ROMÂNIA, UNEŞTE-TE!

Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov – în viziunea Părintelui Daniil Sandu Tudor

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 17 Jan 2012 10:00:00 +0000

În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii revistei „Gândirea“[1] cu publicarea unui amplu poem, cunoscut credincioşilor sub denumirea de Acatist. Scriitorul dedică o poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov ale cărui moaşte se găsesc în Biserica Patriarhiei.

Termenul de acatist[2] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare,“ fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“ desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“ - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“ Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, respectă întru totul tipicul tradiţional, fiind format din treisprezece condace şi douăsprezece icoase, fiecare având un număr rânduit de versuri. Textul este o amplă prezentare a vieţii Sfântului Dimitrie, respectând întru totul metrica şi ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Scriitorul aduce nou metafore cu valoare de simbol şi muzicalitatea versurilor.

În anul 1928 Sandu Tudor va depune la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre cercetare şi aprobare, poezia de rit bizantin, publicată cu puţin timp în urmă în paginile revistei „Gândirea,“ în speranţa că lucrarea va fi învestită cu valoarea de rugăciune, pentru a „fi întrebuinţată de credincioşi în pioasele lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici ortodoxe.“[3] La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici.“[4] Astfel, actul respectiv certifică decizia Bisericii de a introduce compoziţia religioasă în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm că scriitorul se numără printre puţinii laici ortodocşi care au reuşit să compună o creaţie poetică atât de amplă închinată unui sfânt.

În anul 1942 Sandu Tudor va tipări Acatistul la Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. În Cuvânt înainte mărturiseşte cititorilor câteva amănunte biografice cu privire la motivul care a stat la baza creării acestei poezii de rit bizantin. „Am început acatistul acesta în înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt – Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de linişte a sufletului fratelui meu, Eugeniu.“[5] De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanţa şi rolul pe care poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţiile solemnităţi de la curţile crăieşti ale Ţaringradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a «Imnului Acatist», care în greceşte înseamnă «sfântul cântec în picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit, drept ca o lumânare care arte în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în ortodoxie prin: «închinare neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e o «roată heruvică de cântec şi smerenie» care sue, sue mereu. [...] Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată, cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. [...] Aşa, după un «condac» - ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul – bucată imnologică mai mare şi narativă şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta creşte de douăsprezece ori de-a-lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare, odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesârşit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.“[6]

La această ediţie, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor a aşezat câte un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare icoană ilustrează câte o secvenţă din viaţa Sfântului Dimitrie, anunţând deschiderea itinerariului spiritual. Cele douăsprezece icoane nu reprezintă promovarea unui exerciţiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne îndeamnă să participăm, ca într-o simbioză, la mutarea subiectului iconografic înlăuntru nostru. Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoţeşte fiecare secvenţă iconografică şi cu câteva versuri religioase. Finul psiholog urmăreşte ca viaţa din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare cu rol kathartic. Cu alte cuvinte, poetul cunoscând că, de cele mai multe ori, cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul poetic cu câteva imagini iconografice, care să ajute contemplaţiei rugătoare. El urmăreşte şi ca fiecare lector să devină un participant pios la actul sacralizator. Astfel, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvenţe menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viaţa Sfântului Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire.

Acatistul se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cereşti. În primul Condac şi în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade definitorii ale Vechiului şi Noului Testament. Unul dintre acestea este momentul întâiului păcat. Icoana care însoţeşte textul are ca motto versurile: „Dulce la vedere, dulce la mâncat / raică roadă de lemn fermecat, / moartea din sâmburul miezului tău / aşternutu-mi-a trupul pământului greu.“[7] Observăm invenţia poetică a adjectivului „raică,“ cu sensul „care aparţine raiului“ din expresia „raică roadă de lemn fermecat,“ ce denumeşte biblicul fruct din care au muşcat Adam şi Eva, încălcând porunca ascultării. Versurile au o frumuseţe stranie, cu toată impresia de sintaxă greoaie, şi redau misterul acelui episod biblic: Dumnezeu a aşezat în sâmburele fructului oprit atât germenele vieţii cât şi pe cel al morţii. Apoi Turnul Babel este imaginat ca o materializare a urii faţă de divinitate, ce se strânge în urmaşii lui Cain: „Şi din sporul urii ce-a nelegiuit, / ştiinţa răsvrătirii-şi sue trupu-ntruna, / un turn vavilonic, spre cer clădărit, / din trufie-aproape să ajungă luna./ Aşa-Ţi duc prin veacuri, oamenii, hulirea, / prin tăgăduire vrând dumnezeirea.“ (Icos I)

Dacă în Acatistier găsim câteva rânduri la fiecare icos în parte, Sandu Tudor, nu respectă modelul bizantin, realizând un adevărat rezumat istoric, de la creaţie până la răstignirea mântuitoare a lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, care se întinde pe câteva pagini.

Omul este definit prin sintagma „rod şi semn supus,“ care subliniază calitatea smereniei, pe care a pierdut-o după întâiul păcat. Omul, făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,“ este purtătorul în mod natural al peceţii Duhului Sfânt. Spre deosebire de gândirea platoniciană în care se evoca necesitatea sufletului de a se elibera din închisoarea în care trupul îl subjuga, creştinismul, prin răscumpărarea lui Hristos, evocă un echilibru între spirit şi materie, în sensul că spiritul este înzestrat cu puterea de a subordona materia.

Astfel, omului i s-a îngăduit să se întoarcă în veşnicie numai după ce Hristos a reinstaurat în el „asemănarea“ pierdută: „cu smerire adâncă, printr-un darnic semn, / dragoste, sub chipul Omului, Te-ai dat. / Ei ţi-au spart chivotul, răstignit în lemn, / Tu ne-ai dat, prin moarte, trupul înviat. /Aşa, iar, iubirea-ţi ne-a răscumpărat: / la veleatul roşu lui Pontu Pilat. / Întrupaţi, în Tine, Bisericii vii, sfinţii se fac nouă ca viţa de vin, / din butucul Vieţii rodind, sfintei vii, / strugurul jertfirii, sânge de sfânt chin. / Pe pristol se umple potirul prea plin, / din pilda ce-ai scris-o pe fruntea cu spin, / plinătatea lumii să se împlinească.“ (Icos I) Prin urmare, Sandu Tudor condensează în câteva versuri o întreagă antropologie teologică, rememorând meditaţiile Sfinţilor Părinţi.

În următorul Condac elogiază viaţa cuviosului Dimitrie, închinându-i o amplă litanie. Textul este precedat de o icoană cu motto-ul: „Cum vedeţi, sunt un obraz de văcar sărac, / sub crâmpelul de cer, lângă apele Lomului, / norii, pasărea, vântul, tovărăşie –mi se fac / la pândă de bivoli şi la semnele Domnului.“[8] Motto-ul şi icoana au un caracter narativ. Provenind dintr-o familie de ţărani săraci, Dimitrie nu urmase „cărturăria plină de zădar,“ şi „nici vrun meşteşug spornic de trufie.“ Dornic de înstrăinare, asemenea sfinţilor din vechime, a ales să profeseze meseria umilă de văcar. Cu toate că sătenii îl desconsiderau pentru înfăţişarea sa („Zdrenţe pe trup schilav, nod scaieţi în barbă“) Dimitrie învăţă să vadă în natură semnele lui Dumnezeu (grăia „cu ploaia, păsări, sfârc de iarbă, de sporeai în tine sfântul Înţeles.“) Cuviosul, într-o bună zi, „din nesocotinţă, sau din nevedere,“ a turtit cuibul unui pitpalac cu călcâiul opincii.

Ca pedeapsă, Dimitrie şi-a „canonisit, cu blestem de frică, / stângul ce zdrobise cuib de păsărică. / […] trei ani de pedeapsă, / în şir, zi de noapte, -să-l poarte – neîncălţat, uitat, gol până la coapsă.“[9] Astfel, cu un picior descălţat, fie vară, fie iarnă, văcarul satului umbla fără a-l interesa că oamenii din sat îl considerau nebun. După această ispravă, Dimitrie, simţind chemarea Duhul Sfânt, s-a hotărât să se retragă într-o mănăstire. Dându-se „în mâna schivnicilor meşteri, / în zarconul tagmei, vajnicul Cuvânt / te-ai cioplit călugăr, ca pe lemnul sfânt.“[10] (Icos III) Sandu Tudor evidenţiază, în câteva versuri, şi virtuţiile pe care le dobândise smeritul părinte în urma deprinderii pravilei călugăreşti: „Nu vorbeai prea multe, te sfiai în toate. Nu-ncercai vreodată să ieşi la iveală. / Îţi plăcea tăcerea lină să te prindă, / aţintind, sub candeli, sfinţii–n zugrăveală / şi să fii la slujbă cel din urmă-n tindă.“[11]

Dorind a intra în ceata anahoreţilor monahul se retrage în munţi pentru a dobândi harismele cereşti. Pentru a se naşte a doua oară omul înduhovnicit are nevoie de asceză şi rugăciune. Poetul pune un deosebit accent pe reclădirea omului la nivel interior. Misticii filocalici au ajuns la concluzia că inima este „sediul“ sufletului, care, pentru a fi „vie,“ trebuie să fie veşnic orientată spre Dumnezeu.

În primele trei condace şi icoase, Sandu Tudor surprinde trecerea lui Dimitrie de la omul comun, profan, la cel duhovnicesc. Scriitorul a urmărit să evidenţieze traseul prin care omul firesc, la modul simbolic, „moare“ spre a se naşte „a doua oară,“ ca om duhovnicesc. Astfel, omorând firea sa trecătoare, omul poate cunoaşte încă din viaţa pământească bucuriile veşniciei. Apostolul Pavel este cel care a făcut această distincţie pentru prima dată. Termenii antinomici psychikos-om firesc şi pneumatikos-om duhovnicesc îi găsim explicaţi în primul capitol la Corinteni. „Murind“ faţă de lumea profană şi născându-se a doua oară, în Hristos, Dimitrie a rămas ascuns într-o peşteră, până la sfârşitul vieţii.

În ultimul Icos, Sandu Tudor pregăteşte cititorul pentru ieşirea din starea de meditaţie, atrăgând subtil atenţia asupra necesităţii de a rămâne într-o stare de linişte după finalul rugăciunii: „Doamne stau în pragul uşii Tale mute / şi sfârşind cetirea sfintelor ceasloave, / îmi plec fruntea-n faţa slovelor tăcute / pân-se stinge-n mine zvonul de voroave. / Mă îneacă-adâncă Liniştea-ţi deplină. / Tu eşti pacea-n care stelele rotesc.“

Spre finalul icosului, reia ideea transfigurării firii umane prin harul dumnezeiesc, de care au parte anahoreţii. Această sfinţire obţinută prin viaţa monahală este văzută de poet ca o nouă creaţie divină: „Pe ţăranul aspru ce slujea pământul / răzimat în bâtă, bărbos, ars de soare, / l-a lucrat canonul schivnic cu cuvântul, / făurind minune, albă arătare, / o icoană albă de sfânt bizantin.“

Dacă lăsăm deoparte sintaxa obositoare, de limbă română veche, diluarea, în unele părţi, a discursului encomiastic, narativitatea întinsă, acest acatist este unul dintre cele mai valoroase din literatura cultică ortodoxă, pentru că făuritorii unor astfel de texte nu vizau finalitatea estetică, ei înşişi nefiind, decât rar, talentaţi. Poate părea bizară preferinţa lui Sandu Tudor pentru cuvintele arhaice, însă acestea au savoarea lor, cu condiţia să fie înţelese. Ele reprezintă un liant între strămoşi şi urmaşi şi se înscriu în valorile tradiţiei, încărcate de aura sacră a nenumăratelor rugăciuni rostite cu aceste cuvinte. Dintr-un pios respect faţă de tradiţie, Sandu Tudor a dorit să reînvie limba vechilor cazanii.

Prof. Dr. Camelia SURUIANU

[1]Sandu Tudor, Acatistul Sfântului Dimitrie cel nou Basarabov, în Gândirea, an. VII, 1927, pp. 235 – 250.

[2]Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă. A-Z, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 33.

[3]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 83.

[4] Ibidem., p. 84.

[5]Sandu Tudor, Acatistul Sfântul Dimitrie cel nou boarul din Basarabov, Editura Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 6.

[6]Ibidem., p. 10.

[7]Ibidem., p. 25.

[8]Ibidem., p. 45.

[9]Ibidem., p. 55.

[10]Ibidem., p. 71.

[11]Ibidem., p. 73.

Panerezie. SĂPTĂMÂNA DE "RUGĂCIUNE" ECUMENISTĂ - BRAŞOV. Să nu le ajute Dumnezeu!

noreply@blogger.com (Florin) — Tue, 17 Jan 2012 08:20:00 +0000

De miercuri până pe 25 ianuarie, la Braşov, are loc „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor 2012".
La evenimentul religios participă toate cele şapte biserici istorice din Braşov - Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), Biserica Reformată, Biserica Evanghelică-Lutherană (maghiară), Biserica Evanghelică C.A. (germană) şi Biserica Unitariană.
Timp de o săptămână, creştini din întreaga lume şi cei din Braşov vor participa la un program special de rugăciune. În acest an, tema „Săptămânii de rugăciune" a fost aleasă de bisericile din Polonia cu mottoul: „Toți vom fi schimbați prin victoria Domnului nostru Isus Cristos". În fiecare din bisericile unde vor avea loc serile de rugăciune vor fi organizate şi colecte, banii strânşi urmînd a fi folosiţi pentru ajutorarea Centrului de Asistenţă de la Timişul de Jos şi pentru Centrul de Asistenţă «Sfîntul Anton» de la Timiş. Iată programul de rugăciune.

miercuri 18 ianuarie -Biserica Romano-Catolică Braşov-Blumăna

„Inima sfântă a lui Isus” (Str. Zizinului Nr. 7)
Dănuţ-Gheorghe Benga
ortodox

joi 19 ianuarie- Deutsch-Evangelische „Bartolomeus”-Kirche

(Str. Lunga Nr. 251)
Csiszér Albert András
romano catolic

vineri 20 ianuarie -Biserica Unitariană

(Str. Dr. Victor Babeş nr.1)
Kassay Géza
reformat

sâmbăta 21 ianuarie- Biserica Reformată din Centru

(Str. Şaguna Nr. 3)
RUGĂCIUNEA ENORIAŞILOR
Se roagă scurt din fiecare confesiune câte 2 persoane laice în limba maternă
Între rugăciuni sunt cîntece din Taize

duminica 22 ianuarie- Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (Piaţa. Sfatului)

Moldovanu Enil
greco catolic

luni 23 ianuarie - Biserica Evanghelică maghiară

(Str. Iuliu Maniu Nr. 2)
Szász Ferenc,
unitarian
marţi

24 ianuarie- Biserica Reformată „Casa Speranţei”

(Str. Moldovei Nr. 2)
Koszta István,
evanghelic maghiar
miercuri

25 ianuarie - Biserica Greco-Catolică „Sf. Petru”

(Str. Zizinului Nr. 24 / A)
Peter Klein,
sas evanghelic

În fiecare biserică rugăciunea va începe zilnic la ora 18.00.

Sursa: Braşovul tău

Cronologia vieţii şi a operei Părintelui DANIIL SANDU TUDOR, conducătorul grupului „Rugul Aprins“ - alcătuită de Prof. Dr. Camelia Suruianu

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 16 Jan 2012 17:45:00 +0000

Despre importanţa lui Sandu Tudor în cultura română există dubii şi astăzi, cu atât mai mult cu cât cercetările despre Mişcarea „Rugul Aprins“ sunt încă la început. Cine îl judecă după poeziile din perioada laică sau după eseurile sale teologice, rămase la moartea sa în stadiul de ciorne şi publicate haotic, fără discernământ filologic, după 1990, poate pe bună dreptate să-l considere un scriitor minor, care nu merită o cercetare exhaustivă. Dar, pe măsură ce tot mai mulţi cercetători se conving de impactul pe care l-a avut în epocă „Rugul Aprins,“ iar poezia religioasă a liderului mişcării este publicată în condiţii optime şi comentată, se impune şi o reevaluare a întregii personalităţi a lui Sandu Tudor. El merită cunoscut în special ca poet religios, prin textele sale scrise după intrarea în monahism şi care nu au fost publicate înainte de 1990.

Înainte de a trece la prezentarea succintă a vieţii şi operei sale, credem că e necesar să facem câteva precizări cu privire la numele său. Dacă documentele oficiale consemnează numele Alexandru Teodorescu, ca autor de articole şi volume va apărea cu diverse semnături. Cel mai frecvent foloseşte pseudonimul Sandu Tudor, numele său de gazetar şi poet, pentru ca după intrarea în monahism să se prezinte şi să se semneze monahul Agaton de la mănăstirea Antim, respectiv Daniil de la Rarău. În relatarea noastră vom folosi în special numele Sandu Tudor sau Daniil Sandu Tudor, pentru că perioada în care a purtat numele de Agaton a fost scurtă (1948 – 1955), peste acest interval suprapunându-se şi prima sa detenţie (1949 – 1952).

