Yerbamate's Movieblog

Definitia cinefiliei dupa Agnès Varda

2016-07-10T19:17:00.002+03:00

Gasita in "jurnalul" online al FIFLR, intr-un extras de interviu, caci, ca in fiecare an, realizatoarea a fost prezenta la La Rochelle cu o proiectie a filmului sau din 1962, "Cléo de 5 à 7":

"(...) il y a un film islandais à 10h du matin et la salle est pleine. C’est magnifique parce que ça entretient une curiosité et c'est ça qu'est la cinéphilie.

Cela n'a rien à voir avec le fait de gagner un prix ou non (...)"

" (...) ai la ora 10 un film islandez in program si sala e plina. E extraordinar pentru ca asta intretine curiozitatea, asta e cinefilia.

Ceea ce n-are legatura cu faptul de a castiga un premiu sau nu (...)"

Ephémère-FIFLR_2016

N.B. Filmul islandez despre care vorbeste Agnès Varda era "Þrestir/Sparrows" al lui Rúnar Rúnarsson, premiul juriului la TIFF anul acesta.

Si da, la FIFLR (Festival international de la Rochelle) miroase a cinefilie pretutindeni.

PS: Notat in lista cu filme de pandit/vazut "Hôtel La Louisiane" de Michel La Veaux, aici o mini cronica.

The Doorway shot- scurta analiza a unui cadru "cu greutate"

2016-07-03T15:37:00.000+03:00

Gasit pe Fandor articolul semnat de Jacob T. Swinney "The Doorway Shot-The lasting influence of film’s most famous framing". Interesante remarcile autorului.
"Most famous" m-a facut s-a reflectez la ocurentele si eventual semnificatiile acestui cadraj altundeva decat in spatiul american.
Probabil ca "va urma" ceva pe aceasta tema.

Pana atunci insa, montajul video care insoteste articolul poate servi de lista cu filme de vazut si revazut.

Documentarul animat e pe val

2016-06-20T19:44:00.002+03:00

Festivalul de film de la La Rochelle propune anul acesta un program special destinat « documentarului animat ».

Filmele incluse in program sunt cat se poate de diverse in tehnicile de realizare folosite, in gradul de « veridicitate/transpunere a unui fapt din realitatea imediata », in durata ori in ceea ce-si propun ele (educativ sau nu, evocand un fapt istoric, narand parcursul unui personaj mai mult sau mai putin anonim, autobiografic si curativ, daca ma gandesc la filmele semnate de Signe Baumane si de Rithy Panh). Mai este apoi si animatia, care inghite stop motion cu figuri din plastilina sau din lut, papusi, colaje animate si eternul desen, fragmente de animatie numerica si insertii de pelicula de arhiva.

In subsidiar deci intrebari de felul : ce este documentarul in acest context multidirectional la nivel de subiecte si atitudini ? Cum se prezinta realitatea, interioara si exterioara, atunci cand este chestionata prin tehnici atat de diverse si de vivace ? De ce animatia ca optiune pentru filmul documentar ?

Cinci din filmele de mai jos au fost incluse in programele Animest din anii trecuti, tare mi-ar place sa vad in acelasi cadru si filmul lui Rithy Panh si de ce nu un program special despre documentarul animat ?

Iata continutul programului despre care vorbeam :

L’Ami y’a bon (2004, scurt metraj) Rachid Bouchareb

Persepolis(2007) Marjane Satrapi

Valse avec Bachir (2008) Ari Folman

Le voyage de Monsieur Crulic (2011) Anca Damian

The Missing Picture / L'image manquante (2013) Rithy Panh

Le C.O.D. et le coquelicot (2013, scurt metraj) Jeanne Paturie, Cécile Rousset

Rocks in My Pockets (2014) Signe Baumane

La Montagne magique (2015) Anca Damian

La sociologue et l’ourson (2015) Etienne Chaillou, Mathias Théry

La acestea se adauga patru scurtmetraje semnate de studenti ai Emca Angoulême si CREADOC Angoulême - Université de Poitiers

Filme de weekend cu (super) eroi: “Muntele magic” (Anca Damian) si “WhoAmI” (Baran Bo Odar)

2015-10-18T16:54:00.000+03:00

Nu reusisem sa vad “The Magic Mountain/ Muntele magic”, programat la deschiderea Anim’est de anul acesta, asa ca am profitat de iesirea filmului in sali. O comparatie cu “Crulic” (2011) poate sa fie facuta, in sensul in care Anca Damian a ales acelasi tip de poveste, de tip documentar a carei realizare se face in varianta animata. “Muntele” este al doilea episod al trilogiei dedicate eroismului “adevarat”, fara superputeri si fara super monstri.

Personajul principal este genul lambda, dublat insa de o experienta dintre cele mai bogate si de un bagaj de credinte, vise si frustrari donquichotesti care in cele din urma il transforma in Erou. Existenta lui Adam nu are la prima vedere nimic extraordinar: fugit (ce rusine isi spune el) din multiubita Polonie, refugiat la Paris ca “sans papiers” unde lucreaza la negru, mandru de independenta si marginalitatea sa, intermitent in tot felul de cercuri si grupuscule anticomuniste, visand la ceva maret, eroic, fabulos, total, in care sa se investeasca. Un individ in stand-by ale carui credinte sunt sustinute de dorinta crancena de libertate si de background-ul istoriei personale (episodul Katyn i se povesteste). Artist, alpinist, frondeur, Adam merge contra timpului (cum o fi fost sa traiesti mai 68 fara sa fii de stanga? Sau sa te iei de URSS in plina defilare de 1 mai?) pana in momentul in care ajunge sa se investeasca in cauza luptatorilor afgani impotriva invadatorului sovietic. Aventurile lui Adam in tentativa de ajunge in Afganistan sunt patetice, personajul chiar seamana cu umbra neagra, prost conturata, care se agita incoace si-ncolo in unele momente ale povestirii. Panica, teama, singuratate, disconfort, accese de paranoia, insomnii, nesiguranta. Te si intrebi ce-o fi cu eroul asta deloc eroic care tine mortis sa se implice intr-o lume careia nu-i apartine. Insa povestea periplului sau in Panjshir, alaturi de combatantii lui Massoud, este o aventura in toata regula. Istorii multe si marunte vin sa se adauge firului narativ, povestea acelui timp si acelui loc capata contur si consistenta, ca o poveste in poveste.

Mi-a parut ca sfarsitul "Muntelui" este mai putin compact decat cel al lui "Crulic". Dramatismul si-a facut deja efectul si eroul dispare cumva impacat cu sine insusi. Procesul este cumva natural si nu are grandoarea lintoiului care strabate mii de kilometri pentru a ajunge la punctul de unde toata aventura lui Crulic a pornit. In plus, monologul din “Crulic” a devenit dialog post-mortem intre tata si fiica, cu explicatii si digresiuni pe care nu le-am simtit necesare.

Ceea ce conteaza insa in “Muntele magic” este avalansa vizuala de n variante animate care agrementeaza fiecare episod al vietii lui Adam. Fotografii decupate si animate, desen, secvente 2D alternand cu 3D, decupaje, colaje, secvente construite din hartie si animate, animatie pe sticla, guasa si acuarela, grafit, pastel gros. Scena dejunului parizian, improvizata in stop motion prin animarea unor bucati de carton care improvizeaza tacamurile si continutul farfuriei, cana de cafea, ar putea fi un scurtmetraj independent. Desenul trece prin mai multe faze, de la cel cu aer naiv la frumoase improvizatii care tin de grafica (secventa mortii calului de exemplu), de la schite aeriene la abstractiuni. Aceasta continua schimbare a suportului povestirii, aceasta versatilitate constanta care ataca insusi aspectul personajului principal, este probabil un indicator al anarhiei prin care trece personajul. Eroul este in acest caz o colectie de aspecte, de stari, senzatii si amintiri care nu trebuie privite din acelasi unghi. A-l documenta in acest caz este a sugera prin n modalitati artistice harta sa interioara (care, evident, nu este exhaustiva si nici neaparat obiectiva: ce se alege de mama Anjei care este legata doar de un singur episod ? Care sunt de fapt motivatiile care-l fac pe Adam sa-si paraseasca fiica in favoarea unei aruncari in necunoscut fara coarda/ plasa de siguranta ?)

Aici un interviu cu Anca Damian, luat cu ocazia editiei 2015 a festivalului de la Karlovy Vary.

Primul film vazut din programul “Festivalul filmului german” a fost un blind choice. “WhoAmI” nu era in plan sa fie vazut, dar n-am avut de ales, festivalul face sali pline si e greu sa-ti procuri bilete pe ultima suta de metri. Cum ceva imi spunea ca numele cineastului, Baran Bo Odar,nu-mi este total necunoscut, am scotocit prin programe vechi de festival si s-a dovedit ca la TIFF 2011 am putut vedea debutul sau de lungmetraj, “The Silence/Das letzte Schweigen” (2007).

Fusesem atunci interesata de felul in care se foloseau regulile interioare de functionare a thriller-ului in context european. Victimele lui Odar dispareau cam ca in filmele americane, dramele capatau aceeasi turnura insa, la un moment dat, scenariul bifurca pe tandemul criminal, oferind o perspectiva destul de tulbure dar realista a deviantei pedofile. Imprumuturile din codurile genului erau facute destul de inteligent, cineastul nedorind sa copieze subgenul american.

“WhoAmI/"Who Am I - Kein System ist sicher” merge in aceeasi directie. Reteta sa este un mix de “V for Vendetta” cu “Fight Club” si cu ”Usual Suspects” grefat pe scheletul filmului cu super eroi. In fundal, o multime de referinte cinematografice la filme similare abia asteapta sa fie semnalate pe forumuri. Unele secvente au potentialul comic al parodiei.

Ceea ce mi s-a parut interesant este in primul rand procesul de mutatie suferit de filmul cu super eroi in aceasta varianta europeana, care-l reduce la scara aproape realista. Eroul, un introvert care vinde pizza si se ocupa cu hackingul in timpul liber, il citeaza pe Superman, dar intelege ca super puterea sa, abilitatea de a fi cel mai lambda dintre indivizi este cheia succesului in materie de hacking&Co. Frauda este eufemizata frumos prin termenul de “inginerie sociala” si include ca activitate principala hackingul, dublat de-o duzina de alte activitati ilicite. Personajele ajutatoare (pentru ca un super erou, oricat de super este el , nu functioneaza niciodata singur) sunt intruchipari ale unei abilitati similare. Ma gandesc la toate filmele care deconstruiesc “lovituri” geniale (“Ocean’s...”) , acestea includ in mod obligatoriu faza in care echipa de soc este aleasa si la care numai cei care care exceleaza in ceva anume au acces. In acest caz, Beniamin se adauga unui micro nucleu de loseri cu abilitati software si hardware cu totul aparte, condusi de ambitiosul Max.

Alt lucru care mi s-a parut interesant, filmul cu super eroi merge pe fagasul lui pana la un moment dat: Beniamin si companionii sai fondeaza CLAY, grupul de hackeri este foarte apreciat de conglomeratul de utilizatori ai WEB-ului pentru giumbuslucurile pe care le pun la cale. In momentul in care eroii sunt deranjati de faptul ca autoritatile nu ii iau in serios si-i considera inofensivi, filmul comuta pe varianta “Fight Club”. Este inclus si topicul “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte” in sanul super echipei, basca o poveste de dragoste. Este inclusa si povestea adiacenta a anchetatoarei pe cale sa fie suspendata. Corectarea aceasta a tirului obliga scenariul la niste inginerii nu prea realiste, astfel incat ultimele minute ale filmului, cu explicatia finala, sunt chiar trase de par. Cineastul insa stie ca spectatorul vede ceea ce vrea sa vada; odata injectata adrenalina si odata efectul obtinut, curba descendenta nu mai conteaza atat de mult. Spectatorul se va multumi in acest caz cu faptul ca a asistat la un film cu ritm sustinut, cu un montaj asjderea, cu rasturnari de situatie si pe alocuri cu viteze mai mari decat cele standard in fillmele europene de actiune.

Alt lucru care mi s-a parut interesant: scenariul. Scenariul minte de la inceput asa cum si personajul minte. Sfarsitul nu este deloc sfarsit, personajul nu este ceea ce afirma ca este (un geek hiper timid, paralizat constant de interactiunea cu fata pe care o iubeste), hackingul nu este ceea ce media lasa sa se vada ca este. Scenariul este deci foarte in faza cu personajul.

Alt lucru care mi-a placut: solutia aleasa pentru a “ilustra” dark web-ul este isteata in contextul in care hackingul este doar o parghie pentru action movie. Dark web-ul este deci un soi de tren underground in care se materializeaza ferestrele IRC. Atmosfera este rece si semi opaca. Utilizatorii poarta masti dintre cele mai diverse si circula alene, se aseaza sau isi dau tarcoale, isi fac cadouri periculoase sau isi trantesc usile in nas. Uneori spatiul se goleste ca prin farmec. Discutiile din aceasta zona sunt foarte fancy, ele se desfasoara intr-un chat digital dublat de-o mormaiala de voce distorsionata.

Morala:

- Baran Bo Odar ofera un raspuns coerent la intrebarea: cum poate cinematograful european sa creeze filme de entertainment in zona actiune care sa aiba si succes de casa.

- Filmul va avea un remake facut de Warner Bros (nu prea inteleg cum vine asta, filmul fiind avand ca producator principal Sony Pictures) iar Odar, asemenea lui Nicholas Winding Refn, va acepta cel mai probabil parcursul hollywoodian.

Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - competitia internationala de scurtmetraj (4)

2015-10-11T19:02:00.001+03:00

Iata filmele mele preferate din calupul patru al competitiei, probabil cel mai “dens” la capitolul nivel de competitie.

"Ernie Biscuit" (2015) de Adam Elliot

Il asteptam de multisor, tare-as fi vrut sa-l traduc asa cum am facut-o cu “Mary and Max" (2009) si cu "Harvey Krumpet" (2003), dar n-a fost sa fie asa.

"Ernie…" este construit dupa acelasi tipic tare drag cineastului Adam Elliot : un condensat de saga din plastilina realizat in stop motion cu un narator care sa organizeze materialul narativ si sa faca pauze semnificative. Povestea trebuie sa fie presarata de semne, mesaje, titluri, tag-uri, mesaje non verbale cu impact dulce-amarui. Personajul trebuie sa fie un singuratic-neinteles, sa intre in categoria "handicapat", sa fie marginalizat, sa aiba un nume ciudat, sa practice o meserie si mai ciudata. In cazul de fata, Ernie este surd, este parizian si taxidermist. In plus, povestea lui este spusa in alb-negru.

