wishes for arcane

Check-in

noreply@blogger.com (EratoSeanna) — Wed, 18 Dec 2019 20:12:00 +0000

"E ușor când există o dată de check-out."

Încep cu citate. Cel de mai sus e al Duniei și a venit ca o palmă peste cap. Ne transformăm în prezența unui deadline. Te scoate din realitatea curentă și te mută undeva unde regulile și timpul s-au dilatat. Mi-aș trăi toată viața alergând între bule dacă ar fi doar ale mele.

Mi s-a atras atenția că eu sunt două și nu e normal: 2 adrese de e-mail, 2 conturi de instagram, 2 de pinterest, 2 bloguri. Simt nevoia segregării alegerilor și plăcerilor: una simplificată, iar alta pentru mine - pentru fata cu brățări textile, pentru Anna, pentru [..]

Mi-am pierdut vocabularul. Mă împiedic în clișee lingvistice și conștientizez lipsa acută a conversațiilor. De veghe în lanul de secară mi-a dat o senzație de rău fizic. Și frică. Asta era în urmă cu 10 ani. Salinger încă îmi dă coșmaruri dacă nu aleg bine orele de lectură. Alte motive, alte frici. Presimt că iar caut un anestezic.

Mi s-a transmis că scrisul funcționează ca o terapie. Știam. Uitasem. Am de rezolvat probleme mai mari decât sănătatea mentală. /s

Sa dansam

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Sun, 13 Apr 2014 13:33:00 +0000

În mijlocul pieței e gol. Câte un om stă ici-colo pe câte o scară, citind ultimele știri pe telefon, sau privind în gol. Este deja mai și afară s-a încălzit. Vântul bate ușor împingând dintr-o parte în alta pagini de ziare căzute pe stradă. Anna coboară din parc, îmbrăcată într-o fustă scurtă, neagră, de bumbac și un tricou alb, dungat. Parul șaten, drept îi e zburlit de vânt și adus peste față. Are ochii caprui, o culoare doar cu putin mai închisă decât cea părului și gene lungi, negre.

În fața ei, pe ultima treaptă stătea un băiat necunoscut, cu ochii pierduți în planșa pe care o desena. Avea părul prins pe jumatate într-o coadă împletită, adusă peste spate, iar ochii negri, fixați asupra desenului. Se apropie de el, iar șuvițele îi alunecă desupra foi. El tresare. Ea zâmbește. Îi întinde mâna și îl trage după ea. Foaia rămâne în urmă și creionul cade cu un mic clinchet, iar mina se rupe peste desen.

"Dansează cu mine"

Mâinile ei se ridică, rotindu-se grațios, se apropie de fața lui, îl ating în treacăt pe umăr și își continuă mișcarea fluidă. O ridică și o învârtește în piruete, apoi se opreste brusc. Mâinile se aruncă violent în aer, capul se ridică, făcand părul sa tresară în lumina prea puternică și melodia începe.
O atingere ușoară pe spatele gol și fug în pași de dans peste scări. Degetele par să înșface aerul și apoi se închid. Mișcarea corpului nu mai e controlata, iar notele - acum sacadate - dau ritmul fiecărui pas.

Între oameni prinși în propriul cotidian, beton și asfalt dansează doi copii mari. Se transformă încet în siluete și dispar printre copaci.

Cineva ridica privirea: "Pentru o clipă am crezut că văd ceva"

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Thu, 25 Apr 2013 08:17:00 +0000

Îmi amintesc mereu liniile de tramvai, ciocolata prea mare, posterul galben, patul prea mic, privirile speriate și așteptarea ultimei ore de curs.
Ea nu mi-a aparținut niciodată. A fost a mea tot atât de mult pe cât a fost a lumii. A devenit muză prin atingeri subtile ale buzelor pe gât. Nici eu nu i-am aparținut. Eram împreună în lumi separate.

El era doar prin scrieri, ea prin țigări, zâmbete și râs. Muzele mi le păstrez: obsesii vechi ce-și păstrează identitatea doar prin lipsă. Pe ea o voi mai vedea, dar va fi ca și cum îi voi întâlni o altă identitate.

Iar pe tine.. pe tine aș vrea să te desenez. Și să schițez cumva din grafit respirația sacadată și ritmul nebun din interior. Încă învăț.

amr 101

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Thu, 11 Apr 2013 11:21:00 +0000

Timpul e fragmentat pe alegeri. Ultima zi din an va fi 22 iulie. O zi ce durează 48 de ore. Apoi, începe o viață nouă ce a fost amânată prea mulți ani.
Blocajele mentale apar în scris acum. Exprimarea mi-e mai simplă prin valorații și umbre. Parcă trebuie să pierd orice urmă de vocabular pentru a controla grafitul.