Mitropolitul Antonie Plămădeală începe volumul memorialistic Rugul Aprins cu prezentarea lui Sandu Tudor, pe care îl consideră în Cuvântul înainte ca fiind un „om greu, un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea în viaţa monahală. Ceea ce scriu eu aici va fi doar o mărturie simplă despre un om mare.“[1] În acest volum se află un Memoriu scris de însuşi Sandu Tudor, pe când era anchetat în 1949, ale cărui date le vom folosi în continuare. Le vom completa cu cele din alte surse, în încercarea de a stabili adevărul istoric.

Sandu Tudor pe numele de botez Alexandru Teodorescu, s-a născut pe 24 decembrie 1896 în Bucureşti. Deşi în Memoriu se consideră „fiu de intelectual sărac, tatăl meu nefiind decât un simplu şi cinstit magistrat, care trăia numai din mica sa leafă,“[2] Mitropolitul Antonie Plămădeală precizează că acesta „era însă fiu de mic moşier, tatăl lui fiind preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şi-a putut astfel face o cultură aleasă în familie – avea o bibliotecă personală de peste 8000 de volume, aduse în cea mai mare parte din Franţa.“[3] Mitropolitul Bartolomeu Anania, care în perioada consolidării „Rugului Aprins“ în jurul mănăstirii Antim ocupa funcţia de bibliotecar patriarhal, în Cuvânt înainte la volumul de Acatiste [4] aminteşte că Sandu Tudor avea o bibliotecă vastă, care mai târziu va fi donată mănăstirii Antim. André Scrima în Timpul Rugului Aprins subliniază în câteva rânduri că Sandu Tudor avea „câteva mii de cărţi elegante, legate în pânză beige-sable.“[5] Pentru a nu fi socotit ca aparţinând clasei burgheze, Sandu Tudor omite din Memoriul adresat autorităţilor comuniste să precizeze amănunte de ordin material. Succintul text, ce datează din perioada pe când jurnalistul intrase deja în monahism la mănăstirea Antim, este redactat întocmai pentru a atrage simpatia guvernului proaspăt instalat.

Relatarea sa continuă cu participarea la Primul Război Mondial: „războiul m-a luat de pe băncile şcolii, ca să-i plătesc birul, în ultimul an de liceu. În 1916, la vârsta de douăzeci de ani eram sublocotenent pe front.“[6] Studiile liceale le-a făcut la Ploieşti, unde tatăl său era Preşedinte al Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1921 revine de pe front, înscriindu-se la Academia de Belle-Arte, pe care o abandonează la scurt timp. Sistarea cursurilor universitare au ca motiv lipsa „totală“ de mijloace materiale. Sandu Tudor părăseşte Bucureştiul şi se întoarce la casa părintească de la Constanţa. „Aici, ca fost ofiţer pe front, pot să intru în Serviciul Maritim Român îmbarcându-mă ofiţer asistent (1922-1924).“[7]

Dornic de a-şi continua studiile, în anul 1925 se întoarce în Bucureşti. Intră în publicistică în calitate de colaborator al revistei „Gândirea,“ semnând pentru prima dată cu pseudoninul Sandu Tudor poezii scurte, de inspiraţie religioasă. Scriitorul va colabora în această vreme şi la alte publicaţii precum „Mişcarea literară,“ „Convorbiri literare,“ „Contimporanul.“

Aflându-se în continuare într-o situaţie materială „destul de precară,“ reuşeşte să fie numit profesor suplinitor la liceul rural din Pogoanele, Judeţul Buzău. Activitatea profesională o îmbină cu cea filantropică: „Pe lângă activitatea literară, lucrez activ ca director al Operei de Ajutorare studenţească, însă cu totul dezinteresat şi gratuit, această activitate fiind în cadrul Asociaţiei Studenţilor Creştini.“[8] André Scrima în Taina Rugului Aprins precizează că asociaţia era afiliată organizaţiei internaţionale a tineretului Y.M.C.A., iar „întrunirile prilejuiau cunoştinţe şi prietenii pe scară europeană.“[9] Precizăm că la acea vreme toate asociaţiile, cu orice specific, erau atent supravegheate de către organele de control ale Statului.

În „Gândirea“ Sandu Tudor semnează o serie de poezii religioase. În anul 1925 poetul adună poeziile publicate până atunci în volumul Comornic. Tot în revista „Gândirea“ Sandu Tudor semnează şi două texte de proză, cu temă religioasă: Gleb şi Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre. Remarcăm deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea universului eclezial, pentru că viaţa monahală până la acea dată era un subiect prea puţin abordat de publicistica românească.

Începând cu anul 1927 scriitorul face parte din comitetul de conducere al revistei „Gândirea.“ În acelaşi an surprinde cititorii cu publicarea unui amplu text religios: Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, din Basarabov. La 28 mai 1928 poezia de rit bizantin este trimisă Sfântului Sinod spre cercetare, mai exact, spre analiză din perspectiva canoanelor Bisericii Ortodoxe Române. Nu după mult timp, Sfântul Sinod, apreciind valoarea „atât din punct de vedere literar, cât şi al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici, aprobă cu elogii tipărirea lucrării.“[10] Actul acesta, semnat de Preşedintele Pimen, Mitropolitul Moldovei, în data de 13 iulie 1928, certifică decizia Bisericii de a introduce ampla compoziţie în rândul rugăciunilor cultului ortodox spre folosul credincioşilor.

Precizăm că în Memoriul amintit jurnalistul nu face nici o referire la perioada colaborării sale la revista „Gândirea,“ omiţând să aducă în discuţie orice legătură pe care a avut-o cu gândiriştii. Nu spune nimic nici despre volumul de versuri Comornic sau despre călătoria la Muntele Athos. Cât despre Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov îl caracterizează, cu reţinere, ca fiind „poem religos fără prea mari pretenţii.“ Amintim că Memoriul datează din perioada când Nichifor Crainic fusese deja arestat. Drept urmare, Sandu Tudor se aştepta în orice clipă să fie şi el anchetat.

În anul 1928 Sandu Tudor obţine licenţa în Filozofie, fiind desemnat de către Universitatea din Bucureşti, în urma activităţii sale, „secretar al Oficiului Universitar pentru a lucra intens la opera de ajutorare studenţească.“[11] Tot în acest an, este invitat la Chişinău de către decanul Institutului Teologic, Gala Galaction, fiind numit subdirector al Internatului Teologic din Chişinău.

În anul 1929 primeşte propunerea făcută de Mitropolitul Tit Simedrea de a pleca într-o călătorie de studii la Muntele Athos. Cărturarul îi oferă o mică bursă în bani şi o scrisoare de recomandare.[12] În urma călătoriei revine în ţară „cu o bogată experienţă, care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu.“[13]

Ziaristul va consemna cele mai importante evenimente într-un jurnal de călătorie. Revenit în ţară, după opt luni de şedere în Athos, va publica în „Gândirea,“ de-a lungul câtorva numere, jurnalul său de călătorie, intitulat Cartea Muntelui Sfânt.

Sandu Tudor a fost primul ziarist care a adus la cunoştinţă cititorilor români problemele materiale şi juridice cu care călugării români se confruntau în Muntele Athos. Marea noapte de Aur a Maicii Domnului. 40 de zile în Sfânta Agură, o continuare a jurnalului, va vedea lumina tiparului mult mai târziu, mai exact în anul 1999. Probabil că ziaristul a dorit să păstreze pentru sine câteva nostalgii athonite.

Prin anul 1930 Sandu Tudor intră în conflict cu gândiriştii şi părăseşte revista. În 1932, din veniturile sale proprii scoate o revistă de cultură, pe care o va numi „Floarea de foc.“ Problemele pe care le abordează sunt, după cum însuşi mărturiseşte, „creştine, dar de stânga.“ În Memoriul citat precizează: „colaborez activ la lupta clandestină a comuniştilor, cu care am legături directe.“[14] Printre colaboratorii revistei se numără: Alexandru Sahia, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Paul Sterian.

Dacă în acele timpuri mulţi ziarişti se fereau să facă afirmaţii dure la adresa autorităţilor (începuse perioada domniei cu tentă despotică a lui Carol al II-lea), Sandu Tudor, folosindu-se de tonul pamfletar, a semnat numeroase articole tăioase la adesa demnitarilor, ajungând, în cele din urmă, să fie urmărit de Siguranţă.

În anul 1933, din propriile sale surse financiare, scoate ziarul „Credinţa“ care va apărea zilnic până în 1938, când, la ordinul lui Octavian Goga, ajuns prim-ministru, publicaţia va fi suspendată. Nume precum Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Alexandru Mironescu, Eugen Jebeleanu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu se găsesc în paginile cotidianului. După câţiva ani, mai exact în 1936, revista „Floarea de foc“ devine „Suplimentul literar de Duminică“ al ziarului „Credinţa,“ ca după câteva numere să-şi înceteze definitiv apariţia. Sandu Tudor îşi caracterizează ziarul „Credinţa“ ca fiind „cotidian popular în acelaşi spirit ca şi Floarea de foc,“[15] în care „toate nevoile şi problemele muncitoreşti găsesc loc în coloanele“[16] publicaţiei.

În paginile lui se dezbăteau probleme politice, actele de jaf, viol, prostituţie, crime, sport şi cultură. În fiecare număr, „Credinţa“ avea şi o pagină destinată spiritualităţii ortodoxe. Sandu Tudor acorda o mare atenţie comunicatelor de presă date de Sfântului Sinod, precum şi problemelor ecleziale de ordin administrativ.

Zarist de temut, când profesorul Constantinescu-Iaşi este arestat, Sandu Tudor îi ia apărarea semnând numeroase articole împotriva autorităţilor. În urma vâlvei create, profesorul este eliberat. Constantinescu-Iaşi, Sandu Tudor, Alexandru Mihăileanu duc şi o luptă antifascistă, în cele din urmă, ajungând să fie urmăriţi de Siguranţă. Reuşesc să scoată clandestin „Buletinul Antifascist“[17] semnând articolele de fond. Sandu Tudor accentuează în Memoriul amintit că a semnat cu numele real articolele împotriva fascismului, pe care ilegal le tipărise. În mod intenţionat subliniază în nenumărate rânduri că nu a avut colaborări de tip fascist cu nici o grupare, urmărind a dezminţi o posibilă legătură cu partidul legionar. În aceste circumstanţe, precizează că luptă „cu mai multă putere şi succes [...] împotriva antisemitismului.“[18] Ziarul „Porunca Vremii,“ care ducea o politică de drepta, „cel mai înverşunat duşman“ al „Credinţei,“ pune la cale un complot în urma căruia, „din iniţiativa acestor huligani, ziarul este ars în pieţe ca vândut «jidanilor».“[19]

Urmărind a câştiga simpatia destinatarului, îşi continuă confesiunea cu povestirea unui episod mai puţin cunoscut. „Dorind să cunosc amănunţit tot ceea ce se petrece în universul sovietic, sunt printre cei dintâi ai delegaţiei române care trebuie să meargă la Congresul Teatrului din 1933 de la Moscova. Siguranţa Generală nu-mi dă însă viza paşaportului, aşa că nu pot pleca. Mă văd însă peste o săptămână publicat în Journal de Moscou ca sosind acolo cu restul delegaţiei române.“[20]

Datorită notorietăţii pe care o dobândiseră, cele două publicaţii, „Floarea de foc“ şi „Credinţa,“ deveniseră cele mai căutate jurnale, depăşind cu mult prin cota de vânzare publicaţiile interbelice tradiţionale. În felul acesta, în scurt timp, redactorul-şef a ajuns să deţină o importantă poziţie socială. Petre Pandrea, André Scrima, Mihail Sebastian, Nicolae Carandino, în scrierile lor amintesc cu fină ironie că Sandu Tudor obişnuia să colinde străzile cu autoturismul său personal mergând la operă şi teatru în frac şi mănuşi. Mai mult, redactorul-şef îşi cumpărase şi un avion. Precizăm că de o asemenea achiziţie se bucura la acea dată doar Regele României.

Deşi nu îi era prieten, Nicolae Carandino, în De la o zi la alta, îl evocă printr-un portret măgulitor: „Frumos, cu părul roşcat, cu ochi albaştri şi cu barbişon, privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate şi purta, permanent, la subsuoară, un volum de filozofie adâncă. Femeile îl priveau cu interes, cu admiraţie şi capitaliştii cu oarecare spaimă. Sandu Tudor nu ajunsese încă, dar se afla pe drum. Poezia era pentru el şi în acelaşi timp un violon d'Ingres şi o treaptă. Confuz şi confuzionist, omul era însă baiat bun şi degaja o simpatie umană mai presus de principii şi de comportamente. Fiindcă destinul lui Sandu Tudor n-a fost banal. Îl cunoscusem ca poet barbar în Ritm hun, apoi ca mistic neoortodox în poemele aparute prin diverse publicatii. Dar Sandu Tudor avea în plus idei sau pretindea că are. Ceea ce nu avea, în mod indiscutabil – atât în gândire, cât şi în lirică – era un fir conducator. Floarea de foc a oglindit cu fidelitate felul de a fi al directorului, lipsa unui program, a unui profil. Se întâlneau în paginile ei cele mai contradictorii semnături ale generaţiei, iar titlul spunea, cu oarecare emfază, ceea ce directorul urmărea – fără nici un fel de convingere – să realizeze: o împlinire sau cel puţin o afirmare a tineretului de pretutindeni respins. Era pe undeva, nemărturisită, o supraveghere, dacă nu chiar o subvenţie, de sorginte religioasă, dar cine dintre noi avea timp, în acei ani, să controleze intenţiile şi subsidiile publicaţiilor la care colabora, de vreme ce avea asigurată o coloană unde scria ce-i trecea prin cap? Deocamdată se mulţumea să vaticineze în conferinţele redacţionale, fie ca să ne dovedească existenţa lui Dumnezeu, fie ca să comenteze ultima carte a lui Maritain.“[21]

Sandu Tudor este concentrat pe front începând cu anul 1939. În anul 1941 este numit profesor şi comandant la o şcoală tehnică de moto-mecanizare. În ziua de 12 noiembrie 1942 este arestat de Siguranţa Generală împreună cu alţi scriitori de stânga. Dar la presiunea Ministrului de Război, Direcţia Superioară a Auto-mecanizării, este eliberat. Până în anul 1944 rămâne înregimentat. Întors la Bucureşti încearcă să-şi reia cariera de jurnalist dar, mărturiseşte că „vechiul regim nu mi-a îngăduit aceasta.“[22]

Începând din anul 1944 Sandu Tudor, la sugestia Mitropolitului Tit Simedrea, îşi cheamă prietenii la o serie de conferinţe cu caracter cultural–religios la mănăstirea Antim. Gruparea care s-a consolidat în jurul mănăstirii era formată din nume de referinţă duhovnicească: părinţii Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, André Scrima la care se adăugau mirenii: Vasile Voiculescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Gheorghe Dabija, Ion Marin Sadoveanu, Valeriu Anania, Dinu Pillat, Anton Dumitriu, Barbu Slătineanu şi alţii. [23]

Bartolomeu Valeriu Anania în prefaţa la volumul de Acatiste, tipărit în 1997, susţine că în interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi altul duhovnicesc. După opinia sa „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“[24]

În cadrul Mişcării „Rugul Aprins“ distingem două etape: între anii 1943-1945 se instituie etapa pregătitoare, ca apoi între 1945-1948 să aibă loc conferinţele propriu-zise. André Scrima precizează şi el că în interiorul grupului funcţionau două „centre“: cel laic, aflat sub conducerea lui Sandu Tudor, şi cel monastic, coordonat de părintele Benedict Ghiuş.[25] În anul 1946, pentru a părea cât mai transparent în faţa autorităţilor comuniste, Sandu Tudor „a înregistrat această mişcare la Tribunal, ca pe o asociaţie cu caracter spiritual, sub numele de «Rugul Aprins». Recunoscută ca persoană juridică, ea a dobândit statut legal şi dreptul de a susţine conferinţe publice într-un cadru autorizat, adică în incinta unui locaş bisericesc.“[26] Precizăm că la acea dată toate asociaţiile de orice natură erau atent supravecheate de către organele abilitate ale statului.

În Taina Rugului Aprins, culegere în care sunt adunate un număr de documente păstrate până nu demult în Arhiva Sfântului Sinod, editorul, în capitolul „Documentar Sandu Tudor,“ prezintă câteva scrisori destinate Patriarhului Nicodim. Astfel, la 12 februarie 1946, Preafericirii Sale, i se aduce la cunoştinţă constituirea asociaţiei „Rugul Aprins.“ „Astăzi, [...] constituindu-ne într-o asociaţie, recunoscută persoană juridică, sub denumirea «Rugul Aprins al Maicii Domnului». Pentru bunul spor al activităţii noastre şi bucuria de a fi legaţi de această mănăstire [...] venim, Înaltpreasfinţite Stăpâne, să vă rugăm cu toată plecăciunea să ne daţi învoirea şi binecuvântarea părintească.“[27] Cei care semnează petiţia sunt: Prof. univ. Alexandru Mironescu, Prof. univ. Anton Dumitriu, Dr. Vasile Voiculescu, Dr. Gheorghe Dabija, Paul Sterian, economist, publicist şi scriitor, Sandu Tudor, gazetar şi scriitor. Deci, cu aprobarea Prefecturii Capitalei şi cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim, la acestea adăugându-se şi ospitalitatea părintelui stareţ Vasile Vasilache, la Antim, în biblioteca mănăstirii, între anii 1944-1948, au avut loc numeroase conferinţe.

