Voci de oracole

Povestea pantofilor descalţăţi de gânduri

2011-05-01T20:01:00.001+03:00

Plouă şi mă afund din călcâie, mă sfâşii şi cad sub borduri.

Mă calcă pantofi de diverse mărimi. Unii-s mari şi grei

şi m-adâncesc printre râme, scultandu-mă în basorelief.

Alţii mă mângâie catifelat, subţiri şi sfioşi, mânjind

macadamuri cu iz de melancolie şi sfredelind uşor humusul

cu câte-un toc ruginit de toamnă. În tocul unei uşi stau alţii,

puţin înclinaţi, rezemându-şi corpul de om pe perete.

Aşteaptă nerăbdători să fie călcaţi de nişte degete fine,

care să le şoaptească-n şirete amor. Tălpi de copil sugrumă

juvenil bălţile de pe şosea. Pantofii-mamă le vor certa,

ca după să le usuce blăniţa interioară printre pupături şi chiote.

Trepidaţii ftizice, încălţări groase şi ursuze lunecă spre farmacii,

în nostalgii acut-primăvăratice, prelungindu-şi doar ofilirea.

O pereche merge agale, cu şiretele desfăcute navigând

în urmă ei a derivă, asemeni gândului ce-şi sapă-n amintiri

după rămăşiţe din frumoasa viaţă în patru pe care-o ducea

înainte de despărţire. Câţiva pantofi aşteaptă în staţie.

Unul călca un altul, e loc de câteva scuze şi poate-o cafea,

undeva la adăpost. Discuţii, surâsuri, buze pe ceşti.

Zahăr brun cade-n ele; pantofii se caută pe sub masă,

se găsesc şi se-alintă. Nişte tenesi turcoaz ies la plimbare

cu căşti în urechi şi fluturi în stomac. O pereche de

snikerşi străjuieşte văzduhul, albastru de ochi de femeie...

Din cer plouă vara, borduri se sfărâmă şi ies timid la lumină.

Am clepsidre prin vene, tictac-uri în inimă, tenesii strânşi

pe picior. Mă aplec, desfac şiretele... şi venele-mi explodează.

Cade, cade nisipul din clepsidră, tălpile-mi ţes sub ele plaja.

E mai. Alerg nebun spre mare, mă-nec cu guri de cer...

Spasm

2011-01-27T00:31:00.003+02:00

Cristina, plecat-ai, un dor mă apasă

Îl văd prin jaluzele pe bunicu', la coasă

Bunica-n fotoliu, vrea rana să-mi coasă

Ei nu ştiu de gheţarul din mine, de marea crevasă

Ei nu ştiu c-am dragoste printre particule de H2O îngheţate

Ei nu ştiu c-am nopţi cu vise furate şi vaze sparte şi flori nespălate

Petale pătate şi spini plini de sânge, desprinşi din globul meu ocular

Şi ţigări parfumate, dar cu miros bizar

Şi clape de pian sub pernă mea ce-mi place să cred că-i turcoaz

Am vise măreţe pe la edituri, cu tipi duri

Scriu între pereţii mei albi, fac haz de necaz

Dar dacă-i aşa de ce să-i las albi?

Caloriferele strigă: "vopseşte-i cu poeme boeme!"

Le ascult, două iniţiale, “C.F.”, trec la teme

Dar vai, ea e blondă şi fulgii zăpezii o ştiu

Era cam pe-acum şi-mi răspundea fistichiu

"Sunt fericită că trăiesc" şi-altceva nu mai ştiu

A, ba da, veneam la şcoală devreme, nu ca acum de târziu

Fugeam de ecuaţii cu ea ca să fiu

Mă-mpiedicam de lambriuri ce mă-nvaţau să mă port decent

Dar decenţa mea era-ntrun gând permanent

Transformat în păpădii pierdute în vânt de mai-iunie

Am găsit dragoste pentru tine până şi pe felia mea de pâine

Zbor pe caldarâmuri mânjite de unt

Mă-nec deşert sperând sa te-aud

La dracu, rimez iar, nu vreau control

Vorbeşte haosul din mine, un fluture bate din aripi

Şi porneşte tornada-n Canada, vreau să ţipi

Că ea vine la mine lăsând bule albe-n Atlantic

Pare ciudat, sunt -8 grade, renaşte-un gând antic

Promit să îi iau lu' bunicu' coasa din mână

Să merg să botez lumea asta păgână

Iar pe bunica s-o las să se uite pe Acasă la plasmă

Să-mi cos singur fâşiile cavităţii toracice

Da'-mi trebuie aţă s-ajung să mă cos de pământ

Cam până în Franţa, la Brest, c-apoi mă opresc

Să beau un latte macchiato, chiar de nu e specific locului

Dar ţin să specific că n-o să stau să zăbovesc

Continui să croşetez şi să mă cos de vânt

Să sar peste-o urmă morbidă de salivă

Şi cu puţin noroc dacă soarele are iniţiativă

O să ne-ntoarcem pe jos, culegând fosile marine

Că mai apoi să bem ceva la Olimpia, sub Tâmpa

Privim câte-un meci, comandăm iluzii, plătesc eu

Doar fi-mi mină-n creionu' cu care-mi scrie tâmpla

Şi rimă-n amonte mereu, mereu, mereu...

Ægonie

2010-11-18T19:03:00.005+02:00

Şterg, scriu, şterg, scriu...

Se face seară, afară pustiu...

Şi nici ce să fac nu mai ştiu...

Şi nici nu mai ştiu să mai fiu...

Cu iubirea mori de foame

2010-07-30T00:49:00.008+03:00

- Sunt intransigent! Dar parcă totuşi am nevoie.

- Ştii rezultatul.

- Ea-mi pare altfel.

- Sau vrei să-ţi pară. Sau ai nevoie să-ţi pară altfel.

- Dacă nu rişti, nu câştigi.

- E târziu. Trebuie să dormi. Nu mai plânge.

- O să adorm când nebunul ăla care mi-a gravat-o în minte o să stea în faţa mea, însângerat.

***

Deja-ţi suspină sângeriu nebunul

Şi nu-i de azi, de ieri sau mai demult.

E de când soare cocoţat pe-un gard

A strâns sub şoapta-ţi străvezie tumult.

Şi-atunci speranţe revărsate-n minte,

Ţi-au umplut soarele de raze

În vremi turcoaz sub ploi mărunte

Clădite-n suflet-kamikaze.