Ca si in celelalte filme ale sale, povestea vireaza scurt la un moment dat (in cazul de fata, momentul M este datorat unui porumbel gasit mort in fata magazinului). Aventura lui Ernie in Australia este supercalifragilistica si include o poveste de dragoste oarba nascuta dintr-o conversatie in Morse, un vilain care tine un fast food, o tentativa de ucidere a unei rate, multa multa suferinta, o calatorie la Venetia ca happy end si multe altele.

Twitch film

Am fost intotdeauna fascinata de felul in care Elliot isi construieste povestile, de la "Uncle" si "Brother" scutmetrajele autobiografice pe care am reusit sa le vad pana acum, la “Mary and Max”. Lungmetrajul imi pare a fi, in continuare, cel mai consistent din aceasta perspectiva. Imi plac deci elipsele sale, imi place felul in care impacheteaza lungi bucati din existenta personajelor in comicul acela impasibil realizat, de cele mai multe ori prin combinarea unei imagini frontale a personajului cu vocea naratorului (John Flaus).

Curiosii pot gasi aici o minicronica a filmului.

Aici, aceeasi curiosi pot gasi un interviu cu Adam Elliot.

“Amélia & Duarte” este si el rezumatul unei povesti, 8 minute si un pic in care indragostirea si dezdragostirea protagonistilor se face intr-un stop motion infernal.

Scurtmetrajul regizat de Alice Guimarães si de Mónica Santos foloseste culoarea si muzica in calitate de atuuri principale in furtunoasa enumerare a actiunilor care mai de care mai fantastice prin care cele doua personaje spera sa-si trieze/curete trecutul de prezenta celuilalt. Senzatia de stralucire de Tehnicolor da impresia de "a fost odata ca niciodata" si sustine ironia textului. Narativ vorbind, sfarsitul acestui taifun sentimental se aseaza perfect pe raftul happy end-urilor iubirilor care au trecut.

Aici un interviu interesant oferit de cele doua regizoare la Annecy:

Cateva cuvinte despre unul dintre cele mai frumoase filme ale competitiei, ”Мы не можем жить без космоса / We Can’t Live without Cosmos” (2014) de Konstantin Bronzit.

Multipremiat (are la activ, printre altele,“Cristalul” la Annecy, editia 2015), multi nominalizat si multi selectat la mai toate festivalurile de gen, filmul foloseste o animatie clasica, foarte simpla pentru a detalia povestea prieteniei dintre doi candidati cosmonauti la programul de explorare a spatiului. Cand cel mai motivat dintre cei doi dispare intr-un accident, celalalt alege sa se abstraga putin cate putin din cotidian si, in cele din urma, sa se retraga, in felul sau, in spatiu.

Aici un interviu recent cu cineastul.

PS: obisnuitii festivalului isi mai amintesc probabil de “Lavatory-Lovestory”, un alt scurtmetraj multi premiat si proiectat de Animest cu ocazia unei editii anterioare in categoria "Animash".

Mi-a placut “Elu Herman H. Rott'iga / Life with Herman H. Rott" (2015) o animatie clasica (desen in penita) semnata de animatoarea Chintis Lundgren. Filmul foloseste o naratiune interesanta: o confruntare masculin/feminin demna de studiile de caz ale lui Woody Allen. Masculul este aici mare bautor, amator de sah si de heavy metal, iar femela practica pianul, adora ordinea si arta figurativa, dar nutreste atractii nesanatoase pentru genul bad boy.

Inchei comentariile despre prezentul calup cu "L’attesa del maggio / The Wait of May" (2014), ultimul scurtmetraj al lui Simone Massi. Stilul practicat este acelasi (desen pe hartie), povestea insa este mai criptica decat in “Dell’ammazzare il maiale/About killing the Pig” (2010) si mai ales in “La memoria dei cani/The Memories of Dogs” (2006).

Sa zicem ca cineastul functioneaza pe acelasi tipic al memoriei asociative, al perceptiei polimorfice, al sinesteziilor convertite in desen si cu care spectatorul se poate multumi bine mersi, fara ca, dincolo de cele vazute (sau mai degraba simtite) sa existe o poveste.

Cateva cuvinte despre competitia studenteasca (1)

2015-10-09T23:34:00.000+03:00

Inca un “obiectiv” pe care mi-am impus sa-l bifez anul acesta la Animest : sa vad toate cele trei calupuri din competitia studenteasca. Asta pentru ca, nu de multe ori, la editiile trecute, a trebuit sa recunosc ca unele dintre cele mai placute surprize s-au datorat filmelelor studentesti. Concepute cu mijloace modeste, prezentandu-se ca zone de debut absolut in cariera, acestea sunt uneori mai inventive / mai ambitioase / mai pasionate decat filmele din competitia “mare”. M-am conformat ca atare :

Lure - Wunna Winter, Linda Luitz

O glumita presarata cu multe detalii simpatice, probabil obtinute cu multa truda, povestea insa este atat de uzata de repetate folosiri studentesti incat nu-ti arde nici macar sa surazi.

Trailer aici.

Deux amis / Two Friends - Natalia Chernysheva

Soi de fabula, parabola a prieteniei versatile interspecii care nu are niciodata un sfarsit fericit. Desenul este placut, aerisit.

Deux Amis (trailer) from Natalia Chernysheva on Vimeo.

Trivialise Me - Lauren Rosanna Edson
Un desen frumos cu scenariu mic care are probleme in a-si lua zborul.

No Signal - Katharina Huber
Cam neclara ideea care a stat la baza acestui film in alb si negru (desen in cerneala probabil).

Menagerie - Julian Gallese

Animatia pleaca de la un desen clasic, pacat insa ca ideea se pierde undeva pe drum. Morphingul seamana cu cel practicat de Andreas Hykade, numai ca “Love&Theft” are mult mult mult mai mult sens.

Si, pentru comparatie, “Love&Theft”:

Fox Tale - Doosun Shin

O glumita cu morala in cel mai cuminte 3D despre domnul (doamna ?) vulpe si domnul (doamna) iepure.

Dans ton regard - Julien Arnal

Un desen in pastel care seamana tare cu stilul lui Massi. Filmul imi lasa impresia ca povestea, incrancenata si repetitiva, nu reuseste sa decoleze.

Jak vzniklo pivo / On The Origin Of Beer (2015) - Eliška Chytková

Imi lasa senzatia ca filmul, soi de pseudo documentar glumet care se sprijina pe mitologii urbane, pierde pe drum ceea ce face sarea si piperul acestui tip de abordare: poanta din final trebuie sa fie mai consistenta pentru a crea apoteoza si, obligatoriu, hohotul de ras.

“A Place in the Sun”(2014) - Amalie Vilmar

はるのかぜ / Fair Winds - Eri Kinoshita

Mi-a placut mult ideea si desenul economic, pacat insa ca povestii ii e teama sa mearga mai departe, sa exploreze potentialul fantezist sugerat de inceput : “Într-o zi, când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama transformată în pisică.”

Fair Winds - de pe situl Eri Kinoshita

Oak (2014) - Jeroen Ceulebrouck

Povestea unui mister desenata in carbune (cineva observa, pe buna dreptate, ca stilul tanarului animator se apropie foarte mult de cel al Reginei Pessoa).

Si, pentru comparatie, Historia tragica com final feliz / Tragic story with happy ending de Regina Pessoa, 2006:

Hi! I'm New (2014) - Mario Serrano
Trailer pe Feelmakers

Les élucubrations d'un soldat inconnu / The Wild Imaginings of an Unknown Soldier (2014) de Nils Lacroix

Iata un studiu de caz surprinzator : filmul navigheaza inteligent intre trecut si prezent folosind ca vehicul tema eroului necunoscut. Povestea capata aspect de ancheta, naratorul incercand mai multe ipoteze pentru stabilirea identitatii necunoscutului omagiat simbolic de flacara “vesnica” a monumentului soldatului necunoscut. Rotoscopia pare a fi cea mai buna si mai rapida tehnica pentru un film atat de lung (aproape 9 min).

M-a intrigat Eclipse (2015), o explorare abstracta a relatiei dintre dresor si animalul sau din perspectiva unei eclipse care se confunda cu conul de lumina al spectacolului de circ. Mi-a placut felul in care animatoarea Jacky De Groen alege sa se joace cu culorile si cu tusele pentru a face si desface, in plinul si in golul umbrelor lor, formele celor doua personaje. Obosita de tema muzicala foarte repetitiva, m-am lasat in voia placerii de a urmarii explorarea ritmata a culorii.

Tehnica folosita la baza pare a fi pictura pe sticla.

O alta surpriza placuta a fost “Õnnesoovid eakatele / Seniors’ Choice” (2015) semnat de Ave Taavet, un filmulet foarte proaspat pe tema batranetii asa cum este ea traita in caminele pentru persoanele foarte in varsta. Accidental, in asemenea locuri in care batranii asteapta sa moara, se mai intampla, vrand-nevrand, si miracole.

Senior's Choice - de pe situl regizoarei

Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - Competitia internationala de scurtmetraj (3)

2015-10-08T12:20:00.003+03:00

Cateva cuvinte despre foarte frumosul “Sirenashow” (2015) regizat de Yann Goodfaith si produs de “Sacrebleu”. Un film foarte dens, foarte atent la detalii, foarte colorat . Finalul merge bine cu coldwave-ul “Trisomie 21”. Povestea in sine (atractia fatala si devoranta pentru un scop care se dovedeste in cele in urma deceptionant) se declina constant in lumea scurtmetrajului in “n “ variante din cauza potentialului narativ, dar impachetarea in 3D a acestei calatorii nefericite si detururile acesteia cu aer de ”Leaving Las Vegas” sunt surprinzatoare.

Imagine din Sirenashow - Yann Goodfaith

Mai jos,un interviu oferit de cineast la Annecy anul acesta:

O scurta mentiune pentru “SimGyeong / Mirror in Mind” (2014) primul film de animatie semnat de SeungHee Kim. O serie de morfisme pe tema idealurilor aranjate retroactiv pe o coarda intinsa. Eul personajei isi danseaza dorintele, asteptarile si propriile proiectii in accelerat. Mi-a placut desenul, mi-a placut ideea de a concentra scurtmetrajul in numai 2 minute si un pic, durata ideala pentru ideea aleasa pentru ilustrare.

SimGyeong / Mirror in Mind -Trailer from Seunghee Kim on Vimeo.

O scurta mentiune pentru “Altin Vurus / Golden Shot” (2015) de Gökalp Gönen - o poveste in cheie SF despre credinte, mituri si atractii fatale spre ceea ce poate fi, daca nu dezamagitor, cel putin distrugator. Este un film de atmosfera, una foarte bine lucrata si indusa care imbraca o idee nu tocmai noua (nu stiu de ce, mi-a adus aminte de “Spin”-ul lui R.C. Wilson). Am apreciat planul aproape final in care pentru foarte putin timp robotii lui Gökalp Gönen isi intend aripile si zboara.

Golden Shot Trailer from Gökalp Gönen on Vimeo.

O mentiune speciala pentru “Yùl et le Serpent / Yùl and the Snake” (2015) de Gabriel Harel, mai precis pentru scenariu si pentru dialogul de un firesc remarcabil. Distins la Annecy, scurtmetrajul stie sa-si gestioneze perfect tensiunea narativa. Daca povestea ar fi fost adaptata intr-un altfel de scurtmetraj, probabil ca am fi avut parte de-un produs hiperrealist din categoria “aventuri in subterana”, sarpele insa face ca povestea sa fie poveste, in ciuda brutalitatii sale. Placut, placut, placut.

Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - competitia internationala de scurtmetraj (2)

2015-10-08T10:47:00.002+03:00

Calupul 2 de competitie scurtmetraje mi s-a parut mai echilibrat, probabil am gasit afinitati cu mai multe dintre filmuletele vazute din care, din lipsa de timp, voi cita numai cateva.

Intrigata am fost de rezultatul experimentului "Ghost Cell" (2015) de Antoine Delacharlery (Autour de minuit) care vede Parisul ingropat intr-un sistem de venule si miniartere, axoni si dendrite. Pitchul care insoteste filmul vorbeste de "balada onirica" cu aspect de "film stiintific, documentar". Aceasta insiruire de scanuri in 3D in alb-negru transforma organicul si anorganicul intr-o materie unica, fibroasa. Viziunea este cu atat mai stranie cu cat se apropie de oameni, strazi, rame de metrou, fatade.

"Northern Starfish / Põhjatäht" de Mattias Mälk (2014) vine din Estonia. Este primul film al tanarului cineast care in Q&A a mentionat ca voia sa faca initial un film despre un astronaut, care sa se joace putin cu codurile filmului horror & monstri. A iesit un film cu o femme fatale, cu un scufundator astronom, cu o banda de mafioti interesati de echilibrul ceresc, care echilibru este direct influentat de amplasarea stelelor de mare in habitatul lor natural. Mi-a placut felul in care se lasa condusa povestea, felul in care aceasta inglobeaza fara efort prea mare un atac al stelelor de mare, niscai accente noir, un love story nefericit, un vis in vis, o realitate deliranta, totul fara cuvinte. Desenul este simplu, minimal, curat.

"Northern Starfish" (2014) trailer from Mattias Mälk on Vimeo.

“Tranche de campagne / A Slice of the Country” (2015) este probabil preferatul meu din acest calup. Tehnica folosita (un 2D numeric plus desenul cel mai classic pe hartie) sustine bine scenariul.

Realizatoarea Hannah Letaïf, prezenta la Q&A mentioneaza ca scenariul i-a fost oferit de producator, LES FILMS DU NORD, a.k.a. Arnaud Demuynck. Este ceea ce ma interesa, cine a avut ideea de a intoarce pe dos realitatea si de a converti totul intr-un scurt distopic de 7 minute care se sfarseste cu o "tragedie familiala" animaliera ? O frumusete de scenariu deci, care dupa mine merita studiata in clasa caci detine tot ceea ce trebuie: pune spectatorul in faza de “meditatie pe tema umanitatii nimicitoare”, are nerv si zvac, are un dialog firesc care pune tot despre personaje, are cruzime dar aceasta este pe deplin justificata, este scurt si la obiect.

Extrait - Tranche de campagne / A Slice of the country (Extract) from Hannah Letaïf on Vimeo.

