ROMÂNIA, UNEŞTE-TE!

Cuvant al Parintelui Arsenie Boca la Duminica Mironositelor

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 18 May 2013 18:30:00 +0000

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea.Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse.Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei.Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului,vestind învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
- Ce-au cunoscut ele în Iisus?

Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu EL Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii. Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns. Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi. Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.

Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Maria Magdalena Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.S-au întâlnit.Dar nu s-a putut apropia de El. Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.In faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi,ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr. Iisus nu i-a aprobat păcatele, n a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
I-a grăit în conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
în faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul. Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a facut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste. (Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...) Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare. Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop 8 mai 1949.

Pr. Arsenie Boca - Cuvinte vii

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: "Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!"

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 18 May 2013 07:53:00 +0000

Părintele Ioan Iovan mi-a pus „gând rău”.

„Gândul cel rău” al lui Silviu s-a concretizat într-o relaţie de prietenie, aşa cum numai sub egida F.O.R.S.-ului se putea înfiripa. Silviu avea vocaţia prieteniei, era deschis, blând, ocrotitor, avea o seninătate deplină: veselia bunei conştiinţe.

Mă aştepta după şedinţele de la F.O.R.S., convorbirile cu el erau totdeauna pline de căldură, credinţa sa era a celui ce crede nelimitat. Din toate calităţile cu care l-a înzestrat Bunul Dumnezeu mi-a rămas vie în amintire inocenţa copilăroasă a sufletului său, niciun demon flămând de pervertirea unui suflet mare nu putea tulbura acea limpezime de copil care iubeşte firesc, nelimitat şi necondiţionat.

Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că puţini preoţi români au fost calomniaţi şi insultaţi cum a fost acest părinte. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere ce mi-a spus odată Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că mult a suferit.

Pe părintele Ioan, marele prieten forsist l-am cunoscut mai mult în ipostaza sa de Silviu Iovan, aşa cum pe maica Teodosia am cunoscut-o în ipostaza de Zorica Laţcu.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica, unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie Boca ne-am adunat să-i sărbătorim aniversarea, pe la un început de martie. Zorica era în mare stimă la studenţime, profesorul nostru de literatură română, reputatul Dimitrie Popovici, afirmase că „domnişoara Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.

A fost o zi minunată, petrecută în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „Lumină lină”, cântat atât de dumnezeieşte la vecerniile de la mănăstire. La plecare, Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvara care abia mijea. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul este de un albastru intens. Primăvara se lăsa îmbiată şi ningea rar, cu fulgi mari, care pe fondul albastru ce se întuneca văzând cu ochii păreau fluturaşi albi sau zbor de petale de flori albe. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Jovan Ducic (1871-1943, poet şi diplomat sârb), despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre şi chiar despre pisici albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce mărea feeria clipei. Am numit atunci acea clipă „oră albastră” şi am asemănat-o cu personalitatea lui Silviu. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri lăsau un colţ de cer, contemplam acest moment al zilei în declin când se instalează „ora albastră”. Am reuşit cu timpul să deosebesc după nuanţele de albastru ale acestei ore cum va fi ziua viitoare: geroasă sau caldă, arzătoare sau răcoroasă, ploioasă sau senină, calmă sau bătută de vânturi. Părea într-un fel şi întâlnirea cu Silviu ... undeva, într-o “forsistă” oră albastră...

„Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti!”

Mai păstrez foarte vii în amintire alte două momente legate de Silviu din perioada F.O.R.S.-ului.

Primul s-a petrecut în legătură cu intrarea sa în monahism. Tocmai mă întorsesem de la Sâmbăta cu o scrisoare a Părintelui Arsenie, cu misiunea să i-o remit cât mai curând. Aşa că primul meu drum a fost la locuinţa lui Silviu, despre care ştiam vag că este în incinta Episcopiei. Mi-a fost uşor să-i găsesc camera la indicaţia unui călugăr binevoitor. Locuia într-o cameră micuţă cu aspect de chilie pustnicească. Era în faţa unei măsuţe, citea ceva, sau poate era în rugăciune. I-am dat scrisoarea, m-a rugat să-i dau voie s-o citească, poate era ceva legat de soarta mea. Pe măsură ce citea scrisoarea Părintelui Arsenie, chipul lui Silviu se transfigura, părea inundat de o emoţie extremă. A rămas o clipă cu ochii în gol, luminoşi şi umeziţi de o trăire intensă. După un scurt moment de tăcere mi-a spus cu o voce aproape şoptită: „Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti, Aspazia. Nu ştiu cu ce am meritat această copleşitoare bucurie: sunt chemat să fiu preot duhovnic la această sfântă mănăstire. Bucură-te şi pentru tine, nu numai pentru faptul că eşti prima care află această veste, nu numai pentru că se află şi Zorica acolo, ci şi pentru că s-ar putea să ne vedem curând acolo...”.

Pentru mine însă nu a fost să fie!

Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii.

Al doilea moment a avut loc cu două-trei luni mai târziu de la această întâmplare. Într-o seară, cu puţin înainte de arestarea mea, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Era înveşmântat călugăr, avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii, inconfundabili. Trebuia să-l conduc a doua zi la Muzeul Limbii Române, la profesorul Ştefan Paşca pentru a-i prezenta demisia Zoricăi.

A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum s-a săvârşit tunderea sa în monahism pentru a fi trimis duhovnic la Vladimireşti. Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. Mi-a arătat gaura dată de Părintele Arsenie centurii sale călugăreşti. Ea îl constrângea pe noul monah să rămână mereu la silueta filiformă pe care o avea acum. Mi-a spus că Zorica s-a şi apucat de lucru la textele filocalice aduse de Părintele Arsenie, toate spuse cu o veselie contaminantă. Părintele chiar era fericit.

Se făcuse foarte târziu, gazdele mele se culcaseră deja, când părintele a plecat după ce a binecuvântat casa, pentru ca cei adormiţi să se trezească bucuroşi, pentru o zi bună şi să nu fie supăraţi dacă au fost deranjaţi de lunga sa vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Zorica lucra la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era ţinut acum de profesorul meu de la catedra de limba română veche, rămas vacant după decesul profesorului Alecu Procopovici. Mă îndoiam că Ştefan Paşca va accepta demisia Zoricăi, preparatoare la dicţionar, cu studii clasice temeinice, foarte utilă pentru lucrările la dicţionar, îndeosebi cele legate de limba greacă. La îndoiala mea Părintele Ioan a replicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare nu va fi nicio problemă cu privire la demisie.

Ne-am prezentat la muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vedea însoţită de un călugăr. I l-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de mâna Zoricăi. Caligrafia sa era inconfundabilă. Profesorul a citit petiţia, s-a ridicat brusc în picioare, a mai parcurs-o odată, cererea (nu era nicio îndoială, scrisă de Zorica). Din cauza handicapului pe care îl avea, scrisul ei era cu totul special şi profesorul îl cunoştea bine. Cred că de mirare pentru el era motivul demisiei. A rămas un minut pe gânduri, apoi fără să spună un cuvânt şi-a deschis stiloul, a aşternut pe cerere „se aprobă” şi a semnat fără niciun comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.

Am mers împreună la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi, spre uimirea mea, părintele Ioan nu le-a luat cu sine.

Caterisirea părintelui Ioan m-a durut mai tare decât toate.

Arestarea mea a venit curând după plecarea sa. Nu l-am mai văzut lungă, lungă vreme. În închisoare am aflat despre soarta părintelui Ioan de la persoanele care veneau treptat, treptat să se alăture şirului lung de deţinute politic. Am ştiut ce pelerinaje nesfârşite veneau la Vladimireşti, cum veneau oamenii cu miile ca să-l asculte şi să ceară sfat pentru vremurile din ce în ce mai încrâncenate. Cum au venit apoi vijeliile şi peste mănăstire, caterisirea părintelui, arestările şi condamnarea. Caterisirea m-a durut mai tare decât toate. Oare cum o fi suportat Părintele ura aceasta nedreaptă?

După 1989 l-am căutat pe Leonida Plămădeală, acum mitropolit al Ardealului. De la Înaltul Antonie am aflat că l-a repus în calitatea sa de preot pe părintele Ioan şi că în prezent se află la mănăstirea Plumbuita.

„Doamne, Dumnezeule, ce revedere!...”

L-am rugat pe fratele meu să mă însoţească şi într-o superbă zi de duminică, în plină vară, ne-am prezentat la Sfânta Liturghie, la Plumbuita. Părintele Ioan era acolo, slujea, dar nu era nicio posibilitate de a ajunge până la altar. Era aşa de ticsită biserica, încât nici în genunchi nu aveai cum să stai. În timpul predicii se lăsase o linişte atât de mare încât glasul părintelui se auzea până în pritvor. Fratele a întrebat cine predică şi mai multe voci indignate de ignoranţa lui au răspuns apăsat: „dar e părintele Ioan!!!”. Fratele m-a sfătuit să-l aştept pe treptele bisericii, deoarece mulţimea se strânsese în semicerc în faţa lui, aşteptând să primească o binecuvântare. Sfatul a fost bun. Părintele, cu epitrahilul peste haina călugărească, a ieşit în faţa mulţimii, numai că s-a oprit uluit de îndrăzneala unei femei care l-a oprit în mijlocul treptelor. Nu mai spun cât de indignată era mulţimea. Am văzut că nu mă recunoaşte şi i-am spus dintr-o răsuflare: „sărut mâna, preacuvioase, iertaţi-mi cutezanţa, sunt Pazi Oţel, forsista”. Abia atunci părintele m-a recunoscut şi m-a îmbrăţişat cu atâta putere, că mi-au dat lacrimile. Mi-a învelit capul în sfântul epitrafil şi m-a binecuvântat murmurând mereu: „Doamne, Dumnezeule, ce revedere!... ce revedere!...” apoi s-a adresat mulţimii: „Iertaţi-mă, oameni buni, dar tocmai am îmbrăţişat o soră bună ce pentru mine moartă a fost şi a înviat! Doamne, Dumnezeule, ce întâlnire!”.

În timp ce le vorbea oamenilor, m-am întors şi eu cu faţa către ei şi mi s-a părut că văd deasupra capetelor două siluete tinere: Pazi Oţel şi Silviu Iovan, scăldaţi într-o oră albastră. Erau doi fraţi forsişti ce ne făceau semn de salut cu fluturare de mâini.

Aspazia Oțel Petrescu

- evocare publicată în revista "Veghea"

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA DESPRE EDUCATIA SEXUALA IN SCOLILE DIN ROMANIA

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 17 May 2013 20:42:00 +0000

Ocazional citim in presa despre diverse initiative de promovare a educatiei sexuale la copiii nostri in scoli. In alte tari acest subiect se preda de multi ani, dar noi inca nu l-am discutat. Cind educatia sexuala a fost initiata in tarile occidentale se anticipa ca ea va sconta rezultate pozitive. Dupa zeci de ani de educatie sexuala in tari ca Marea Britanie ori SUA rezultatele sunt de loc pozitive. Tinerii au devenit saturati de informatiile despre aspectele fizice ale relatiilor sexuale, si spun ca astfel de cursuri ii lasa rece si complet ignoranti privind relationarea intre sexe, formarea de relatii de prietenie, relatii romantice, ori de intemeiere a unei familii. In Marea Britanie sondajele de opinie facute la tinerii adolescenti reflecta o nemultumire in crestere fata de educatia sexuala. Adolescentii sunt mai mult interesati in a stabili si mentine relatii de afectiune si prietenie de lunga durata, un lucru pe care educatia sexuala nu il poate da.

La nivel international EU si ONU promoveaza si ele educatia sexuala, afirmind un drept al tinerilor la autonomie sexuala si dreptul de a fi informati privind sexualitatea. Dar peste tot unde educatia sexuala este predata, atit la nivel national cit si international, exista conflicte intre doua scoli de gandire. Una pune emfaza pe educatia sexuala comprehensiva (“comprehensive sexuality education”), iar alta pe abstinenta (“abstience only sexuality education”). Conflictele intre aceste scoli de gandire sunt serioase, fiecare grup acuzindu-l pe celalalt de promovarea unei ideologii sexuale rupte de realitate. Abstinenta, zic unii, nu impiedica sarcinile nedorite, iar educatia sexuala comprehensiva, zic ceilalti, nu impiedica transmiterea bolilor sexuale nici sarcinile nedorite.

Cine are dreptate? Noi credem ca abstinenta e valoarea cea mai potrivita pentru adolescenti. La conferinta anuala AFR tinuta pe 27 aprilie subiectul educatiei sexuale in scolile din Romania a fost discutat de dna Olimpia Popa (AFR Tulcea). Publicam prezentarea ei.

Conferinţa Naţională a Alianţei Familiilor din România

27 aprilie 2013

Ma voi referi la câteva probleme pe care vreau să le aduc în atenţia dumneavoastră.

1-Perspectiva educaţiei sexuale în şcoli- ca disciplină obligatorie

Desfăşor în şcoli, de câtiva ani, “Campania Vreau să Aflu”, un program de informare destinat elevilor de la clasa a VIII-a până la a XII-a. Programul promovează castitatea premaritală şi fidelitatea conjugală şi îi informează pe tineri despre ce înseamnă avortul şi care sunt consecinţele lui. In majoritate covârşitoare elevii consideră că acest program le deschide ochii într-o manieră directă asupra unor lucruri despre care nu au, din alte surse, informaţii oneste.

Pentru a evalua impactul informaţiilor asupra tinerilor, am aplicat un chestionar unui eşantion de 100 de elevi de cl a VIII- a, înainte de primul modul şi după ultimul modul al programului. Am constatat că înainte de primul modul, 56% dintre ei considerau că “relaţiile intime reprezintă un aspect firesc al vieţii omului înainte de căsătorie”. După ultimul modul numărul lor a scăzut la 15%, iar numărul celor care considerau că trebuie “să capete oarecare experienţă încă din adolescenţă” a scăzut la 5%.

Inainte de primul modul 36% dintre tineri considerau castitatea “ceva ridicol şi demodat”. După ultimul modul, numărul celor care aveau această părere a scăzut la 4%. Numărul celor care ar fi ales avortul în cazul unei sarcini nedorite a scăzut de la 56% la 10%. Deci, impactul există. El este mai mare la clasele a VIII-a decât la clasele liceale, dar este semnificativ şi acolo.

In ultimul timp, tot mai multe voci, ale unor specialişti, cer introducerea educaţiei sexuale în şcoală. Este evident faptul că educaţia sexuală care se limitează la aspecte tehnice şi la indicaţii despre folosirea metodelor contraceptive nu va forma tineri responsabili. Adolescentul libertin va fi adultul infidel de mai târziu. Acesta este tipul de educaţie sexuală pe care îl recomandă mulţi medici şi psihologi, care îşi afirmă şi disponibilitatea pentru a ţine orele respective în şcoli. Spre ex: d-na dr. Mischianu de la Spitalul Colentina, consideră că educația sexuală este necesară începând din clasa a VI-a şi că ea trebuie să includă şi informații despre diferitele orientări sexuale. Dr.Gabriel Diaconu, psihiatru la Centrul „MindCare”, mereu prezent în presă şi la televiziuni, deplânge „indisponibilitatea educatorilor de a acomoda mintea umană cu astfel de lucruri”, consideră că “pornografia are un efect de reducere a anxietății” şi crede că, citez: “sexul virtual este benefic deoarece a degajat foarte mult situația”. Mă întreb cu îngrijorare dacă Ministerul Educaţiei va aproba un astfel de conţinut al educaţiei sexuale în şcoală, recomandat de astfel de specialişti, foarte insistenţi în a-şi oferi serviciile.

Unele programe derulate în şcoli, sub masca educaţiei pentru sănătate, promovează de fapt sexul ocazional. Un exemplu este Proiectul EVRICA, al Fundaţiei Tineri pentru Tineri derulat în parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi finanţat de Comisia Europeană. Programele din cadrul acestui prioect (de ex: ”Indrăzneşte să fii mare”, “Iubeşte cu cap” şi altele) nu au nici o componentă morală. Vara trecută peste 50.000 de tineri au primit prezervative pe litoral deoarece pentru Proiectul EVRICA, comportamentul responsabil înseamnă doar folosirea acestui obiect. Din păcate, acest prioect este unul de foarte mare anvergură, implică sute de voluntari care au format şi au informat în acest spirit peste 10.000 de tineri până în prezent. Este evident că în mintea elevilor se pot creea mari şi grave confuzii prin participarea la programe care le dau informaţii complet diferite, precum Campania Vreau să Aflu şi EVRICA.

Este timpul ca Ministerul Educaţiei să afle că există şi o altă abordare decât cea furnizată de EVRICA, abordare foarte bine argumentată. Stim că există o experienţă relevantă la nivelul unei ţări întregi : Uganda a redus procentul celor infectaţi cu HIV de la 18% la 5%, printr-o campanie naţională anti-SIDA începută în 1980, campanie bazată pe apel la abstinenţă premaritală şi fidelitate conjugală, adică ceea ce face şi Campania Vreau să Aflu. In momentul în care a renunţat la această strategie şi a recurs la distribuirea de prezervative, după cum prevedeau programele internaţionale anti-SIDA în care Uganda a fost inclusă, numărul de cazuri a crescut din nou, în doar câţiva ani, până la nivelul anterior primei campanii.

Este de menţionat şi faptul că Proiectul EVRICA subminează valorile familiei şi induce o atitudine negativă faţă de procreaţie prin conţinutul manualului Educaţie pentru viaţa de familie. In conditiile unei natalităţi aşa de scăzute, în condiţiile în care poporul român îşi refuză şansa la perpetuare, acest manual prezintă perspectiva de a avea un copil ca pe o îngrădire a libertăţii tinerii familii. In lecţia “Dacă aş avea un copil” nu este vorba despre bucuria pe care copilul respectiv ar aduce-o în familie, ci despre toate plăcerile la care părinţii lui ar trebui să renunţe. In lecţia despre “cât te costă să fii părinte”, există liste de cheltuieli pe care le implică apariţia copilului, nu pentru a pregăti tinerii în mod practic pentru acest eveniment, ci dintr-o perspectivă care descurajează ideea de a deveni părinte, pentru că acest lucru implică multe renunţări şi cheltuieli. In plus, subminarea familiei se produce şi prin prezentarea efectelor secundare ale pilulei contraceptive ca fiind cu totul neglijabile, precum şi prin informatii parţiale, ori neadevăruri despre ceea ce înseamnă avortul.

Am putea prezenta Ministerului Educaţiei alternative la Proiectul EVRICA, cu atât mai mult cu cât UE nu are competența de a propune politici privind educaţia sexuală în ţările membre, iar Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii garantează părinților dreptul de a asigura educația copiilor lor „în conformitate cu convingerile lor filozofice, religioase și pedagogice”. Stabilirea politicilor naţionale privind educaţia sexuală intră, deci, în competența statelor membre.

2- Aspecte demografice

O altă problemă este următoarea: am auzit opinii conform cărora aspectele demografice nu trebuie să ne intereseze pe noi. Personal sunt de altă părere. Este dureros când, neavând urmaşi, dispare o familie. Este şi mai dureros când dispare un popor, pentru că el dispare cu tot ceea ce ar fi putut să adauge valoros la patrimonial cultural, la zestrea spirituală a omenirii. Pentru că suntem nu numai creştini, ci şi patrioţi, cred că trebuie să ne intereseze şi aspectele demografice. Insistenţa în primul rând pe problema demografică ar putea provoca, într-adevăr, un curent de opinie defavorabil în rândul populaţiei, dar am întalnit multe persoane care, deşi erau indiferente la aspectele duhovniceşti, deveneau atente şi interesate când le prezentam perspectiva unei ţări depopulate, în care copiii lor nu vor putea gasi de lucru şi vor plati taxe uriaşe. Mulţi oameni nu văd implicaţiile declinului demografic, dar asta nu înseamnă că problema nu-i interesează dacă li se deschid ochii asupra ei. Eu cred ca putem atinge şi acest aspect pentru că, dacă este prezentat în termeni care să nu trimită la decretul ceauşist, el trezeşte interesul şi poate contribui la responsabilizarea populaţiei. Este necesar să precizăm că nu dorim forme de control al populației de către autorități, ci considerăm că informarea corectă şi completă a femeii despre copilul pe care îl poartă şi despre avort este esenţială şi poate determina decizia ei.

Cred, deci, că problema demografică este şi problema noastră şi trebuie să devină şi problema statului, care trebuie să dezvolte planuri de acţiune prin care să protejeze viaţa de la concepţie şi să consolideze familia tradiţională înainte ca urmările iernii demografice să devină ireversibile.Ungaria şi alte câteva state au luat recent astfel de măsuri, fără teama de eventuale reacţii dezaprobatoare din partea Europei. Este timpul ca şi România să facă acest lucru.

3- Proiectul de lege pentru consilierea femeii înainte de avort

Cred că Proiectul de lege pentru consilierea femeii înainte de avort trebuie regândit şi repus în discuţie. Cred, de asemenea, că ar fi utilă consultarea organizţiilor provita pentru reformularea acestui proiect înainte de repunerea sa în dezbatere pentru că, uneori, lucrurile nu sunt ce par a fi. Iată spre exemplu: după Marşul pentru Viaţă, dna deputat PNL de Oradea, Florica Cherecheş a făcut în Parlament o declaraţie politică pentru care îi mulţumim. După prezentarea situaţiei avorturilor în România, doamna deputat a arătat că avortul este utilizat ca și metodă contraceptivă în România, cauza fiind lipsa educaţiei. Cu totul de bună credinţă, nu am nici o îndoială, d-na deputat citează apoi datele unui studiu realizat de Institutul pentru Politici Publice în august 2012, studiu conform căruia “49% dintre femeile fertile din România declară că nu au beneficiat de vreo formă de educaţie sexuală sau a reproducerii”. Trebuie menţionat faptul că Institutul pentru Politici Publice a fost unul dintre cei mai virulenţi oponenţi ai Proiectului de lege pentru consilierea femeii, afirmând că iniţiatorii legii sacrifică dreptul femeilorde a face ce vor cu corpul lor şi că, prin prezentarea embrionului ca fiinţă umană căreia i se va lua viaţa, vor pune asupra femeii o presiune emoţională pe care o calificau drept "nejustificată". Genul de educaţie susţinut de Institutul respectiv este planningul familial, prin promovarea contraceptivelor fără informarea completă şi corectă a femeii despre efectele secundare şi prin minimalizarea acestor efecte, ca strategie de marketing. Noi considerăm că informarea corectă este esenţială şi că ea poate face diferenţa. Apreciem faptul că d-na deputat susţine includerea în programa şcolarã a Educaţiei pentru Sănătate, dar dacă acest lucru va fi benefic, ori dimpotrivă, va depinde de conţinutul disciplinei, de perspectiva din care se va face această educaţie.