****

Da, cu iubirea mori de foame. Şi foamea foame-ţi face. Poate în asta constă frumosul. Poate că nu e greşit să speri. Poate că, deşi mă ocoleşti, ai vrea. Îţi simt teama, deşi nu te cunosc. Şi până la urmă ce înseamnă "a cunoaşte"? E un verb care propune doar diviziuni. Uneori nu trebuie să aştepţi să clădeşti fiecare amănunt. Dacă simţi că alter ego(alterEgo)-ul te îndeamnă, fă-o. Ştii că ai control asupra lui. Doar eşti tu, de fapt. Tu, astru narcoleptic contemplând asiduu! Căci străluceşti în somnul gândurilor tale. Dar nu e timp de somn aici.

Adevărul e că "lipsa de timp" nu există de fapt. Timpul e o convenţie. Mă contrazic. Dar totuşi, nu e vorba de nisipul din clepsidră, ci de clepsidră. Aleargă strivind clepsidre, atât îţi cer. Atunci, îţi vei da seama că alergi spre mine. Încearcă să nu te gândeşti înainte de a spune "da" sau "nu". Spune ce-ţi vine, apoi fă ce ai spus. De abia apoi consultă-te cu interiorul tău. Aşa, o să îţi permiţi să mai stai la o bârfă cu sufletul. În ce ipostază relaxantă te pun.

Află că în mine urlă ceva. Sunt reţinut, căci am vecini. Nu ştiu unde să merg să transpun în decibeli ceea ce simt. Crede-mă că aş face-o în faţa casei tale, a cărei adresă nu mi-ai dezvăluit-o, din motive de siguranţă. Foarte bine ai făcut. Nu sunt în toate facultăţile mintale. Asta poate pentru că sunt încă la liceu. Aş putea alerga febril după tine, doar pentru că vreau să ştiu ce faci, cine eşti şi mai ales de ce eşti. Mă-ntreb uneori de ce ai intrat cu atâta neruşinare în gândurile mele. Alteori de ce e la modă indiferenţa. Probabil despre incertitudine la fel.

Te-aş culege din grupul tău de prieteni, cu care îţi petreci tot timpul şi te-aş pune pe-un pisc ce-nţeapă cerul pistruiat. Apoi te-aş lăsa s-o apuci hazardat spre drumul către treburile tale, care desigur nu mă includ pe mine. M-aş amuza teribil de vulnerabilitatea ta, iar apoi te-aş aduce înapoi, în aria ta de siguranţă, care desigur nu mă include pe mine, sustrăgându-mă, văzându-mi de ale mele. Oare ţi-ai linişti vâltoarea de gânduri ce te-ar face să te întrebi ce naiba a fost cu visul (coşmarul) ăsta?

Da, sunt o nălucă, pentru că asta vrei tu să fiu. Pentru că asta eşti şi tu. Nu timpul, ci ceea ce măsoară timpul mă va face să decid dacă trebuie sau nu să sar peste gardul electric ce-nconjoară pădurea cu himere şi să te scot de acolo.

Nu mi-e frică de electroşoc, căci am murit de-atâtea ori...

Ultimul post

2010-06-30T12:59:00.010+03:00

Nu, nu am murit. E criza, deci nu am diacritice. Imi salut cititorii, chiar daca nu mai exista. Deoarece in ultima vreme nu s-a mai prea ivit ocazia de a scrie, am decis sa nu mai pun accent pe acest lucru. Intr-o tara in care situatia economica mistuie orice urma de arta, fie ea si literara, am hotarat sa ii las pe altii sa continue pe acest plan. Prea putina lume intelege ceea ce eu am facut. Majoritatea scrierilor mele au fost influetate de viata reala, iar cum in ultima vreme, nimic nu m-a mai afectat pe planul ce imi aprinde activitatea literara, voi pune punct unei perioade din viata mea in care am visat printre randuri, inutil.

Diverse scenarii mi-au facut viata mai colorata: dizgratia cu care anumite persoane mi-au intors spatele, sau euforia cu care altele, desi nefiind tinte ale lucrarilor mele, m-au sustinut. Mai departe vreau sa prezint, lucruri poate deja stiute, persoanele catre care mi-am indreptat atentia, mai mult sau mai putin, in ceea ce am scris si sa remarc cu parere de rau degradarea unora dintre ele. Nu le voi caracteriza in ordinea cronologica a aparitiei lor, ci in ordinea postarii pe blog.

...............................................................................................................

Si uite asa vad si eu ca activitatea mea e chiar neinsemnata. Mai am si alte resturi nepostate. Asadar alerg inainte si poate astept o minune s-aduca inapoi vise pierdute-ntre sute de foi. Succes Daianei si lui Horia, care inca nu s-au lasat oficial de meserie. :)) Numa` bine!

P.S.: Am un as in maneca! (pentru ca totul e aiurea)

Poveste înainte de culcare

2010-05-05T23:46:00.005+03:00

Sunt atât de obosit încât ... încât am un atuu: gândesc aiurea.

"Te invit pe autostrada viselor mele, acolo unde scurt-metraje nu există, iar timpul stă pliat între cer şi asfalt. Încins, cu motorul stins, navighez pe banda cu bomboane colorate. Descălţă-te, lasă-mă să-ţi sărut gleznele şi accelerează. În felul acesta timpul ce evadează prin micile exfolieri ale cerului nu ne va prinde ... probabil niciodată."

Mi-e somn. Ghilimelele mă-sii. Noapte bună.

Trei minute

2010-03-28T22:55:00.001+03:00

Calcaneul meu atinge sfera vidată a sentimentelor ei. Transparența prinde culoare. Ringul rectangular se sparge în contururi oarbe. Pășesc pe nori. Limita n-o cunosc. Aici, sunt eu. Aici, și ea, părând că silueta-i e sculptată-n forma unui androgin sedat celest de neajunsurile-i terestre. Părtașă la incest, căci soarele face dragoste cu luna pictându-i placid profilul feței. Pe pielea ei, cerul și stelele se iubesc...

Două minute. Tremur, alunecând pe norul ăsta. Dans sublim. Atingerea animă perfecțiunea. Respir greu, cu înghițituri mari de aer. Corpul își desfășoară haotic procesele. Dragostea e mereu inoportună trupului. O singură parte se bucură de ea, buzele. Simbioză...

Un minut. Inima mea se transformă într-un orologiu. Secundele mă izbesc neurotic în piept. Îmi controlez pașii. Închid ochii. Miros abanosul din părul ei. Timpul se-nfige în mine. Mă fluidizez, rănit de cioburile clepsidrei din corpul meu. Printr-o mișcare repulsivă, acul ce indică minutele mă face să cunosc limitele. Acordurile mor subit. Am căzut ...

Altfel sau la fel.

2010-03-24T22:12:00.002+02:00

Revii la jocurile infantile, pierzându-te-n acele priviri acviline ... Continui s-admiri, dar ştii că nu-ţi face niciun bine.

