ROMÂNIA, UNEŞTE-TE!

Mărturie a Părintelui Justin Pârvu despre o minune săvârşită la Periprava datorită rugăciunilor Părintele Ilie Lăcătuşu

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 30 May 2012 17:00:00 +0000

Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de - 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

Luptatorul anticomunist Dumitru Moldovan, omagiat de tineri: Ne punem nadejdea in Cer

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 29 May 2012 08:00:00 +0000

Tineri braşoveni şi făgărăşeni omagiază luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 28 May 2012 21:38:00 +0000

Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a acordat supravieţuitorilor rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului, dar şi urmaşilor acestora, distincţii de onoare “pentru lupta, suferinţa şi biruinţa românească”. Tinerii au străbătut Ţara Făgăraşului (satele Viştea, Drăguş, Lisa, Ileni, Râuşor, Mândra, Sâmbata de Sus, municipiul Făgăraş), închinându-se şi la mormintele celor implicaţi în rezistenţă şi la troiţele ridicate în memoria lor.

“Un gram din noi pentru un munte de eroi” a fost deviza acţiunii prin care tinerii au vrut să-şi exprime recunoştinţa faţă de seniorii luptei armate anticomuniste. Rezistenţa din Munţii Făgăraşului a fost cea mai năpraznică reacţie românească la instaurarea regimului comunist din România. Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul luptătorilor cu arma în mână, era convins că “din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun al acestui neam”. Aşa să ajute Dumnezeu! (F.P.)

În fotografii apar seniorii Ion Ilioiu, Valeriu Pop, Simion Ghizdavu, Maria Cornea, Ion Roşca.

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 26 May 2012 20:15:00 +0000

Trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acesti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)

Iubiti credinciosi,

Astazi, in Duminica a 7-a dupa Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa praznuieste primul Sinod Ecumenic al lumii crestine, care a avut loc in anul 325 in orasul Niceea, pentru a condamna erezia, adica invatarea gresita, eretica a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfintilor Parinti de atunci, fiind primul imparat crestin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocsi - episcopi, mitropoliti si patriarhi din toata lumea, cu scopul de a discuta unele invataturi de credinta crestina neclare inca, si de a le fixa in legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judeca si condamna toate abaterile de credinta, straine de invatatura Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti si exclude din Biserica, adica da anatema, pe toti ereticii care sfisie unitatea de credinta a Bisericii, simbolizata prin camasa de in a Domnului, facuta dintr-o sigura bucata, cum zice in Sfanta Evanghelie: Camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime (Ioan 19, 23). Prin cuvantul "sinod" intelegem adunare, consiliu; prin cuvantul "erezie" intelegem parerea sau invatatura particulara a cuiva despre Dumnezeu, impotriva invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfintii Parinti sa se adune la un loc si sa apere dreapta credinta? Pricina a fost aparitia unui mare eretic, anume Arie, care invata pe crestini o credinta noua, zicand ca Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinta cu Tatal si ca a "fost un timp cand Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos "creatura superioara", "cea dintai dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mandru si neascultator, insa bun predicator, care a trait in secolele III-IV. Erezia lui s-a raspandit in cativa ani atat de mult incat rupsese Biserica in doua si ameninta sa se raspindeasca in tot imperiul roman de rasarit si de apus.

Sfintii Parinti, nemaiputand rabda hulele lui Arie impotriva Mantuitorului si a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului imparat Constantin cel Mare, ca sa contribuie cu puterea sa imperiala la linistirea Bisericii lui Hristos si condamnarea invataturii hulitoare a lui Arie si a discipolilor sai. Inspirat de Duhul Sfant, marele imparat crestin a hotarat sa organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea in anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitati toti marii ierarhi ai Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinti Parinti la care s-a adaugat si o delegatie a Papei Silvestru I al Romei, pentru ca pana in anul 1054, Biserica crestina era una, nedespartita in doua - cea Ortodoxa de Rasarit si cea Romano-Catolica de Apus. De aceea si sinoadele pana la dezbinarea Bisericii se numesc "ecumenice", adica generale, pentru ca au luat parte la ele si ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfintii Imparati Constantin si Elena si a durat toata vara. In timpul sinodului, la care a fost de fata si ereticul Arie cu ai lui, Sfintii Parinti s-au ostenit mult sa intoarca pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut sa asculte. Ba s-a intamplat ca in timpul discutiilor, Sfantul Ierarh Nicolae sa-i dea o palma lui Arie caci nu putea rabda hulele lui. Atunci Sfantul Constantin cel Mare a poruncit sa i se ia omoforul si Evanghelia si sa fie aruncat in temnita pentru ca a indraznit sa loveasca. Noaptea insa i s-a aratat Mantuitorul in temnita si i-a dat din nou Evanghelia in maini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineata, auzind imparatul acestea, l-a adus pe Sfantul Nicolae iarasi la sinod si isi cereau iertare toti de la el, vazand ravna si rabdarea lui pentru credinta.

La fel si Sfantul Ierarh Spiridon, cautand sa lamureasca pe Arie despre taina Preasfintei Treimi si cum ca toate cele trei persoane sunt de o fiinta si de aceeasi cinste, a luat o caramida arsa si, facand semnul sfintei cruci, cand a strans caramida, focul care a ars-o s-a ridicat in sus, apa a curs pe pamant si lutul a ramas in mana lui. Caramida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul inchipuia pe Tatal, lutul pe Fiul intrupat si apa pe Duhul Sfant, Mangiietorul care a fost trimis in lume.

In timpul sinodului cei 318 Sfinti Parinti au dat anatema pe ereticul Arie si invataturile sale hulitoare de Dumnezeu. Parintii au dogmatisit ca cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, sunt de o fiinta si nedespartite. Tot la acest sfant sinod s-a intocmit partea intai a Crezului, primele sapte articole despre Tatal si Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfantul Duh aveau sa se intocmeasca la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credintei ortodoxe, si se rosteste zilnic in biserici si prin casele crestinilor ca o marturisire a dreptei credinte apostolice.

Desi Arie a fost surghiunit in sudul Dunarii el nu a vrut sa asculte de Biserica, ci mai mult cauta sa semene intre crestini invatatura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, incat i s-au varsat maruntaiele si a murit cumplit, spre vesnica osanda in gheena iadului.

Iubiti credinciosi,

Cu toate ca ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea crestina, ca si eresul sau, au disparut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovita mereu de noi secte si erezii, unele mai periculoase decit altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii crestine a fost in anul 1054 cind a avut loc marea schisma (ruptura) intre Rasarit si Apus, luand astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma). La randul ei Biserica Catolica a mai fost lovita de inca doua eresuri si sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, si de Calvin din secolul al XVI-lea, urmati dupa aproape un secol de schisma anglicana din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral tarile din nordul Europei, asa numitele tari protestante; iar religia anglicana s-a raspandit in Anglia, America de Nord si Australia, formand Biserica anglicana.

Vedeti cum a reusit satana sa rupa camasa lui Hristos, adica sa dezbine si sa sfasie unitatea Bisericii intemeiata de El? Noi toti marturisim "o credinta, un Domn, un botez", insa datorita mandriei si incepatorilor de eresuri, care au schimbat invatatura de credinta ortodoxa, apostolica, cu dogme noi dupa mintea lor, precum si din cauza pacatelor noastre ale tuturor, au aparut in ultimele secole mai multe Biserici crestine - doua apostolice - cea Ortodoxa si cea Catolica si trei fara succesiune apostolica: protestanta, reformata si anglicana.

Dar dezbinarile religioase nu s-au oprit aici. Incepand din secolele XVIII si mai ales XIX, au aparut in America si in apusul Europei noi grupari religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite "secte".

Astazi, in lume se afla pana la o mie de secte si grupari religioase crestine, unele mai fanatice, mai periculoase decat altele, cum ar fi "martorii lui Iehova", "templul satanei", cu asa numita "liturghie neagra", in care se adora diavolul in locul lui Dumnezeu. Ei cauta sa-si faca noi membri in randul credinciosilor interesati, a celor certati cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor saraci, carora le promit ajutoare materiale si mai ales a tinerilor, pe care ii pot corupe mai usor.

Sa luam deci aminte la noi si la familile noastre ortodoxe. Inmultirea sectelor este un semn vazut apocaliptic, care prevesteste sfarsitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaste cat mai bine Sfinta Scriptura, Sfanta Traditie, Catehismul si operele principale ale Sfintilor Parinti. A doua datorie, daca nu cea dintai, este sa traim cu mare credinta in Dumnezeu si sa ducem cu ravna si evlavie viata noastra religioasa de familie, in desaviasita moralitate. Sectele cer teorie, ne ataca cu texte din Sfanta Scriptura. Noi sa le raspundem, nu cu vorbe, nu cu atat cu texte din Biblie, cat mai ales cu viata morala smerita, curata, sfanta. Vorbele nu pot inlocui faptele. In fata unor crestini corecti, milostivi si evlaviosi, ei se rusineaza si tac.

A treia mare datorie ce ne revine este sa ne crestem copiii in frica de Dumnezeu, cu mare grija si atentie. Caci daca nu-i educam noi cum trebuie sau ii smintim cu viata noastra, a parintilor, ii pierdem sufleteste pe fii, nu ne mai apartin si foarte usor ii pot amagi sectele, patimile, betia, desfraul si necredinta. Un tanar o data cazut, greu mai poate fi salvat, tras de la secta. Copiii, ca si parintii, trebuie sa stie de mici Tatal nostru, Crezul si Psalmul 50, si sa invete cunostintele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu stie pe de rost macar aceste trei rugaciuni nu poate fi impartasit cu Sfintele Taine.

Alta mare datorie a crestinilor ortodocsi este sa fie oameni de rugaciune ca fara ea nu putem face nimic. Sa nu lipseasca in sarbatori nimeni de la Sfanta Liturghie si de la predica, afara de mare nevoie. Rugaciunea cu credinta, cu post si lacrimi este viata noastra, painea noastra duhovniceasca, mantuirea noastra. Apoi trebuie sa traiasca in dragoste cu toti oamenii, mai ales cu cei din familie si sa faca dupa putere milostenie, care "acopera multime de pacate".

O alta datorie principala este ca fiecare sa aiba un duhovnic bun, intelept, la care sa-si marturiseasca pacatele in cele patru posturi, sa-i ceara sfaturi pentru toate si sa-l asculte ca pe Insusi Hristos. Crestinii nostri nu trebuie sa mearga la adunarile sectante, nici sa-i primeasca in casa, si nici sa discute cu ei, daca nu vor sa cada in cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amagit niciodata de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor rai.

Iubiti credinciosi,

Astazi este Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic, care au aparat dreapta credinta, au dat anatema pe eretici si au formulat Crezul ortodox. Sa ramanem credinciosi Evangheliei lui Hristos si Bisericii Ortodoxe, ai carei fii suntem. Ea ne-a nascut prin baia Botezului, ea ne-a crescut si invatat calea mantuirii. Sa cinstim Biserica Ortodoxa care ne-a nascut. Sa cinstim pe toti sfintii si icoanele lor ca cei ce sunt "prietenii Domnului" si se roaga pentru noi la cer. Sa traim in dragoste unii cu altii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Sa crestem copiii in iubire de Dumnezeu, ca de ei depinde cel mai mult mantuirea noastra si sa pastram cu sfintenie dreapta credinta ortodoxa, fara de care nu ne putem mantui oricite fapte bune am avea.

Inchei cu o scurta istorioara.

Un parinte cu viata sfanta a intrat noaptea sa se roage in biserica si prin minune dumnezeiasca a vazut altarul deschis, iar langa sfinta masa sedea un prunc luminat cu camasa rupta. Si l-a intrebat cuviosul: "Copile, cine esti tu?" Iar el a raspuns: "Eu sunt Hristos, Mantuitorul lumii!" "Dar cine ti-a rupt camasa?" intreaba sihastrul. Iar Domnul i-a raspuns: "Mi-a rupt-o Arie, ereticul!" si S-a facut nevazut.

Oricine propovaduieste alta Evanghelie decat cea vestita de Hristos, de Apostoli si de Biserica, sfasie camasa Domnului si-si agoniseste osanda vesnica, fara iertare.

Sa cadem deci in genunchi si sa slavim cu evlavie si dreapta credinta pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Amin.

Parintele Cleopa Ilie

Calendar Ortodox

Conspirație sau adevăr SECRET? România tocmai a intrat sub controlul BILDERBERG

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 25 May 2012 21:16:00 +0000

Ne ascultă? Dacă da, de ce? Vor să ne controleze viața? Vor să afle despre noi mai mult decât suntem noi dispuși să arătăm? De ce este nevoie de o lege "Big Brother" și, mai ales, de ce a fost nevoie să o adoptăm cu forța și sub amenințarea Uniunii Europene?

Sunt întrebări pe care suntem sigur că vi le puneți. Răspunsurile oficiale le cunoaștem cu toții și sunt formulate într-un limbaj care nu spune aproape nimic: "Legea este necesară pentru implementarea în legislaţia naţională a prevederilor Directivei Uniunii Europene privind reţinerea datelor generate sau procesate în cadrul activităţii de furnizare de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii".

Supranumit de presă Legea "Big Brother", proiectul legii retenţiei datelor de comunicaţii electronice prevede că furnizorii de Internet şi de telefonie sunt obligaţi să stocheze pentru un an toate datele legate de convorbirile telefonice şi schimbul de e-mailuri.

Bruxellesul vrea identificări electronice pentru cetăţenii comunitari

Comisia Europeană urmează să lanseze în iunie o revizuire substanţială a regulilor privind documentele personale cu scopul impulsionării identităţilor electronice în UE, propunere care cel mai probabil se va confrunta cu opoziţia grupurilor de apărare a drepturilor civile şi a statelor membre unde nu există cărţi de identitate.

Neelie Kroes, comisarul european pentru agenda digitală, va prezenta la începutul lunii iunie o propunere legislativă care urmăreşte 'să faciliteze tranzacţiile electronice transfrontaliere' prin adoptarea unor semnături electronice, a unor identităţi electronice şi a unor servicii de autentificare electronică (eIAS) armonizate în statele membre UE, conform unui document intern intrat în posesia EurActiv.