4- Adopţii; orfelinate

Ultima chestiune la care vreau să mă refer este următoarea: soluţia pe care noi o recomandăm femeilor cu o sarcină nedorită este adopţia. Sunt câteva aspecte legate de adopţie în care este nevoie urgentă de intervenţia statului: atunci când li se recomandă adopţia ca alternativă la avort, unele femei refuză ideea de la bun început. Ele ştiu că adopţia unui copil în România este un proces lung şi anevoios. Stiu, de asemenea, că sunt mii de copiii în toată ţara abandonaţi în spitale imediat după naştere, copii care nicinu sunt raportaţi de către spitale direcţiilor de asistenţă socială. Spre exemplu, numai într-un spital din Iaşi erau (în octombrie anul trecut) 57 de copii abandonaţi, cu vârste între o lună şi 2 ani. Multe dintre femeile pe care ne străduim să le convingem să-şi dea copilul spre adopţie ştiu că aceşti copii (dacă nu sunt adoptaţi la vârste foarte mici) ajung în orfelinate, de unde sunt daţi afară când împlinesc 18 ani, fără adăpost, fără loc de muncă şi cu perspectiva unui viitor infracţional, pentru că viaţa în stradă înseamnă luptă pentru supravieţuire prin orice mijloace. Aceste femei afirmă că-şi iubesc mai mult copilul alegând avortul, decât născându-l pentru o viaţă chinuită şi plină de abuzuri. Ce le putem spune acestor femei pentru ca adopţia să poată fi considerată de ele, fără rezerve, o alternativă acceptabilă?

Noua lege a adopţiei trebuia să simplifice procesul, dar numărul copiilor adoptaţi a scăzut la jumătate. In februarie erau declaraţi adoptabili doar 300 de copii din cei peste 61.000 aflaţi în grija statului. Conform statisticilor, românii preferă să adopte copii cu vârste între zero şi trei ani, dar procedura durează aşa de mult încât mulţi depăşesc această vârstă..

Noul proiect al legii adopţiilor, dezbătut recent la Senat, prevede şi posibilitatea adopţiilor internaţionale. Stim că sunt tot mai multe ţări în care aşa zisele familii de homosexuali au dreptul să adopte copii. Noua lege trebuie să conţină prevederea conform căreia copiii români nu pot fi adoptaţi de astfel de cupluri.

Oricât de dureros ar fi, trebuie să admitem faptul că există şi mulţi copiii pe care nu doreşte nimeni să-i adopte. Peste 65% dintre orfanii din România au peste 7 ani şi sunt greu adoptabili din diferite motive. Statul trebuie să poată preciza cât mai curând ce şanse de integrare socială asigură tinerilor din orfelinate, care au împlinit 18 ani şi nu au unde să se ducă. Nu putem nega faptul că ei există şi că ajunşi în stradă ei vor fi sursa altor probleme sociale majore. O soluţie ar putea fi investiţia statului în aşezăminte după modelul celui de la Valea Plopului, unde tinerii se pot integra în comunităţi săteşti şi unde pot munci. Vă mulţumesc.

MEMORIU CATRE MINISTERUL EDUCATIEI PRIVIND EDUCATIA SEXUALA IN ROMANIA

Pe 8 mai un grup de 80 de organizatii neguvernamentale si personalitati proeminente din Romania, printre ele Federatia Organizatiilor Ortodoxe Pro-Vita din Romania si AFR, au lansat un Memoriu catre Ministerul Educatiei Nationale din Romania privind educatia sexuala in scolile din Romania. Va recomandam sa-l cititi cu mare atentie. E un material cit se poate de serios care merita sa fie cunoscut de fiecare parinte preocupat de morala si cresterea copiilor lui. Redam o parte din Memoriu urmind ca cei interesati sa-l cititi in intregime aici: http://www.provitabucuresti.ro/docs/lobby/MEdu-EdSex.pdf

miercuri, 8 mai 2013

CĂTRE MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE DOMNULUI MINISTRU, REMUS PRICOPIE: MEMORIU privind „EDUCAȚIA SEXUALĂ” ÎN ȘCOLILE ROMÂNEȘTI

I. Proiectul „Sexul vs. Barza” - model nefast de abordare a sexualității, în contextul posibilei introduceri a educației pentru sănătate ca materie obligatorie în școli

Domnule Ministru, Organizațiile semnatare au luat act de lansarea proiectului „SEXUL vs BARZA”, autointitulat „prima platformă de educaţie sexuală în format video pentru adolescenţi” din România. Proiectul a fost lansat pe 23 aprilie la Palatul Parlamentului[1]. Analizând materialele - puse la dispoziția liberă a copiilor prin rețeaua „Biblionet” - am ajuns la concluzia că „modelul educațional” prezentat promovează promiscuitatea sexuală și homosexualitatea, încurajează pornografia și libertinajul, susține lipsa de implicații morale ale actului intim, neagă consecințele avortului și se îndreaptă contra autorității parentale. Viziunea sa „educativă” se reduce, în esenţă, la obişnuirea copiilor cu modelul sexualităţii deschise şi cu metodele contraceptive, este vulgarizantă, hedonistă, anti familie și susceptibilă de producerea unor adânci distorsiuni și traume emoționale și psihice la nivelul personalității elevilor de gimnaziu și liceu.

Precizând faptul că filmul prin care se promovează proiectul conţine imagini explicite, vă prezentăm câteva pasaje din „lecţiile” de sexualitate. Mai departe, copiilor li se sugerează(deloc subtil) să vizioneze filme porngrafice - dacă n-au făcut-o deja. Iată, mai departe, cum sunt consiliate elevele de liceu, de către aceiaşi „experţi”, explicându-li-se că avortul este un lucru la îndemâna oricui, pentru care nu trebuie să dea socoteală nimănui și, contrar evidențelor, că este lipsit de orice consecințe. Desigur, a păstra o sarcină devine ultima opţiune pentru o adolescentă însărcinată.

Proiectul „Sexul vs. barza” este susţinut de asociaţii precum „Accept” (a homosexualilor din România), „Front” (feminism radical), European Center for Public Initiatives (grup de lobby pro-avort/pro-homosexualitate) - organizații cu o componentă programatică îndreptată contra familiei tradiționale, nucleare; de business-ul (rețeaua de clinici) de avorturi „Marie Stopes” și de Colegiul Bilingv „George Coşbuc” (unde există o „platforma LGBT” prin care se promovează făţiş homosexualitatea, găzduind inclusiv „parade gay”). De asemenea, programul naţional „Biblionet” sprijină „SEXUL vs BARZA”, anunţând promovarea platformei în peste 2.000 de biblioteci publice din România.

II. Experiența Marii Britanii în domeniul „educației sexuale” și eșecul acesteia

Trebuie să avem în vedere că mai multe state occidentale, care au introdus orele de educație sexuală încă din anii ‘70, nu au, în prezent, o situație exemplară la capitolul sănătatea sexuală a adolescenților sau în ce privește rata sarcinilor la adolescente. Exemplul cel mai evident este Marea Britanie. Școlile din această țară includ, de peste 30 de ani, din ce în ce mai mult lecții explicite despre sex, pe care le oferă grupelor de vârstă din ce în ce mai mică. În ultimii 10 ani, astfel de ore au fost predate chiar la ciclul primar. Aceste programe nu numai că nu au inversat tendința, ci au contribuit la sexualizarea tinerilor într-un mod periculos și la adoptarea unor comportamente de risc. În momentul de faţă, Marea Britanie se confruntă cu o situaţie care a scăpat de sub control: bolile cu transmitere sexuală la tinerii de 16-24 de ani sunt în creștere, rata sarcinilor la adolescenteeste cea mai mare din Europa occidentală (în ciuda faptului că 80% din femeile britanice între 15 și 45 de ani folosesc contraceptive), iar sexualizarea copiilor este o realitate, debutul vieţii sexuale la vârste foarte mici fiind o modă.

Rezultatele au fost dezastruoase. Potrivit studiului amintit, proiectul a condus la o ratăsarcinilor la adolescente de 3,5 ori mai mare în grupul-țintă, față de grupul luat pentru comparație. În fața acestor concluzii, cercetătorii au recomandat ca asemenea programe să nu se mai folosească, cu excepția cazurilor în care ele sunt parte a unui proiect de cercetare. Studii recente, oferite de profesorul David Paton (Universitatea Nottingham) confirmă că accesul la contraceptive și avort al tinerilor din Marea Britanie nu a îmbunătățit rezultatele, ci dimpotrivă, le-aînrăutățit. Menționăm că alternativa de încurajare a abstinenţei în rândul tinerilor a fost întâmpinată cu ostilitate atât în cercurile oficiale, cât şi în cele semi-oficiale. Situația nu este mai bună și, în orice caz, departe de a fi rezolvată, în ceea ce privește rata sarcinilor la adolescente nici în alte țări occidentale, cu toate că acolo aceste ore au fost introduse din anii ¢70-¢80. Astfel, în SUA, rata sarcinilor la adolescente este de 93,0 la 1000 de tinere de 15-19 ani, în Marea Britanie - de 62,6 la 1000, în Canada - de 42,7 la 1000, în Belgia - de 15,1 la 1000. Așadar, nu există dovezi temeinice despre eficiența lecțiilor de educație sexuală de la vârste mici. De ce ar trebui să implementăm noi programe care s-au dovedit a fi ineficiente în alte țări?

III. Rolul părinților în „educația sexuală”

În ultimii ani, părinți din România sunt „bombardați” cu mesaje din partea mass-media despre necesitatea introducerii „educației sexuale” obligatorii în școli. Totuși, problema este de o mare sensibilitate și, din câte se pare, părinții sunt cei mai în măsură să le ofere propriilor lor copii informații despre chestiunile sexuale, așa cum vom arăta mai jos. Școlile pot acorda sprijin, însă doar familia poate aprecia când un copil este gata să primească asemenea informații. Părinții sau tutorii trebuie, deci, să aibă posibilitatea să intervină pentru a-și susține valorile culturale, morale și religioase.

Din aceasta perspectivă, o altă problemă a programelor de tipul „Sexul vs. Barza” este atacul la libertatea religioasă a familiilor și la drepturile părinților, al căror rol în educație, din câte înțelegem, îl ignoră complet noul proiect. Dacă o viziune extremistă cum este cea a organizațiilor de tip „Accept” sau „Front” va fi oficializată prin curicula școlară a unei materii obligatorii, părinții se vor vedea privați de drepul la educarea copiilor corespunzător propriului sistem de valori, în contextul conferit de Constituția României și de Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Revenind la exemplul Marii Britanii ca studiu de caz, „centrul de greutate” al greşelilor făcute de guvern se află în practicarea acestei „educații” cu copiii prin excluderea părinţilor. Răspunsul strict medical la sexualitatea adolescenţilor, oferit de şcoli, a dus la reducerea şi mai mult a controlului, şi aşa slab, pe care părinţii ar fi putut să-l exercite asupra copiilor lor.

În ultima vreme, tot mai mulți părinți și organizații de părinți din Marea Britanie sunt îngrijorați de perspectivele pe care le oferă orele de „educație sexuală” și cer retragerea copiilor de la astfel de ore, deoarece îşi dau seama că rezolvarea problemelor sexuale ale copiilor lor nu mai depinde de ei, ci de instituţii guvernamentale sau neguvernamentale. Ei susțin că abordarea pe care se bazează astfel de ore marginalizează căsătoria și angajamentul de lungă durată și sugerează o atitudine de tip „fă ce vrei” cu referire la relațiile sexuale. Potrivit știrilor din mass-media britanică, tot mai mulți părinți se pronunță împotriva educației sexuale în școli sau pentru retragerea copiilor de la aceste ore.

În urmă cu doar câteva zile, în Marea Britanie a izbucnit un nou scandal între părinți și oficiali. Un manual-ghid de „educație sexuală”, realizat de organizații cu aprobarea guvernului, recomandă profesorilor să predea elevilor despre „virtuțile educative” ale pornografiei, mai exact, să le explice acestora cum să privească filmele pornografice care pot fi „utile” și „o resursă educativă foarte diversă”. Vârsta de la care copiii pot beneficia de pe urma pornografiei este 5 ani, se afirmă în respectivul ghid. De asemenea, profesorii sunt instructați să explice copiilor că filmele pornografice sunt realizate de actori și de aceea „sunt nerealiste”, explicație pe care o găsim și în proiectul românesc „Sexul vs. Barza”.

IV. Pozitia și propunerile organizațiilor non-guvernamentale creștine față de „educația sexuală” în școli

Domnule Ministru: Orice program de educație sexuală care nu așează intimitatea sexuală într-un context moral clar și se concentrează în special pe oferirea de contracepție va duce, inevitabil, la încurajarea relațiilor sexuale precoce. Sfaturile despre cum să te angajezi „fără risc” într-o activitate sexuală, cuplate cu prevederi de facilitare a ei, transmit mesajul că activitatea în sine este acceptabilă. Un studiu britanic a arătat că 45,5% din băieți au recunoscut că, atunci când li s-au oferit primele lecții de educație sexuală, au simțit nevoia de a experimenta. Luând în calcul faptul că majoritatea băieților intervievați (77%) primiseră educație sexuală până la vârsta de 12 ani, concluzia este îngrijorătoare.

Semnatari: Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România; Alianta Familiilor din România; Asociata Provita Media; Asociatia Home Schooling România; Asociatia Dascălilor din România; Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, Filiala Iaşi; Asociatia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”; Asociatia Medicilor Catolici - filiala Bucuresti; Asociatia Familia si Viata (Roman)

Titlul piesei „Dumnezeu e un mafiot” este provocator, blasfemiator şi aduce atingere gravă învăţăturii despre Dumnezeu - se afirmă într-un comunicat de presă, inițiat de creștin-ortodocșii din Timișoara.

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 17 May 2013 16:20:00 +0000

Întrucât titlul piesei este provocator, blasfemiator şi aduce atingere gravă învăţăturii despre Dumnezeu, aşa cum este formulată în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, solicităm conducerii Teatrului Naţional din Timişoara şi regizorului să-l modifice, redându-l pe cel original sau acordându-i unul corespunzător mesajului „de compasiune şi responsabilitate faţă de aproapele nostru” pe care îl transmite, de altfel şi Cartea Iov, din care s-a inspirat autorul cărţii.

Pe lângă aceasta, atragem atenţia că titlul piesei nu corespunde nici „spiritului Timişoarei”, născut în decembrie 1989, când mii de timişoreni şi-au afirmat profundul ataşament şi credinţa în Dumnezeu Cel Iubitor de oameni, Proniator şi Atotdrept, scandând „Cu noi este Dumnezeu!”, ”Există Dumnezeu!”.

Timişoara, la 15 mai 2013

Parintele Mihail Bobarnat (Manastirea Sambata de Sus): Prezenta Parintelui Arsenie Boca in lagarul de la Canal a fost, pentru fostii detinuti politic, binecuvantarea lui Dumnezeu

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 16 May 2013 15:30:00 +0000

Conferinta "Milostenia. Aspecte practice si duhovnicesti" tinuta la Manastirea Brancoveanu, Sambata de Sus de catre Părintele Mihail Bobârnat in noiembrie 2012

Parintele Mihail:

Ceea ce se doreste este sa fie o comunicare; adica comunicare insemnand transmiterea preocuparilor voastre catre oameni, sa spunem, cu mai multa experienta, pentru ca varsta inseamna in primul rand mai multa experienta. Ceea ce face diferenta majora intre generatii este experienta de viata, nu cunoasterea, nu informatia, pentru ca asta se poate recupera si se poate egaliza ca nivel. Si experienta de viata te pune in fata a doua situatii diferite, a celui care a trecut prin niste lucruri si le stie, si a celui care le stie teoretic dar n-a trecut prin ele. Si atunci, sigur ca dorinta celui care a trecut prin experienta de viata este sa-i faca si pe ceilalti sa inteleaga.

Suferinta este o stare care se transmite doar pentru cel cu un suflet sensibil, cu o inima iubitoare si compatimitoare

Sunt anumite aspecte, insa care nu se pot transmite. De exemplu partea afectiva a unei situatii prin care trece un om ramane unica; nu se poate transmite.

Intrebam pe cineva care a stat multa vreme in inchisorile comuniste si a trecut prin toate torturile multa vreme, si incerca sa faca cunoscuta experienta lui mai mult ca eveniment, prin ce a trecut. Si l-am intrebat daca el se simte inteles de ceilalti. Si mi-a spus ca foarte putin, pentru ca suferinta nu se poate transmite. Bucuria se poate transmite. Bucuria este o stare molipsitoare. Vezi pe cineva bucuros langa tine si devii si tu bucuros alaturi de el. Iti impartaseste motivul bucuriei si devii si tu foarte bucuros. In schimb suferinta este o stare care nu se transmite decat pentru cel cu o mare sensibilitate, pentru cel cu un suflet sensibil, cu o inima iubitoare si compatimitoare. Numai in felul asta se poate transmite, dar neputand sa preiei intru-totul povara celui care sufera.

Mila este durerea unei inimi pentru cel care sufera

Tema noastra de dezbatere este cea a milosteniei, si a milostivirii practic. Milostenia este numai expresia milei, expresia concreta a milei, si mila este in legatura directa cu suferinta. Ce ar putea sa insemne mila? Este suferinta unei inimi iubitoare. Asta este mila. Deci in primul rand este iubire. Cine are mila categoric intra in primul rand in sfera celor care sunt oamenilor iubitori, celor care au dragoste. Nu poti sa zici ca mila-i altceva sau sa zici ca e un alt sentiment. Nu! Mila este durerea unei inimi pentru cel care sufera. Asta este mila.

Si spuneam ca suferinta nu se poate transmite intrutotul, insa, prin coparticipare, dai sentimentul celui care sufera ca este incurajat, ca nu este singur si in felul asta isi poate purta crucea. Dar ca experienta durerea si suferinta nu pot fi transmise. De aceea, cei care au trecut prin experiente limita, experienta suferintei - in inchisorile comuniste in special, fiind expereinta asta mai recenta-, au spus ca scoala inchisorii a fost cea mai importanta scoala din viata lor, si ca ceea ce au invatat trecand prin suferinta n-au reusit sa invete in nicio alta experienta din viata. Asa incat unii s-au socotit binecuvantati de Dumnezeu ca au trecut prin ceea ce au trecut. Bineinteles ca afirmatii de felul acesta sunt facute postfactum, dupa ce starea respectiva de tortura, de chin, a trecut, si a putut omul sa rememoreze si foloasele pe care le-a dobandit.

Parintele Arsenie Boca - Dumnezeu sa-l randuiasca in ceata dreptilor! - dupa ce a iesit din inchisoare, dupa ce a trecut pe la Canal, si a revenit in Manastire la Prislop, a scris o scrisoare episcopului de la Arad, printre care-i spunea: "m-am intors acasa, din inchisoare, de la munca fortata, sanatos si mult folosit". S-a socotit un om trimis de Dumnezeu ca sa fie sprijin celor care se aflau acolo in suferinta.

Si mi-a spus cineva care a stat cu Parintele la Canal, printre putinii oameni care au mai ramas in viata si am putut sa-i cunosc, si exact acest lucru mi-a marturisit ca: prezenta Parintelui Arsenie Boca in mijlocul lor a fost binecuvantarea lui Dumnezeu, ei putand sa-si ia curaj, nadejde, putand sa-si poarte crucea, de la exemplul sau. Si ce exemplu dadea Parintele Arsenie? De fapt un exemplu care practic nici nu putea sa fie urmat. Dansul era semnul prezentei lui Dumnezeu in mijlocul lor. Si mi-a spus asa: Parinte, acolo unde toti eram garboviti de munca si chinuiti si suparati, si revoltati, era un singur om care era drept ca lumanarea, si asta era Parintele Arsenie Boca. Nu l-am vazut niciodata incovoiat de munca desi muncea cat doi. Nu l-am vazut niciodata nemultumit sau suparat, nu a comentat niciodata ca nu-i suficienta hrana, desi nu manca decat portia, strict, cat i se dadea de la temnita. In timp ce ceilalti detinuti aveau dreptul sa primeasca o data la trei saptamani, pachet de acasa, el refuzase orice fel de sprijin, sa nu puna credinciosii pe drumuri, sa-l ajute pe el, si se multumea cu portia strict de acolo. Si atuncea mila nesfarsita a lui Dumnezeu fata de oamenii aceia chinuiti si-a gasit si o forma concreta si prin prezenta Parintelui Arsenie acolo, care le dadea lor nadejde.

Sursa: http://corortodox.blogspot.ro/2013/04/parintele-iustin-de-la-oasa-si.html

Comunicat din partea obştilor Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin: Starea sănătăţii Părintelui Justin este bună

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 16 May 2013 09:33:00 +0000

Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a trecut cu bine prin a doua intervenţie chirurgicală, care a avut loc ieri, 15 Mai a.c. Părintele nostru stareţ şi duhovnic este bine, este conştient, comunică şi, pentru prima dată în ultimele trei săptămîni, nu mai acuză dureri. Chiar dacă momentan este încă la terapie intensivă, starea sănătăţii sale este stabilă şi respiră normal, fără mască de oxigen, iar noi socotim aceasta ca pe o primă biruinţă asupra bolii şi nădăjduim în grabnica sa întremare. Cerînd mai departe rugăciunile tuturor Sfinţilor şi ale tuturor celor ce îl preţuiesc, ne dorim ca în următoarele săptămîni să putem să îl avem din nou în mijlocul nostru. Slavă Ţie, Doamne, pentru mila Ta cea mare ce ai făcut cu noi, păcătoşii!

Hristos a înviat!

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: http://petruvoda.ro/2013/05/16/starea-sanatatii-parintelui-justin-este-buna/

Despre starea de sănătate şi despre nevoia de rugăciune pentru Părintele Justin Pârvu

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 13 May 2013 22:00:00 +0000

Hristos a înviat!

Părintele nostru stareţ, Arhimandritul Justin Pârvu, ne-a fost şi ne este tuturor pildă de viaţă în Hristos şi de neîncetată părtăşie cu Dumnezeu şi cu Sfinţii. Ani de zile ne-a dăruit necondiţionat dragostea sa şi numai cei ce i-au fost alături clipă de clipă ştiu ce program de nevoinţe supra-omeneşti şi-a impus pentru a mîngîia, a alina şi a tămădui suferinţele sufleteşti şi trupeşti ale celor ce i-au trecut pragul şi pentru a cîştiga pentru Hristos şi Împărăţia cerurilor pe toţi cei depărtaţi de Dumnezeu.

