am dat neputincios din umeri, dar am înţeles schimbarea. Cel de drept comun transmisese sălii: “Nu e criminal, e deţinut politic.” (El ştia ce e Aiudul.) Mai târziu, am scris un articol: “Revolta de pe vas”. Toţi călătorii aveau pe cineva în închisoare (aşa-zişi aurari lipoveni, prinşi cu aurul în stupi) şi astfel au fraternizat cu mine. Nu mai eram deţinut şi nici în lanţuri nu mai eram. Sufletul meu căpătase aripi. Eram eu eroul lor, ce vis frumos, câtă înaripare mi-a trezit!

Ajuns la Galaţi, datorită dosarului pe care scria: “pedeapsă, lanţuri”, am fost izolat într-o celulă. Aveam o rană mare, nepansată, în spate, primită la Culmea, în urma unei infecţii. Spatele meu arăta de parcă aş fi avut o cocoaşă. Aruncat la camera mortuară, după 3 zile, văzând că n-am murit, mi-au tăiat-o pe viu. A ieşit o găleată de puroi şi apoi mi s-au pus pansamente, când mă scotea "d-nul şef” la infirmerie. Şi aşa am plecat. Cum m-am vindecat, cum s-a închis rana, nici astăzi nu ştiu.

De la Galaţi, la Jilava, iar după 8 luni de lanţuri, la Aiud… De aici m-am eliberat în anul 1964.

La Aiud, altă reeducare, altă farsă, alte convulsiuni, zbateri, vorbe mai puţin frăţeşti, ce cădeau între fraţii aceleiaşi suferinţe, aceluiaşi ideal. Dar ca şi la Piteşti, cum poate judeca omul, când este rob, când e neom, când este ieşit din normalitate?

Pedepse, izolări… Şi după ani, scos la muncă: eram zidar, sobar, eram de toate.

Anul 1964, anul de graţie. Dumnezeu, pe care nu L-am uitat nici o clipă, ne-a ajutat, am scăpat; am scăpat dintr-o oprelişte, în lagărul cel mare, care este ţara.

Anii s-au scurs, cu bune, cu rele, cu suişuri, cu căderi.

Anul 1989 - schimbarea.

Dar peste jertfele, peste suferinţele noastre, o şleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe ţară, iarăşi ne-a robit.

Braşov, 20 august 2004

In memoriam. Un interviu realizat în anul 2009 cu monahul Paulin CLAPON (Mănăstirea Petru Vodă): "Câţi ani credeţi că o să ne mai numim români? Plâng sălciile pentru neamul românesc! Poezia a fost singura armă pe care am avut-o în închisoare! Părintele Justin a fost un om deosebit! Sfinţii închisorilor nu sunt canonizaţi din motive politice".

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 14 Sep 2015 18:39:00 +0000

- Părinte Paulin, aţi făcut 22 de ani de puşcărie pentru idealurile Sfinţiei Voastre. Practic, v-aţi petrecut tinereţea în detenţie. Cu ce aţi rămas în urma acestei îndelungate suferinţe?

- Nu doresc nimănui să treacă prin închisorile prin care am trecut eu. Avem oseminte ale celor care au murit în puşcării. Care este definiţia sfântului sau a mucenicului? Sfinţii ar trebui să fie cei care au avut o viaţă frumoasă şi care au putut să păstreze până la moarte credinţa, mergând la preot să se spovedească şi să se împărtăşească. Aceştia merită să fie mântuiţi. Dar vă spun un lucru. Nici în mineiele noastre nu toţi pe care-i serbăm noi ca sfinţi astăzi au avut o astfel de viaţă. Sunt sfinţi canonizaţi pentru că s-au opus autorităţilor romane, fiind chinuiţi şi omorâţi. Eu nu zic că toţi pot fi canonizaţi ca sfinţi, dar mă întreb, în cazul celor închişi la Aiud, care au suferit nu numai bătaie fizică, ci şi foamete, persecuţii şi moarte, ce judecată putem avea? La Aiud sunt oseminte. Nu cred că aceştia nu se pot mântui! Noi, care am fost chinuiţi pentru un crez, şi mulţi au murit chinuiţi, credem că chinul ăsta contează mult pentru viaţa de dincolo. Nu pot să spun dacă ăsta e sau nu adevărul, dar asta e părerea mea. În mineie n-avem să găsim despre toţi că au fost schingiuiţi, omorâţi, bătuţi, aruncaţi în gropi cu fiare sălbatice. Cred că în nicio închisoare din lume nu s-a întâmplat ceva similar închisorii Piteşti. A fost dezbrăcat omul de tot ce avea mai sfânt în el. Trebuia să spună că tatăl său este un hoţ, că mama sa este o curvă. Oamenii ajunseseră nişte schelete care răspundeau la comandă.

La Piteşti a avut loc spălarea creierelor

- Aţi prins perioada reeducării de la închisoarea Piteşti?

- Da! La Piteşti a avut loc spălarea creierelor. Aceasta s-a făcut prin bătaie, prin schingiuiri. Fapta cea mai infamantă a fost contra bisericii. Ce s-a întâmplat la Piteşti de-un Crăciun? L-au pus pe unul cu fundul în sus şi ne cereau să mergem să sărutăm icoana Mântuitorului, adică să-l pupăm în fund pe ăla. Cred că mai mare degradare ca asta nu există. Ca să-l bagi pe unu' cu capul în tineta cu rahat, şi să-l pui să mănânce rahatul altuia, zicând că-i bun... S-au dezbrăcat oamenii de tot ce a fost mai sfânt şi mai omenesc în ei, au devenit nişte lepădături, nu datorită lor, ci din cauza aplicări sistemului de-acolo. E adevărat că 95% dintre ei şi-au revenit la ieşirea din puşcărie. Unii dintre ei şi-au revenit chiar în puşcărie.

Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa la Aiud

În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile!

O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult!

La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt de la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.

N-am vrut să le spun gardienilor „Să trăiţi!”

De la Piteşti, am fost dus la mina de la Baia Sprie, vreun an şi jumătate. N-am vrut să mai lucrez. M-au băgat la izolare, mi-au pus lanţuri la mâini. La Aiud am fost nouă luni băgat la nebuni pentru că am fost „rău”. Am fost respectuos, dar n-am vrut să le spun „Să trăiţi!”. M-au băgat la izolare, la Zarcă. Ştiu ce se vorbea la reeducare, pentru că tâlharii ne-au pus difuzoare ca să auzim ce se vorbeşte acolo.

Puşcăriile au fost mai uşor suportate de cei ce nu au avut familie. Celor care aveau familie le era mai greu, se gândeau la soţie, la copii. Mie nu mi-a fost frică decât de două persoane: de tatăl meu şi de Dumnezeu. Tatăl meu a murit, mi-e frică doar de Dumnezeu. N-am permis nimănui să mă insulte cu nimic. Aici, la Mănăstirea Petru Vodă, eu mă ocup cu îngrijirea cimitirului. Am schimbat crucea, l-am închis, am făcut scările care coboară spre cimitir.

Nici în catacombele romane nu cred că s-a întâmplat vreodată

ce s-a făcut la mina Baia Sprie!