Azi e prea tarziu

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Thu, 31 Jan 2013 22:59:00 +0000

Clasa de la 4 își însușește încet caracteristici de poveste. O cutie de creioane, echerul cu vârful rupt, un teu și multe foi. Mereu cald. Vocile păreau agresive și îmi tăiau direct în creier. Prea multe s-au întâmplat în ultimele zile. Nu există niciun mod în care să accept că orice aș face, acum nu te mai pot atinge vreodată. Nicio strângere de mână, nicio frază auzită, niciun zâmbet. Pot accepta prietenii departe, dar nu pot accepta pierderea lor. Prea târziu. Acum nu mai e timp deloc.

Azi era chiar mai cald decât de obicei. Mă sufocam lângă tine și îmi simțeam pielea arzând. Nu înțelegeam nicio proiecție. Pe holul facultății mintea mi s-a golit. De-asta te-am și trimis înapoi. Criza era prea de neacceptat și pentru mine.

Încă joc teatru. Roluri autiste care nu cred decât în halucinații: nu sunt pregătiă să accept și să reacționez. Nu știu cum.

tema 1

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Fri, 18 Jan 2013 02:29:00 +0000

Hârtii și creioane. Linii drepte. Cuburi. Anturaj. Perspective. Alegerile de care fugeam cu 2 ani în urmă m-au ajuns într-un final și mă presează. O iau de la capăt și mă înec în supradoze: gânduri neînțelese, vise incomplete și dependențe nerecunoscute. Timpul e comprimat în pastile mici pe care le înghit la cateva ore. Un timp aici, unul pe banca umedă, altul in clasa de la etajul 4 sau în camera ta. Se întrepătrund neînțeles și se pierd printre linii de construcție. Nu mai vad punctele.

Am schimbat ideile și oamenii ce trăiesc în mine. Am schimbat casele, cărțile și pernele. Mi-e frică de apropierea primei predări a temei la fel cum mi-e frică de apropiere. Fug și mă ascund după o cortină de "aventură". De pe acoperișul universității, lumea era a mea.

printre pagini...

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Tue, 04 Dec 2012 21:44:00 +0000

Silueta subțire de la masa alăturată e învăluită în fum. Voci îl chemă după nume neînsușite. Părul puțin ondulat îi e lăsat pe spate. În mână ține un pahar de vin roșu, neatins încă de buze. Degetele subțiri strâng turbat de piciorul paharului. Privirea i s-a fixat. Număr secundele. Nu se mai termină. Parcă nu vrea să privească în altă parte. Nu știu la ce privești. Doar scriu absent pe o revistă uzată.

Zăpada acoperea fiecare mormânt. Cripta e rece și plină de iederă. Te apropi cu un aer străin și dur. Mă aștept în fiecare secundă să scoți un pumnal și să îl simt în mine. Nu știu cum sau de ce am venit. Jocul cu căldura palmelor e departe, lăsat în cafeneaua din Lipscani. Însemnele de pe pereți nu mi se descoperă și vreau să fug de tine. Nu te cunosc. Ești doar un zâmbet dintr-o cafenea al carei nume deja l-am uitat.

Nevroze continue. La fiecare deschidere a ușii, la fiecare zâmbet sau cuvânt. Vreau să plec și totuși..? Soneria telefonului e nouă. N-o recunosc și mă pierd în poveste. Scara căminului, pervazul din 13 și ore lungi de discuții. Tu în Manufactura. Pentru prima dată 5 țigări și nimic amar. Era noaptea târziu. Zâmbetul îți era albastru și prietenul pierdut. A mea pentru câteva momente. Era apoi camera cu Le Chat Noir și o ciocolată prea mare. Fum si somn. Prea amețită să mai conteze o a 3-a companie. Clipa avea mai multă sinceritate decât întregul experiment viitor.

Alte linii de tramvai, alte persoane. Fiecare gând e public și hainele dispar fără sens. Încerc să rostesc fiecare cuvânt. Aleg prea încet și nu ajung. Tu omiți și eu te mint fără voie.