Unii dintre noi i-am cunoscut personal pe Părinţii Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu şi ştim că nici unul dintre ei nu a avut o nevoinţă atît de mare pe cît şi-a luat Părintele Justin. Ani de zile şi-a oprit pentru sine doar 2-3 ore de somn pe zi, renunţînd de multe ori şi la acelea dacă vreun pelerin se rătăcea sub fereastra chiliei sale tocmai cînd sfinţia sa ar fi trebuit să se odihnească. De multe ori i-am fost alături 16 pînă la 20 de ore pe zi, încercînd să ne jertfim tinereţile şi ostenindu-ne alături de Părintele Justin, dar fără a putea să ţinem pasul cu inima sa cea rîvnitoare după Dumnezeu. Nici unul dintre noi nu poate să spună că a reuşit să se ridice la înălţimea dragostei şi jertfelniciei părintelui stareţ. De aceea nici unul dintre noi, cei ce i-am fost şi îi sîntem încă alături zi şi noapte nu va putea să pretindă că am înţeles legătura sa cu Dumnezeu şi am făcut îndeajuns pentru a-i dărui Părintelui Justin fie cîtuşi de puţin ca să îi uşurăm crucea pe care singur şi-a luat-o pentru mîntuirea noastră. Rîvna sa minunată este cea care ne-a chemat la Hristos, la nevoinţele pentru despătimire şi pentru cîştigarea Împărăţiei cerurilor.

Sute şi uneori mii de oameni i-au trecut zilnic pragul şi îi poartă în suflet cuvintele şi puterea rugăciunii sale. E foarte firesc, pentru aceea, ca atenţia tuturor celor ce l-au cunoscut să fie îndreptată zilele acestea spre starea de sănătate a Părintelui Justin. Şi noi ne-am dori să ştim mai mult, şi noi ne-am dori să înţelegem ce se petrece cu sănătatea sa. Cu siguranţă, este vorba de o altă cruce pe care părintele stareţ şi-a asumat-o. Din vieţile şi nevoinţele Sfinţilor Părinţi şi chiar din cele ale duhovnicilor mai sus menţionaţi putem spune că mulţi dintre ei, şi mai ales cei ce au iubit omul cu toate neputinţele sale şi au empatizat cu suferinţa umană au suferit de felurite boli ale traiectului digestiv. Părintele stareţ Justin Pârvu nu a făcut nici sfinţia sa excepţie, chiar dacă putem da mărturie că raţia sa de hrană a fost ani de zile cu mult mai mică decît ar fi fost minim necesară traiului zilnic al unui om. Toate acestea ne îndeamnă să cinstim nevoinţele şi dragostea sa pentru neamul omenesc, într-o vreme în care dragostea unuia pentru altul s-a răcit mult şi atenţia multora dintre noi s-a mutat dinspre folosul şi odihna aproapelui înspre propriul folos şi propria odihnă, sau, din păcate, înspre senzaţionalul pătimaş al trusturilor de presă. Acum cîteva mii de ani Sfîntul Proroc David a scris aceste cuvinte profetice despre Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi despre tragedia firii umane aflată în suferinţă, valabile şi astăzi pentru toţi Creştinii: Ocară a aşteptat sufletul meu şi ticăloşie, şi am aşteptat pe cel ce s-ar mîhni cu mine, şi nu era, şi pe cel ce m-ar mîngîia, şi nu am aflat. (Psalmi 68:21)

Toţi ucenicii Părintelui Justin Pârvu ştim de afecţiunile gastrice şi de celelalte boli cu care a ieşit din închisoare. Chiar dacă o parte dintre ele s-au tămăduit în chip minunat, pe unele purtarea de grijă dumnezeiască ni le-a lăsat şi nouă, celor mai mici, în grijă. Acum este momentul în care, şi pentru încercarea dragostei noastre, una din ele a recidivat.

După intervenţia chirurgicală suferită Joi, 9 Mai a.c., Părintele Arhimandrit Justin Pârvu se află în continuare sub atenţia profesionistă a medicilor. Starea sa este relativ stabilă, aflîndu-se acum în recuperare. Este cu mult mai bine decît înainte de operaţie, deoarece acum poate să mănînce, iar alimentaţia este un aliat puternic în lupta organismului pentru sănătate. Medicii care l-au operat nu au eliberat nici un diagnostic privitor la starea de sănătate a sfinţiei sale şi nu este de competenţa nimănui să treacă peste responsabilitatea lor privitoare la diagnostic. Părintele Justin, care s-a rugat ani întregi, zi şi noapte, pentru noi toţi, are acum nevoie de odihna şi mîngîierea rugăciunilor noastre şi astfel putem să îl ajutăm. Diagnosticele medicale ale altcuiva decît ale medicilor direct implicaţi nu vor aduce nici un bine nici Părintelui Justin Pârvu, nici fiilor săi duhovniceşti, cu atît mai puţin cu cît ele sînt depărtate de adevăr.

Cu toţii ni-l dorim aproape, cît mai aproape şi mai la îndemînă, şi cu toţii ni-l dorim mijlocitor şi povăţuitor spre mîntuire. Acum este momentul cel mai bun în care putem să-i răsplătim duhovnicului nostru bunătatea şi dragostea ce ne-a arătat-o întreaga sa viaţă, iar această răsplată nu se poate da decît prin rugăciune. Acum este momentul unei rugăciuni sincere şi curate pentru cel care neîncetat se roagă pentru noi, ca să iasă biruitor din această încercare ce i s-a dat tot pentru noi, fiii săi duhovniceşti.

Părintele Justin le mulţumeşte personal tuturor celor ce îl pomenesc în rugăciuni şi încă îl vor mai pomeni. Arhiereii şi preoţii pot să săvîrşească zilnic Sfînta Liturghie şi Taina Sfîntului Maslu, iar monahii şi mirenii pot să stăruie în citirea Psaltirii şi lucrarea rugăciunii neîncetate a minţii. Toate acestea îşi vor dobîndi cuvenita răsplătire de la Domnul nostru Iisus Hristos, către Care spunem de fiecare dată cînd ne pregătim de Sfînta Împărtăşanie: Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte. Vă rugăm, aşadar, în numele iubirii de aproapele a Părintelui Justin Pârvu, să stăruim în rugăciune în aceste zile aflate sub lumina şi puterea Sfintei Învieri, ca să putem să cîntăm cu toţii, împreună cu Prorocul David: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mîngîerile Tale au veselit sufletul meu. (Psalmi 93:19)

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: PetruVoda.RO

În noaptea de 13-14 mai, la Aiud, de Praznicul Sfinților Închisorilor, priveghere de toata noaptea în cinstea sfinților și spre ajutorul Părintelui Justin

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 13 May 2013 16:59:00 +0000

În noaptea de 13-14 mai, de Praznicul Sfinților Închisorilor (care coincide cu ziua arestarii si eliberarii Părintelui Justin din temnita), la Aiud are loc o priveghere de toata noaptea, urmata de un Sfant Maslu pentru sanatatea Părintelui Justin. Slujba va incepe in lacasul Sfintilor Inchisorilor de pe Rapa Ropilor, luni, la orele 22. Cei care nu pot sa ajunga sunt rugati ca acasa, in sanul familiei, in manastiri sau oriunde s-ar afla, sa se roage pentru insanatosirea Duhovnicului Neamului, a Voievodul Ortodoxiei Romanesti, Parintele Justin Parvu.

Parintele Iustin la Aiud - Acatistul Sfintilor... de VictoRoncea

Sinaxar. Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 12 May 2013 14:00:00 +0000

Aşa cum sugerează şi numele său, „Valahul”, acest sfânt mucenic era de neam valah, adică român din Ţara Românească. El s-a născut în acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu în anul 1644, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească. În acel timp a venit la conducerea ţării Mihnea al III-lea Voievod (1658-1659), poreclit „Turcitul”. Acesta a pornit o răscoală împotriva stăpânirii otomane, datorită haraciului care îi era impus de la Curtea Otomană.

Auzind aceasta, sultanul Mehmet a trimis o oaste de turci în Ţara Românească, pentru a pune capăt revoltei, şi a pedepsi pe domnitorul revoltat. De frică, Mihnea a fugit peste munţi, în Transilvania, unde a şi murit, iar turcii, văzând aceasta, au pustiit ţara, robind mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii. Printre aceştia se afla şi tânărul Ioan, care ajunsese la vârsta de 15 ani, şi care primise în dar de la Dumnezeu o nemaiîntâlnită frumuseţe a chipului. Pe drum însă, un păgân din cei ce duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi plăcându-i frumuseţea exterioară a trupului, l-a cumpărat, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însă acestei fapte nelegiuite, nerecunoscând de stăpân decât pe Stăpânul tuturor, Hristos. Înfuriindu-se, păgânul se pregătea să-l lege pe Ioan de un copac, pentru a-şi duce urâciosul gând până la capăt, dar Sfântul, scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, şi-a adus aminte de David, biruitorul lui Goliat, şi prinzând curaj, l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, agarenii care duceau pe robi către Constantinopol au observat lipsa stăpânului lui Ioan. Aflând adevărul, l-au legat în lanţuri pe Ioan şi aşa l-au dus până la Constantinopol, chinuindu-l cumplit. Ajuns la Constantinopol, Ioan a fost dus la judecată, unde a mărturisit adevărul. spunând că omorându-l pe păgân nu a făcut decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat. Vizirul, auzind acestea, l-a dat pe Sfântul Ioan în stăpânirea femeii păgânului omorât, ca să facă cu el ce va voi. Aceasta a fost îndată răpită de frumuseţea tânărului, şi l-a dus în casa ei, unde i-a promis că dacă se va lepăda de credinţa sa şi va trece la aceeaşi lege cu a ei, îl va lua de bărbat, în locul celui mort, făgăduindu-i bogăţii şi desfătări nenumărate. ca pildă, femeia i-a dat chiar pe Mihnea Turcitul, care fusese şi el rob la turci, dar trecând în legea mahomedană, ajunse domnitor în Ţara Românească. Ioan însă s-a împotrivit, nevrând să se lepede de credinţa sa, aducându-şi aminte de Iosif, fiul lui Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar. Aceste ispitiri au durat 2 ani şi jumătate, după care femeia, văzând statornicia Sfântului, s-a înfuriat şi l-a dat pe Ioan eparhului cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Acolo mucenicul a fost supus la multe, cumplite şi înfricoşătoare chinuri. În acest timp, femeia vizita adesea pe Ioan, gândindu-se că tânărul îi va asculta cererile şi o va lua de soţie. Ioan însă, asemenea unui diamant, a rămas statornic în credinţa sa, căutând numai spre Hristos de la Care primea putere şi înţelepciune.

Văzând toţi că nu este nici o cale de a îndupleca pe tânăr să se lepede de Hristos, au luat hotărârea de a-l pierde pe Ioan cu moartea. Astfel, binecuvântatul mucenic al Domnului a fost dus la spânzurătoare, în data de 12 mai 1662, şi astfel, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a şi primit cununa biruinţei.

Viaţa Sfântului, împreună cu pătimirea sa a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din acea vreme, după care a fost tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, şi apoi trecută în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti.

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Tomei (Despre indoiala in credinta)

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 12 May 2013 09:29:00 +0000

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

In prima zi a Sfintelor Pasti, seara, ne spune Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan, S-a aratat Iisus Hristos inviat ucenicilor Sai, ascunsi de frica iudeilor, intr-o camera incuiata din Ierusalim si le-a spus: Pace voua! Dupa ce i-a linistit, ca erau tulburati si cuprinsi de frica si i-a incredintat de Invierea Sa din morti, aratindu-le miinile si coasta strapunse de cuie si sulita pe cruce, le-a adaugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovaduire, avind misiunea sa vesteasca Evanghelia mintuirii la toate neamurile pamintului.

Dar pentru a-i intari cu putere de sus la aceasta misiune dumnezeiasca de innoire a lumii, Mintuitorul a suflat asupra lor Duh Sfint, si le-a dat putere sa ierte pacatele oamenilor, zicind: Luati Duh Sfint! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovadui pe Hristos daca nu este trimis de Dumnezeu si daca nu este intarit si sfintit de harul Duhului Sfint. Insa nu este destul pentru mintuire numai sa citim Sfinta Scriptura si sa ascultam cuvintul Evangheliei. Trebuie sa-l si facem. Nu era suficienta Apostolilor si ucenicilor Domnului numai propovaduirea cuvintului. Ea singura nu poate mintui fara pocainta. Apostolii aveau datoria sa-i invete voia lui Dumnezeu, dar sa-i curete si de pacate, adica sa le dezlege pacatele prin spovedanie, fara de care nu poate fi iertare, pocainta si mintuire. De aceea Domnul intemeiaza acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmasii lor, episcopii si preotii, sa spovedeasca pe cei ce cred, si sa-i dezlege de pacate. Aceasta este singura cale de mintuire a crestinilor: Credinta dreapta in Dumnezeu, implinirea poruncilor evanghelice si dezlegarea pacatelor prin spovedanie.

Dar, cu rinduiala dumnezeiasca, apostolul Toma nu era de fata cu ceilalti apostoli cind S-a aratat Domnul. Si cind i-au spus toti: Am vazut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit sa creada, pina nu a vazut cu ochii si a pipait cu mina ranile Mintuitorului (Ioan 20, 25). Dupa opt zile, adica in Duminica a doua dupa Inviere, iarasi S-a aratat Iisus Hristos ucenicilor Sai, trecind prin usile incuiate. Atunci era si Toma de fata. Dupa ce le-a zis din nou: Pace voua, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ti degetul tau incoace si vezi miinile Mele, si adu-ti mina ta si o pune in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipaind si vazind ranile Domnului, cuprins de frica si uimire, a strigat cu smerenie si credinta: Domnul meu si Dumnezeul meu! Mintuitorul insa l-a mustrat pentru putina lui credinta, zicind: Pentru ca M-ai vazut, Tomo, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol indoielnic. El a crezut numai dupa ce a vazut si a cercetat adevarul, pipaind ranile lui Hristos. De aceea l-a si mustrat Domnul, caci credinta vine din auz, iar nu din pipaire si vedere. Credinta vine din interior, din inima, iar nu din afara. Credinta vine din cuvint. Din cuvintul de invatatura auzit din gura mamei si a tatei. Caci parintii trupesti ne sint primii dascali de religie in viata. Apoi, credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrini, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic in Sfinta Evanghelie.

La formarea noastra duhovniceasca si la sporirea dreptei credinte in inimile noastre cel mai mare rol il au parintii trupesti care ne-au nascut si parintii sufletesti care ne-au invatat si ne-au crescut in frica de Dumnezeu, adica preotul satului, duhovnicul si nasul de botez. Cind parintii trupesti si cei sufletesti sint buni si isi fac datoria crestina fata de sufletele pe care le cresc si le pastoresc, atunci se nasc si se formeaza crestini buni, copii ascultatori de parinti, tineri cuminti si evlaviosi. Iar cind parintii trupesti sint necredinciosi si stapiniti de patimi, iar cei sufletesti sint indiferenti si nepasatori fata de fiii lor sufletesti, atunci copiii sint rai si neascultatori, tinerii sint necredinciosi sau indoielnici si cauta dovezi vazute, ca Toma, pentru a crede in nevazutul Dumnezeu. Cei casatoriti vin rar la biserica fiind inconjurati de griji pamintesti; multi isi ucid copiii si unii isi distrug familia si pacea sufletului prin divort. Dar si batrinii care n-au avut in tinerete o viata religioasa profunda isi sfirsesc viata in betii si indiferenta religioasa, spre osinda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la indoiala apostolului Toma, vom intelege mai bine slabirea credintei in Dumnezeu in zilele noastre si urmarile ei cumplite, pe care le traim.

Iubiti credinciosi,

Indoiala lui Toma la Invierea Domnului a avut si un rol providential. Caci, prin pipairea ranilor Mintuitorului, Toma dovedeste celor necredinciosi ca Hristos a avut cu adevarat trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat si ca a patimit cu trupul pe cruce pentru mintuirea lumii. Iar daca Toma s-a indoit de Invierea Domnului, dupa ce si-a pus mina in coasta Lui, s-a cait de necredinta sa si, cazind in genunchi, si-a marturisit cu lacrimi credinta si pacatul sau, prin aceste cuvinte: Domnul meu si Dumnezeul meu!

Oare citi dintre crestinii de astazi nu cad in pacatul indoielii si al necredintei in Dumnezeu? Insa se intorc la credinta, cu cainta si smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii si Petru s-a lepadat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar indata dupa cintatul cocosului, din miezul noptii, Petru a iesit afara si a plins cu amar. Toata viata s-a cait Petru de caderea si necredinta sa. Dar dintre noi citi crestini nu se indoiesc de existenta lui Dumnezeu? Citi nu-L injura si-L hulesc? Citi nu cauta dovezi si zic: "Nu cred pina nu vad!" Citi nu cauta sa pipaie ranile si coasta Domnului, cautind dovezi ale existentei lui Dumnezeu prin pamint, prin marturii vechi, prin tainele planetelor si ale Universului? Citi nu zic dintre crestini: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pamint este totul!" Iar cind se vad bolnavi, in fata primejdiei, a saraciei si a mortii, nici atunci nu se caiesc ca Toma, sa zica: "Tu esti Domnul meu si Dumnezeul meu! Acum cred in Tine Doamne, ca Tu m-ai zidit si m-ai mintuit. Iarta-ma de necredinta mea!" Nici macar la batrinete nu se intorc la Dumnezeu ca sa plinga cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuita in desfriu, in rautati si necredinta.

Putini sint acei ce se pocaiesc de pacate la batrinete. Cei multi mor asa cum au trait, in necredinta si nepocainta, spre a lor vesnica osinda. Cu adevarat, mare dar este credinta in Dumnezeu insotita de fapte bune! De aceea a si zis Mintuitorul catre Toma cea de-a zecea fericire: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis catre ucenicii Sai: Fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine (Matei 11, 6). Adica nu se va sminti din dreapta credinta in Dumnezeu, cum s-au smintit multi in zilele noastre.

De ce credeti ca se smintesc unii crestini in Hristos si cad din dreapta credinta apostolica in tot felul de secte si grupari religioase? Pentru ca ei vor sa cuprinda cu mintea lor tainele si dogmele credintei. Ei vor sa pipaie cu ratiunea lor limitata miinile si coasta Domnului, adica vor sa inteleaga adincul cel nepatruns al credintei, mai mult decit este dat omului sa inteleaga.

Dar cei mai multi se leapada si se smintesc de Biserica intemeiata de Hristos din cauza mindriei si a neascultarii lor. Se smintesc de Maica Domnului si din mindrie si neascultare o defaima spunind ca ar fi fost o femeie de rind. Se smintesc de Sfinta Cruce si din aceleasi pricini spun ca este un semn de ocara, iar nu arma a crestinilor impotriva diavolilor, sfintita cu singele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane si le numesc idoli, neintelegind sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinti si de cinstea data lor si-i numesc oameni de rind, iar pe ei se numesc drepti si mintuiti.

Se smintesc de preoti, nu le recunosc harul Duhului Sfint primit la hirotonie si ii judeca. Se smintesc de Tainele Bisericii intemeiate de Hristos, prin care se revarsa harul Duhului Sfint si le refuza pe toate. Se smintesc de invatatura Sfintei Scripturi si o rastalmacesc dupa voia si mintea lor, spre a lor osinda si amagirea multora.

De vom ramine insa statornici si ascultatori in sinul Bisericii Ortodoxe si vom pastra cu sfintenie dreapta credinta data noua de Hristos, ne vom izbavi de necredinta lui Toma, de sminteala religioasa a sectelor si vom intelege cum trebuie inteleasa invatatura Sfintei Evanghelii in sensul adevarat al celor doua fericiri: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! si Fericit este acela ce nu se va sminti intru Mine!

Iubiti credinciosi,

Se cade noua astazi, sa ne bucuram ca stam neclintiti in dreapta credinta si sintem fii ai Bisericii lui Hristos de doua mii de ani. Necredinciosii se leapada si cauta sa vada pe Dumnezeu cu ochi trupesti; indoielnicii vor sa pipaie ranile Domnului; cei slabi in credinta cauta minuni; sectele parasesc Biserica, rastalmacesc dogmele credintei si vestesc alta Evanghelie; cei robiti de patimi amina pocainta, iar noi, fiii invierii si fiii lui Dumnezeu dupa har, sa-I raminem credinciosi pina la sfirsit, stiind ca cel ce va rabda toate pina la sfirsit, acela se va mintui (Matei 24, 13). Astazi, a opta zi dupa Sfintele Pasti, Domnul inviat S-a aratat Apostolilor si le-a dat pacea Duhului Sfint dupa care suspina toata lumea. Astazi Mintuitorul l-a incredintat pe Toma ca a inviat cu adevarat si ne incredinteaza si pe noi ca vom invia cu totii la judecata de apoi.

De aceea sa ne bucuram pentru inviere. Sa ne bucuram pentru marturisirea de credinta a lui Toma si sa ne rugam lui Dumnezeu ca si ceilalti indoielnici in credinta si doritori de semne si minuni, tineri sau batrini, rude, vecini si chiar fii, sa martu-riseasca si ei pe Hristos impreuna cu Apostolul Toma. Sa ne bucuram cu adevarat ca avem cu noi, in miinile noastre, pe Domnul inviat si sintem izbaviti de chinurile sufletesti ale necredintei si indoielii.

Noi si nu cautam sa iscodim tainele credintei sau sa pipaim coasta Domnului. Cerul instelat ne arata puterea Lui. Soarele si luna ne amintesc de stralucirea Lui. Florile cimpului si armonia creatiei ne incredinteaza ca Dumnezeu este frumusete. Copiii cei nevinovati, asemenea ingerilor, ne amintesc de bunatatea lui Dumnezeu si ne indeamna la sfintenie. Mamele cu pruncii la sin, cind se roaga, ne de Maica Domnului cu pruncul Iisus in brate, care se roaga pentru mintuirea lumii.

Pentru toate acestea sa ne intarim mai mult in credinta si sa ne bucuram. Ne putem si noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu vointa si chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu indoiala ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinta, evlavie si rugaciune curata, duhovniceasca. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi si a altor carti ziditoare de suflet.

Cu vointa ne atingem de Domnul prin savirsirea faptelor bune, in dragoste si smerenie. Iar cu sufletul si cu trupul ne hranim si ne unim mistic cu Hristos Mintuitorul prin Sfinta Impartasanie, care este cea mai inalta cale de unire a , fara de care nu ne putem mintui.

Va reamintim ca astazi, la Duminica Tomei, numita si "Pastele blajinilor" in unele sate ies credinciosii la cimitir unde fac pomenire, dau de mincare unii altora si cinta cu totii troparul Invierii. Pastrati cu sfintenie acest obicei crestinesc. De altfel fiecare Duminica este un Paste, este ziua Invierii Domnului, ziua bucuriei si a mintuirii noastre.