În catacombele romane nu cred că s-a întâmplat vreodată ce s-a făcut la mina Baia Sprie. În 1950, de Sfintele Paşti, Învierea a fost făcută la 700 de metri adâncime. Parcă îl văd pe Părintele Antal, care fusese consilier la Patriarhie, un bărbat înalt de vreo doi metri, cu un şervet în faţă în loc de epitrahil. În rest, am avut de toate. Am avut şi vin, şi Sfântul Antimis. Un preot dintre noi avea o cunoştinţă prin partea locului şi i-a adus de toate. Eram împărţiţi în mai multe orizonturi, lucram pe mai multe etaje. La ora anunţată am coborât cu toţii. Gardienii au anunţat că nu mai vrem să muncim. Dimineaţa au început bătăile, am fost trimişi la izolare. Dar tot am câştigat ceva. Începând de atunci, nu am mai lucrat duminica. Vedeţi, asta înseamnă „unirea face puterea”. Dacă ar şti bietul român acele cuvinte ale ţăranului cu două clase, Moş Ion Roată! Nu ştiu azi ce se întâmplă. Toţi borfaşii au ajuns la conducerea ţării!

Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!

- Cum a fost regimul din închisoarea Aiud?

- Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată... În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”.

În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.

- Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud?

- Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.

- L-aţi cunoscut pe Traian Trifan?

- Cum să nu! Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.

Părintele Justin nu este de acord cu proiectul dirijat de Dan Puric

- Vi se pare moral să se ridice ceva la Aiud fără avizul foştilor deţinuţi politic?

- Acolo sunt osemintele celor care au fost în puşcărie. Monumentul de la Aiud este al foştilor deţinuţi politic. Episcopul poate face ce vrea, dar osuarul a fost sfinţit de IPS Bartolomeu Anania. La sfinţirea mesei din Sfântul Altar am participat şi eu.

- Ce se întâmplă cu plănuita mănăstire de la Aiud?

- Sunt două planuri. Unul din ele este dirijat de un om al masoneriei, Dan Puric. P.S. Andrei al Alba-Iuliei e de acord cu planul lui Puric. Părintele Justin nu a fost de acord cu acest proiect şi-acum totul a rămas baltă. Eu cred că Părintele Justin ar face biserica. Ce vedeţi aici, la Petru Vodă, e făcut de el. Dacă nu e făcut cu mâna lui, atunci cu banul văduvei pe care l-a primit de la credincioşi.

Mai avem armată? Unde e Biserica?

- Cum vedeţi situaţia ţării, a instituţiilor noastre fundamentale?

- Azi e mai rău decât pe vremea comuniştilor. Am trimis femeile noastre să culeagă căpşuni în Spania. Câte se întorc înapoi cinstite? Eu citesc pomelnice. A plecat Maria de 7 ani, n-a mai scris, a plecat Ana de de 5 ani, n-a mai scris... Cui i-au rămas sutele de mii de copii, care umplu străzile, fără carte? Ce ajung ăştia mâine? Tâlhari la drumul mare? Hoţi de buzunare?

Plus de asta, se plâng oamenii din Roşia Montană. Cine răspunde de asta? I-a întrebat cineva pe politicieni câţi bani au luat pe acest lucru? Trebuie să ne ia aurul. Cui să te plângi? Doar lui Dumnezeu, atât. Şi Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă. Trebuie să-ţi bagi tu.

Ce au făcut ai noştri, cu democraţia adusă în '90? Au vândut ţara străinilor. Unde e armata noastră? În Irak sau Afganistan. Armata păzeşte graniţele ţării, este scutul ţării. Mai avem armată astăzi? Mai avem industrie? Ca să nu mai vorbim de dezmăţ şi de desfrâu. Am auzit undeva de un preot care are două discoteci. Preot! Unde e Biserica? Unde e conducerea ei? De către cine a fost ales patriarhul? Vă spun eu, de masonerie. V-aţi pus întrebarea cine putea să plece în străinătate la studii pe vremea comuniştilor? Patriarhul a stat 12 ani de zile, a studiat şi a predat la mai multe facultăţi sectare din Europa. Majoritatea celor care pleacă se întorc cu barbă de mason.

Mântuitorul nu vine până nu se împlineşte Apocalipsa!

Când a fost întrebat preotul Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, de apartenenţa la masonerie a Patriarhului, a infirmat, iar cu cipurile se oferea să fie primul, să dea exemplu credincioşilor! Mai merită să-i acorzi respect? Poate pe acest pământ nu are cine să-i tragă la răspundere, dar Dumnezeu o să-i tragă! Nu le urez decât să se îndrepte! Eu am curajul să spun, mie nu-mi mai pot face nimic, dar mă gândesc la cei care rămân. Ce se întâmplă cu cei care au familii, copii la şcoală, cum o să-i crească? La început o să zică „care vrea să-şi pună cip”, după care o să-i oblige. Trebuie să se întâmple toate. Aţi citit Apocalipsa! Până nu se împlineşte tot ce scrie în Apocalipsă, Mântuitorul nu vine, sau dacă nu, a scris minciuni Sfântul Ioan.

- Asta nu se poate!

- Tocmai asta e. Vin timpuri grele. În Apus Biserica nu-i mai interesează. Care aveţi copii, încercaţi să-i creşteţi în dragostea de Dumnezeu!

- Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte?

- Dragostea de neam, ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.

Eminescu trebuie citit integral. Este mai mult decât un martir!

- Ne-aţi spus că aveţi o apreciere deosebită pentru Eminescu. Cum ar trebui receptat astăzi Eminescu?

- Eminescu trebuie citit integral. Bietul de el, a fost omorât. La moartea lui n-au fost decât cinci persoane. A fost înmormântat ca un câine. Eminescu a fost cel mai mare om politic al neamului românesc şi pentru asta l-au redus la tăcere!

- Putem afirma că Eminescu a fost martir?

- Poate mai mult ca un martir! În primul rând, numai suferinţele pe care le-a îndurat din cauza bolii pe care ei i-au creat-o cu medicamentele pe care i le-au administrat. Asta trebuie să ştie românii!

Cea mai mare poezie a neamului românesc, Doina, Eminescu a scris-o. Nu-l poate înlocui nimeni pe Eminescu. Există o conspiraţie împotriva lui Eminescu. Presa noastră a fost străină şi este străină şi azi, fiind condusă de masonerie.

Pentru execuţia lui Eminescu a intervenit Apusul, prin acest sistem satanic, care cerea „să-l mai potolească pe Eminescu”.

Eminescu a fost creştin. Hai să citim Rugăciunea lui către Maica Domnului!

- Sunt unii care afirmă că Eminescu nu ar fi fost un credincios creştin. Cum priviţi aserţiunile lor?

- Susţin contrariul celor afirmate de ei. Hai să citim Rugăciunea lui Eminescu! Sau Oda (în metru antic)!

Eu cred că din moment ce Eminescu s-a spovedit şi împărtăşit, a avut ceva bun în el. Aşa cred! Ca să nu mai spun de sufeirnţele pe care le-a îndurat!

- Păstraţi resentimente celor care v-au chinuit în închisoare?

- Eu i-am iertat pe toţi securiştii care m-au bătut. N-am cu niciunul nimic.

- Dar v-a cerut vreunul iertare?

- Tocmai asta mă interesează. Nu a venit niciunul să zică: măi, Ioane, mă numesc Stan Păpuşă, te-am bătut la Securitate, îmi cer iertare! Nu-i niciunul!

Eu nu am nimic cu ei. M-au bătut, m-au chinuit. Păcatele sunt ale lor. Dar mă doare că au vândut ţara. Constantinescu a vândut Bucovina Ucrainei! Iliescu a vândut Basarabia. Şi-a cerut vreunul scuze? Niciunul!

Tăriceanu, când autorităţile internaţionale ne-au dat o parte din platoul de la Insula Şerpilor, a zis că nu ştie ce a semnat când a venit vorba de înstrăinarea lui pe mai nimic. E vreunul tras la socoteală?