În Prefaţa la volumul Scrieri, de Sandu Tudor, Alexandru Dimcea, deţinătorul manuscriselor acestuia, precizează că „prima conferinţă cu care se inaugurează mişcarea de la Mănăstirea Antim e ţinută de Sandu Tudor şi are ca temă Călătoria spre locul inimii. Urmează Alexandru Mironescu cu Descoperirea de sine şi părintele Benedict Ghiuş cu Viaţa lăuntrică în lumina Liturghiei. În continuare, în anul 1946, vor mai ţine conferinţe: părintele Haralambie, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu.“[28]

În anul 1946, Sandu Tudor, în urma celui de-al treilea divorţ, se hotărăşte să se călugărească. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Victoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră în monahism la mănăstirea Antim. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor îi donează mănăstirii grav avariate în urma războiului.[29]

André Scrima îşi aminteşte: „cu un fel de calmă excentricitate, îşi rânduise chilia de «frate» în chiar turla clopotniţei, deasupra bolţii de intrare.“[30] Noul edificiu locativ era alcătuit din „obiecte, puţine, de veche şi hieratică frumuseţe – icoane, sfeşnice, cădelniţe, câteva mii de cărţi elegant legate în pânză beige-sable. Spaţiul chiliei se destăinuia, parcă, şi ca popas al unei confrerii de peste timp, necunoscută de proprii ei trăitori, dar care, îndreptându-se către zenitul Fiinţei, navigau sub aceleaşi constelaţii.“[31]

Tânărul călugăr pe atunci André Scrima îl considera pe Sandu Tudor ca fiind „mult prea complex (la început) şi, lăuntric, tumultos, rafinat până la o discretă sofisticare încântând pe unii şi deconcertând pe alţii [...] omul avea o privire necontenit aţintită spre nevăzutul ce dă sens realului nostru prea vizibil, [...] sub chipul poemului, al eseului sau al unui foarte original tip de meditaţie, condusă între reflecţia strictă şi intuiţie sub călăuzirea inteligenţei simbolice, venea înspre noi neaşteptatul.“[32]

Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, în Cuvânt înainte la Acatiste, ne furnizează câteva informaţii cu privire la firea sa: „Citea enorm şi vorbea colosal, mai târziu am aflat că scria imens, făcând parte, probabil din categoria celui ce a spus că nu poate gândi decât cu creionul în mână. [...] - fiind - un interlocutor înverşunat: îşi apăra părerile cu necruţare, cu intoleranţă, şi nu se sfia să-şi prelungească argumentele cu invective din cele mai contondente, în schimb răbufnea pamfletarul de altădată, inteligent şi tăios, de la Credinţa.“[33]

În anul 1948 sunt scoase în afara legii toate asociaţiile, de orice natură, incluse fiind şi cele culturale şi religioase.[34] Cu toate acestea, într-un cadru restrâns discuţiile literare au continuat, în special la domiciliile lui Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat şi Barbu Slătineanu. Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania a frecventat în acea perioadă, deobicei marţea, casa lui Barbu Slătineanu, unde aveau loc lecturi literare, la care participau: Barbu Cioculescu, Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat şi alţii.[35]

Sandu Tudor, devenit între timp monahul Agaton, în 1949 este arestat pe când se afla la mănăstirea Crasna. „A fost condamnat la doi ani închisoare pentru delictele de instigare la cercetări abuzive şi lovirea inferiorului, pe care a fost acuzat că le-a săvârşit în timpul războiului, când era militar.“[36] În acest proces, inculpatul a fost apărat de către un avocat de origine evreiască. Cum „Credinţa,“ fusese o publicaţie de stânga, în amintirea articolelor din anii 1935-1938, avocatul a reuşit să-l sensibilizeze pe judecător. În apărarea inculpatului, avocatul a adus în faţa procurorului „două articole din 1936, unde ar fi fost într-adevăr greu de descoperit orice iz fascist: Gorila cu cască şi mască (polemistul Sandu Tudor comenta agresiunea lui Mussolini împotriva Etiopiei) şi Bestia blondă, bestia brună (despre Hitler şi Mussolini la apogeul lor).“[37] Astfel, tribunalul a fost nevoit să caute alte acuzaţii. Procesul s-a încheiat cu sentinţa: „cinci ani de temniţă grea,“ din care a executat doi ani la canalul Dunăre – Marea Neagră. André Scrima îşi aminteşte că „după eliberare ne-a împărtăşi inutila oroare a închisorilor regimului, fără să-şi fi pierdut liniştea interioară, nici ascuţimea cuvântului.“[38]

După ieşirea din închisoare în 1952, Sandu Tudor poposeşte pentru o scurtă perioadă de timp la Mănăstirile Neamţ, Slatina, stabilându-se, în acelaşi an, la Schitul Rarău. Aici se consacră „rugăciunii, meditaţiei, dar şi literaturii, compunând versuri, mai ales poeme filocalice, rămase în manuscris.“[39]

De câteva ori pe an, Daniil Sandu Tudor obişnuia să coboare de pe munte la Bucureşti, poposind pentru scurt timp la domiciliul lui Alexandru Mironescu. La aceste discrete întruniri, „participau pe lângă gazdă părinţii Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, apoi scriitorii Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Valeriu Anania şi alţi câţiva intelectuali, precum şi studentul Şerban Mironescu cu doi-trei colegi de-ai lui.“[40] În această perioadă discuţiile au avut un caracter preponderent literar. „Se citeau şi se comentau texte de autor având un conţinut mistico-ascetic, de regulă în manuscris şi care nu se puteau publica.“[41]

Începând cu vara anului 1946, Sandu Tudor începe să scrie un amplu poem, bizantin, dedicat Rugului Aprins – simbolul Maicii Domnului. La această poezie mistică, intitulată Imnul Acatist al Rugului Aprins, formată din nouă condace şi opt icoase, poetul a lucrat până în anul 1948. Pentru un timp, manuscrisul a circulat sub formă de samizdat. Treptat, poezia a fost îmbunătăţită cu alte metafore simbol, ajungând la douăsprezece condace şi treisprezece icoase. La această ultimă variantă Sandu Tudor va lucra până în momentul arestării sale, survenite în anul 1958. Aceasta este cea mai importantă poezie a sa de factură mistică.

În sihăstria Rarăului, părintele Daniil Sandu Tudor a scris şi alte poezii şi eseuri care mai aşteaptă şi astăzi să vadă lumina tiparului, multe dintre ele au circulat clandestin în perioada comunistă. Din această perioadă fac parte şi volumele eseistice Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ?,[42]fragmente de factură mistică ce propun lectorului avizat comentarea în manieră personală a unor teme antropologice, în viziune teologică. La o privire de ansamblu, volumele reprezintă înmănuncherea unor scurte fragmente care, fiecare în sine, încearcă să contureze tot atâtea repere ale devenirii spirituale.

Părintele Daniil Sandu Tudor este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, pe când se afla într-o vizită la Alexandru Mironescu. A fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea. A trecut prin închisorile Uranus, Jilava, Gherla, Aiud. Forţat să scrie un memoriu de dezavuare a acţiunilor sale din trecut, părintele a compus în schimb un amănunţit rechizitoriu referitor la regimul comunist. Gardienii uimiţi de conţinutul memoriului redactat l-au bătut până a făcut hemoragie cerebrală. Astfel, a trecut la cele veşnice în ziua de 17 noiembrie 1962, în închisoarea de la Aiud.

Prof. Dr. Camelia SURUIANU

[1]Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 3.

[2]Ibidem., p. 7.

[3]Ibidem., p.10.

[4]Sandu Tudor, Acatiste: Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfîntului Ioan Bogoslovul, Acatistul Preasfintitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 9.

[5]André Scrima, Timpul Rugului Aprins, ed. cit., p. 107.

[6]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 7.

[7] Idem.,

[8] Idem.,

[9]André Scrima, op. cit., p. 131.

[10]Sandu Tudor, Scrieri 1, Editura Christiana, Bucuresti, 1999, p. 34.

[11]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 7.

[12]Sandu Tudor, Ce e omul ?, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 15.

[13]Idem.,

[14]Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 11.

[15]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 8.

[16]Sandu Tudor, Scrieri 1, op. cit., p. 9.

[17]Idem.,

[18]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 8.

[19]Sandu Tudor, op. cit., p. 10.

[20]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 9.

[21]Nicolae Carandino, De la o zi la alta, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1979, pp. 162, 163.

[22]Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 10.

[23]Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 6.

[24]Ibidem. p. 7.

[25]André Scrima, op. cit., p. 134.

[26]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 12.

[27]Ibidem. , pp. 92, 92.

[28]Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 11.

[29]Idem.,

[30]André Scrima, op. cit., p. 107.

[31] Idem.,

[32]Ibidem., p. 123.

[33]Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 9.

[34]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 13.

[35]Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 7.

[36]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 15.

[37]André Scrima, op. cit., p. 128.

[38] Idem.,

[39]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 16.

[40]Idem.,

[41]Idem.,

[42]Sandu Tudor, Caiete 1, Dumnezeu-Dragoste, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Caiete 2, Sfinţita rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Caiete 3, Taina Sfintei cruci, Editura Christiana, Bucureşti, 2001; Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003.

Părintele Galeriu: Lumină lină

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 16 Jan 2012 16:00:00 +0000

Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, Celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti, în toată vremea, a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta, lumea Te măreşte.

La anul 1870, marele nostru poet şi român Mihai Eminescu aduna tot sufletul neamului românesc la Putna, pentru a prăznui Mânăstirea şi locul de odihnă în lumină a lui Ştefan cel Mare. Şi noi astăzi suntem aici în inimă şi-n suflet, uniţi în pomenirea acestui simbol deopotrivă, al înţelepciuni neamului şi al unităţii neamului românesc. De asemenea, martorul atât de fidel al credinţei noastre strămoşeşti! Vor fi evocate atâtea dimensiuni ale activităţii sale creatoare. Îngăduiţi-mi, ca poet, ca gânditor, ca patriot, îngăduiţi-mi în puţinul meu cuvânt să spun şi să evoc credinţa lui, mărturia Lui Hristos, Iisus domnul nostru. Ceea ce a spus Eminescu despre Iisus este unic în literatura noastră şi în literatura lumii. Jertfa Lui, suferinţa Lui, a înţeles-o Eminescu ca nimeni altul dintre poeţii şi literaţii lumii. Spune el: şi Buddha a vorbit de suferinţă, dar a gândit că trebuie să te eliberezi de ea. Şi Socrate a suferit, dar cu o conştiinţă civică; şi stoicii au suferit cu orgoliul lor. Dar Iisus singur a suferit pentru alţii, s-a jertfit pentru semenii lui ca om, ca Dumnezeu şi om, a suferit pentru lume şi sângele lui s-a vărsat pentru purificarea, pentru mântuirea lumii. Acesta este chipul cel mai înalt al suferinţei, şi astfel Iisus a transfigurat suferinţa prin cruce în înviere. De aceea Iisus este modelul nostru suprem, o spune Eminescu; modelul suprem al umanităţii, modelul care poate salva umanitatea. Să suferi pentru semenul tău, să ieşi din carceră, din închisoarea egoismului, egocentrismului tău, care duce la sfâşieri şi lupte. De aceea Eminescu este pentru noi martorul şi simbolul înţelepciunii neamului românesc din lumea literelor, artei, care astăzi luminează precum vedeţi pretutindeni, căci oamenii de cultură, elitele spirituale ale unui neam se întrunesc de o parte şi de alta a graniţelor pentru a descoperi calea concilierii pentru a transfigura patimile noastre, pentru a ne descoperi în această unitate sfântă, în credinţă, în adevăr şi-n dragoste. Eminescu ne-a învăţat aceasta. Eminescu ne-a învăţat să putem trăi laolaltă, diverse neamuri în dragostea Lui Hristos Iisus. În crucea lui Eminescu aşa cum se înfăţişează care prin cele două braţe, cel vertical, uneşte cerul cu pământul, ne uneşte cu Dumnezeu şi din unirea cu Dumnezeu, prin unirea divină, prin braţul orizontal îmbrăţişăm lumea. De aceea a zis un Părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare: Iisus Hristos a ales acest fel de moarte pe cruce pentru că este singurul fel prin care mori cu braţele întinse, deci îmbrăţişând lumea.
Gândirea lui Eminescu îmbrăţişează tot sufletul românesc. Cuvintele lui inspirate, luminate de Dumnezeu, sunt ale învăţătorului neamului nostru românesc.
Până în ultima clipă a vieţii lui a avut inima înălţată spre Dumnezeu, şi din lumina divină să răspândească lumina peste noi.
Alexandru Vlahuţă care l-a cercetat cu puţină vreme înainte de săvârşirea lui din viaţă ne-a lăsat acest catren, patru versuri ale lui Eminescu, mai puţin consemnate în istoria literaturii. Aşa invoca pe Dumnezeu, ca o confesiune ultimă.
Atâta foc, atâta aur,
Atâtea doruri sfinte
Peste întunericu-mi vieţii,
Ai revărsat, Părinte!
Acest foc, acest aur, aceste daruri sfinte le răspândeşte, le revarsă, de la părintele ceresc prin Hristos Iisus, Domnul nostru, în Duhul Sfânt care l-a inspirat, le revarsă mereu asupra noastră, a tuturor. Facă Domnul ca lumina şi dragostea lui neîncetat să ne înalţe sufletele noastre în unitate, unitatea neamului, în credinţă, în adevăr şi în iubire. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Acesta să fie cuvântul nostru de omagiu adus marelui poet al neamului, Mihai Eminescu, pentru care rugăm pe bunul Dumnezeu ca să-i înalţe de-a pururi sufletul lui nemuritor în el însuşi şi prin opera lui în lumina şi iubirea divină. Amin.
(Discurs rostit cu ocazia sfinţirii statuii lui Eminescu de la Ateneul Român, 24 martie 1990)

Pr. Prof. Constantin GALERIU

Blândul Părinte Galeriu: CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU.

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 16 Jan 2012 12:30:00 +0000

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa - filosofice, artistice, ştiinţifice - a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihail Eminescu s-a dăruit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sunt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian1 şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea2, pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte, a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut, Verena…”, „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: nălucire, idol, împătimire, împietrit, „cămaşa tristei inemi”, ochii, „fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este aceea a neamului, auzim parcă strălucind invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” (Ms. 2255, 793). Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului, pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi cu Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva: «A fost fericit Eminescu?», am răspunde : «Cine e fericit?». Dar dacă ne-ar întreba: «A fost nefericit Eminescu?», am răspunde cu toată convingerea: «Nu!». Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte... seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie”.
Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transfigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimei ei. La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizice, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”3.
Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, când „credinţa” a fost înlocuită cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”; dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi trist şi rece”. „Noi nu credem în nimic!” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător, / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”. Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern acum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornit şi din orizontul secularizat al timpului său, când „gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie4 / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus Hristos?

Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”5. Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el la marele praznic al Mânăstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea Mânăstirii construită de Ştefan cel Mare. În aceasta zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”6. Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. “Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: «în calea tuturor răutăţilor». Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă în 18797, atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: ”Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct:”Pe când erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare: Părinte, „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului...”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire, / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În Sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă Sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, / Îndură-Te Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, al morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta - al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o rară maturitate de gândire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostrum - credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectând neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”8, publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul este scris pentru marele praznic al Învierii - Paştile, când, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mâine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mântuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr Hristos Domnul nostru moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. El Se adduce pe Sine jertfă din voie liberă şi fără urmă de păcat, care e sămânţa morţii, înţelegem în acest fel că numai moartea ca jertfă are ca ţel viaţa. De aceea, orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea aflăm germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune: „Iată, două mii de ani aproape de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”9. Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”10. Mărturie adânc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin iubire, este profundă, deplină uman. Toate aşa-zisele înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea: „Calea, Adevărul, Viaţa” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine”11. Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor... în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine... Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”12. Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclama Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca Model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profound - existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului; are valoarea întregimii existenţei vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfânt al harului în care lucrează Semănătorul divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens: „Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţă artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”13. Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu încheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scânteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”14.
Dar dacă Eminescu arată o atât de adâncă înţelegere a jerfei, în primul rând a Mântuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză: „Şi iarăşi bat la poartă...” evocat până acum, şi celălalt poem, poezia „Învierea”15.
Amândouă răsar din aceeaşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte - înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana lui Hristos „astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Învierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie:

«Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!»”

Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte când afirmă „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”16; veşnic renăscânde tocmai din puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gânduri pascale din 1881: ”Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”17. Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit: ”Cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostru a Mântuitorului şi a mesajului iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caraterizat drept „om deplin al culturii româneşti” Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.
Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu”, invocarea lui se înalţă în Duhul până la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şirag de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posterităţii acest catren:

Atâta foc, atâta aur
Atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!

Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.
Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului: ” Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă «Lumină lină»”18.
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la Schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtând încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa la Sfânta Liturghie să fie mereu pomenirea numelui lui.

(Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, ianuarie-februarie, 1991, pg. 45-54)

Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU

Să ne reamintim cuvântul Părintelui Justin adresat în octombrie 2011. "Cine pune la cale această revoltă? Cine o conduce? Că spontană e o naivitate să crezi ca e. Aşadar cine se va face partaş la astfel de revoluţie îşi va periclita şi libertatea pe care o mai are. Nu va încredeţi în manipulările mass-mediei. Şi chiar de ar avea un scop bun o revoluţie, cine să mai dirijeze o societate în zilele noastre? TOŢI stăpânii netrebnici s-au făcut, nu mai este niciun drept care să poată dori binele omenirii. Numai Dumnezeu ne poate scăpa de urgia care vine".

noreply@blogger.com (Florin) — Mon, 16 Jan 2012 08:03:00 +0000

Părinte un pericol social care se întrezăreşte la ora actuală îl reprezintă posibilitatea unor revolte generale, pe care nişte conducători din umbră le dirijează şi scot populaţia în stradă să protesteze faţă de criza în care ne aflăm. Chiar există nişte anunţuri de mobilizare generală programată anul acesta, oricum cât de curând. Ce sfătuiţi oamenii să facă?

Sub nici o formă să nu iasă în stradă, pentru că este o capcană mai mare decât îşi pot vreodată închipui. Sunt manevre politice, în care românul nostru a picat de multe ori. Aşa cum ne-au ameţit şi ruşii şi americanii; după ’44 toti săreau în sus ca vin americanii şi vin americanii! Românii noştri peste tot aşteptau americanii. Şi securitatea înregistra toate persoanele care propovăduiau acest americanism. Americanii nu au mai venit, bineînţeles, au umplut însă puşcăriile de români, condamnări – 15-20 de ani de puşcărie. De aceea eu atenţionez şi acum, pentru că niciodată nu poţi şti ce e pus la cale şi care sunt înţelegerile şi dedesubturile dintre ei. Cetăţeanul, înainte de a ieşi la o manifestaţie sau revoltă, trebuie să işi pună mai întâi întrebarea: Cine pune la cale această revoltă? Cine o conduce? Că spontană e o naivitate să crezi ca e. Dacă se va informa va vedea că în spatele acestor mişcari sunt oameni ai sistemului, nişte criminali care se folosesc de mulţime spre a-şi câştiga ei autoritate şi putere. Împotriva cui te revolţi? Se ştie măcar cine e de vină pentru această criză? Nu e limpede că ea este provocată tocmai de bancherii şi oamenii sistemului în scopuri murdare? Aşadar cine se va face partaş la astfel de revoluţie îşi va periclita şi libertatea pe care o mai are şi răspunde şi pentru întreaga omenire care se va afunda într-o dictatură nemaiîntâlnită până acum. Nu va încredeţi în manipulările mass-mediei. Şi chiar de ar avea un scop bun o revoluţie, cine să mai dirijeze o societate în zilele noastre? Toţi stăpânii netrebnici s-au făcut, nu mai este niciun drept care să poată dori binele omenirii. Numai Dumnezeu ne poate scăpa de urgia care vine. De abia aici este justificată cuminţenia. Deci să avem cuminţenia cea bună şi să nu cădem în laţurile unei politici nefaste.

extras din interviul ce va apărea în ATITUDINI, nr. 19

Mărturia integrală a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu (aşa cum a fost publicată iniţial în revista Veghea) despre Eminescu, fratele din închisoare

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 15 Jan 2012 20:00:00 +0000

Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie

De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia OTEL PETRESCU
- articol publicat în revista VEGHEA si in cotidianul ZIUA in data de 15 ianuarie 2009

Restituiri. Eminescu: Doină

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 15 Jan 2012 18:15:00 +0000

Nu pot începe restituirile Eminescu fără a posta poezia sa reprezentativă, Doină (şi nu Doina, cum greşit crede criticul literar Nicolae Manolescu). Din păcate, această capodoperă a literaturii române a avut o soartă nedreaptă. Interzisă de regimul de ocupaţie comunist până în 1989, acuzată, după aşa-zisa înlăturare a acestui regim, că ar exprima xenofobia poetului, că ne-ar putea împiedica accesul în NATO şi alte elucubraţii de acest fel. De altfel, în 1990 ideologul kominternist Paul Cornea decreta că nu mai avem nevoie de Eminescu, Boia propunea demitizarea lui, ca si domnişorica Ruxandra Cesereanu, care a descoperit un lucru extrem de grav: că Eminescu este un „naţionalist aproape mistic” (asta în timp ce Răzvan Codrescu, un promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine, după cum se autodefineşte, crede că are mai degrabă o “religiozitate fără religie”). Elitele de ocupaţie şi anexele lor au declanşat un război total împotriva lui Eminescu (vezi campaniile din revistele Dilema, Dilema veche, 22, dar şi, spre surprinderea unora, din România Liberă sau Rost – vezi articolul Creştinismul lui Eminescu). De ce? Ne lămureşte pe toţi Octavian Goga: "O graniţă se păzeşte cu un corp de armată sau cu statuia unui poet legat de minţile tuturor". (un comentariu mai vechi, dar, din păcate, la fel de actual)

Doină

De la Nistru pân' la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară pasările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

(din Eminescu, Opere, vol. I, ediţie apărută sub egida Academiei Române)

Părintele Ilie Moldovan: Aspecte ale liturghiei cosmice din paradisul etnic românesc în poezia lui Eminescu

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 15 Jan 2012 16:00:00 +0000

În opera lui Eminescu, poezia „Luceafărul” ne deschide perspectiva cunoaşterii liturgice a paradisului etnic românesc. Folosindu-se de ea, ca de un prototip al unei stări ce leagă pământul de cer, acesta ne conduce spre aflarea unei expresii supreme a măreţiei pe care ne-o descoperă poetul, care, de pe o culme a inspiraţiei sale, contemplă minunile creaţiei. Cunoscutul pasaj al „Luceafărului”, care descrie drumul astrului spre divinitate, ar putea fi considerat o trecere pe planul liturghiei cosmice al dumnezeiescului urcuş spre cer, analizat mai înainte în imnul heruvimic din liturghia euharistică. Contemplaţia poetică îmbrăţişează spaţiul întregului paradis românesc, cu alesele lui alcătuiri peisagistice, de la mare la munte, ca şi de la munte la mare. În ce priveşte marea, sunt impresionante aceste versuri:

„Dar un Luceafăr răsărit

Din liniştea uitării

Dă orizont nemărginit

Singurătăţii mării”.

Încărcate de acelaşi fior liric sunt şi versurile care privesc peisajul pădurii şi al colinelor brăzdate de lumina aceluiaşi astru:

„El tremură ca alte dăţi

În codrii şi pe dealuri

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri”.

E uşor de constatat faptul că farmecul poetic al acestor versuri, mărit de muzicalitatea rimei şi a ritmului, de aliteraţii şi jocul subtil al silabelor melodioase de comparaţii şi imagini, scapă ultimei noastre analize oricât am dori-o de pătrunzătoare, ca dovadă poezia lui Eminescu este intraductibilă precum şi cuvintele dor şi doină din limba română. Tot la fel, extazul paradisiac pe care îl trăieşte şi îl exprimă poetul rămâne în esenţa sa inaccesibil celui străin de sufletul românesc. Dar dacă nu înseamnă nimic pentru mintea şi inima celui ce se află mult prea departe de acest suflet, în schimb constituie cauza unei sete absorbante care atrage în nesfârşitele desfătări ale iubirii divine pe cei ce se apropie de el. Căci paradisul acesta exprimat în extaz este lumină şi fericire, iar poetul, în genialul său poem, nu-l defineşte cu denumirea de „Luceafăr” decât în mod simbolic. Apropiindu-ne tot mai mult de finalitatea acestui poem, ajungem să ne întrebăm: ce vrea, în cele din urmă, să ne spună Eminescu în „Luceafărul” său? Dacă într-adevăr nu doreşte altceva decât să-l preamărească şi să-l cânte într-un mod sublim, acest lucru sa datorează faptului că la obârşia acestei nespuse frumuseţi poetul întrezăreşte o prezenţă divină. Luceafărul, ca principiu supranatural manifestat în creaţie, îmbrăţişează cu razele lui blânde faţa pământului, iar făptura pământeană simte nevoia alăturării puterilor cereşti pentru a-l lăuda cum se cuvine:

“Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează”.

Numai după descrierea acestui moment extatic al fiinţei umane, poetul ne prezintă pe luceafărul, care se îndreaptă el însuşi, prin rugăciune, obârşiei sale, unui adânc ca “uitarea cea oarbă”, expresie teologică a apofatismului divin, şi căruia i se adresează cu apelativul ”Părinte” şi “Doamne”. Aşadar, întrucât şi-a revenit î sine tocmai datorită acestui extaz paradisiac, fiul credincios al cerului şi copil al pământului, poetul dobândeşte conştiinţa deplină a aşezării lui într-un spaţiu al fericirii, certitudinea îmbrăcării lui în lumina şi iubirea lui Dumnezeu.

E drept şi aceea că această capodoperă eminesciană mai are şi alte conotaţii. Pentru noi însă râmâne semnificativă puterea nemărginită a strălucirii dumnezeieşti, care ne înconjoară existenţa în paradisul nostru etnic şi care constituie fundalul întregii descrieri poematice din „Luceafărul”. Regăsirea în acest rai pământesc ne demonstrează cu evidenţă că Eminescu ne face părtaşi la frumuseţea constituirii unei epopei naţionale, care să-l conducă şi să-l scoată la liman din teroarea şi vârtejul istoric, cum l-a mai condus şi l-a mai scos în mai multe din împrejurările nefaste. Cu titlul de exemplu ne vom referi în special la poezia „Revedere”. Reluând un motiv des întâlnit în folclor, Eminescu ne-a alcătuit un poem semnificativ pentru una din temele fundamentale ale subiectului de faţă, şi anume aceea de a vedea liturghia cosmică împreunată cu cea istorică în existenţa românească. Întâlnirea poetului cu natura se arată a fi regăsirea unui paradis pierdut, înlocuirea sentimentului de singurătate morală a omului alungat din rai şi părăsit în teroarea istoriei, cu un alt sentiment plin de încredere şi tandreţe, de adulaţie şi recunoştinţă faţă de o fiinţă superioară, căreia i se predă şi în care întrezăreşte şansa realizării uneia din aspiraţiile cele mai sfinte ale sale. Nu este această natură identică cu unul şi acelaşi paradis etnic românesc? După experienţele rătăcirii şi ale zădărniciei, înapoierea în Rai, într-un nou paradis pregătit omului de Învierea Domnului, ceea ce însemnează mai mult decât revenirea în braţele dragi ale părintelui părăsit, revederea în natură ia forma întâmpinării alintate. Poetul îl numeşte pe codru „drăguţule”, iar acesta din urmă îl priveşte pe poet cu bunăvoinţă şi mărturia fără nicio rezervă a eternităţii lui. E vorba de veşnicia în cadrul căreia se desfăşoară nu doar idila şi drama vieţii umane, ci ritmul însuşi al destinului nostru românesc.

„Ce mi-i vremea,

Când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri?

Că de-i vremea rea sau bună

Vântu-mi bate, frunza-mi sună

Şi de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea”.

Acest nou paradis în care ne este îngăduit să trăim ne asigură împlinirea menirii noastre de popor al lui Dumnezeu în lume.

„Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost, aşa rămânem:

Marea şi cu râurile

Lumea cu pustiurile

Luna şi cu soarele

Codrul cu izvoarele”.

Aceste două liturghii diferite, cea a naturii, simbolizată de codru, şi cea a istoriei, simbolizată de poet, nu sunt expresia a două destine diferite, deşi în raport cu natura „Omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”. Cu toate acestea, poetul, cu inima încărcată de zbuciumul vremii, priveşte admirativ către veşnicia şi ordinea divină a naturii, nezguduit de nimic, tocmai pentru că paradisul etnic îl întâmpină pe român cu toate darurile pe care le revarsă Învierea Stăpânului peste tot şi peste toate. Iată cum poetul se bucură de destinul pe care îl are în această lume pentru că în paradisul pe care îl trăieşte relaţia pe care lumea de acum, trecătoare o are cu cea nepieritoare şi veşnică, constituie marea lui nădejde, pregătindu-i astfel viitorul de aur.

Am amintit mai înainte că noi, creştinii ortodocşi, închipuind la Sfânta Liturghie pe Heruvim, într-u anume fel ne identificăm, adică ne unim tainic fără contopire, cu aceste făpturi cereşti. Iar această identificare este chiar darul petrecerii împreună în paradisul de pe pământ. După cum heruvimii se bucură de nemurire, noi ne bucurăm de înviere în unul şi acelaşi paradis, început al unui cer nou şi pământ nou. Oare poezia lui Eminescu, care se inspiră din marea credinţă a părinţilor noştri, ce au primit adevărul Învierii din predica Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, nu ne aduce nicio mărturie provenind din zestrea strămoşească din care ne-am plăsmuit ca neam la Mare, Dunăre şi-n Carpaţi? Sunt evidente dovezile care atestă în conştiinţa poetului că omul trece pe nesimţite din măsurata viaţă pământească în viaţa imensă, înveşnicită a firii, depăşind astfel pragul morţii. E vorba despre adevărul pe care l-a trăit cu o dulce şi senină anticipare în versurile sale, care au tocmai de aici farmecul pe care-l inspiră paradisul etnic. Cu câtă simplitate îşi exprimă acest gând atunci când se adresează iubitei cu aceste cuvinte:

„Adormi-vom, troieni-va codrul frunza peste noi

Şi prin somn auzi-vom bucium de la stânele de oi”.

Într-adevăr, poetul îşi anunţă adormirea pe care consideră că o va trăi ca pe un fapt ce-l integrează în ritualul cosmic al unei liturghii de trecere în veşnicie, după cum aflăm din versurile lui umbrite de aripa blândă şi tăcută a sfârşitului:

„Când voi muri, iubito la creştet să nu-mi plângi

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi

La capul meu cu grijă cu ramura s-o-ngropi

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi.

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu,

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu”.

Pe aceeaşi linie se înscriu şi versurile poeziei „Mai am un singur dor”. În dorinţa de a muri la marginea mării, poetul îşi vede adormirea nu din latura ei tragică, apăsătoare şi nimicitoare, ci din latura ei izbăvitoare, veşnică şi luminoasă, sugerată de realitatea paradisului cosmic, în care se integrează chiar prin actul morţii, în care nici nu-i altceva decât o moarte-înviere cu Hristos din cadrul unei liturghii a naturii.

„Luceferi ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zâmbească iar”.

În aceste cuvinte testamentare am putea spune că poetul vorbeşte în numele întregului suflet românesc, ce se vede pe sine pe pământul preschimbat în paradis, în marea aşteptare a ospăţului Împărăţiei, pe care ni-l va aduce ultimul „Amin” apocaliptic.

De ziua lui Eminescu s-a lansat Basarabia-Bucovina.Info – un Proiect interactiv de recuperare vizuala a spatiului istoric romanesc

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 15 Jan 2012 14:00:00 +0000

Basarabia-Bucovina.Info este un proiect interactiv de recuperare vizuala a spatiului istoric romanesc lansat de ziua “Romanului Absolut” Mihai Eminescu. Creat din nevoia de a reda noilor generatii imaginea valorilor nationale de pretutindeni, portalul Basarabia-Bucovina.Info va publica zilnic documentare foto si video inedite despre romanii din jurul Romaniei, in special privind monumentele istorice romanesti din Basarabia, Bucovina, Tinutul Herta, Transcarpatia dar si din Insula Serpilor, daca vom avea ocazia.
Fotografi profesionisti sau amatori, ziaristi sau bloggeri, istorici sau studenti sunt asteptati sa contribuie cu materialele lor pentru plasarea in spatiul virtual romanesc si universal a monumentelor istorice prezente sau trecute, a bisericilor si manastirilor actuale, distruse sau pierdute, a scolilor, edificiilor culturale si operele de arhitectura, a sculpturilor dedicate eroilor romani dar si, de ce nu, la capitolul kitch si agresiune psiho-imagologica, a monumentelor sovietice care impanzesc teritoriile etno-lingvistice romanesti.
Lunar, vor avea loc concursuri cu premii substantiale pe teme fotografice sugerate chiar de cititorii nostri. Nu ezitati sa ne trimiteti ideile sau contributiile dvs la: contact@basarabia-bucovina.info. Multumim anticipat tuturor prietenilor care ne vor sustine si care vor mediatiza acest proiect, pe baza de parteneriat, spre beneficiul romanilor de pretutindeni.
Pentru inceput, noi va prezentam cateva foto-istorii inedite, despre cetatile lui Stefan de la Nistru – Hotin si Cetatea Alba, cetatea disparuta de la Tetina, cetatea pierduta de la Chilia cu turnul transformat in closet, o incursiune pe urmele maresalului Averescu, in satul sau natal, biserici din Bugeac si nordul Bucovinei, respectiv chiar ctitoria lui Ioan Neculce din Boian, Palatul Mitropolitan din Cernauti in toata splendoarea lui, fara a lipsi insa si documente si date despre sinistrul masacru de la Fantana Alba sau spionajul URSS contra Romaniei si multe altele. Nu in ultimul rand vom introduce cat mai multa muzica veche romaneasca din teritoriile istorice romanesti. Reproducerea tuturor materialelor documentare, foto si video, este libera, cu mentionarea sursei.
Cofinantat de Departamentul Romanilor de Pretutindeni, portalul Basarabia-Bucovina.Info sustine propasirea tuturor romanilor din teritoriile istorice romanesti in egala masura cu cei din tara, sub indemnul: “Aceeasi Limba, Acelasi Popor: Poporul Roman”.
In umbra lui Eminescu, consideram ca, intradevar, in ceea ce priveste Basarabia si poporul roman “nenorocirea cea mare ce ni se poate intampla, nu este ca vom pierde si ramasita unei pretioase provincii pierdute; putem chiar mai mult decat atata: increderea in trainicia poporului roman. Astazi e dar timpul ca sa intarim atat in romani, cat si in popoarele mari ale apusului, credinta in trainicia poporului roman”.
Veniti alaturi de noi, pentru Romania si poporul roman!