"Confortul, încrederea şi siguranţa utilizatorului în lumea digitală"

"Un mediu de reglementare clar pentru eIAS va impulsiona confortul, încrederea şi siguranţa utilizatorului în lumea digitală. Acest lucru va spori disponibilitatea serviciilor de autentificare electronică transfrontaliere şi transectoriale şi va stimula acceptarea tranzacţiilor electronice transfrontaliere în toate sectoarele", se arată în document.

În ciuda eforturilor UE de a spori securitatea semnăturilor electronice şi încrederea în apariţia identităţilor virtuale, cetăţenii şi guvernele nu s-au mişcat prea repede în adoptarea de cărţi de identitate electronice.

Cealaltă față a acestor legi are un singur nume: Bilderberg

Coincidență sau nu, există o teorie a conspirației care face o legătură pe care mulți înclină mai repede să o creadă. Lucrurile sunt simple de explicat, potrivit teoriilor conspirației, foarte mult luate în seamă când vine vorba de acest tip de informații, mai ales din cauza întrebărilor pe care le scriam mai sus și pe care oamenii și le pun, în mod justificat într-o oarecare măsură.

Comisia Europeană este cea care deschide proceduri împotriva diverselor state pentru nendeplinirea obligaţiilor. Exponentul legilor precum cele de care am vorbit mai sus, din partea Uniunii Europene, este comisarul european pentru agenda digitală, Neelie Kroes.

Un detaliu sesizat de site-urile care au ca specializare "teoriile conspirației" este acela că Neelie Kroes este un membru foarte activ al grupului Bilderberg, cunoscut ca guvern mondial secret, încă din anul 2005.

Astfel, Kroes apare pe lista oficială a invitaților de la întâlnirea din 2006 de la Ottawa, Canada, apoi în cea din 2007 de la Istanbul, în 2008, Chantilly, Virginia, 2009, în Vouliagmeni, Grecia, apoi în 2010 în Sitges, Spania, în calitate de delegat al Comisiei Europene.

Grupul Bilderberg este una dintre cele mai prestigioase şi discrete organizaţii, care reuneşte diverse categorii de lideri, bancheri, oameni politici, personalităţi din mass-media, cadre universitare şi miliardari.

Întâlnirile şi discuţiile grupului sunt secrete, iar presa nu este acceptată

Prima întâlnire a Grupului Bilderberg a avut loc la Hotelul Bilderberg din Oostebeek (Olanda), între 29 - 31 mai 1954, fiind prezidată de Excelenţa Sa Regală, prinţul Bernhard al Olandei.

Acum, grupul elitist este condus de vicontele Etienne Davignon, care este fost vicepreşedinte al Comisiei Europene şi preşedinte al Agenţiei Internaţionale pentru Energie. Acesta s-a instalat la conducerea Bilderberg în anul 2000.

"Eu nu cred că suntem o clasă conducătoare globală pentru că nu cred că există aşa ceva. Pur şi simplu cred că suntem oameni influenţi interesaţi să le vorbim altor oameni influenţi", spunea vicontele belgian acum şase ani, într-un interviu pentru BBC, referindu-se la întâlnirile anuale ale Grupului Bilderberg. Prima dintre acestea a avut loc acum mai bine de cinci decenii.

Camera Deputaţilor a adoptat, marţi, legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de trafic de telefonie şi internet, cunoscută ca legea ''Big Brother''.

Proiectul de lege prevede obligativitatea furnizorilor de telefonie fixă şi mobilă şi de internet să reţină anumite date ale abonaţilor care să fie trimise, la cerere, autorităţilor din domeniul siguranţei naţionale pentru acţiunile de prevenire, cercetare, descoperire şi urmărire a infracţiunilor grave.

Comisia Europeană va opri acţiunea de infringement începută împotriva României, privind aşa-numita Lege "Big Brother", pentru că Parlamentul a adoptat recent actul normativ în cauză.

Autor: Valentin Vioreanu

Sursa: Revista Capital

Coborârea în iad: Un secol homosexual

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 24 May 2012 17:36:00 +0000

Va mai aduceti aminte de André Malraux, scriitorul francez? El a intrat in cartile de istorie si de religie cu o profetie rostita pe la sfarsitul anilor ’60: “Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Iata ca suntem in secolul 21. Care exista. Desi nu e deloc religios. Dimpotriva, e un secol homosexual. Adica pacatos. Cat se poate de pacatos.
Nu e calatorie pe care o fac cu metroul newyorkez sa nu vad doi baieti sarutandu-se sau doua fete stand imbratisate ca la Muzeul sexului. Sexul e rege in America. E pretutindeni. E o imagine cotidiana sa vezi fete stand pe o banca, in fata unui grup de baieti, cu picioarele desfacute, aratandu-si fie lenjeria intima, fie direct “pussycat”. In timp ce marijuana circula de la unul la altul. De la pub-ul din colt la Festivalul de Film Tribeca, totul pluteste in erotism. Cred ca Festivalul a avut peste o suta de filme sexuale, dintre care jumatate erau LGBT, adica lesbi, gay, bisexual si transsexual.
Si de parca festivalul nu s-a terminat, am vazut recent in aceeasi zona, in zona homo a New York-ului, unde se afla si Muzeul homosexualitatii, mai exact, la galeria “Artists Space”, numita si “Book & Talks”, de pe Walker St., un film de pomina, cel mai teribil documentar experimental pe care l-am vazut pana acum. Si am vazut sute!
E vorba despre Race d’Ep, un documentar realizat in anul 1978 de Lionel Soukaz, dupa un scenariu scris impreuna cu Guy Hocquenghem. Productie franceza, filmul a rulat in America cu titlul The Homosexual Century. Fiindca filmul evoca momentele homo de-a lungul intregului secol 20. Adica se constituie din parti dedicate anilor 1900, 1930, 1960 si 1980. Dar miscarea homo a luat un mare avant abia in anii 2000 si urmatorii, cand tari ca Franta, Spania, Suedia, Belgia, Olanda sau Portugalia au legiferat casatoriile intre homosexuali, iar in anul 2012 si America valideaza aceasta realitate.
Rar mi-a fost dat sa vad istoria omenirii din perspectiva homo, de la romani si greci pana la amorul pervers din timpul nazismului si de aici la anii ’60, cand s-a dezvoltat, legat de rock si beatless, amorul in grup! E cumplita dependenta omului de sex, de peversiuni sexuale. E o imagine de cosmar.
Vazusem mai devreme o expozitie de arta indiana, la Aicon Gallery, de pe Great Jones St., din Soho. O demonstratie de manifestare moderna a spiritului budist. Un grup de artisti, din avangarda Indiei, prezinta remarcabile lucrari, in care traditia se imbina cu modernitatea, cum ar fi capetele realizate de Ravinder Reddy, senzationalul “Smart Alec” al lui Chintan Upadhyay, ca si o versiune socanta a Cinei lui Da Vinci, numita Progression, lucrare semnata de Baiju Parthan. Desene, grafica, pictura, sculptura, digital media creeaza un univers aparte, o raritate printre expozitiile newyorkeze. Iata, iti zici, spiritualitatea n-a murit, traieste!
Ca de aici sa aterizez la “Artists Space”, unde ni s-au oferit imagini document ale unei alte realitati, uneori de neimaginat, dar realitate existenta. Bine intrata in istorie. Nu e de gluma! Realitatea homosexuala tinde sa se identifice cu viata, cu istoria. Documentarul, avand la baza autoritatea lui Guy Hocquenghem, considerat parintele teoriei pederaste (“father of queer theory”), demonstreaza faptul ca de cand suntem copii avem inclinatii homosexuale. Si sunt aratate aceste porniri pe diferite cazuri. De pilda, atunci cand ne jucam capra, acest joc se transforma in dorinte homo. Sunt aratate si alte jocuri, care devin obiect erotic intre tineri sau tinere. De altfel, cuvantul pederast vine de la grecescul paiderastes (pais=copil; erastes=indragostit).
Dar ceea ce m-a naucit de-a dreptul a fost episodul dedicat epocii naziste, unde relatiile homo erau cultivate de armata nazista, chiar si experimentele bisexuale, asa cum erau cultivate si in armata sovietica. Si adesea Lenin este pus fata in fata cu Hitler, ca ocrotitori ai perversiunilor sexuale, pe care le practicau, de asemenea, si ei. Este bine stiut ca Lenin a fost homosexual si este citata adesea scrisoarea unui iubit de-al lui, Zinoviev, care ii scrie: “Te pup pe tine si fundul tau marxist”. Si se mai stie ca Lenin a murit de sifilis. Ce putea produce un astfel de conducator putred, bolnav? Cel mai ticalosit sistem din istorie.
De aceea, hotararea lui Obama de a valida casatoriile dintre homosexuali este foarte controversata, iar biserica o condamna categoric. E total nesanatos pentru o societate sa validezi perversiunea, sa faci sa intre in randul lumii civilizate, la paritate cu casatoriile normale, casatoriile lesbi si gay! Dar acest act e vazut ca o reparatie morala, fiindca interzicerea incestului e considerata un rau si mai mare, o discriminare. Apoi, o alta ratiune in legalizarea acestor mariaje invertite ar fi de ordin demografic. Se stopeaza astfel inmultirea galopanta a populatiei planetare.
Evident, aceste casatorii sunt considerate si ele normale. Este incredibil sa vezi intr-un documentar de aproape doua ore cat de mare este dependenta omului de sex, de perversiuni. Sunt mii si mii de imagini concludente, fiindca filmul este realizat dupa tehnica videoclipului, adica prin taieturi scurte. Ca un jurnal de actualitati. Cred ca numai in secventa amorului in grup, partea anilor ’60, sunt mii de imagini, montate alert, pe ritm de rock.
Ele sunt luate din publicatia lui Hocquenghem, numita Race d’Ep: Un Siecle d’Images de l’Homosexualité, combinate cu nudurile baronului Von Gloeden, care in anii ‘70 racola tineri si ii poza nud, in diferite pozitii sexuale. In rest, filmul are comentariu, in engleza si franceza, ca si interviuri cu unii specialisti in domenul LGBT, cum este episodul dedicat bisexualitatii, cand un grup de medici studiaza persoane cu acest defect, ca si in cazul lui Betty, o transsexuala.
O adevarata monstruozitate. Lumea a crescut stramb, Dumnezeu l-a parasit pe om din clipa cand l-a izgoit pe Adam din rai. Si totul a intrat sub semnul pacatului. Privita din aceasta perspectiva, Biblia ni se releva drept o carte a pacatoseniilor umane. Ca si istoria umanitatii. Oamenii au trait si continua sa traiasca sub semnul perditiei, al mizeriei sexuale, al dependentei de libido.
Perversiunile se nasc chiar la Opera regala din Paris, acolo unde este un bar si unde se realizeaza acuplarile homosexuale, asa cum vedem in ultimul episod al filmului, de unde aflam si ca formulara “race d’ep” vine de la un argou, auzit de Hocquenghem de la doi betivi sub un pod, “rasdep”, care e inversarea cuvantului pederast. Lionel Soukaz, care a fost de fata, intr-o convorbire cu scriitorul Bruce Benderson, pe placul salii arhipline, a mai realizat in 1980 o versiune scurta, de 40 de minute, a acestui film, numita Ixe (pornographie). Sigur el va cauta sa-si aduca la zi demonstratia, cu realitati din secolul 21, cum o si face in ultimele sale scurt-metraje, Soukaz facandu-si “mana” cu filme homo si porno, ca si cu activitati legate de miscarea gay in Franta.
Filmul Race d’Ep, avand pentru prima oara subtitluri in engleza, este considerat o pagina de referinta in domeniul “gay culture”, drum deschis de un Michel Foucault, cu istoria sexualitatii, si reflectat in activismul parisian, de o miscare numita Front Homosexuel d’Action Révolutionnaire.
Evident, Race d’Ep, un docmentar mai mult decat franc, a starnit scandal in Franta, fiind considerat pornografic si cenzurat. Mari personalitati ca Roland Barthes, Gilles Deleuze, Felix Guattari, Margueritte Duras, Simone de Beauvoir, Patrice Chéreau si Cahiers du Cinéma, printre altii, au semnat o petitie in apararea acestui film impotriva hotararii guvernului de a-i interzice difuzarea. De asemenea, Michel Foucault a trimis o scrisoare Ministrului Culturii in favoarea filmului, considerand ca documentarul este o cercetare serioasa, stiintifica, a unui fenomen real, care semnaleaza in primul rand persecutiile aplicate de nazisti homosexualilor.
Filmul, cu radicalismul lui, este de acum istorie. A intrat in istoria pederastiei. Interesant ar fi de stiut, cati din tinerii prezenti in sala de proiectie erau homosexuali, fiindca, dupa aplauzele lor, e limpede ca imbratisau o astfel de realitate. E realitatea lor sau poate si a noastra, a tuturor?

Sursa, autor: Ziare.ro, Grid Modorcea

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei. CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE (partea a II-a)

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 24 May 2012 10:00:00 +0000

„Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi;

dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi.

Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii,

şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”

(Iisus Hristos, Ioan 5, 43-44)

„Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu,

ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui

Dumnezeu, în Hristos”. (Pavel II Corinteni 2, 17)

„Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu”.

(Valeriu Gafencu- Martirul şi Mărturisitorul întru Hristos)

„Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a pus şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi a răscumpărării”.

(Părintele Constantin Galeriu)

Una din experienţele cele mai profunde şi universale ale omului este jertfa, cea care deschide comuniunea şi împlinirea prin dăruire.

Cele trei elemente esenţiale şi indisolubil legate ale Religie sunt Dumnezeu, omul şi jertfa, care dintotdeauna străluceşte pe cerul spiritual: „Pe cerul întunecat al vieţii spirituale, jertfa a fost întocmai ca o stea unică şi strălucitoare, care a insuflat popoarelor încredere şi nădejde, concentrând în sine cele mai înalte dorinţe ale lor şi proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfă de bună voie a Însuşi Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii- Domnul nostru Iisus Hristos” (Pr. Ol.N. Căciulă, Sfânta Euharistie ca jertfă, Atena, 1932, p. 15).