Nu al meu atunci, sau 3 luni mai târziu. Doar noaptea cu ploaie beată a contat cu adevărat. Și muzica potrivită crizelor.

fila XXII

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Wed, 21 Nov 2012 21:37:00 +0000

Ea stă la marginea patului. Mintea îi e rătăcită și corpul înțepenit. Părul lung și umed i s-a încâlcit pe pernă și printre degetele lui. Îi aude respirația și îi simte părul lung mângâind-o pe gât. Degetele lor se întrepătrund. Și scapă, fug și caută. Îi scapă un surâs. S-a dezobișnuit de fiori noi și de frică. Tremur necontrolat și respirație sacadată. Nu știe dacă îi dacă simte buzele sau respirația plimbandu-se pe piele. O prinde cu o mână de umăr și apoi o coboară. Breteaua îi aluneca de pe umăr. O mușcătură și o altă mână pe gât. Respirația devine incontrolabilă. La fel și mobilitatea corpului. Și dacă renunță la a se opune se va întâmpla ce?

***

O criză bruscă și o schimbare de personalitate. Întoarcere la dependențe vechi. Corpul suportă greu tensiunea. Pentru că nu mai trăiesc decât atunci când inima îmi bate prea repede pentru a a mai fi comod.

Statia Basarab

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Tue, 07 Feb 2012 09:06:00 +0000

A coborî la metrou înseamnă mereu aceeași senzație stranie. Același fior inexplicabil prin tot corpul. Bucureștiul e pentru mine un oraș îngropat de viu, ce încă nu a murit nici sub straturi groase de argilă. De fiecare dată când ajung în preajma lui tremură și în cel mai neașteptat moment scoate o mana de sub sol și mă apucă. Mă sperii și cad de fiecare dată.

E acelasi curent și același miros. Mă simt aproape de o amorțeală plăcută. Televizoarele arată aceleași știri, reclamele ocupă același spatiu. Recunosc zgomotele. “Vreau să păstrez eu cartela de metrou. Obișnuiam să le colecționez.” Fiecare cu povestea ei, cu data ei. La fel și biletele de tren. Aștept cu 2 pași în spatele acelei linii albe. Mereu m-am gândit cum ar fi de aș cădea între liniile de metrou: aș avea destul timp să mă ridic? De nu, aă putea să mă las în jos îndeajuns de mult?

Parcă sunt aceeași oameni ce asteaptă pe peron. Urc în metrou și caut cu privirea actori din alegeri vechi. Am impresia că un întreg oraș se ascunde într-un metrou. Mereu mă aștept să întalnesc priviri cunoscute pe celalalt peron. Acum nu am timp de București. Mă ascund în lucru pentru 2 zile și mă întorc înapoi, la o casă.

Nu știu să descriu o altă senzație trăită pe peron. Ultima mutare:“Ne vedem!”

Zugzwang.

Bucuresti - Timisoara 5/6

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Mon, 06 Feb 2012 08:22:00 +0000

Are un pulover gri cu model scandinav. Blugi și un fular mare, alb, tot cu elemente nordice. Părul lung, șaten i s-a încâlcit deja printre haine. S-a urcat pe banchetă lângă geam, cu un picior apropiat de piept. E frig în compartiment, iar puloverul nu o poate acoperi. Buzele rotunde sunt vopsite bordeaux, iar ochii îi sunt de un căprui deschis, cu gene lungi. Mâinile îi sunt subțiri cu degete lungi, puțin vineții de la frig. Are o brățară de piele atârnată la mâna stânga. Pe ea e imprimat un text fără sens. Abia se întrevede și o parte din tatuajul ce îi acoperă partea interioară a încheieturii.

Trenul a pornit, iar compartimentul se încălzește. Combinația între oboseală, plăcere și căldură e stranie. Geamul e parțial aburit, cu doar câteva picături ce își fac loc în jos. Ninge viscolit. Peste iarbă și peste șine se vede deja o peliculă albă.

***

Urăsc trenurile fără compartimente. Coridoare lungi, populate de mase de oameni prea puțin omogene. Vagonul e necompartimentat, iar lumina prea puternică. În geam văd doar negru și propria imagine. Trenul merge mai repede decât mi-aș dori. Și e mult prea cald. Am nevoie să-mi las capul pe geam pentru a respira. Cu colțul ochiului îmi văd propria mână, în lumina din compartiment. Ecranul monocrom al laptopului și o sticla de apă goală. În față, zapada e crăpata pe alocuri de tufe negre și goale. Departe, o linie colorată de lumini. Îmi amintește de drumul de la Năvodari la Constanța.