Il mentionez si pe “Aubade” (2014) de Mauro Carraro, un film care a calatorit mult pe la mai toate festivalurile de animatie si care a fost apreciat pentru felul in care imbina muzica si imaginea. Inspiratia cineastului (festivitatile legate de faimoasele "bains des Pâquis") transforma lacul Léman intr-un loc fantastic care se joaca cu retro eclerajul (soarele negru, sfarsitul noptii care intalneste rasaritul tot numai lumina si stralucire) si cu muzica. Placut, placut, placut.

AUBADE [Trailer] from Mauro Carraro on Vimeo.

PS : Cu Mauro Carraro m-am mai intalnit la o editie anterioara a Animest, il tin minte pe "Hasta Santiago" (2013).

HASTA SANTIAGO [Trailer] from Mauro Carraro on Vimeo.

Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - competitia internationala de scurtmetraj (1)

2015-10-07T12:40:00.001+03:00

Imi programez sa vad in intregime cele 5 calupuri de competitie internationala si pana acum iata care sunt preferatele mele :

A fost odata, nu prea demult, un urs singuratic, care-și fabrica noptile povestea pe care o va spune a doua zi, public, prin intermediul unei diaporame mecanice. Este povestea unei pierderi care pare de nereparat si pe care ursul o recreeaza noaptea atunci cand reface traseul mecanic al personajelor sale.

“Historia de un Oso/Bear Story”(2014) de Gabriel Osorio (Punkrobot) este un scurt metraj foarte ingrijit care pare ca foloseste o gama diversa de procedee de animatie (teatrul de umbre, papusi/marionete samd). De fapt nu este deloc asa:

“Although some people think it is a stop motion film, Bear Story uses 3D animation. It was all done digitally. Nevertheless, we used a variety of techniques to achieve the style we wanted. For example, we made a clay model of the bear and then we scanned it into the computer. That way the essence of the handmade process is visible in the final digital model. Within the film itself, there are several animation techniques. See the paper shadows when the bear is kidnapped (bearnapped?) or the animated posters of the circus. I wanted to pay homage to the process of animation. The bear himself is a sort of animator, bringing the tin puppets to life.”

Am preferat sa citesc din start povestea in cheie politica (Pinochet, lovitura de stat din anii 70, exilul fortat), am descoperit apoi ca aceasta era si motivatia principala a cineastului chilian. Am admirat apoi folosirea povestii in poveste (prin intermediul diaporamei) ca modalitate de re(cu)perare a elipselor temporale si resorturilor narative, lipsa dialogului si varietatea decorului propus de animatori.

Trailer HISTORIA DE UN OSO from Punkrobot Studio on Vimeo.

“處暑/ The Swallow" (2014)- de Xi Chen, Xu An

Probabil cantecul din fundal spune multe despre povestea acestui film al carui titlu eu l-as fi tradus cu “Sfarsitul verii”. Pitch-ul suna cam asa: “Trei femei, trei generații, povestea unei familii chineze lipsite de iubire din anii 1940.”

Animatia mi-a adus aminte de putinele filme mute chinezesti vazute pana acum, cu muzica lor dulceaga, cu fondu-urile lor tremurate si cu pelicula care ba sare, ba pe alocuri este mancata de timp. Caracterele se misca nefiresc, trama are frontalitatea lineara a unui teatru de desene/umbre. Femeia eleganta imbracata in qipao pare a-si deplange, pierduta in contemplarea oglinzii, pierderea tineretii. Batrana tese intrigi veroase, singura care se bucura (oare ?) de o libertate provizorie este fetita care vine sa-i ia locul mamei in fata oglinzii.

Probabil ca ati avut ocazia sa vedeti "The Winter Solstice/冬至" (2008) primul scurtmetraj al celor doi animatori chinezi, foarte apreciat la Annecy ( premiul juriului) si la Hiroshima (in 2010). Pentru curiosi, Chen Xi vine din zona benzii desenate, iar animatie face in duo impreuna cu Xu An din 2007.

The Winter Solstice 冬至 (2008) from Xi Chen on Vimeo.

Mi-a placut mult ambianta in doi timpi din “Fuligem / Soot” (2015) de David Doutel si Vascá Sá.
Pentru curiosi, aici cateva mini interviuri cu cei doi regizori portughezi.

FULIGEM / SOOT - TRAILER from Bandoaparte on Vimeo.

Mi-a placut de asemenea si storytellingul jucaus din “A Single Life” (2014) de Joris Oprins, Marieke Blaauw si Job Roggeveen

(va urma)

Animest 2015 - Battledream Chronicle

2015-10-06T21:55:00.000+03:00

Reusesc peformanta de a ma elibera de corvezi pe durata unuia dintre festivalurile mele preferate, pierd insa primele doua zile din ratiuni de restante la traduceri. Ca in fiecare an, carantina de traducator de filme se sfarseste dupa ce incepe festivalul, asa incep si eu incet-incet sa vad cate ceva.

Prima surpriza placuta este dragutul de "Battledream Chronicle", un surprinzator one man show al lui Alain Bidard, care face toata munca de scenarist, regizor, editor, compozitor samd, ba chiar si vocile feminine pentru unele dintre personajele sale, totul pentru "primul film de animatie martinichez".

Cand imi povestesc entuziasmul, aflu ca Alain Bidard are ca background o scoala de animatie serioasa, Supinfocom Valenciennes. In mare, ideea de baza din "Battledream" functioneaza - povestea nu este deloc schioapa; daca ideea unei batalii pentru umanitate este foarte uzitata de autorii si cineastii care se calca pe picioare in nisa young adult, "Battledream" foloseste in primul rand o paleta de culori calde pentru a se singulariza in multime. Lupta binelui cu raul se da, la scara mondiala, in arena unui joc online, unic MMORPG care serveste de ocupatie exclusiva omenirii inrobite. Scopul este colectarea de puncte care asigura sclavului accesul la tehnologia care il mentine in viata, vesnic tanar. Ca de obicei in povestile de acest gen, jocul transforma combatantii; mastile, costumele, echipele cu nume fanteziste, alegerea armelor magice, trucurile si optiunile de lupta alese ori antecedentele de joc, toate spun mai mult despre personaje decat putinele secvente relate de "viata adevarata". Referintele la Second Life sunt strecurate ici-colo (remember "Summer Wars"?), iar blur-ul dintre viata si moarte si mai ales intre uitare si amintire ma duce cu gandul la Satoshi Kon ("Paprika" mai ales).

Cateva subtilitati de aer local agreabile : palariutele creole din madras calandé pe care le poarta personajele locale cu statut de "cetatean liber", numele oraselor/state cu rezonante exotice (Sablerêve, Mortemonde), armele magice preluate direct din mythos-ul creol. Aflat la opusul formatarii de tip manga, Bidard propune o varietate de facies-uri care calchiaza deja melting pot-ul creol din "istoria adevarata" a Madininei. La sfarsit, Martinica rulz, ca sa zic asa, devenind natiunea care guverneaza lumea intreaga. Minusurile se situeaza mai mult la nivel tehnic (miscarile naturale ale personajelor nu sunt deloc fluide, faciesul este primar).

Aici cateva interviuri pe care cineastul le-a acordat (in franceza, in engleza) cu picanterii privitoare la finantarea proiectului (100% indigen), la alegerea actorilor care fac vocile personajelor, la influentele majore si asa mai departe.

Nuri Bilge Ceylan - Kis Uykusu / Winter Sleep

2014-07-03T00:46:00.002+03:00

Lasam la o parte premiul 1 cu coronita castigat de „Kis Uykusu / Winter Sleep” acum nici doua luni la Cannes. Lasam la o parte premiile castigate de toate celelelalte (sase) filme prezentate de Nuri Bilge Ceylan de la „Uzak/Distant” incoace, la Cannes in primul rand, apoi aiurea. Retinem doar capacitatea cineastului de a-si fermeca publicul. Majoritatea filmelor sale incep cu un peisaj larg, de obicei batut de vanturi, situat in lumina slaba a serii sau a dupa amiezei iernatice, in care isi face loc progresiv prezenta umana. Camera scruteaza indelung punctul aflat in continua miscare de apropiere (sau de apropriere a panoramei ?) Filmele lui Ceylan adapostesc totdeauna personaje lipsite de carisma. Uneori povestea e atat de transanta incat capata iz de fabula (revezi „Üç maymun/Three monkeys” ). Alteori sunt radiografii ale unori fracturi intime in viata de cuplu („Iklimler/Climates”), alteori scurte tresariri ale spiritului inainte de scufundarea definitiva in monotonia batranetii, singuratatii, melancoliei („Uzak”). Trebuie spus ca Ceylan a experimentat si misterul de tip politist („Bir zamanlar Anadolu'da/Once upon a Time in Anatolia”). Candva, in notele de subsol afectate tocmai lui „Uzak”, asociam acestui complex melancolic al caderii un intreg arsenal de emotii culturale disecat cu finete de un alt mare fin cunoscator al etosului levantin, Orhan Pamuk. Eram atat de mandra de gaselnita mea, incat nu mi-am dat seama ca-i atarnam lui Nuri Bilge Ceylan cateva etichete cu greutate (singuratate, peisaj batut de vanturi, locul in care nu se intampla nimic, prea tarziu) pe care filmele sale anterioare nu au incetat sa le nuanteze.

Iau ca exemplu „Kis Uykusu” care se incadreaza foarte bine in categoriile : film in care nu se intampla nimic, dezbatere pe tema banalitatii raului vs inexistenta binelui, analiza a tensiunilor ascunse dintr-un cuplu foarte fractionat. Scenariul este probabil o piesa de antologie care se cere analizat cu atentie. De data aceasta se vorbeste enorm, filmul este un razboi neincetat intre membrii unei familii care se lupta fie cu ceilalti fie cu ei insisi. Personajul principal, Aydin, patronul unui hotel „rustic” din Cappadocia, are in spate o cariera mediocra de actor. Omul gestioneaza acum, apparent fara tragere de inima, patrimoniul imobiliar al familiei, lasandu-i omului sau de incredere rolul de tap ispasitor in relatia cu chiriasii rau platnici. Se va dovedi ca personalitatea narcisica a eroului impinge in fata imaginea unui tip cultivat si cerebral pentru a ascunde adevarata natura, duplicitara si manipulatoare a personajului. Miopia lui Aydin este favorizata de acesta. Nihal, mul mai tanara sotie a lui Aydin, se investeste cu furie in organizarea unor proiecte de caritate, incapabila fiind sa se desparta nu atat de omul pe care nu-l mai iubeste demult, ci de pozitia sociala pe care o detine prin casatorie, de confortul financiar care ii permite sa paraziteze traiul pseudo casnic. Atunci cand, prada unui impuls, Nihal incearca sa fie generoasa, gestul ii este respins cu dispret caci caritatea este tot o forma de cinism al bogatului fata de sarac. Triunghiul casnic o include si pe Necla, divortata sora a lui Aydin. Amaraciunea si singuratatea o transforma pe aceasta intr-un soi de campioana teoretica a binelui in versiunea episcopului Myriel, solutie pe care insa femeia nu o pune in aplicare cu fostul sot.

Sursa: nbcfilm.com

Relatiile dintre cele trei personaje se contruiesc conflictual in doua serii mari de discutii in contradictoriu in care acestea se mananca practic unul pe altul. Disputele au o viata proprie a lor, progreseaza in intensitate si devin din ce in ce mai acide. Scurtele acalmii reajusteaza tiradele si confirma pozitiile ferme ale adversarilor. Astfel trecutul se insinueaza in prezent: succesul oarecare al lui Aydin in calitate de actor, educatia de care s-a bucurat Necla, candva traducatoare, acum parazitand familia lui Aydin, raporturile celor doi frati cu parintii si cu ei insisi, casatoria lui Aydin cu Nihal care nu a fost una de convenienta, ci mai degraba rodul iluziilor pe care si le-a facut candva tanara femeie in ceea ce-l priveste pe „marele” actor, rupturile anterioare dintre cei doi soti pe care Aydin le-a salvat facand apel la lasitatea lui Nihal.

Sursa: nbcfilm.com

In formele sale acute, conflictul verbal este verbozitate comica (scena de betie care se lasa cu un duel in citate din Shakespeare) sau demn de o telenovela ( desi nu doreste sa plece, Aydin blufeaza si isi anunta melodramatic nevasta de iminenta plecare la lstanbul pentru a-i lasa loc de manevra), dar nu se transforma niciodata in fapte. Cearta este o modalitate onorabila de a descarca tensiuni si frustrari care altfel ar duce la aneantizarea fizica a celuilalt. Cearta este o modalitate narativa care are nevoie de timp (o discutie serioasa in contradictoriu dureaza cam 20 de minute) si de spatiu indoor (de obicei biroul lui Aydin). Cearta are un protocol al ei, similar cu cel teatral, pe care Aydin il urmeaza cu scrupulozitate, iar preopinentii sai sunt fortati sa procedeze la fel. Cearta se bucura de un climax, apoi intra pe o faza descendenta in care interlocutorii isi dau sfaturi sau ofera, cu falsa generozitate, solutii. Ca motor narativ insa, conflictul nu se incheie niciodata.Repetitia il transforma intr-un soi de perversiune, in care fiecare isi extrage adrenalina din cat si cum il umileste pe celalalt.

Sursa: nbcfilm.com

S-a vorbit mult despre influenta dostoievskiana si bergmaniana a filmului, probabil din cauza ca situatia de criza de constiinta a eroului si a celor apropiati lui este ocazionata de un conflict social pe care lectia de morala, imposibil de aplicat in acest context, il complica si mai mult. Eu am vazut mai degraba mult Cehov aici, ezitarea, regretele, melancoliile, cruzimea, tacerile ostile si frustarile nespuse vin din delicatul univers cehovian, in care eroii sunt inchisi in aceeasi cusca si sfarsesc prin a se consuma unul pe altul cu eleganta.

In paralel cu acest complicat balet al aparentelor care se consuma in interior, exista o pista exterioara, ocazionata de peisajul de stepa capadocian. In mod ciudat, in ciuda imaginii fantastice de care se bucura filmul (directorul de imagine Gokhan Tiryaki l-a insotit pe Ceylan de la „Climates” incoace, exceptand „Uzak”), peisajul iernatic nu este deloc decorativ. Natura este o prezenta indiferenta si rece la care oamenii isi raporteaza neincetat emotiile. O vulpe moarta este o vulpe moarta, numai pentru Aydin ea are o alta insemnatate, devreme ce personajul decide sa nu mai plece la Istanbul. Mecanismul este sugerat de alegerile pe care le face camera, atunci cand surprinde capturarea calului salbatic sau atunci cand, intr-o secventa extrem de intunecata, Aydin elibereaza animalul.