Şti că-i greşit, dar continui. Şi continui a face aceleaşi greşeli la nesfârşit. Pentru că vrei. În dorinţă te ascunzi şi sentimentele le confunzi. Nu ştii ce se-ntâmplă de fapt, dar îţi continui perversul joculeţ şi râzi de monstruleţ..
Sunt singur acum. Mi-am pierdut preţiosul vademecum. Înecat în deasa confuzie, stau şi mă leg de-aceeaşi aluzie. Vreau mereu mai mult, golul nu se umple niciodată, şi nici nu ştiu unde e fisura de fapt situată. Prin această inebranlabiă fisură mi-am pierdut şi celălalt eu. Acum mă simt în plus mereu. Nu mai aud voci, nu mai am nici vedenii, văd altfel oamenii. Îi sperii pe cei din jur chiar şi când n-am nimic la bord şi cad tot timpul în dezacord..

În aberaţii mă pierd uşor, fiind purtat de litere-n vidul tenebrului. Orele dimineţii-ţi strigă să te duci în patul tare şi singur, nu te vor. Nu te vor, deoarece prea mult stai şi cugeţi asupra lucrurilor ce te depaşesc sau care n-ar trebui să te preocupe. Dormi prea puţin, n-ai timp pierzi vremea.

Revii la jocurile infantile, pierzându-te-n acele priviri acviline ... Continui s-admiri, dar ştii că nu-ţi face niciun bine.

Îţi place noaptea. Îţi place deoarece atunci n-ai niciun fel de barieră-naintea-ţi, mintea limpede aparent îţi e, poţi citi-n mare linişte, nu te stresează nimeni. Noaptea se trezeşte alter-ego-ul pervers, şmecher şi extravertit. Noaptea ţi-a arătat căi nebănuite, te-a făcut să te regăseşti, ţi-a redat încredrea-n tine, te-a făcut să vezi lucrurile mai limpede. Te-a-nvăţat să nu te-ataşezi de oameni, căci nu merită. Dar ai greşit ... ai simţit-o pe pielea ta de prea multe ori. Încredere să n-ai în nimeni. Muzica nu te-acuză de erezie. Nimeni n-o face, nimeni nu te-aude.

Îţi umpli sufletul cu deşarte speranţe, doar pentru a putea zâmbi. Când oamenii se deplasează-n slow motion în mintea-ţi, le poţi vedea sufletele măcinate de ură, de dor, de dorinţă. Le poţi citi sufletul. Trebuie doar să te concentrezi asupră-le. Liniile feţelor lor devin austere şi lipsite de orice sclipire. Nici machiajul nu-i mai ascunde de păcate. Ele se ivesc la suprafaţă dis-de-dimineaţă, surâzând sardonic. Mefient se uită ochii lor la tine dacă miros ceva neobişnuit în holbarea ta. Trebuie să te fereşti, căci omul, pentru a se salva, nu se dă-n lături de la nimic.
Cu mâinile mânjite de sânge dau noroc cu tine, îşi suflă nasul, se ţin de bară-n autobuz.

Revii la jocurile infantile, pierzându-te-n acele priviri acviline.. Continui s-admiri, dar ştii că nu-ţi face niciun bine.

Fulg de nea (III)

2010-02-07T22:08:00.001+02:00

În corpul meu de atom plutitor aproape că am vizitat fiecare stradă a orașului. Cea deasupra căreia mă aflu acum îmi pare cunoscută, dar totuși stranie. Pe mijlocul ei stă brăzdată o linie, pavată în paşi haotici, precum veşti căzute de pe acoperișul blocului situat ca o paralelă lângă stradă, rătăcite în drum. De o parte şi de alta a liniei zăpada e pură.

Îmi croiesc drum printre ceilalți fulgi, ajungând lângă bloc. Răvășind iluzii muribunde, zbor, sărutând ferestre. Stelele înghețate reflectă în geamuri imaginea străzii. Mă înfior văzând cum inedita linie, ce pare a separa sensurile de mers în circulaţie, se injectează până şi în cadrul născut din perfectele steluțe de gheaţă din fiecare geam. Observ lipsa unei agitații termice, ceea ce mă face să îmi dau seama, deşi nu cunosc etalonul temperaturii, de frigul dintre pământ şi astre.

Ferestrele-mi par porți de gheaţă. Fascinația mă cuprinde, privind minuțiozitatea sculpturilor în gheaţă. Membrana în care construcția de beton s-a închis pare ermetic separată de lumea de afară. Am impresia că nimic din exteriorul ei, dar nici din interior, nu o poate diviza.

Las ferestre-n urmă ...
Timpul explodează-n frânturi violente de sinapse. Fereasta se crapa nevrotic. Stelele de gheaţă din geam se detașează spre cer, devenind fulgi, iar eu cad abisal, cu o ultimă imagine a fetei cu buzele lipite-n fereastra pe care am sărutat-o.

*****

Ninge cu fulgi mari de nea. Pe mijlocul străzii zace înghețat trupul unui băiat. În urmă lui se poate zări un şir de paşi, intersectat paralel de cei ai unei fete, care ghemuită, îl ţine de mână si ... plânge.

Sunt pierdut.

2010-02-07T17:14:00.003+02:00

Vertijul nu- ştiu - (de) ce-ului îmi lasă o senzaţie de greaţă şi-mi taie toată pofta de viaţă. Neînţelegerea de sine mă cuprinde-n fiece oră, mă las dus de val, sunt purtat de curenţii mării de gânduri-carnaval. Egoismul mă mănâncă de viu încet şi sigur, închis dintr-o cutie-surpriză-ntr-o altă, şi-o altă, şi-o altă prafuită valiză, protejat astfel de periculoasa viermuial-a celor de afară, a celor care se izbesc irexpugnabil de tine c-un hagemonic aer.

Flegmatic, trec mai departe şi-mi intind antenele-n cercetarea minuţioasă către neprevăzut. Calculez, analizez, compar şi găsesc sau nu un raspuns, într-un labirint de metafore inerte şi de antiteze mă rătacesc voit.
Nu-ţi cer să mă ierţi. Ar fi ca şi cum mi-aş cere scuze pentru că exist. Sunt aşa şi nu mă voi schimba.
Înot pasiv-activ în algoritmul melancoliei, impasibilitătii şi m-agăţ uşor de sfoara fricii. Sunt pierdut în acest joc vicios, dar nu vreau să ies. Căci dacă intrepid voi păşi-n afara lui, voi cădea şi voi fi nevoit, ca-ntotdeauna, să mă ridic de unul singur şi să-mi continui, la fel de singur, drumul.

Găndurile tenebroase-mi acaparează mintea, înfundandu-mă-n ilegale acţiuni în care-mi voi găsi, probabil, sfârşirea. Dulcele fum îmi e alături, acolit, dar si duşman. 250 bpm îmi ţipă-n căştile uzate, sprijinându-mi planurile şi spunându-mi că acesta nu-i sfârşitul.