Sa pastram cu sfintenie credinta curata si fierbinte in Dumnezeu. Sa ne ferim de necredinciosi, de sectanti si de indoielnici, ca sa nu cadem in cursele lor. Sa pastram cu grija frumusetea cultului ortodox si toata traditia strabuna mostenita de la inaintasi si sa traim in pace si iubire unii cu altii, ca impreuna sa cintam cu ingerii "Hristos a inviat!". Amin.

Sfintele Pasti in Tara Fagarasului

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 11 May 2013 12:51:00 +0000

Sursa: Cristina Nichitus Roncea

Parintele Justin va fi supus unei interventii chirurgicale. Sa-i fim alaturi si sa priveghem pentru duhovnicul nostru. Inregistrare video cu Parintele Justin la Slujba Invierii Domnului 2013. UPDATE: Părintele Justin a trecut cu bine prin intervenţia chirurgicală.

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 08 May 2013 15:13:00 +0000

UPDATE (Joi, 9 Mai, ora 18):

Părintele Justin a trecut cu bine prin intervenţia chirurgicală. Momentan starea sa este stabilă şi s-a trezit din anestezie, deşi efectele acesteia vor trece abia peste 24 de ore. În numele sfinţiei sale vă mulţumim pentru rugăciuni, care se cuvine să nu înceteze, pentru uşurarea suferinţei, pînă la stabilizarea completă a sănătăţii părintelui.

Vom reveni cu informaţii privind starea de sănătate a Părintelui Justin. Hristos a înviat!

Mâine dimineaţă, Joi, 9 Mai 2013, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu va trece printr-o intervenţie chirurgicală şi îi roagă pe toţi cei ce i-au trecut pragul să îl pomenească la rugăciune, îndemnându-ne să fim uniţi în rugăciunile noastre către Dumnezeu, cerând mijlocirile Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Arhangheli, ale Sfinţilor închisorilor, ale Sfântului Haralambie şi ale Sfinţilor tămăduitori, doctorii-fără-de-arginţi ai Bisericii Ortodoxe. Părintele Justin le mulţumeşte tuturor credincioşilor pentru dragostea ce i-au arătat în ultimele săptămîni, şi mai ales pentru împărăteasa faptelor bune, rugăciunea cea cu inimă smerită şi zdrobită. Rugămintea sfinţiei sale se adresează în special celor ce vor putea mîine dimineaţă să meargă la Sfînta Liturghie sau vor putea să petreacă în rugăciune cele trei ceasuri.

Vom reveni cu informaţii privind starea de sănătate a Părintelui Justin.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: petruvoda.ro, atitudini.com

Un text exceptional al Parintelui Staniloae: Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 04 May 2013 16:30:00 +0000

Crestinatatea apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru ca a platit, prin moarte, pretul de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru moartea Lui.

Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.

In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste Biserica in viata ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de inviere si cand se bucura de inviere, se gandeste totodata la cruce. Aceasta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii, incep sa o vada astazi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila unitate iradiaza si din textele Sfintei Scripturi).

Dar in ce consta aceasta unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar externa, a celor doua momente in opera mantuirii, ci ca o anumita prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul invierii si starea de inviere a Domnului nu e golita de o anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului constituie impreuna un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua momente contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

Pentru evidentierea generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai paradoxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascutit al unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca acesta este intelesul cuvintelor Mantuitorului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai. Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.

Dar nu orice moarte initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastra numai intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta virtute. Moartea omului nu produce din sine, invierea, in baza unei legi naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

Existenta faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul invierii Lui, ne-o adeveresc insa in mod deplin textele Sfintilor Parinti si cantarile Bisericii.

Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului, exprima acest adevar in cuvinte de o mare plasticitate. Ele cuprind ideea ca inca in ziua rastignirii sale, Vineri, Domnul biruieste moartea si iadul. "Infricosate sunt tainele bataliei acesteia. Infricosate trofeele razboiului de sub pamant. Mai presus de orice cugetare e biruinta Celui ce s-a rastignit pentru noi. S-a injugat cu moartea ca un mort: dar a jefuit iadul ca un Dumnezeu tare si puternic... Astazi iadul din nestiinta a inghitit veninul. Astazi moartea a primit pe mortul pururea viu. Astazi s-au dezlegat lanturile oe care le-a faurit sarpele in rai. Astazi s-au slobozit robii cei din veac. Astazi talharul a patruns in raiul pazit de 5500 de ani de sabia inflacarata. Astazi "lumina in intuneric lumineaza" (Ioan I, 5) si a golit toata vistieria mortii. Astazi s-a savarsit intrarea cea noua a imparatului in inchisoare. Astazi "a sfaramat portile de arama si a frant lanturile de fier" (Ps. 106, 16) Cel ce a fost inghitit ca mort simplu si a jefuit ca Dumnezeu Cuvantu. Astazi Hristos, piatra cea din capul unghiului, a clatinat temelia stramoseasca a mortii, a smuls pe Adam si a surpat toata cladirea iadului. Astazi si cei ce plangeau inainte, pe care moartea ii inghitise biruindu-i, striga cu mare glas: "Unde este, moarte, biruinta ta? Unde este, iadule boldul tau?" (I Cor. 15. 55).

Ar fi gresit sa se creada ca Sfantul Proclu foloseste cuvantul "astazi" numai, ca expresie a sigurantei pentru niste lucruri care se vor intampla de-abia mai tarziu. E o invatatura clara a Bisericii ca Domnul indata ce a expirat pe cruce ca om, s-a dus cu sufletul la iad, si nu ca sa continuie sa patimeasca, nu ca sa stea acolo ca un mort, ci ca un imparat biruitor, cu slava dumnezeiasca iesita din ascunsul Sau la aratare. Nu e fara semnificatie faptul ca iconografia ortodoxa infatiseaza invierea Domnului prin scena coborarii Lui la iad intru slava, aratand ca viata invierii incepe in El inca din clipa mortii, ca tasnind din ea o putere de viata facatoare, care, desigur, se va dezvolta deplin din clipa invierii Lui. Scriitorii bisericesti rasariteni socotesc ca aceasta se arata in faptul ca din coasta Domnului curge, la cateva ore dupa moartea Lui, sange cald si apa calda, ceea ce e o minune asa de mare, ca evanghelistul Ioan tine s-o adevereasca prin intarirea sa de martor ocular (Ioan XX, 23). Si in aceasta vad ei motivul, pentru care Biserica foloseste caldura la Sfanta Impartasanie. Fara indoiala, din punct de vedere natural, trupul Domnului este mort. Dar el are acum, altfel decat in timpul dinaintea mortii, o putere prin Duhul Sfant, care - aratandu-se intr-un grad neasemanat mai redus, si in moastele sfintilor - se afla din momentul mortii in umanitatea lui Hristos, intr-un chip deosebit. De aceea scriitorii bisericesti din Rasarit numesc trupul Domnului de pe cruce, pe de o parte mort, dar pe de alta parte de viata facator. In acest spirit, Sf. Ioan Gura de Aur socoteste ca orcine se impartaseste de Domnul, pune gura sa, la insasi coasta trupului Domnului de pe cruce. Icoane vechi ortodoxe infatiseaza un inger tinand un potir langa coasta Domnului mort pe cruce, ca sa primeasca sangele cu care se impartasesc credinciosii. De aci s-a nascut tema Graalului, care a aparut intai in Rasarit, in Siria. Dar, desigur, ca apa si sangele ce curg din trupul Domnului de pe cruce, nu sunt de viata facatoare ca apa si sangele natural, ci ca pline de puterea Duhului Sfant.

Pe de alta parte, noi si acum band sangele Domnului in Euharistie, il bem din trupul Domnului direct, totul fiind, fara indoiala, acoperit de valul unor simboale. Deci precum trupul Domnului inca mort pe cruce are in el puterea de viata facatoare a Duhului, asa si acum in cer e intr-o stare de jertfa tainica, intr-o continuare a jertfei de pe cruce.

Aceasta impletire a mortii si a puterii de viata in Domnul, se arata si in faptul ca altarul de pe care ne impartasim cu Hristos, viata noastra, este vazut in Rasarit ca mormantul Domnului. Din mormant ne rasare viata.

Spiritualitatea rasariteana nu cunoaste acel trup daramat, contorsionat al lui Iisus pe cruce, pe care-l intalnim in iconografia apuseana, care a separat parca cu totul evenimentul mortii Domnului de viata ce se va dezvolta in inviere; dar tot asa, spiritualitatea rasariteana nu slabeste ideea continuarii starii de jertfa a Mantuitorului dupa inviere, cum face teologia catolica, urmata de cea protestanta, care a eliminat cu totul aceasta idee si deci si aspectul Euharistiei ca jertfa.

Sunt numeroase textele patristice si cele din cantarile bisericesti, care confirma atat ideea vietii celei noi, rasarita in umanitatea Domnului inca in timpul mortii, cat si ideea despre starea Lui de jertfa de dupa inviere.

In ce priveste prima idee, iata cateva expresii tot din Sfantul Proclu: "O, patima curatitoare a lumii! O, moarte, pricina a nemuririi, ce ai odraslit viata! O, pogorare la iad, punte spre inviere celor omorati din veac! O, cruce, doftoria pomului! O, cuie care ati pironit lumea intru cunostinta de Dumnezeu, si ati scos-o de la moarte!... O, burete care ai uscat si ai sters pacatul lumii! O, trestie, care scrii intre cetatenii cerului pe credinciosi si ai zdrobit tirania sarpelui incepator al raului". "Stralucite sunt, asadar, florile patimii de trei zile... Soarele a rasarit celor ce sedeau in intunericul si in groapa cea mai de jos. Slavita este petrecerea in prinsoare a Celui rastignit". Se cuvine sa marturisim ca "mormantul e vistieria mantuirii". Desigur, aceasta se datoreaza faptului ca "in mormant e viata", cum se spune in Prohod, nu un trup pur si simplu mort. Se cuvine sa ne laudam, zice mai departe Sfantul Proclu, cu crucea "prin care s-a rupt zapisul cel vechi". "Darul cel mare al Celui rastignit vesteste invierea". "Acestea sunt darurile Celui rastignit. Acestea trofeele mormantului... Mormantul s-a facut tamaduire paradisului; crucea a dezlegat blestemul pomului".

Iar Biserica preamarindu-L pe Domnul in cantari, ii zice: "Stapanirea mortii ai zdrobit cu moartea Ta, Puternice, ca de Tine s-au cutremurat portarii iadului" (Sedealna I, gl. I, dupa I-a catisma la Untrenie); sau: "Cu crucea Ta ai stricat blestemul de pe lemn, cu ingroparea Ta ai omorat stapania mortii" (Stihira V, gl. II, la Vecernie); sau: "In iad pogorandu-Te ca un puternic, pe cei ce asteptau acolo venirea Ta i-ai rapit ca dintr-o mana puternica" (La stihoavna, stihira III, gl. II); sau adresandu-se Nascatoarei de Dumnezeu, spune: "Prin crucea Fiului tau, iadul s-a surpat si moartea s-a omorat si cei morti au inviat" (Sedealna III, gl. II, la Utrenie, dupa I-a catisma). Iar coborand in iad, Mantuitorul le spune celor de acolo: "Acum am biruit, Eu sunt invierea" (Stihira VI-a, gl. III, la Vecernie). Si iarasi, adresandu-se Domnului, Biserica ii spune: "Pogorarea Ta in iad infricosata a fost tiranului" (Stihira a VII-a, gl. IV, la Vecernie), sau: "Punandu-Te in mormant, pe cei ce locuiau in mormanturi i-ai inviat, nestricaciune si viata daruind neamului omenesc" (Stihira a II-a, la stihoavna, gl. IV, Vecernie). Biserica lauda "pe Cela ce pe cruce a inflorit viata neamului nostru" (la Liturghie, dupa Fericiri, glas V). Si insasi crucea o numeste "facatoare de viata" (Stihira I, gl. IV, la Vecernie). Si adresandu-se iarasi Lui, Biserica ii zice: "Inoitu-ne-ai pre noi prin crucea Ta, daruindu-ne noua viata si nestricaciune" (Stihira a V-a, gl. VI, la vecernie); sau: "Stralucit-ai pe cruce" (A Nascatoarei, la stihoavna, gl. VI). Ba insasi moartea Domnului este numita "de viata facatoare" (Ipacoi, la Utrenie, glas VI); sau: "Viata mea" (Stihira IV-a, la Vecernie, glas VII).

In multe feluri se exprima apoi ideea ca moartea Domnului a fost instrumentul de omorare a mortii. "Cu moartea pe moarte ai stricat", "cu moartea pe moarte ai calcat", "cu moartea, moartea ai omorat", "cu moartea ta, imparatia mortii ai stricat".

S-ar putea face incercarea de a explica expresiile acestea in sensul invataturii apusene, ca moartea Domnului e instrument al invierii, sau crucea, al vietii, numai intrucat prin ele Iisus Hristos a meritat viata, care vine peste trei zile. Dar incercarea aceasta ar fi fortata. Expresiile: "prin cruce, prin ingropare, prim moarte, ai pradat moartea, iadul, ai infricosat pe diavol, ai dus viata celor din iad", nu pot fi intelese numai asa, ca pentru ele si dupa ele a primit Domnul aceste puteri, deodata cu invierea. Pogorarea Domnului la iad e ca a unui puternic; chiar acum cand coboara. El e biruitor, e infricosat diavolilor.

Acest fapt il arata Sfintii Parinti si cantarile bisericesti si prin paralela in care pun starea Lui de mort ca om si starea Lui de biruitor al mortii, ca Dumnezeu. In acelasi timp, Domnul le are pe amandoua: "Moarte ai luat cu trupul... si in mormant Te-ai salasluit" (Stihira V. la glas. VI. la Hvalite), "portile cele de arama zdrobindu-le si incuietorile iadului sfaramandu-le ca un Domn atotputernic" (Stihira II, glas VI, la stihoavna).

Dar Biserica nu staruie prea mult asupra acestei paralele. Caci ea nu poate trece peste faptul ca Mantuitorul se duce la iad ca biruitor si cu sufletul omenesc, deci si ca om. E adevarat ca numai intrucat are calitatea deosebita de a oricarui alt om de a fi si Dumnezeu, se duce la iad ca biruitor. Atata inseamna expresia "a pradat iadul ca un Domn atotputernic". Aceasta se vede si din faptul ca actul invierii i se atribuie lui Iisus tot ca unui Dumnezeu, desi nu se poate spune ca El nu invie propriu zis ca om. Deci expresia "ca un Dumnezeu", fie ca se foloseste pentru actul Domnului de zdrobire a iadului, fie pentru cel de inviere, nu arata cine le-a savarsit, ci cu ce putere.

Ca cel ce a savarsit actele din iad in vreme ce trupul Lui era in mormant, nu era numai Dumnezeu, ci si omul, sau ele se refereau si la omenitatea Lui, o vedem din expresia: "La iad coborandu-Te, puternice, legaturile mortii ca un Dumnezeu, le-ai rupt" (Stihira II, glas IV, la Vecernie). Dar Domnul nu putea rupe legaturile mortii de deasupra altora, inainte de a rupe legaturile mortii de deasupra omenitatii Sale. Deci Domnul pogorandu-se la iad in clipa urmatoare expirarii, rupea chiar atunci legaturile mortii de deasupra omenitatii sale, ca sa se poata spune pe de o parte ca in iad a rupt in principiu legaturile mortii, dar pe de alta parte ca n-a cazut nici o clipa sub puterea iadului, deci la primul contact cu iadul a rupt legaturile mortii. Astfel, cel ce rupea legaturile mortii ce infasurau pe cei din iad, era deja si Omul-Hristos scapat El insusi de legaturile mortii, nu numai Dumnezeu.

Expresia "cu moartea pe moarte ai calcat" si cele asemenea ei, ne precizeaza si mai bine momentul in care Hristos a surpat stapanirea ce o avea moartea asupra firii omenesti: in momentul cand moartea s-a consumat, in momentul cand ea si-a implinit lucrarea ei, adica in momentul cand Hristos ca om a expirat, care coincide cu momentul cand atingea iadul. Inaintind, moartea inainta in surparea mortii. Cand s-a savarsit ea deplin, s-a savarsit si slujba, ei de instrument al desfiintarii mortii. Domnul strabatand actul mortii ca om, strabatea spre desfiintarea mortii firii omenesti, prin actul mortii.

Dar de ce a fost necesar pentru Fiul lui Dumnezeu ca sa treaca umanitatea Sa prin moarte, pentru ca sa rupa legaturile mortii de deasupra umanitatii Sale si implicit de deasupra intregii omeniri?

Redand explicarile ce le dau Sfintii Parinti acestei necesitati a mortii Domnului pentru invierea Lui, vom da inevitabil de faptul ca moartea Omului Hristos are si ea o contributie la actul invierii Sale. Nu e aci vorba numai de necesitatea ca Hristos sa fie mai intai mort ca om, pentru ca sa aiba cine fi inviat de catre Hristos ca Dumnezeu. Din acest punct de vedere ar putea fi trecut omul la starea de inviere si fara sa fie intai mort, ceea ce nu se intampla insa. Ci e vorba de un rol pozitiv pe care il are insusi actul primirii mortii de catre Domnul, ca om, pentru actul invierii Sale, Desigur, nu moartea unui om de sine statator, autonom in existenta si in actul mortii sale, ci existenta umanitatii in Dumnezeu si moartea ei in El are un rol in actul invierii; un rol pe care nu-l are, asadar, umanitatea prin sine, ci prin faptul ca i se randuieste de Dumnezeu. Si acesta a fost cazul cu Hristos.

Crucea e considerata de Sfintii Parinti si de Biserica o mare taina. Ca atare, ea nu poate fi explicata pana la capat, ci trebuie respectata prin tacere, formand o tema a teologiei apofatice. Dar daca Dumnezeu ar opera invierea omenitatii prin simpla Sa atotputernicie cum ar opera invierea unei alte oarecari naturi ce s-ar comporta cu totul pasiv fata de acest act dumnezeiesc, de ce ar mai fi considerata crucea, moartea si invierea Domnului, niste mari taine? Licareste aici, precum se vede, misteriosul rol al mortii de instrument folosit de Dumnezeu pentru desfiintarea mortii. Dumnezeu e cel ce lucreaza prin ea ca instrument in acest scop. Dar Dumnezeu se foloseste de acest instrument; in acest rost paradoxal, sta taina crucii.

Explicarile ce le dau Sfintii Parinti acestui sens paradoxal al crucii, nu au pretentia sa-l epuizeze, ci sa evidentieze si mai mult caracterul ei de taina, conform cu ceea ce spune Sfantul Grigorie de Nissa, ca orice inaintare in intelegerea lui Dumnezeu, e o inaintare in intelegerea Lui ca taina neinteleasa.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede rostul mortii Mantuitorului in eliberarea firii omenesti de afectele care s-au introdus in ea dupa caderea lui Adam. E vorba de o eliberare a firii de aceste afecte, nu printr-un act de atotputernicie divina, savarsit asupra ei din afara de ea, ci printr-o biruire a lor de catre firea omeneasca insasi, dinauntru in afara, se intelege nu fara lucrarea lui Dumnezeu, care este neaparat necesara, pentru a face firea omeneasca in stare de un asemenea act. Caci ele reprezinta starea de slabiciune in care a fost asezata firea omeneasca dupa caderea in pacat. Deci scaparea firii omenesti de ele trebuie sa se arate ca o tarie a firii fata de ele. Si numai intr-un act de biruire a lor de catre firea omeneasca, se arata taria ei efectiva fata de ele.

Unul din aceste afecte este frica de moarte. Biruinta acestei frici de moarte nu o putea arata firea omeneasca a Domnului ocolind moartea, ci primind-o, biruind frica ce face firea omeneasca sa fuga de moarte. Aceasta frica e cel mai puternic afect, e cea mai mare slabiciune a firii omenesti. De aceea, in biruirea ei se manifesta cea mai mare tarie a firii. Si de aceea ea e ultima pe care a invins-o Mantuitorul. Si invingand cu firea Sa omeneasca aceasta ultima slabiciune a ei, a fost invinsa moartea insasi, ca punct final al slabiciunii firii umane.

Iata, deci, paradoxul: prin primirea mortii se invinge moartea; primirea mortii este supremul act de tarie al firii umane, in efortul ei de a se ridica de sub stapanirea slabiciunilor de pe urma pacatelor, slabiciuni ce culmineaza in moarte. Dar moartea primita, astfel e altfel decat moartea suportata ca punct final al pacatelor, al momentelor de slabire a firii. Moartea Celui fara de pacat e supremul act de tarie, cata vreme moartea de pe urma pacatului e ultima treapta de slabire a firii. Daca e asa, aceste doua morti sunt direct contrare: moartea ca supremul act de tarie al firii, de intarire a ei, e actul de biruinta a ultimei trepte de slabire a firii, aratata in moarte. Pe cand moartea de pe urma pacatului e o moarte a firii, moartea Celui fara de pacat e o moarte a mortii firii. Mai bine zis, prin moartea Celui fara de pacat se nimiceste orice urma a pacatului si drept urmare orice premisa din care ar putea rezulta in mod indreptatit moartea firii. Prin moartea Celui fara de pacat se ia baza ontologica si de drept a mortii din firea omeneasca.

Dar aceasta tarie a lui Hristos ca om, in fata tuturor afectelor, inclusiv in fata mortii, tarie care nu se putea arata si actualiza decat prin primirea mortii, sau staruinta Lui intr-o atitudine fara de pacat, ca unul ce n-a acceptat placerea si nu s-a incovoiat in fata durerii, inclusiv a celei adusa de moarte, inseamna o atitudine a vointei Lui ca om. Anume El n-a primit pacatul in voia Lui omeneasca, ceea ce inseamna ca n-a cautat nici cand cele ale omului, ci cele ale lui Dumnezeu. El a luat "pacatul", sau "blestemul" nostru in firea Sa, adica a luat afectele de pe urma pacatului, dar nu l-a luat in vointa Sa, adica nu si l-a facut personal, ceea ce inseamna ca nu a primit slabiciuni in vointa Sa. Si faptele Lui sunt cu atat mai vrednice de lauda, cu cat avand slabiciunile noastre in firea Sa, nu s-a plecat lor cu vointa, ci dimpotriva le-a biruit. Vointa Lui ca om s-a putut arata tare, tocmai intrucat n-a evitat, cautand placerea, sa suporte afectele de durere, prezente in firea Sa, ci le-a suportat, sau a ramas ascultatoare de Tatal, desi avea in firea sa unele afecte de placere care se cereau satisfacute.