Sursa: nbcfilm.com

Data fiind intensitatea dialogurilor, o buna parte din film ar putea face oficiul de piesa de teatru. Plecarea lui Aydin insa marcheaza partea care, dupa mine cel putin, este 100% cinema: calatoria pana la gara, intoarcerea pe furis in sat, noaptea de betie petrecuta la prietenul sau si mai ales, partida de vanatoare, toate acestea sunt miscari in care teatrul este depasit de cinema. Monologul de sfarsit in care personajul isi recunoaste infrangerea si implicit dependenta afectiva de Nihal este cel mai complet exemplu de capitulare neconditionata a unui barbat in fata unei femei.

Cumparaturi

2014-07-01T10:51:00.001+03:00

Ca un festival ce se respecta, FIFLR propune, printre altele, in holul mare din La Coursive o librarie dedicata special cinema-ului. Titluri de carti despre cinema, scenariu, istoria cinema-ului si cate si mai cate. Titluri de DVD-uri, imi fug ochii pe cosul care adaposteste remasterizarile RKO. Ar mai fi integrala Rohmer, un Jean Rouch. Multe chestii interesante, dar fara bizarerii Z, gore si alte prezente marginale. Nici peliculele fantastice nu au cota, oferta urmareste cu diplomatie gustul publicului.

Ma gandesc ca n-ar strica o librarie la TIFF.

Descopar insa cu ocazia acestei incursiuni revista „Répliques” (Revue d’entretiens autour du cinéma) al carui site il puteti consulta aici. Cumpar un numar vechi si-mi place ce citesc, lungul interviu cu Joao Pedro Rodrigues& Joao Rui Guerra da Mata imi aduce aminte de proiectia de acum un an al lui „Macao” cand cei doi cineasti portughezi au dat aproape un stand-up comedy cu ocazia sesiunii de Q&A de la sfarsit. La standul de carte ma mai asteapta un alt numar din „Répliques” dedicat intre altele lui Denis Côté.

Répliques 1-3

Nu departe de La Coursive s-a infiintat de duminica un vanzator de carti de ocazie unde poti gasi numere foarte vechi din Cahiers si Positif, transcriptii de scenarii si evident carti de cinema.

Nu-i vina mea ca dau nas in nas cu „Politique des acteurs” (1993) de Luc Moullet si cu scenariul lui „Gohatto” al lui Oshima.
Adjudecat!

Naomi Kawase - Futatsume no mado / Still the Water

2014-07-01T10:41:00.003+03:00

O ora de coada sub un soare lesinator, inconjurata de cucoane convinse ca mergeau la un film chinez, este tributul meu personal pentru ultimul film al lui Naomi Kawase, « Still the Water/Futatsume no mado ») (2014). Bine bine, faci coada pentru orice proiectie, deci ce-are a face ? Are, pentru ca de data asta m-am simtit inselata in asteptarile mele.

“Futsume no mado” adica “A doua fereastra” este o metafora mai mult decat transparenta pentru perceptia animist-samanica a mortii pe care o descrie aici Naomi Kawase. O femeie saman care agonizeaza, un batranel cum nu se poate de bunic care vede in tanara Kyoko o strabunica demult disparuta, plaja spalata de valuri furioase, discutii despre moartea zeilor, despre legea firii si despre energia subterana a unui loc ca Tokyo. Credinte ancestrale in ambalaj new age. Doua secvente de sacrificii ale unor animale au atras proteste viguroase ale militantilor pentru protectia animalelor, cica nu e frumos sa vezi o incizie practicata in carotida unei caprite. Doua secvente de cantec si dans traditionale. Filmul bifeaza tot ce tine de traditii, cutume, credinte, strabuni folosind o trama de shôjo manga (un el si o ea care ajung nu numai sa se iubeasca ci si sa inteleaga sensurile vietii si ale mortii).

Meritul cel mai mare pe care i l-am gasit lui "Futsume no mado" este lentoarea : dialogurile sunt putine, insistenta pe mediul lichid este hipnotica, persistenta vantului este linistitoare. Cam atat.

Midi Z - “Poor Folk” o poveste birmaneza in goana motocicletei

2014-06-30T01:03:00.002+03:00

Nu este usor sa spui povesti despre locuri care par transplantate din alt timp cu mijloacele de bord ale cinema-ului independent de-adevaratelea. Midi Z, cineast birmanez (singurul despre care am auzit vorbindu-se) reuseste cu brio. Il descopar de-abia acum, gratie retrospectivei organizate de FIFLR. Midi Z practica un cinema hiperrealist, cu povesti extrase din realitate si redate cu mijloacele de expresie ale documentarului. Fictiunea se face simtita mult dupa ce intri in atmosfera filmului.

In seara aceasta am vazut „Qiong ren, liu lian, ma yao, tou du ke / Poor Folk” (2012) o poveste sordida care se invarte in jurul traficului de frontiera dintre Burma (Myanmar) si Tailanda la care se dedau birmanezii de origine chineza. Acestia fug de persecutiile la care junta militara ii supune sistematic si de mizieria cronica in care supravietuiesc. Asadar, A-Hong si A-fu traiesc in Bangkok fara forme legale si au tot felul de ocupatii, care mai de care mai dubioase, scopul fiind evident banii. A-fu se da drept ghid chinezilor care calatoresc in Tailanda, menirea lui este sa jumuleasca cat mai mult grupurile de turisti si sa ii faca sa cheltuiasca. Ocazional A-fu si A-Hong tranporta droguri si compusi bruti ale amfetaminelor pe care le revand nu fara greutate gangsterilor locali de tot soiul. A-Hong doreste sa o rascumpere pe sora sa, Ting Ting, vanduta ca sclava sexuala de propria familie. Cand A-Hong nu mai reuseste sa dea de urma stapanului lui Ting Ting, el intra in legatura cu San Mei, una dintre prostituatele care au livrat-o pe sora sa comanditarului. San Mei este la randul sau captiva in bordelul condus cu eficienta de Wu-niang, pentru ca viza de Taiwan promisa de seful sau in urma cu trei ani nu mai soseste.

Spatiul acesta delimitat de campuri arse si de vagi baraje rutiere este filmat din goana motocicletei, probabil mijlocul de transport cel mai fiabil pe drumurile de pamant batatorit. Spatiul citadin, Dagudi, situat la granita de nord a Tailandei cu Myanmar este un fel de no man’s land prafos in care viermuiesc bande de gangsteri marunti, muncitori ilegali si mai ales sutele de imigranti birmanezi. Lumea se opreste aici, femeia care se lauda cu succesul rudelor ei ajunse in Taiwan parca spune povesti cu zane, nu e de mirare ca lumea vrea sa puna mana pe costumatia ei „din afara”. Taiwanul este dealtfel un punct in spatiul extraterestru, un fel de Tara a Minunilor, laolalta cu Shanghaiul. Uneori, aceeasi lume murdara si lipsita de speranta isi tine rasuflarea, iar motocicleta incetineste atunci cand trece pe langa resturile unui avion calcinat, singura urma de violenta institutionalizata, probabil legata de activitatea juntei militare din tara vecina. Este una dintre cele doua secvente insotite de un fir muzical.

Cea mai mare surpriza pe care o rezerva filmul este cronologia intortocheata pe care o propune. La un moment dat, A-Hong este batut crunt de catre gealatii unui gangster local amator de amfetamine si de pescuit. Fade-in-ul care umeaza teleporteaza spectatorul in trecut, in momentul in care San Mei se deplaseaza la Dagudi pentru a o recupera pe Ting Ting. Cum elipsele si trecerile de la un grup de personaje la un altul sunt destul de frecvente (am asociat modul acesta de a circula prin poveste cu slalomul unei motociclete pe un drum desfundat), nu-ti dai seama imediat de brutalitatea cu care povestea face un salt in urma.

O alta surpriza o reprezinta cele patru capitole care structureaza trama filmului, “Poor Folk”, “Durian”, “Amphetamines” si „Stowaway” care creeaza o distanta in abordarea filmului, o structurare a materialului brut documentar pe rafturi diferit etichetate. Peste toate acestea se suprapune ca o patura groasa langoarea gesturilor si comunicarea fragmentata pe care o impart personajele.

“ Poor Folk” este pana la urma povestea pe dos a pescarului sarac care, in plina furtuna, gaseste multumirea in coliba lui incalzita si uscata si in placerile-simple-ale-vietii, pe care unul, Tolstoi, o citeaza pe undeva. Asta pentru ca placerile nu sunt niciodata simple, ci numai ieftine, iar saracia nu e niciodata indestulatoare.

Sils Maria - costume si masti

2014-06-29T10:17:00.001+03:00

Curioasa experienta, acest “Sils Maria”, cel de-al 16-lea film pe care il propune publicului Olivier Assayas. Un mix de dramoleta à la “All about Eve”, de sfasietoare ambiguitate feminina à la “Persona”, de reflectii pe tema creatiei care te inghite de nu te mai vezi (“Irma Vep”), de viraje explicative prin cultura teen, de teatru in film. Te astepti ca prajitura sa creasca spectaculos, de fapt ea ramane plata, iar cand musti din ea, o gasesti foarte densa, greu digerabila pe alocuri. Lejeritatea aeriana din varianta engleza de titlu, “Clouds of Sils Maria” creeaza asteptari false, norii afectati fenomenului “Maloja Snake” plutesc jos si invadeaza serpeste valea Engadin, uneori deghizati in inocente brume matinale. La fel si filmul lui Assayas. Arta vs Viata, raporturile cu sinele fragilizat/ vampirizat de un rol si de varsta biologica, gelozia si competitia feminine, manipularea, ego(t)ismul artistului si raportul acestuia cu bula succesului samd. Toate acestea se inghesuie pe raftul numit „tematica filmului”. Trama este eminamente bergmaniana , o poveste despre teatru, actori si mai ales actrite care vorbesc nemasurat de mult. Se schimba politeturi si fraze memorabile, se uraste urat, se face apel la cruzime in aproape orice bucata dialogata, cuvintele nu sunt niciodata inocente.

Ironic, filmografii sunt inventate, blockbusteruri sunt improvizate (scena aceea din filmul cu mutanti, Harrison Ford), gossip-uri sunt calchiate pe cele prezente. Filmul ofera, la set, si o poveste de culise teatrala si o piesa de teatru inventate. Undeva, deasupra acestei vai imaginare pluteste sarpele, fantoma indiferenta a unui bergmanesc autor de piese de teatru care candva poate ca a avut o relatie fuzionala cu actrita nou descoperita. Aceasta cuvertura meta care acopera filmul este atat de groasa, atat de autoreferentiala incat oboseste.

In prezentarea facuta filmului, Assayas a vorbit mai degraba despre cele doua actrite care sustin filmul. Vorba vine il sustin, pelicula este “ un film de actrite”, un film de costume, o confruntare cum nu se poate mai mankiewicziana intre ego-uri, depresii, cruzimi si isterii exclusiv feminine.

Rolul Juliettei Binoche, celebra Maria Engers, actrita de teatru si film, este o galerie a oglinzilor. Se imbina aici ecourile primului ei rol de succes in cinema (“Rendez-vous” de André Téchiné) cu probabil multe aspecte din proximitatea extracinematografica de star. Am identificat multe clin d’œil-uri pe care nici macar nu stiu de unde sa le scot si pe care, tot obosind sa le rumeg, am decis sa le las deoparte. Totusi, “la petite histoire” si cheile ei de lectura sunt arhiprezente si nu te lasa sa iei filmul ca atare, probabil ca asta vine din faptul ca Maria Engers este croita pe masurile lui Binoche, asa cum costumul de latex al Irmei Vep era croit pe imaginea Musidorei.

In ceea ce o priveste pe Kristen Stewart in costumul ei de Valentine, foarte descurcareata asistenta a Mariei, aparitia ei a constituit un soc pentru multi spectatori. Departe de “Twilight”, jucand pe cartea autorioniei cand vorbeste de gusturile pre adolescente in materie de cinema, Kristen Stewart isi face rolul cu foarte multa naturalete. O naturalete construita cu grija de catre Assayas, probabil una dintre pedalele ascunse ale filmului este folosirea acestei actrite intr-un rol atipic filmografiei ei. Mi s-au parut interesante explicatiile folosite de Valentine la complicatul etos blockbusteresc. Mi s-au parut excelente secventele in care Valentine lupta cu statutul de corepetitoare a Mariei. Cele mai autoreferentiale scene din “Maloja Snake” capata ceva substanta gratie incercarii disperate a Valentinei de-a-si ancora un picior in realitatea pe care o indrageste, aka lumea über schimbatoare si clevetitoare a momentului, Google, Internet&Co. Celalalt picior improvizeaza o pirueta prin stufarisul psihologic al personajelor piesei care par scapate de sub control ; tot ce isi doreste Valentine este sa iasa din confruntarea dintre Helena si Sigrid care ameninta sa o inghita. Valentine dispare in final, nu se stie unde, nu se stie de ce.

Nu m-am simtit in largul meu in universul din „Sils Maria”. Dialogul este mult prea mult, prea teatral si prea frontal, viata ca schimb de monologuri este atona, atmosferei ii lipseste oxigenul. Intervine probabil si rezerva pe care o am dintotdeauna fata de teatru. Am gasit putine miscari cu adevarat cinematografice in acest scenariu, unul dintre ele fiind disparitia Valentinei din peisaj. A urmat apoi secventa foarte scurta a filmului in film, un alb negru linistitor, ca o pauza luata la mijlocul urcusului prea abrupt, completata de lenta urcare a norilor de-a lungul vaii; pacat ca majestatea asta laptoasa care invadeaza jumatate din ecran este dublata de un fundal muzical mult prea previzibil. Secventa de final prezinta avanscena plina de panouri care oglindesc ultimele pregatiri inainte de ridicarea cortinei si silueta masculinizata a Mariei. Fata actritei este detasata si cumva senina pentru ca piesa s-a jucat deja in culise unde Helena/Maria a baut pana la fund cupa umilintei, iar sarpele si-a muscat coada. Punct.

FIF La Rochelle - Note grabite de prima zi de festival sau invatam, invatam si iar invatam….