Nervii şi furia reprimată se adună toate-ntr-o cocoloasă de dependenţă socială, fizică si mentală.
Similarităţle mă fac să mă retrag în cochilia-mi sidefie, să mă-ndepartez de tot ce mi-e cunoscut şi să m-afund din nou în propriu-mi scut. Ştiu că mă-ndrept vertiginos spre distrugere. Aceasta-i lumea mea, aceasta-i realitatea..

Dezbrăcat de gând.

2010-02-07T17:14:00.002+02:00

Goliciunea mă secatuieşte, mă sleieşte de puteri, mă domină si mă distruge. Mă cufund făr' să vreau în emfaza cotidiană, îmi reinventez fericirea zi de zi. Mă mai salvează ritmul alert de 4/4 cu bass-off beat şi cărţile-n care-mi cufund privirea cu nesaţ, ignorând tot ce-i in jur, ignorându-mă pe mine.

Nu-s un om cuminte, n-am fost şi nici nu voi fi. Sunt fericit, dar sunt gol şi neg tot timpul. Deci e fericire, e doar ignoranţă. Acea stare care-ţi suflă violent în faţă culoarea spelbului, care te face mereu un obidit, introvert şi taciturn, care trezeşte interesele unora şi persiflarea altora. Acea stare care te face s-adopţi irexpugnabil zeflemea, ascunzându-te dup-acea perdea de fum, cuie şi scrum. Am ales un alt drum, asta e exiguu, e antagonic ţie şi totodată desuet. Mi-e greu, m-ascund dup-o atitudine de cartier, după cuvinte de fier, dup-al parintelui adulter.

Sunt doar un trist obsedat de virgulă.
Simulacrul auster îmi intinde capcane-naintea paşilor. Cad. M-am obişnuit, mă ridic de fiecare dată şi paşesc prudent acum, purtând cu mine-un invizibil vademecum. O furtună trece, alta vine impasibil către mine. Foarte bine.

Fulg de nea (II)

2010-01-30T13:09:00.001+02:00

Nu trebuie să mă mai trezesc, pentru că nu mai am nevoie de odihnă. Sunt într-o continuă locomoţie, una zbuciumată chiar. Deşi pare mai rău ca în traficul cotidian, neexistând semne de circulaţie, mă descurc. Nici nu ştiu ce să fac prima dată. Îi văd pe unii că se opresc pe crengi de copaci. Alţii se avântă orizontal tăind calea tuturor. Eu … ce să fac?

Mă las purtat de vânt. E ca un mod de odihnă, dar nu una reală, mai mult o relaxare mentală, căci mi-e frică să mă aşez precum alţii la întâmplare, fiindcă nu ştiu dacă vântul îmi mai va îngădui un zbor secund, abstrăgându-mă din inerţia albă. Planez pe lângă liniile telefonice, prin care probabil mii de voci calde îngheaţă. Aud şoapte pierdute-n veşnicie. Privesc cabluri spiralate în mii de sentimente. Ascult gânduri ostenite în interiorul lor, precum semeni de-ai mei pe îngustele părţi exterioare ale siretelor atârnate din stâlp în tulpină.

Mă apropii şovăielnic de sol, girând printre oameni. Mă amuză feţele lor îngheţate. Eu nu simt frigul. Mă plimb printre paltoane sumbre şi geci viu colorate, printre adolescenţi şi bătrâni. Surâsul gingaş al unor feţe mă face să vreau să mă topesc pe buzele lor, în timp ce părul cărunt al bătrânilor m-ar îmbrăca asortat.

Când în amănunt, când în ansamblu, trăiesc alături de oraş după propriul plac. Port ecouri prelungi şi le trântesc de pereţii blocurilor. Mă înalţ spre cer şi îmi chem fraţii să umple pervazuri cu zăpadă. Mă oglindesc în ferestre …

Fulg de nea (I)

2010-01-27T22:43:00.002+02:00

Când văd fulgii ăştia mari ce temperează seara oraşul, survolând ambiguu printre micile pâlpâiri ale felinalelor stând de veghe la fiecare colţ de stradă, îmi vine să cred că mă pot arunca de la balconul apartamentului meu, pentru ca viscolul să mă angreneze şi pe mine în alba puzderie ce se desfăşoară zilnic, la o scară mult mai mare decât cea reală, pe nervurile ferestrelor mele, uneori garnisite în stele de gheaţă.

Cobor cu liftul, căci n-am puterea iernii. Simultan, fulgii îmi fac în ciudă. Se aruncă-n amalgamul de ghiduşii non-colore ce încarunţesc străzile oraşului. Pe aeroportul de sub tălpile mele au aterizat atâţia picuri îngheţaţi încât, greutatea mea crează la fiecare pas câte o gaură în zăpadă a cărei pereţi îmi ating capatul blugilor. Umiditatea ce o resimt la nivelul membrelor inferioare nu mă face însă, să mă opresc. Îmi place să cred că plutesc şi eu, deasupra zăpezii ce scârţâie candid.

Îmi e milă. E un capitol din iarnă care mă face să îmi fie milă. Străzile pustii ce păstrează zăpada intactă, permit doar vântului să răscolească stratul superior de nea, inocent însă, căci întinderea îmi pare încadrată într-un plan perfect. Gândurile mi se încurcă şi nu îmi pot da seama cum să trec fără ca zăpada deja aşternută să mă simtă. Printr-un gest de repulsie îmi arunc paşii spre marea albă. Alerg, abstractizându-mi mental urmele, pierdut în anxietatea de a privi înapoi …

Minutele trec, în timp ce vântul bătând din spate îmi dă senzaţia că zbor. Viscolul începe iar. Sunt în sfârşit un fulg de nea? Pe ceilalţi îi văd aşa de mari, încât pare că m-am adaptat lumii lor cuantice. Sărind din când în când peste o bordură, senzaţia se amplifică, simţindu-mă purtat de trepidaţiile ce constituie o cale neuniformă vântului. Zbor ancorat în visare …

Viscolul abate necontrolat asupra feţei mele o mulţime violentă de fulgi. Instictiv, aplec privirea, moment în care calc pe şiretul desfăcut, captând din cadere imaginea paşilor mei întipărită în urmă. O secundă a durat totul. Mi-am imaginat nesfârşitul, linia paşilor mei suspendându-mă în increat. Trupul îmi zace în genuinitatea unui fulg de nea imens, perforând tabloul aşternut pe stradă … sau cel puţin aşa cred, ridicându-mă şi privindu-mă, de această dată, înglobat întradevăr în evadarea cerului.