Propriu zis, pacatul fapturii isi are originea si suportul in voia ei libera. Trebuia ca voia omeneasca sa ramana odata pana la capat fara de pacat, adica in ascultare de Dumnezeu, necazand in placere nici prin atractia pozitiva exercitata de placere, nici prin fuga de durere. Firea omeneasca nu putea depasi pacatul, decat daca invingea odata, prin voia ei, de la inceput pana la sfarsit, cele ale sale. Era necesara o voie care sa renunte pana la capat in afirmarea de sine a omului impotriva lui Dumnezeu. Aceasta deplina conformare a voii omenesti cu voia lui Dumnezeu, nu putea avea loc, - data fiind starea de pacat a tuturor oamenilor, sau posibilitatea pacatului pentru orice faptura autoipostatica, - decat primindu-si ca purtator ipostatic pe Dumnezeu insusi. Aceasta s-a facut in Hristos.

"Hristos a asumat natura noastra. El s-a supus de buma voie tuturor responsabilitatilor pacatului, El a luat asupra Lui responsabilitatea pentru greseala noastra, ramanand totusi strain de pacat, pentru a rezolva tragedia libertatii umane, pentru a depasi dezbinarea intre om si Dumnezeu, introducandu-l in sanul persoanei unde nu e loc pentru dezbinare, pentru nici un conflict interior".

Dar o vointa care ramane pana la capat in renuntarea autonomiei sale, este o vointa care trebuie sa accepte si moartea pentru Dumnezeu. In aceasta se vede si se manifesta deplina renuntare a vointei umane la autonomia ei. Acesta e actul ultim al supunerii omului sub voia lui Dumnezeu. O vointa care nu o face si pe aceasta, nu arata ca s-a conformat cu totul voii lui Dumnezeu. Dar, pe de alta parte, acceptarea prin vointa a mortii pentru Dumnezeu, este si ea tot un act al vointei, deci un act de afirmare a unei vointe. In acest caz vointa afirma, de buna voie, printr-un act suprem si irevocabil, suveranitatea lui Dumnezeu, isi afirma de buna voie supunerea desavarsita si definitiva sub voia lui Dumnezeu. Si propriu zis acesta este actul cel mai puternic al vointei. Acesta este actul care manifesta o recunoastere deplina a adevarului; e actul care deschide faptura pentru comunicarea deplina cu izvorul vietii. Voind ce vrea si Dumnezeu, pe de o parte vointa accepta o moarte a ei, dar pe de alta parte, aceasta nu inseamna o incetare de a voi, ci dovada ultima a unei voiri intru totul conforma cu firea, a adevaratei voiri. Caci firea noastra isi poate trai adevarata viata numai in comuniune desavarsita, prin voire, cu Dumnezeu, izvorul vietii ei. Moartea ca suprema si definitiva aratare a supunerii vointei omenesti, vointei lui Dumnezeu, este astfel o trecere la adevarata viata. Omenescul atunci moare intrucat arata definitiv ca nu vrea nimic al sau, nimic deosebit de Dumnezeu; dar invie, intrucat facand dovada ultima ca vrea ce vrea si Dumnezeu, s-a deschis izvorului de viata, si-a aratat identificarea deplina a voirii cu voia lui Dumnezeu. Acest fel de moarte e totodata inceputul vietii adevarate, sau premisa ei, e o moarte paradoxala. Faptura voindu-se pe sine, deosebit de Dumnezeu, moare; si renuntand Pentru Dumnezeu in mod definitiv de a se voi pe sine, invie in Dumnezeu. Si cine nu vrea ceva deosebit de ceeace vrea Dumnezeu, vrea cu puterea lui Dumnezeu.

Deci actul prin care Mantuitorul a primit moartea, a fost actul sau de suprema tarie ca om, nu intrucat a sfidat pur si simplu moartea, ci intrucat a fost actul prin care si-a aratat definitiva identificare a voii sale cu voia lui Dumnezeu, actul ultim si irevocabil al unei voiri sara de pacat. Si numai la El primirea mortii a avut o astfel de semnificatie, netrebuind sa moara, cum trebuie sa moara omul.

Supremul act de tarie al vointei fapturii e renuntarea definitiva pentru Dumnezeu la tot ceea ce pare ca are: la existenta empirica. Prin aceasta nu inceteaza de a fi peste tot. Firul existentei nu se rupe de tot prin moarte nici la cei pacatosi, cum socotesc protestantii chiar si pentru cei drepti. Cu atat mai mult, acest fir al existentii se ridica la cel ce moare pentru Dumnezeu, la un mod de viata superioara, la viata prin Dumnezeu.

Moartea pentru Dumnezeu e o desghiocare a fapturii de o viata de suprafata, de un invelis neesential al vietii, pentru a face sa se dezvaluie adevarata viata ce incepe sa se adape, chiar prin acest fapt al mortii pentru Dumnezeu, din izvorul nesfarsit al vietii dumnezeiesti, intr-un mod mai deplin, ca inainte.

Rostul acesta l-a primit in mod desavarsit moartea Domnului. Si intrucat El a primit moartea ca act ultim al supunerii voii Sale omenesti lui Dumnezeu-Tatal, nu pentru un timp oarecare, ci pentru totdeauna, spunem, ca El e in veci in stare de jertfa in fata Tatalui. Iar puterea acestei stari ne-o comunica si noua, unindu-se cu noi in dumnezeiasca Euharistie, pentru ca murind cu noi si in momentul mortii noastre, sa nu ne fie moartea spre moarte, ci spre trecere la viata, spre identificare deplina a voii noastre cu voia Tatalui, cum a fost si moartea Lui.

Dar jertfa adevarata implica in sine o curatie. Iar curatia aceasta e, pe de o parte, un rezultat al jertfirii, pe de alta ceva prealabil jertfirii. Lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine ceva curat, ca sa-i fie Lui spre miros de buna mireasma; iar Dumnezeu, primind acest dar curat, il sfinteste. Dar daca e asa, ideea de jertfa nu se implineste cu adevarat decat printr-o fiinta rationala si libera, a carei curatie nu e numai rezultatul naturii automate, sau a unei griji externe, exercitata asupra ei, ci rodul vointei proprii. Jertfa adevarata nu poate fi decat cel fara de pacat. Iar acesta e cel care are vointa orientata intreaga si neintrerupta spre Dumnezeu. Chiar aceasta inseamna ca acela isi traieste existenta ca pe o jertfa, ca pe un dar inchinat lui Dumnezeu, ca nu-si traieste siesi viata, ci lui Dumnezeu. Insa jertfa trebuie dusa pana la capat. Cel ce se jertfeste, trebuie sa arate ca e in stare sa-si duca jertfa, sau existenta fara de pacat, chiar pana la primirea mortii existentei sale, pentru Dumnezeu. Propriu zis aceasta e jertfa, ca act ultim, cu care e in stare sa se incoroneze numai Cel ce a dus o viata fara de pacat. Prin aceasta arata ca se face cu vointa deplin a lui Dumnezeu.

Dar ceea ce se jertfeste lui Dumnezeu, chiar in sensul acesta deplin, nu se distruge, ci se daruieste lui Dumnezeu, devine bun al Lui. Si in aceasta calitate, intrucat a intrat in proprietatea lui Dumnezeu, in sfera Lui, se sfinteste, se patrunde de suflarea lui Dumnezeu, de Duhul Lui, de calitatea Lui; cu alte cuvinte, e ridicat la un nou mod de existenta, deosebit de cea naturala, la un mod indumnezeit.

Hristos jertfindu-se, ni se face conducator spre Dumnezeu, deci isi urca umanitatea la un mod de existenta nou, deosebit de cel dinainte de moarte si inviere, la o stare de slava, de penetratie prin Duhul, intr-un fel deosebit de cel de dinainte de moarte si inviere. In acest fel moartea Domnului este pe de o parte o jertfa adusa lui Dumnezeu ca o renuntare la tot ce este ca om, pe de alta, o saltare pe un plan de existenta superioara, se intelege ca om, dat fiind ca modul de existenta infintita este un mod de existenta mai inalta, mai bogata, prin impartasirea desavarsita de Dumnezeu, izvorul vietii, prin impreuna-vietuire cu Dumnezeu.

Daca numai in stare de jertfa se poate patrunde la Dumnezeu, sau in Dumnezeu, aceasta are doua sensuri: a) inca chiar in starea de jertfa pe cruce, Hristos e ridicat ca om intr-un mod nou in Dumnezeu, si b) Hristos ramane la Dumnezeu in stare de jertfa si dupa inviere, pentru ca numai insusindu-ne si noi aceasta stare a Lui, ne putem transpune in starea de jertfa si prin urmare avem intrare la Dumnezeu. Ideea aceasta e cea pe care o dezvolta Sf. Ciril al Alexandriei cel mai mult.

Ca chiar actul de jertfire este o saltare ontologica a celui ce se jertfeste pe un plan superior de existenta, se vede din faptul ca, Hristos intra cu jertfa Sa in Sfanta Sfintelor (Evrei 9, 12). Sfantul Ciril spune ca chiar prin jertfa Sa, Iisus Hristos se ofera ca un dar de buna mireasma lui Dumnezeu, iar prin Sine, si pe noi, umpland de aceeasi buna mireasma tot cortul sfant, adica toata Biserica, desigur pentru ca toata sa inalte spre Dumnezeu aceasta buna mireasma a lui Hristos, prin toate madularele care o constituie.

Ori, daca Domnul ar fi in starea de jertfa cu totul mort, n-ar putea imprastia aceasta buna mireasma. "S-a jertfit pentru noi Hristos, dar acelasi era si in moarte si mai presus de moarte".

In rezumat, din oricare din cele trei laturi am privi moartea Domnului: a) ca desfiintarea "pacatului", sau a slabiciunilor din firea Lui omeneasca de pe urma pacatului; b) ca renuntare a vointei omenesti la orice autoafirmare a ei si ca supunere ultima si irevocabila a ei sub voia dumnezeiasca, si c) ca jertfa curata a umanitatii Sale, adusa lui Dumnezeu pentru a se sfinti, ca prin ea sa ne sfintim si noi - laturi care, privite in fondul lor, sunt una -, moartea Lui apare ca drum spre inviere. Si nu e drum spre inviere numai in sensul de conditie prealabila a invierii, in sensul ca intai trebuie sa dispara forma veche de viata pentru a face loc celei noi, care vine cu totul din alta parte. Ci moartea si invierea Domnului sunt legate intr-un mod launtric: moartea Domnului e miscare spre inviere, asa cum moartea grauntelui vechi, semanat in pamant e miscare spre grauntele cel nou si inceput de viata pentru acest graunte nou; din moartea Domnului ia putere actul de inviere, caci moartea Lui e si un act de putere. Dar e act de putere prin faptul ca moartea Lui e afundarea desavarsita a omenescului in dumnezeiesc, prin faptul ca omenescul soarbe pentru, in si prin acest act, putere din dumnezeire. Iar aceasta o poate face Hristos ca om, pentru ca e totodata si Dumnezeu.

Moartea numai ca expresie ultima a renuntarii omului la o existenta autonoma, sau a afirmarii sale in Dumnezeu si cu Dumnezeu, e o astfel de saltare in "mai multa viata"; numai intrucat e actul de cea mai stransa relatie dialectica cu Dumnezeu, nu un act ce se savarseste in afara de Dumnezeu. Un asemenea act a fost moartea Domnului. Si un asemenea act e moartea celor ce mor avand pe Hristos in ei. Lucrul acesta il semnaleaza Sfantul Ciril al Alexandriei, cand comenteaza cuvintele Mantuitorului pe cruce; "Parinte, in mainile Tale imi dau duhul Meu". "Aceste cuvinte, zice Sfantul Ciril, au pus inceputul si temelia unei nadejdi bune si pentru noi. Caci trebuie sa socotim, pe drept cuvant, ca sufletele sfintilor plecand din trupuri se muta in mainile Tatalui Atottiitor, prin bunatatea si iubirea Lui de oameni, si nu umbla in jurul mormintelor, asteptand inmormantarea, cum au crezut unii necredinciosi, nici nu sunt duse ca cele ale pacatosilor la locul chinurilor nemasurate, adica in iad; ci trec in mainile Tatalui tuturor, iar acest drum ni l-a inaugurat Mantuitorul nostru Hristos".

Moartea pentru Dumnezeu e un act prin care omenescul se umple de Duhul, intr-un grad sporit, de cum a fost dreptul in viata, savarsindu-se in relatia omenescului cu Duhul. De aceea e un act de sfintire. De aceea ea e calea spre inviere. Si de aceea numai in starea de inviere, crescuta din stare de moarte, Duhul umple deplin omenescul, ridicandu-l la un nou nivel de existenta. In acest sens explica Sfantul Ciril din Alexandria cuvantul Sfantului Evanghelist Ioan: "Inca nu era Duh, pentru ca Iisus inca nu fusese slavit" (6, 39).

Prin intruparea, moartea si in mod deplin prin invierea Sa, Hristos a recastigat pe seama firii omenesti Duhul Sfant, pierdut, de aceasta prin caderea lui Adam. Iar prin readucerea Duhului Sfant in firea omeneasca, a restabilit-o pe aceasta in modul ei adevarat de fiintare, caci omenescul isi actualizeaza intreaga lui virtualitate numai prin si in Duhul Sfant. "S-a facut deci Unul Nascut ca noi pentru ca in El, cel dintai, sa i se pastreze intregii firi bunatatile restituite si harul Duhului inradacina, prin aceea ca Unul Nascut ne daruieste stabilitatea neclatinata a firii Sale".

Prezenta Duhului se arata numai in actul de tarie al unei firi ce se ridica din slabiciune. Aceasta calitate a avut-o actul mortii Mantuitorului. Si Duhul Sfant ramane statornic numai intr-o fire ce-si pastreaza taria in mod neschimbat, adica nu mai cade. Si aceasta insusire o are firea omeneasca a Mantuitorului, prin faptul ca e purtata de persoana neschimbata a Cuvantului, dar si prin faptul ca datorita Purtatorului ei dumnezeiesc s-a ridicat prin actul mortii la taria neschimibacioasa de dincolo de moarte a invierii. "Caci nu e trupul altuia, ci al insasi vietii dupa fire, avand in sine toata puterea Cuvantului salasluit si fiind, asa zicand, imbibat, mai bine zis umplut de lucrarea (energia) Lui, prin care toate se vivifica si se pastreaza in existenta".

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Video. Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Sarbatoarea Invierii Domnului in inchisorile comuniste. Gheorghe Constantin Nistoroiu: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMÂNESTI

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 04 May 2013 11:01:00 +0000

Naţiunea Daco-Română, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre Naţii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în bocete şi psalmi, în jale şi hori, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii, dar şi sub apoteoza Învierii.

Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în nădejdea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, calvarul Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Maica Teodosia (Zorica) Laţcu a fost fiorul şi fascinaţia “Mişcării gândiriste” şi Petala de dor a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârşie a venit în taină ca un acatist al voinţei, pe un vălmăşag de Doine. Te vindem iar cu sărutări viclene, /prin nepăsare oarbă şi prin lene. /Te biciuim cu vorbe de ocară, /Te pălmuim cu ură ca de fiară. /Te adăpăm cu suc de-amărăciune, /din pofte rele şi din stricăciune. /Te ţintuim pe cruci de nedreptate, /prin cuiele uciderii de frate. /Iar împletim blestemele de tată, /să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată. /Tu iarăşi zici, în blânda rugăminte: /”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.(Golgota).

Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminişuri de pădure. Cerdacul surâsului a îmbrăţişat-o ca pe-o chemare şi nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorinţei. Tresare şi se înfioară în faldurile învârtoşatului destin, care a pus soroace răscrucilor. Iureşul eternei goane a dorului s-a desprins semeţ în azurul cântării.

Înspre tărâmul celălalt, /E loc închis cu gard înalt; /dar am văzut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci… /Părea tot locul ţintirim, /Păzit cu zbor de Heruvim, /Cu cruci de piatră, albe, mari, /Cu cruci de brad şi de stejar. /Şi cruci de-argint şi de oţel, /Cerneau lumină peste el, /Iar cruci de aur şi de fier /Sclipeau ca semnele pe cer. /Atâtea cruci mi s-au părut /Că toate una s-au făcut. /O cruce mare strălucea. /Sub gruel ei un Om zăcea. /-Tu cum de poţi să le mai duci, /Atâtea cruci, atâtea cruci?…(Crucile).

Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în marş. Şoaptele inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trece-n hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Scuipările se prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutaşii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi. Atotfrumoasa Maria cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit îmbătată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, îmbrăţişând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Viţei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăşit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Suliţa s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei păci. Ţarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorţi Viaţa. Mironosiţele tămâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna morţii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.

Un drum, ostaşi, o cruce. Şi sub dânsa, /sfârşit de lovituri şi de ocară, /E Fiul Tău. Cu încolţiri de fiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a. /S-au revărsat tălăzuiri de ură, /să pună stavilă iubirii sfinte, /Şi i-au stropit şi faţă şi veşminte, /cu vorbe grele, ca o lovitură. /Dar n-au ştiut călăii taina lină, /care-I dădea spre Golgota răbdare: /căci scrisă este taina asta mare. /În Duhul Tău cu raze de lumină. /Ei n-au ştiut că orice lovitură /şi Tu o porţi pe Trupul Tău Stăpână, /de aceea doar putut-a să rămână /Lumina neclintită-n val de ură. /Durerea toată se-mpărţea în două, /şi asta este tainica răbdare, /de aceea poate-n muta închinare, /un iconar Te arată astfel nouă. /Străpunsă eşti şi Tu de răni. Pe frunte, /şi Ţie spini-Ţiîmpletesc cunună, /mulţimea şi asupra Ta, Prea Bună, /aruncă glodul greu, de vorbe crunte. /Cum stai între femei înlăcrimată /pe Tine Maica celui Răstignit, /Te-a arătat ducând, abia simţit, /spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).

Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăşag pe mirajul luminii, ca izvorul de viaţă zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării şi-a mânat bidivii gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine şi cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii.

Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine- aduceţi în vasul vechi arome, /De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron? /Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit /Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma /Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma, /Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit? /De ce să-I strangeţi braţul cu patimă la sân? /Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale? /Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale /Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân? /Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul prea curat. /Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare, /Mai alb decât potirul cu binecuvântare, /El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat. /Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu, /Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta Cină. /Din coasta Lui ţâşneşte izvorul de lumină, /Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu. /Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu /Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece /Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu. /Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome, /De jealea cui veşmântul şi l-a cernit Salome, /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?/Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii /În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire, /Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Buna-Vestire /Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii. /Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc, /În glas de alăute şi-n sunet de chimvale. /Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale, /Că-n veci Lumina lumii scapă de sub obroc. /În imn de biruinţă, copile din Sion, gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome, /Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome /Şi stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).

Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi se mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi, florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă. Pe ţarina soartei sale s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului mărgăritar, şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă şi setea şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.

As`noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! /Luna a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist. /Mâinile Lui păreau crini pe morminte, /ochii adânci ca nişte păduri. /Luna-L spoia cu argint pe veşminte, /argintându-L pe mâini vechi spărturi. /M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac? /Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac… /A sta lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta. /Pe glezne-avea urme de răni şi rugină, /parcă purtase lanţuri, cândva… /Oftând, Şi-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libărci. /Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase /se lungeau pe zăpada Lui vărgi. /Părea celula munte, părea căpăţână, /şi mişunau păduchi şi guzgani. / Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, /şi am dormit o mie de ani… /Când m-am trezit din grozava genună, /miroseau paiele a trandafiri. /Eram în celulă şi era lună, /numai Iisus nu era nicăiri… /Am întins braţele. Nimeni, tăcere. /Am întrebat zidul. Niciun răspuns. /Doar razele reci ascuţite-n unghere, /cu suliţa lor m-au împuns. /-Unde eşti, Doamne? – am urlar la zăbrele. /Din lună veneau fum de căţui. /M-am pipăit, şi pe mâinile mele /am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)

Tăiş de fulger scapără-n ochiul conştiinţei, la jalea ţării sfâşiate şi viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul sângeră, ţara oftează, iar moartea hâdă pândeşte orice uşă, orice portiţă. Foamea s-a cuibărit printre lanţuri, iar setea s-a zăbrelit în nesomn. Şoaptele celulei par un cântec de mlaştină, iar văzduhul se scutură autumnal peste temniţă. Aiudul devine altarul tinereţii României şi ruga, Vecernie şi Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru atâţia care se tot duc…Pe răbojul vieţii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se şterge din primăvară şi vară, căci se tot apleacă peste ei câte-o ramură de spini. Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei, /ascult, ascult /cum sângele temniţei, ca un mare tumult, /ca un geamăt abrupt, /curge pe dedesupt, / curge torent de veninuri amare, /ţinut în pământ sub zăvoare. /Sângele temniţei, prizonier, /gâlgâie`n cruntă durere /pe sub piatră şi pe sub fier, /pe sub osândă, pe sub zăcere, /prin subterane artere. /Lipesc urechea jos şi-l aud: / uneori fierbe cu muget fierbinte, /plânge, plânge în fund de morminte… /Alteori ţipă, sălbatec şi crud. /ca o aprigă poftă de viaţă, /sau şuieră-a ispită răzleaţă. /cu brânciul ei aţâţător /la jaf, la omor… /Sub marii amari bolovani, /cineva urlă de o mie de ani, /cineva cantă de-un veac, / cineva n-are geamăt, nici leac, /altul cheamă şi cheamă, /altul blesteamă, /altul cu`ntreg cuţitul /ucide granitul… /Sub marii, amari bolovani, /sângele temniţei fierbe de-o mie de ani. /Aud, aud, /cu urechea pe piatră plecată, /gârla lui răsculată. /Îi simt, îi simt /smoala aprinsă, fonta lichidă, /otrava toridă. /Şi carnea mea trosneşte deodată, /din zăvoare drăceşti, /prin mădulare să se deschidă /ca nişte uşi, ca nişte fereşti: /-Intră, sânge al temniţei, intră. /vino din funduri nepământeşti, /vino să mă cotropeşti… /Îl chem., îl chem, iar şi iar, /şi sângele temniţei vine, /vine şi urcă în mine, /clocotitor de pojar. /Sângele temniţei urcă în mine /cu neodihnitul lui zvon, /din fier, din iad, din beton… /Şi sângele temniţei sparge belciuge, /şi urcă în mine şi muge, /şi fierbe şi geme şi plânge, - /crâncetul temniţei sânge. /Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat, /şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, - /şi cântă, pe urmă, roşul torent /se trage din mine, îndărăt, în ciment, /cu sângele temniţei greu /mă trag din mine şi eu, /şi plec cu el, grozavu-i şuvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temniţei)

Doinele-n cârje colindă munţii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele morţii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al iertării, iar Sângele temniţei, rod pârguit pentru cules îşi primeneşte ofranda. Pământul înroşit cu vieţi nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au dus.