Ortodoxia, deşi este prinsă veacuri de-a rândul între cele două mari puteri expansioniste catolicismul şi islamismul, nu aparţine trecutului, ci dimpotrivă trăieşte un prezent continuu creator sub autoritatea Duhului Sfânt, care profetizează şi înnoieşte totul. Uimitoarele aprofundări ale creştinismului s-au ivit îndeosebi prin Flacăra filocalică a Muntelui Athos, prin „revoluţia mistică” a Teologiei ortodoxe din secolul al XIV-lea, prin isihasmul monahal moldav al secolului al XV-lea, prin mişcarea paisiană din secolul al XVIII-lea, prin monumentala antologie a teologiei mistice, Filocalia Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în 1782, care în secolul următor cunoaşte două ediţii (iar în sec. XX este mai amplu elaborată de marele teolog român Părintele Dumitru Stăniloae), ori intuiţiile lui Dostoievski şi ale urmaşilor săi spirituali, filosofii religioşi, cum spunea Christos Yannaris: „noi suntem cu toţii nepoţi ai lui Dostoievski”. Despre marele scriitor creştin, Berdiaev afirma că: „Dostoievski a ştiut tot ceea ce a ştiut Nietzsche, şi încă ceva în plus” (Nikolai Berdiaev, L’Esprit de Dostoievski, trad. fr. Paris, 1945, 1974, p.70).

Filocalia devine astfel călăuza duhovnicească a fiecărui pelerin. Căile harismatice ale Filocaliei au înnoit profund spiritualitatea veacului al XIX-lea, prin marii duhovnici şi ierarhi, marii scriitori şi artişti, filosofi şi oameni de cultură creştini, ce s-au ridicat cu cinste la apogeul Sfinţilor Părinţi. Beneficiind de numeroase traduceri, Filocalia a contribuit într-o bună măsură şi la renaşterea spirituală a Occidentului.

Din mireasma serafică a Filocaliei a plesnit mugurul marii Filosofii religioase a secolului al XX-lea. Pentru filosofia creştină a Evului Mediu occidental, Etienne Gilson spunea că, numele propriu al lui Dumnezeu este Fiinţa, iar în Răsărit, numele propriu al lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi este Iubirea.

Calea Iluminării şerpuieşte prin perspectiva existenţială, dă strălucire sensului religios al eros-ului şi urcă spre panorama sensului comuniunii cosmosului.

Să ne oprim puţin asupra unei clipe de foc din cea mai zbuciumată perioadă a istoriei neamului nostru. După ce Ţara noastră a fost abandonată de marile puteri la Yalta în mâinile comuniştilor s-a născut şi o mare repulsie faţă de atei şi bolşevici, mai ales că repulsia a fost alimentată şi încurajată şi de promisiunile occidentului, care ulterior s-au dovedit ipocrite şi false. După ce s-a creat rezistenţa anticomunistă, occidentul ne-a întors spatele, fiind posibil ca scopul să fi fost chiar distrugerea Elitei naţionalist-creştine. Aşa se face că aproape întreg tineretului creştin format prin educaţie morală: elevi, studenţi, intelectuali urma să li se frângă şi să li se strivească viaţa în sinistrele şi fioroasele temniţe atee de la Târgşor, Piteşti, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, Aiud, Gherla, Canal, etc. Toţi până la unul erau elementele cele mai valoroase ale acelei Generaţii de-jertfă-dătătoare. Şi totuşi deasupra lor, puternic ancorat în spiritualitatea ortodoxă, pilduitor prin cuvânt şi faptă, cu viaţa şi sufletul dăruite lui Iisus Hristos, strălucea Valeriu Gafencu. De fiecare dată la desele anchete şi torturi, le declara brutelor atee, organelor politico-administrative, apartenenţa sa creştină:

- Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor. Omul fără dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitatea imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti. Întregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p.74).

Credinţa înaltă şi inteligenţa sa sclipitoare s-au topit în focul mistic al dragostei sufletului său. Cu chipul său smerit ajunsese la o stăpânire de sine şi la o cunoaştere deplină, trăind o frumuseţe permanentă, însoţindu-şi cuvintele cu exemple din Evanghelie şi Patericul Sfinţilor Părinţi, iubindu-i pe toţi şi dăruindu-se fiecăruia. Îşi analiza atent viaţa sa lăuntrică, filocalică, având ca temă favorită conştiinţa păcatului. Deseori spunea:

„-Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său.Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidenţei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţi” (ibid., p. 78).

Esenţa vieţii religioase, sensul ei se asumă prin bucuria de a trăi însufleţirea doririlor sfinte. Pocăinţa şi umilinţa (smerenia) sunt mijloace ale creştinismului, nu scopuri. Numai creştinismul a aşezat umăr lângă umăr, genunchi lângă genunchi, închinăciunea şi ruga a celui bogat şi a celui sărac, a celui sănătos şi a celui bolnav, a celui virtuos şi a celui păcătos, a celui învăţat şi a celui umil. „Când soarele vede un om cu ştiinţă, cu bogăţie sau cu putere politică îngenunchind la rugăciune cu cel sărman şi smerit, merge surâzând întru odihna sa” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti- 2010, p.16).

Legătura creştinului cu Hristos trebuie să fie întotdeauna familiară şi naturală, căci numai Dumnezeu dă plinătate sufletului credinciosului. Păşirea în viaţa cea adevărată se face sub haina harului smereniei, care nu depersonalizează, ci înfrumuseţează. Urmarea lui Hristos înseamnă pilda smereniei, a autorităţii şi a dragostei cu care El a prăbuşit lumea veche şi a ridicat o alta nouă, desăvârşind-o. „Conştiinţa păcatului (continuă Valeriu Gafencu) nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat frâu liber impertinenţei ateiste”(ibid., p.79).

Continuitatea re-creativă, înnoitoare a Ortodoxiei se continuă prin Firul de aur al asceţilor, al misticilor, al filosofilor Duhului, al eroilor, mărturisitorilor, martirilor şi sfinţilor. Expresia suferinţei, jertfei şi biruinţei Mucenicilor regimurilor totalitar-atee din secolul al XX-lea, ţâşneşte din cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, auzite la Sfântul Munte Athos de Cuviosul Siluan: „Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”.

Cuvântul profetic al lui Iisus salvează din nihilism pe mulţi dintre contemporanii noştri. Se presimte prin mijlocirea tuturor jertfelor şi suferinţelor milenare, biruinţa lui a fi, ethosul însufleţit de lumina şi slava Învierii Domnului. Întreaga comunitate euharistică a Bisericii Ortodoxe se sprijină pe axa martiriului. Viaţa Duhului este Jertfa, cum spunea o veche apoftegmă: „Dă sânge şi primeşti Duh!”. În Ortodoxie, Tradiţia martirului este neîntreruptă. Ipostasul martiric se continuă de la început, dincolo de persecuţiile şi prigonirile religioase sub chipul ascetic al isihaştilor pustnici şi al filosofilor creştini, descendenţi ai teologiei persoanei şi ai comuniunii. Revoluţiile şi Războaiele mondiale care au zbuciumat şi cutremurat Biserica lui Hristos au lăsat printre dărâmături multă suferinţă şi jertfă, dar şi zeci de mii, sute de mii sau milioane de eroi, mărturisitori şi martiri, consolidând astfel şi mai mult comuniunea euharistică a creştinilor.

Minunata Taină a Întrupării Domnului, dar şi înfricoşătoarea Taină a Răstignirii lui Hristos, dă sens suferinţei şi jertfei umanităţii întregi. Crucea Răstignirii Mântuitorului înmugureşte a viaţă-făcătoare, devenind astfel scopul şi sensul Întrupării Domnului, scopul şi sensul întregii omeniri. Iisus Hristos ne-a lăsat pe Cruce Testamentul Vieţii Sale dumnezeieşti, din care a ţâşnit Duhul împreună cu apa şi sângele Său, apă a Botezului, a noii vieţi şi sângele Cuminecării al Vieţii veşnice. Prin urmare, de la biruinţa Învierii Domnului, tot omul trebuie să devină ofrandă oferită lui Dumnezeu întru iertarea sa. Toate păcatele schimonosesc şi mutilează fiinţa omului, dar cel care îi paralizează spiritul este moţăiala privind sensul şi scopul Crucii, este neacordarea deplină şi fundamentală a Învierii Mântuitorului nostru. Credinţa şi frica omului de judecată se contopesc prin Duhul în Izvorul Iubirii care îl învie,, cum afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul: „moartea lui Hristos pe Cruce este judecata judecăţii, osânda osândei” (Răspunsuri către Talasie 43, PG 90, 408[FR 3, 1947, p.148].

Duhul-Dumnezeul tainic este Cel care dă viaţă existenţei noastre, Cel care ne face să auzim chemarea dumnezeiască, Cel care ni-l descoperă pe Hristos, Viaţa întregii umanităţi transfigurate, ce ne permite să devenim „con-sanguini”şi „con-corporali”cu Iisus.

Toate inegalităţile sociale şi sexuale, toate opoziţiile etnice sunt abolite deopotrivă în noua umanitate restaurată. Toate trebuiesc cu sârg îndreptate spre imperativul mântuirii, fără a se neglija şi lucrarea socială în toate domeniile în care este vizat omul şi societatea, o reciprocitate a comuniunii, astfel încât viaţa noastră să devină fratele nostru.

Axa vieţii sociale trebuie oglindită în Aura Sfintei Treimi-Izvorul dătător al întregii culturi şi civilizaţii umane.

Convertirea integrală la creştinism, la dreapta credinţă se face doar trăind profunzimea Fericirilor- Calea ce duce la comuniune. Poate, tocmai de aceea una din marile responsabilităţi ale Bisericii Ortotoxe de astăzi este scoaterea la lumină a întregului patrimoniu ascetic şi mistic, ca perspectivă înnoitoare, ca rezonanţă şi frumuseţe liturgică, ca temelie şi stâlp al Teologiei Ortodoxe, ca om în lumina chipului său creat întru asemănare cu Creatorul. Ego-ul trebuie absorbit întru asemănare, altfel este orbit de zorii sinelui în care se desfată şi se răsfaţă norii patimilor. Verigile idolatre se înlănţuiesc în jurul iraţionalului prin lăcomie şi după raţional prin mândrie, curbând sensul metafizic al chipului de la a fi la a avea. La rîndul ei lăcomia perverteşte dorinţa, ispiteşte erosul, venerează desfrâul, supralicitează avariţia din care ţâşnesc tristeţea şi invidia, culminând cu mânia, ura de sine, ori distrugerea celorlalţi. Tiza lăcomiei este mândria în care se întronizează slava deşartă, ce asistă fascinată la parada narcisiacă a seducţiilor. Chipul mândriei este mânia întru asemănare cu ura. Marama tristeţii picură gustul cenuşiu al delăsării, prelingându-se într-o bolboroseală abisală a uitării. Astfel, ne răstignim curiozitatea, uimirea, fiorul, mirarea, dorul, recunoştinţa şi bucuria. Inima se împietreşte şi peste ea se aşterne dunele disperării cu platitudinea şi vidul iluziilor şi amăgirilor.

Dacă avem noroc spaima poate cuibări în noi frica de Dumnezeu- ca început al înţelepciunii, al venirii de la firesc la suprafiresc. Această salvare din naufragiul pulberii, vine prin ancora ascezei creştine, care ne reîntoarce la Hristos. Trecem astfel de la starea firii şi a fricii la starea harului, a iluminării, a încrederii şi smereniei.

Ne alipim din nou cu căinţa cu ruga şi cu curăţia de Dumnezeu, cum frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul: „ Doamne Iisuse Hristoase, Dumnnezeul nostru, care asupra lui Lazăr ai plâns şi lacrimi de jale şi de milostivire ai picurat peste el, primeşte şi lacrimile mele cele amare. Cu patimile Tale vindecă patimile mele. Cu rănile Tale tămăduieşte rănile mele. Cu sângele Tău curăţeşte sângele meu şi amestecă în trupul meu mireasma Trupului Tău cel făcător de viaţă. Fierea cu care ai fost adăpat de vrăjmaşi, să îndulcească sufletul meu luînd de la el amărăciunea, pe care potrivnicul mi-a dat-o s-o beau. Trupul Tău cel întins pe lemnul Crucii, să ridice către Tine mintea mea, pe care dracii au tras-o în jos. Capul Tău, care pe Cruce s-a plecat, să înalţe capul meu cel pălmuit de vrăjmaşi. Preasfintele Mâinile Tale, cele ţintuite pe Cruce de necredincioşi, să mă ridice pe mine din prăpastia pierzării, precum preasfânta Gura Ta a făgăduit. Faţa Ta, care a primit pălmuire şi scuipare, să strălucească faţa mea cea pângărită cu fărădelegile. Sufletul Tău, pe care pe Cruce l-ai dat Tatălui Tău, să mă călăuzească spre Tine cu harul Tău. Nu aduc inimă zdrobită în căutarea Ta, nici nu am pocăinţă, nici frângere, care amândouă întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am, Stăpâne, lacrimi de mângâiere. Căci întunecatu-sa mintea mea de cele lumeşti, şi nu poate să caute spre Tine cu zdrobire. Răsucitu-s-a inima mea în multe ispite şi nu se mai poate încălzi la lacrimile iubirii către Tine. Ci, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul şi Vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă deplină şi inimă zdrobită, ca să ies cu tot sufletul în căutarea Ta. Căci fără de Tine sunt străin de tot binele. Aşa dar, Bunule, dăruieşte-mi harul Tău. Tatăl ce Te-a scos pe Tine din sânul Său mai înainte de veci,, să înnoiască trăsăturile Chipului Tău întru mine. Eu Te-am părăsit. Tu să nu mă părăseşti. Eu am plecat de la Tine, Tu pleacă în căutarea mea, şi fă-mă să intru în imaşul Tău şi mă socoteşte în numărul oilor turmei Tale celei alese, şi mă hrăneşte împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată îţi este Ţie sălaş şi se vede în ea (se iveşte) strălucirea descoperirilor Tale. Şi strălucirea aceasta este mângâierea şi odihna tuturor acelora, care pentru Tine s-au nevoit cu necazuri şi cu chinuri de tot felul. De care strălucire să ne învrednicim şi noi, cu Harul şi cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în vecii vecilor. Amin” (Cuvinte despre Nevoinţă, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p. 35).

Cu alte cuvinte Rugăciunea Sfântului Isaac Sirul, singură dacă ar fi, poate străluci ca o rază filocalică pe Calea mântuirii.

Lacrimile toarse din caierul ascezei împletesc aşadar fuiorul nădejdii, surâsul bucuriei, seninătatea încrederii. În taina jertfei şi a suferinţei Dumnezeu Mântuitorul plânge în toate lacrimile noastre pentru a le umple cu harul Său. Numai în lacrimi inima se curăţeşte şi se întăreşte prin voia Duhului Sfânt: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, ne spune Iisus.

Cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu în Treime şi în Creaţia Sa se poate doar prin duhul haric al inimii în care predomină nu dorinţa plăcerii, ci dorul după sens al libertăţii întru Adevăr. Permanent în inima noastră să se poată reflecta frumuseţea lui Dumnezeu, binele celuilalt şi armonia Creaţiei divine. Marcu Ascetul înţelege prin inimă sanctuarul lăuntric în care luminează harul Botezului şi de unde îşi ia mintea îndemnurile bune şi frumoase”. Fără legătura harului, care este stânca Numelui lui Iisus, inima ceva gândeşte şi alceva vorbeşte. „Nu este alt nume în istorie pe care să se fi construit atâta cât pe Numele Lui”(Sfântul Nicolae Velimirovici, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 35).

Fiecare gând trebuie scos din scutecelul psihic şi înfăşat în porfira Numelui lui Hristos, spre a da strălucire cuvântului şi mireasmă faptei. Numai în acest sens se zideşte unitatea minţii şi a inimii, căci inima este fiinţa minţii. Numai coborârea minţii în inimă, urcă omul spre slava Numelui lui Hristos. De aici, Rugăciunea inimii, care poartă în suflet frumuseţea Numelui dumnezeiesc: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”!

În Tradiţia noastră ortodoxă Calea către Dumnezeu, cunoaşterea, străbate două etape: contemplarea naturii şi comuniunea cu Creatorul. Mai întâi o Euharistie cosmică cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Înţelegerea duhovnicească a celor văzute prin cele nevăzute” (Mystagogia 2, PG 91, 669). Omul percepe prin har esenţa lucrurilor, cosmosul ca Poem al Creaţiei devine un imens dialog între Ziditor şi creaturile Sale. Lumea simbolurilor anticipează Întruparea Cuvântului. Cel Nepătruns, Cel Neapropiat se apropie de noi, prin Naştere, Cruce şi Înviere. În Simbol se resimte fiorul emoţiei cu estetica luminii sale, provocând cunoaşterea filocalică. În Aura Slavei lui Dumnezeu, raţiunea omului se inserează în lumina cunoaşterii, presimţind preamărirea Atotcreatorului, iar prin harul Crucii şi al Învierii, poate pătrunde savoarea mistică.

Dacă Dumnezeu i-a cerut lui Adam să dea nume celor vii, noi cei re-născuţi prin Botezul şi Sângele lui Iisus Hristos, trebuie să purtăm Numele Domnului numindu-ne CHRISTOŞI.

Identitatea noastră trebuie să se afirme plenar prin credinţă, adevăr, libertate şi dragoste în comuniune cu Persoanele dumnezeirii şi alte persoane. Persoana umană exprimă fiinţa libertăţii. Dumnezeu- Fiinţa, fiind Treime de Persoane îşi are existenţa veşnică şi Şi-o asumă doar în comuniune. Numai în Persoană libertatea şi iubirea personală sunt identice dând viaţă Fiinţei, care este Adevărul. Dacă Dumnezeu, Tată- Fiu-Duh (spune Olivier Clement) este libertate a iubirii, faţă de om este iubire a libertăţii lui” (Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I Adevăr şi libertate, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p.103).

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT !

Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei

ÎNĂLŢAREA DOMNULUI - 24 Mai 2012

Brusturi-Neamţ.

Un lucru minunat: incepe constructia Manastirii Poarta Alba, ridicata in cinstea martirilor Canalului. La slujba de sfintire va fi prezent Parintele Justin Parvu

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 23 May 2012 18:41:00 +0000

IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a lansat astăzi, într-o conferință de presă, proiectul construirii Mănăstirii de la Poarta Albă. Piatra de temelie va fi pusă în data de 1 iunie la ora 18 pe terenul pus la dispoziție de către Primăria Poarta Albă, acesta fiind locul fostelor barăci din zona Galeșul, zona cunoscută pentru densitatea mare de preoți, deținuți politici, care au murit aici.

La slujbă va fi prezent și părintele Iustin Pârvu, unul dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste.

Mănăstirea va fi închinată memoriei martirilor, deținuți politici, morți la construirea Canalului Dunăre - Marea Neagră, mai ales în perioada 1949 – 1953.

Din arhivele păstrate, reiese că la construirea Canalului, în perioada celor patru ani au muncit peste 30.000 de deținuti politici, iar în mod oficial au fost înregistrate peste 2.000 de decese din rândul acestor detinuți obigați să muncească aici. Desigur, numărul celor dispăruți în această perioadă este cu mult mai mare.

Sursa: Arhiepiscopia Tomisului

Minunea şi show-ul

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 23 May 2012 11:30:00 +0000

Lumea de azi abundă in spectacole. Parcă nimic altceva nu este cautat cu mai multă ardoare decat spectacolul. Daca cineva are de spus ceva, trebuie neapărat sa-l imbrace in haina strălucitoare a show-ului, altfel va trece neobservat, nimeni nu are timp să asculte un mesaj lipsit de senzaţional. Din păcate mulţi creştini pretuiesc credinţa dupa cat de mult spectacol oferă. Smerenia, credinţa simplă, osteneala, metaniile, rugăciunea nu aduc multumire “consumatorilor” de religie . S-a petrecut undeva o minune? Este pe undeva vreun preot care poate să-ţi spună problemele tale inainte de a te vedea? Sau te dezleagă de orice, fără nici o osteneală din partea ta? Acolo e adevărata credinţă, acolo trebuie sa mergem!
Evanghelia e plină de minuni, dar paradoxal pentru unii, este total lipsită de spectaculos! Mântuitorul Hristos vindecă bolnavi, incurabili, alungă demonii, inmulţeşte pâinea şi peştele, inviază morţii simplu, doar cu un cuvant! Lipsesc total cuvântările pompoase, pregătirea aperceptivă a celor prezenţi (azi s-ar numi spectatori), efectele speciale! Şi în cazul vindecării orbului din naştere minunea s-a facut simplu, fără nimic spectaculos.
Asa sunt lucrurile Domnului nostru. El nu face spectacol, nu are nevoie sa impresioneze, pur si simplu voieste si totul se face dupa voia Lui. Diavolul in schimb este maestrul efectelor speciale. Neavând nimic de dăruit, rău fiind şi dătător de rău, diavolul are nevoie sa impresioneze, să-şi ascundă sub falsa strălucire a senzationalului, goliciunea şi nimicnicia. Astăzi multi oameni cauta in credinţă specaculosul, dar prin aceasta se fac de buna voie victime sigure a diavolului. Doresti show? Satana o sa ti-l ofere cu prisosinţă! Dar abia după tragerea cortinei vei afla că preţul “biletului” a fost sufletul tău.
Sunt multi vânzători de idei religioase în zilele noaatre care fac show din numele Lui Dumnezeu, inşelând astfel pe toţi doritorii de fericire fara osteneală, ascunzandu-le sub luciul calp al vorbelor lor întunericul iadului!!

Prin orb, Iisus Hristos ne arată drumul care duce la mântuire. Pentru a fi vindecat şi sufleteşte, orbul a trecut 3 probe:

Proba ascultării – a primit să fie uns cu tină şi s-a supus poruncii de a merge să se spele la scăldătoarea Siloamului;
Proba ispitei - a fost lăsat singur sa se lupte cu fariseii şi nu a cedat ispitei de a se dezice de Cel ce l-a vindecat. Mai mult L-a marturisit şi apărat riscand să-i atragă ura şi răzbunarea fariseilor;
Proba credinţei – după infruntarea cu fariseii Iisus il intreabă: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Dumnezeu nu obliga ci in deplina libertate îi cere credinţa. Liber, fostul orb intreabă: Cine este, ca să cred in El? Iar Iisus îi spune, L-ai şi văzut, vorbeşte cu tine! Făpturii libere şi înţelegătoare, Domnul îi lasă loc să chibzuiască. Iar omul vindecat, auzind ce mare este Vindecătorul său, mai mult decat un profet, indată a strigat Cred, Doamne! şi I s-a inchinat. „Prin aceasta el a mărturisit dumnezeiasca Lui putere; şi ca să nu fie doar o slujbă a buzelor, a adăugat şi fapta” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Sursa: Cuvânt Ortodox

Despre copiii lepadati - Parintele Arsenie Boca

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 17 May 2012 11:30:00 +0000

[...] Alta durere mare pe care o aveti voi mamele, dar care atarna si-asupra tatilor, sunt copiii lepadati. E pacat strigator la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva mai usor. E pacat strigator la cer. Ascultati toti cu luare aminte. Sangele lor striga razbunare. De aceea nu vei avea noroc cu ceilati ci plans si jale. Razbunarea sangelui varsat se face fara mila, ori ca iti ia Dumnezeu si pe ceilalti, ori vor cere insasi capul mamei. Stiti bine ca aceasta se intampla la multe atunci pe loc. Iar aceasta asa se tocmeste, ca atata suparare vei avea in casa incat iti pierzi cumpatul si uiti de marea mila a lui Dumnezeu ce o are cu toti pacatosii. Si se apropie diavolul de tine si-ti baga-n cap gandul sa-ti iei lumea in cap si sa-ti faci capatul. Asta e glasul impotriva tuturor celor ce fac asa. Mare ispitire patesc mamele care au ucis copii. Iar daca vrei sa scapi tu si ceilalti copii pe care i-ai facut trebuie sa pui in loc tot atatia copii ai altor femei sarace si sa-i botezi. Iar daca nu, ia-i si botezati gata caci stie Dumnezeu cat te mai tine. Si sa grijesti de dansii ca si de copiii tai, cu imbracaminte si incaltaminte frumoasa, bani de scoala, pana-s in stare sa-si castige singuri painea. Si ce scoti din copiii tai aceea sa iasa si din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea in vremea asta fie pentru ei fie de la ei sa le rabzi toate nadajduind mila lui Dumnezeu, ca-ti va ierta pacatul. Caci prin rabdare ispasesti pacatul. Iar milostenia cu osteneala biruie inaintea judecatii.

Acesta e un cuvant de mangaiere pentru voi. Dar sa faceti ce v-am spus si nu cu tandaleala. Si sa cresteti copii nu numai cu painea voastra ci si cu hainele voastre, cu banii vostri. Caci de Dumnezeu nu te poti plati cu minciuna. Si-ti va spune diavolul ca i-ai dat destul. Asta numai ca sa te bage dator, ca sa-i fi si lui datornic, sa nu-ti platesti fata de Dumnezeu datoria.

Si sa invete pe cele tinere sa nu faca si ele aceleasi stiind tu cata frigare in suflet ai patimit tu pe urma.

Vrei copii putini? Nu te atinge de barbat. Insa ca sa puteti face lucrul acesta trebuie sa va infranati cu postul, iar eu zic cu foamea. Caci trupului acestuia de pe noi nu-i pasa daca ne baga in focul iadului. De aceea ar trebui ca nici noua sa nu ne pese de poftele lui ci sa le mai ucidem cu postul.

Te sfatuieste barbatul sa ucizi copiii? Sfatul e ucigas, nu-l asculta ci mai bine rabda sa fii alungata de la casa lui si va vedea Dumnezeu osteneala ta si nu te va parasi, ca te va milui de vei fi vrednica.

In toate astea de pana aici se incurca oamenii care nu postesc. Caci aceia sunt izbiti de toate relele, dupa cum au zis Parintii, ca toate relele de la stomac incep, dupa cum vazura-ti iar eu va spun ca si de la brau in jos.

Sursa: http://www.provita-craiova.com/articol-despre-copiii-lepadati.php

NU FI CĂLĂUL MEU, FII MĂMICA MEA!

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 17 May 2012 09:17:00 +0000

În clinicile din România, în fiecare zi se sting sute de vieţi în urma avortului. Sunt multe cauze care duc la luarea acestei decizii printre care şi depresia alimentată de lipsa sprijinului din partea celorlalţi.

Este şocant pentru o fată tânără, fără studiile terminate să primească vestea că va aştepta un copil şi este cutremurător atunci când tatăl copilului ei dispare, lăsând-o singură, fără nici un sprijin. Treptat, fără vreun sprijin, cu frica constant[ că părinţii ei vor afla vestea şi vor reacţiona într-un mod dur, poate chiar o vor renega, tânăra cade treptat în depresie. Apar simptomele sarcinii şi odată cu acestea amplificându-se şi starea depresivă, până într-o zi când se hotărăşte să avorteze, crezând că acest pas este singurul corect.

Grăbindu-se să facă acest pas omite realitatea, faptul că în pântecele ei se afla o viaţă, o fiinţă umană. Nu ştie ce urmări o să aibă avortul, nu o interesează altceva decât cum să scape de marea problemă în care se afla, problema care de fapt era o binecuvântare.

Soseşte şi ziua avortului. Tânăra fată nu este conştientă de ceea ce se întâmplă în timpul procedurii, în timpul chiuretajului, frecvent utilizat în România. Nimeni nu îi arată ceea ce s-a întâmplat cu propriul ei copilaş… ar fi prea traumatizant pentru ea să vadă cum arată trupuşorul lui în urma chiuretajului, un trupuşor sfâşiat în bucăţele.

Poate, pe moment nu se întâmplă nimic, nu există vreo traumă psihologică. Dar multe tinere, regretă avortul la scurt timp după producerea acestuia, traumele post avort neîntârziind să apară. Unele fete trăiesc sentimente de teamă şi depresii din cauza experienţei prin care au trecut, ajungând chiar să le fie ruşine să mai iasă din casă, având impresia că oamenii ştiu ce au făcut şi le judecă.

Mai există şi tinere care încearcă să-şi îngroape trecutul, să uite de pruncul ucis şi să meargă mai departe. După câţiva ani se căsătoresc, în multe cazuri nefiind vorba despre iubitul care le-a părăsit înainte de a face avort. Rămân însărcinate, dar atunci vechile amintiri legate de avort ies la suprafaţă cu putere.

În cele ce urmează voi relata mărturia unei tinere care, după ce a făcut avort, a decis să lase trecutul în urmă, dar când a fost însărcinată pentru a doua oară, toate amintirile avortului au revenit:

“Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere. În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute. Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic” (Mariana)

Avortul nu clarifică lucrurile, nu le aşează la normal! Dacă o tânără face avort asta nu înseamnă că totul o să revină la normal ca şi cum ar şterge cu buretele totul… Rămân traumele, rămâne un copilaş ucis. Există momente de singurătate, de incertitudine dar singurătatea nu se va sfârşi dacă copilul dispare, de fapt nici nu dispare, nu se poate nega că nu a existat nici o clipă… copilul din prima clipă există, este o fiinţă.