Întâlnirea

2010-01-24T17:03:00.007+02:00

Ne-am întâlnit iar azi. Deşi străin, îmi păreai vecinul de la 2 pe care-l ştiu de-o viaţă. Nu ne-am întâlnit ca NOI ci doar ca EL şi EA.

Mă trezisem aiurea dimineaţă fiindcă nu aveam mâncare şi nici cafea. Florile trebuiau udate şi îmi era lene, aşa că am plecat în ger. Mă înăbuşeau prea multe sentimente în apartamentul ăsta aproape gol ... Ningea ca dracu şi îmi era frig. Îmi îngheţau până şi genele şi le simţeam grele când clipeam. Trăgeam aer rece pe nas şi-mi lăcrimau ochii făcându-mă să văd totul în ceaţă. Cum dracu să vezi albul în ceaţă? Din toată ceaţa şi tot albul ăla, ai apărut tu. M-am izbit brutal de tine minţindu-mă că nu te văd. Era încă un motiv nevinovat care te făcea să mă iei în braţe. Crispaţi, în frigul barbar, ca un punkist cu bocanci, al iernii, ne ţineam în braţe fără tupeul de a ne privi în ochi. Avalanşa de fulgi din jurul nostru ne-a apropiat într-un mod straniu buzele căci ne-am sărutat şi a fost ciudat. Simţeam bătăile inimii tale şi prin cele patru straturi de haine. Probabil din cauza frigului şi lipsei de mâncare am leşinat.

Nu mai erai când m-am trezit şi am crezut că-i doar un vis. Nişte bătăi ritmate mi-au dilatat pupilele şi mi-au bucurat timpanele. Bătăile inimii tale erau sub capul meu. Ai căzut o dată cu mine şi m-ai strâns la pieptul tău.

... suntem doi străini solitari într-un câmp de zăpadă şi gerul ne mănânca sufletele, dar bătăile inimii tale ... bătăile ei ne ţin pe amândoi în viaţă azi!

* Guest Post scris de prietena noastră Bianca. Toate drepturile rezervate, iar orice preluare a textului parţial sau integral se va face doar cu acordul expres al autorului şi cu precizarea sursei.

Rolul acronimului?

2010-01-24T01:13:00.006+02:00

*****
Nu văd rolul unui acronim pe plan sentimental

Când doar aceste trăiri ne pot defini existenţial ...

Zbucium

2010-01-22T23:57:00.001+02:00

Vreau ca tu să-nţelegi

Că nu-s prea mic ca să pricep

Diferenţa dintre bine şi rău.

Vreau ca tu să vezi

Cum impasibil m-afund în alte catrene,

Închizând cu greu ochii cu-ale mele albastre gene..

Vreau să continui

Să fiu sarcastic,

Ascuns într-o cutie ieftină de plastic.

Vreau să stai drept, oricum ar fi.

Vreau să nu te predai, oricât de greu ţi-ar fi.

Vreau ca tu să simţi ce simt şi eu acum.

Mor într-un nebun zbucium

De durere cu parfum.

Vreau ca tu să ştii

Că nu doar tu ai vicii

Pe care ţi-e ruşine să l-expui.

Vreau ca tu să faci

Doar ce crezi,

Nu ce-ţi spun alţii.

Vreau ca tu să-mi răspunzi

De ce continui să-mprăştii speranţe deşarte

Când vezi că trăim în absconsitate ?

Înainte, prizonier !

2009-12-29T00:55:00.002+02:00

Printr-un impasibil subterfugiu,

Fumul de ţigară-mi alunecă vertiginos din refugiu,

Printre buzele-mi fin date cu luciu.

El, fumul. El pătrunde adânc în plămâni,

Interioru-mi dezvăluindu-i motivele grele-i subversiuni

Instalate placid de câteva luni.

Un război de dor se desfăşoară,

Ce inebranlabil spre măruntaie-mi coboară.

Exacerbarea senzaţiei mă-mprăştie-n eter,

Precum fumul de ţigară suflat unui organism alter.

Acest război de dor şi apatie,

Mă predă inexorabil soldaţilor făr' de-mpatie.

Căzut la pământ, trec parcă-ntr-o altă străină stare,

Exultarea acaparându-mă total,

Păşind intrepid pe pământ sacerdotal.

Mă-mpiedic accidental,

Gumilastic trupu-mi acum prestidigitază,

Oniricul printr-o contingenţă uşor m-acaparează.

Mă retrag în al meu ezoteric sarcofag,

Subtil,

Cufundându-mă-ntr-un vis futil..

Prima zăpadă

2009-12-17T16:27:00.002+02:00

Azi nu m-am simţit singur. Am fost eu. Am fost noi. Doar noi. Momente speciale contemplate de prezenţe infiltrate-n ale barului uşei balamale. Virgina ninsoare şi-a-ndeplinit făr' de ruşine fanteziile-i cu mine. El, frigul, doar extatic contempla şi din când în când adulat mai devenea, în speranţa că-l vom lăsa oamenilor a le trasa sângerândele urme pe lividele lor feţe.

Azi nu m-am simţit singur. Azi lumea nu mi s-a mai părut aşa amară. Am petrecut fortuit ziua cu tine, în tine, la tine ... M-am lăsat sedus de tine pentru prima oară, amanta tuturor mâine, iubita mea azi. M-am folosit de tine, inebranlabil convins că şi tu-i prinzi pe ceilalţi în mrejele prestidigitaţiilor scumpe ale tale, spălându-le impasibil creierii, purificându-i.

Azi nu m-am simţit singur. M-am înecat în marea de nea, am trecut în nefiinţă. Spiritu-mi uşor s-a ridicat, step dansând împiedicat. Fuzionarea noastră rafale de auster şi rece vânt a declanşat, înţepând încovrigatele şi ireverenţioasele urechi, zburârlind violent rebelii sfredeli şi căciulile ude ale trecătorilor uşor scandalizaţi.

Azi nu m-am simţit singur. Orgasmul ne-a ajuns la paroxism, îl înrămăm într-un rocambolesc aforism iar eu m-arunc în specificu-mi laconism. Laptele praf, un incomensurabil covor întins încă de nimeni lins, paragraf cu paragraf, fine poteci îşi creează-n tălpile-mi găunoase.

Azi nu m-am simţit singur ...

Doar un naufragiu (II)

2009-12-14T22:34:00.033+02:00

Plafonarea suspecţilor de persiflare m-aruncă-ntr-o stare de total dezgust. Zvârcolirea-n tenebrul încăperii seci în timpul nopţii făr’ de ninsoare a trupului meu divizat în mii de părticele pansive, mă face din disperare să arunc în vid anarhia. Închin un toast cu paharul de şampanie pentru fezabilele-mi dorinţe. Bulele lichidului de culoarea chihlimbarului îmi asediază interiorul, incendiindu-mi alveolele arse ale plămânilor blazaţi.