Basarabia-Bucovina.Info

Basarabia lui Eminescu

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 15 Jan 2012 12:20:00 +0000

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre.

Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la
Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică -afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă – Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.

Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.

O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (…) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”.

In mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (…)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i~a trecut prin cap să ne impună.”

Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad Pârău
- articol apărut în revista Veghea

Profesorul Ilie Badescu despre Eminescu, Basarabia si Bucovina

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 15 Jan 2012 11:15:00 +0000

Prof. Ovidiu Moceanu: CREDINTA LUI EMINESCU. O viziune ortodoxa despre publicistica eminesciana

noreply@blogger.com (Florin) — Sun, 15 Jan 2012 09:00:00 +0000

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru... trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante. Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu - poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n. - O. M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (...) care au înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul...” Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea... ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n. - O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele...” Dar în faţa unor construcţii critice mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare, rămâne m ărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru...” (Mihai Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit...” Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet pă gân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, platonism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creştin, ortodox (...). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creştină...” (ibidem, p. 231). Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a „intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânşii”... De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Ple şu, ş.a.). Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunosc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.). Oare cum se împacă această imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.? Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcă ri a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic. Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine.

Mihai Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor. Gazetarul ia în discuţie acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucureşti (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse şi în afara ţării) şi al demersurilor pentru înfiinţarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza şi comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieţii religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaţiei europene a românilor. „... Foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi”, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii şi-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea..., în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, Publicistică, 1989, p. 373). Aşa s-a întâmplat, de exemplu, când s-a introdus limba naţională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opţiuni şi la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnificative la Noul Testament. Nu aşa au procedat şi alţii. Eminescu numeşte Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independenţă, „a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar fi trebuit să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (Ştim prea bine..., Ibidem, p. 89). Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului Testament” şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89). Românii au fost „în toţi timpii un model de toleranţă religioasă”, pentru că au admis înfiinţarea de episcopii „atârnătoare de Scaunul papal”, au îngăduit „petrecerea f ără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre”, au respectat libertatea de cult, „garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare”, fapte reflectate şi în rapoartele „episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn”. Eminescu notează în acelaşi articol că „la sărbători mari, Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice” şi că „n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă” (s. n. - O. M., Ibid., p. 89.).

În 1881, românii ortodocşi iau iniţiativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romanocatolici pentru finalizarea lucrărilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti prin intermediul loteriei naţionale. (La 27 iunie a apărut..., Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind încă o dată „toleranţa românilor pentru toate riturile”, Eminescu nu are de făcut decât observaţii legate de legalitatea unei asemenea întreprinderi, suspectată de oportunism, de vreme ce starea lăcaşurilor de cult ortodoxe lăsa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului şi al naţiunii”. (Ibid., p. 229). Toleranţa românilor nu trebuie să meargă până acolo încât să accepte ceea ce ar duce la pierderea identităţii. Problema o pune când se discută în presă oportunitatea înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti, în care vede un act de ofensivă a catolicismului, nu atât din iniţiativa Scaunului Papal, cât din a Austro-Ungariei, care urmărea slăbirea poziţiei dinastiei de Hohenzollern în România şi crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi însemnat subminarea misiunii istorice şi apostolice a poporului român: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, spune Eminescu, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301).

Cât de profundă a fost observaţia şi cât de puternic semnalul de alarmă se vede din nota nota diplomatică prin care afirmaţiile lui Eminescu sunt aduse la cunoştinţa Biroului de informaţii vienez, care supraveghea şi activitatea poetului la Societatea „Carpaţii” (V. Reproducerea notei în vol. XIII, Op. cit., p. 513 şi urm.). „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţă tuturor răsărind!” (Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii).

Aceste cuvinte deschid o meditaţie creştină a lui M. Eminescu despre Sfintele Paşti, scrisă în 1878 ( Paştele, în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, p. 78 ş i urm.). La Paşti „inimile a milioane de oameni se bucură”, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, „războaiele presură pământul cu sânge şi cenuşă”, violenţa merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărţi despre Iisus, „de mai suntem noi creştini sau ba”. Faptele creştinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har.

Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nuL urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faţa lui Dumnezeu, pentru că, deşi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuţile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”.

Cu atât mai grav este că „omenirea ştiutoare”, „omenirea cultă” (adică a ştiinţei şi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creştine. Oamenii de ştiinţă şi artă , „creierul omenirii”, prin atâtea descoperiri care arată măreţia Creaţiei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare, mai bună decât cea neştiutoare? După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu”. Şi aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereşti”, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”.

Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este”, însă pentru „acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu”.

Decât ateii, necredincioşii „omenirii ştiutoare”, mai bine aceia care, după ce au greşit, cad înaintea lui Dumnezeu şi cer iertare, conştienţi că s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urâcioase ale mulţimii sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust; poate că , după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu”.

Sensul articolului este unul optimist şi cuprinde taina minunată a acestei mari sărbători: Paştile anunţă „veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni” şi „trebuie să rămâie datina în înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult”, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii:

«Hristos au înviat!»".

Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU

VIDEO. Petre Tutea despre Mihai Eminescu: "Suma lirica de mari voievozi".

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 14 Jan 2012 21:00:00 +0000

Filologul Theodor Codreanu despre Eminescu si canonul occidental

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 14 Jan 2012 18:45:00 +0000

15 ianuarie 2010, conferinta publica "Pentru Eminescu", organizata de Institutul de Sociologie al Academiei Române, Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală şi Fundaţia Pentru România

Sa luăm aminte! Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin. O viziune românească a lumii

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 14 Jan 2012 10:17:00 +0000

Mă interoghezi pe un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.

Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.

Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.

Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.

Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.

Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.

Să analizăm acum puţin aceste cadre. Seara se lasă pe deal, pe care urcă turmele sub scăpărătoarea lumină a stelelor. Din acest punct valea doar se ghiceşte, înecată în fum. Cadrul acesta sugerează spaţiul mioritic. “Plaiului, vârf de deal, îi urmează o vale, apoi alt deal ce se deschide ciobanului cu turmele lui, dincolo de care se ghiceşte altă vale, continuând aşa în depărtările nesfârşitului” (Ovidiu Drimba). Nu-ţi este familiar acest spaţiu şi nu-ţi sugerează o altă alternanţă spirituală, care îşi are, aşa cum ne spune acelaşi Ovidiu Drimba, “suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel în ritm repetat, monoton, fără sfârşit”? Nu este aceasta ondularea destinului pe căile Domnului, ale neamului nostru românesc? În acest spaţiu “buciumul sună cu jale”, “sunetul creează aici o atmosferă de nostalgie după o fericire apusă” (Dimitrie Popovici). Nu-ţi sună cunoscut? “Plâns după raiuri pierdute cândva” (Radu Gyr). În jalea sunetului de bucium tremură lacrimile omului jinduind după lumini pierute. Iar apele curgând, izvorând din adâncuri sunt lacrimile clare ale naturii, atât de binefăcătoare omului.

În cadrul următor dimensiunea spaţiului mioritic se amplifică. Peste el se arcuieşte bolta senină, infinită, pe care se nasc umezi (cuvânt ce sugerează naşterea imediată) stelele, printre care trece luna, aşa “sfântă şi clară”. Luna nu este static sfântă, ea trece sfântă şi clară, în rotirea continuă a unui univers etern, sacru, infinit. Parcă am auzi din imensele spaţii siderale revărsarea imnului de slavă: “…căci El îndreaptă a stelelor cale/ şi El îndreaptă al lumii mers/ de sfânt cuvântul poruncilor Sale/ ascultă întregul univers”.

În cadrul următor dimensiunea infinită a spaţiului se restrânge într-o dimensiune pământeană în care apare satul. Suntem în sara pământeană, dar înveşnicită. “Veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga), nu-i aşa? Vom simţi acest adevăr în toată intensitatea lui, în felul în care ni se prezintă. Peste sat lunecă norii, despicaţi de razele lunii. Se desluşesc casele vechi (aici adjectivul atestă ancestralul), ce-şi înalţă streşinile în lumina lunii. O cumpănă îşi înalţă braţul spre cer, ca o rugăciune încremenită. Vântul o face să scârţâie cu un suspin al naturii îngânat de fluierele din stână. Cosaşii, purtând în spinări unealta muncii lor, se retrag de la câmp, păşind prin vremi ca de la începutul lumii. Deşi totul este aici şi acum, parcă ar veni totuşi de foarte departe, din nedesluşit, din veşnicie. Ce anume dă aură de veşnicie satului cuprins de înserare? Brâul mărunt al sunetelor de toacă - “pulsul rar de clipe” (Lucian Blaga) - ce răsună mai tare în eterna curgere-a vremii, şi clopotul vechi (străbun) ca vremea, care umple cu glasul lui valea, această Vale a Plângerii înfiorată de suflul veşniciei. Simţi că te afli în satul bunicilor tăi, în satul strămoşilor noştri, în satul în care mărginirea se dezmărgineşte, satul în care natura îşi proslăveşte Creatorul.

Poţi să deschizi ochii acum, stimate frate. Eşti acasă, această acasă creştină şi română, de oricând şi de oriunde, în care poetul nepereche ţi-a transmis fiorul sacrului firesc, liniştit, fără nicio crispare. Ai putea să mă acuzi de un subiectivism flagrant sau că fantezia mea a luat-o razna. Dar nu vei nega că ai trăit în duh eminescian o seară sfântă, o sară atât de firesc creştină, o sară ca atâtea seri trăite de tine, de mine, sub oblăduirea unui cer infinit, în satul meu, în satul tău, atât de organic creştin.

Deci, dacă nu ai simţit cât de sfântă şi cât de română este “Sara” lui Eminescu, înseamnă că nu eşti de-al lui, că eşti un străin. Ca străin, poţi să născoceşti câte eseuri vrei, docte, pline de fanfaronadă. Nimic, însă, nu va fi autentic, pentru că nu va rezona cu duhul eminescian autentic român, şi mai ales prin aceasta autentic creştin. Ceea ce am încercat să te fac să înţelegi nu se poate polemiza. Sau le pricepi ca atare, şi atunci vibrezi la unison cu fratele Emin, sau nu le pricepi, şi atunci poţi să pui acestei “Seri” toate etichetele câte le poate cuprinde înţelepciunea lumii. Nu vei afla, însă, niciodată câtă eternitate creştină emană opera lui Eminescu, inclusiv în această simplă “Sara pe deal”. Ea nu poate fi desluşită decât cu suflet românesc, aşezat în palma deschisă spre infinitul credinţei.

Aspazia OŢEL PETRESCU
- articol apărut în revista Veghea, an III, nr. 1, ianuarie 2010

Raport german despre România (datat 4 noiembrie 1940), recuperat din arhivele naziste de armata americană. Ce i se rezerva României? O colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.

noreply@blogger.com (Florin) — Sat, 14 Jan 2012 08:08:00 +0000

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.
Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.
P.S.
Aceasta este traducerea unui raport german nesemnat, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.

Sursa: Blog George Damian

Big-Brother în şcoli şi licee.

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 13 Jan 2012 21:08:00 +0000

Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (MECTS) va pune la dispoziţia unităţilor din învăţământul preuniversitar o aplicaţie informatică pentru colectarea datelor la nivel local (ASM) şi un sistem de transmitere a acestora către baza de date centrală, potrivit unui proiect privind asigurarea calităţii procesului de învăţământ în vederea prevenirii absenteismului şi a abandonului şcolar, citat de Agerpres.
„Procesul de monitorizare şi control are scopul imediat de a furniza informaţii agregate şi detaliate asupra nivelului de participare la educaţie şi a rezultatelor şcolare ale elevilor, dar, în acelaşi timp, de a furniza factorilor decizionali informaţiile necesare pentru stabilirea măsurilor corective şi de îmbunătăţire a calităţii procesului educaţional”, se arată în proiect.
Astfel, pentru nivelurile judeţean şi central se va implementa un sistem de valorificare şi raportare statistică a informaţiilor referitoare la prezenţa la cursuri a elevilor şi la notele obţinute de aceştia.
Proiectul precizează că pentru fiecare persoană (elev sau cadru didactic) se va genera un număr de identificare unic, cu ajutorul căruia va fi identificată unic relaţia cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. În cadrul sistemului vor fi utilizaţi identificatori unici pentru unităţile de învăţământ, discipline, clase, elevi şi profesori. Unităţile de învăţământ care vor opta pentru utilizarea altor aplicaţii decât ASM vor putea descărca listele cu identificatori unici prin intermediul unei aplicaţii web pusă la dispoziţie de MECTS. Potrivit proiectului, MECTS va asigura gratuit implementarea funcţionalităţilor în cadrul aplicaţiei, disponibilă în toate unităţile de învăţământ. Pentru aplicaţie vor fi necesari operatori pentru fiecare unitate de învăţământ, operatori judeţeni la inspectoratele şcolare, dar şi operatori centrali la MECTS.
Toamna trecută, ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, promitea că, în anul şcolar 2011-2012, absenteismul elevilor va fi redus. El afirma atunci că absenteismul poate fi combătut dacă elevilor li se vor da cartele de acces în şcoală sau se va introduce catalogul electronic.
„Există o multitudine de posibilităţi tehnice pentru a pune în aplicare aceste politici. Mijloacele tehnice sunt decise şi alese de şcoală, respectiv de autorităţile publice locale, iar politicile naţionale sunt puse în practică de minister”, spunea Funeriu. Una dintre sugestiile sale va fi pusă în practică în Buzău. Astfel, în peste 20 de licee din judeţ, cei 18.000 de elevi vor fi complet monitorizaţi în privinţa prezenţei acestora la ore. Ei vor intra la ore începând cu trimestrul al doilea, pe baza unor cartele de acces.
„În maximum cinci minute se va cunoaşte numele şi numărul elevilor care lipsesc, iar diriginţii vor putea lua legătura cu părinţii pentru a stabili cauza exactă a absenţelor”, a declarat inspectorul general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Buzău, Florina Stoian.

Sursa: Jurnalul national

Părintele ILIE CLEOPA: DRUMUL SUFLETULUI DUPĂ MOARTE

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 13 Jan 2012 17:51:00 +0000

Fraţii mei, să ne aducem aminte de nemurirea sufletului. Să ştiţi că suntem pe pământ străin şi călători. Auziţi ce zice Psaltirea: Nemernic este omul pe pământ şi străin ca toţi părinţii săi. Nimeni nu rămâne în lumea aceasta. N-am venit să stăm aici. Aici este o trecere necontenită; am răsărit prin naştere şi asfinţim prin moarte.
Sfântul acela, dumnezeiescul Iov, zice aşa: Din pântecele maicii mele am căzut în groapă. Aţi auzit? Atât i s-a părut viaţa pe pământ, după 400 de ani. Că, după bătaia aceea Dumnezeu i-a mai dăruit 140 de ani de viaţa, după ce l-a încercat cu atâtea chinuri şi boli; şi atât i-a părut, că din pântecele maicii sale a sărit în groapă. O săritura i-a părut viaţa.
Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat.
Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului. Cu pânza păianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbra, vis şi floare pe pământ!
Dumnezeu zice lui Isaia: Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Deci, să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis.
Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţină vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.
Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.
Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.
De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.
Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.
Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: "Uite, câţi diavoli au venit!".