Nu mai înțeleg niciun cuvânt din melodii. Scenarii fără sens, gânduri ce mă bântuie și le blochez. Din nou și din nou. Aburesc geamul. Vreau să scriu, dar îmi revine în minte ridicolul gestului. Cred că există totuși fraza perfectă pentru a fi scrisă. Una pentru tren, alta pentru gemul tau.

Oboseală stranie. Fără somn, și încă fără scenarii bizare. Poate că azi nu mai știu să simt. Am nevoie de șocuri prelungite și lipsă de oameni. Senzațiile distructive sunt dorite la fiecare trezire. Somn rău și vise urâte. Câini. Toate duc la ridicări bruște și o arcuire la 90 de grade a jumătății superioare a corpului. Îmi caut propriile droguri periodic. Vindecarea e mereu temporară și incompletă. Nici nu știu dacă nu și ipoteza sa este una falsă din principiu. Axiomă neacceptată.

Când ninge îmi place să stau pe pervaz și să privesc. Sau sa fiu într-un tren fără lumină. Sau să mergem undeva, printre lumini portocalii.

fila XXI

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Thu, 15 Dec 2011 14:25:00 +0000

Pentru o clipă, viața nu era chiar a mea. Nu-mi pot aminti nici fețele nici poveștile personajelor din ea. Dar m-am trezit buimacă, încercând să-mi dau seama unde sunt. Și nu a avut sens. Încă nu știu dacă blochez gânduri, dacă le ignor, sau dacă efectiv nu mai există. Pare atât de simplu încât sunt aproape convinsă că nu e real, sau cel puțin nu e complet.

Cuvintele neînțelese încă mă fascinează. Fiecare frază înseamnă exact ce vreau, se repetă de câte ori vreau și se schimbă de fiecare dată când nu mă mai mulțumește povestea. Mă bântuie aceleași scenarii ilogice în fiecare dimineață în tramvai. Și seara când dorm. Între timp mă întreb, mă consum și mă stresez. Realitatea îmi dă din când în când câte o palmă. O văd, o înțeleg, dar parcă nu o simt.

Atunci erau prea mulți oameni, iar eu prea șocată. Apoi nu era drept. Fotolii roșii și gânduri stupide. Alegeri ale altora. Înainte, muzică și zâmete nereținute, dar care nu știu ce însemnau. Îmi lipsește.. Anna. Sau poate că ea e singura despre care îmi pot recunoaște că lipsește.

fila XX

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Mon, 12 Dec 2011 14:58:00 +0000

"Wrong way on a one way track..."

Mă întorc la 17. Confuzii sentimentale și etice. Nu știu dacă palma e adresată mie sau propriului orgoliu. Nu pot recunoaște în totalitate nici față de mine, pentru că alegerile nu mai sunt în totalitate ale mele. Trăiesc sub impresia că fac ce trebuie, deși urăsc senzația. Zâmbesc incoerent și aleg să nu mă gândesc.

Când vine vorba de alegere între rațiune și simțire gândesc înainte de a alege, dar nu găsesc răspuns. Răspunsul e singular, și totuși de neacceptat. Atât l-am evitat încât nu îl mai știu. Sunt mai sinceră cu tine decât cu mine. Nu aleg, nu fac față, ci doar ignor. Un fel de fugă negată continuu, până la următorul punct de sprijin. Nu știu ce ar fi trebuit să fii. Azi mi-e dor de lipsa ei, dar mă obișnuiesc încet.

Siguranța e o idee atât de ireală încât nu o pot întrevedea.

Mi-e dor de trenuri. Ce pleacă, sau ce vin. Două melodii, și emoții ce nu le pot prezenta în cuvinte. Vreau ceai, amețeală, iarnă și gândire goală. Muzică și neclarități mentale orientate spre exterior. Documentare si cunoștiințe obținute în final. Fără efecte adverse și fără alegeri nedorite.

Să nu alegi e totuși o alegere?

3:27 am. 7c

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Mon, 14 Nov 2011 10:42:00 +0000

"just for tonight..."

Trăirile antitetice se prelungesc. Mă întreb dacă îmi schimb părerile prea repede, sau pur și simplu momentele în care vreau să am puterea de a face ceva anume nu pot ține la nesfârșit și sunt întrepătrunse de frică și sinceritate îndreptată spre sine. Nu îmi pot aminti de când siguranța nu a mai fost o prezență constantă.