Curentul abhoric mă biciuieşte cu ardoare, sângele-ncepând a-şi crea deloc tardiv o potecă de-ntrebări triviale şi răspunsuri colocviale, date publicului ce-mi priveşte, gata să mă ardă, parcă, prestidigitaţiile.

În locurile şi cu aceia cu care mă simţeam bine-nainte, un intempestiv simţământ de neapartenenţă s-a strecurat perfid prin gaura cerceilor şerpuiţi de-atâta marasm. Da, marasmul m-a prăbuşit vertiginos şi impasibil la pământul nefertil, dându-mi senzaţia că expulzarea-mi ceilalţi cu ardoare mi-o doresc. Degeaba? M-agit. Trupul acum mi-e dezgolit, falit.

Încerc-mi întinde antagonicele terminaţii ale gurii, dar făr’-un aparent motiv, totu’-i subversiv.Mă simt lentoric tras în joc de solitudine, ce sardonic râde şi cercuri face, gumilastică fiind. Îmi incumbă mizantropia, aruncându-m-apatic într-o stare-ngrozitoare de plânset al existenţei cu paravan de nimfă. Vicisitudinea infatuată paşeşte inexorabil pe neaua proaspăt aşezată pe lividu-mi trup. Urmele paşilor ei mă ard îngrozitor, simt ca mă sting uşor, uşor ...

-Ne-am schimbat, stafie dragă. Un cometariu adulat acum ne-nconjoară ...

Ceva mai aşa ...

2009-12-14T00:24:00.006+02:00

Dacă ai fi acum la ea în braţe si ai vedea cum ochii ei înghit cerul, iar restul lucrurilor din jurul vostru sunt absorbite de părul ei ... în jurul vostru nu ar mai fi nimic, doar vid, tu şi ea, ea şi tu ... aşa-i că ţi-ar fi frică să nu te pierzi şi tu în sărutul ei? Eşti un prost! Tu nu ştii că de fapt tot ce ţi se pare aşa frumos, cerul aşa albastru şi soarele aşa stralucitor ... din ea se naşte ...

Doar un naufragiu

2009-12-13T22:13:00.006+02:00

Stau ascuns în faţa monitorului, aşternându-mi sentimentele apatic tratate de ceilalţi. Nu-mi place, dar tot mai mult vreau. Dependenţa de virtual anxiozitatea inexorabil mi-o trezeşte, simţind-o chinuindu-mă, trezindu-mi lăuntricul monstru, găunos şi insensibil. Pierdut în ezoterice dorinţe si printre afabile cuvinte vertiginos tastate, mă sting uşor, mor. Incomensurabilele-ntrebări sosesc neîncetat, ochii mai au puţin şi ies din orbitele afumate şi tardiv reacţionează, genele-mi îngheţate de praful singurătăţii-ncearcă a m-arunca-n bazinul inexpugnabil al regretului. Rezist triumfal, dependenţa de nicotină şi gudron, de cofeină şi alcool mă transformă-ntr-o persoană şi mai rece şi distantă, calculată şi galantă, cu sângele clocotind de durere şi neputinţă, precum rotocoalele lavei muntelui cu pâlnia preaplină.
Mă folosesc perfid de firimiturile fulgilor virgini de nea, inspirându-i nesătul ca pe cocaină, folosindu-mă inebranlabil de efectul lor saporific, propulsându-mă din nou cu-aceeaşi specifică acribie-n arealul ghetoului prea rece şi acerb, împânzit de adolescentine anagramate dorinţe.

E straniu cum doar ritmul violent de 4/4 cu bass off beat şi death metal-u’ mă mai calmează. Afundat în marea de cuvinte şi cărţi deja citite, mă-ntreb de ce răspunsul întârzie a se lăsa găsit. E oare aşa greu să răspunzi redutabilei singurătaţi? Nu-mi poţi răspunde succint, austeră singurătate, dar îmi dai punga ta cu prenadez a inspira mereu. Şi mereu trag, deoarece nimic nu mai am de pierdut. Poate doar nişte vise care se vor realiza peste ani, la timpul lor. Dar eu mă grăbesc şi mă simt atras în rocambolesc. Celulele-mi dansează nebune, prăjite de jarul nestins al zenitului oniric puls bolnav, obsesiv. Acest dans al lor e cucerit de impetuozitatea amalgamului de sentimente negative-mpuşcate violent.

Stau sleit de puteri şi-ntins pe-un naufragiu personal, ducând cu greu victoria războiului de dor şi solitudine. Conştientizez rece aceasta, şi doar marginea prăpastiei mai vreau s-o văd. Mânat de cumplitele voci din mintea-mi, care deloc afabile îmi dictează-ncotro si către cine să mă-ndrept. Inadvertenţe-mi injectez, paralizând mii de ore numărate de ceasul dimineţii stricat şi desuet, inima-mi pulsând doar cu ajutorul aparatelor asaltate de rugina-nfometată. Totuşi, sângele-n şuvoaie curge, precum vinul vechi din sticla spartă. Spasmele mă posedă, spumă-mi iese pe gură, sângele prin ochii ce-au văzut prea multe irumpe. Egoismul insurect, coaste-mi rupe, buza-mi crapă cu pumnu-i de bărbat infatuat., durerea-mi stătută cu un strigăt marcat cere să fie adunată consternat. Victoria aşezată impasibil pe cocoaşă-mi stă, privind acerba bătălie şi brusc opreşte aparatele.

Puls nu mai am. Dependenţa adio-mi spune, gelozia încă lacom roade. Mucii încă-mi se preling într-un râu de ură, foc şi sânge. Monstrul din mine nemuritor e, lasă-n urmă regrete şi miros dulce de cafea şi ambiguitate, şi nasurile celor la care-ajunge acest frumos miros, îngheaţă. Acum sunt pierdut în vacarmul viermuielii şoaptelor ce strigă-ncurcat numeroase bârfe, stafie fiind ... Simt cum mă evapor. Devin mefient şi vreau să zbor. Ceilalţi, acum într-o stare saporifică de supunere-a regulilor se află. Reguli care din consuetudinea respectării ne degradează fiinţa, alunecând pe gheţuşul deloc futil al rutinei, al monstruoasei monotonii ...

Rugăminţi la voi, cititorii blogului

2009-12-13T01:18:00.002+02:00

Am văzut că mulţi dintre voi nu sunt familializati cu unele chestii de pe aici, aşa că ne-am gândit să vă dăm o mână de ajutor. Nu trebuie să vă ruşinaţi acuma, toţi am fost cândva la început şi nu am ştiut ce este ăla RSS, dar cu timpul am evoluat pentru că unii au fost amabili şi ne-au învăţat, şi-au rupt din timpul lor şi ne-au explicat, iar acum ne propunem să facem acelaşi lucru, astfel ajutând la rândul nostru.