Morminte dragi, lumină vie, /sporite-ntruna an de an, /noi v-auzim curgând sub glie /ca un şuvoi subpământean. /Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii, /că ţara arde de morminte /cum arde cerul de făclii. /Ascunse-n lut ca o comoară, /morminte vechi, morminte noi, /de vi se pierde urma-n ţară, /v-o regăsim mereu în noi. /De vi s-a smuls şi flori şi cruce, /şi dacă locul nu vi-l ştim, /tot gândul nostrum-n el v-aduce /îngenuncheri de heruvim. /Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, /morţi sfinţi ăn temniţi şi furtuni, /noi ne-am făcut din voi icoane /şi vă purtăm pe frunţi cununi. /Nu plângem lacrimă de sânge, /ci ne mândrim cu-atâţi eroi. /Nu, Neamul nostru nu vă plânge, /ci se cuminecă prin voi. (Imn morţilor).

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus 4 ani de condamnare politică şi interdictţia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum Canalul Morţii, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmpărat şi a transformat Canalul în Poemul pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă.

Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele-n cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermacate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa să-şi suie peste Carul Mare. Din şuvoiul regal al Danubiului şi-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.

O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară /să ne citească sufletul afund, /cel răstignit a nu ştiu câta oară /pentru ăndrăzneala de-a se vrea rotund, /ar da de mari palate-mpestriţate /şi de bordeie-ascunse sub pământ, /dar niciodată, Doamne, ferecate /la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt. /O, de-ar veni Bătrânul din poveste /cu barba Lui de sălcii şi mălini, /ne-am ridica încreştinaţi pe creste /spre Răsăritul hojma de străini. /Şi zornăind cătuşele commune /ce-au ruginit în temniţele lor /ne-am lumina de-o dulce rugăciune /cu care-abia ne-mbujorăm de dor. /Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă /la ceasurile-acestea prea târzii. /În lume poate s-a lăsat vreo stâncă /mai grea, pe pieptul altei seminţii. /Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă, /privim zadarnic înăspritul drum. /Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă /ne sunt de lipsă scuturile-acum. /Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, /s-a răstignit Hristos ca la-nceput, /cu palma stângă sângerând pe Nistru, /cu palma dreaptă înflorind pe Prut. /Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării /îţi mulţumim de codri şi de grâu, dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu… (Răstignire).

A aşteptat cel mai mult inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credinţă a sfărâmat glodul existenţei tenebros, înfiripând zenitul.Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.

Ai noştri dorm în suflet cu genuna, /dar măna cui îi mângâie prin vis, /că-n locul frunţii lor de totdeauna /parcă-nfloresc petale de cais? /Un înger alb-sau liniştea se-aude? /Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister. /Abia sunându-şi lanţurile crude /se-nalţă toată temniţa la cer. /Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă, /ar învia, dar încă n-are semn- /şi crucea-ntinde braţe de osândă /cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).

Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustul suferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a dăltuit glasul de-aramă să-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecare cuib de lumină a odrăslit mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.

Hristos a înviat prin temniţi şi galere /precum peste cărbuni învie para. /De-aici va creşte marea Înviere /ce va cuprinde-mâine toată ţara. /Hristos a înviat peste lopeţi /abia mişcând în mâini însângerate, /a înviat ca în atâtea dăţi /să ne sărute frunşile plecate. /Hristos a înviat peste spinări /înconvoiate aprig sub povară- /acest Hristos care-n atâtea ţări /a fost bătut pe cruce-a doua oară. /Hristos a înviat şi pentru noi, /sau poate numai pentru noi anume, /să ne deschidă drumul înapoi /spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor, /cum biruind vor învia martirii, /când peste zidul închisorii lor /va creşte mâine muşchiul amintirii. /Hristos a înviat, dumnezeiască vrere /să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine, /şi să vestească marea Înviere /ce va cuprinde toată ţara, mâine. (Hristos a înviat).

Demetrius Leontieş, medicul fără de-arginţi, a suit urcuşul demnităţii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevăr. Cu fiecare frângere binecuvântată, poporul a pregătit în sânul său un mugure de Voievod, pentru a pregăti calea izbăvirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul jurământului de credinţă al Elitei creştine abia înflorite ce avea să rodească. Sub steagul celui mai falnic s-au dăruit cu toată primăvara lor, cu toată mireasma şi cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate năzuinţele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecăţile, toate amăgirile, toate orgoliile şi s-a semănat sămânţă bună pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semănat neghina, au învrăjbit şi-au aţâţat pârjolul, pregătind oţetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea şi defăimarea, neştiind că la capătul lor sus pe cruce se aşează slava Învierii.

În clipa când te-au pironit pe cruce /S-a rupt istoria romană-n două… /Cu “omul nou” începe era nou, /Iar jertfa ta, e-a Neamului Răscruce… /Pe cei uitaţi în funduri de istorii / -cohorte mândre de viteji străbuni- /Sub flamura Legiunii tu-i aduni /Şi-I preamăreşti, cu ale tale glorii… /Trecutul a-nviat din nou prin tine. /Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul /În fapte de-adevăr, frumos şi bine, /Va fi ca semnul vieţii prins la sân. /Prin veacuri, te va adora poporul, /De-acuma, pân-la ultimul Român!... (La răscrucea Neamului).

Vasile Blănaru-Flamură

Turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele străvechi, devenind neputincios în scrâşnete şi ură. Aşa şi-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de argint şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele. Ne târâm paşii printre mărăcini şi-n ocară: /e calea pe care o suim cu străbunii din veac. /Ne târâm anii osteniţi-surghiun, şi nici măcară /nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac. /Ne târâm paşii peste răscruci magistrale, /ca nişte nevolnici îmbătaţi de himere fără orizont, /Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale? /Şi de ce ne-am lepădat de ele ca Pilat din Pont? /A căzut pe lespedea veşniciei o lacrimă, din miliarde, /la capătul drumului de-atâtea ori înfrânt. /S-a despicat ăn două împărăţia iluziilor bastarde, /iluziile, iluziile noastre şi ale celor ce nu mai sunt. /S-a desprins din infinitul vărstelor milenare /o fărâmă din fiinţa neamului ce trudeşte aici, /pe bolta înălţimilor dure s-au aprins felinare, /iar sub catapiteasma spaţiului mioritic ard licurici, /să stingă văpaia speranţelor noastre, descântec, cu zările. /Nici bocet, nici ură, nici murmur, nici lacrimi nu vrem. /Ale noastre sunt potecile fără întoarceri, uitările, /şi calea lactee şi crucea Golgotei şi tot ce-navem. /Ale noastre au fost văpăile mocnite-n elanuri gemene, /ale noastre iubiri pentru ţară s-au cimentat în amar; /de-am sărutat obrajii Neamului cu buzele de cremene /ale noastre au fost sângerările şi geamătul nostrum plenar. /Atunci, o ţara mea-osândă! Ţi-am făcut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate şi cer înstelat, să le poarte copiii copiilor noştri de azi şi pentru ele /să nbu maim oară nimeni tras pe roată şi nici ştrangulat. /Nimeni pentru o bucată de pâine în lanţuri să nu mai fie, /nici minciuna să nu mai stea la masă cu foştii iloţi, /Pentru tine am cântat căndva, împreună, iubirea, Daco-Românie, /Adevărata iubire de oameni şi dreaptă judecată pentru toţi. / Am învăţat să ne iubim neamul osândiţi fără vină, /prin Iuda să pară vânzarea mai lesne, mai clar de-nţeles, /nici blidul de linte, nici arginţii-n rugină, /ci-n locul lor, o, ţara mea! Doar prigonirile am ales. /Să stingă văpaia speranşelor mocnite-n elanuri gemene, /ale noastre iubiri pentru ţară cimentate ăn veac /şi, sărutând obrajii Tăi, Doamne, cu buzele cioplite din cremene, /ne vom reîntoarc-n istorii la capătul suferinţelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odată cu primii fulgi care au căzut cu resemnare pe noua Golgotă. Şi-a luat ultimul dor din ruga îndurărilor devenind colindul încătuşat. Memoria i-a devenit bocet în Zarcă, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamnă i-a prefăcut cuvintele într-o rapsodie eminesciană. Peste Cruciaţii tristelor întoarceri cad consolări şi stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primăvara ca o aducere aminte răspândeşte mireasma Reginei nopţii. Pe cărarea unei ierni ca o cronică rimată, suie Robii la cer în cadenţă lirică. Fiecare sătuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane şi-a răspândit peste resemnarea îndurărilor lor de pe cruce o fărâmă din slava Sa.

Şi la noi a intrat într-o zi în celulă, /în celula morţii, la Jilava Iisus, /Iisus din Icoane; /ne era frig şi foame destulă. /I-am sărutat mâinile bătute-n piroane /şi plângând i-am spus: “Dă-ne, Doamne o fărâmă din slava Ta, /din resemnarea îndurărilor de pe cruce /şi în ispita disperărilor nun e duce, /ca orice hulă /s-a putem ierta”. /Ne-a privit, ne-a mângâiat şi s-a dus, /aşa cum se duce un vis în mister, /în nenţelesuri pornite spre cer, /şi noi am plans, căci totul era plângere /şi înfrângere, Iisus. /Apoi ne-am rugat ca lanţurile reci /să nun e mai doară /a mia oară /şi ura cumplitelor zile-n tortură să moară /în veci de veci. /Şi celula noastră, a morţii, în ziua aceea, /a luminat ca un rug aprins, /cu mintea de necuprins, /ca scânteia, /ca rugăciunea ce alongă, din inimi tot Răul /şi până noaptea târziu am aşteptat, /am aşteptat năuci /să vină cât mai repede călăul /cimitirelor fără cruci, /să plângă-n cântare de cetini Rarăul /şi mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula morţii).

Ion Golea provenea din buchetul de ţărani înmiresmaţi de pe Târnava Mică. A crescut cu dragoste şi cu credinţă, strălucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptăţii Neamului. S-a dăruit cu toată fiinţa sa cerului divin şi pământului său drag şi sfânt. A plătit cu viaţa, curajul, demnitatea, credinţa şi dragostea sa.

Cioplit din voioşia cristalină a cerului, Ion Golea a înmugurit în pădurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzaţia primejdiei, căci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor creştine. Şi-a încropit din descătuşări cărări de luptă pentru a deschide zările speranţelor. Şi-a zăvorât toate filele din albumul destinului cu peceţile credinţei Zilele sale, cenuşeresele, le-a mocnit în psalmi dreptăţii, le-a tivit cu raze şi le-a brodat primăverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presărat voioşia cu o luncă de flori. Neastâmpărul tinereţii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nădejdi de trandafir, risipindu-şi visurile rupte. Ca un potir de cer şi-a pregătit denia mare, cu fruntea lină şi catifelată scăldată-n picuri de lumină. Se lasă noaptea peste sat /grea, un munte de basalt, /şi-n pas cu ea, din salt în salt, /flueră vânt: s-a desprimăvărat… /Pe uliţele lungi se mişcă, /umbre-ntrupate, fără glas, /din deal coboară`n ritm de pas, /dăngăte ce din tăcere muşcă… /E denie…şi-s multe evanghelii /la slujbă, e Joia Mare; /Iuda este gata de vânzare, /Iar Petru azi e simbolu`ndoielii… /Doar codrul înverzit suspină`n vânt /de durerea proprie-i vieţi, /căci mugurii sunt singurii asceţi /cari ştiu să-şi ţină gruel legământ. (Denie, Joia Mare 1947).

Pe sânul rozaliu al primăverii se aude un glas de heruvim şi sus, Bolţile de borangic ale cerului se scutură peste cireşul amărui al grădinii. Privirea sa ca o iie aţintită pe liliacul înflorit se leagănă-n cântarea privighetorii, iar din lanţurile de tăceri şi-a nituit fulgere de-nvieri.

Din orga milioanelor de piepturi /cresc psalmii biruinţii asupra morţii; /sunt Paştile: e soare, cânt şi jocuri, /Pe scene planetare de gând, se joacă însă tragedia sorţii. /Doamne, mi-e inima pădure de Golgothe, /şi buzele s`adapă cu foc şi cu oţet, /şi`n coasta lumii toate /se`mplântă-al durerilor stilet. /De când din veşnicia fără ţărmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare, /trec toate sub a suferinţei flamuri, /şi glasul tuturor vueşte de`ntrebare: /De ce numai prin moarte se învinge moartea? /Şi greutatea pustie a mormântului? /Şi uşa car duce în lumea cea / plină de chinul luminii şi-a duhului? /De ce martirul îşi rosteşte ultimul discurs, /prin gâlgâitul săngelui ce curge? /De ce al vieţii tragic curs, /Din Niagara morţii apale îşi strange? /Pentru tot ce-I pe pământ există o`nviere: /În mugurul tinereţii, în tinereţea anilor, /doar pentru zilele pline de fiere, /Nu găsim floarea grea de înviere a primăverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Paşti).

Virgil Maxim, luminător de neam şi de ţară şi-a închinat toate năzuinţele credinţei, sculptându-le candelă sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început şi-a plămădit cântarea, devenind un nuntaş al cerului. Isihia voinţei sale, ca un dangăt de clopot împresoară patima telurică a visului, răsfrânt în flautul ploii. Nădejdea trezită în cântecul mierlei s-a cuibărit în ciutele zorilor vestind sărbătoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape şi-a zugrăvit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pământului s-a rostogolit pe urmele paşilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertării. Vigoarea sufletului vioară răsună în răvaşul anilor albi, imnul tinereţii. Nopţile albe ale crezului său, trec pe lângă el în straie de nuntă, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregătind întâmpinarea Nunţii Cereşti.

Duh drept, Duh sfânt, Atotstăpânitor, domneşte peste mine, /întru aceste Înalte şi Sfinte şi Tăcute zile, în care corcoduşii măceşii, porumbarii, /şi-au pus pe frunte albul, parfumul, şi dulceaţa, /împodobind mormântul-comun în care viaţa /s-a îngropat de vie ca Viaţa lui Iisus/Străjerii făcând pază în noapte minunată /au aşteptat ca ucenicii furându-L /să mintă că Iisus a înviat… /Şi neştiind că moartea nu biruie Viaţa /s-au prăbuşit cu-armura-romană la pământ, /când Învierea-Vieţii dăduse Moartea…morţilor! /Mărire lui Iisus şi Învierii Lui!... /

În Dimineaţa-Înaltă şi Caldă a Primăverii /nici piatra, nici peceea, nici paznicii, /nici Moartea n-au biruit Viaţa! /Mărturiseau tăcute miresmele luminii /împodobind mormântul… şi îngerul de pază!... /De-aceea corcoduşii, măceşii, porumbarii…, /şi-au pus pe frunte albul, parfumul şi dulceaţa… /Vestind că-n moartea noastră este ascunsă Viaţa! /Şi florile… Nu Mint! (Paşti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sânt vii…).

Petru Baciu, faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători, zăvorându-şi inima în spada Adevărului. Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinare Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam.

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri, /cu funii grele trase, păstrate în iubiri; /uşor, pe nesimţite, ăn suflet năvălesc, /trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc. /Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme /m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme. /Sunt ţintirimul tragic,, cu morţi ce n-au murit, /ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit. /sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume, /în gropniţe commune ascunşi de cer şi lume, /răsună-n piepturi stinse cantările de ieri, /din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri! /Nădejdea neînvinsă supune gândul trist, /ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ! /Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii… /Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii. (De Paşte).

Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură. Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmi biruinţei, Liturghia Învierii.

Mi-i tristă această noapte, cu zornăit de fiare, /m-apasă ca o piatră trecutul izgonit; /vin amintiri din vreme şi calde ca un soare, /vin să-mi aducă linişti din Templu zăvorât. /În “cuşca”unei dube ce duce viaţa mea, /Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri… /puterile-mi sleite de aşteptarea grea /mi-adun, să mă-nsoţească ăn noaptea de-nvieri. /Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit, /stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun, /desprins ca dintr-un cleşteîn drumul meu cernit, /plutesc parcă aievea cu cântecul străbun. /Mă leagă- oboseala, îmi dă mereu târcol, /lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot, /aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol, /fărămiţând în aer făşii subţiri de clopot. /Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât, /o undă străvezie cătuşele-mi aprind, /învăluit în umbră, ăn “cuşcă” surghiunit, /eu chem. În preajmă morţii şi raze mă cuprind. /E noapte Învierii. Trăiesc fără să fiu… /închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop. /Ard dincolo de mine lumini până târziu, /când eu cobor în Zarcă şi-n bezne iar mă-ngrop. (Noaptea de Înviere).

. Peste giulgiul de lumină, Dorul şi-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântărilor, lăcrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria şi Fecioarele, Ucenicii şi Îngerii, Mamele şi Florile, Copiii şi Arhanghelii, Taţii şi Apele, Vinul şi Eroii, Păsările şi Muceniţele, Cuvioşii şi Cucii, Pâinea şi Crucea, Catapeteasma şi Codrul, Vieţuitoarele şi Magii, Păstorii şi Sibilele, Cireşii şi Sfinţii, Stelele şi Ostaşii, Albinele şi Martirii, Rândunelele şi Mărturisitorii…, Totul în Toate răsună de Imnul Luminii:

- HRISTOS A ÎNVIAT ! / - ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Mesaj de Inviere al Parintelui Justin Parvu (2012) si inregistrare video cu induhovnicitul nostru parinte (2011). Indemn la rugaciune pentru Parinte din partea obstilor Manastirilor Petru Voda si Paltin.

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 02 May 2013 21:49:00 +0000

Şi în final, dacă doriți să transmiteți poporului un mesaj pentru Învierea pe care o prăznuim.

Doresc tutor creştinilor români ca să câştige harul şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos, care pentru a noastră mântuire S-a jertfit şi a înviat a treia zi din mormânt şi Îl rugăm să ia aminte şi acum spre robirea noastră sufletească din patimile în care ne-am afundat, să ne lămurească precum aurul în topitoare, în vâltoarea necazurilor, sărăciei de azi. Hristos să învieze blând şi frumos în inimile noastre, ca ziua aceasta mare a Învierii Domnului să fie şi spre învierea neamului nostru.

apărut în ATITUDINI, nr. 16

Iubiţi credincioşi,

În ultima săptamînă starea de sănătate a părintelui nostru stareţ Justin, care a slujit cu multă osârdie pe credincioşi în fiecare zi a Marelui Post, s-a şubrezit, se pare în urma unei mai vechi afecţiuni căpătate în temniţa suferită pentru dreapta credinţă şi iubirea de neam.
Zilele acestea Cuvioşia Sa primeşte o deosebit de atentă şi de profesionistă asistenţă medicală, însa cea mai de pret purtare de grijă şi tămăduire este harul pe care Dumnezeu îl trimite totdeauna pentru cei ce, unindu-se întru Numele Lui, îl cer pentru aproapele lor, căci scris este: “Orice veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (Ioann 14:23), şi “Cereţi şi veti lua, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioann 16:24).
Să ne aducem aminte că Părintele Justin ne-a îndemnat cu vreme şi fără de vreme să nu lipsească de la noi citirea Psaltirii, a Paraclisului Maicii Domnului şi a celorlalte Canoane şi Acatiste ale Sfintei Biserici, şi mai ales rugăciunea neîncetată: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Îndreptarea vieţii noastre şi rugăciunea pentru duhovnicul nostru va revărsa degrabă mila dumnezeiască; pentru aceea noi să nu încetăm să strigăm către Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, către Prea-curata Maica Sa şi către toţi Sfinţii Săi pentru dobîndirea cererii noastre, pentru ca Dumnezeu să-i dăruiască sănătate şi zile îndelungate Părintelui Justin, pentru care cea mai mare bucurie şi cel mai mare sprijin este să ne iubim unii pe alţii precum Hristos ne-a iubit pe noi.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Daniela Panioglu: Noua orânduire comunistă europeană. Nu vreau să învăţ lecţia detestării propriului neam. România are chipul curat. Neocomunismul european îmi lipseşte de conţinut mormintele strămoşilor.

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 02 May 2013 13:30:00 +0000

Într-o Uniune Europeană întemeiată pe concepte comuniste, nu voi avea niciodată conştiinţa apartenenţei la o comunitate artificial creată, de fapt un monstru hibrid, manevrat din umbră, pus să macine, încet, între fălcile lacome, aceleaşi mereu grămezi de oameni fără voinţă proprie şi fără identitate, aşternute, drept jertfă, la picioarele de lut ale acestui idol fals.
Izbânda comunismului constă în ştergerea deplină a identităţii umane şi pervertirea memoriei naţionale, prin falsificarea trecutului.
Identitatea mea de român are o istorie a demnităţii naţionale, încă nescrisă, şoptită cu frică, are pământul grăniţuit şi păzit, cu bogăţiile ţărânei şi ale cerului, cu tradiţiile satului, de unde, odată, fiecare a pornit.
Nu vreau să învăţ lecţia detestării propriului neam, care ni se tot suflă, bucuros, de atâta vreme. Românii nu sunt trădători şi laşi. Românii mei au fost aruncaţi în temniţele comuniste, cei mai mulţi fără mormânt. Românii mei sunt izgoniţi din propria ţară, muncind pe nimic pe la stăpânii care ne predau lecţia democraţiei şi-şi permit să ne tragă de urechi. Românii mei sunt străbunicii mei, care m-au aşezat în genunchi în faţa icoanei Lui Hristos şi m-au învăţat să-mi fac semnul crucii pe piept, scutul meu nevăzut. Sunt bunicii mei, care m-au învăţat să muncesc, să ascult şi să respect pământul, cu toate vieţuitoarele lui. Românii mei au purtat şi duc pe spate Crucea Lui Hristos, aşa cum pot.
România are chipul curat, de etern copil, al studentului Cornel Niţă, atârnat de un par, în închisoarea de la Piteşti, cu mâinile legate la spate, şi lovit, până când din craniul său nu a mai rămas decât un morman de oase zdrobite şi însângerate, dar cu un fir de viaţă care s-a stins greu. Românii mei sunt preoţii mei din gropile comune, ale căror oase izvorâtoare de mir au fost, batjocoritor, scoase la suprafaţă de către deţinuţii de drept comun de astăzi, invocându-se pauperitatea statului. Românii mei s-au opus comunismului, cu arma, în munţi. Românul meu este Valeriu Gafencu, în care-au încăput, laolaltă, moartea şi Învierea Lui Hristos. Într-un singur om plăpând, dar care a avut forţa de a ne ridica pe toţi, împreună, la dimensiunea la care am fost creaţi. Petre Ţuţea, românul absolut, cât toată ţara, însă izolat şi înstrăinat. Medicul fără de arginţi Dumitru Uţă, la care mă rog pentru sănătate.
Nici unul dintre ei nu se-nvaţă în şcoli. Pentru că în şcoli nu se predă românismul. Acum copiii învaţă să socializeze, să iubească de Valentine’s day şi multe alte asemenea. Românismul este aruncat în nimicnicie umană.
Românismul este, sistematic, distrus în însăşi esenţa sa, în conştiinţa naţională, cu multe dovezi de izbândă, care ne descumpănesc şi ne descurajează. Istoric, materialismul dialectic a eliminat, în mod brutal, fizicul, atunci când spiritul a refuzat să se supună materiei. Noua orânduire comunistă europeană urmăreşte confiscarea spiritului de naţiune de sine-stătătoare şi transformarea popoarelor în gloate nomade şi resemnate de muncitori, care trăiesc doar că să primească o leafă mai bună şi, apoi, să o consume pentru propria bunăstare. Noul eurocomunism, în graniţele lui europene mult mai ample, urmăreşte această golire de conţinut a fiinţei umane, în care nu mai poate trăi nici o valoare. Adică pentru un om scos din rădăcini, în căutare de căştig material, găunos, vid de Dumnezeu, distrus în apartenenţa sa divină şi, la rândul său, distructiv.
Singura traiectorie valabilă a fiinţei umane este către Dumezeu, de care nimeni nu se poate apropia decât cu transparenţa, claritatea şi curăţenia propriei identităţi şi doar în ritualul sacru, rânduit şi urmat, de-a lungul secolelor, de propriii strămoşi. Neocomunismul european îmi lipseşte de conţinut mormintele strămoşilor. O deshumare fără preot, urmată de aruncarea cadavrelor şi a oseminelor pe un câmp pustiu, fără timp şi fără memorie.