2014-06-29T01:25:00.001+03:00

Este considerat azi al doilea festival din Franta la capitolul numar de spectatori. Este bine delimitat de confratele sau mai mare, Cannes, ca specific : nu exista competitie, festivalul se axeaza pe programe retrospective si tematice, mai permeabile decat standardele competitiilor, nu ai standuri reprezentand case de productie si distributie, desi numarul de exploatanti de sala invitati si de cinecluburi prietene nu este deloc de lepadat. Are o varsta respectabila (42 de ani anul acesta) este care va sa zica un festival matur.

Iata cel putin trei motive care m-au facut sa ma indrept vara aceasta spre La Rochelle, data fiind absenta de la TIFF. Am vrut in primul rand sa compar un festival pe care-l cunosc relativ bine, recte TIFF-ul autohton, cu altceva. A trecut prima zi de festival si tot imi zic ca merita calatoria si formalitatile destul de agasante de obtine o « carte permanente » intre alte formalitati agasante legate de calatoria in sine.

Primele comparatii suna asa :

Organizare mult mai buna. FIFLR are un mare punct din partea mea : nu tu intarzieri si inlocuiri de proiectii din prima zi, nu tu incidente tehnice, nu tu programari de filme la mama naibii cu un sistem nefiabil de navete, pentru ca aici toate cinematografele sunt in centru. Abonamentele sunt gata in prima zi, catalogul este printat din prima zi, ticketingul nu da rateuri, programul exista pe festival cu cel putin 1 saptamana inainte de inceperea acestuia. Practic am venit aici stiind aproape punct cu punct ce doresc sa vad.

Publicul are un alt mare punct din partea mea. 99% dintre cei care intra la proiectii au peste 50 de ani in medie, isi platesc biletele si sunt gata sa faca niste cozi infernale ca sa intre la filme de tot felul. Asa ceva bietul nostru TIFF nu a vazut si nici nu e pregatit sa vada prea curand. In chestionarele pe care spectatorii le umplu din prima zi reiese ca fanaticii festivalului merg la cinema in medie o data pe saptamana.

Sunt gata sa subliniez « oamenii astia merg la cinema » pentru ca se vede : nu tu telefoane deschise in sala, nu tu luminite datorate butonarilor pe intuneric ale tweet-urilor de tot felul, nu tu intrat in sala dupa inceperea proiectiei, nu tu plecat de la mijlocul filmului, nu tu baut bere sau rontait mai stiu eu ce. Cinefagii de-aici nu vin la film in gasca si nu tin musai sa stea langa amici in timpul proiectiei.

Exista insa si parti mai putin bune in chestia asta: ziua cinefagului se imparte intre proiectii si cozi la proiectiile urmatoare, punctate de lungi momente de asteptare inainte de proiectie, apoi de lungi momente de asteptare a unei oportunitati de a parasi sala dupa proiectie. Nimic altceva. Practic se formeaza cozi non stop la usile cinema-urilor. Se asteapta cu rabdare, intr-un picior, in baston (nu putini sunt aceia care se plimba cu un scaunel pliabil, din acela de pescuit, atasat la rucsac), asezat pe jos sa se deschida usile salii. Oamenii vorbesc intr-una despre cinema, ceea ce ma socheaza. N-am vazut niciodata 500 de oameni adunati laolalta pentru a privi « The Big Sky » al lui Howard Hawks, stiu doar cum ruleaza filmele sale la cinemateca, in fata unei sali goale.

Al treilea mare punct din partea mea, cel putin pana acum, usurinta cu care staff-ul festivalului reuseste sa fluidizeze buluceala si sa cazeze mai toate sufletele ratacite de la coada in sali pline pana la refuz. Practic filmele cu 300 de oameni la coada incep totdeauna la timp. Nu exista Q&A-uri, inutile si contraproductive dupa parerea mea, exista insa conferinte, prezentari de carte si discutii cu critici, mult mai interesante (pentru ca ii aduna numai pe cei interesati) si mai putin formatate.

Al patrulea mare punct din partea mea este datorat sistemului istet de tarifare (de la cinci filme la numar nelimitat de proiectii, de la abonamente student, la cele pentru pensionari) care aduce in sala oamenii. De tot felul. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut atata flexibilitate la TIFF.

Asadar trei cinematografe interesante (La Coursive este un spatiu cald, luminos, dotat cu doua sali imense plus un spatiu destinat in special teatrului unde se lasa cu conferinte), o multime de stradute pietruite, un omniprezent miros de peste prajit.

Si marea, bineinteles.

Este free, este online, este festivalul de film nomad gazduit de MUBI

2013-11-03T11:50:00.001+02:00

Ocupata fiind zilele acestea cu primele proiectii din festivalul filmului francez, nu am avut timp sa anunt un eveniment de care m-am indragostit instantaneu a doua oara ca intaiasi data : este online, propune acces gratuit la vizionare, se intinde pe o perioada confortabila de timp (1-14 noiembrie), propune 20 de filme de vazut dintr-o multime de tari si despre o multime de subiecte, propune doua competitii dintre care un premiu al publicului si mai ales abordeaza o tema imperiala, nomadismul in era globalizarii. Vorbesc despre DCIFF (“Dialogue of Cultures International Film Festival”) .

Eu una am inceput cu corespondenta dintre Jonas Mekas si JL. Guerin pe care o pandesc de cand cu expozitia de la Centre Pompidou pe care bineinteles ca nu am putut-o vedea.

Intentionez sa-mi petrec viitoarele seri neafectate deja festivaluluil filmului francez vazand filmele din lista propusa pe MUBI. Ma voi grabi probabil sa intru in filmul filipinez Century of Birthing de Lav Diaz care promite nu mai putin de 5 parti. Interesant mi se par si L'anabase de May et Fusako Shigenobu, Masao Adachi et 27 années sans images de Eric Baudelaire, É na terra não é na lua de Gonçalo Tocha ori Railway Redemption de Santiao Posada. De fapt, cum niciunul dintre aceste titluri nu va iesi vreodata in salile noastre, toate merita incercate, apreciate, votate.

De citit in weekend

2013-07-28T18:40:00.004+03:00

Fandom, cea de-a treia dimensiune a universului fantastic care se tese in jurul unui tip de exceptie (Stanley Kubrick in cazul acesta) are regulile lui interne, speculeaza fetish-uri deja cunoscute sau construieste altele noi dupa acelasi tipic. Eu una nu l-am inteles niciodata (mi-aduc aminte de marea expozitie Hitchock pe care, vizitand-o, m-am simtit mai straina ca niciodata de demersul fetisist asumat al actiunii). Aici, un scurt comentariu despre o faimoasa jacheta tivita cu blana.

xxxxx

Cum sambata am vrut sa profit de programul de vacanta propus de cinemateca, am vazut intre altele “Battling Butler”. Numele lui Joseph M. Schenck era acolo, pe generic, in calitate de producator executiv si mi-a sarit evident in ochi cateva ore dupa aceea, cand m-am apucat sa citesc pe “The Chiseler” articolul dedicat nu atat vietii cat disparitiei unui cineast uitat in prezent, John Adolfi.
Bine spune autorul vorbind despre “an unusual tale with an uncertain ending” mai ales cand trei sferturi din aceasta il are in prim plan pe Darryl F. Zanuck. Din anturajul acestuia din urma, mai ales in imprejurarile care au dus la moartea lui Adolfi a facut parte si mai sus pomenitul producator de succes Joseph M. Schenck. Cei care au vazut “Battling Butler” isi aduc aminte poate de fantastica scena de vanatoare cu ocazia careia Alfred Butler gaureste o batista si nimic mai mult. Secventa respectiva, ca si cea corespunzand primului carton al filmului ar putea fi recitite din perspectiva misterului propus spre citire de William Charles Morrow.

xxxxx

Solutia mea la infernala caldura de afara ar fi statul in casa si parcurgerea pe indelete a multelor pagini interesante de pe blogul acesta : film theory, comentarii si citate din conferinte, dichis, totul patronat de Vlaamse Dienst voor Filmcultuur.

De citit-efemeride cinematografice si alte bunatati din trecut

2013-07-14T15:11:00.001+03:00

Rare sunt siturile care nu numai ca monitorizeaza, ci si comenteaza efemeride cinematografice, eu il recomand azi pe Zoom arrière.

TIFF 2013 Ziua 9: "The Act of Killing"

2013-06-23T22:06:00.002+03:00

Coincidenta face ca pe parcursul editiei de anul acesta a TIFF sa ma fi lovit de aproximativ acelasi set de subiecte interconectate : justitia, etica si umanitatea chestionate in contexte istorice dificile (vezi filmele lui Eyal Sivan), rolul cinema-ului in confectionarea istoriei ideilor si in arsenalul propagandistic, reconsiderarea notiunii de film document din perspectiva cinema-ului. N-avea deci cum sa lipseasca din bagajul de filme vazute “The Act of Killing”, documentarul lui Joshua Oppenheimer, “pelicula soc”, greu de inghitit si in acelasi timp musai de vazut. Ultima mea proiectie de anul acesta la Cluj sta, probabil, alaturi de “The Specialist", pe policioara special destinata celor mai importante filme, daca este sa ma iau dupa timpul pe care l-am petrecut ulterior rumegandu-l si chestionandu-l. N-as fi indraznit sa scriu despre el daca n-ar fi fost vecina mea de scaun, care timp de doua ore si jumatate a baut vreo doua beri, a bifat o galeata de pop corn si apoi a oftat indelung, evident excedata de lungimea acestui film care se incapatana sa nu se termine. Nu cred sa fi avut eu bafta de-a fi intalnit singurul spectator opac din sala, ma gandesc acum ca poate asta a fost reactia mai multora la senzatia aceea de jena, neliniste, mahnire si indigestie pe care ti-o induce “The Act of Killing”.

Filmul apare in program cu mentiunea “genul: documentar” desi multa lume nu intelege colectia aceasta de film in film, de scene jucate (prost) de-o gasca de batranei cu tamplele gri si fara prea multi dinti ramasi in gura, cu sedinte de machiaj, cu confesiuni in fata camerei de filmat, cu citate din filme de propaganda de acum 50 de ani, cu alternarea cotidianului de acum cu istoria de atunci. Despre bazarul acesta, cineastul Joshua Oppenheimer spune urmatoarele:

“It's a form of documentary. It's really a documentary of the imagination rather than a documentary of everyday occurrence.”

Pornim deci la drum cu sentimentul ca ne-am imbarcat in trenul in care nu trebuia, intr-o directie cumva perpendiculara pe notiunea de cinema de sambata seara cu galeti de popcorn, sticle de bere si urari de “distractie placuta” la intrarea in sala.

Inceputuri

Preexistenta intalnirii cineastului cu cateva dintre figurile proeminente ale fostelor brigazi paramilitare ale mortii care se lauda ca au curatat in anii 60 Indonezia de “comunisti” a fost perspectiva lui Oppenheimer asupra metodei aplicate filmului documentar :

“En 2001, j'expérimentais des méthodes documentaires basées sur la performance. Plutôt que de faire semblant de filmer des gens dans leur vie quotidienne (...) je voulais assumer le fait qu'une caméra induit toujours une performance.”

Oppenheimer se reclama de la Jean Rouch cand aplica si extinde conceptul de provocare; relatia sa cu “documentarul” nu intra in logica aceea atat de iubita de majoritatea spectatorilor care confunda filmul cu documentul de arhiva, sau in logica aceea atat de prizata de jurnalisti care trag linie de separatie intre baietii rai si baietii buni in numele moralei. Cinema-ul testimonial stabileste relatii subtile cu notiuni precum amintirea, adevarul istoric, trauma si reconsiderarea umanitatii din perspectiva reenactment-ului cinematic. Cinema-ul testimonial cauta nu atat sa smulga tortionarului si ucigasului o marturie in fata camerei de filmat, un “da, am gresit” spre usurarea tuturor, ci sa exploreze relatia acestuia cu camera in contextul in care nici personajul nici camera nu sunt entitati neutre.

Istorii

Cititorul interesat poate gasi aici detalii despre contextul istoric al masacrelor din Indonezia din perioada 1965-1966 (uciderea coloneilor, instaurarea dictaturii militare a lui Suharto, “curatarea” sistematica a tuturor regiunilor de “elemente” comuniste care a dus la disparitia a circa un milion de indivizi). Ca de obicei armata a condus acest genocid, dar pe langa aceasta un rol foarte activ l-au avut gruparile paramilitare afiliate la miscarea Pancasila si alcatuite din gangsteri locali (“pramen”) reconvertiti rapid la activitatea de ucigasi in serie.

Relatia cineastului cu acest context istoric incepe in 2001 cand Oppenheimer lucreaza la video documentarul “The Globalisation Tapes” si intra astfel in relatie cu victimele masacrelor din perioada dictaturii lui Suharto, care insa nu doresc sa depuna marturie, motiv pentru care cineastul se gandeste sa reconstruiasca istoria din perspectiva invingatorilor.

Spectatorul interesat de concepte precum celebrarea violentei si justificarea ideologica a acesteia, de negarea/justificarea/exaltarea exterminarii, de reconstruirea istoriei din punctele de vedere ale invinsilor si invingatorilor ar putea foarte bine sa procedeze la comparatie intre “The Act of Killing” pe de o parte si “S-21, la machine de mort Khmère rouge” si “Duch, Master of the Forges of Hell” semnate de Rithy Panh pe de alta parte.

Dar sa revin la contextul indonezian, doua lucruri mi-au parut interesante : in primul rand minutiozitatea prin care dictatura militara si-a construit legitimitatea ideologica (filmul lui Oppenheimer include secvente din filmele de progaganda si din evenimentele comemorative ale “conspiratiei comuniste”) si transformarea anti-comunismului ca religie de stat care poseda propriile ritualuri, propriul calendar si proprii eroi. In al doilea rand, inghetarea populatiei in ideologia dictaturii militare chiar si in perioada post Suharto (ca dovada, fragmentele din discursurile oficiale Pancasila citate de filmul lui Oppenheimer).

Trebuie spus ca mare parte a peliculei a fost filmata in Medan, Nordul Sumatrei intre 2005 si 2011. Personajele fac parte dintre zecile de gangsteri cu care echipa cineastului a venit in contact, selectia s-a facut in functie de relatia intretinuta de acestea cu filmele americane, Anwar Congo, cel de-al 41-lea gangster cu care cineastul intra in relatie il impresioneaza pe acesta prin folosirea unui soi de identificare cinematografica care-i permite distantarea de crimele comise. Herman, travestitul, este unul dintre golanii care inainte de a face parte din escadrilele mortii vindea la negru bilete de cinema, dintele lui personal impotriva comunistilor este interdictia importului de filme americane.