Câţi ani credeţi că o să ne mai numim români?

Neamul românesc va avea de suferit. Aş vrea să vă mai întreb: câţi ani credeţi că o să ne mai numim români? Când sunt atâţia străini în ţară! Cum au venit, au primit imediat cetăţenie. Cetăţenia se vinde ca la piaţă. Plus de asta, Ministerul de Externe din Israel a cerut Ambasadei României ca toţi evreii care au plecat din România în timpul comuniştilor şi în timpul lui Antonescu să-şi reprimească cetăţenia: ei, copiii şi nepoţii lor! Să-şi ia cetăţenie română, să vină în ţară şi să cumpere tot ce se găseşte. Pământ, case, ape, munţi! Ăsta e Noul Ierusalim, România?

- Consideraţi că România e o ţară ocupată?

- Noi am fost la cheremul altor state mai tot timpul. De ce? Pentru că n-am avut oameni politici. Cum de Ungaria a ajuns unde e? Acum vor Ardealul. Şi o să-l ia, o să vezi!

- Ferească Dumnezeu!

- Domnule, suntem în Uniunea Europeană. Ce sunt tratativele cu autonomia? Acesta este primul pas.

Eminescu a protestat împotriva Imperiului Austro-Ungar. Clasa noastră politică nu zice nimic!

- Există vreo şansă de a răsturna dictatura biometrică?

- Serbia a refuzat din capul locului cipurile! Noi n-avem conducere! Mai avem câteva state, aşa-zis ortodoxe: Georgia, Ucraina, Rusia. Să vedem ce vor face: vor accepta sau nu cipurile? Dar să ştiţi că şi în Rusia e ceva putred. Cum a murit la noi Patriarhul Teoctist, cu cântec, aşa a murit şi Pariarhul ruşilor.

Plâng sălciile pentru neamul românesc!

Mi-amintesc de prinţul Ghika. A fost scos într-o maşină, cu un securist la volan şi cu însoţitori, la o plimbare prin ţară ca să vadă realizările regimului comunist. La Aiud era o grădină modernă, făcută de de deţinuţi. Şi l-au dus şi pe Ghika acolo, care lucrase şi el la grădină. Lucrase prin '42-'43. Crăciun, care era comandantul puşcăriei, zice: „puneţi-i domnului Ghika o ladă cu roşii şi castraveţi”. Şi-l duc pe Ghika în faţa deţinuţilor, cărora le spune: „Am fost prin ţară şi, uite, v-am adus nişte roşii”. „Ei, dar ce aţi mai văzut altceva?”. „Măi băieţi, plâng sălciile, măi! Jos e apă, sub sălcii, de plânsul neamului românesc”.

- Pe Petre Ţuţea l-aţi cunoscut la Aiud?

- El a fost socialist în tinereţe. S-a întâlnit cu Petre Pandrea, care era cumnatul lui Pătrăşcanu. Ţuţea a avut o întorsătură de 180^o. A fost un om onorabil. Prea puţin s-a scris despre el. Nu prea a avut cine să scrie pentru el. A avut o viaţă demnă, fără compromisuri.

- De Radu Gyr cum vă aduceţi aminte?

- Nu există poet în închisoare de talia lui Radu Gyr. Un talent, un condei de excepţie. „Bădie Radu, fă-mi şi mie nişte versuri!”. „Bine, da' dă-mi un subiect”. Îi dădeai subiectul, a doua zi aveai versurile. El le făcea, el le reţinea. A mai fost un poet talentat în închisoare, Nichifor Crainic. Are poezii excepţionale, cum ar fi Cântecul Potirului.

Poezia a fost singura armă pe care am avut-o în închisoare!

- Ce a însemnat poezia în detenţie?

- E singura armă pe care am avut-o în închisoare! Am ştiut atâtea poezii, pe care nu le mai ştiu. Ştiam pe dinafară Noul Testament. De dimineaţă până seara nu reuşeam să le spun pe toate!

- Din punct de vedere spiritual aţi transformat închisoarea în mănăstire.

- Da, da. Pentru aceşti oameni care au scris am un respect deosebit. Au fost sute de poeţi care, dacă ar fi fost în libertate, nu ar fi scris un vers. E una când scrii pe hârtie şi alta când scrii pe talpa pantofului, după ce dai cu săpun, cu un beţişor, versuri! Sau să asculţi versurile primite prin Morse, bătute la ţeavă.

Părintele Justin e un om deosebit!

- Cum priviţi lucrarea Părintelui Justin Pârvu?

- Părintele Justin e un om deosebit. În primul rând, a avut o viaţă frumoasă. Petru Vodă este lupta lui. A stat doi ani într-o colibă. Şi copiii de cinci ani l-au ajutat la construcţia bisericii. Plus de asta, l-au iubit oamenii de aici din sat şi au avut pentru ce să-l iubească. E ceva deosebit la el!

Ştiţi cum s-a întâmplat cu încercarea de schimbare a lui de-aici? Când au venit să-l schimbe pe Părintele Justin, veniseră doi arhimandriţi, unul de la Bucureşti şi altul de la Iaşi. Eu eram în dreapta bisericii, acolo stau tot timpul. Şi am văzut lume multă. S-au aşezat cei doi arhimandriţi în faţa uşii împărăteşti şi au început să citească că Părintele Justin îşi dă demisia. M-am dus repede, le-am luat hârtia şi am rupt-o. Şi am început să strig: „bandiţilor, masonilor ce sunteţi!”. Lumea, să dărâme catapeteasma, nu alta! S-a pus gardă călugărilor.

Preotul care urma să ia locul Părintelui Justin, Părintele Lavrentie, şi-a chemat şi familia în acea zi. I-a bătut lumea! Lumea protesta, n-a mai fost nici masă, nici nimic! Au adus 20 de jandarmi, a aruncat lumea cu pietroaie, cu sticle, le-au spart geamurile! Văzând că nu reuşesc, i-a chemat actualul Patriarh la Mitropolie pe amândoi, şi pe Părintele Justin şi pe Părintele Lavrentie. „Rămâne Părintele Justin până la moarte, iar tu rămâi ca ajutorul lui!”. Până la urmă, Părintele Lavrentie a plecat de-aici.

Eu i-am spus, înainte să se întâmple asta: „Părinte, nu-ţi dai seama că Mitropolitul vrea să-şi bată joc de Sfinţia Voastră, să vă compromită? Cum puteţi să luaţi locul Părintelui Justin? Toţi cei care vin la Mănăstirea Petru Vodă vin pentru Părintele Justin”. Părintele Justin Pârvu e deosebit, cum este şi Părintele Arsenie Papacioc, şi cum au fost Părintele Ilie Cleopa sau Părintele Arsenie Boca.

Sfinţii închisorilor nu sunt canonizaţi din motive politice

- Credeţi că vor fi canonizaţi sfinţii închisorilor?

- Noi, Biserica Ortodoxă Română, serbăm mii de sfinţi care nu-s ai noştri. Nici nu ştiu de ce neam sunt. Şi bine facem, din moment ce Biserica i-a canonizat. Dar pe-ai noştri de ce nu-i canonizăm? Părintele Ilie Lăcătuşu, scos de 20 de ani afară, nu a putrezit. De ce nu-l canonizăm? Nu-l putem canoniza din cauză că a fost legionar, mi-a spus un ierarh. Dar dacă ar fi fost comunist, îl canonizaţi?, l-am întrebat.

- Părinte, vă rugăm să ne adresaţi un cuvânt nouă şi cititorilor noştri.