A văzut la Agapia Veche, părintele Eftimie, cu o săptămână înainte de a muri, cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet, zicând: "Uite cum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!"
Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta, şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.
Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: "Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!".
Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vremea morţii. El călătoreşte cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.
Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi zice: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.
Vine acel înger şi zice: "Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum". Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: "Nu te teme, frate suflete!" Sfântul Grigore de Nissa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe raţionale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.
Iată trupul tău! Ia aminte, frate suflete, acesta-i trupul tău, aceasta-i casa ta în care ai stat până acum. Cu acesta te-ai zămislit în pântecele maicii tale, cu acesta ai trăit 20, 60, 80, câţi ani a vrut Dumnezeu să-ţi dea pe pământ; că la Dumnezeu este viaţa, iar nu la noi.
Ia aminte, frate suflete, când va suna trâmbiţa judecăţii de apoi, într-o clipeală a ochilor are să învie acest trup, cum îl vezi, şi ai să intri într-însul şi ai să mergi la judecată, cum spune Apostolul Pavel: Toţi vor sta înaintea divanului judecăţii lui Iisus Hristos, ca să ia fiecare după cum a lucrat, bine sau rău.
Îngerul păzitor îi aduce iar aminte: "Iată, frate suflete, când erai copil mic - sau copiliţă mică - te-a trimis mama să aduci o căldare de apă sau să aduci zarzavat din grădină, sau să aduci gâştele de la păscut, sau să faci o treabă cât de mică în ogradă. Uite, aşa gândeai tu atunci; aşa înţelegeai tu atunci". Şi începe să-i aducă aminte din mica copilărie ce bine a făcut el cu trupul acesta şi ce rău a făcut. "Uite aşa ai făcut, când erai în clasa întâi la şcoală, în a doua, a treia; uite aşa făceai! După ce ai ieşit în lume, când erai fată mare sau flăcău, când te-ai însurat sau măritat, uite aşa făceai". Şi-i aduce aminte din pruncie şi până la moarte în fiecare zi şi ceas ce a făcut. Că sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca o oglindă.
Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.
Ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Atunci se întâmplă ceea ce spune în Psaltire: Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.
Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: "Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?"
Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului, cum spune în Biblie: Alerga-vor, Doamne, în grabă şi mai repede ca razele fulgerelor, sufletele drepţilor se vor întoarce la Tine, citim la proorocul Iezechiel şi în multe locuri.
Sufletul este fiinţă gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.
Aşa de repede merge sufletul, după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul.
Şi unde-l duce în ziua a doua? Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa, şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.

"Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, aici ai desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi; aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii, aici ai ocărât, aici ai furat, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai blestemat, ai bătut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie!"
Şi-i arată şi faptele bune: "Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi, aici ai mers la biserică, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin".
Îi arată toate, toate, şi sufletul săracul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.
Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:
- Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?
- Cum să nu ştiu, dacă pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz - cum zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu. Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău".
Asta se întâmplă în ziua a doua. Îl duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.
Iar în ziua a treia după moarte, sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul. Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el, şi zice: "Ei rămân pe pământ şi se vor pocăi, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?"
Şi aşa merge ziua a doua pe unde a mers toată viaţa. Iar în ziua a treia, lucru şi mai înfricoşat. I se mai dau îngeri însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumină şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă înfricoşatele vămi ale văzduhului.
Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului. Se fac slujbe pentru cei ce vor să aibă milă de la Dumnezeu şi să-i scape de duhurile întunericului din văzduh.
Cele mai importante slujbe pentru cei care mor sunt spovedania generala şi Sfânta Împărtăşanie, precum şi împăcarea cu toţi. Iar imediat după moarte se face 40 de zile Sfânta Liturghie şi parastase cu dezlegări şi milostenie la cei săraci, care ajută sufletul cel mai mult când trece vămile. Că Biserica, fiind mama noastră spirituală, se roagă acum pentru bietul sufletcare-i fiul ei după dar din Botez, să treacă uşor atunci vămile văzduhului.
Ce se întâmplă până ce va trece sufletul vămile văzduhului? Atunci vede omul cât de folos îi era lui să fie mărturisit curat de păcate. Dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu între El şi noi taina Sfintei Spovedanii, nici un om nu s-ar mântui. Că zice Apostolul Iacov că: Toţi multe greşim şi nimeni nu-i fără păcat.
Dar între noi şi Dumnezeu s-a lăsat taina Spovedaniei, care-i al doilea botez, cum zice preotul; aţi auzit că zice la mărturisire: "De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rânduiala Tainelor creştineşti".
Acum vede sufletul cât de folos îi era, dacă era mărturisit, când trece vămile.
De aceea, vă rog să ţineţi minte: Cănd vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soţia, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adă preotul şi-l spovedeşte curat de toate păcatele.
Omul trebuie să se spovedească obligatoriu de patru ori pe an toată viaţa, în cele patru posturi, cât trăieşte el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu cănd i s-a legat limba sau şi-a pierdut conştiinţa; ci din vreme, când are mintea clară şi ţine minte. Şi-i spune: tată, mamă, băiete, spune tot ce-ai făcut!
Pune-l să scrie pe un caiet, dacă ştie, şi să-şi aducă aminte tot, că dacă ai reuşit să faci o spovedanie bună, ai câştigat sufletul lui. Că ce spun sfinţii Părinţi? Chiar de a avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit spovedit, îl scoate Biserica. El stă în iad numai până se curăţă de păcat, pentru că spune Sfânta Evanghelie: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor.
Ai auzit ce spune un sfânt?
El a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. "Cum, Doamne, din foc ies porumbei?" s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi, care s-au curăţit prin canon stând în iad şi şi-au plătit tot ce aveau de plătit. Pentru că Biserica intervine de pe pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie. Că jertfa şi răscumpărarea noastră se face prin sângele lui Iisus Hristos. Cum zice şi Apostolul: Sângele Lui ne curăţă de orice păcat.
Creştinul, dacă a murit mărturisit şi dacă, Doamne fereşte, are păcate grele şi nu şi-a făcut canonul, el îşi face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări şi milostenie şi tot la rai merge.
Iar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de moarte, grele, aproape cum ar muri nebotezat. Toate slujbele care se fac pe pământ pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă nimic necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.
Aşa au aşezat dracii vămile că, dacă ar putea, nici unul să nu treacă la cer. Ştiţi de ce au ei ura şi zavistia asta pentru oameni? Pentru că sufletele drepţilor completează numărul din care au căzut ei. Lumea asta atât o ţine Dumnezeu - cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog - până se va împlini numărul îngerilor căzuţi, din sufletele drepţilor. Nu citiţi la Psaltire?
Până se împlineşte numărul îngerilor care au căzut, că au fost foarte mulţi; a treia parte din îngeri, cum zice Apocalipsa: Am văzut un diavol mare, roşu, care a tras cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pâmănt.
A căzut o treime de îngeri din toate cetele; şi din heruvimi şi din serafimi, din toate cetele, care au fost de-un gând cu satana, ca să se facă asemenea lui Dumnezeu. Şi de aceea au atâta ură diavolii, că ştiu că fiecare suflet, dacă trece la cer, cum spune Evanghelia: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, va fi în locul lor şi le va lua dregătoriile.
De aceea stau în văzduh şi zic: "Iată pe noi ne-a dat Dumnezeu jos din cer, iar sufletele acestea vor să treacă pe aici la Dumnezeu ne vor lua locul!". Şi atunci Dumnezeu le-a dat voie, cu dreptate diavolilor să stea în calea sufletelor, căci Dumnezeu, este şi drept, nu numai milostiv, şi au făcut aceste staţii sau vămi, între cer şi pământ, ca să arunce în iad pe cei ce mor nepocăiţi, în grele păcate.
Şi iată cum sunt aşezate: Vama întâi este pentru vorbirea de rău; vama a doua, pentru clevetire; vama a treia, pentru mânie, apoi lăcomia şi aşa mai departe, de la cele mai mici păcate, până la cele mai mari.
Şi cine n-a vorbit de rău?Cine nu s-a mâniat? Cine nu s-a lăcomit? Cine nu s-a lenevit? Cine n-a băut un pahar mai mult în viaţă? Sau cine n-a căzut cu gândul, cu imaginaţia şi chiar cu fapta în desfrânare în beţie, îndoială în credinţă şi în celelalte păcate trupeşti sau sufleteşti, cum citim în viaţa Sfintei Teodora?
Aţi văzut ce a spus Sfânta Teodora, când a ajuns la vama beţiei?
"Mă minunam foarte că dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu şi de vin pe care le-am băut în viaţă. Şi-mi arătau şi când am băut, în ce clipă şi cu cine am fost şi de câte ori m-am îmbătat şi de câte ori am băut. Şi îi întrebam pe sfinţii îngeri:
- Cum de ştiu diavolii toate acestea?
- Dacă ei au fost îngeri!"
Să ştiţi, însă, că de la Botez, pe lână îngerul bun, care stă de-a dreapta creştinului, mai ai un înger din ceata stăpânilor iadului, un diavol care stă pe umărul stâng. Acela scrie tot ce ai făcut tu rău şi ce ai vorbit tu rău şi de toate păcatele ce le-ai făcut în viaţă. Iar îngerul bun scrie şi cele bune şi cele rele, cum spune acolo. Aşa crede Biserica lui Hristos.
Acum să vedem ce se întâmplă cu sufletul celui mărturisit, când vine diavolul cu zapisul unde sunt scrise toate păcatele omului. Nu le mai găseşte scrise! Atunci diavolii urlă, răcnesc şi se mănie că pe acest suflet care avea păcate mari, avorturi, preacurvii, furturi, înjurături, beţii şi altele, nu-l mai găseşte scris cu nimic. Când creştinul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a şters de acolo toate păcatele lui. Cuvântul lui Hristos care zice: Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. N-aţi auzit? Ce va lega el pe pământ, este legat şi în cer.
Deci, spovedania, taina aceasta este aşa de mare, încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viaţă, dacă s-a spovedit curat, acela trece uşor înfricoşatele vămi ale văzduhului a treia zi.
Şi i se cântăresc faptele cele bune cu cele rele. Faptele cele bune sunt în formă de pietre scumpe, iar faptele cele rele în formă de pietre simple sau alte greutăţi.
Sufletul este foarte înţelept. El vede singur încotro merge. Dacă la vămi vede că trag păcatele mai greu, începe a plânge foarte şi a se întrista, mai ales că vede la vămi mii de diavoli care vor să-l răpească la fiecare vamă. Şi-i zice îngerul păzitor:
- Nu te teme, frate suflete, că nu ştii judecăţile lui Dumnezeu! Nu te teme!
Sufletul se bagă sub aripile îngerilor, când vede atâtea mii de draci. Un drac atât este de urât că dacă ar veni aici unde stăm noi acum, cum este el în iad, nu mai rămâne unul viu. Toţi muirm de atâta urâciune şi spaimă a îngerului căzut. Iar sufletul, când vede atâtea mii de draci se bagă sub aripile îngerului şi zice:
- Domnii mei îngeri, nu mă lăsaţi! Tare mă tem de aceştia!
Şi-i zic îngerii:
- Nu te teme, frate suflete, că eşti cu noi! Noi suntem garda lui Dumnezeu, care te însoţim pe tine! Doamne fereşte, la 40 de zile să nu cumva să cazi în mâinile lor! Dar acum n-ai grijă, că noi te păzim!
În ziua a treia sufletul nostru trece vămile văzduhului şi exact a treia zi, când a ieşit din trup, în aceeaşi clipă ajunge prima dată la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.
Şi ce vede el acolo? Că Sfânta Scriptură spune: Pe Dumnezeu nimeni odinioară nu L-a văzut. Dar ce vede sufletul atunci? Că pe Dumnezeu, Iisus Hristos, L-a văzut toată lumea. Şi n-a fost Dumnezeu? L-a văzut Avraam, L-a văzut Moise; dar L-a văzut cu pogorământ, după închipuire, cum a vrut să se arate. Dar fiinţa lui Dumnezeu nimeni nu a văzut-o, nici heruvimii, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oricărei minţi raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, ce vede sufletul nostru a treia zi, când ajunge prima dată la tronul lui Dumnezeu? Iată ce vde, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi. Vede strălucind o lumină negrăită, de miliarde de ori mai tare ca soarele, şi mireasma Duhului Sfânt. Aude cântările heruvimilor şi serafimilor şi apar nişte nori de aur azurii, mergând spre răsărit şi îngerii îngenunchează pe ei, împreună cu sufletul.
Şi odată se opresc în loc către răsărit. Că de aceea, să ţineţi minte, ne închinăm la răsărit când facem rugăciunile; pentru că tronul lui Dumnezeu este la răsărit. N-ai văzut ce zice Sfânta Scriptură? Şi au sădit rai în Eden spre răsărituri. N-aţi auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-aţi auzit ce spune Psaltirea, pe care o aveţi în casă? Dumnezeu s-a suit peste cerurile cerurilor, spre răsărituri. Deci, la răsărit este tronul Sfintei Treimi.
Şi se opresc norii aceştia şi îngerii care satu în genunchi cu sufletul care-i la fel cu ei. A treia zi aude acest glas pe limba lui Adam: "Duceţi sufletul acesta în Rai şase zile". Că şase zile trece sufletul nostru prin Rai, cu iuţeala gândului. Atunci îngerii cei buni îl iau cu iuţeala fulgerului şi-l duc către grădinile Raiului.
Când ajunge sufletul acolo cu îngerii, nimeni nu poate spune ce frumuseţe este. Şi atunci vede acolo că o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei, este mai scumpă decât toate popoarele lumii, decât toate podoabele şi bogăţiile veacului de acum; pentru că aceea floare are viaţă şi niciodată nu se mai vestejeşte sau nu moare.
Acolo vede el, cum am zis, "Raiul desfătării", "Palatul Noului Sion", "Ierusalimul ceresc" şi câte spune Sfânta Scriptură.
Dar o negrăită bucurie este când sufletul aude cântările a milioane de îngeri, de heruvimi şi de drepţi, care cântă acolo. Apoi vede corturile drepţilor, despre care se spune la panahidă, cum spune şi Sfântul Cosma, care a fost prin Rai. Numai acolo câtă frumuseţe este!
Ajunge în nişte livezi, nişte pometuri care n-au margini. Apar nişte pomi cu frunza de aur, cu florile de aur şi sub fiecare pom este un cort şi în cort este o masă de aur, şi în pomii aceia cântă păsări ale căror aripi nimeni nu poate spune cât de frumoase sunt; şi acele păsări nu mai mor în veacul veacului.
Şi se minunează sufletul, că la unul cortul este de argint, la altul este de mărgăritar, la altul este de iachint, la altul de onix, la altul este de sardonix, la altul de ametist, la altul este de rubin, la altul de safir şi de celelalte pietre scumpe, de care se spune la Apocalipsă.
El vede că şi mesele nu-s toate la fel. Şi copacii rodesc pe o singură ramură câte 70 feluri de roade. Cântă şi frunzele pomilor, cântă şi florile lor, cântă şi păsările; curg râuri de miere şi de lapte prin livezile acelea ca oglinzile.
Este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune. Dar cea mai mare bucurie când trece sufletul prin Rai alta este. Se întâlneşte cu neamurile lui.
Voi, fraţilor, să ştiţi că din neamul nostru avem şi în Rai, avem şi în iad, că Dumnezeu este drept. Cine a făcut rău, s-a dus în iad; cine a făcut bine, s-a dus în Rai. Şi acolo în Rai nu cunoşti când ai ajuns, numai pe bunicul sau pe străbunicul.
Dacă te-aş întreba acum pe mata: "Cunoşti pe străbunicul de 300 de ani în urmă?" De unde să-l ştii! Că de-abia dacă îl cunoşti pe cel de 50-60 de ani în urmă. Acolo în Rai, însă, se cunosc oameni unii cu alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mă întrebi dacă se cunosc sufletele în Rai? Ia aminte la Evanghelia cu bogatul şi săracul Lazăr. Când a murit bogatul şi când a murit Avraam? Cu mii de ani înainte şi se cunoşteau şi vorbeau".
Acolo în Rai îţi ies înainte neamurile toate care sunt la bine şi au palate de aur şi pietre scumpe şi livezi şi zic: "Măi, nepoate, măi! tu eşti al cutăruia, tu eşti a cutăreia, din ţara cutare, din satul cutare. Noi suntem neamuri cu tine. Noi am murit înaintea ta cu 100 de ani, cu 300 de ani. Tu eşti al cutăruia, tu nu ne cunoşti pe noi, dar noi te cunoaştem. Noi ştim unde mergi tu. Tu mergi la judecata particulară a sufletului. La 40 de zile se va hotărî cu tine unde mergi, în Rai sau în iad.
De vei afla milă la Dumnezeu şi te va da la bine, să vii la locaşurile noastre, că iată ce frumuseţi avem aici; ce palate şi ce minunăţii, pe care nu poate să le înţeleagă omul.
Şi aşa îl petrec neamurile lui şi îngerii, mergând prin Rai şase zile.
Sufletul atunci uită cu totul că a trăit pe planeta asta, că a avut mamă, că a avut soră, că a avut frate... Că el vede acolo alte bucurii, străine cu totul de lumea asta trecătoare. Şi atunci îngerul de la Botez, când vede că el se bucură tare, căci acolo nimeni nu poate sta întristat de atâta bucurie, se apropie de el şi-i spune aşa, dacă ştie că este drept: "Frate suflete, iată, la 40 de zile ai să vii să ocupi un loc de aici!"
Iar dacă-l ştie că-i păcătos îi zice: "Frate suflete, nu te bucura; nu te-am adus să rămâi aici. Te-am adus să vezi ce-ai pierdut în puţină vreme cât ai trăit pe pîmânt, dacă n-ai avut frică de Dumnezeu şi nu te-ai mărturisit şi n-ai postit şi n-ai mers la biserică şi n-ai făcut fapte bune!"
Când aude sufletul că nu va rămâne în Rai - căci el credea că va rămâne acolo în veci - cât de mare bucurie este în Rai, el se mâhneşte şi începe a plânge cu amar.
- Cum, n-am să rămân aici? întreabă el pe îngerul său păzitor.
- Nu! îi răspunde îngerul. Pe aici treci numai să vezi în puţină vreme ce-au câştigat oamenii cu frica lui Dumnezeu şi ce-au pierdut cei necredincioşi, care nu s-au închinat lui Dumnezeu!
Aşa trece sufletul şase zile prin Rai şi cu trei, care au fost până au ajuns la tronul Sfintei Treimi, se fac nouă. Iar la nouă zile vin iarăşi, ca fulgerele cerului pe nori, îngerii, şi-l duc înaintea Preasfintei Treimi, în lumina cea neapropiată gânditoare. El nu vede pe Dumnezeu, că nici heruvimii nu-L văd; numai lumină şi lumină negrăită, care nu se poate spune.
Şi se opresc norii aceştia şi la nouă zile aude acest cuvânt, dacă sufletul este drept: "Acest suflet să aibă desfătarea şi bucuria cea fără margini a celor nouă cete îngereşti!" Iar dacă-i păcătos: "Sufletul acesta să nu aibă parte de fericirea şi slava celor nouă cete îngereşti!" Acest cuvânt îl aude la nouă zile şi apoi aude, zicând: "Duceţi sufletul acesta prin iad 30 de zile".
Atunci îl iau îngerii şi-l întorc către miazănoapte şi către apus, la locurile iadului, care nu au margine. Şi atunci sufletul, când îl duc îngerii la iad, vede acolo ce spune Sfânta Scriptură: "Iadul cel mai de jos", "Fântâna adâncului" şi "Iezerul de foc" de la Apocalipsă. Acolo vede el viermele cel neadormit, despre care a spus Hristos, Dumnezeul nostru; vede focul cel nestins, gheena, foc negru care-i de miliarde de ori mai fierbinte ca focul pământesc şi care n-are margine adâncimea lui.
Acolo vede el întunericul cel mai dinafară, cel mai dinăuntru, scrâşnirea dinţilor şi tartarul, câte mai auziţi la Sfânta Liturghie şi în Scriptură.
Şi când vede el atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci, vede acolo muncindu-se şi neamuri de-a lui, cum vedea mai înainte în Rai. Şi neamurile ştiu pe unde trece şi-i ies înainte şi strigă către el:
"Frate, nepotule, vărule, moşule, matale te duci la judecata particulară. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, dacă te va da la bine. Uite, noi ne muncim aici de atâţia ani, de 200 de ani, de 300 de ani, de 500 de ani fiecare!"
După cum se bucura sufletul mai înainte în Rai, că şi-a văzut neamurile lui la bine, acum se scârbeşte de aceste neamuri ale lui, care, pentru păcatele lor, au fost rânduite la osândă.
Şi trec cele treizeci de zile prin iad şi cu nouă care au fost când s-a întors din Rai sunt 39 de zile. Iar în a 40-a zi ăl iau îngerii şi-l duc a treia oară la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, în lumina cea neapropiată, gânditoare, spre închinare.
Şi atunci, la 40 de zile, aude acest glas în limba aramaică a lui Avraam, dacă sufletul este drept: "Duceţi acest suflet în Gan Eden!", adică în desfătare şi bucurie fără margini; iar dacă, Doamne fereşte, este păcătos aude: "Duceţi sufletul acesta în Şeol sau Hades", adică în iad şi în muncă.
Îngerii lui Dumnezeu, cât sunt de buni şi preamilostivi, însă, dacă le dă poruncă Dumnezeu să-l ducă la greu, îl duc în iad.
Dacă ar vedea atunci cineva cum se roagă sufletul nostru la îngeri, când vede că-l duc la chinuri, ar plânge temeliile pământului. Se bagă sub aripile îngerilot şi zice:
- Îngerii lui Dumnezeu, cei preasfinţi, cei preabuni, nu mă lăsaţi! Unde mă duceţi?Într-ale cui mâini mă duceţi? Cine ar să mă mai scoată pe mine de acolo? Cine mai are milă acum de mine?Cine ştie de pe faţa pământului în ce chinuri mă duc eu acum?
Iar îngerii plâng şi-i spun:
- Frate suflete, noi suntem slugile lui Dumnezeu, noi avem poruncă. Nu putem face nimic mai mult, decât cum porunceşte Ziditorul: să te ducem la bine sau la rău!
Şi-l duc, dacă, Doamne fereşte, sufletul a trăit rău, în păcate şi fără pocăinţă la rău sau dacă-i bun şi a păzit poruncile Domnului, îl duc la Rai, potrivit cu faptele lui bune sau rele.
Aceasta se întâmplă la 40 de zile după moarte. De aceea Biserica, mama noastră cea duhovnicească, are mare grijă să facă pomeniri după fiecare mort la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile, pentru că atunci se hotărăşte unde va sta sufletul nostru, la bine sau la greu.
De la 40 de zile mai rămâne o singură portiţă deschisă pentru suflet. Dacă sufletul a fost în credinţa ortodoxă adevărată şi a fost fiu adevărat al Bisericii lui Hristos, şi dacă n-a căzut în vreo sectă sau în alte rătăciri, sau păcate grele şi dacă a fost spovedit şi împărtpşit, Biserica îl poate scoate din chinurile iadului prin sfintele slujbe şi prin milostenie.
Biserica este mama noastră spirituală, care ne-a născut pe noi la dumnezeiescul Botez prin apă şi prin duh. Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului, Biserica este trupul lui Hristos, Biserica este mireasa Mielului, cum spune la Apocalipsă.
De aceea, are mare îndrăzneală către capul ei din ceruri care este Hristos. Aţi auzit ce spune Hristos în Evanghelie: Eu sunt buciumul, viţa - adică trunchiul copacului - şi voi sunteţi ramurile; toată viţa care rămâne întru Mine, aduce roadă multă, iar care nu rămâne întru Mine, în foc se aruncă.
Deci, băgaţi de seamă! Cine nu rămâne în Biserică, nu rămâne în trupul lui Hristos. Cine s-a rupt de Biserică, toţi sectanţii care au ieşit şi au împânzit lumea - căci sunt peste 800 de secte numai în Europa - aceştia sunt neghină în grâu, aceştia sunt seminţele satanei; Doamne, zice Evanghelia, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta? Dar de unde are neghină? Un om vrăjmaş, adică diavolul a făcut aceasta.
Sectanţii sunt buruieni crescute la umbra Bisericii, oameni stricaţi la minte şi la credinţă, prin care satana vrea să rătăcească şi pe alţii. Să nu-i ascultaţi! Cine s-a rupt de Biserică, s-a rupt de trupul lui Hristos.
Ia să vă dau o imagine: Dacă copacul acesta ar fi încărcat cu flori până în vârf sau cu roade, un copac roditor, şi dacă o mlădiţă s-a rupt de acolo cumva şi a căzut cu greutatea roadelor sale jos, mai rodeşte aceea? Ce se întâmplî? Se usucă şi o punem pe foc.
Aşa-i sufletul care s-a rupt de Biserică. S-a rupt de trupul lui Hristos. Că Biserica este, cum spune marele Apostol Pavel, trupul lui Hristos.
Şi acea mlădiţă, acel suflet care s-a rupt de Biserică, în veacul veacului nu mai rodeşte şi nici mântuire nu are. Pentru că Duhul Sfânt şi seva Duhului Sfânt, vine numai prin punerea mâinilor, de la Apostoli la episcopi, de la episcopi la preoţi şi de la preoţi se lucrează în rândul credincioşilor prin Tainele care le-a hotărât Dumenzeu să le lucreze preotul, ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu. Pe altă cale nu vine Duhul Sfânt în Biserică.
Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învaţă să nu vă închinaţi Sfintei Cruci, sau Maicii Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot. Aceia vin cu satana în inimă şi-n minte, să vă rupă de Biserică, de adevărul nostru dogmatic, de credinţa noastră ortodoxă, care este neschimbată de 2000 de ani, de la Hristos.
Acum sectele au ieşit ca ciupecile după ploaie, şi toate sectele au venit mai mult din Occident. Cele mai multe au venit de la oameni bolnavi la minte. Eu am o sectologie care s-a tipărit la Bucureşti, şi-am arătat şi istoricul, de unde au venit, cu ce scop au venit. Vin cu scopul să ne strice şi credinţa şi neamul, să ne piardă sufletele!
Nu ieşiţi din corania mântuirii. Nu plecaţi din Biserica lui Hristos. Biserica este mama noastră duhovnicească. Ea ne-a născut prin apă şi prin duh, la Botez. Deci, să cinstiţi Biserica şi pe preoţi şi pe arhierei şi pe Sfântul Sinod.
Ţineţi-vă de Biserica noastră cea de totdeauna. Să fiţi creştini buni şi cetăţeni buni, şi să împliniţi porunca Sfântului Apostol Pavel: Daţi celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică, şi nimănui cu nimic să nu rămâneţi datori.
Se spune la Epistola către Romani: Tot sufletul să se supună stăpânirii celor mai înalte, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Şi iar spune: Cel ce nu se supune stăpânirilor, legii lui Dumnezeu se împotriveşte.
A ieşit o sectă blestamată, foarte periculoasă pentru ţară şi Biserică, care se cheamă "Martorii lui Iehova". Aceştia sunt cei mai înverşunaţi împotriva conducerii de stat şi a Bisericii. Să fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia! Aceştia, nu numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii. Că nu recunosc nici Biserica, nici statul şi nu cred în Hristos.
Păziţi-vă de orice sectă, rămâneţi fii ai Bisericii lui Hristos, cum au fost părinţii şi bunicii voştri şi strămoşii din veac.
Rămâneţi în Biserică, ţineţi-vă de mama noastră, care este Biserica. Că, doamne fereşte, chiar dacă omul merge la iad pentru păcatele lui, Biserica îl poate scoate prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri, prin milostenii şi prin jertfe.
Fără Biserică nu este mântuire! Cine a ieşit din Biserică, nu mai are pe Hristos, că Biserica este trupul lui Hristos. Cine a ieşit din Biserică, nu mai este fiu după dar al lui Dumnezeu din Botez, ci este fiu al satanei, căci s-a rupt de la mama lui duhovnicească şi a luat-o după capul lui şi s-a pierdut.
Dumnezeu să vă ajute. Cu aceasta închei şi vă rog din toată inima să aveţi frica lui Dumnezeu, să nu uitaţi rugăciunea, şi să vă rugaţi şi pentru noi păcătoşii. Amin.