Atmosfera și decorul sunt banale. Camera e dezordonată, lumina de neon e violentă iar canapeaua veche. Stă cu privirea ațintită spre calculator. Melodia curge lin, cu tente nostalgico-depresive. Părul castaniu îi strălucește straniu, împrăștiat pe spatele canapelei. Buzele îi sunt întredeschise. Pare că încearcă să prindă cuvintele și să le trăiască prin simpla rostire, dar nicio nota nu se aude. Mijlocul melodiei deschide ușa unor emoții fără nume. Există doar o vagă recunoaștere și un accent de melancolie.

"tonight I give myself to you..."

Închide ochii pentru câteva secunde, dar fiorul dispare. Fără timp de analiză sau de explicații.

fila XIX

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Thu, 10 Nov 2011 20:39:00 +0000

Uit că e toamnă. Am rămas atat de blocată în o anume realitate încât am uitat să privesc în jur. Galben, portocaliu și roșu. Mi-e dor să fug de undeva doar pentru a sta ore întregi să înțeleg culorile. Noiembrie este rece și dulce. E târziu, și nu vreau să mai pierd nicio clipă din el.

M-am trezit parțial. Știu că voi adormi curând, poate chiar înainte de prima zăpadă. Drumurile erau înguste, înconjurate de pădure strâmbă, uscată dar de o frumusețe neinteligibilă. Între somn și veghe, gândurile se conturează frumos. Zâmbetul e real și neintenționat. Deasemenea, necăutat. Trăit și atât.

Nu știu cât de mult iubesc, sau ce. Îmi cunosc doar fascinațiile. Vântul prin păr lung, pielea încrețită de frig, frazele repetate de cel puțin două ori pentru a avea un oarecare sens, culori calde, drumuri lungi și tu. Și ea.

Fiecare alegere matarial productivă e combătută de propriile obsesii. Am impresia că mă lupt cu mine pentru supremația unei idei al cărei scop final e să nască revoluții mentale. Timpul și spațiul se schimbă atunci când crezi. Dar credința nu se obține la cerere sau printr-o dorință pusă într-o noapte cu ploaie de stele. Constant mă contrazic singură. Cred pentru că mi-am amintit cuvintele și pentru ca vreau să le cred. Sau nu cred și doar vreau să cred? Sau.. nu știu.. Nu mă pot gândi..

Mi-e dor și nu o mai pot spune.

Azi nu sunt. Este ea.

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Thu, 10 Nov 2011 19:48:00 +0000

Nu aud. Nu aud nimic în afara muzicii. Șoapte apăsate, acorduri dure de chitară și sunet de tobe. Ar trebui să-mi spună ceva, dar trece pe lângă mine așa cum trece orice lucru de care nu-mi pasă. Îmi amintesc același moment, aceleași cuvinte, dar nu le mai înțeleg în niciun fel.

E mai ușor când nu mă mai gândesc. Fac mai multe, ajung mai departe. Dar nu mai știu ce vreau sau de ce lupt pentru ceva. Mă încred în visele pe care le aveam înainte și nu-mi pun întrebări. Ignor orice urmă de confuzie și trec mai departe, pentru ca știu că dacă mi-aș permite întrebări, n-aș ști ce să-mi răspund. Am o afinitate spre inevoluție emoțională acută și vise neînțelese. Totul se mișcă cu viteză și rămân în urmă. Nu știu să zâmbesc.

Îmi urăsc alegerile de acum: sunt aceleași cu cele ce cu luni în urmă erau negate și respinse. Mă simt ca un psihotic cu tendințe criminale. Am nevoie de timp în care oboseala mentală să dispară. De somn profund, vise și frumos. Și timpul nu-l pot obține decât prin propria multiplicare.

Anna privește absentă prin geamul murdar al tramvaiului. Nu înțelege niciun cuvânt din piesă, dar linia melodică e obsedantă. Privirea e blocată și colțurile buzelor i se ridică într-un zâmbet intolerant. Vrea timp de joacă și îl va avea. Regulile nu există, etica e discutabilă și alegerile parțiale. Rezultatul nu se va reflecta asupra ei. Orice s-ar întâmpla, mereu se poate pune punct, și mereu emoțiile vor trece și vor fi uitate.

Transformarea nu are durată limitată la un anume timp. Nu este nici dorită. O vreau înlăturată dar nu pot acum, așa. Nu știu cât de obosită sunt.

"În ce crezi acum, când oamenii din jurul tău pier..?"

24 octombrie. mă întorc.