- În primul rând vă doresc sănătate. Să faceţi în aşa fel încât să mergeţi pe drumul de onoare, indiferent ce s-ar întâmpla! Chiar dacă ar fi să pierdeţi ceva material. Dar să nu vă arate nimeni cu degetul.

- Sărut mâna, Părinte!

A consemnat Florin PALAS

Foto: Victor RONCEA, Cristina NICHITUȘ RONCEA și Mănăstirea PETRU VODĂ

Schimonahul Paulin Clapon (Mănăstirea Petru Vodă, 22 de ani de închisoare, dintre care 18 numai la Aiud) s-a mutat la cele cereşti. Veşnică pomenire! Să avem parte de rugăciunile sale!

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 14 Sep 2015 11:38:00 +0000

Mănăstirea Petru-Vodă anunţă:La marele praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care Dumnezeu le-a rînduit unor plăcuţi ai Săi să fie primiţi în Împărăţia cea Cerească (precum îi avem pe Sfîntul Ioann Gură de Aur şi pe Arhimandritul Sofian Boghiu, ca să dăm numai două exemple), la sfîrşitul Sfintei Liturghii s-a mutat dintre noi la cele de sus mărturisitorul şi plăcutul lui Dumnezeu schimonahul Paulin Clapon.

După o viaţă întreagă de suferinţe şi cruci, şi-a încheiat cel din urmă zbor plecînd de lîngă prietenul său iubit, Părintele Justin, lîngă care a venit să-şi (de)săvîrşească viaţa sa de pătimitor. Părintele Paulin, numit Gheorghe în Sfîntul Botez, s-a născut în anul 1920 la Brăila. În 1941 a plecat pe front împreună cu nou înfiinţatul batalion de paraşutişti, o armă de elită a Armatei Române. Încercările războiului mondial l-au numărat mai apoi între aviatorii de elită ai României. A fost arestat în anul 1944, pe cînd încerca să organizeze o rezistenţă armată împotriva invadatorilor comunişti – Armata Roşie. A făcut 20 de ani de închisoare, trecînd prin cele mai cumplite închisori comuniste: Piteşti, Gherla, Aiud, Cavnic, Jilava şi din nou Aiud. A fost eliberat în 1964, apoi s-a căsătorit în oraşul său, Brăila. În anul 2005 a venit la Mănăstirea Petru Vodă, unde a fost călugărit de Părintele Justin. Pentru noi, cei din mănăstire, a fost un sprijin de mare nădejde, ducînd o viaţă exemplară, de sfinţenie, fiind prezent la absolut toate slujbele şi, pe cît i-a ajutat sănătatea şi puterea fizică, şi la ascultările din obşte. Cu multă rîvnă, auzind că Părintele Gheorghe Calciu s-a săvîrşit întru Domnul şi a cerut să fie îngropat la mănăstirea noastră, s-a implicat personal în construirea podului spre cimitirul mănăstirii, de care s-a îngrijit ca să arate în forma în care arată astăzi, ca un bun gospodar ce îşi pregăteşte din vreme locul cel de veci. În urma unui accident cerebral din anul 2011 nu a mai putut vorbi, dar a fost foarte viu şi prezent pentru toţi cei ce l-au căutat. Armata Română i-a recunoscut meritele de luptător pe frontul de răsărit, decorîndu-l de două ori, la 22 Octombrie 2014 şi 10 Iunie 2015.

Veşnică pomenire fă, Doamne, schimonahului Paulin! Să avem parte de rugăciunile sale!

Sursa: Mănăstirea Petru-Vodă

Aiudul a fost cu-adevărat temniţa neamului românesc. Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa acolo. În primul rând, pentru că Aiudul a fost considerată puşcăria legionarilor.
În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile!
O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit cei care am fost în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult!
La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.
– Cum a fost regimul din închisoarea Aiud?
– Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată… În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”.
În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.
– Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud?
– Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.
– L-aţi cunoscut pe Traian Trifan?
– Cum să nu. Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.
– Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte?
– Dragostea de neam, ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.
– Vi se pare moral să se ridice ceva la Aiud fără avizul foştilor deţinuţi politic?
– Acolo sunt osemintele celor care au fost în puşcărie. Monumentul de la Aiud este al foştilor deţinuţi politic. Episcopul poate face ce vrea, dar osuarul a fost sfinţit de IPS Bartolomeu Anania. La sfinţirea mesei din Sfântul Altar am participat şi eu. Fosta mea soţie este maică la Aiud.
– Ce se întâmplă cu plănuita mănăstire si biserica de la Aiud?– Sunt două planuri. Unul din ele este dirijat de un om protejat al masoneriei, Dan Picu… Dan Puric. P.S. Andrei al Alba-Iuliei e de acord cu planul lui Puric. Părintele Augustin, de la Schitul de-acolo, a protestat putin dar acum totul a rămas baltă (Părintele Justin nu a fost de acord cu acest proiect). Eu cred că Părintele Justin ar face biserica. Ce vedeţi aici, la Petru Vodă, e făcut de el. Dacă nu e făcut cu mâna lui, atunci cu banul văduvei pe care l-a primit de la credincioşi. In plus fata de asta aici isi da si pensia lui. Cam asta este cu Aiudul…
Astazi in tara noastra romaneasca singurul care poate sa rezolve problema e Dumnezeu. Mie mi-a fost frica in toata viata mea doar de doua persoane: de tatal meu si de Dumnezeu. Tata nu mai este. Ce pot sa-mi mai faca astia? Doar trupul sa-l ia ca sufletul nu au cum sa mi-l ia! E al lui Dumnezeu!
Interviu consemnat de Florin Palas si preluat de http://vlad-mihai.blogspot.com/
(Fragmente dintr-un interviu acordat de fostul detinut politic, Monahul Paulin – 22 de ani de inchisoare, dintre care 18 numai la Aiud – revistei Veghea, nr. 4, 2009)
- See more at: http://roncea.ro/2009/09/14/parintele-paulin-clapon-22-de-ani-de-inchisoare-dintre-care-18-numai-la-aiud-dan-puric-este-protejat-de-masonerie-audiofotovideo/#sthash.C3sySLoS.dpuf

Profeţiile Parintelui Justin despre vremurile de azi, transcrise şi adnotate de ucenicul său, Florin Stuparu.

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 08 Aug 2015 16:25:00 +0000

„Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămîne cu noi. Să nu ne gîndim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mîntuitorului Hristos, cînd a spus: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi, dacă sîntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima. Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă!”

LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică – cuvînt pe marginea cărţii „Justin”)

de Florin Stuparu

„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).

Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu

Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.
Zice Sfîntul Grigorie de Nissa: „Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi Care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi stricat chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu prototipul. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să fie ca o răsplată a faptei sale celei bune” (Marele Cuvint Catehetic). Neliber întrutotul şi supus sufletului este (ar trebui să fie) trupul, „Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului” (Sfîntul Grigorie de Nissa, în aceeaşi lucrare).
Adam s-a folosit însă rău de libertatea dintru început (aceasta fiind chiar o dovadă că el a fost zidit liber, după cum zice acelaşi sfînt Grigorie, că „răul se naşte în lăuntrul omului, la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”). Astfel, începătorul neamului omenesc şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei (care se tălmăceşte „Potrivnicul”).
Cum s-a întîmplat aceasta, o arată cel mai bine Sfîntul Grigorie Teologul:
„Pe vieţuitorul acesta [pe om], Dumnezeu l-a pus în Rai (oricare a fost Raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu): lucrător de pomi nemuritori – poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [a voinţei sale libere]; iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoştinţei, care nu s-a sădit rău din început [căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău]. Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care le este fără primejdie a se sui acelora care sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea [cu experienţa, iar Adam nu avea deprindere, experienţă, căci abia fusese zidit], dar nu era bun celor care sînt încă mai simpli şi mai lacomi cu pofta, aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi şi au încă trebuinţă de lapte.”
Prin urmare, omul şi-a pierdut libertatea din clipa în care Adam a urmat voii lui celei rele, cînd a călcat porunca, singura, dată de Dumnezeu. Atunci a căzut în robia Satanei, a vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi în robia acestei vieţi muritoare. Robie din care el singur nu se mai putea răscumpăra, căci nici un rob nu se poate răscumpăra el însuşi pe sine. Astfel încît a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să răscumpere firea omenească din robia celui rău, prin firea Lui cea lipsită de păcatul strămoşesc şi prin moartea Lui cea necuvenită (căci moartea e urmare şi pedeapsă a păcatului).
A fost greu însă ca oamenii, prinşi vreme de 5518 ani în minciuna Satanei, să mai înţeleagă nevoia acestei răscumpărări şi nevoia unui Răscumpărător. Păgînii nici nu se gîndeau la aşa ceva, iar Iudeii (deşi aveau proorociile) aşteptau (ca şi acum) un mîntuitor pămîntesc, de fapt pe Antihrist. De aceea „zicea Iisus către Iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi sîntem sămînţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvîrşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămîne în casă în veac (este vorba de casa Tatălui, iar noi sîntem fii ai Tatălui prin Fiul); Fiul însă rămîne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8:31:36).