Sindromul omului din castelul inalt

Sentimentul pe care-l degaja “The Act of Killing” este unul de profunda irealitate. Structura (filmul in film), fragmentele de” viata adevarata” (de ex. vizita gangsterilor in pravaliile chinezesti in care racket-ul si taxele de protectie se smulg negociantilor cu nonsalanta, interviul televizat al lui Anwar Congo, celebrarile “premenilor” in plin congres al Tinerimii Pancasila) se adauga la omniprezentul sentiment al unei realitati paralele, in care totul se afla cu susu-n jos. Banditul a ajuns la putere si este celebrat ca erou pentru faptele sale, lumea ii cunoaste foarte bine preferintele in materie de tehnici de ucidere, ocupatiei ilicite i se inventeaza o etimologie glorioasa (“premen” ar veni de la freemen). Spectatorul asista practic la un exemplu de istorie alternativa, pe mine m-a izbit asemanarea cu background-ul din “The Man in the High Castle”.

Cineastul o spune dealtfel cum nu se poate mai bine:

My first feeling, as somebody who lost a lot of family in the Holocaust, was that it was as if I had walked into Germany and the Nazis had won and former SS officers were discussing the deaths of the Jews as if it was something fantastic. I then started to think about whether the things that had happened in Rwanda, Bosnia, Cambodia, and Germany, where history has determined that they were wrong, what if those situations were the exception rather than the rule? (…)

Istoria confectionata in si prin cinema

Probabil ceea ce deranjeaza cel mai tare in “The Act of Killing” este intentia personajelor de a proceda la o serie de reconstituiri ale unor secvente din activitatea lor in calitate de paramilitari, explicatiile verbale si reamintirea evenimentelor nu sunt considerate destul de “puternice” in sensul scenaristic al cuvantului. Violurile, torturile si crimele trebuie rejucate si montate laolalta intr-un fel de film de familie pe tema exterminarii. Acelasi set de ucigasi se autodistribuie alternativ in roluri de victime si de calai, iar pelicula uzeaza de toate codurile stilistice ale Hollywood-ului din anii 60. Sunt inghesuite laolalta si adaptate comediile muzicale, filmele cu gangsteri si ghost stories in aceasta saga cinematografica cu un set unic de actori.

Nu putini au fost cronicarii si spectatorii care au vazut in acest spectacol o bataie de joc, un fel de crunta mistocareala pe care gasca lui Anwar Congo o pune la cale pentru a “aresta” filmul lui Oppenheimer si a se folosi de el cu nerusinare si asta pentru ca lipseste marturia din final, secventa aceea atat de asteptata in care criminalul cedeaza nervos si-si marturiseste vina. Reactia este probabil datorata ideii pe care spectatorul si-o face despre abilitatea testimoniala si moralizatoare a documentarului care pana la urma trebuie sa-si faca treaba si sa smulga marturia baietilor rai.

Oppenheimer insa observa pe buna dreptate ca psihologia criminalului invingator nu cadreaza cu acest cliseu :

"Testimony always comes from people who are in some way disempowered. I think that when perpetrators win and remain in power and can write their own history, you don’t get testimony; you get some kind of boastful performance."

In ceea ce priveste performanta actoriceasca a personajelor sale, mi s-a parut fantastica intuitia cineastului de a intrevedea, dincolo de satisfactia ilara cu care fostii tortionari si ucigasi isi apreciaza machiajele, aptitudinile si indicatiile de regie un intreg set de raspunsuri psihologice la tot soiul de patologii ascunse. Punctul de plecare este performanta lui Anwar de pe acoperis : acesta improvizeaza, la locul faptelor de altadata, o demonstratie de cha cha in timp ce-si demonstreaza supermetoda de a ucide rapid si aminteste despre frenezia cu care isi umple golul care-l roade. Asadar cha cha, bautura, droguri, mai tarziu povestea despre fantoma care-i chinuie recurent noptile si in final secventa incredibil de dura in care acelasi Anwar, care in calitate de criminal n-ar fi purtat pantaloni albi, incearca sa-si vomite spaimele.

Toate aceste momente marcheaza cei 7 ani in care Oppenheimer i-a petrecut cu Anwar si tovarasii sai. In opinia cineastului, “Anwar was acting when he was killing people... He uses the filming and dramatizations to distance himself from killing and the act of killing”. Herman dealtfel povesteste cum, dupa vizionarea unui film cu Elvis, transportati in aceeasi atmosfera dulceaga, el impreuna cu ceilalti gangsteri ies in strada si ucid cu voiosie, imprumutand filmului distanta necesara pentru a practica psihic vorbind bilocatia.

Reenactment si filmul in film

Folosit adesea in fictiunile cvasi documentare, reenactment-ul cinematografic este o ustensila cu doua taisuri, osandit in 9 cazuri din 10 sa fie doar o palida oglindire a evenimentului pe care il readuce in prezent.Banuit de reacredinta, de mistificare a unui eveniment trecut, de partialitate si interpretare a istoriei, de parca aceasta nu ar fi o chestie de unghiuri si de perspective, reenactmentul tine mai totdeauna de filmul cu costume, de ancheta politista de teve care are nevoie de nitica actorie pentru a fi gustata, violenta a fost si este incredibil de populara in orice tip de spectacol. In cea ce priveste “The Act of Killing” reenactmentul este la fel de ireal ca si, sa zicem, intertitlurile coregrafiate cu rol de reprezentari ale raiului menit personajelor noastre. Aceasta irealitate evidenta poate fi citita ca exemplificare cinematografica a fenomenului psihic mai sus amintit de distantare prin cinema, eu cel putin asa am vazut-o.Ca dovada, la 50 de ani distanta de evenimentele uciderilor in msa, “actorii” rejucandu-se pe ei insisi sunt capabili sa reintre in aceeasi transa actoriceasca folosita altadata in momentul practicarii crimelor.

Reenactment-ul este de asemenea vazut de Oppenheimer ca o modalitate de a reproduce in prezent istoria ocultata si deformata a exterminarilor in masa de acum jumatate de secol.

"So the past was alive in the present in a way that mirrors how this traumatic past is collectively alive in the Indonesian present. It was horrible to behold."

Din acest punct de vedere, este interesanta optiunea la care a recurs cineastul in momentul in care a ales sa prezinte organizarea acestor secvente intr-un mod cat mai detasat cu putinta, impiedicand astfel filmul sa livreze publicului acele “imagini iconice”. Secventa filmarii agresiunii satenilor, cu femeile violate si copii agresati este deconstruita intr-un soi de making of care pune intre filmul in film si spectator exact distanta necesara care ii permite acestuia din urma sa-si dea seama ca spectacolul, oricat de ridicol este el, poate cu usurinta genera acea proiectie iconica despre care vorbea cineastul:

“When we filmed the massacre scene, I was talking to my cinematographer and we were trying to just figure out how to do it so that it didn’t look stupid. It was technically difficult to shoot. You have choreographed fights, pyrotechnics, and extras. We thought, “What are we striving for here?” If they just go for it, rip the village apart, it’ll look fake. What was in my head was that here we had the opportunity to make the iconic image of a genocide that nobody remembers. Would we fake archive footage? My thought was no. Instead, we should go for footage like in a ’70s or ’80s war movie. I had a hunch that in doing that most viewers would think it looks like archival footage because our notion of what the past looks like comes from movies, just like Anwar’s notion of killing people does. Anwar was acting when he was killing people. I knew that there was something perverse in that impulse to create an iconic image, like the photo of the gates at Birkenau in Shoah (1985), and that the style of that icon should come from Hollywood genre films. Just as I was implicated in wanting to do that, the viewer would be implicated in receiving that. So we did two things to resist the perversity. We deconstructed it, with footage of us yelling, “Cut, cut, cut.” In the fire scene, instead of using grandiose master shots, we use these wobbly images, and we take the sound out, it’s almost silent, save a strange sound of an insect on the soundtrack. It takes over the sound of screaming and then fades into the sound of Anwar’s breathing. That language came out of our effort to resist a generic icon and the moral responsibility to create an icon of tremendous force that will sear in the consciousness of the viewer.”

Morala povestii : Exploitation au ba?

Nu am intentia de a discuta despre toate implicatiile lui “The Act of Killing”, ceea ce m-a izbit din prima a fost covarsitorul rol pe muchie de cutit pe care cinema-ul il are in recrearea istoriei si in conservarea ei. Cinema-ul la puterea “n”, un never ending story orbitand imaginatia si reconstruind fara incetare propria noastra perceptie asupra trecutului. Atat de tare m-am ingropat in speculatiile pe aceasta tema, incat m-am speriat vazand cu cata incrancenare o buna parte dintre cronicari si spectatori au focalizat asupra validitatii morala a demersului lui Oppenheimer:

“A key question is whether the official interpretation of Oppenheimer's story arc is valid. Is the fimmaking process truly an unexpected emotional journey for Anwar, from arrogance to regret as he begins to act out and thus more directly face the impact of what he did? Or is that just something he puts on as part of the film-within-the-film?”

Fara aceasta, pare sa spuna cronicarul, “The Act of Killing” este mai degraba un freak show utilizand o sintaxa fascinanta pentru a diserta pe tema barbariei suverane :

“un film qui siphonne sa propre grammaire (sujet croustillant, exploration venimeuse du mal, goguenardise crapoteuse qui enrobe chaque plan) sans toutefois en égaler sa maîtrise… D’où l’impression de voir Joshua Oppenheimer sans cesse débordé par l’hénaurmité de son projet, tantôt bourreau sadique (quand il enregistre la culpabilité naissante d’un des truands), tantôt complice du pire – lorsque, pour les besoins de son film, il invite ces mêmes truands à “jouer” leur propre rôle d’oppresseur en face d’une population authentiquement terrorisée. “The Act of Killing” n’en demeure pas moins une expérience fascinante, entre psychanalyse sauvage et description hallucinée d’une barbarie souveraine. Ce n’est pas rien.”

Nu retin aceste puncte de vedere care se intreaba daca moralmente este posibil sa propui ca subiecte ale unui “spectacol” persoane care din proprie initiativa admit cu vioiciune tortura, violul, crima practicate in mod repetat, sistematic si cu placere. Ma opresc mai degraba asupra luciditatii cineastului care observa ca moralmente vorbind crimele in masa, genocidul sunt fenomene care nu pot fi sterse prin procese de reconciliere nationala :

“I think we are fascinated and scared by evil at the same time. I think it’s important not to suppress our fascination but to walk into it with open eyes.”

TIFF Ziua 4: "Izmena/ Betrayal" de Kirill Serebrennikov

2013-06-19T23:01:00.000+03:00

“Izmena” a fost unul dintre filmele locomotiva ale acestei editii TIFF, o demonstratie de cinema de 4 stele si jumatate semnata de un cineast extrem de interesant. "Izobrazhaya zhertvu/ Playing the victim" (2006), o comedie amara cu iz hamletian si finisaje de film politist dezvaluie formatia de om de teatru a lui Kirill Serebrennikov. Vine apoi ciudatenia aceea de "Yurev den/Yuri’s Day" (2008), un soi de mister suprarealist cu ambitii de alegorie politica si sfarsit greu de suportat. Cineastul se intoarce iarasi la cinema cu "Izmena /Betrayal" (2012) si testeaza de data aceasta o noua varianta de abordare a unui subiect aproape teatral (doua sufletele inclestate unul intr-altul intr-o crepusculara aventura pasionala) daca n-ar fi orchestrarea cinematografica cu totul deosebita care-l face pur spectacol de cinema. De la competitia de la Mostra incoace, cronicarii au intors filmul pe toate fetele si l-au interpretat in fel si chip, nedumeriti de aspectul bizar, de incongruenta scenariului (cosemnat de Serebrennikov si de Natalia Nazarova), de referintele multiple la cinema, la filmul noir, la Hitchcock, cu un twist de ironie rece pe deasupra.

Totul se joaca in primele secvente ale filmului : un barbat merge la spital pentru un control de rutina, intalneste o doctorita cardiolog si iese din consultatie iremediabil bolnav. Doctorita il informeaza ca nevasta lui il inseala cu sotul ei. Este inceputul caderii accidentale a personajului, care dealtfel nu poarta un nume, intr-un soi de infern guvernat de legile repetitiei. Ca un preambul, la iesirea din spital, eroul este gata gata sa fie omorat de-un teribil accident de circulatie, filmat intr-un plan secventa cu brutalitatea unui stop cardio respirator.

Urmeaza o lenta si dureroasa apropiere a celor doi inselati, un fel de "In the Mood for Love" through a glass darkly, in care femeia isi cultiva frustrarile, gelozia si umilintele cu incrancenare, iar el incearca sa inteleaga adulterul sotiei. Bineinteles ca nu este nimic de inteles, inselatii isi inventeaza un soi de ritual fetisist in care refac obiceiurile cuplului clandestin, vizitandu-le camera de hotel, banca din parc, cafeneaua samd. Moartea accidentala si grotesca a amantilor reuseste sa sparga aceasta legatura veninoasa in momentul in care femeia ii pune capat cu brutalitate.

Una dintre cele mai frumoase elipse temporale ne arunca in cea de-a doua parte a filmului, peste ani, cand cei doi inselati se regasesc in postura de cuplu adulterin. Urmeaza suferinte, minciuni, ascunzisuri si intalniri furisate in acelasi hotel si aceeasi camera, se instaleaza aceleasi habitudini, se reface acelasi traseu pasional si lipsit de iluzii ca altadata.

Ce sa mai crezi deci despre un film care se despica in doua ca interiorul unei carti, in care scarile sunt mereu abrupte si intunecoase iar sentimentele au forma unei spirale umbroase ? Iata interpretarile unora si altora :

Un neo noir cu mistere

Cronicarul priveste filmul prin lupa filmului neo-noir combinat cu filmul de mistere. Argumentul covarsitor este prezenta acestei femei fatale care intervine in viata Lui, un tip de treaba si putin cam sters dealtfel si-o face praf. Femeia fatala rimeaza cu pasiune carnala, eventual cu infidelitati si de ce nu cu crima pe care el o marturiseste la un moment dat. Dar este vorba de o crima sau numai de-o proiectie ? Nu prea stii unde se opreste nevroza, unde incepe fantasma si delirul, care sunt limitele care circumscriu acest mister absolut. In buna traditie a filmului noir femeia domina cuplul cu propria ei vointa si-si manipuleaza partenerul cu cruzime. Tot in buna traditie a filmului noir, soarta este mai puternica decat vointa individuala.