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Tue, 25 Oct 2011 07:49:00 +0000

Cea mai mare provocare a propriului psihic era să citesc Grivei de Emil Gârleanu. Nu știu de câte ori am citit și recitit respectiva poveste cu singurul scop de a ajunge să nu mă mai emoționeze. Încă mă întreb de ce aveam acea gândire atunci. Nu înțeleg nici de ce o am acum, când, într-un mod total diferit încerc aceleași experimente. Nu mai am un "Grivei" a cărui moarte să o retrăiesc din nou și din nou. Acum am propriile alegeri greșite pe care le continui voit. Deciziile corecte sunt greu de luat. Cer renunțare, iar eu nu mai vreau să renunț. Continuarea e și ea dezamăgitoare. Duce la căderi de pe piedestal mai târziu, în momente încă nepreconizate, cu rezultate imposibil de determinat.

Blocaj. Ignoratul gândurilor neproductive. Nerecunoaşterea emoţiilor. Imagini şi gânduri neacceptate. Îndepărtare continuă de tot ce nu e benefic. Rezultate pozitive. Zâmbet de mulțumire. Împlinire profesională. Mult lucru și fericire prin dezvoltare continuă.

Numai gândul acesta determină apariția unui zâmbet relativ ironic în colțul stâng al buzelor. Nu merge așa, și știu asta. Am mai încercat-o și a mai dat greș. Dar este și acum singura opțiune valabilă.

"As long as you don't choose, everything remains possible.."

fila XVIII

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Mon, 24 Oct 2011 21:42:00 +0000

Încerc să îmi impun un alt mod de gândire și simțire. Știu că e greșit să îmi cer asemenea schimbări și că poate va fi mai dăunător decât cred. Pragmatismul și visarea mă trag în direcții opuse, deși ar trebui să ducă spre același rezultat. Nu depinde în totalitate de mine rezultatul, și știu asta. Dar o neg constant. Acceptarea ei ar dărâma prea multe.

Am impresia unei duble personalități. Nu pot renunța la ce am, sau ce cred că am pentru un prezent incomplet. Absolutul și fascinația sunt mai dorite, deși mai instabile și eventual iluzorii. Din nou, afirm și apoi neg. Mă ascund sub pătură. Zâmbești? Pe cât de sinceră pot fi cu tine, pe atât de mult mă ascund de mine.

Cândva îmi voi aminti să mă întorc aici.

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Fri, 21 Oct 2011 23:51:00 +0000

Înainte cred că erau atâtea detalii în minte, încât încercând să prind un anume gând, mă înecam cu restul. Apoi le blocam, înainte de a le înțelege. Și credeam că nu pot simți nimic. Simt fericirea la rație acum. Într-un minut mi se clădesc regate sau sunt aruncată în temnița propriei condamnări.

***

Îmi era dor: de locuri vechi, de vin fiert, de ea, de tine. Străzile sunt ude, iar ploaia și vîntul reci. E noaptea târziu și este gol împrejur. E poate timpul să plec spre gară. Nu știu cu siguranță pentru ce este momentul acesta.

Atunci era pentru noi două pe străzi, pe linii de tramvai. Râsete cu ecou și zâmbete negândite. Persoane ce rămân în mine chiar dacă sunt departe. Chiar dacă nu le vad, sau nu le vorbesc des. Și ceaiul și vinul au arome altfel. Aș vrea să mă opresc, și cu mine să opresc tot. Să iau fiecare detaliu, să-l înțeleg și să-l păstrez în mine. Deși, poate tocmai lipsa altor detalii le face pe cele reținute cu atât mai puternice.

Mă întreb de câte ori mă gândesc la tine. Nu cred că vreau să știu. Numărul mi-ar da impresia unei boli psihice. Aș vrea să îți arăt realitatea mea atunci când e frumoasă. Acum. Să zâmbesc la zâmbetul tău. Știi, numărasem 17. Îți voi scrie altundeva.

"you can always make me smile.."

fila XVII

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Fri, 14 Oct 2011 19:02:00 +0000

"Realitatea nu-mi place și o resping"

Sunete dure îmi atacă timpanele, și totuși ma calmează. Povestea mă obsedează. Atât din mine e în ea încât coincidența îmi amintește de singura dată în care nu am avut curajul de a crede că gestul e adevărat. Vreau să mă ascund iar în trenuri. Cer libertate și zâmbet. Drumuri fără noimă și companie necunoscută. Fascinație deja întâlnită. Sinceritate obsedantă și încredere. Un farmec aparte și o frică nelămurită.