Dar ce este adevărul? – ca să întrebăm şi noi asemenea lui Pilat. Adevărul este cel ce e şi calea (către împărăţia Tatălui) şi viaţa (cea veşnică), adică însuşi Hristos Dumnezeu. Deci Mîntuitorul zice aici aşa, (după Sfinţitul Teofilact): „Dacă veţi petrece întru cuvîntul Meu şi întru credinţă, veţi cunoaşte adevărul, adică pe Mine, căci Eu sînt Adevărul. Dacă Mă veţi cunoaşte pe Mine, Care sînt Adevărul, Adevărul, adică Eu, vă va slobozi pe voi de păcate cu adevărat.”
Se întîmplă însă că, de două mii de ani, Iudeii cei necredincioşi şi toţi necredincioşii propovăduiesc că libertatea se dobîndeşte tocmai prin săvîrşirea păcatului, adică prin săvîrşirea nestingherită a patimilor trupeşti şi sufleteşti, între care cea mai înfricoşătoare e însăşi necredinţa! Şi ei strigă: Fraţilor! Libertate, egalitate, fraternitate, împotriva lui Hristos! Acest îndemn la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, propovăduit făţiş de revoluţia „Iluminaţilor”, adică a „Luciferienilor”, stă la temelia istoriei pe care o trăim (şi de fapt la temelia întregii istorii, precum vom vedea). Ce vreau să spun e că libertatea, egalitatea şi fraternitatea împotriva lui Hristos au fost scopurile revoluţiei a toată lumea, şi putem crede că acest scop este împlinit astăzi. Căci asta au urmărit revoluţiile: liberarea omului de sub stăpînirea Ziditorului şi Dumnezeului tuturor, egalitate şi fraternitate întru întru patimi, hule şi blestemăţii. Şi iată că acum sîntem liberi! Liberi ca să ce? Să ne urmăm patimile, reaua voinţă şi reaua credinţă. Iar aceasta însemnează cea mai amară robie, precum zice şi Petru: „Ei (toţi propovăduitorii revoluţiei, şi cei bisericeşti, zic eu) (ne) făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii. Fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpîneşte. (2 Petru 2:19).
Puţini dintre oameni s-au folosit de răscumpărarea Mîntuitorului şi de aceea răul a ajuns atît de departe, iar acum stăpînitorii cei netrupeşti împreună cu cei trupeşti ai acestei lumi a patimilor s-au întărit într-atît încît au putut să ne aducă la ultima margine a robiei (cu voia noastră, căci altminteri nu ar fi putut să o facă). Căci acum luptăm de-a dreptul pentru a dobîndi libertatea de a păcătui nestingheriţi nici măcar de legea lumească, firească, sădită în firea noastră de Făcătorul a toate. (Să ne gîndim doar că sîntem liberi să propovăduim sodomia în priveliştea întregii lumii, dar nu mai sîntem liberi să o împiedicăm, căci încălcăm dreptul omului de a-şi pierde sufletul, de a se înrobi diavolului celui mare şi în această viaţă, şi în cea viitoare.)
Cu alte cuvinte, niciodată nu am fost mai puţin liberi decît în zilele pe care le trăim. Mulţi văd limpede şi vorbesc deschis de aceasta. Iată îngrijorarea (rece, de altfel, anemică şi formală) stîrnită de aşa-zisele „micro-cipuri”, de această stăpînire desăvîrşită a statului „liberal” şi „democratic” asupra tuturor, încă de la naşterea fiecărui mic cetăţean. Este un fapt înfricoşător, cu adevărat! Nimeni nu spune însă că acesta a ajuns a fi cu putinţă doar pentru că omul doreşte a fi liber întru patimile sale şi de fapt primeşte orice lanţ, orice îngrădire, numai pentru a dobîndi această libertate a robiei. (După aşa-zisele „atentate din 9-11”, Americanii au fost întrebaţi ce vor: „siguranţă” sau „dreptul la intimitate”? Au ales „siguranţa” în locul libertăţii, una de altfel foarte îndoielnică.)
Nu sîntem liberi, pentru că nu înţelegem scopul acestei vieţi: acela de a ne libera de păcat şi deci de diavolul. Botezul – adică moartea şi învierea Mîntuitorului, pe care le încercăm prin cele trei cufundări în apa sfinţită – ne-a scăpat de păcatul strămoşului Adam. Urmează a ne libera de ale noastre patimi, dacă vrem, cum am zis şi cum zice acelaşi Teofilact: „Hristos ne-a slobozit desăvîrşit din păcate pe noi, cei ce ne sfinţim şi ne ungem cu sîngele Lui prin botezul ce se face întru moartea Lui. Căci – după însuşi Pavel – toţi Creştinii care se botează «se fac împreună sădiţi cu asemănarea morţii lui Hristos» (Romani 6:3).”
Iar altundeva, Pavel zice:
„Din El [din Dumnezeu Tatăl] sînteţi voi, întru Hristos Iisus, Care S-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate, şi sfinţenie şi izbăvire [libertate]” (1 Corinteni 1:30).
Loc care se înţelege aşa, după Teofilact:
„Pavel zice: Iisus Hristos, Cel prin Care ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu, ca unul ce este înţelepciune, ne-a făcut înţelepţi; ca sfinţenie, ne-a făcut sfinţi; ca drept, ne-a făcut drepţi; iar ca izbăvire, ne-a făcut slobozi. Şi ne-a făcut înţelepţi de unde mai-nainte eram nebuni; ne-a făcut curaţi, de unde mai-nainte eram necuraţi; ne-a făcut drepţi, de unde mai-nainte eram păcătoşi; şi ne-a făcut slobozi, de unde mai înainte eram robi diavolului şi păcatului. Şi vezi rînduiala – o cititorule! Mai întîi, Hristos ne-a făcut înţelepţi, fiindcă ne-a slobozit din rătăcirea slujirii la idoli şi ne-a învăţat adevărul cunoştinţei de Dumnezeu; al doilea, ne-a făcut drepţi, fiindcă ne-a dăruit iertarea păcatelor; al treilea, ne-a făcut sfinţi, prin Sfîntul Său Duh; şi, în cele din urmă, ne-a dăruit deplina slobozenie de toate relele, încît sîntem datori a fi toţi cu totul ai singurului Hristos şi numai Lui afierosiţi [adică închinaţi].”
Şi tot Pavel zice:
„Toate îmi sînt slobode, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sînt slobode, dar nu mă voi lăsa stăpînit de vreuna” (1 Corinteni 6:12). „Staţi dar întru slobozenia cu care ne-a slobozit Hristos şi să nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei!” (Galateni 5:1) „Căci voi v-aţi chemat spre slobozenie, fraţilor, numai să nu daţi slobozenia voastră spre prilej trupului” (Galateni 5:13), „El ne-a izbăvit [ne-a liberat] din stăpînirea întunericului şi ne-a adus la împărăţia Fiului dragostei Sale, întru Care avem izbăvirea şi lăsarea păcatelor” (Coloseni 1:13).
Iar Teofilact adaugă la această din urmă zicere:
„Deci Dumnezeu ne-a izbăvit pe noi, care eram jos, în «stăpînirea întunericului», adică a rătăcirii şi a tiraniei întunecatului diavol. Căci Apostolul nu a zis că ne-a izbăvit «de întuneric», ci «din stăpînirea întunericului», fiindcă întunecatul diavol avea multă stăpînire şi tiranie asupra noastră. Căci rău ar fi fost cu adevărat şi doar a ne afla sub diavol, iar a ne afla sub stăpînirea şi tirania lui era încă mai rău. Şi nu a zis că «ne-a scos», ci că «ne-a slobozit» din stăpînirea diavolului, ca să arate că noi ne aflam luaţi de el în robie, şi cumplit ne ticăloşeam şi că apoi Dumnezeu, slobozindu-ne pe noi, cei atît de stăpîniţi de întunecatul diavol, ne-a mutat la luminata lumină a împărăţiei şi a teoriei [„vederii”] Sale.”
Aşadar, a fi liber înseamnă a cunoaşte adevărul, şi a-l propovădui şi a-l urma: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”
Iar adevărul e Hristos, cum ziceam. „Căci – după acelaşi Teofilact – lumină [adică adevăr] e Tatăl, lumină e şi Fiul, pentru că a luminat sufletele noastre şi le-a slobozit din întunericul necunoştinţei, arătîndu-L oamenilor pe Tatăl, pentru care şi zicea: «Eu sînt lumina lumii».”
Venind acum la tema noastră (Liberi în temniţe), tragem aşadar încheierea că modelul omului liber este Dumnezeu-Cuvîntul întrupat, Dumnezeu-Omul Hristos. Acesta a fost liber, fiind fără de păcat şi împlinind pînă la capăt voinţa Dumnezeu-Tatălui, Dumnezeu fiind (iarăşi zic) însăşi libertatea. De aceea a şi primit să fie prins şi legat, deşi ar fi putut să scape de ucigaşii Lui („Bagă sabia în teaca ei, Petre! Oare crezi că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită în ajutor acum 12 legiuni de îngeri?!”) Apoi, odată prins, Mîntuitorul a fost liber şi la casa arhiereului şi în pretoriul lui Pilat, încît nici nu a mai vorbit cu ei.
Cei care L-au urmat pe Hristos, deşi în temniţe de multe ori, au fost şi ei liberi asemenea Lui. Iată-l pe Pavel, care – de parcă nu i-ar fi ajuns vremea petrecută în închisoare – a cerut să fie dus la judecata împăratului Nero, deşi împăratul Agrippa al Iudeii voia să-l libereze (vezi la Faptele Apostolilor). Pavel care, întemniţat, vorbea teologie cu temnicerul Festus, iar mai tîrziu (cum citim în Viaţa lui) filosofa împreună cu însuşi Nero (nebunul filosof stoic amator, ucenic al lui Seneca).