Pentru tânăra fată, copilul, la început, reprezintă o piedică dar mai târziu, dacă va decide să îl nască, şi acesta este pasul corect, copilul va fi sprijinul ei, binecuvântarea ei. Există o temere conform căreia, dacă este o mamă singură, şansele de a se căsători scad. Nu este adevărat. De mii de ori va fi mai bine dacă tânăra va decide să nască copilul decât să îl avorteze. După avort există şansa să nu mai poată avea alţi copii, iar acest lucru cu certitudine îl va afecta pe soţul care vrea urmași.

Fetelor, un copil nu este o piedică în viaţa voastră, nu este o cauză care să ducă la singurătate şi implicit la depresie, ci este un dar de la Dumnezeu, o bucurie care va continua să lumineze nu doar o clipă ci întreaga voastră viaţa.

Mihaela Gligan

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Părintele Arsenie Boca: Lucrarea poruncilor stinge crizele voinţei. "Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră"

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 15 May 2012 09:00:00 +0000

„Viaţa aspră a ţăranului e mai puţin folositoare întreţinerii naţiunii prin alimentele pe care i le procură, decât prin seva puternică a temperamentului şi a caracterului ce i le dă omului contactul cu pământul; şi dacă trebuie să venerăm aceste membre active care se angajează vitejeşte în sarcinile necesare, o facem pentru că în forţa, în frumuseţea, în sănătatea muncii corporale ei exprimă şi realizează deodată însănătoşirea morală, pacificarea lăuntrică şi vigoarea voinţei. Deci nu menajând forţele noastre le întreţinem mai bine... E o tactică greşită de-a ceda moleşelii, de a-ti da prea mare atenţie ţie însuţi, de a te răsfăţa: tocmai uzându-ne energia, deşi s-ar părea că o sacrificăm şi o mortificăm, dimpotrivă, prin întrebuinţarea ei o reparăm şi o amplificăm. În acest domeniu al acţiunii voluntare cu cât o răspândeşti cu atât o ai mai mult." (M. Blondei, op. cit. voi. II. pp. 196-197)

„Acţiunea nu se poate produce decât stârnind o luptă internă şi triumfând încă de la început asupra sistemului contradictoriu care s-a format împotriva iniţiativei ei. Ea angajează toată viaţa noastră organică şi mintală, din momentul în care se produce. Dar dacă e adevărat că această unitate totală şi exclusivă a actului contribuie la dependenţa mutuală a corpului şi a sufletului, nu se face aceasta în dauna bogatei varietăţi a cugetării sau a infinitei puteri a libertăţii? Nu. Supunând voinţa simplicităţii strâmte a unei ieşiri unice, acţiunea este pentru ea calea de expansiune şi de îmbogăţire.

Un mare efort pe care-l facem, o decizie bărbătească pe care o susţinem ne aduce un sentiment de trezire şi de mai vie claritate. Câtă vreme nu acţionezi, nu te cunoşti. Până nu acţionezi trăieşti şi cugeti ca într-un vis, ca într-un scurt moment de luciditate între două somnuri, fără să ai destulă putere să te ridici pentru a deschide ochii ca să vezi şi să porneşti. Această atitudine trebuie condamnată cu hotărâre pentru că e contrară mişcării celei mai sincere şi mai esenţiale a naturii noastre. Dar cum să cunoşti tot ce se agită în universul nostru, interior; cum să ştii dacă ai o atenţie destul de netă, o intenţie destul de precisă, o ardoare destul de vie, o voinţă adevărată...? Garanţia şi criteriul sincerităţii este actul care taie incertitudinile şi manifestă cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ţi le ascunzi ţie însuţi. Actul este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem înclinaţi, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor şi reconfortant... descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicţie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem aşa cum suntem şi să ne facem aşa cum vrem... Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră...”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Marturisire de credinta a Generatiei 1948. Destinul generatiei in viziunea detinutilor politici. 64 de ani de la arestarea elitei tineretului român

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 14 May 2012 20:04:00 +0000

Acum 64 de ani, in noaptea de 14-15 mai 1948, in Romania s-a declansat teroarea impotriva tineretului fidel idealurilor national-crestine. Conform spuselor fostilor detinuti politici, in acea noapte au fost arestati aproximativ 15.000 de oameni. Cei mai multi dintre ei aveau sa iasa pe portile inchisorilor abia in anul 1964. Majoritatea au avut o tinuta demna in inchisoare, marturisindu-l pe Hristos si afirmand necontenit idealurile nationale ale romanilor. Nu si-au abandonat crezul generatiei lor deoarece stiau ca "adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr). Aceasta generatie a dat sfinti, martiri, mucenici, marturisitori. Jertfele acestei generatii scut, generatia de la 1948, o demna continuatoare a stralucitei generatii de la 1922, ne imbogatesc sufleteste, constituind o sursa de putere a neamului nostru.

Postez o marturisire de credinta a acestei generatii, asa cum a fost exprimata de Mircea Dumitrescu si Traian Popescu, doi dintre detinutii politici care au simtit ca pe o datorie de constiinta sa scrie despre destinul generatiei 1948.

Generaţia 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.

De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.

Ştim sancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei: pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre.

Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şi Împăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.

Doar înţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.

Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: creştinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poate spune: Generaţia de la 1948.

O generaţie nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.

Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţarea istorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se:

-originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
-familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie, poziţie în societate, revenind statului;
-armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiul claselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
-forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţii spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.

În final, această acţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor.

Evoluţia naţională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acestei raţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu cât şi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată din munţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.

În aceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şi statut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-au văzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă.

Generaţie sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condiţiilor de exterminare, le-a fost dat totuşi să se afirme într-un mod încă anonim.

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare a adevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existat o generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!

Convertirea suferinţei în creaţie.

Epopee scrisă cu sânge.

Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.

Şi-au început noua viaţă sorbind din cărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Au devenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţi preoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.

Ieşiţi din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şi setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.

Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.

Robii unui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniul cultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut în faţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.

Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre generaţia neînvinsă de la 1948: Am împins cu toţii căruţa Neamului Românesc spre Hristos!

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 14 May 2012 07:30:00 +0000

Predica a Parintelui Staniloae la Duminica a V-a dupa Pasti (a Samarinencei)

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 12 May 2012 19:16:00 +0000

“La Duminica Samarinencii”

«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul». (Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mîntuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.

Mîntuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează cînd se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mîntuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mîntuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspîndite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe cînd în vremea Testamentului Vechi nu exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din cînd în cînd, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sîngele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfăla Sfînta Liturghiepentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gîndulla El.«Căci Domnul aproape este» — spune Sfîntul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decît într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.

Dar Mîntuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăogat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul.

Acestea sunt cuvinte mart, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfîntul Chiril din Alexandria, un sfînt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfîrşit mai preţioasă decît toate acele jertfe, căci nu putea sîngele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sîngele lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu cînd se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gîndurile şi faptele urîte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gîndul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Cîtă neplăcere producem celui ce ne ascultă cînd îi vorbim numai cu gura, cînd nu suntem atenţi la ceea ce spunem, cînd din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, cînd prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă de respect cînd vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gîndul ne este în altă parte, cînd duhul nostru nu participă la rugăciune, cînd atenţia noastră este împrăştiată, cînd gîndul nostru nu stă ţintăla Cel Căruiane rugăm. Se spune că de cîte ori un preot sau de cîte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adîncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gîndul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvîntul Mîntuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mîntuitorul ne cere să ne rugăm şi «în adevăr» sau «cu adevărul». Aceasta înseamnă în primul rînd să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rînd să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De cîte ori nu întîlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbîndirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mîntuirea lui.

Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurîndu-ne şi nouă la sfîrşitul timpului învierea pentru vecie; că pînă suntem pe pămînt ne conduce prin Duhul Său cel Sfînt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvîrşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mîntuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mîntui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbîndirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mîndrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfînt este puntea de unire între credincios si credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întîlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune «în duh».

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea «să păzim unitatea Duhului în legătura păcii», cum spune Sfîntul Apostol Pavel (Efes. IV, 3).

Rugîndu-ne «în duh şi în adevăr», vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi sfînt apostol: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfîntului Duh să fie cu voi cu toţi» (II Cor. XIII).

Pr. Prof. D. Stăniloae

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)

Sursa: Pr. Gabriel

Sinaxar. Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 12 May 2012 14:00:00 +0000

Aşa cum sugerează şi numele său, „Valahul”, acest sfânt mucenic era de neam valah, adică român din Ţara Românească. El s-a născut în acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu în anul 1644, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească. În acel timp a venit la conducerea ţării Mihnea al III-lea Voievod (1658-1659), poreclit „Turcitul”. Acesta a pornit o răscoală împotriva stăpânirii otomane, datorită haraciului care îi era impus de la Curtea Otomană.

Auzind aceasta, sultanul Mehmet a trimis o oaste de turci în Ţara Românească, pentru a pune capăt revoltei, şi a pedepsi pe domnitorul revoltat. De frică, Mihnea a fugit peste munţi, în Transilvania, unde a şi murit, iar turcii, văzând aceasta, au pustiit ţara, robind mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii. Printre aceştia se afla şi tânărul Ioan, care ajunsese la vârsta de 15 ani, şi care primise în dar de la Dumnezeu o nemaiîntâlnită frumuseţe a chipului. Pe drum însă, un păgân din cei ce duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi plăcându-i frumuseţea exterioară a trupului, l-a cumpărat, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însă acestei fapte nelegiuite, nerecunoscând de stăpân decât pe Stăpânul tuturor, Hristos. Înfuriindu-se, păgânul se pregătea să-l lege pe Ioan de un copac, pentru a-şi duce urâciosul gând până la capăt, dar Sfântul, scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, şi-a adus aminte de David, biruitorul lui Goliat, şi prinzând curaj, l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, agarenii care duceau pe robi către Constantinopol au observat lipsa stăpânului lui Ioan. Aflând adevărul, l-au legat în lanţuri pe Ioan şi aşa l-au dus până la Constantinopol, chinuindu-l cumplit. Ajuns la Constantinopol, Ioan a fost dus la judecată, unde a mărturisit adevărul. spunând că omorându-l pe păgân nu a făcut decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat. Vizirul, auzind acestea, l-a dat pe Sfântul Ioan în stăpânirea femeii păgânului omorât, ca să facă cu el ce va voi. Aceasta a fost îndată răpită de frumuseţea tânărului, şi l-a dus în casa ei, unde i-a promis că dacă se va lepăda de credinţa sa şi va trece la aceeaşi lege cu a ei, îl va lua de bărbat, în locul celui mort, făgăduindu-i bogăţii şi desfătări nenumărate. ca pildă, femeia i-a dat chiar pe Mihnea Turcitul, care fusese şi el rob la turci, dar trecând în legea mahomedană, ajunse domnitor în Ţara Românească. Ioan însă s-a împotrivit, nevrând să se lepede de credinţa sa, aducându-şi aminte de Iosif, fiul lui Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar. Aceste ispitiri au durat 2 ani şi jumătate, după care femeia, văzând statornicia Sfântului, s-a înfuriat şi l-a dat pe Ioan eparhului cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Acolo mucenicul a fost supus la multe, cumplite şi înfricoşătoare chinuri. În acest timp, femeia vizita adesea pe Ioan, gândindu-se că tânărul îi va asculta cererile şi o va lua de soţie. Ioan însă, asemenea unui diamant, a rămas statornic în credinţa sa, căutând numai spre Hristos de la Care primea putere şi înţelepciune.

Văzând toţi că nu este nici o cale de a îndupleca pe tânăr să se lepede de Hristos, au luat hotărârea de a-l pierde pe Ioan cu moartea. Astfel, binecuvântatul mucenic al Domnului a fost dus la spânzurătoare, în data de 12 mai 1662, şi astfel, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a şi primit cununa biruinţei.

Viaţa Sfântului, împreună cu pătimirea sa a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din acea vreme, după care a fost tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, şi apoi trecută în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti.

Arhim. Bartolomeu V. Anania, Sfântul mucenic Ioan Valahul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 399.

Sursa: O viata frumoasa

Părintele Arsenie Boca: Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta.

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 12 May 2012 06:37:00 +0000

„Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo." (Sfântul Marcu Ascetul, op. cit. Filocalia, ed. I, vol. 1, p. 242 si ed. II, vol. I, p. 240)

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

FASCISTUL MAGHIAR József Nyírő, acuzat de asasinate împotriva românilor, înhumat la Odorheiul Secuiesc

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 11 May 2012 17:18:00 +0000

Scriitorul, lider al fasciștilor maghiari, a fost deshumat în Spania și va fi înmormântat cu fast în România. Acțiunea este sprijinită de Particul Civic Maghiar, în timp ce UDMR s-a distanțat de această inițiativă

Una dintre cele mai controversate figuri din istoria fascistă maghiară, acuzat inclusiv de asasinate împotriva românilor, József Nyírő, a fost deshumat din Spania, țara în care s-a ascuns după Al Doilea Război Mondial, urmând să fie adus cu mare fast în România. Partidul Civic Maghiar pregătește reînhumarea controversatei personalități la Odorheiul Secuiesc.

În elita unui partid extremist
Potrivit presei maghiare, rămășițele scriitorului József Nyírő au ajuns din Madrid la Budapesta la începutul lui aprilie anul acesta. Pe 27 mai, de Rusaliile catolice, aceste rămășițe vor ajunge în România cu un tren special, însoțit de politicieni de vârf din Ungaria, relatează kuruc.info.

Planurile reprezentanților Partidului Civic Maghiar (PCM) din România sunt de a-l reînhuma pe József Nyírő în cimitirul romano-catolic Dealul Sfântul Nicolae, din Odorheiul Secuiesc, după cum se arată pe site-ul oficial dedicat acestui proiect. József Nyírő s-a născut în 8 iulie 1889 la Jimbor (comuna Homorod), județul Brașov, ajungând în cel de-al doilea război mondial în elita partidului maghiar „Crucea cu săgeți”. Acest partid, care a guvernat în ultima fază a războiului mondial, a declanșat Holocaustul pe teritoriul Ungariei.