Nu pot închega cuvintele. Azi simt diferit. Îmi trece încet oboseala și senzația de drog. Și le vreau înapoi. Mă bântuie cuvintele ce le aud și redau atmosfera unei veri la mare. În mijloc de toamnă eu caut apă sărată și nisip umed. Par lung, încâlcit și ud, plin de nisip. Tricou prea mare. Acoperiș. Somn, frig și o scoică verde. Neputința de a îmi stăpâni gândurile. Abandon în muze.

Mă apropii de tine prin iluzii și visuri.

fila XVI

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Sat, 08 Oct 2011 18:17:00 +0000

Simt nevoia unei sedări. O poveste străină, care o va acoperi pe a mea. Ceai fierbinte, pătură și ploaie. Scenariile ideale rămân însă ceea ce sunt de la început: utopie. Buzele au o tentă de sărat și poveștile sunt false. E toamnă doar noaptea și doar din când în când.

Fericirea o trăiesc prin cele mai mici gesturi. Străini, întrebări fără logică și răspunsuri sincere venite exact de unde nu mă aștept. Îmi amintesc vag jocul cu alții, și personaje ipotetice, cu valoare de real. De ceva vreme încerc să-mi amintesc un citat anume. Spune că nu poți și trăi cu adevărat și crea în același timp. Încă nu l-am găsit. Poate cândva..

fila XV

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Fri, 07 Oct 2011 23:26:00 +0000

Aproape s-a întunecat. Bate un vânt rece și împraștie praful de pe asfalt. Îi intră în ochi și o face să clipească des și necontrolat. Simte răceala toamnei prin hainele subțiri, iar părul i se încurcă din cauza vântului, îi acopera fața și o îneacă. Sub tricoul scurt și puțin prea larg, pielea reacționează instant la fiecare adiere. Primii stropi din ploaia rece o ating și crează șocuri. Hainele se lipesc de piele, conturând curbe abia sesizabile.

Mi-e frig și o criză aproape că își face loc. N-am voie să o exteriorizez. Cred din ce în ce mai puțin și vreau să mă pierd in toamnă. În plimbări lungi si ceai fierbinte, în ploaie rece și răceli temporare ce dau senzația unui delir. Am învățat să nu mai țip, dar șoaptele nu se aud. Conștientizarea unui oarecare efect placebo distruge orice șansă la o recuperare, fie ea și paliativă.

Orașul tăiește prin lumini portocalii și fantome abia perceptibile. Ploaia alungă oamenii și cheamă reveria. Azi nu știu nimic din ce simt.

fila XIV

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Mon, 03 Oct 2011 00:31:00 +0000

Mi-as dori uneori sa pot opri momente. Sa le fur timpului. Atunci cand las in mine ceva de care am fugit prea mult si care ma ajunge din urma doar pentru o clipa in care sa ma priveasca in ochi. Ceva ce poate nu doresc sa mai am, dar care ma fascineaza intr-atat incat sa imi doresc o retraire.

Si totusi, retrairile sunt dezamagitoare. Copii cu veleitati de perfectiune.

De ce sa modelez trecutul prin retrairi diforme? Plastilina fara fond. Descompusa si fara sansa de recuperare a formei initiale.

Doar moartea momentului ii da sansa apartenentei la clasicism. Lungirea sa din frica de necunoscut sau de pustiu nu fac decat sa roada in el.

Trairile sunt antitetice, pentru ca iubirile sunt multiple. Aleg pe rand, cand singuratatea, cand apartenenta mea langa tine.

Razboi

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Fri, 09 Sep 2011 01:16:00 +0000

Scartait de tabla indoita si vant cald. Cerul e aproape negru si luna se vede la inaltimea ochilor. E mare si galbena, acoperita in totalitate de fasii orizontale de nori. Lumina ei e difuza, amintind de imaginile apocaliptice din Mordor. E liniste. Prea liniste. Nici masini, nici oameni. Din cand in cand se aude cate un latrat atat de departe incat ai putea crede ca e in cealalata parte a orasului.

Gandurile nu imi sunt clare. Nu stiu daca sunt fericita sau nu. Nu, nu vreau sa plec de langa fereastra. Imi place sa simt vantul in fata si sa scot capul cat mai in afara. Momente de care mi-e dor, momente de care mi-e frica, viitor fara noima, asteptari si nesiguranta. Frica si batai prea rapide in piept.