Sursa: Cotidianul

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta şi Marea Joi. Despre Sfanta Cina

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 02 May 2013 05:29:00 +0000

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
întru Mine petrece şi Eu întru el”
(In. 6, 56)

Despre Sfânta Cină

Noi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.
Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie.

De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare.

Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta! Aşa, să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând.

Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a pătimit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al îngerilor.

Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii?

Domnul nu a pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta!
Gândeşte, însă, că dragostea este rădăcina, izvorul şi muma a tot binele.

Dar pentru ce nu voieşti tu să ierţi?

„M-a mâhnit foarte adânc, zici tu, mi-a făcut o nedreptate înmiită, m-a adus chiar la primejdie de viaţă”.
Dar ce sunt toate acestea? El, totuşi, nu te-a răstignit, ca jidovii pe Domnul! Dacă tu nu ierţi mâhnirea pricinuită ţie de aproapele tău, nici Tatăl cel ceresc nu-ţi va ierta ţie păcatele tale; şi cu ce conştiinţă vei putea tu să te rogi şi să zici: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău”, şi celelalte mai departe?
Hristos tocmai pentru mântuirea oamenilor a dat însuşi sângele Său, pe care aceştia l-au vărsat. Ce poţi tu să faci, care să se asemene cu aceasta?

Când, tu nu ierţi pe vrăjmaşul tău, strici nu atât lui, cât ţie însuţi, gătindu-ţi pentru ziua cea viitoare a Judecăţii o osândă veşnică.

Căci Dumnezeu de nimenea nu se îngreţoşază aşa de tare şi pe nimenea nu osândeşte aşa de mult ca pe cel ce rămâne neîmpăcat, a cărui inimă este umflată de mânie şi aprinsă de izbândire.

Ascultă, numai, ce zice Domnul: „Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău” (Mat. 5, 23-24).

Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos.

Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă. Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: „Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Şi El însuşi nu numai că a venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).

Deci, precum a făcut Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa fă şi tu acum, pe cât este aceasta omului cu putinţă, căutând a face pace ţie şi aproapelui tău.

Dragostea este cea mai mare între faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe împăciuitori îi numeşte „fii ai lui Dumnezeu”; şi pentru aceea El, în cuvântarea cea pentru lăsarea jertfei la altar, a pomenit numai de împăcarea cu aproapele.

Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine.

Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sunetul tău curat de toată răutatea.

Aş putea, iubiţilor, să vă vorbesc mai mult despre aceasta, dar şi cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit întru sine sămânţa cucerniciei, cu luare aminte şi cu pricepere, dornici să urmeze celor zise. Aşadar, vă rog neîncetat să gândiţi la aceste cuvinte şi de-a pururea să vă aduceţi aminte de această sfântă unire, pe care o săvârşim noi acum, la masa Domnului!

Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem părtaşi.

Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre.
Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos.

Dimpotrivă, dacă ne lipseşte împăcarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi deşarte şi zadarnice.

Când Hristos S-a înălţat la Tatăl, în loc de bogăţie şi mărire, a lăsat ucenicilor Săi altă moştenire, prin cuvintele: „Pacea Mea dau vouă, pacea mea las vouă” (Ioan. 14, 27). Însă ce bogăţie şi ce comoară poate să fie mai mare şi mai scumpă decât pacea lui Hristos, care este un bine negrăit, pe care nu-l poate cuprinde cu desăvârşire nici o minte omenească?

Fiindcă şi profetul Zaharia ştia acestea şi vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: „Ascultă poporul meu, fiecare să grăiască adevăr cu aproapele său şi nimenea să nu amintească întru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiţi de cuvintele cele mincinoase şi nu veţi vedea moartea [cea sufletească], zice Domnul” (Zah. 8, 16-17). El vrea să zică: De veţi fi mincinoşi şi neîmpăcaţi, de veţi jura jurăminte mincinoase şi veţi uita poruncile mele, veţi muri (adică sufletele voastre se vor osândi).

Deci, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, să părăsim orice mânie, să ţinem pacea unii cu alţii, să smulgem rădăcina răutăţii, să curăţim conştiinţa noastră, să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cu bunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu frică şi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind din cer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor celor făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda şi închinăciunea în vecii vecilor ! Amin.

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur

Traian Golea: Cum se regizeaza condamnarea unui popor. Petre Roman - Ion Iliescu - Revista 22 - Moses Rosen - Elie Wiesel - New York Times - Congresul American. Doctorul Teofil Mija despre doua suflete de eroi: Traian Golea si Ion Gavrila Ogoranu.

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 01 May 2013 16:00:00 +0000

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

-Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

- Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Vezi si:

Monolog neokominternist al Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER) indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti.

Cum sa ne găsim modele în societatea contemporană. 7 ani de la despărțirea de Ion Gavrilă Ogoranu

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 01 May 2013 13:00:00 +0000

La momente aniversare sau comemorative obișnium cu toții să facem un bilanț al realizărilor sau pierderilor în perioada trecută de la evenimentul sau faptul de viață pe care îl rememorăm. Despre Ion Gavrilă, rămas în conștiința publică mai ales prin cognomenul de scriitor Ogoranu, de la a cărui trecere în lumea drepților comemorăm în aceste zile 7 ani, ar fi trebuit să fie scrise cel puțin câteva zeci de studii istorice serioase, poate câteva volume literare și câteva filme artistice sau documentare. Ar fi trebuit să fie ridicate monumente și numele său să fie atribuit unor străzi sau edificii publice în marile metropole sau în orașele și satele legate de epopeea sa fabuloasă de reper național al luptei de rezistență pentru libertatea și demnitatea neamului românesc. Prea puține dintre aceste necesare puncte de reper în conștiință publică au fost realizate. Prin grija Fundației “Ion Gavrilă Ogoranu” s-au reeditat primele 3 volume ale lucrării sale memorialist-documentare “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”. S-a realizat și difuzat – din păcate cu un ecou limitat în spațiul cultural – filmul “Portretul luptătorului la tinerețe”, în regia lui Constantin Popescu, în care au jucat cu talent și profesionalism tineri actori din noul val al cinematografiei românești. Filmul, cu merite recunoscute că și realizare artistică și ca tehnică cinematografică, păcătuiește prin lipsa de ancorare a evenimentelor în planul spiritual al motivației creștine și naționale a luptei de rezistentă, al credinței tuturor a”băieților” din Grupul Carpatin Făgărășan că lupta și jertfa lor are o semnificație națională de a ”spălare a obrazului națiunii române de atâtea trădări și lașități”. Poate cea mai constantă și consistentă marcare a existenței acestor eroi rămâne comemorarea anuală de la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbătă de Sus, unde, în luna iulie, în fiecare dumninică de după Sfântul Ilie, s-au rugat pentru veșnică pomenire și odihnă a eroilor din rezistența anticomunistă sute de făgărășeni din satele de sub munte, dar și sute de oameni de pe întreg cuprinsul țării, pentru care aceste jertfe înseamnă un reper de conștiință civică, rezistență la oprimare și lipsire de drepturi fundamentale, fiind un model neperisabil de conștiință pentru orice societate liberă și democrată. Au mai existat sporadic, conferințe sau simpozioane, organizate pe plan local, la Făgăraș, Alba Iulia, Brașov și în alte locații unde s-a mai pomenit numele lui Ion Gavrilă sau a camarazilor săi din rezistența anticomunistă. Din când în când televiziunea a mai difuzat reluări ale episoadeler dedicate Grupului Carpatin Făgărășan din “Memorialul Durerii”, realizat de d-na Lucia Hossu Longin Dar instituțiile create în spațiul public pentru studierea crimelor comunismului și deconspirarea imensului aparat de falsificare a adevărului în perioadă comunistă au făcut prea puțin pentru a da un sens și o recunoaștere publică jertfei și luptei acestor eroi ai României, încă atât de apropiate în timp. Dimpotrivă, asistăm cu surprindere și amărăciune la încercări de a”demitizare”*), în care două institute de stat organizează conferințe publice pentru a încerca denigrarea unui personaj istoric a cărui existența s-a încadrat total în celebra definire a cavalerismului medieval, ”…sans peur et sans reproche” (fără frică și fără prihană). Să reamintim că Ion Gavrilă s-a născut într-o familie de țărani, în satul Gură Văii, la poalele Fagarașilor, a fost elev remarcabil la Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și student la Facultatea de Agronomie din Cluj în paralel cu Facultatea de Studii Comerciale la Brașov. În anul 1948, cu câteva zile înainte de a absolvi facultatea de agronomie, amenințat cu arestarea pentru activitatea anticomunistă în cadrul “Mișcării Naționale de Rezistență”, decide să-și apere libertatea sa, dar și a neamului, prin constituirea, alături de alți tineri, a unor grupuri de rezistență în satele făgărășene. Fenomenul constituirii de grupuri de rezistență față de valul de arestări, confiscări și interdicții care au caracterizat regimul comunist în anii 1948-1949, a fost destul de larg răspândit pe teritoriul național, practic fiecare masiv muntos din România având o istorie de rezistență armată cu luptători izolați, grupuri mici de 2-3 persoane, grupuri mai importante sau uneori cu rețele de rezistență în care s-au implicat sute de oameni. Majoritatea acestor grupuri au fost anihilate în termen scurt (câteva săptămâni sau câteva luni) de o structură de represiune extrem de violentă și abuzivă, care a recurs repetat la toate metodele de îndoctrinare, intimidare și terorizare a locuitorilor prin arestări abuzive, tortură fizică și morală, ucideri fără judecată, etc.. Câteva grupuri de rezistență, între care se înscrie la modul cel mai glorios grupul lui Ion Gavrilă din Munții Făgărașului, au rezistat timp de mai mulți ani, dejucând cu curaj și înțelepciune toate capcanele și planurile Securității comuniste. Pentru un observator obiectiv și neutru al acestei lupte atât de disproporționate, rezistență atât de îndelungată a unui grup consistent de 10-12 persoane, timp de aproape 8 ani de zile, în condițiile controlului politic și al represiunii brutale efectuate de regimul comunist din anii 1950 și în lipsa cvasitotală a oricărei comunicări cu lumea liberă, ține de un miracol al luptelor de gherilă. Un al doilea miracol este supraviețuirea fizică, psihică și morală a lui Ion Gavrilă în cei 34 de ani de regim communist care au urmat lichidării Grupului Carpatin Făgărășan, dintre care primii 21 de ani petrecuți în clandestinitate, ascuns de familia Anei Săbăduș din satul Galtiu, jud. Alba, în condiții de opresiune și lipsuri materiale inimaginabile. Un al treilea miracol este capacitatea acestui bărbat de aproape 70 de ani de a-și valorifica vocația de mărturisitor și scriitor, dar și de cercetător al istoriei recente, profitând de fiecare minut de libertate pentru a ne dărui 10 cărți de mărturii, studii și cercetări din arhive, dar și sensibile descrieri ale lumii satului tradițional sau a naturii minunate din Munții Făgărașului, toate scrise cu un cult al limbii literare și al exprimării impecabile de absolvent al unui liceu de elită al României antebelice. Este de neînțeles în acest context al exemplarității de ținută și conduită impecabilă a luptătorului Ion Gavrilă, determinarea unor responsabili ai acestor institute de studii și cercetări de a încerca să știrbească aura de erou a unui luptător autentic pentru libertate și demnitate națională introducând ca element contoversat al calității de luptător, apartenența sa la “Frăția de Cruce”, organizația de tineret a Mișcării Legionare. Sunt cel puțin două argumente extrem de serioase care infirmă într-un mod semnificativ acest demers de aducere a lui Ion Gavrilă într-o zonă de relativizare și ponegrire ideologică. Primul argument este legat de realitatea istorică a implicării Mișcării Legionare în perioada Războiului Rece de partea puterilor democratice în lupta împotriva sistemului comunist, materializată atât prin editarea și difuzarea unor lucrări și cărți de clarificare ideologică și politică dar și de participarea cu luptători la acțiuni efective împotrivă regimului comunist din România (episodul grupului Tănase-Golea-Samoilă, parașutați în anul 1953, capturați, condamnați la moarte și executați). Istoricii și cercetătorii au încă datorii privind toate aspectele legate de represiunea brutală și continuă împotrivă militanților Mișcării Legionare, care au fost arestați, torturați și uciși, adesea pentru unica vina de a nu se fi înscris ca adulatori ai comunismului și de a-și fi păstrat demnitatea și onoarea. La fel va trebui reevaluată participarea efectivă a legionarilor din țară și din exil la rezistența anticomunistă. Un al doilea argument reiese cu claritate absolută din scrierile lui Ion Gavrilă Ogoranu. Din niciuna dintre miile de pagini ale volumelor scrise de erou nu se poate identifica vreo frază care să poată fi considerată ca ținând de o ideologie totalitară sau fascistă. Dimpotrivă, întreaga să operă respiră un aer de libertate, demnitate și onoare, dar și de înțelegere adâncă a nevoilor neamului și de recunoștință față de toți luptătorii din rezistența anticomunistă, indiferent de orientarea lor ideologică sau politică. Ion Gavrilă a dat un răspuns celor care relativizau lupta de rezistență sub pretextul apartenenței la Mișcarea Legionară a multora dintre grupurile de rezistență: “Munții României au fost acolo pentru toți… Dacă doar unii dintre ei s-au învrednicit să-i ude cu sângele lor, acelora să le fie cinstit numele din veac în veac…” Posteritatea lui Ion Gavrilă nu mai este doar cea a mărturisirilor din filmele documentare și din cărțile sale. În contextul crizei morale profunde care se constată la toate nivelele societății românești contemporane se cuvine a folosi – cu decență și considerație – existența fabuloasă a acestui erou adevărat, pentru a construi un model social și etic care deține și valențele tradiționale de modestie și demnitate ale țăranului român, dar și valorile intelectuale ale școlii bine făcute, care dau o perspectivă de libertate creativă și de implicare socială semnificativă pentru destinul neamului. Ion Gavrilă nu a ocupat funcții publice și nu a beneficiat de decorații sau onoruri instituționale. A trăit și a murit în condiții foarte modeste. Dar, pentru destinul sau excepțional, pentru caracterul său deosebit și pentru toate realizările sale merită a fi luat în considerare că un model de atitudine și de conduită atât în ce privește existența privată cât și în ce privește raportarea la spațiul public. Rămânem cu toții datori a folosi moștenirea lăsată de Ion Gavrilă pentru generațiile viitoare, utilizând modelele și caracterele acestor luptători adevărați pentru a construi o societate echitabilă, în care destinele fiecărui individ și a fiecărei familii să se împletească cu bunăstarea neamului românesc pentru un viitor mai drept și mai bun. *) Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în parteneriat cu Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, conferința “Reconsiderarea critică a trecutului – între mit și minimalizare. Despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistentă armată anticomunistă din România”, susținută de cercetătorul german de origine română William Totok.

Coriolan Baciu Albă Iulia, 29.04.2013

Îndemn la rugăciune pentru Părintele Justin Pârvu

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 01 May 2013 08:01:00 +0000

Iubiţi credincioşi,

Zilele acestea Cuvioşia Sa primeşte o deosebit de atentă şi de profesionistă asistenţă medicală, însa cea mai de pret purtare de grijă şi tămăduire este harul pe care Dumnezeu îl trimite totdeauna pentru cei ce, unindu-se întru Numele Lui, îl cer pentru aproapele lor, căci scris este: “Orice veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (Ioann 14:23), şi “Cereţi şi veti lua, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioann 16:24).

Să ne aducem aminte că Părintele Justin ne-a îndemnat cu vreme şi fără de vreme să nu lipseasca de la noi citirea Psaltirii, a Paraclisului Maicii Domnului şi a celorlalte Canoane şi Acatiste ale Sfintei Biserici, şi mai ales rugăciunea neîncetată: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Îndreptarea vieţii noastre şi rugăciunea pentru duhovnicul nostru va revărsa degrabă mila dumnezeiască; pentru aceea noi să nu încetăm să strigăm către Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, către Prea-curata Maica Sa şi către toţi Sfinţii Săi pentru dobîndirea cererii noastre, pentru ca Dumnezeu să-i dăruiasca sănătate şi zile îndelungate Părintelui Justin, pentru care cea mai mare bucurie şi cel mai mare sprijin este să ne iubim unii pe alţii precum Hristos ne-a iubit pe noi.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: petruvoda.ro

Sfantul Teofan Zavoratul - Predica la Miercurea Mare

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 30 Apr 2013 21:27:00 +0000

În Miercurea Mare

Pe ziua de astăzi - iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?" Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire - şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-1 tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară". Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-1 lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda - şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-1 piardă? După obiceiul pe care-1 are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.

Având aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre, fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării - şi ne va da îndată ce se va ivi prilejul. Vă amintesc cugetarea sfântului Macarie Egipteanul, care grăieşte: „Nu te lăuda cu nici un fel de fapte şi cu nici un fel de nevoinţe. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul său toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită Domnului". Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în noi, fie patima de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi afară. „Nu cere de la tine Domnul post", spunea un alt Bătrân, „când pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine: dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe". Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate celelalte virtuţi vor veni în rânduială de luptă şi cu putere, iar patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii noastre de căpetenie.

Dar să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat în clocot. Vrăjmaşul 1-a apucat pe el, sărmanul, de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi 1-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat - la început la fărădelege, apoi şi la pierzania deznădăjduiţii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tămăduit îndată boala sufletului său - şi Iuda ar fi fost mântuit. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui duhovnicesc patima noastră.

Acum ea stă potolită; dar mai apoi, numai să se ivească prilejul şi îndată va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patima, ne vom străpunge, vom lua hotărârea de a nu ne lăsa înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul, fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este întru lume (l Ioan 4, 4)". Prin harul Său, Domnul va ucide în clipa dezlegării patima şi va pune sămânţa virtuţii potrivnice ei.

Atunci n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu faţa descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.

Încă puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cină împreună cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului, ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa sufletului vostru dereticată, aşternută, curată. Să nu fie între voi vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă auzise: „după două zile Pastile vor fi". Apostolii s-au apropiat de Domnul şi au zis: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?" Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii ca aceştia? O, să nu fie! încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare, după măsura puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi pe Domnul prin sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: „Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să ţinem piept de acum înainte". Acesta este cel mai însemnat lucru pe care îl doreşte Domnul - iar nepăsători să nu se afle între voi. Să nu fie nici vreunii din aceia care se apropie de sfintele Taine cum apucă, fără gânduri şi simţăminte potrivite şi fără grijă de pregătirea pentru primirea lor. Şi mai ales să nu fie vreunii dintre cei care, fără a se lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea spre ele. Unul ca acesta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-i va grăi în conştiinţa lui: „Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?"

Domnul şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică!

Amin.

31 martie 1865

Cuvant in Martea Mare al Sfantului Teofan Zavoratul. Cum sa pasim in urma Domnului si sa ne rastignim impreuna cu Hristos

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 30 Apr 2013 10:30:00 +0000

In Marţea Mare

„Mergând Domnul spre Patima cea de voie, a zis Apostolilor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim, şi Se va da Fiul Omului precum scrie despre Dânsul. Veniţi, dar, şi noi, cu gânduri curate să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim şi să ne omoram pentru Dânsul dinspre desfătările lumeşti". Astfel ne cheamă sfânta Biserică să mergem, să pătimim şi să ne răstignim împreună cu Domnul în aceste zile închinate

pomenirii pătimirilor şi morţii Lui Dumnezeieşti. Ca fii ascultători, aţi luat aminte la această chemare de mamă şi aţi purces pe calea, arătată de ea, a mergerii împreună cu Domnul. Şi îmi rămâne acum nu să vă înduplec la ascultare, ci să numai să doresc, mângâat fiind de ascultarea voastră, ca să duceţi mai deplin şi mai desăvârşit la capăt ceea ce aţi început. Şi, de fapt, dacă vreunul dintre voi ar întreba: „Iată, Biserica ne cheamă acum să mergem împreună cu Domnul, Care Se duce la patima cea de [bună] voie, noi cum să facem asta?", alt răspuns nu ar fi de dat afară de acesta: „Faceţi ceea ce faceţi, numai faceţi aşa cum trebuie - şi veţi merge

împreună cu Domnul".

Iată, voi postiţi, mergeţi la biserică, şi acasă vă rugaţi, aţi lăsat pentru o vreme treburile lumeşti şi petreceţi mai mult timp cu voi înşivă, aţi luat asupra voastră îndeletniciri evlavioase şi pentru aceasta aţi răpit o parte din timp, mai mare sau mai mică, somnului. Faceţi tot aşa. Postirea până acolo unde trupul simţea lipsa îndestulării de mâncare şi băutură, osteneala rugăciunii până la istovirea trupului, înlăturarea obişnuitelor relaţii lumeşti cu silire de sine la îndeletniciri mântuitoare, privegherea în ciuda tuturor lucrurilor ce trag la somn, precum şi multe altele legate de împlinirea pregătirii pentru împărtăşire, alcătuiesc primul pas în urmarea Domnului la răstignire. Este nevoie doar ca această greutate să fie ridicată cu plăcere, fără cruţare de sine. Omul e iubitor de viaţă. O mică împuţinare în mâncare şi lipsa de somn sau o osteneală şi istovire neobişnuită stârnesc tânguirea trupului, şi omului i se pare că se comite o încercare de a i se lua viaţa. Cel ce acum, în ciuda acestei tânguiri, nu doar că nu se lasă în voia autocompătimirii, ci dimpotrivă, se sileşte la ostenelile sus-arătate cu dorinţa de a suferi pentru Hristos, de fiecare dată când face acest lucru face un pas în urma Domnului. Şi trebuie spus că numai unul ca acesta merge împreună cu Domnul. Aşa stau lucrurile în ce vă priveşte?