Parabola cu bufeuri morale

Cronicarul observa pe buna dreptate titlul melodramatic contrazis sistematic de continutul foarte rece si prefera sa vada in adulter “o parabola dramatica despre tradare ca o consecinta periculoasa si de neinvins a tentatiei” care si ea este inevitabila caci parte a pacatului universal. In opozitie, reactia personajelor fata de fetele acestei tentatii (de la pasiunea carnala la gelozie si razbunare, apoi la pulsiuni criminale in ultima instanta) este ridicol de inconsistenta. Mai mult, predestinarea personajelor la aceleasi actiuni si decizii care se poate citi in termeni de destin il duce cu gandul la ceva relatie mistica intre El si Ea.

In ceea ce priveste morala, pentru ca de cele mai multe ori ea implica o conditionare : moartea primilor amanti este citita ca un fel de "bine v-a facut moartea de v-a gasit la polalele balconului acela"; ulterior moartea Lui intra in aceeasi logica, infarctul lui fiind pedeapsa pentru faptul ca da dovada de lipsa de vointa si se lasa inecat in indoiala.

Personal, din perspectiva celor doua filme care preced “Izmena”, nu vad deloc in Kirill Serebrennikov genul acesta de moralist interesat cat cantareste pacatul indoielii si al tradarii. Moartea nu este o pedeapsa logica si binemeritata asa cum pasiunea nu este o boala contagioasa cu care se procopsesc victimele in momentul in care devin la randul lor adulterini. "Playing the Victim" era un prim episod al odei inchinate tradarii si razbunarii, o impersonalizare a ambivalentei culturale a lui "totul si nimic". Am senzatia ca "Izmena" merge pe acelasi fagas al spectacolului sinistru al unui "totul si nimic" lipsit de sentimente inaltatoare, locuind intr-un spatiu voit epurat de orice referinta geografica clara, populat de personaje pe cale de dizolvare.

Intre Hitchcock si Lynch (mai degraba nevroza decat psihoza)

Cred ca "Izmena" sta cel mai confortabil asezata in varianta propusa de cronicarul care aseaza filmul sub directa influenta a duo-ului Hitchcock& Lynch. Deja jocul acesta de-a existentele dedublate care se transforma de fiecare data in cosmar tine de lipsa de naturalete, voita zic eu, a scenariului. La fel si detasarea incrancenata de orice referinta "realista" in constructia interactiilor dintre personaje. Hotelul cocotat pe colina, cu nenumarate scari si coridoare labirintice iese direct din imaginarul Lynchean si tine mai degraba de-o topografie a fantasmei. Intrebarile pe care si le pune cronicarul "ce e adevarat si ce e fantasma ? e posibil ca toate acestea sa fie un vis si daca da cine e visatorul ?" sunt cele mai coerente, caci adulterul, inselaciunea si mai ales suspiciunea functioneaza dupa o altfel de logica. Partea a doua a filmului coteste mai degraba spre "Mulholland Dr." decat spre Hitchcock, desi spectatorul avizat si-ar putea propune ca chanllenge numarul de secvente in care cocul femeii blond roscate este fixat frontal de camera precum si variatiile discrete ale aranjamentului capilar in functie de situatia in care se afla personajul.

De remarcat de asemenea ca scarile filmate cu insistenta de fantasticul Oleg Lukichyov sunt drepte, interminabile si uneori inecate in umbra.

O insula a mortilor - Drama supranaturala

Ceea ce m-a izbit cel mai tare in cele trei filme ale lui Serebrennikov este apetitul pentru mici evenimente supranaturale pe care cineastul le presara cu voluptate la cotiturile cele mai neasteptate ale peliculelor sale. "Izmena" cultiva supranaturalul atmosferic (vezi furtuna aceea de groaza care se declanseaza imediat dupa moartea celor doi amanti, secventa superb filmata din hotelul cu piscina cu apa ionizata, fantastica eclipsa care inghite cel putin 5 ani din viata fiecarui personaj si transformarea femeii din vaduva in haine cernite in adulterina eleganta, accidentul din inceput).

La sesiunea de Q&A de dupa proiectie, spectatorii s-au grabit sa intrebe de unde si pana unde accidentul acela care-i gata sa-l ucida pe El, la care actrita Franziska Petri a raspuns cu o ridicare din umeri, accidentul a fost pur si simplu si atat. La fel, lumea in culori palide, continuu maturata de ploi si batuta de vanturi a lui Serebrennikov este.

Imi place felul in care reflexele si reflectiile organizeaza materia filmului, felul in care camera stie sa prinda spatiul unei incaperi folosind o usa intredeschisa, o oglinda ; imi place felul in care o esarfa de-un rosu sangeriu transportata nonsalant de sotul inselat pana pe spatarul canapelei pe care sade sotia adulterina face cat zece discursuri de repros. Imi place rigiditatea nefireasca a personajelor, imbatosarea lor monocolora si aproape monocorda, legaturile subterane care leaga oamenii si locurile, amestecul de dezgust si fascinatie care defineste pana la urma nu atat pasiunea amoroasa cat frustrarea si cainta. Imi place insistenta cu care scenariul se incapataneaza sa evite orice repere realiste, naturaliste, insistenta pe care cineastul o marturiseste in interviuri, atunci cand este intrebat de ce a preferat sa aleaga doi actori complet straini de cinema-ul rus si perfect neutri in raport cu limba si locatia filmului.

Ecou de TIFF 2013 : "Ship of Theseus"

2013-06-15T23:19:00.001+03:00

Primul lungmetraj este probabil cel mai personal si mai autobiografic produs al unui regizor de cinema. Toate ambitiile, credintele despre lume si viata, amintirile din copilarie, prietenii buni si cele mai bune running jokes sunt incluse de buna voie sau inconstient in acesta. Referintele cinematografice dragi cineastului si ambitiile sale ideologice, apriori-urile sale estetice se regasesc de asemenea in acest prim film. Acesta functioneaza ca un jurnal, un comprimat al inteligentei, sensibilitatii si energiei regizorului pe care spectatorul este liber sa-l lectureze pe indelete sau sa-i acorde doar bila alba/bila neagra, de cele mai multe ori lumea intra la astfel de proiectii fara sa fi vazut proiectele anterioare ale debutantului. Primul lungmetraj este deci un pariu interesant pe care-l joc constant atunci cand la TIFF imi selectez, cam la nimereala, cateva filme de competitie in agenda cu “musaidevazut”.

Anul acesta nu am facut cunostinta cu multe lungmetraje de debut la festival. Retrospectiva TIFF de la Bucuresti, de obicei foarte saraca in reprogramari cu filmele din competitie, mi-a permis insa sa ma revansez in ceea ce-l priveste pe “Ship of Theseus” debutul lui Anand Gandhi. Cum nu ma intereseaza bilele albe sau negre, prefer s-o iau pe indelete, scopul fiind sa fac cunostinta cu filmul si mai ales cu debutantul.

Gandhi vine in lungmetraj dupa ce realizeaza ceva show-uri de televiziune, ceva reclame publicitare si doua scurtmetraje interesante, “Right Here, Right Now” si mai ales “Continuum”, pe care probabil nu le vom vedea niciodata in sala de cinema. Ambele se invart in esenta in jurul notiunii de cauzalitate. Aceeasi intriganta aplecare spre subiecte filosofice poate fi constatata in “Ship of Theseus” care insa cocheteaza cu teoriile unificatoare:

“The story brings together four themes: the attachment to transcendence; the empathy towards failed attempts at unifying meaning; suicide as a philosophical problem; and the age-old pursuit of connectivity. I am constantly trying to find the unifying theory. What Richard Dawkins does as a biologist or Jared Diamond does as a historian, I would like to do as a film-maker.”

afirma nici mai mult nici mai putin Gandhi intr-un interviu.

Inceputul este foarte ambitios: pe ecranul negru apare urmatorul citat din comentariul lui Plutarh la legenda lui Tezeu:

"... For they took away the old planks as they decayed, putting in new and stronger timber in their place, insomuch that this ship became a standing example among the philosophers, for the logical question of things that grow; one side holding that the ship remained the same, and the other contending that it was not the same."

Ti se furnizeaza deci o cheie de lectura pentru urmatoarele trei aproape medii metraje care desfasoara experiente similare: trei queste a trei personaje care cauta fiecare fie adevarul (acesta este calugarul jainist), fie frumusetea (fotografa oarba), fie etica (brokerul). Fiecare se confrunta cu experienta unei grefe de organ, eveniment major care declanseaza schimbari grave in viata.

Episoadele curg unul intr-altul fara intreruperi, intertitluri sau semnalmente vizuale, personajele se schimba din mers, atmosfera asijderea. Ele ajung sa se intalneasca in final cand sunt puse sa experimenteze faptul de a contine fragmente dintr-un corp care nu mai exista fizic dar care se proiecteaza inca in lume prin filmul fantastic al carui autor este. Intreg ansamblul narativ intentioneaza declarat sa navigheze in zone alegorice fara ca povestile in sine sa-si piarda din savoare. In paralel, elementele cu potential alegoric se organizeaza in triptice care tes unele cu altele complicate analogii: triada ochi-ficat-rinichi se poate foarte bine oglindi in cele trei dosha ayurvedice ori in conceptul mistic trinitar hindus Satyam Shivam Sundaram (Shiva ca adevar, virtute, frumusete).

Mi-a placut felul in care cele trei filme stiu sa se plieze, prin structura, ton, atmosfera si lumina pe notiunea pe care o privilegiaza.

Fotografa oarba de exemplu este perpetuu inundata de lumina. Camera insista pe fata rotunda a tinerei femei care fotografiaza ascultand lumea. Imaginea este un complicat proces de reinventare a realitatii plecand de la informatii senzoriale si auditive, fotografia se reinventeaza a doua oara can Aaliya ii cere sotului ei sa-i povesteasca ceea ce contine ea sau sa-i vectorizeze imaginile surprinse de obiectiv. Prima parte a primului episod este concentrata, suculenta si revelatoare pentru ceea ce numim “intuitie artistica”. Pierderea harului fotografic, consecinta a operatiei de transplant de cornee, este marcata excluziv vizual de vertijul personajului care se dizolva in multimea de imagini, unghiuri, gesturi, miscari si culori. Filmat vertiginos in stil videoclip, finalul acestui prim episod mi s-a parut mult diluat fata de inceput.

Episodul dedicat calugarului jainist este cel mai vorbit. Camera peripateticiana prefera travelingurile si secventele lungi. A doua parte a filmului, concentrata fiind pe postul suicidar al lui Maitreya, aceeasi camera se cuminteste. Am remarcat, cu un frison de neplacere, cum ea imprumuta din “Hunger” explorarea epidermica a degradarii corporale intr-un aproape slo-mo. Mi-a placut in schimb sfarsitul abrupt, felul fara fasoane in care scena se goleste.

Se merge mult, se comunica si mai abitir, in schimburi rapide de consideratii filosofico-etice pe teme dintre cele mai diverse : protejarea animalelor folosite pe post de cobai de companiile farmaceutice si cosmetice, sinuciderea ca optiune rationala, relatia religiei cu stiinta, locul ocupat de ratiune, o frumoasa discutie despre corpul uman ca enorma colonie de bacterii actionand ca un tot pe baza acestui misterios principiu al identitatii, Dumnezeu, liberul arbitru, compasiunea in raport cu orice forma de viata. Am simtit nevoia urgenta sa recitesc pe loc frazele-scantei care scapara pe aproape tot parcursul acestui episod. Nu m-am indoit nicio clipa ca tot verbiajul acesta vine direct din experienta foarte personala a cineastului ; aveam sa gasesc tot aici, relatia speciala a lui Gandhi cu jainismul si cu filosofia in general.

Povestea brokerului convertit la activismul social in urma unei experiente revelatoare avute in spital este probabil cea mai bine inchegata din perspectiva tensiunii narative. Ambianta se diversifica si trece usor de la comicul de situatie la drama, filmul da pe dinafara si pret de cateva minute reuseste sa creioneze niste exterioare fantastice (spitalul, bucatica labirintica de slum). Nodul gordian al eticii este un al treilea si ultim esec (un transplant al donatorului cu propriul sau organ este paradoxul la care ajungem daca aplicam principiile judecatii lui Solomon) la toata povestea asta cu aer de fabula pe teme clasice din arsenalul teologic hindus (cauzalitatea, actiunea si consecintele sale samd).

Finalul este o gaselnita cum nu se poate mai potrivita pentru incheierea acestei disertatii filmice care se pare ca nu se scufunda pana la urma : suntem cu totii corabii unice, esuand inevitabil pe calea aleasa in urma alegerilor facute, dar posedam cu totii secretul unei intelegeri profunde, a unei rezonari colective in rare momente in care umanitatea ne copleseste.

Aici Anand Gandhi povesteste despre felul in care filmul a fost ajustat la nivelul coloristic si al luminii in Photoshop si despre lunga perioada de timp in care s-a procedat la montaj. Tot informatiile gasite aici m-au ajutat sa dezleg misterul prezentei pe genericul de final al sound designerului ungur Gábor ifj. Erdélyi, cel care a realizat montajul si mixajul sunetului pentru cateva din filmele lui Béla Tarr. Se vorbeste putin si despre muzica, mult prea prezenta.

TIFF 2013 Ziua 4: “I Love You All/ Aus Liebe zum Volk” de Eyal Sivan si Audrey Marion

2013-06-14T23:57:00.002+03:00

Motto : “Vertrauen ist gut, Kontrolle ist besser.”

Am inceput programul sectiunii “3x3” dedicate lui Eyal Sivan cu ”I Love You All/ Aus Liebe zum Volk” (2004). Aparent un film excentric problematicii conflictului israelo-palestinian de care se leaga renumele acestui cineast. Pe nevazute, speculand pe marginea programului, ma gandeam ca ce pacat ca nu a fost inclus in 3x3-ul “omagial” si faimosul “Route 181”. Iesind insa de la proiectie mi-am dat seama ca nu e chiar asa, “I Love You All” este o speculatie pe marginea unui sentiment aparte : iubirea autodestructiva, exigenta si foarte des invocata de bufoneria ideologica totalitara de orice directie o fi ea, pentru popor. Titlul german o spune foarte frumos si pe sleau “Aus Liebe zum Volk”.