1. În primul rând, am observat că unii dintre voi nu se prea descurcă cu formularul de comentarii. Cei mai mulţi dintre voi, nu cred că deţin un cont google, aşa că vă rămân două opţiuni de folosire: Anonim şi Nume/Adresă.

Anonim - îl puteţi folosi pentru ca să rămâneţi anonim.

Nume/Adresă - chiar dacă nu deţineţi o adresă web, puteţi să completaţi câmpul cu hi5-ul vostru sau îl puteţi lăsa necompletat. Doar numele este de ajuns. Preferăm să vă semnaţi comentariile, doar ca să ştim şi noi cu cine stăm de vorbă. Este destul de complicat pentru cineva care vrea să le răspundă la comentarii unor "Anonimi" în număr de 5-6. Vă daţi seama că trebuie să fie foarte atent cel care vrea să înceapă un dialog, şi să se adreseze cui trebuie. Nu vrem să se creeze anumite confunzii între discuţii, între diferite persoane şi de asta preferăm să vă semnaţi comentariile. Eu zic că sunt câteva motive bine întemeiate să faceţi acest lucru, iar în final ... se merită să ne ascundem când ne exprimăm ideile? Este o ţară liberă, iar noi ne simţim obligaţi să vă respectăm ideile şi păreril, indiferent de tenta lor.

2. Am primit foarte multe întrebări pe messenger despre: "cum să mă abonez şi eu la blogul vostru?". Păi, există două posibilităţi de a te abona la blogul nostru. Prima posibilitate este prin RSS Feed, iar a doua prin e-mail.

Prin RSS Feed te poţi abona doar dacă doreşti să citeşti conţinutul nostru online printr-un program de specialitate (ex: FeedReader sau GoogleReader). Dacă doriţi să aflaţi mai multe, vă invităm să citiţi acest tutorial. Presupunând că sunteţi familializati cu toate acestea, vă puteţi abona la RSS accesând link-ul din sidebar (partea dreaptă a blogului) sau aici: Abonează-te prin RSS Feed.

Prin E-Mail, este mult mai uşor, atât pentru noi cât şi pentru voi. Facilităţile de a te abona prin e-mail: primeşti articolele pe mail într-un timp real, cu câteva minute după ce noi le-am publicat. Acest timp poate dura, maxim până la o oră, însă oricum totul depinde de conexiunea voastră la internet. După cum vă spuneam, dacă alegeţi să vă abonaţi la feed-ul blogului prin e-mail, nu trebuie să mai vizitaţi această pagină, ci puteţi citi articolele direct din e-mailul vostru. Dacă doriţi să vă abonaţi prin e-mail, puteţi accesa link-ul din sidebar sau aici: Abonează-te prin E-mail. De asemenea, ne-am gândit să venim în sprijinul vostru, pentru a nu mai complica lucrurile, aşa că dacă vreţi să vă abonaţi prin e-mail, tot ce trebuie să faceţi e să vă introduceţi mailul în câmpul de mai jos şi să apăsaţi butonul: "Abonează-mă".

Sper că cu acest articol am lămurit toate problemele, însă dacă întâmpinaţi altele sau mai aveţi ceva nelămuriri, nu ezitaţi să ni le spuneţi printr-un comentariu. Vă Mulţumim!

Vierme

2009-12-09T21:40:00.001+02:00

Zac precum viermele nepotolit, deci nu zac, mă zvârcolesc. Închiderea ochilor mă poartă pe tărâmuri onirice. Simţindu-mă vierme, simt că locul ce-l posed acum găunos a devenit, transformându-l. Ţine de firea mea. Tot ce pot face e s-alcătuiesc alt complot împotrivă celorlalţi eu, căci suntem mulţi [zodia gemeni sinuoasă mai e ...] şi ne autodistrugem. Fără renghi îţi zic! Sinuozitatea m-apăsa şi-ntr-un vertij făr’ de evadare inexorabil m-aruncă. Nu-i de mirare că-n urma mea esenţa ambiguităţii se resimte, ceilalţi neputând-o clar adulmeca. Inspir redutabilul confort psihic obţinut dup-o prelungită masturbare psihică, putându-m-acum concentra asupra existenţialelor probleme, asupra studiului ambiguităţii indicelui ce se-nclină tot mai mult spre stânga: partea vicisitudinii, minciunii şi rebeliunii. E grav, tre’ să rezolv totul torturându-i gastric şi inebranlabil pe ceilalţi. Acei ceilalţi suspecţi de calm. Placiditatea-mi zburleşte sfredelii imuabili virgini şi inegali [ai podoabei capilare ...].

Poate c-ar fi fost mai bine-a fi fost un bonom om, credul şi cu un IQ sub nivelul mării. Ar fi fost mai simplu, n-aş mai fi fost mereu pe cale de a mă-neca-n întrebările fără răspuns sau cu prea multe sinuoase răspunsuri, n-aş mai fi avut somnul împovărat de problemele alunecării deloc duioase către somn, datorită gânditului şi imaginaţiei debordante.

Nasurile gumilastice devin, târându-se inebranlabil printre resturile de mâncare picantă şi ocârcă.
Îi zâmbesc cald reflexiei mele din oglindă mare de pe holul mic,scobind gropiţele-n obrajii livizi sub sclipici, deşi zâmbindu-i acelui străin eu, ştiu că risc, acel animal putându-se dezlănţui far’ că eu să-mi pot dori a-l opri. Mă fac că ninge, şi-mi plec privirea.
Şochez prin comportamentul meu ‘necizelat', 'de prea mult stat în prezenţa sexului masculin'? Naşpa, frate! În ei am încredere.

Degeaba-ncearcă a-mi lega de gât sfoara controlului, căci într-un monstru far’ d-empatie mă transform şi mă teleportez automat şi apatic cu independenţa-n lumea lui Sandrine. Adică tot a mea; acea onirică lume-n care nimic nu-i lentoric şi leneş, acolo unde anarhia domneşte. Anarhie, da,exact aşa cum e şi-n mintea mea ...

Dorinţe la -10 grade

2009-12-05T23:33:00.004+02:00

Fata perfectă ... e o parte din soare. Când e lângă mine îmi aduce căldura şi nu mai am nevoie de nimic. Ce cald e şi acum! Nu, nu ... TREZEŞTE-TE! Nu e vară şi ... ea nu există! E căldură artificială. Centrala se zbate scotând aburi ce ating nervos vertebrele frigului. Un geam aburit. Vise îngheţate. E iarna şi vreau să treacă odată anotimpul ăsta rece. Nu mai vreau să mă chinui scurgându-mi vara prin căşti. Nu mai vreau să privesc marea ca pe un imens patinoar. Măcar de-aş şti să patinez ... Nu mai vreau să văd feţe triste, blocaje în trafic, accidente. Nu mai vreau ca inima să mi se stingă aşa repede.