Dincolo de scriitor: fascist și antisemit
Apreciat de lumea maghiară drept scriitor, József Nyírő a fost extrem de activ și pe plan politic în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind notorie adeziunea sa activă la extrema dreaptă în perioada Holocaustului.
„A fost liderul propagandei radiofonice a extremei drepte”, a fost descris Nyírő, în cadrul unei conferințe asupra Holocaustului în Ungaria, susținută la Budapesta în martie 2007.

Relatările istorice arată că József Nyírő a fost una dintre figurile marcante ale partidului naționalist-fascist șovinist și rasist „Crucea cu Săgeți”, fondat de Ferenc Szálasi, declarat criminal de război ca urmare a atrocităților comise împotriva populației evreiești din Ungaria, după preluarea puterii în 1944. „Crucea cu Săgeți” a urmărit, în Al Doilea Război Mondial, refacerea Ungariei Mari și promovarea naționalismului hungarist.

Acuzat de asasinate împotriva românilor
Potrivit volumului „Români și unguri 1940-2011”, scris de istoricul Petre Țurlea, Nyírő a făcută parte din personalitățile maghiare instruite de guvernul de la Budapesta să rămână pe teritoriul cedat României pentru a păstra stăpânirea de facto a regiunii de către maghiari.

În 1947-1948, autoritățile române îl suspectează inclusiv de comandarea unor asasinate, fiind urmărit inclusiv de Justiția din Ungaria. Din cauza acestui fapt, Nyírő se refugiază la Munchen și, ulterior, se ascunde în Spania unde va și muri în 1953.

În volumul „Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 - octombrie 1944)”, în care au adunat mărturii istorice Mihai Fătu și Mircea Mușat, sunt redate pasaje referitoare la o serie de crime produse de grupări teroriste conduse, printre alții, de József Nyírő.

„Fenomene deosebit de grave s-au petrecut în acele zile la Cluj şi împrejurimi, unde trupele de ocupaţie horthyste au sosit la 11 septembrie 1940. Până atunci, crimele, bătăile, devastările declanşate împotriva românilor, îndeosebi în cartierele Mănăştur, Între ape, comunele Floreşti şi Someşeni au fost — aşa după cum recunoştea la 15 noiembrie 1940 fostul consul al Ungariei la Cluj, dr. Bothmer Karoly — efectuate de elemente declasate, şovine, fasciste, organizate în grupe teroriste, conduse de Kerekes Istvan, Kiraly Zoltan, Mălnassy Tivadar, József Nyírő”, se arată în lucrarea amintită.

Ambasada Ungariei nu comentează
Potrivit presei maghiare, acțiunea de reînhumare a lui József Nyírő se desfășoară sub patronajul lui Kover Laszlo, președintele Parlamentului de la Budapesta.

În România, acțiunea este susținută de PCM și Fundația „Pro Odorheiul Secuiesc”, alături de Ambasada Ungariei la București. De altfel, potrivit programului anunțat până acum, osemintele lui Nyírő vor fi aduse cu un tren special, așteptat la Gheorgheni (județul Harghita) de ambasadorul Ungariei, Füzes Oszkár.

Pe tot teritoriul României, așa-zisul cortegiu funerar va fi însoțit de garda de onoare a Adunării Naționale Maghiare, dublată de husarii secui.
Solicitați de Evenimentul Zilei să expună un punct de vedere referitor la oportunitatea unui astfel de demers, reprezentanții Ambasadei Ungariei în România nu au oferit, deocamdată, niciun răspuns.

Citiţi mai mult: Primul mare scandal al campaniei electorale: FASCISTUL MAGHIAR József Nyírő, înhumat la Odorheiul Secuiesc - EVZ Special > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/primul-mare-scandal-al-campaniei-electorale-fascistul-maghiar-jozsef-nyiro-inhumat-la-od-98102.html#ixzz1uaAIOvpV
EVZ.ro

Dupa Comisia Trilaterala, la Bucuresti vine Clubul de la Roma (octombrie 2012). Dr Florin Matrescu despre scopurile acestui club masonic si conexiunile lui oculte

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 10 May 2012 10:30:00 +0000

Club of Rome (Clubul de la Roma) (COR)
(sursa: Florin Mătrescu – HOLOCAUSTUL ROŞU, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2008, vol. I, p. 462-466, prin Bucovina Profunda)

- Denumirea sa nu are nimic comun cu oraşul Roma, Vaticanul, sau Biserica catolică. Ovin Demaris a calificat preocupările acestei organizaţii secrete drept o”afacere murdară” (Dirty Business), în spatele său stau “Comitetul celor 300″ (“Clubul” fiind considerat ca unul din instrumentele de lucru cele mai puternice ale acestuia) “Black Nobility” (în acest sens, unii atribuie ideea “Clubului” reginei luliana a Olandei) , “Marshall Fund” (vom reveni asupra lui) şi clanul Rockefeller care a şi donat, dealtfel, “Clubului” terenul unde-şi are sediul general (Bellago, Italia).

- În fondarea sa în 1968, un rol major i se acordă lui Aurelio Peccei, cel mai vechi preşedinte al concernului Fiat (un multi-conglomerat gigantic, aflat în mâna Comitetului celor 300″), în care “Black Nobility” deţine cote importante din acţiuni şi profit (Ex. Agnellis şi alţii). Spre a-şi realiza “misiunea” Peccei a absolvit cursurile la “Tavistock Institute” (considerat “mama” institutelor de „spălat creierul” din lume, fondat cu sprijinul lordului Bertrand Russel, fratele lui Aldous Huxley, Kurt Levin şi Eric Trist), sub bagheta vestitului general maior John Rawlings Rees. Următorul pas în “finisarea” cunoştinţelor sale 1-a reprezentat “cartierul general al NATO” de unde Peccei a selecţionat oameni de primă mână; n-au lipsit, desigur, nici conexiunile cu celelalte organizaţii ale iluminaţilor, Bilderberg, Trilaterala etc.

Componenţa “Clubului” este identică cu a unui grup internaţional aparţinând “Establishment”-ului, cu membri din 25 de ţări, înglobând între 50 şi 100 de persoane. Ei sunt oameni de ştiinţă, educatori, economişti, industriaşi etc., cu funcţii în guverne naţionale, sau asimilaţi deja de “guvernul internaţional” (“international civil servants”), mulţi dintre ei fiind membri ai CFR şi ai familiei Rockefeller.

Obiectivele “Clubului din Roma” sunt de-a dreptul terifiante, între ele înscriindu-se:
- Unificarea lumii şi constituirea unui “Guvern Mondial” format dintr-o elită (n.a. – masonă) care va acţiona asupra unui număr de “10 regiuni administrative” (numite astfel în cadrul unui raport al clubului, datat din 1973) care se află în stare de “flux” (adică cu graniţe deplasabile, ceea ce are ca efect conflicte etnice şi războaie aducătoare de bani bancherilor internaţionali ce finanţează confruntările şi vând armamentul părţilor beligerante şi, în al doilea rând, contribuie substanţial la reducerea populaţiei; în sfârşit, introduce în capul oamenilor ideea că naţionalismul şi patriotismul sunt cauza tuturor relelor, inclusiv a războaielor, făcându-i tot mai apţi să renunţe la suveranitatea naţională şi să accepte „noua ordine” şi „guvernul mondial”, aducătoare de pace!), în 1973 se chemau “regate” (Kingsdoms), denumire ce ulterior a dispărut, revenindu-se la “regiuni”. In teribila lucrare a lui Gary Kah, este redată harta lumii cu cele 10 regiuni concepute de “Clubul de la Roma”, în cadrul cărora Rusia poartă numărul 5, având înglobate între noile ei fruntarii România şi toate celelalte ţări ex-socialiste satelite.

- Funcţionând ca gigantica socialist-iluministă “Think-Tank” şi beneficiind de activitatea unora dintre cei mai buni cercetători din lume, Clubul de la Roma îşi propune să realizeze o “conştiinţă globală” cu o “biserică unică” într-o “comunitate globală”, în care fiecare individ să-şi dea seama că: “unitatea de bază a cooperării umane şi a supravieţuirii s-a mutai de la nivel naţional la nivel global” (scrie “Comitetul executiv al Clubului la pag. 147 a lucrării sale, “Mankind at trie Turning Point” – “Omenirea la răscruce”-). Din aceeaşi sursă aflăm de asemenea, că ţelul final este “schimbarea fundamentală… în distribuirea averii şi venitului, deoarece distribuirea averii şi a venitului nu se va mai face pe baza liberului schimb, când producătorul îşi vinde munca şi produsele la preţul pieţii şi este plătit după cât valorează oferta lui pe piaţa liberă, „noua ordine mondială” prevede ca omul să fie sclavul total şi perpetuu al „guvernului mondial” care-i cere maximum de efort şi, în schimb, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl cazează, câtă vreme este producător, după care urmează euthanasia, (adică suprimarea lui blândă) (n.a. – dând “naţionalismul” în mâna aşa-ziselor partide extremiste, în realitate creaţii ale regimurilor comuniste repomădate şi socializate, la comanda “mondialiştilor, în sânul populaţiei apar repulsie şi reticenţă pentru aceste valori, acestea aruncându-o imediat, sau cândva, în braţele ”mondialiştilor”).

- Noua religie, cu elemente satanice şi oculte, va fi cea a “erei noi” (New age) în care se vorbeşte de “noosferă”, adică “intelectul colectiv”; noosfera poate fi găsită în scrierile oculte ale lui Pierre Theilhard de Chardin, care se pare că au influenţat foarte mult religia “erei noi”(1103)

- Un scop important şi nedisimulat urmăreşte să frâneze dezvoltarea industrială şi cercetarea ştiinţifică, în special în SUA, distrugând-o în economie şi agricultură, în acest sens, la conferinţa Clubului, din 1980 (imediat după victoria în alegeri a lui Reagan, preşedinte nemason şi neagreat de mondialişti), la Washington DC, plecându-se de la cartea lui Sir Bertrand Russel (“The Impact of Science on Society”, sau în româneşte “Impactul ştiinţei cu societatea”) s-a formulat un plan concret de “control al activităţilor internaţionale ale SUA.

- La aceeaşi conferinţă s-a mai discutat anularea politicii conservatoare a lui Reagan, prin “radicalizarea” (socializarea) partidului democrat; în acest sens, la aceeaşi întâlnire a fost prezent Anthony Wedgewood Benn, şeful socialiştilor britanici, un strateg al “Fabian- Society” şi un adept al “războiului între clase” (n.a. – în formularea cunoscută nouă ca “lupta de clasă”). O lună mai târziu, tot în Washington, s-au întâlnit aceiaşi oameni, la care s-au adăugat invitaţii, ajungându-se la 2.000 de participanţi, având şi persoane venite din partea grupului “Heritage-Foundation” (finanţat de magnatul berii, Joseph Coors). Această fundaţie a avut ca protagonişti pe şir Peters Vickers şi Alfred Milner (membri ai “mesei rotunde”), Willy Brandt (evreu sefard, alias Herbert Ernst Karl Frahm, unul dintre cei mai importanţi oameni de contact ai KGB-ului în Europa, descendent al unei familii de evrei sefarzi din Lubeck), Olof Palme (cu antecedente de producător porno, dar membru al Comitetului celor 300), Franşois Mitterand (şi el membru al „Comitetului celor 300″), Philip Agee (ex-agent CIA şi membru al aceluiaşi comitet), Bettino Craxi (şeful socialiştilor italieni, arestat de câţiva ani pentru corupţie, legături cu mafia şi loja P2), Michael Harrington (de la “Institutul de studii social-democratice din Washington”), necunoscutul la acea vreme, Felipe Gonzales (devenit ulterior primul-ministru al Spaniei şi şeful socialiştilor spanioli), Jerry Rifkin (evreu, ministru de Externe al Angliei, în guvernul conservator ce 1-a precedat pe Tonny Blaire, actualul prim-ministru laburist), Gar Apelrovich (reprezentând cel mai mare institut de studii socialiste din SUA “Institute for Policy Studies”), socialistul american Ron Dellums (din California), Gloria Steinham (organizatoarea “Mişcării libertăţii femeilor” din SUA, vizitată în urmă cu ani de zile de comunista evreică Kollontay, agentă sionistă şi a Comminternului). Remarcabil este că reprezentanţii “Internaţionalei socialiste”, ca Brandt, Palme şi Benn, aveau întâlniri zilnice cu reprezentanţii lui “State Departament” (Cyrus Vance, Henry Kissinger), la o adunare ce s-a autodenumit “înmormântarea Statelor Unite” (n.a. – în capitala SUA, 2.000 de complotişti internaţionali, de conivenţă cu trădători din “Establishment”, conlucrau la ruinarea Americii, sub ochii binevoitori ai serviciilor secrete americane!! Dovadă peremptorie a formidabilei infiltrări a iluminaţilor!!). La adunarea următoare, din Lucatti (Veneţia), delegatul Michael Harrington (prezent şi la Washington) îl cita astfel pe Willy Brandt: “Willy Brandt doreşte prăbuşirea sistemului social în Europa, ceea ce va antrena după sine acelaşi lucru în SUA”. Prin activitatea iluminaţilor, SUA este oricum din punct de vedere social distrusă, cu un moral şi un spirit al esteticii degradate, într-un cuvânt, în decădere; trebuie dată numai lovitura de graţie, în planul “Clubului de la Roma” intrau chiar de atunci măsuri de destabilizare financiară a SUA: dobânzi variabile, dobânzi ridicate pentru împrumuturile contractate de Guvernul American la FED (Federal Reserve Bank); s-au mai propus, în acelaşi scop al destabilizării sociale, stimularea şi declanşarea conflictelor (până la războaie civile) rasiale şi între clase (n.a. -luptele de stradă devastatoare din California din urmă cu câţiva ani se plasează, cu siguranţă, între aceste acte de provocare şi înscenare).

- Depopularea marilor oraşe (în special din cele supraindustrializate din America de Nord) şi dislocarea populaţiei în zonele agricole, vizând scăderea forţei de muncă oferită şi necesare industriei.