Părintele CLEOPA

Nicolae Iorga: Doi băieţi viteji. Despre Moţa şi Marin.

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 13 Jan 2012 14:00:00 +0000

Luptând pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii.

Când, în zilele din urmă, îndepărtam ştirile de o monotonie desăvârsită, în ciuda măcelului zilnic, cu privire la ce se petrece, în miez de iarnă, acolo în nenorocita Spanie, nu ne gândeam că între aceia care şi-au dat viaţa luptând pentru cauza cea bună erau şi aceşti doi fii ai ţării noastre.

Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit, pentru că altfel rămâne celălat entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur, încălziţi de o ideie căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decât să facă în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce totdeauna bine, să meargă acolo unde nu sunt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii pentru ce crede el că e sfânt şi mare. Şi -au căzut.

Cine ştie ce va ieşi din cumplita furtună care s'a abătut asupra depărtatului pământ latin unde se varsă sânge din toate rănile unui nobil neam. Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mândrie, că pentru aceasta au curs câteva picături din sângele scump al tineretului nostru.

- articol publicat în revista “Lumea nouă”, nr. 1, 1937

Bisericile Catolice si Greco-Catolice din Romania, alaturi de UDMR, impotriva Arhivelor Nationale. Replica istoricilor Scurtu si Lechintan

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 13 Jan 2012 12:46:00 +0000

Dupa cum apreciam la finele anului trecut, lupta pentru apararea Arhivelor Nationale nu se va incheia cu prima batalie castigata, cand Presedintia Romaniei a luat nota de declararea proiectului UDMR de dezmembrare a Arhivelor ca fiind neconstitutional, conform deciziei Curtii Constitutionale a Romaniei.

In vederea acestei victorii a normalitatii, sute de personalitati din tara si din lume, academicieni (intre care reputatii istorici Dinu C Giurescu si Ioan Aurel Pop), scriitori, profesori universitari, cercetatori, jurnalisti, preoti ortodocsi, alaturi de sindicatul national al arhivistilor romani si alte organizatii civice romanesti, s-au adresat celor doua foruri supreme – Presedintelui Romaniei si Curtii Constitutionale.

Iata ca, in ciuda acestei vointe nationale si a deciziei juste a Curtii Constitutionale, episcopii catolici si greco-catolici din Romania i s-au adresat printr-o Scrisoare Deschisa presedintelui Traian Basescu, intr-un tip de lobby de-a dreptul neortodox, pentru modificarea actului de dreptate legiferat. Astfel, alaturi de UDMR, bisericile catolice si greco-catolice din intrega tara cer sa intre in posesia unor documente care tin deja de patrimoniul national prin arhivarea lor in cadrul Arhivelor Nationale ale Romaniei. Practic, sub semnaturile lui Lucian MUREŞAN, Arhiepiscop Major, Arhiepiscopia Română Unită, Greco-Catolică de Alba Iulia şi Făgăraş (Blaj), preşedinte al Conferintei Episcopilor din Romania, a dr. Ioan ROBU, Arhiepiscop şi mitropolit Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, vicepreşedinte al Conferintei si a lui Martin ROOS, Episcop de Timişoara, responsabilul Comisiei pentru bunurile Culturale Ecleziastice în cadrul Conferinţei Episcopilor din România, se cere nici mai mult nici mai putin decat desfiintarea Arhivelor Nationale ale Romaniei. In loc sa solicite, cum ar fi normal, copii dupa toate inscrisurile de care au nevoie, episcopii catolici si greco-catolici cer restituirea “in integrum”, ceea ce contravine tuturor preceptelor si normelor legale nationale si internationale in domeniu.

La cererea noastra, profesorul universitar dr Ioan Scurtu, care a fost primul director general al Arhivelor Nationale dupa 1989, a apreciat: “In spiritul celor prezentate in respectiva Scrisoare Deschisa, ar trebui ca in Romania sa nu mai existe institutia Arhivelor Nationale, deoarece fiecare creator de arhiva poate sa revendice retrocedarea documentelor proprii. Solicitarea in sine nu este, asa cum se afirma, un “act de dreptate si de democratie”, deorece se scot din patrimoniul arhivistic national fonduri importante, fara de care nu se poate scrie o istorie stiintifica, intemeiata pe documente. Mentionez ca institutia Arhivelor Nationale a fost creata in epoca moderna, nu numai in Romania, dar si in Statele Unite ale Americii, Franta etc. Cred ca solutia nu este dezmembrarea Arhivelor Nationale, ci incheierea unor acorduri cu fiecare episcopie in parte, prin care aceasta institutie sa restituie sub forma de microfilne sau fotocopii (xeroxuri) documentele solicitate. Bisericile (episcopatele) pot obtine oricand copii de pe documente, astfel ca solicitarea lor ramane fara obiect.”