Vreau ca soarele să strălucească. De ce apune? Soarele nu e un bec. Nu i se arde niciodată filamentul. Şi totusi ... apune ... odata cu inima mea. Vreau să îi simt portocaliul aprins bătându-mi prin vene. Vreau zile de 20 de ore şi nopţi albe. Vreau să învăţ să zbor şi să suflu toţi norii în univers. Vreau să alerg de nebun fără să ştiu dacă o să mă opresc pentru că nu voi mai avea vlagă sau o să mă opresc pentru că am ajuns la capătul pământului. Vreau să uit de toate răutăţile. Vreau să mă distrez cu prietenii mei. Vreau să uit zilele săptămânii. Vreau să concentrez razele solare în lentila ochelarilor mei de soare. Sunt îndrăgostit ... de vară. Chiar dacă îmi dă papucii in fiecare an, dar ... o iubesc. Şi aş putea să uit de ea, iubind o fată frumoasă. Mă mint. În chipul ei aş găsi aceeaşi vară ispititoare. Şi da, ar fi vară şi acum dacă aş avea ... o parte din soare.

Totul în nimic; viceversa

2009-11-08T19:07:00.005+02:00

(conluzii după terminarea romanului lui Andrei Ruse, "Soni"; ca ş-aşa am cam stagnat în ultima vreme cu scrisul)

De ce stau aici, acum şi scriu asta? De ce toate sunt aşa cum sunt? Şi încă multe “de ce”-uri. Planuri pe termen lung. Planuri pe termen scurt. Planuri pe termen mediu. Planuri pe termen semi-lung. Pula. Mâine poate mori. Şi ce e aia moarte? Cum dracu se poate ca dintr-o dată să nu te mai mişti? De fapt ce să îti mişti. Eşti doar o materie biodegradabilă. Cred că nici nu existăm cu adevărat. E totul în imaginaţia unei minţi demonice, singura existenţă în universul ăsta (să îl denumesc aşa, daca tot s-au inventat nişte sunete care să poată exprima fiecare căcat care ni se pare că există) care şi-a clonat alter ego-uri să nu se mai plictisească. Le-a redat chiar capacităţile de a gândi, de a simţi, de a se frământa, de a se fute şi multe altele, lucruri inutile care reunesc aceste ramificaţii ale minţii demonice într-o singură idee: TOŢI MURIM. Ne naştem cu boala asta, moartea. Suntem conştienţi de ea. Uneori uităm că există, şi vreo tragedie ne trezeşte brusc. Ori ca baba de la 2 tocmai a fost victima unui infarct, ori că altu` îşi dă drumu` din copac cu o funie de gât, tot moarte e. Mă intrigă faptul inevitabilului. Poate că m-aş integra perfect în societate şi aş fi în vârful ierarhiei, un om la cravată, cu un ceas la mână care să mă ajute să îmi secţionez timpul la minut, să fiu punctual, să am un job de milioane şi satisfacţia să îmi ridice buzele într-un colţ sub forma unui surâs bine conturat la fiecare salariu care mi-ar umple portofelul, dar o undă de suspiciune se regăseşte mereu în gândurile mele. Dacă aş ştii că mâine mor, aş mai merge oare la job-ul meu care până atunci mi-a oferit tot ce aveam nevoie, în ultima mea zi de viaţă? Şi când spun viaţă, mă refer la trăit. A trai, da! Conjugă-l dacă vrei.

Atât poţi face, căci a realiza acest lucru practic nu ştiu câţi pot. Probabil că în ziua aia aş veni la tine să îţi spun cât te iubesc şi să urlu în faţa scării tale să afle toată lumea cât de proastă eşti că nu ai văzut asta, să îţi spun că te vreau mai mult ca pe orice şi apoi să te înjur de toţi dracii, fără regrete (pentru că oricum până să fi aflat ăia de pe scara ta cine e nebunu` care te-a făcut de râs, eu aş fi murit deja). Ma întreb dacă tu, asta de care am zis acum, chiar exişti. Adică ce rost ar avea să fac asta în faţa unora ca A. sau D... (a se interpreta x sau y). De fapt are ceva rost pe lumea asta? Are rost iubirea? Ştiu sigur că nu. Are rost să mergi mâine la şcoală? Îti place să-ţi auzi colegii repetând ca nişte roboţi continuarea ecuaţiei de pe tablă, satisfăcuţi? Găsesc un sens vieţii atunci când fac ce îmi place. Nu văd cum şi de ce “în viaţă, trebuie să mai faci şi lucruri care nu îţi plac”. Asta e replica cea mai întâlnită. Aparţine oamenilor deştepţi, care au ajuns ceva şi care îşi permit să îţi zică asta, pentru că se consideră realizaţi muncind 12 ore pe zi, înjurând în gând din 2 în 2 minute, strângând grămezi de bani şi apoi trezindu-se că le-a trecut viaţa. Banii, cele mai fine hârtii igienice. Toţi se şterg la cur cu bani. Sunt indispensabili. Prietenii te abordează în funcţie de sumă. Aş vrea ca multe lucruri din societatea asta să dispară, dar cred că ar dispărea şi societatea, dacă aş putea fi pentru o secundă mintea aia demonică ... […]

Am recitit ce am scris mai sus. Când vorbesc despre mine, când despre tine, când despre noi. E haotic, dar organizat. Etapizat, suntem clasificaţi. Integraţi în mai multe grupuri. Avem mai multe existenţe într-una singură. Aş putea zice că suntem supranaturali cu toţii, la cât de siropoasă ne e existenţa. M-am pierdut în idei. Am făcut din mintea mea o curvă de care să profitaţi toţi şi apoi sa nu ştiţi nimic, exact ca în cazul clasic, plecaţi dar nu ştiţi cum o cheamă. Nu aţi rămas cu nimic, ştiu. Poate că v-aţi gândit puţin la moarte, la cum o să fie şi la viaţa voastră plictisitoare din prezent. Mai mult nu aţi înţeles. Nici nu trebuie. Nu am scris asta pentru voi, jeguri ce vă lăsaţi futute de societate, ca să puteţi fute şi voi mai departe în societate. Asta e monologul meu. E momentul dinaintea miezului nopţii când alter ego-ul meu explodează neînţelegând multe lucruri cum ar fi limitele, timpul sau viaţa. Nici moartea nu îi e mai clară. Zâmbesc încruntat. Am firicelele mele ce se desprind din minte. Precum himera care ne-a creat sunt şi eu o nălucă …