- Un aspect terifiant în activitatea “Clubului” este “programul de asanare rasială” (Rassensanieraufsprogramm), cuplat cu reducerea la circa 2,5 miliarde de oameni a populaţiei globului, ceea ce va permite prezervarea unei elite şi a unei mase de executanţi educate în spiritul “noii ordini” (n.a. – inutil de relevat caracterul rasist şi fascist al acestor “teze”). In acest scop, mas media trebuie să întreţină isteria “suprapopulaţiei pământului”, ca şi a “crizei energetice” (n.a. – prezentată, fals, ca insurmontabilă), pentru a justifica necesitatea măsurilor, punitive şi asasine, recomandate de acest “club”, în acest sens, Aurelio Peccei, fondatorul “Clubului” se exprimă foarte clar la adunarea COR din martie 1982 de la Paris: “Oamenii sunt ca insectele, se reproduc prea mult. Timpul este propice ca, întregul concept al naţiunilor care conduce către cultura mondială, să fie pus în discuţie. Credinţa creştină formează oameni mândri şi o societate de vânzători care nu produc altceva decât o cultură moartă, muzică clasică şi munţi de hârtie.

Imaginea COR este de oameni tot mai puţini, consumând tot mai puţin şi cărora le sunt necesare tot mai puţine lucruri, indiferent în ce anume situaţie sunt” .(n.a. – indiferent de situaţia socială şi de nevoile fiecăruia). La subcapitolul dedicat scopurilor Masoneriei, vom da detalii asupra metodelor recomandate pentru reducerea “consumatorilor inutili”, spre beneficiul acelui 5%, constituit din elita profitoare. Oricum, pentru vremurile contemporane, campionii “reţetelor” de eutanasie în discuţiile şi conferinţele masonice pe această temă au fost şi vor fi membri COR. “Credibilitatea” lor nu mai este contestată de nimeni, de când, în “palmaresul” lor şi-au înscris:
înlăturarea lui Nixon (folosind organele lor de şoc din presă, ce le aparţin, Washington Post şi New York Times), eficienţa în începutul “erodării” Japoniei (prin societatea deschisă de Rockefeller “Japan Geselschaft” şi Suntory Stiftung”, prin mijloacele “indirecte” cu sorginte din vremea generalului Douglas Mc Arthur, cum ar fi îndoctrinarea cu idealuri socialiste şi democratice), schimbări culturale (în detrimentul tradiţionalului), acţiunile conduse de doi absolvenţi ai lui „Tavistock institute” şi fanatici ai COR, Danieli Bell şi Daniel Yankelovich, răspândirea “Church of SatanT, consumul de droguri, sexul excesiv şi tolerarea până la apologie a homosexualităţii).

Cel mai “convingător” argument amintit deja este însă cel rezumac in rândurile ce urmează(1158>: Despre COR s-a turnat în urmă cu câţiva ani un film cvasidocumentar, interzis spre difuzare şi din care s-au mai păstrat vreo 5 copii (videocasete). Acest film, “The Club of Rome” descrie explicit efectele criminale ale măsurilor recomandate de grupul ce stă în spatele acestui club. Toate persoanele, începând cu cei prezenţi la munca de filmare sau având vreo conexiune oarecare cu producerea acestui film (inclusiv personalul necalificat, de serviciu, al studioului de filmare) au fost – după încercarea de a-1 da publicităţii – omorâţi până la unul. în tălmăcne românească: “Noi nu doar vorbim, ci şi facem”. Cu toată sinceritatea, şi din modesta noastră convingere, îi credem, din toată inima!

În final, o listă incompletă a membrilor clubului în care, în afară ar europeanul (decedat) Willy Brandt, figurează, probabil cu un anumit tâlc, numai americani:William Whispinger (Asociaţia Internaţională a maşiniştilor), Şir Peter Vickers Hali, Stuart Butler şi Steven Hessler (toţi trei de la “Heritage Fondation), Lane Kirkland (preşedinte AFL-CIO), Irwin Suall (MI6), Roy Maras Cohn (ex-consilier al lui Mc Carthy), Henry Kissinger, Richard Falk (Princetown University), Douglas Frazier (Asociaţia producătorilor de automobile), Max Fisher (United Brands Fruits Company), Averill Harrimann (intim al familiei Rockefeller), Jean Kirkpatrick (ex-ambasador al SUA la ONU), Elmo Zumwalt (Admirai, US-Nav\ , Michael Novak (American Entreprise Institute), Cyrus Vance (ex-secretar de stat), April Glaspie (ex-ambasador în Irak), Milton Friedman (economis: Paul Volcker (FRB), Gerald Ford (ex-preşedinte SUA), Charles Percy (senator), Raymond Matthuis (senator), Michael Harrington (membru al “Fabian Society” de culoare socialistă), Samuel Huntington (şeful planului de distrugere a naţiunilor), Clairborne Pell (senator), Patrick Leahy (senator).

„Părintele Arsenie Boca – o viaţă închinată schimbării vieţii noastre”. Lansare Făgăraş - 10 mai

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 10 May 2012 08:42:00 +0000

Editura Agaton vă invită joi, 10 mai 2012, ora 19.30, în sala mică a Casei de Cultură din Făgăraş, la lansarea volumului „Părintele Arsenie Boca – o viaţă închinată schimbării vieţii noastre”.
Volumul de peste 400 de pagini conţine o sinteză complexă despre viaţa Părintelui Arsenie Boca, diferitele aspecte ale personalităţii sale, îndrumările de viaţă pe care le dădea celor care îl căutau, dar şi felul în care Părintele lucrează şi astăzi prin mărturiile celor care l-au cunoscut, prin scrierile sale şi prin pelerinajele de la mormântul său aflat la Prislop.

<< Întâlnirea cu scrierile Părintelui Arsenie îţi luminează mintea şi-ţi odihneşte sufletul. În ortodoxie, când te luminezi, nu-ţi descoperi „Eul superior”, ci îţi vezi păcatele; nu eşti la sfârşitul drumului, ci la începutul lui. Îţi dezgropi apoi talanţii (îngropaţi în păcate), încerci să-i înmulţeşti şi astfel viaţa ţi se schimbă. „O viaţă închinată schimbării vieţii noastre” – aşa descrie un părinte viaţa Părintelui Arsenie. Întâlnirea cu Părintele Arsenie era ca o întâlnire cu viaţa viitoare, cu „cealaltă parte a vieţii noastre”, pe care oamenii o doreau mai bună. Şi la fel este, astăzi, întâlnirea cu scrierile, cu mărturiile şi cu mormântul său.>> (Ioan Cişmileanu)

Participă: Pr. protopop Marcel Dobrea, Natalia Corlean – cea care s-a îngrijit de apariţia acestei cărţi, Ioan Cişmileanu – editorul cărţilor de mărturii despre Părintele Arsenie Boca apărute la Editura Agaton, Prof. Maria Gabor, Bogdan Juncu, Alexandru-Mihail Niţă (Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus).

Editura Agaton a Asociaţiei pentru Isihasm din Făgăraş a devenit cunoscută pe plan naţional mai ales prin publicarea a patru volume de mărturii despre efectul sfinţitor şi marea bucurie pe care Părintele Arsenie Boca le-a revărsat în Ţara Făgăraşului şi în toată România.
Detalii volum: 416 pagini + 16 pagini color; 23,5×16,5 cm; preţ: 35 lei – ediţia broşată; 40 lei – ediţia cartonată)

Străinii ne cumpără ţara la hectar: Cum s-a scumpit pământul românesc cu 40% în plină criză

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 09 May 2012 19:14:00 +0000

Flagelul crizei a atins toate ramurile economice ale României, mai puţin sectorul terenurilor agricole, pentru care cândva eram recunoscuţi la nivel european. Investitorii străini par să-şi fi amintit de „grânarul Europei“ şi au luat cu asalt piaţa locală, contribuind la o creştere cu 40% a preţului pământului în ultimii patru ani

Francezul Maxime Laurent a ajuns, la 19 ani, să răspundă de o fermă întinsă pe 1.400 de hectare în judeţul Dolj. Tânărul cultivă pe pământ românesc grâu, orez, floarea-soarelui şi rapiţă, iar planurile sale prevăd extinderea irigaţiilor şi creşterea capacităţii silozului din fonduri europene. Povestea sa a fost descrisă recent de cotidianul francez Le Monde sub titlul „România iese în evidenţă ca un El Dorado pentru agricultorii europeni“. Francezul este unul din sutele de investitori străini care au luat cu asalt România în ultimii patru ani, plasându-ne pe primul loc în Europa şi pe locul zece în lume după procentele de teren agricol controlat de companiile cu capital străin. Investitorii străini controlează, prin intermediul firmelor româneşti, circa un milion de hectare, adică 15% din suprafaţa cultivată a ţării. Apetitul străinilor este de înţeles, de vreme ce preţul pământului românesc este încă de trei până la zece ori mai mic decât în majoritatea ţărilor europene.
„Situaţia e similară cu intrarea marilor companii de băuturi răcoritoare pe piaţa românească. Ei au introdus un standard de concurenţă. Până la venirea străinilor, la noi a fost raiul speculatorilor români. În 2003, se plăteau 500 de lei la hectar şi nu s-ar fi ajuns la preţurile de astăzi niciodată fără străini“, spune Mihai Romaniuc, directorul general al Solproiect, companie cu acţionariat austriac, care deţine un portofoliu de circa 4.000 de hectare de teren agricol în zona de Sud a României. Datele culese de Romaniuc de la notari arată că lunar, sud-estul ţării atrage plasamente de zece milioane de euro, bani utilizaţi la achiziţia de terenuri agricole.

România de vânzare

Suprafaţa de teren agricol disponibilă la vânzare în România este în prezent estimată la 500.000 hectare, conform unui studiu al companiei de consultanţă imobiliară DTZ Echinox. Potenţialul pieţei este şi mai mare, dacă ţinem cont că circa 3 milioane de hectare de teren agicol sunt neutilizate. Investitorii străini ce vizează o activitate agricolă eficientă au în vedere, în general, cultivarea de cereale pe suprafeţe agricole mari, de peste 1.000 de hectare, ceea ce se traduce în bugete de câteva milioane de euro. Preţul unei suprafeţe de 1.000 de hectare, cu un grad de comasare aproape de 100%, poate ajunge şi la 6.000 de euro/hectar dacă se află într-o zonă cu irigaţii şi acces la apă dulce, cum sunt loturile din Bărăgan sau Dobrogea. Identificarea unor asemenea loturi compacte este însă foarte dificilă. Drept dovadă stau cele 31.000 de firme şi instituţii cu activitate în domeniul agricol, care exploatează aproape aceeaşi suprafaţă de pământ cât lucrează 3,82 milioane de agricultori particulari.
„Suprafeţe de teren agricol de mii de hectare comasate reprezintă o raritate pe piaţă în momentul de faţă. Procesul de comasare prezintă, în general, multe dificultăţi, cum ar fi numărul mare de vânzători de la care trebuie achiziţionat terenul şi dificultatea de a comunica cu aceştia sau titluri de proprietate având diverse probleme juridice“, menţionează Marius Grigorică, senior business analyst în cadrul DTZ Echinox.
Dacă procesul de comasare a 1.000 de hectare presupune achiziţia de teren de la 500 până la 900 de proprietari diferiţi, cel care ajunge la o asemenea suprafaţă nu este deloc motivat să vândă, datorită randamentelor foarte bune. Trebuie remarcat faptul că preţul plătit de intermediari proprietarilor de loturi mici este cu până la 50% mai mic decât cel perceput străinilor pentru suprafeţe gata comasate. „Lumea şi-a dat seama că e posibil să obţii profituri nete din exploatare de 300 de euro/hectar/an. Chiar dacă investitorii plătesc 3.000 de euro/hectar, ei sunt conştienţi că având stabilitate pe teren poţi face investiţii de îmbunătăţire a calităţii solului şi, automat, cresc veniturile. Amortizarea se realizează în zece ani, după care vine profitul. Investitorii olandezi oferă cu uşurinţă 1.500 de euro/hectar, când la ei e 50.000 de euro hectarul. Chiar dacă unii s-au cramponat de gradul de comasare, regula a rămas aceeaşi: să cumpere cu orice preţ, orice suprafaţă, în zone-cheie“, explică Mihai Romaniuc.

Click pentru mărire

Pradă speculatorilor
Primii 100 de agricultori ai ţării controlează aproximativ 10% din suprafaţa cultivată a ţării, estimată la 6,5 milioane de hectare, conform datelor Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA). Chiar dacă străinii deţin 10% din piaţă, trebuie menţionat că 90% din achiziţiile de teren realizate de aceştia sunt cu scop speculativ. Practic, investitorii cumpără teren pe care îl arendează tot agricultorilor români.
„Dacă fermierii români se vor capitaliza, România ar putea deveni o forţă în domeniul agricol. Circa 25-30 de fermieri lucrează pâmântul în condiţii tehnice care depăşesc chiar multe ferme din Occident. Aceasta este de fapt marea temere a traderilor de cereale obişnuiţi să trăiască doar din cumpărare şi revânzare de cereale“, subliniază Adrian Porumboiu, unul dintre primii zece producători agricoli de pe piaţa locală, care are în exploatare 27.000 de hectare de teren arabil, prin intermediul Comcereal Vaslui.
În absenţa unei mai bune colaborări între agricultorii români, străinii devin tot mai agresivi în negocieri şi aruncă pe piaţă sume importante de bani, pe care cu greu le pot egala jucătorii locali. „Investiţiile în terenuri nu sunt ca specula de acţiuni. Majoritatea au cumpărat, nu au vândut. Îşi vor marca profitul de-abia peste câţiva ani, când vor ieşi cu pachete de terenuri şi vor vinde suprafeţe mari cu 10.000 de euro“, previzionează directorul Solproiect. Una dintre principalele motivaţii ale străinilor stă în cererea de alimente în creştere. Acest factor a atras atenţia ţărilor bogate, dependente de importul alimentelor – din lipsa terenului arabil şi a apei, precum statele arabe, care au început să investească în agricultură pentru a asigura necesarul de alimente pentru ţările lor. În plus, ţările care au populaţia în creştere şi care se îngrijorează de securitatea alimentară pe termen lung, precum India, China şi Republica Coreeană, au început să profite de oportunităţile de a produce alimente în alte ţări.