La randul sau, cunoscutul istoric Vasile Lechintan, ne-a remis urmatoarea opinie ferma, pe care o redam integral si la care subscriem in totalitate:

Demersul înalţilor prelaţi catolici în problema Arhivelor confesionale contravine realităţilor istorice româneşti
- Neţinând cont de noile realităţi istorice de după anul 1948, când comunităţi întregi româneşti au părăsit catolicismul şi generaţiile care au urmat nu şi-au mai pus problema întoarcerii la catolicism nici chiar în libertatea de după 1989,
- Neţinând cont de faptul că arhivele fostelor comunităţi greco-catolice ale părinţilor şi moşilor celor de astăzi, ortodocşi, al cărui număr se ridică la ordinul milioanelor, aparţin şi acestor milioane de oameni,
- Neţinând cont de perspectiva ca odată cu posibila “retrocedare” către catolici a arhivelor istorice, de stare civilă la urma urmei, precum şi alte documente create de strămoşi, bunuri comune ale tuturor confesiunilor şi etniilor de astăzi, va crea o stare de tensiune interconfesională şi interetnică deosebit de dăunătoare climatului de stabilitate statală şi naţională,
- Neţinând cont de faptul că nu se mai poate porni de la o realitate socială şi de la o nedreptate a anilor 1948-1950 fără a comite o nedreptate şi mai mare adusă generaţiei prezente, prin privarea de memoria istorică, de documentele părinţilor şi strămoşilor reprezentanţilor acestei generaţii, care nu este dispusă să fie victimă juridică, morală şi culturală nici chiar a unor idealuri ce aparţin acelor ani, deşi regretă acea nedreptate comunistă şi faptul că mulţi clerici greco-catolici au suferit grele închisori comuniste, ca şi unii clerici ortodocşi,
- Neţinând cont de faptul că instituţia Arhivelor Naţionale nu a fost şi nu este duşmanul acestor documente şi nu le ţine în “prizonierat”, ci le-a ocrotit şi conservat cu sfinţenie ca pe nişte valori adevărate ale istoriei naţionale, chiar în momente grele, când unii ierarhi ortodocşi de la 1948-1950 nu le-au dorit aceste arhive, nici măcar nu au vrut să le preia (cazul marelui şi importantului Fond arhivistic Mitropolia greco-catolică de Alba Iulia şi Făgăraş, salvat de Arhive de la pieire),
- Neţinând cont de faptul că retrocedarea către catolicii maghiari din Transilvania a unor fonduri arhivistice care privesc pe urmaşii iobagilor fără drepturi politice şi naţionale, situaţie impusă inclusiv de starea catolică din Dieta Transilvaniei secole la rând, va duce la crearea unei perpetue stări de conflict interetnic,
- Neţinând cont de opinia unor reprezentanţi de seamă ai spiritualităţii româneşti de astăzi, de diferite confesiuni şi credinţe, care s-au exprimat deja că locul acestor documente este în nobila instituţie a statului român, care este Arhivele Naţionale, şi oricând cultul catolic poate apela la copii autentificate, după nevoie, la această instituţie,
- Neţinând cont de faptul că statul actual nu perpetuează abuzuri şi nedreptăţi ale regimului comunist, ci gestionează o realitate istorică al cărui sens este deja altul, de vreme ce milioane de români nu s-au mai întors la religia catolică, şi că aceşti români s-ar considera profund nedreptăţiţi dacă s-ar face abstracţie de ei în numele unei nedreptăţi de cândva, şi de care nu pot fi culpabilizaţi, cum se insinuează,
- Neţinând cont de faptul că nu se pot face presiuni asupra instituţiei prezidenţiale într-o problemă gravă care ţine de dezbaterea publică a milioane de oameni din România, mai ales în contextul extrem de sensibil în care rolul reprezentanţilor Bisericii catolice maghiare din Transilvania este bine cunoscut, atât cel pozitiv, cât şi cel negativ în istoria românilor,
- Neţinând cont de faptul că românii din Transilvania au deja o conştiinţă istorică şi căreia, cu toate bunele intenţii, nu i se poate spune decât la prezent, nu şi la trecut, că “Biserica Catolică nu poate fi catalogată ca fiind a sau a ”,
- Neţinând cont de faptul că statul a susţinut cu o importantă sumă de bani publici biserica pentru a atesta calitatea de cetăţean a botezatului pentru a-l lua la oaste, de exemplu, până la 1895 când statul austro-ungar a introdus registrele de stare civilă,
Conferinţa Episcopilor Catolici din România a solicitat recent preşedintelui României “retrocedarea” arhivelor confesionale “către proprietarii de drept” ai acestora.
(...) Drept urmare actul de justiţie al Curţii Constituţionale de a respinge legea modificării Legii Arhivelor este un act binevenit şi just care sancţionează pe drept o hotărâre dubios de pripită a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, care, dacă ar fi avut undă verde, ar fi lezat demnitatea a milioane de români şi ar fi avut consecinţe grave, pe termen lung, asupra vieţii noastre naţionale.

Vasile LECHINŢAN
Surse: Roncea.Ro si Ziaristi Online

Parintele Dumitru Staniloae despre jertfa lui Mota si Marin.

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 13 Jan 2012 10:45:00 +0000

"Jertfa este măsura creştinătăţii noastre"

Ionel Moţa

Jertfa acestor doi băieţi viteji are semnificaţia unei ofrande aduse lui Dumnezeu de poporul român (…) Această faptă de jertfă supremă pentru creştinism a lui Ion Moţa şi Vasile Marin a meritat să fie cinstită – destul de târziu, la trei ani de la înlăturarea comunismului – printr-un parastas prin care să se pomenească sufletele celor doi martiri ai Crucii şi să se atragă atenţia poporului nostru asupra semnificaţiei majore a acestei jertfe.

Părintele Dumitru Stăniloae

„Se tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos. Se clatina asezarea crestina a lumii. Puteam noi sa stam pasivi? Eu asa am inteles datoria vietii mele. L-am iubit pe Iisus Hristos si am mers fericit la moarte pentru el“. (Ionel Moţa)

VIDEO. Onoruri militare, salve si cuvant la inmormantarea jurnalistei Maria Petrascu: “Adevarul trebuie marturisit chiar cu pretul vietii”. Acesta este exemplul pe care ni-l lasa scumpa noastra colega si prietena. La revedere, draga Marie!

noreply@blogger.com (Florin) — Fri, 13 Jan 2012 07:52:00 +0000

Maria Petraşcu a fost condusă pe ultimul drum cu onoruri militare

Câteva sute de persoane, de la apropiaţi, până la oameni politici, autorităţi locale sau revoluţionari au condus-o, în această după-amiază, pe ultimul drum pe jurnalista braşoveană.

Jurnalista Maria Petraşcu, care în luna septembrie ar fi împlinit 59 de ani, a murit marţi dimineaţă. Aceasta a fost înmormântată la cimitirul din Livada Poştei cu onoruri militare, în urma distincţiei post-mortem primite din partea preşedintelui României, Traian Băsescu.
Ea va rămâne în memoria braşovenilor şi nu numai ca una dintre persoanele care a luptat pentru a scoate la lumină adevărul despre Revoluţia din 1989, dar şi cea care a vrut să cureţe această categorie socială a revoluţionarilor de impostori, noteaza Ionuţ Dincă in Adevarul de Brasov.
In cuvantul sau miscator de la inmormantarea colegei noastre – sufletul portalului Ziaristi Online – parintele protopop Danut Gheorghe a subliniat esenta apostolatului si, intr-un final, a martiriului Mariei: “Adevarul trebuie marturisit chiar cu pretul vietii”.
Dumnezeu sa o odihneasca intru sfintii Sai!

Salve si Cuvant la inmormantarea jurnalistei... de ZiaristiOnlineTV

http://roncea.ro/wp-content/uploads/2012/01/Maria-Petrascu-Medalia-si-Ordinul-National-Serviciul-Credincios-Traian-Basescu-1024x768.jpg

Maria Petrascu, distinsa de seful statului cu Ordinul National “Serviciul Credincios”, va fi inmormantata azi alaturi de sotul ei, jurnalistul militant Marius Petrascu. VIDEO: “Voi ati tras in noi!”

Maria Petrascu, Cavaler in Serviciul Credincios al Romaniei. Presedintele Traian Basescu a distins-o pe colega noastra cu Ordinul National “in semn de recunostinta si apreciere pentru profesionalismul de care a dat dovada de-a lungul unei cariere de exceptie in presa”. Un gest frumos de care Maria se bucura
Cine a omorat-o pe Maria Petrascu. Ultima Scrisoare Deschisa a jurnalistei, catre mafia PSD Brasov. A infruntat kominternul, gloantele, cancerul, extremistii unguri si a cazut rapusa de mardeiasii “revolutionari” ai interlopului Dorin Lazar Maior
Dumnezeu si Arhanghelul Mihail au nevoie de o jurnalista-luptatoare in oastea romanilor din Ceruri. Sufletul portalului Ziaristi Online, Maria Petrascu, a raspuns “Prezent!”. Sa o pomenim pe draga noastra Maria, neobosita aparatoare a Romaniei!
Ce a fost la 15 Noiembrie 1987. Marturia jurnalistei Maria Petraşcu, sotia publicistului anticomunist Marius Petraşcu
Editorialele si articolele Mariei Petrascu aparute la Ziaristi Online
Ultimul articol al Mariei Petrascu, sufletul portalului Ziaristi Online: Covasna si Harghita au adoptat stema Ungariei! Pana cand?

Blogul Mariei – Verde-n fata

CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE PRIMELE DOUA ZILE DE DUPA MOARTE

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 12 Jan 2012 22:25:00 +0000

Vreme de doua zile sufletul se bucura de oarecare libertate si poate vizita locuri de pe pamant care i-au fost dragi, dar in cea de a treia zi se muta in alte salasuri.
Aici Arhiepiscopul Ioan repeta invatatura cunoscuta Bisericii din veacul al IV-lea, cand ingerul care il insotea pe Sf. Macarie al Alexandriei in pustie i-a spus, dandu-i lamurire despre pomenirea pe care o face Biserica pentru cei morti, in cea de a treia zi dupa moarte: "Cand se face pomenirea in biserica in cea de a treia zi, sufletul celui raposat primeste de la ingerul sau pazitor alinarea durerii pe care o simte ca urmare a iesirii din trup... In primele doua zile, sufletului ii este ingaduit sa umble pe pamant, oriunde vrea, impreuna cu ingerii care il insotesc. De aceea sufletul, iubindu-si trupul, umbla uneori prin preajma casei in care a ramas trupul, si astfel, el petrece doua zile ca o pasare in cautarea cuibului. Dar sufletul cel vrednic merge prin locurile unde obisnuia sa faca fapte bune. In cea de a treia zi, Hristos care Insusi a inviat din morti a treia zi, porunceste sufletului crestin, inchipuind Invierea Sa, sa se inalte la Ceruri ca sa se inchine Dumnezeului tuturor."
Sf. Ioan Damaschin, in slujba de inmormantare ortodoxa, infatiseaza cu insufletire starea sufletului iesit din trup, dar care se afla inca pe pamant, neputincios sa intre in legatura cu cei dragi pe care ii vede: "Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci, si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si ochii, in zadar se roaga; catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-i ajute. Pentru aceasta, iubitii mei frati, cunoscand scurtimea vietii noastre, sa ne rugam pentru odihna in Hristos a celui plecat, si pentru sufletele noastre mare mila."
Intr-o scrisoare catre fratele femeii care era pe moarte, despre care s-a pomenit mai sus, Episcopul Teofan Zavoratul scrie: "Sora ta nu va muri: trupul moare, dar fiinta celui care moare ramane. El merge doar catre un alt fel de viata... Nu pe ea o vor pune in mormant. Ea se afla in alt loc. Va fi la fel de vie cum este acum. In primele ceasuri si zile se va afla prin preajma voastra. Numai ca, nu va spune nimic si nu veti avea putinta de a o vedea; dar ea va fi aici. Sa tineti minte aceasta. Noi, cei care ramanem in viata, varsam lacrimi pentru cei care ne parasesc, dar pentru ei, toate sunt indata mai simple; starea aceea este mai fericita. Cei care au murit si au fost readusi in trupurile lor, au simtit aceste trupuri ca pe niste salasuri lipsite de tihna. Si sora ta va simti la fel. Ii este mai bine acolo; iar noi ne chinuim ca si cum i s-ar fi intamplat ceva foarte rau! De buna seama ca ne va vedea si se va mira de ce se intampla" (Citiri de suflet folositoare , august, 1894).
Trebuie sa tinem minte ca aceste doua zile sunt o regula generala, care nu cuprinde toate situatiile. De fapt, cele mai multe exemple citate din literatura ortodoxa, care s-au adunat in aceasta carte, nu se potrivesc acestei reguli, si aceasta pentru ca sfintii, nefiind de loc atrasi de lucrurile din aceasta lume, si traind intr-o asteptare neincetata a trecerii in lumea cealalta, pornesc de indata urcusul catre cer. Altii, ca K. Uekskuell, incep sa se urce inainte de sfarsitul celor doua zile pentru o pricina oarecare a proniei lui Dumnezeu. Pe de alta parte, experientele de "dupa moarte" de astazi, asa cum le socotim ca sunt numai niste parti, toate intra in aceasta regula: starea "din afara trupului" este doar inceputul celei dintai perioade a sufletului lipsit de trup, care "hoinareste" prin locurile pamantesti pe unde a petrecut. Dar nici unul dintre acesti oameni, nu s-a aflat in stare de moarte vreme destul de indelungata ca sa intalneasca ingerii care trebuie sa-I insoteasca.
Unii potrivnici ai invataturii ortodoxe despre viata dupa moarte, socotesc aceste deosebiri fata de regula generala a experientei de dupa moarte, ca fiind o marturie a "contradictiilor" care exista in invatatura ortodoxa. Dar acesti potrivnici au o gandire prea marginita. Infatisarea celor doua zile (si a celor care urmeaza) nu este in nici un caz vreo dogma. Ea este pur si simplu un "model" care adevereste randuiala cea mai obisnuita a experinetelor sufletului dupa moarte. Multele situatii, atat din literatura ortodoxa cat si din povestirile experientelor moderne, in care mortii s-au aratat pentru o clipa celor in viata, in ziua cea dintai sau cea de a doua a mortii (uneori in vis) sunt exemple ale adevarului ca sufletul ramane cu adevarat, in mod obisnuit, aproape de pamant pentru o vreme scurta. In cea de a treia zi (si uneori mai devreme), aceasta perioada ia sfarsit.

Parintele Mitrofan: CUM POT AJUTA CEI DE PE PAMANT SUFLETELOR DIN LUMEA DE DINCOLO. RUGACIUNEA

noreply@blogger.com (Florin) — Thu, 12 Jan 2012 20:30:00 +0000

Rugaciunea pentru morti este un act de caritate si contine doua virtuti:

rugaciunea in ea insasi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; si
rezultatul rugaciunii, ca bine ce se face raposatului.

        Prin urmare, rugaciunea pentru morti este in acelasi timp o fapta de milostenie si o fapta de credinta. Domnul Iisus Hristos, El Insusi, ne invata ca noi n-am putea avea nici o virtute fara ajutorul Sau. A chema mila dumnezeiasca asupra-ne si asupra altora, asupra viilor si asupra mortilor - este o tendinta ce exprima vointa lui Dumnezeu. Rugaciunea, dupa invatatura Apostolului si a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfantului Duh ce locuieste in noi.
        Sfantul Efrem Sirul explica lamurit, printr-o paralela, posibilitatea si influienta salvatoare a rugaciunilor noastre asupra sufletelor raposatilor. In testamentul sau, el zice, intre altele, ca intre raposati si vii, cand acestia se roaga pentru ei, este aceiasi simpatie ce exista in natura intre fructele pamantului. Astfel, cand timpul infloririi a trecut pentru vie, vinul in pivnita incepe a fierbe; cand unele legume plantate in pamant incep a se desfasura, aceleasi legume in case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia inseamna a acea un viu interes pentru soarta aproapelui. Insusi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta pacatosilor, impovarandu-Se cu toate pacatele noastre si facandu-Se vinovat de toate greselile noastre inaintea Parintelui Sau ceresc; toate aceste greseli le-a spalat cu sangele Sau si le-a sters prin moartea Sa. Asadar, daca Insusi Dumnezeu ia parte la soarta noastra, putem noi sa nu ne interesam de soarta aproapelui nostru, cerand pentru el mantuirea, putem noi sa nu sacrificam tot ce este in puterea noastra?
        Domnul nostru Iisus Hristos ne invata si ne-a aratat ca nu sunt morti propriu-zis, ca oamenii vietuiesc dincolo de mormant. Viata crestina este intemeiata pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugandu-se pentru membrii Bisericii lui Hristos si purtand greutatea aproapelui.
        Biserica Ortodoxa se roaga pentru tot universul, pentru toti oamenii - vii sau morti - numai daca ei sunt ortodocsi si daca au parasit aceasta viata intru credinta si nadejde. Nu e nevoie decat a crede in Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugaciunilor pentru raposati. De voi uita pe raposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arata ca l-am iubit cand era cu mine pe pamant? Daca intr-adevar l-am iubit viu fiind, as putea inceta sa-l mai iubesc cand va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrara bunului simt. La nevoie se cunosc adevaratele prietenii si putem noi sa ne inchipuim o trebuinta mai mare decat aceea a sufletului nedesavarsit, incarcat de pacate?
        Astfel se arata inalta indatorire inaintea lui Dumnezeu si inaintea raposatilor a celui ce se roaga pentru morti. A inmormanta trupul raposatilor este un act de milostenie practicat de intreaga omenire. Insa religia crestina pretinde inca sa se ingroape trupul cu toata onoarea ce se cuvine templului Sfantului Duh. Asadar, inmormantarea trupului este un act de caritate propriu intregii omeniri, in vreme ce rugaciune pentru raposati este rodul acelora ce cunosc pe adevaratul Dumnezeu - izvorul iubirii si al vietii. Nu stim si nu putem sti cine greseste si cine are dreptate inaintea lui Dumnezeu; numai El singur o stie. Noi nu stim decat un singur lucru: ca toti oamenii sunt pacatosi. "Ca nu este drept nici unul", invata Cuvantul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). "Nimeni nu e curat de pacate, macar de-ar fi trait o singura zi pe pamant" (Iov 14, 44). Noi stim bine ca suntem zamisliti in pacat, ne nastem, vietuim in pacat si nu suntem curatiti pe deplin de pacat in clipa in care trecem in lumea de dincolo de mormant. Nimic mai important nu le revine celor vii decat a urma aceasta porunca: "A iubi pe toti si a ne ruga pentru toti". Acel ce da viata si iarta pacatele a zis: "Cereti si vi se va da, nu voiesc moartea pacatosului!". El insusi ne-a invatat a ne ruga astfel: "Si ne iarta noua gresalele noastre!". Rugaciunea data de Domnul slujeste drept fundament la toate rugaciunile noastre, prin urmare, si la rugaciunea pentru morti, unde ne rugam pentru mantuirea raposatului si cerem iertarea pacatelor sale.