Dacă da, sunteţi pe calea cea bună; iar dacă nu, îngrijiţi-vă să mai adăugaţi la osteneala pe care toţi o purtaţi dorinţa necruţătoare de a vă chinui trupul pentru Domnul. Prin aceasta veţi aduce ca jertă Domnului iubirea de viaţă, altfel spus veţi duce la împreună-răstignire cu Dânsul trupul vostru, urmând fie chiar şi puţin nevoinţei Lui din grădina

Ghetsimani.

Odată ce aţi început aşa, siliţi-vă să vă apropiaţi şi mai mult de Domnul în mersul vostru în urma Lui. Vreau să spun că ostenindu-vă cu trupul, trebuie să vă osteniţi şi cu sufletul. Chiar dacă trupul şi sufletul alcătuiesc un singur om, după cum ştiţi nu rareori trupul face una, sufletul alta. Deci, aduceţi şi sufletul la conglăsuire cu trupul în ostenelile pe care

le purtaţi acum. Postind cu trupul, puneţi şi sufletul să postească: tăiaţi poftele, înăbuşiţi ivirea mişcărilor pătimaşe - mânia, osândirea, îngâmfarea, lăcomia, încăpăţânarea şi celelalte. Ostenindu-vă trupul prin starea la rugăciune aici în biserică ori acasă, osteniţi-vă să staţi cucernic şi cu sufletul înaintea feţei Domnului, în inima voastră, întru luare-aminte la cele ce se cântă şi se citesc, îndepărtaţi zarva acestei vieţi şi însinguraţi-vă cu trupul - împreunaţi cu aceasta neîmprăstierea minţii şi concentrarea în voi înşivă. Puneţi-vă trupul să privegheze - deşteptaţi la priveghere şi duhul, altfel spus năzuinţa vie a osârdiei către Domnul. Vă siliţi la îndeletniciri duhovniceşti - siliţi-vă şi sufletul să aibă dorinţă de ele, dorinţă cu care el nu se poate lăuda întotdeauna. Atunci când faceţi astfel, legaţi

prin aceasta sufletul: şi el, obişnuit cu mişcarea şi făptuirea liberă, simţind asupra sa lanţurile, va începe a tânji ca în închisoare şi va înălţa tânguire nemulţumită - dar nu slăbiţi în sili-rea de sine. Prin aceasta vă asemănaţi cu Domnul când L-au dus legat la judecată - şi deveniţi, prin urmare, şi mai aproape de El în mergerea împreună cu El la patima cea de [bună] voie.

Osteneala sufletului şi a trupului împreună este acelaşi lucru cu călcatul când pe un picior, când pe celălalt, şi reprezintă mersul cel mai reuşit în urma Domnului.

Să ne apropiem şi mai mult. Să ne înfăţişăm judecăţii, la fel ca Domnul. Voi v-aţi gândit deja să faceţi asta - am în vedere pregătirea cu ţelul împărtăşirii cu sfintele lui Hristos Taine. Pentru împărtăşirea cât se poate de vrednică omul se pregăteşte curăţindu-şi sufletul de toate păcatele prin pocăinţă - şi iată de ce este nevoie: cercetează-ţi viaţa şi

pune-o în faţa poruncilor evanghelice, înlătură tot ce nu este potrivit lor, recunoaşte-ţi vinovăţia pentru călcarea lor şi osândeşte-te fără dezvinovăţire de sine, frânge-ţi inima şi plânge toate lucrurile prin care L-ai jignit pe Domnul, şi mărturiseşte-ţi toate răutăţile fără a tăinui nimic, cu hotărârea neclintită de a nu te mai supune aplecărilor păcătoase. Cel ce va săvârşi aceasta în chipul cuvenit se va asemăna cu Domnul atunci când L-au dus spre a fi judecat şi osândit la Ana şi Caiafa, de la aceştia la Pilat, de la Pilat la Irod, de la acesta înapoi la Pilat. Deosebirea stă în aceea că pe Domnul L-au osândit şi chinuit pe nedrept, iar noi ne osândim şi ne frângem inima după dreptate: însă dat fiind că Domnul a fost osândit pe nedrept pentru îndreptăţirea noastră, dreapta noastră osândire de sine va fi nouă spre îndreptăţire, prin osândirea fără vină a Domnului. Vreţi, în fine, să ne apropiem de însuşi Domnul şi să mergem cu El la patima Lui cea de [bună] voie? Iată ce trebuie să faceţi: străbateţi prin cugetare adâncă tot drumul Patimilor Domnului, primiţi cu simţirea durerile Lui pe cât poate să le încapă firea noastră şi pătimiţi împreună cu

El cu inima, începeţi de la rugăciunea Domnului din grădina Ghetsimani, în chinul şi suferinţa până la sudoare de sânge, mergeţi împreună cu El prin povârnişuri şi văgăuni până la casa arhiereilor; fiţi alături de El în nedreptele defăimări aruncate asupra Lui, în batjocurile slugilor, în lepădarea lui Petru; urmaţi-L la Pilat, de la Pilat la Irod şi înapoi; ascultaţi urletul poporului şi încrâncenarea osânditorilor şi hotărârea lor cea nedreaptă; purtaţi împreună cu El crucea pe Golgota - cruce grea până la căderea sub povara ei - în strigătele poporului orbit şi cuvintele muşcătoare ale mai-marilor ce jubilau; luaţi asupra voastră pironirea pe cruce, baterea cuielor în carnea vie, înălţarea crucii, care sfâşia rănile, plângerea celor apropiaţi şi, în mijlocul acestora, plângerea Maicii Preacurate, batjocurile celor lipsiţi de minte, istovirea nespusă până la însetare şi plecarea capului cu darea duhului. Străbateţi toate acestea cu gândul şi trăiţi-le în chip mai viu, stârniţi împreună-simţirea faţă de durerile acelea - şi aşa veţi ajunge în chip nefăţarnic la împreună-pătimire, ca şi cum voi aţi fi suferit şi aţi fi primit rănile.

Astfel, pas cu pas, vă veţi apropia din ce în ce mai mult de Domnul, Care merge la Patima cea de voie, şi veţi merge împreună cu El. Începând cu ostenelile trupeşti, treceţi de la acestea la nevoinţele duhovniceşti: iar atât în unele cât şi în celelalte faceţi cercetare de sine, plângeţi şi îndreptaţi prin pocăinţă ceea ce e neîndreptat, pentru a vă împărtăşi în chip vrednic cu sfintele lui Hristos Taine; şi, în fine, prin cugetare adâncă la Patimile Domnului intraţi în împreună-simţirea şi împreună-pătimirea cu El. Şi doar atât? Nu băgaţi de seamă, oare, că această cale nu poate fi terminată? Astfel se săvârşeşte doar mergerea împreună cu Domnul în drumul Lui spre moarte - dar e de trebuinţă nu doar să mergem împreună, ci să ne şi răstignim împreună cu El. Cum asta? Când veţi purcede la

drumul adevăratei vieţi creştine şi veţi începe să împliniţi cu fapta poruncile lui Hristos, atunci vă veţi răstigni într-o clipă pentru Domnul, altfel spus vă veţi răstigni în chip mântuitor împreună cu Hristos Mântuitorul. Tot ce am arătat mai înainte e doar o pregătire pentru această împreună-răstig-nire. In Patimile Domnului şi în pătimirea împreună cu El avem insuflare către o viaţă creştinesc-îmbunătăţită, în nevoinţele sufleteşti şi trupeşti dobândim mijloacele de a o înfăptui, în pocăinţă şi împărtăşire punem începutul ei şi primim putere. Aici rămâne ca, după ce am săvârşit toate cele arătate, să începem în fapt a trăi cu adevărat creştineşte. Iar cum şi de ce este această viaţă răstignire împreună cu Domnul, înţelegeţi pentru prima dată. Simţiţi singuri cum, atunci când împliniţi virtuţile creştine, ba vi se bat în cuie mâinile şi picioarele, ba vi se

străpunge inima, ba vi se încununează capul cu spini, ba întreg trupul firii noastre este acoperit cu răni. Cum se petrece asta, nu voi mai explica. Ştiţi sau veţi afla singuri acest lucru. Şi voi încheia cuvântul meu prin nefăţarnicele mele dorinţe de bine. Domnul să vă binecuvânteze ca nu numai să mergeţi împreună cu El, ci să vă şi răstigniţi împreună cu El: căci altă cale către mântuire nu-i! Amin.

30 martie 1865

- cuvant cules si transmis de Dan Fagaraseanu

Monolog neokominternist al Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER) indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti.

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 30 Apr 2013 08:00:00 +0000

Dacă acum 20 de ani se mai putea înțelege că lupta împotriva comunismului ar justifica transformarea unor figuri controversate în ”eroi”, astăzi căutarea legitimă a ”eroilor pozitivi” ai acestei lupte nu mai poate legitima includerea legionarilor și ai altor extremiști de dreapta xenofobă și antisemită în rândul acestora. E o chestiune de bun simț că nu poți transforma în modele personaje care, chiar dacă s-au opus comunismului, au propagat ideologia legionară.

- fragment dintr-un comunicat semnat de:

Prof. univ. dr. Michael Shafir, șeful Delegației României la International Holocaust Remembrance Alliance (IHRA)

Prof. univ. dr. Alexandru Florian, director general, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”

Dr. Andrei Muraru, președinte executiv, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Monolog neokominternist indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti. Tinta: legionarii si alti extremisti de dreapta (aici pot fi inclusi toti “banditii” care nu renunta la identitatea lor). Mostenitorii idologici ai ocupantilor bolsevici, troika neocomisarilor “corectitudinii politice” Shafir-Florian-Muraru, stabilesc dogmele Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER). Ei decreteaza cine sunt eroii romanilor, intr-o actiune institutionala de reeducare prin spalarea creierelor, inaugurata printr-o actiune de falsificare a istoriei rezistentei anticomuniste armate din Muntii Fagarasului. Metoda folosita: etichetarea ca "fascisti" a luptatorilor din munti. Raman fideli invataturilor lui Valter Roman (Ernő Neuländer), ale carui lozinci impanzisera sediile Securitatii anilor '50: "Dupa noi, vom veni tot noi. Noi nu scriem istoria, noi o cream".

38 de ani de la nasterea in ceruri a lui Radu Gyr. Poemul suferintei si invierii poetului.

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 29 Apr 2013 20:30:00 +0000

Cu toată bogăţia sa indiscutabilă, limba română nu va reuşi vreodată să cuprindă tot ceea ce ar trebui spus despre suferinţa născută şi crescută hiperbolic, grotesc, diabolic în închisorile comuniste. Vina nu este, desigur, a limbii române nici măcar pe departe. Vina o poartă acei care, cuprinşi de iureşul satanic al “idealurilor comuniste”, au crezut că se pot aşeza, luciferic, în locul lui Dumnezeu, devenind ei înşişi creatori de oameni. Iar omul nou creat de ei ar fi trebuit să fie nimic altceva decât omul fără suflet, omul transformat în necuvântătoare, omul lozincard, incapabil să gândească şi să simtă altceva decât i se dictează.
Limba română s-a metamorfozat ea însăşi în suferinţă şi s-a aşternut, în chip minunat, pe filele curate din sufletul deţinuţilor, făcând „lacrimi din lacăte,/ plâns din zăbrele”. (R. Gyr – „Blestemul Aiudului”)
Cum am putea înţelege noi astăzi, cufundaţi în comoditatea unui confort tehnologic, precaritatea vieţii materiale pe care elita interbelică a suportat-o în temniţele comuniste? Noi condamnăm comunismul pentru că primele litere le-am scris la lumina lămpilor cu gaz şi pentru că stăteam la cozi interminabile pentru procurarea alimentelor. Dar ne e teamă să mergem mai departe, mai adânc, şi să vedem care era viaţa deţinuţilor politic: fără lumină, fără hrană, în schimb cu torturi inimaginabile fizice, psihice, sufleteşti, supuşi unui proces de des-fiinţare (zis reeducare), de spălare a creierelor, întocmit de minţi diabolice. Creion şi hârtie? Haine? Ziare? Veşti de acasă? Cărţi? Hrană? Drept la cuvânt? – nici măcar în visurile puţinului somn permis nu-şi mai făceau prezenţa.
„Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată,
şi umbra celeilalte vieţi
căzu de pe noi măcinată
ca tencuiala de pe pereţi”. (R. Gyr – „Vieţaşii”)
Iată de ce vorbeam despre chipul minunat în care, luând înţeles de cuvânt, suferinţa se transformă în rimă, se scrie pe file de suflet cu pana muiată în sânge, pentru ca peste ani, după eliberarea din lanţuri, să se descotorosească de codul Morse şi să ia auz de cuvânt şi, mai târziu, formă de cuvânt. Au apărut astfel mii de versuri, sute de autori, zeci de stiluri, toate îngemănate într-un poem al suferinţei şi totodată al credinţei, al nădejdii, al dragostei. Dacă trupul putea fi chinuit, torturat, nimicit, sfârtecat, ucis, sufletul a reuşit de cele mai multe ori să se elibereze şi să năzuiască spre Viaţă. Cu rana trupului e scrisă astfel biruinţa sufletului.
Suferinţa din temniţele comuniste depăşeşte chiar suferinţa lui Iov, prin aceea că lupta cea mare a dus-o acum diavolul mai ales pentru pierderea sufletelor deţinuţilor, pentru deposedarea lor de conştiinţă, scânteia dumnezeiască din om, şi transformarea în instrumente la rândul lor diabolice.

În toată această vâltoare nebună, chinul trupului, ajuns la cazne inimaginabile, era un instrument auxiliar.
Şi totuşi au existat arme puternice, foarte utile deţinuţilor. Cea dintâi a fost rugăciunea. În ciuda torturilor la care erau supuşi cei văzuţi sau pârâţi că se roagă, cugetul şi sufletul omului nu puteau fi înlănţuite. Atunci când îngenunchierea sau rugăciunea în comun nu se puteau face, rămânea rugăciunea inimii, iar limba, forţată să tacă, învăţase să facă cruce pe cerul gurii. Prin vizetă, aceasta era imposibil de văzut.
Erau apoi crezurile pentru care pătimeau şi care nu încetaseră să-i anime. Au intrat în puşcărie luptând împotriva comunismului, dar abia acum comunismul îşi arăta adevărata faţă. Sigur, lupta era inegală: de o parte, mărturisitorii lui Hristos; de partea cealaltă, slujitorii satanei. Cei dintâi, înfometaţi, înlănţuiţi, schingiuiţi, batjocoriţi, umiliţi; cei din urmă, înşelaţi de dintotdeauna dorinţă a diavolului: aceea de a fi Dumnezeu, stăpân a toţi şi a toate. Cei dintâi luptau vertical, pe o traiectorie ascensională. Ceilalţi iubeau orizontalitatea, nevăzând decât materia umană, trupul, căci spiritul nu-l puteau înţelege. Ucenicii satanei s-au bucurat de fiecare biruinţă a lor, venită cu moartea câte unui deţinut. În sfârşit, avuseseră putere deplină asupra vieţii şi morţii acestuia. Vai lor! Căci muribundul se întâmpla să rostească în clipa morţii, asemeni lui Valeriu Gafencu: „Sunt fericit să mor pentru Hristos!”. Şi astfel, ciracul se vedea înfrânt, căci lupta lui fusese spre biruinţa finală a deţinutului. Şi mai tare se învârtoşa şi o lua de la capăt cu altul. Rareori se întâmpla să înţeleagă că toată truda asta a lui îi era spre prăbuşire, cu fiecare bici, cu fiecare lovitură de bocanc, cu fiecare înjurătură.
Armă erau şi amintirile, toate chipurile dragi ce luminaseră viaţa deţinutului afară: mama, soţia, copiii, camarazii, profesorii, prietenii, vecinii! Orice umbră umană rătăcită într-un ungher de vedenie prindea contur şi glas de îmbărbătare. Cum să renunţi la luptă? Cum să te faci de ruşine în faţa lor? Cum să le spui că tot chinul lor şi al tău a fost în zadar, că până la urmă ai cedat? Cum i-ai mai privi în ochi?
Ce rămâne de făcut în astfel de situaţie? Un singur lucru: să mergi mai departe, cu credinţa că „nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce”.
Am pomenit despre suferinţa trupească şi despre cea sufletească. A mai existat însă o tragedie, un dezastru imaginat de instrumentele diabolice: încarcerarea minţii. A închide, în condiţii absolut inumane, tot ceea ce însemna elită a neamului românesc s-a transformat într-un genocid înfiorător la Piteşti, Aiud, Sighet, Târgşor, Gherla, Jilava, Mislea etc. Peste tot erau oameni pentru care munca intelectuală se afla în plină desfăşurare. Să le răpeşti nu doar dreptul la informaţie, la a studia, dar până şi dreptul la memorie este de neimaginat. Cum să înţelegem noi astăzi ce însemna să scrii pe o cojiţă de săpun, pe talpa bocancului, sau să scrijeleşti pe perete pentru a nu uita să scrii sau pentru a face exerciţii de memorie, pentru a putea lăsa mai departe mărturie? Cum să înţelegem că s-a putut crea fără hârtie, fără creion, fără a putea folosi măcar semnele grafice sau adeseori nici măcar sunetele limbii române, ci apelând la codul Morse, o poezie atât de valoroasă, atât de profundă precum poezia detenţiei? Încercăm astăzi s-o analizăm din punct de vedere stilistic, metric, semantic, dar nu ţinem cont de faptul că riscăm ca, din nebăgare de seamă, să strivim o „corolă de minuni a lumii”, cum spunea Blaga. Căci naşterea, existenţa şi rezistenţa acestei poezii nu reprezintă altceva decât noi, vii şi palpabile minuni înfăptuite de Bunul Dumnezeu pe pământ.
Despre suferinţa ca treaptă spre mântuire ne vorbeşte Radu Gyr în „Metanie”. Este o rugăciune adâncă, prin care-i cere lui Dumnezeu primirea jertfei.
„Doamne, fă din suferinţă
pod de aur, pod înalt”, căci întunericul, foametea, frigul, izolarea au creat prăpăstii de nestrăbătut între lumea deţinutului, carcera, şi celelalte lumi: cea de-afară, de dinaintea detenţiei, şi cea veşnică, de Dincolo. Astfel, podul, neapărat de lumină („de aur”), menit să spargă beznele temniţei, trebuie să fie şi înalt pentru a putea scoate fiinţa umană din hăul dezumanizării în care fusese zvârlită. Pentru aceasta, însă, este nevoie de căinţă. Astfel, lacrimile suferinţei se cer transformate în „velinţă”, care să cuprindă trupul, dar şi sufletul, metamorfozat într-un „pat afund şi cald”, simbol al liniştii, al păcii, dar şi al odihnei veşnice.
Conştiinţa luptei pentru adevăr, pentru un crez românesc şi creştin, departe de orice interes personal, face de neînţeles „lovirile nedrepte” primite cu prisosinţă de către deţinuţi. Însă ele nu se cer răzbunate, ci transformate în „fagure şi vin”, în dulceaţă şi sevă de viaţă. Iar durerile cele mari, înfrângerile şi căderile, să fie „scări şi trepte” într-un „urcuş alpin”, păstrându-se astfel traiectul vertical al poemului. Dezastrul se vrea a fi transformat în „lăstun albastru” (semn al speranţei, al graţiei, al frumosului), în vreme ce „crepusculul stins în piept”, speranţele pierdute, deznădejdile, neputinţele, ar trebui să devină „zâmbet înţelept” – detaşare calmă, responsabilă, conştientă şi împlinită. Veninul să se schimbe în mireasmă nepieritoare, iar „fiecare rană”, fiece urmă a suferinţei, a chinului, a durerii, să fie „cădelniţă spre cer”.
Prin urmare, Radu Gyr are vie conştiinţa rostului suferinţei. Nu este teolog, dar a înţeles întocmai că ceea ce îi este dat să trăiască, să îndure, să sufere, îi este spre mântuire.
Convingerea aceasta nestrămutată răzbate şi din cutremurătoarele versuri ale poeziei „N-ai dezmierda”, unde surâsul, zâmbetul, lumina nu vin decât după suspin, geamăt şi plâns, iar dragostea şi mila creştină se nasc şi ele din suferinţă. Însă totul se îndreaptă către mărturisirea scopului vieţii: a „jindui după frânturi de rai”, a te înălţa şi a învia, în ciuda (sau tocmai datorită) „stropului de iad” purtat în tine, a căderilor „cu fruntea jos în pulberea amară” şi a muririi „în lacrima de-aseară”.
Au luptat, au suferit, s-au jertfit, au murit pentru un crez înalt. Prin urmare, nu doar lupta, ci şi jertfa şi-au pus-o în slujba neamului, transformându-le în trepte şi în „punte de mărgean peste dezastre/ s-o urce paşii lumii care vine”, în „armuri pe piepturi viitoare”, în „spadă grea în mâini ce nu sunt încă” şi în „pâine pentru foamea gloatei”, aşa cum apare în „Ofranda”. Foamea, frigul, însingurarea, întunericul, izolarea, des-fiinţarea le-au răpus trupurile, umplând cu mii de morminte pământul pentru care s-au jertfit.
„Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,
că fruntea-i grea de amintirea lor”, spune Gyr, însă „cu smirna lor pe tâmple ne sfinţim”, căci „se înalţă pajuri albe către cer/să puie ţării temelii de fier”. „Ne vom întoarce într-o zi” este promisiunea fermă, este cuvântul din urmă al celui care, purtând pe umeri o cruce martirică, nu se poate împăca cu gândul renunţării, dincolo de moarte, la crezul pentru care s-a jertfit. Prin urmare,

„Ne vom întoarce ca un fum
uşori, ţinându-ne de mâini
toţi cei de ieri în cei de-acum
cum trec fântânile-n fântâni”. Să nu uităm, ne spune poetul din spatele gratiilor, că
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis” („Îndemn la luptă”).

Tocmai de aceea, „Crezul” este de nezdruncinat:

„Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe
să sune scrâşnetul hain
şi mii de lacăte la uşe,
eu tot ceea ce-am fost rămân”.

Crezul acesta a fost mărturisit ani grei de temniţă, iar cei cărora li s-a dat talantul rimei au adus alinare, nădejde, dragoste, dor în sufletele prigoniţilor. În faţa lor ne închinăm şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să-i odihnească cu sfinţii.

Prof. Crina Palas

VIDEO. Despre conferinta "Televiziunea si internetul fata in fata cu realitatea", sustinuta de Virgiliu Gheorghe, intr-o intalnire organizata de ASCOR Brasov

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 29 Apr 2013 14:55:00 +0000