Politici agricole
În prezent, investitorii străini au interdicţie la achiziţia de terenuri agricole pe teritoriul României, motiv pentru care se folosesc de firme înregistrate în ţară. Conform tratatului de aderare la Uniunea Europeană, piaţa ar urma să se liberalizeze începând cu 2014. Chiar dacă s-au purtat o serie de discuţii cu privire la prelungirea interdicţiei, aceasta nu poate fi realizată decât prin modificarea tratatului, lucru mai greu de realizat.
„Un guvern naţionalist ar putea bloca tranzacţiile către străini, dar ar fi o pierdere. Preţul s-ar prăbuşi de la 3.000 de euro la 600 de euro, şi statul ar impozita 3% dintr-o sumă mai mică la transferul de proprietate. Ar pierde şi statul, şi proprietarii de teren. Statul, dacă vrea să facă un bine, ar putea deveni un jucător activ şi să cumpere el cu drept de preemţiune la un preţ minim. Polonia face acest lucru. În Germania sau Franţa, sunt nişte limitări la transferuri, statul având prioritate la achiziţie“, propune Mihai Romaniuc.
O altă recomandare venită din partea mediului privat este susţinerea micilor poprietari români în procesul de comasare, prin credite cu garanţie pe teren şi fermă. „Aşa cum am vândut Petrom şi multe alte lucruri prost, aşa vindem şi teren agricol. Trebuie să luăm măsuri ca un ţăran român să poată cumpăra teren în aceleaşi condiţii cu un străin. Pentru asta ar fi necesare credite pe termen lung cu gaj pe teren şi pe fermă. Statul ar trebui să reglementeze această piaţă tocmai pentru a despăgubi investiţiile pe termen lung ale agricultorilor români, cum sunt erbicidările totale sau fertilizările de bază, cu fosfor. Terenul trebuie să aibă o valoare intrinsecă, de exemplu 1.000 de euro hectarul, iar cel care a lucrat terenul să fie despăgubit cu o sumă suplimentară“, consideră Sorin Dogaru, directorul departamentului de agricultură al Interagro, companie controlată de omul de afaceri Ioan Niculae.
Până la implementarea unor asemenea politici, vânătoarea străinilor continuă, şi piaţa se apropie încet de „punctul de fierbere“. Panta ascendentă pe care s-a înscris acest sector a devenit evidentă, rămâne de văzut dacă va conduce la apariţia unui nou balon imobiliar.

Autori: Alexandru Urzică, Gabriela Ţinteanu
Sursa: Capital

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Trei cuvinte despre purtarea Crucii. Cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia, iar cei ce s-au mângâiat vor suferi.

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 09 May 2012 16:08:00 +0000

[...] Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va deschide Raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strîmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frîng de durere, iar altul se mîngîie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mîine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la sfîrşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întîmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare fără motiv? Pleacă-ţi cît de cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decît El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită, şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu gîndul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Cînd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”

Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştinţă din mîinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa în Împărăţia Cerească. Nu cîrti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tînguirii zadarnice. Căci aşa se întîmplă în nenorocire: unul începe să se tînguiască şi să cîrtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sînt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mîntuirii.

Domnul le dă în mîini conlucrarea mîntuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca această purtare să-ţi fie spre mîntuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gîndurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi recunoştinţa, smereşte-te sub mîna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul conştiinţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul soartei pămînteşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi în minte acest gînd şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întîmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gînduri şi sentimente sînt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mîntuitoare. Fără acestea, crucea rămîne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mîntuitoare, fiind despărţită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai sîntem purtătorii de cruce care se mîntuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. [...]

Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit cîte ceva despre primul, despre crucile din afară: suferinţele, nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi spune cîte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe acestea le întîlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune Sfîntul Apostol: Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrînge omul vreo patimă de cîteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrînge de cîteva ori, o va strivi; dacă încă o va înfrînge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlîntată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mîinile ţintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atît este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sînt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încît au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mîntuitor şi această izbăvire nu se obţine altfel decît prin durere. [...] Care patimă nu este dureroasă? Mînia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgîrcenia nu te lasă să mănînci şi să dormi, mîndria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă - ura, suspiciunea, gîlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru anumite lucruri şi persoane - ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei, astfel încît a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de cuţit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situaţia omului căruia şerpii îi înveninează sîngele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Cîtă vreme există mîndrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, însă nu spre mîntuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtînd patimile, te sfîşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ţi produci singur suferinţă înlăuntrul tău, tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mîntuire? Este de ajuns să schimbi direcţia cuţitului şi în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întîmplă cînd rana este acoperită cu un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ţi depăşeşti mînia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti, te linişteşti, dar dacă îi dai satisfacţie, multă vreme te vei frămînta. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă iartă, pace dobîndeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îţi pricinuieşte suferinţă. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale! Rupe această cruce construieşte-ţi o alta: crucea luptei cu ele. Şi îţi va fi răstignirea pe această cruce spre mîntuire!” Toate acestea sînt limpezi ca lumina zilei şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară. Totuşi, faptele nu o îndreptăţesc întotdeauna.

Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de cîte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dîndu-i satisfacţie, îşi face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi înşine! Altul chiar se pregăteşte de luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecît. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de cîteva ori aşa şi rezultatul este acelaşi. Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cîte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu fericire şi linişte, ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit această experienţă, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărîm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de noi înşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel mai mare duşman al nostru, este primul plod al mîndrei. Ne este milă de noi înşine şi ne ucidem cu mîna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; şi cu cît mai rău ne facem, cu atît mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne însufleţim, aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să respingem mila de noi înşine şi să încălzim rîvna trudirii de sine. Să avem o inimă de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a luptei. Apucaţi-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăţa totul. [...]

Ne-a mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mîntuitoare pentru noi, crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvîrşiţi. Ei sînt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi liniştindu-se cît de cît de frămîntarea lor dinăuntru, să creadă că a făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici în această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihănitului. [...]

Aceasta este culmea desăvîrşirii creştine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, cînd Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie cu toate rînduielile vieţii pămînteşti şi ori suferă prigoane şi chinuri, ori devin şi sînt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sînt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu. [...]

Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfîrşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns pînă la această înălţime a vieţii duhovniceşti care ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă, se continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în Dumnezeu. Aţi murit - spune Apostolul - şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Aici, totul se săvîrşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din afară sînt aici nimic. Desigur că ele sînt un ambalaj cuviincios, dar nu sînt un martor hotărîtor şi cu atît mai puţin, nu le nasc pe cele dinăuntru. Atît de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decît superbul ambalaj al unui mormînt plin de oase!

Ştiind acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului (Marcu 15, 21), este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tîlharul cel înţelept răstignit şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvîrşiţi, răstigniţi prin predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tîlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfîşie, îi răstignesc de moarte, nedîndu-le nici o bucurie şi nici un fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tîlharul cel înţelept sau cel ce îl imită pe Domnul Hristos, sau tîlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?

Aşa cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfîrşitul. Voi adăuga numai: scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creştinii adevăraţi, dacă au cîte o mîngîiere, aceasta este cu totul întîmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie. Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în Împărăţie, inclusiv în cea lăuntrică. Primul, pas făcut aici - frîngerea voii dinspre rău înspre bine, alcătuind inima pocăinţei - se reflectă într-o durere de moarte pricinuită ranei produse de frîngerea voii, care va sîngera, apoi, pe toată perioada luptei cu patimile şi care se va închide abia după dobîndirea neprihănirii, care îl ridică pe creştin pe crucea împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este suferinţă, durere, strîmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.

Cugetînd la aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se staţi în tihnă şi în mîngîieri? Cuvîntul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mîngîiaţi, iar alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfînta Sa Lege; iar în cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mîngîia, iar cei ce s-au mîngîiat vor suferi. Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?” Faceţi întîi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au alte treburi decît: azi să meargă la un bal, mîine la teatru, poimîine la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel de alte distracţii, trecînd de la unele plăceri la altele. Iar la ce este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creştin, nici nu se gîndesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorînduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare lumînarea în vînt? Se plineşte, oare, viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mîngîierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frîngerii inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpînul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi prealiniştitelor Sale lăcaşuri. [...]

- din lucrarea ieromonahului Ioan - Cum sa ne mantuim? Dupa invatatura Sfintilor Parinti

Părintele Stăniloae: Ce înseamnă „a-ți tăia voia”?

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 09 May 2012 12:16:00 +0000

„Adevărata smerenie stă în «a-ţi tăia voia», pe care Dumnezeu ţi-o lasă.”

„E uşor să spui că te pleci în faţa lui Dumnezeu, dar nu a oamenilor. Spunând că faci ceea ce spune Dumnezeu, faci, în fond, ceea ce ți se pare ție că-ți spune Dumnezeu. Acesta e păcatul protestantismului. Apoi, deşi credinciosul protestant spune că se smereşte, socotind că tot binele ce-l face omul vine exclusiv de la Dumnezeu, în aceasta e mai degrabă un predestinaţionism, în care nu se cere omului nimic, căci se neagă orice libertate a lui de a face răul, când Dumnezeu l-a ales să facă binele prin el. Omul nu se poate nici măcar smeri. Adevărata smerenie stă în „a-ţi tăia voia”, pe care Dumnezeu ţi-o lasă. Şi în a ţi-o tăia nu cu părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu cel nevăzut, fără să fii sigur de aceasta, ci în faţa celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real. Şi o tai din conştiinţa că o faci în faţa lui Dumnezeu, de a cărui prezenţă îţi stă mărturie şi un altul, ajutându-te să arăţi în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea să se lase evaporată prezenţa Sa în subiectivitatea ta, ci vrea să-şi facă simţite în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul, care are conştiinţa întărită de comunitatea bisericească, începută prin Apostoli, că-ţi vorbeşte in numele Domnului.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 790 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 451)

Sursa: Doxologia

Un gand al Sfantului Nicolae Velimirovici despre hrana noastra de fiecare zi.

noreply@blogger.com (Florin) — Wed, 09 May 2012 08:23:00 +0000

El (Hristos) ar trebui sa fie hrana noastra de fiecare zi. Privindu-ne toata hrana prin Hristos, ea nu ne va mai parea o prada din natura, ci mai degraba jertfa naturii pentru noi, amintindu-ne de jertfa lui Hristos si prin aceasta, de propria noastra chemare la jertfa.

Sf. Siluan Athonitul: Despre ganduri si inselare

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 08 May 2012 16:45:00 +0000

A venit un nor, a ascuns soarele si s-a facut întuneric. Tot asa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul, si îl napadeste întunericul. Dar, tot asa, si numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi. […]

Daca vezi o lumina înauntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, daca împreuna cu lumina nu simti în tine zdrobire (de inima) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; însa nici nu te teme, ci smereste-te si lumina va pieri. Daca vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te încrede în aceasta, pentru ca
daca este de la Dumnezeu, Domnul te va face sa întelegi aceasta. Daca n-a cunoscut dupa gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate întelege de unde anume vine vedenia. Vrajmasul da sufletului o anumita dulceata amestecata cu slava desarta si dupa aceasta se recunoaste înselarea.

Parintii zic ca daca o vedenie e pricinuita de vrajmasul, sufletul simte tulburare. Însa numai sufletul smerit si care nu se socoteste pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frica la lucrarea vrajmasilor dar omul mândru si cazut în slava desarta nu poate încerca nici frica, nici tulburare, fiindca el vrea sa aiba vedenii, si se socoteste pe sine vrednic de aceasta si de aceea vrajmasul îl înseala usor.

Lucrurile ceresti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pamântesti prin minte: dar cine vrea sa cunoasca pe Dumnezeu cu mintea lui din stiinta, acela e în înselare pentru ca Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt. Daca vezi cu mintea demoni, smereste-te si sileste-te sa nu-i vezi si mergi degraba la duhovnicul sau „batrânul” (staretul) caruia ai fost încredintat. Spune totul duhovnicului si atunci Domnul te va milui si vei scapa de înselare. Dar daca crezi ca stii mai multe în privinta vietii duhovnicesti decât duhovnicul tau si daca la marturisire nu-i spui ce ti s-a întâmplat, atunci pentru mândria ta va fi îngaduit unei înselari sa puna stapânire pe tine spre povatuire. […]
Asa cum oamenii intra si ies dintr-o casa, asa si gândurile iscate de demoni vin si iarasi pleaca, daca nu le primesti. Daca gândul îti spune: „Fura!” si tu-l asculti, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Daca gândul îti spune: „Manânca mult!” pâna la ghiftuiala si tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Si asa, daca gândul fiecarei patimi te va stapâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar daca întelegi sa te pocaiesti cum se cuvine, vor tremura si vor fi siliti sa plece. […]

La început, când omul vine sa lucreze pentru Domnul, Domnul da sufletului harul Sau si o râvna puternica pentru bine, si totul îi este atunci usor si placut; si când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienta, îsi spune: „Voi avea toata viata aceasta râvna. Si prin aceasta se înalta mai presus de cei ce traiesc în nepasare si începe sa-i judece; si asa pierde harul care l-a ajutat sa împlineasca poruncile lui Dumnezeu. Si sufletul nu întelege cum s-a întâmplat aceasta, totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor
si nu mai vrea sa se roage. Dar nu trebuie sa se înfricoseze: este Domnul Care povatuieste cu milostivire sufletul. De îndata ce se înalta mai presus de fratele sau, chiar în acel minut sufletului îi vine un gând rau care nu-i place lui Dumnezeu, si daca sufletul se smereste, harul nu-l paraseste, dar daca nu se smereste, se iveste o mica ispita ca sufletul sa se smereasca. Daca iarasi nu se smereste, atunci începe lupta curviei. Daca tot nu se smereste, atunci cade într-un pacat oarecare. Si daca nici atunci nu se smereste, vine o mare ispita si el va savârsi un pacat mare. Si asa ispita se va face tot mai puternica, pâna ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere si, daca se smereste mult, vine strapungerea inimii si pacea si tot raul piere.

Astfel, TOT RAZBOIUL SE DUCE PENTRU SMERENIE. Mândria a pricinuit caderea vrajmasilor si ei ne-au tras în adânc si pe noi. Vrajmasii ne lauda, si daca sufletul primeste lauda, harul se retrage de la el pâna ce se pocaieste. Astfel, toata viata învata sufletul smerenia lui Hristos si, pâna ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit gaseste odihna si pacea de care vorbeste Domnul (In 14, 27).
Postul si înfrânarea si privegherea si linistirea (isihia) si celelalte nevointe (ascetice) ne ajuta, dar puterea de capetenie sta în smerenie. Maria Egipteanca si-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru ca nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit sa lupte timp de saptesprezece ani.
Smerenia nu se învata dintr-o data. De aceea a zis Domnul: „Învatati de la Mine smerenia si blândetea” (Mt 11, 29). Ca sa înveti ai nevoie de timp. Unii au îmbatrânit în nevointe si totusi n-au învatat smerenia si nu pot întelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace si sufletul lor e mâhnit, si abatut. […]