Liberi au fost în temniţe şi ucenicii de mai tîrziu ai Mîntuitorului, sfinţii mucenici, dintre care mulţi s-au dus de bună voie la închisoare şi la moarte (de pildă, Sfîntul Ignatie Teoforul, sau Sfîntul Mina). Erau liberi fiindcă erau cu Hristos. Încît duhul lor, biruind neputinţa trupului, nu putea să fie ţinut între ziduri şi înlănţuit, ci zbura pînă la cer.
Şi tot aşa a fost pînă în vremile noastre. Iată de pildă ce scria Vlădica Nicolae Velimirovici al Sîrbilor, pe cînd era întemniţat în lagărul de la Dachau:
„De aceea îl bate Dumnezeu [pe om], ca să nu se piardă; îl dă să fie chinuit de oameni, ca să nu se dea Satanei în veac – pentru a se întoarce la Hristos, la Mărgăritarul lui, la Nestematul lui, cu a cărui strălucire vedem calea în mijlocul nopţii ca şi la amiază, în robie ca şi în libertate, în nefericire ca şi în fericire.”
La noi, nici un Creştin nu a fost închis de mai multe ori decît Corneliu Codreanu, şi de fiecare dată a ieşit din temniţă mai întărit. Ultima oară ar fi putut nici să nu fie prins, dar s-a lăsat închis, iar dacă ar fi ieşit, ar fi ajuns negreşit conducătorul Statului Român. De aceea a şi trebuit să fie ucis într-un sfîrşit.
Iar ucenicii lui au urmat aceeaşi cale: Virgil Maxim, cu 24 de ani de puşcărie, a trăit şi a murit ca un om liber. Valeriu Gafencu – pe care nici temnicerii nu-l puteau privi în ochi, de ruşine, într-atît de curat era sufleteşte – şi el a murit ca un om liber şi mucenic. Sau Dumitru Bordeianu, care a petrecut mult şi în iadul „reeducării” de la Piteşti.
Între aceştia, Dumnezeu m-a învrednicit să-l cunosc pe părintele Justin Pîrvu (în preajma căruia am petrecut o bună vreme), care a stat 16 ani în temniţele comuniste. Mai întîi, a primit 12. Apoi, la liberare, a fost întrebat ce va face mai departe: Ce am făcut şi înainte! – a zis el. Bine, banditule, atunci mai ia de la noi încă 12 ani! – i-au răspuns temnicerii. Şi i-a primit şi pe aceia, măcar că pînă la urmă au fost doar patru, fiindcă a venit amnistia lui Gheorghiu Dej. Întrebîndu-l despre anii petrecuţi în puşcărie, părintele mi-a răspuns:
„Perioada de puşcărie? Este poate perioada aşa, bună. Că, dacă n-aş fi intrat în puşcărie, cu ăştia [cu comuniştii] cine ştie unde mai ajungeam? Ajunsesem cam anevoie: cînd am intrat în puşcărie, eram la seminarul din Roman şi eram redactor-şef la gazeta ARLUS-ului. E, de-acolo să ştiţi că se deschisese un capitol foarte interesant pentru mine, dar norocu’ a fost că a venit puşcăria, că altfel cine ştie unde ajungeam? (rîde) Dar a avut Dumnezeu – ştii – o… Poate păcatele mele de atunci au fost mai mici decît cele care ar fi urmat. Deci păcatul mic m-a scos, să nu mă duc să mă făloşesc de tot.”
Şi părintele a urmat:
„În puşcărie am cunoscut umilinţa, smerenia adevărată şi dezinteresul trupesc pe care îl dobîndeşti doar atunci cînd ştii că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta îţi vedeai viaţa sfîrşită şi momentul morţii. Pe atunci, priveam lucrurile în ansamblul lor şi ştiam că prezenţa noastră în puşcărie se justifica prin păcatele noastre şi ale neamului nostru. Deci noi eram puşi acolo ca să ducem povara neamului, naţiunii. Pentru noi, totul se rezuma la moarte sau viaţă. O zi mai mult era un dar de la Dumnezeu. Toată această pregătire a făcut ca să mă orientez bine în viaţa de mănăstire, să deprind modul cum trebuie să ne organizăm pentru a putea fi într-adevăr celorlalţi lumină, pentru a învăţa cum să ne împotrivim întunericului care stăpîneşte veacul nostru.”
Dar, odată ajuns iar în lume, părintele Justin nu s-a oprit aici. Nici nu a plecat din ţară (la Athos), cum ar fi dorit comuniştii. Ci a răbdat, aşteptînd să-şi împlinească menirea: aceea de a fi părinte şi învăţător al multora. Astfel că, la bătrîneţe, s-a retras în munţi şi a întemeiat mănăstire, urmîndu-şi gîndul din puşcărie:
„În celulele Aiudului – mi-a povestit părintele – m-a atras din ce în ce [gîndul de a face mănăstire]. Chiar după ce am ieşit din puşcărie mă gîndeam: Măi, cum ar putea fi posibil să fac o bisericuţă acolo undeva, să stau într-o linişte, cum ar fi aici, prin zonele astea unde mi-am petrecut copilăria, prin poienele astea frumoase? Nu m-am despărţit niciodată de frumuseţea munţilor, a codrilor…”
Iar mănăstirea lui nu seamănă cu nici o alta de pe la noi, căci iese din tipic, tocmai pentru că se întoarce la duhul de libertate faţă de lume pe care l-au avut cele dintîi mănăstiri. Căci cel mai liber dintre oameni este călugărul (dacă e călugăr) care de multe ori se închide pe sine în locaşuri strîmte: chilii, găuri în pămînt sau trăieşte pe stîlpi. El este liber fiindcă a ajuns liber de patimi, împlinind astfel cuvîntul Mîntuitorului, precum arată Sfîntul Ioan Gură de Aur:
„Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de barbari, pe cînd cel ce cade sub puterea patimilor va suferi rele mai mari decît de la barbari. Barbarul, cînd are putere, chinuie trupul, dar patimile muncesc sufletul şi-l rod din toate părţile. Barbarul, cînd are putere, dă trupul morţii vremelnice, în timp ce patimile îl dau morţii viitoare şi veşnice. Încît liber este cel ce are libertatea desăvîrşită asupra patimilor, şi rob este cel ce cade sub stăpînirea patimilor dobitoceşti.”
Mănăstirea părintelui Justin e deosebită pentru că trăim vremuri cu totul neasemenea cu cele din trecut. De ce? Printre altele, pentru că „vasele Sfîntului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice” – cum spunea Sfîntul Episcop Ignatie Briancianinov încă în urmă cu un veac şi jumătate. Este de-a dreptul înfricoşător să te gîndeşti ce povară apasă acum pe umerii acelor preoţi, mai ales pe ai ieromonahilor, care se feresc să ia parte la această cumplită cădere împreună cu turma pe care o au în grijă. Întîi de toate, ei trebuie să iasă cu totul din „lume”, ceea ce e tot mai greu astăzi nu atît datorită nevoinţelor trupeşti, cît mai ales pentru că puterea stăpînirii are acum mijloace de a ajunge peste tot. Cum zicea Cuviosul Averchie Tauşev, „adevăratul monah şi orice Creştin adevărat abia dacă vor putea găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu şi pentru a nu se lăsa purtat de apostazie şi apostaţi în slujirea satanei.” Întocmai aceasta a urmărit părintele nostru Iustin atunci cînd a întemeiat mănăstirea de la Petru Vodă. Şi aşa se înţelege de ce a fost urmat de atîţia tineri (mulţi dintre ei oameni cu carte, „moderni”, „Europeni”, dar şi fii de ţărani simpli), dar şi de unii mai puţin tineri, ba chiar de bătrîni la capătul vieţii. Dintre aceşti călugări şi mireni care stau în şi pe lîngă mănăstire, se aleg acum Creştinii vremilor celor mai de pe urmă, care se vor muta în munţi şi în crăpăturile pietrelor, precum citim la Apocalipsă.
Libertatea este de fapt întîia temă a cărţii numită „Justin”, pe care eu, şi nu numai eu, îl văd ca pe cel din urmă Român liber. De ce? Fiindcă e singurul, după ştiinţa mea, liber de ceea ce numim „sistem”, „sistem” care nu e altceva decît împărăţia Antihristului cel mare, ce se înstăpîneşte acum asupra noastră şi împreună cu noi, în chipul „raiului” umanist. Căci, precum au proorocit părinţii, „Antihrist nu-şi va arăta numaidecît chipul satanic cu care va stăpîni, ci se va înfăţişa ca binefăcător, propovăduitor al păcii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii; ca, prin viclenie, să ajungă stăpînitor al întregii lumi. Popoarele vor fi amăgite, se vor lepăda de Hristos, se vor alătura Antihristului şi vor preda lui puterea şi stăpînirea lor (Apocalipsa 17:13)” (Dimitriu Scartsiuni). Iar scopul acestei stăpîniri? Acela ca nimeni să nu mai aibă libertatea de a face binele, adică să urmeze voia lui Dumnezeu şi să-L mărturisească, altfel spus să aibă numai şi numai libertatea de a face răul, şi sie-şi şi celorlalţi, fie că e vorba de trup sau de suflet. Acesta e (între altele) semnul sfîrşitului acestei lumi, care se va înnoi: acela că omul chiar nu-L mai poate afla singur pe Dumnezeu, şi e nevoia ca Dumnezeu Însuşi să Se pogoare iarăşi, la fel ca acum două mii de ani, deşi nu ca om smerit, ci ca biruitor şi judecător al lumii pe care El a făcut-o.