Luna e mai jos, portocalie si traversata de dungi ce nu stiu daca sunt tot nori sau doar sarmele de la stalpii telegrafici. Mi-e dor de plopii ce erau cu 15 ani in urma aici. Nicio fereastra de la blocurile sau casele din jur nu e luminata. Si totusi, uneori cand ma uit spre penitenciar mi se pare ca vad cu coada ochiului o fereastra mare, cu lumina aprinsa si o silueta ce se plimba inauntru.

Ma astept ca in fiecare secunda sa se vada o umbra care paseste afara din intuneric. Observata continuu, chiar si cu camerele de supraveghere stinse. Imi vin in minte camere capitonate si zambete stranii.

Orasul nu e parasit. Nici adormit. Il simt ca si cum se pregateste de razboi. Ei asteapta la intrare ca frica sa-si faca efectul. Doza e letala si vaccinul obligatoriu. Nimeni nu face nicio miscare, si deja le vad fantomele. Astept una ce se apropie prin spatele meu, dar parca refuza sa ma atinga.

Luna a disparut. Tabla se loveste mai departe si scartaie ingrozitor. Zgomote simple, normale, ce refuz parca sa le aud in timpul zilei capata proportii supradimensionale. Doze? Iar imi vine in minte cuvantul, sub puterea unui alt context.

Orasul va fi sub asalt in aceasta diminieata. In fiecare seara cate unul dintre privitori isi face planul si dimineata se infiltreaza. Nici nu simtim cand am devenit ai lor.

"Eu traiesc din supradoze.."

fila XIII

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Sun, 07 Aug 2011 03:21:00 +0000

Momentele fericite se dau la ratie. Le traiesti tocmai atunci cand rutina si-a gasit spatiu de ridicat arhitecturi grotesti in tine. Vin doar ca sa darame pilonii si sa lase un haos si o oboseala si mai mare. Nu vreau calm mental si nici obiectivitate sau ratiune in decizii. Vreau sa cred fara niciun pic de indoiala si sa nu intreb. Existenta fara definitii.

Gandurile contradictorii exista pentru torturi lungi si incete.

Mi-e frica sa nu uit si momentele astea. Pe altele le-am uitat desi nu am crezut ca e posibil. Se sterg incet fara nicio sansa sa se transforma intr-un tatuaj permanent. Doar cuvintele mai amintesc uneori cate o seara. Simt nevoia sa cred ca imaginile pot ramane infierate in tine.

"Nu stiu..."

fila XII

noreply@blogger.com (Erato Seanna) — Thu, 07 Jul 2011 02:04:00 +0000

Din cand in cand nu mai am aer. Imi dau seama ce a disparut, sau ce urmeaza sa dispara in urmatoarele clipe. Si stiu ca nu pot sa opresc timpul. Si poate ca as putea face ceva sa nu dispara, dar asa as ucide orice alt vis. A venit momentul pentru inca o plecare. Alte capitole lasate in spate, alti oameni si alte locuri.

Din ce in ce mai mult imi dau seama ca timpul nu iarta nimic. Si nu se opreste in loc pentru nimic. Fiecare din noi, din centrul propriului univers se transforma in nimic pe scena timpului. Nici viselor nu li se ofera niciun moment de respiro. Sunt sau nu sunt. Se transforma in realitate sau in regrete. Dar nu raman ceea ce sunt acum.

Fara sa vreau sunt atenta la ultimele momente din fiecare bloc de trairi. Ultima noapte in camera asta, ultimul ceai pe banca rosie, ultima privire in acea oglinda. Prea des traiesc ceva ce e.. ultim. Si as vrea sa pot sa le opresc oricand. Sa le iau, sa le impachetez si sa le pun in bagaj. Sa am astfel un bagaj mic din care pot scoate oricand, orice bucata din trecut.

Acum nu vreau nici sfarsituri si nici inceputuri. Doar continuitatea unor alegeri si liniste. Sau poate nici macar liniste, dar cu siguranta vreau momente mai lungi.

Sunt prea constienta de fiecare secunda care se scurge pe langa mine si parca uit sa ma bucur de orice altceva. Am ramas blocata pe ideea de timp si pe cruzimea lui. E tarziu.. intotdeauna e prea tarziu. intotdeauna lucrurile merg prea repede, si totusi niciodata nu e indeajuns sa ajung timpul din urma.

Oare cat de repede trebuie sa fugi si cate trebuie sa ignori ca sa nu mai vezi ca tot drumul pe care alergi este defapt un pod care se darama continuu?

Nu poti sa te opresti; un al doilea timp te-ar prinde din urma si te-ar arunca in hau.