Apoi, această stăpînire ne va birui mai pe toţi, pînă şi pe mulţi dintre cei aleşi, pentru că ne pune în faţă tuturor de-odată (ceea ce nu s-a mai întîmplat) alegerea: Veniţi cu mine, sau pieriţi toţi de foame, de sete şi de lipsa adăpostului! Fiindcă nimeni nu va mai putea – cît de curînd, precum şi vedem – să-şi cîştige hrana în afara „sistemului”: meşteşugurile au fost desfiinţate, ţărănia la fel. Banii se desfiinţează şi ei, cine nu are cardul de credit (adică de îndatorare, nu de debit!), aşadar cine nu e robul „sistemului”, nu poate cumpăra nimic. Şi atunci piere, odată cu copiii lui. Nu e nimic greu de înţeles în asta, proorocia Apocalipsei nu are nimic tainic într-însa! Cine dintre noi e pregătit pentru o astfel de mucenicie? Justin, părintele şi învăţătorul multora, este pregătit, fără îndoială, şi încearcă să ne pregătească şi pe noi pentru aceste încercări. De pildă, întrebîndu-l unii dacă vor mai fi prigoane precum aceea pe care a trăit-o el, zicea aşa:
„Prigoane, puşcării, lagăre, temniţe, izolări, înfometări, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut şi noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar, prin ce veţi trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pînă azi. Păi nu vedeţi că lumea întreagă e un Piteşti uriaş? Dacă pînă acum slugile diavolului au vrut să ne lepădăm de credinţă, de Adevăr, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Acum e încă o oarecare pace. Dar vor veni zile cînd se vor strădui din toate puterile să îndrăcească, să satanizeze omul. Şi ei ştiu de acum cum s-o facă. Şi cine şi cît se va putea împotrivi îndrăcirii forţate? Aceasta este plinirea cuvîntului pe care l-a zis Mîntuitorul: «Căci va fi atunci strîmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pînă acum şi nici nu va mai fi. Şi, de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile» (Matei 24: 21-22).
La ora actuală, ne aflăm într-o situaţie oarecum apocaliptică. Vin încercări care trebuie să se împlinească. Încă de cînd aveam vreo 10-12 ani lucrurile acestea începuseră să se manifeste, bătrînii de atunci le prevedeau şi acum eu parcă le inţeleg mai bine. Ele constau în căderile morale, în propovăduirea păcatelor ca pe nişte valori şi drepturi, dar şi în îngrădirea treptată şi pe ascuns a libertăţii umane, în introducerea unui control care vizează în final conştiinţele. Dacă s-ar lucra pentru binele creştinismului, apoi nu s-ar acţiona cu dibăcie, pe ocolite, prin introducerea numărului 666 întîi în carduri, pe buletine, apoi pe microcipuri, cum se întîmplă acum în lume. Dacă făceau ceva bun, apoi nu s-ar fi sfiit atîta, nu s-ar fi ascuns după tot felul de aparenţe, nu ar acţiona prin înşelare, ci ar spune deschis, cu sinceritate şi curaj scopurile şi conţinutul multor măsuri pe care le iau. Dar cu buletinele electronice o iau pe ocolite, se vede de la distanţă că umblă cu lucruri necinstite. Acest 666 din codul de bare se mută ba în permisele de conducere, ba pe paşapoarte, acum se transferă pe buletinele electronice, pe alte documente de care are omul nevoie în viaţa lui socială, pentru ca să-l prindă în cleştele diavolului şi să-l poată pierde. Acum nu mai au nevoie de confruntări ca să creeze martiri ca altădată, ci folosesc metoda înşelării pentru a putea prinde sufletul Creştinului. Dar este vremea cînd toate acestea trebuie să se împlinească. Toţi oamenii vor fi legaţi, prin satelit, direct la calculatoare. Prin 1950, lucram la mină, ca deţinut politic, la Baia Sprie. Printre noi se aflau inginerii şi meseriaşii mineri. Ca să nu ne afle numele, să nu ştie cine suntem, ne-au dat nişte numere, cusute pe mînecă. Nu mai aveam nume, ci răspundeam la un număr pe care îl strigau paznicii. Vremurile de acum desăvîşesc ceea ce s-a facut în comunism; că, de fapt, se urmează fără întrerupere acelaşi plan. Vor să ne pună pe toţi în starea de deţinuţi cum eram noi atunci, să ne dea un număr la care să răspundem. Dar mai ales prin care să ne poată controla tot timpul. Cu cardurile şi buletinele electronice încep marile îngrădiri. Odată ce te-au prins în laţ, nu mai ai cum să scapi.”
Vorbind cu unii dintre ucenicii lui apropiaţi, părintele le zicea aşa:
„Acuma se pune problema mîntuirii individuale. Vrei să te mîntuieşti? Trebuie să treci barajul de artilerie! – cum există metoda aceasta de război a individului, să treacă printr-un baraj de artilerie. Acolo n-ai comandant de grupă, nici de pluton, nici de companie; eşti singur cu lopata Linemann şi cu arma ta. Aşa te strecori printre proiectilele care cad în dreapta şi-n stînga; da’ tot trebuie să pătrunzi acest zid de foc. Şi-aşa se strecoară şi Creştinul la ora aceasta. Vrei să te mîntuieşti? Trebuie să-ţi iei viaţa pe cont propriu. Să ţi-o orientezi în aşa fel, încît… Au venit vremuri cînd nu mai ai comandant. Atunci, trebuie să rezistăm, să ne rugăm să ne lumineze harul Domnului. Şi-aşa, privind în urmă la martiri şi mucenici, punem şi noi aicea o mică jertfă. Că, dacă aştepţi astăzi sfaturi sau metode, nu ieşi la liman. Pentru că iată: iese o Scriptură acuma, mai iese o Scriptură peste vreo patru-cinci ani, mai iese o Scriptură în înţelegerea comună cu toate matrapazlîcurile acestea iudaice, şi nu mai ai ce face.”
Aici, părintele este întrebat: Păi va fi o Biserică fără preoţi, fără arhierei? La care el răspunde:
„Da, iată că a fost şi în vremurile grele ale creştinismului, cînd te lua, te lăsa să îţi faci rugăciunea, şi îţi tăia capul. Acolo n-avea nici preot, nici… Avea [şi arată în sus cu braţul]…
Iar cuvîntul se încheie astfel:
El zice:
„Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămîne cu noi. Să nu ne gîndim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mîntuitorului Hristos, cînd a spus: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi, dacă sîntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima. Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă!”
P. S. Noi nu sîntem liberi pentru că ne lăsăm robiţi întîi de patimile proprii şi apoi de „binefacerile” împărăţiei Antihristului, pe care o numim „sistem” („establishment-ul”, rînduiala lumească încetăţenită). Nu sîntem liberi pentru că nu ne punem nădejdea în purtarea de grijă a Ziditorului şi Părintelui nostru cel Ceresc şi zicem că nu se poate trăi fără „card-uri”, asigurări şi (de ce nu?) „cip-uri”. Se poate, iar dacă nu, înseamnă că Dumnezeu a rînduit să părăsim viaţa cea vremelnică chiar din pricina aceasta, căci o oarecare pricină a ieşirii sufletului din trup tot trebuie să fie. Nu sîntem şi nu vom fi liberi pentru că nu sîntem liberi în gîndire, adică nu gîndim după slova şi duhul Scripturilor, întru care se cuprinde adevărul a tot ceea ce trebuie să ştim, de la cum şi pentru ce s-a zidit această lume şi pînă la cum se va înnoi ea. Spre deosebire de noi, mărturisitorii şi mucenicii tuturor temniţelor au fost liberi precum păsările văzduhului şi precum sfinţii îngeri, pentru că au primit asupra trupurilor lor lanţurile, dar sufletul şi mintea lor nu a primit duhul mincinos al veacului acesta trecător şi bicisnic. Multe ar mai fi de spus aici, căci aceasta e singura temă „de actualitate”, cum se zice, dar nu mai am loc de adăugiri, şi nici nevrednicia proprie nu mi le îngăduie acum. (“Axa”)

Sursa: MĂRTURISITORII

Glasul martirilor: Noi nu suntem morţi! (Zorica Laţcu - Maica Teodosia)

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 08 Aug 2015 13:00:00 +0000

Noi nu suntem morţi!

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

Zorica Laţcu (Maica Teodosia)

8 august - Pomenirea Maicii Teodosia (Zorica Laţcu). Poeta mărturisitoare in amintirile Doamnei Aspazia Oţel Petrescu (VIDEO).

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 08 Aug 2015 09:30:00 +0000

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească)-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Aspazia OȚEL PETRESCU

- fragment reprodus din revista VEGHEA

Audiatur et altera pars („Ascultă şi cealaltă parte"). Are cuvântul mărturisitorul Nicolae Purcărea. “Se intră din nou în prigoană! Refugiul la Hristos, în jurul Bisericii”. Autobiografie Nicolae Purcărea.

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 07 Aug 2015 17:30:00 +0000