O singura recomandare am de facut amatorului de cinema documentar care se aventureaza sa se afle fata in fata cu acest film : sa nu se increada deci in lunga spovedanie a anonimului maior STASI care alcatuieste trama narativa a filmului. Vocea din off ii apartine actorului Axel Prahl. Monologul este cica “inspirat din raportul unui fost ofiter STASI din fosta RDG”, n-as baga mana in foc. Vocea acorporala care-i da inainte cu totul felul de consideratii gen “nu puteam accepta lenea in fabrici sau mizeria pe strazi” este un fel de alteratie in sensul muzical al termenului.

Sa nu se increada deci cel interesat nici in obiectivitatea imaginilor care alcatuiesc coloana vizuala a filmului. Ma refer la mixul aproape hipnotic de imagini provenind din arhive diferite, extrase din epoci diferite, avand functii diferite. Sunt sigura ca atmosfera asta aproape extraterestra, de pelicula ultra granulata, de alternanta de culoare cu un alb-negru sters sau cu un albastru de neon este rezultatul unui montaj foarte abil. Cei care-au prins cat de cat mecanismul filmelor lui Sivan sunt deja vaccinati si stiu ca pentru acesta imaginea este o constructie, un ansamblu de relatii intre vizibil si audibil, intre vizibil si subinteles, intre ceea ce se spune si ce se ascunde.

Dar sa revenim : filmul debuteaza fantastic cu o prima secventa, pe jumatate inecata in genericul de debut, cu un periplu printre mai multe tipuri de camere de supraveghere (stradale, de bancomat, cocotate in aeroporturi, in interioare de cladiri, atarnate in intersectii sau la colt de bloc) si mai multe backroom-uri cu si mai multe monitoare functionand simultan. “Ambitia noastra era sa observam si sa monitorizam intreaga tara”, iata, rezumatul acestor imagini vine ceva mai tarziu in cronologia filmului. Curios insa, verbul este pus la trecut, imaginile care completeaza aceasta fraza fac parte dintr-un prezent anonim care s-ar putea preta oricunde si oricand in istoria nebuniei securitare.

Povestea insirata monocord de maiorul S incepe in 1990 odata cu demiterea sa din postul ocupat in STASI. Camera se invarte intr-o cladire golita si pustiita si reia pana la saturare si din diverse colturi biroul acum gol, uniforma agatata pe umeras, culoarele mazgalite de furia revolutionara. Un reenactment pe care ochiul monteurului il alterneaza cu imagini de la manifestatii, cu oameni ciocanind febrili Zidul, cu devastarea unei cladiri hidoase care se presupune a fi sediul STASI. Povestea deviaza inapoi la originile recrutarii in organizatie; nu, maiorul S nu este un eroul al zilelor noastre, ci unul dintre birocratii care-si asteapta cu rabdare decorarea si urmatorul rand de trese pe uniforma. Mandria lui este ordinea care domneste in dosarele din arhiva. Intre paranteze fie spus, “sufletul actiunii este documentarea precisa” poate fi cuvantul de ordine al oricarui organ care crede ca puterea se bazeaza pe descompunerea actiunii individuale in segmente subordonate atent monitorizate. Spectatorul care a vazut poate deja ”The Specialist” il va recunoaste in aceasta oda la adresa aparatului arhivaresc pe criminalul birocratic, individul average si exemplarul alfa al carui unic reflex este supunerea la ierarhie.

Mi-a placut la nebunie autocritica pe care S. si-o face la un moment dat, cand povesteste euforic un moment de ratacire pentru care este turnat de catre cel mai bun prieten. Este probabil momentul cel mai alegoric din aceasta spovedanie euforica in care ocurentele “stat”, “partid”, “popor” si mai ales “socialism” altereaza pana si ultima iluzie a filmului ca document istoric. Confuzia este si mai mare cand afli ca filmul, coregizat de Eyal Sivan si de una dintre cele mai fidele colaboratoare ale sale, Audrey Maurion (a semnat montajul aproape pentru toate filmele regizate de Sivan), dateaza din 2004. Transpunerea in prezentul anului 1990, cand se presupune ca maiorul S. isi scrie confesiunea este un truc narativ foarte subtil prin care istoria se face parabola si astfel se eternizeaza.

Reunificarea celor doua Germanii este un fel de intoarcere a lumii cu susul in jos pentru personajul acestui film, ideea esecului ii este intolerabila, caci “e greu sa suporti ideea ca totul a fost in van” spune vocea aceea. Din fericire, sfarsitul unei ere este si inceputul alteia, similiare, in care paranoia, care dicteaza dintotdeauna logica sistemului securitar, cloneaza STASI in alte forme organizate de supraveghere de masa.

Nu sunt convinsa ca demersul propus de-acest documentar mai degraba eseu politic merge pe calea lui Chris Marker atunci cand iti coafeaza o realitate facuta din fragmente de interogatorii, cateva secunde de demonstratii de strada, cateva secvente nelinistitoare cu figuri de potential suspecti deplasandu-se pe strada, bucati de filme de amator, petreceri, aniversari, concedii, extrase din manifestari de masa impletite cu lozinci nesimtite. In sine, STASI nu are aici nimic gore, reprezentarea ei conoteaza mai degraba rafturile nesfarsite de dosare, organizarea ca prima ustensila a controlului, extinderea retelei prin volumul mare de informatori, rabdarea si munca dificila de sortare a informatiei la care se preteaza cu daruire personajul, care dealtfel marturiseste ca nu ar fi in stare sa practice o alta meserie.

TIFF 2013 Ziua 4: "Shokuzai/Penance" de Kiyoshi Kurosawa

2013-06-11T22:34:00.000+03:00

4 ore si jumatare, un antract, un final si patru episoade, niscai sumbre origini televiziuale, acesta este in rezumat “Shokuzai / Penance”, ultimul film al lui Kiyoshi Kurosawa. O chestie greoaie, aproape elefantesca, cu multe personaje, legaturi alambicate intre prezent si trecut, salturi in timp gen “15 ani mai tarziu”. Suntem zic eu foarte departe de "Charisma" si "Bright Future" pe de o parte, de "Pulse" pe de alta parte, adica departe de frisonul fantastic si de misterul cu accente scary pe care cineastul le-a cultivat ceva vreme. Nici "Tokyo Sonata", pasul urmator, cel mai consensual si mai lizibil din cariera lui Kiyoshi Kurosawa nu-i foarte aproape. Pur si simplu nu inteleg de unde si pana unde aceasta tentativa de aterizare in telenovela de mistere. Care tentativa sfarseste printr-un crash memorabil in final.

Asadar Sae, Maki, Akiko si Yuka, patru fetite cat o nuca il vad pe ucigasul si violatorul prietenei lor Emili, dar afirma ca nu sunt capabile sa dea niciun detaliu despre acesta. Atitudine care ramane dealtfel singurul mister interesant si nerezolvat in final in toata afacerea asta si care le atrage asupra-le mania lui Asako, mama bietei victime. Fetitele sunt blestemate sa plateasca, intr-un fel ales de aceasta, incapacitatea de a ajuta la descoperirea criminalului. Cele patru episoade principale reprezinta ispasirea aleasa pentru fiecare, 15 ani mai tarziu de catre Asako, devenita un fel de inger razbunator in tot acest timp.

Penance -Shokuzai Teaser de Flixgr

Apetitul pentru mister si pentru istorii decalate se implineste cat de cat in primele doua episoade, dedicate lui Sae (spirit umbros, refuzandu-si inconstient feminitatea si astfel amanand cat mai mult implinirea blestemului din copilarie) si Maki (o femeie hiper violenta si ingrozitor de stricta care se autopedepste astfel pentru vina de a nu o fi protejat candva pe Emili). Episodul dedicat “ursoaicei” asociale Akiko preia o tema predilecta in fictiunea contemporana japoneza (elementele de samanism si animism din cultele primitive), numai ca o imbraca intr-alta tema predilecta a filmului de succes de oriunde (abuzul sexual, violenta si maltratarea insidioase practicate in familie) si esueaza in melodrama. In ceea ce o priveste pe Yuka, florareasa rapace care plimba pretutindeni un gol afectiv care se cere umplut cat mai curand cu orice-ar fi (aventuri, nou-nascuti si mai ales cu multa multa ura), nu-i prea inteleg conexiunea cu blestemul lui Asako. Yuka este probabil singura supravietuitoare in ciuda multiplelor pacate de ispasit care merg in cele din urma la crima.

Sfarsitul, dezlegarea misterului adica este construit in cea mai pura traditie telenovelista.Morala din final este foarte alunecoasa : cine castiga pana la urma din acest joc de-a culpabilitatea materna, daca nu cea mai putin merituoasa si mai putin martirizata dintre surate ? Sa intelegem ca blestemul functioneaza numai daca accepti povara transferului suferintei si traumatismelor altcuiva ?

Personal, nu cred ca natura televizuala este cea care dauneaza in primul rand filmului, "Mildred Pierce" o demonstreaza cu succes. Nici nu cred ca administrarea in doze episodice a filmului i-ar face acestuia un serviciu. Imaginea este plata si insipida, cadrele sunt angulare, scenografia geometrica si de-o raceala care-ti zbarleste parul pe ceafa. Locatiile, fie ele cu staif sau spatii lasate artistic in paragina dau dovada de-un nefiresc cu totul iesit din comun. Cronicarul gaseste in aceasta paloare monocromatica si in “aproape somnambulismul” eroinelor lui Kurosawa un fel de manifestare a lumii din care carnea si sangele au fost eliminate demult in favoarea osaturii goale.

Un alt aspect integrant al filmului este galeria de personaje. Kurosawa este genul de cineast care cultiva spiritul deteriorat, psihicul defect, mintea ca o oglinda tulburata a unei lumi aflate in deriva. In general, morbidul sau debordeaza mereu individualitatea stramba a personajelor si tinteste cumva spre generalizare, fara explicatii si concluzionari psihologizante. Este ceea ce ma atrage invariabil in filmele lui Kurosawa, viziunea mecanicista a lumii ca mecanism defect a carei cheie s-a pierdut demult, daca a existat vreodata. Aici insa, spre uimirea mea, cineastul alege sa-si transforme eroinele in tot atatea exemple de patologii sau aproape patologii (la urma urmei, refularea sexualitatii nu face rau nimanui daca nu se ciocneste frontal cu fetisismul partenerului, asa cum se intampla in cazul lui Sae), toate legate cumva de lumea foarte selecta a fetitelor si a tinerelor fete. Deasupra tuturor insa domneste Asako, neschimbata in cei 15 ani de la comiterea crimei, un fel de Lady Wakasa distrugatoare, necrutatoare si tare manipulatoare in felul in care isi transfera si instileaza culpabilitatea in psihicul celor patru fetite.

Filmul toarce mai multe variante interpretative prin care se poate reflecta acest oribil act fondator care este uciderea lui Emili, eu personal prefer firul povestilor cu fantome ; nici psihologizarile sociale, nici melodrama si nici macar dramul de horror lipsit de nerv nu mi se par convingatoare. “Shokuzai” ma satisface doar in masura in care il vad ca pe un coridor al sufletelor moarte pentru care nu exista schimbare ; ca dovada secventa probabil cea mai intriganta este aceea nu atat a uciderii lui Emili cat a sfaramarii papusii care n-ar fi trebuit sa fie acolo pentru ca fusese deja rapita de un alt individ defect. Asadar, o papusa in locul unei fetite vii, o ursoaica in locul unei asociale cititoare de manga, o alta papusa in locul unei frumuseti asexuale, o ucigasa in locul unei curajoase, o hoata/criminala profund amorala in locul floristei dragute cu zambet discret si burta la gura. Vazute prin prisma acestui ghost story mecanicist si rigid care mizeaza pe asocierile si similaritatile impuse de jocul de-a “in loc de”, multiplele referinte la damnarea eterna si la cainta sunt mai usor de inghitit.

TIFF Ziua 9 – This is the end

2013-06-08T20:16:00.002+03:00

Pana la urma publicitatea aceea enervanta pentru Vodafone, intoarsa pe dos, poate capata cat de cat inteles: toate lucrurile bune au un sfarsit. In cazul meu este vorba de editia de anul acesta a TIFF, n-am de gand sa numar editiile pe care le-am frecventat personal nici sa zic “ehei, primele editii, alea facute pe marginea mesei, din pix, cu foarte mult entuziasm si foarte multe balbe erau mai bune”. Nu-i asa, festivalul creste si, daca nu se mareste, macar se maturizeaza de la an la an. Organizarea nu-mi mai da prilej de remarci acre. Filmele sunt multe si foarte diverse (meritul ii revine in primul rand directorului artistic al festivalului, Mihai Chirilov care chiar se pricepe la munca asta foarte delicata de selectioner al programei). Pentru ca e grea treaba asta cu multumitul tuturor in contextul in care TIFF nu are un profil anume.

Cred ca asta-mi place cel mai mult aici, ca pot vedea pana la suprasaturare filme de orice fel, ca pot sari de la un crowdpleaser/teaser la un film de arta de la care lumea pleaca din sala, ca nu ma simt decat rareori inselata in asteptari, ca uneori salile sunt confortabil de goale si ca tot uneori aplauzele de la sfarsitul vreunei proiectii nu ma deranjeaza.

Recapitulez ceea ce a fost bun anul acesta:

o vreme splendida numai buna de alergat cu limba scoasa de la un cinema la altul,
oferta de masterclass-uri din ce in ce mai interesanta,
unele Q&A fantastice (cele organizate dupa proiectiile documentarelor lui Eyal Sivan mi-au placut in mod special, la fel raspunsurile oferite de Ed Lachman) altele mizerabile (ezit sa acord premiul intai cu coronita Q&A-ului la “Pozitia copilului” sau celui aferent “Tradarii” lui Serebrennikov). Mentiunea speciala ii revine duo-ului Joao Pedro Rodriguez si Joao Rui Guerra de Mata pentru demonstratia de cinefilie improvizata la sfarsitul proiectiei filmului lor “Ultima oara cand am vazut Macao” pentru care am lasat balta scurtmetrajele Umbre 2 de vineri seara.
oferta de documentare este fantastica, mai ca-mi vine sa ma abonez la HBO pentru treaba excelenta facuta cu programele “What’s Up Doc?” si “3x3”
as fi preferat sa vad macar un film de animatie in programul festivalului
mi-ar fi placut sa vad macar o rubrica “oldies but goldies” care sa contina filme restaurate, proiectii insotite de explicatii, discutii, prelegeri in sensul acela cvasi academic de lectures si nu neaparat de muzica. Ma incapatanez sa cred ca proiectiile de filme mute cu impro muzicala de orice fel o fi ea nu aduc niciun serviciu peliculelor respective.

Probabil ca la ora la care voi posta comentariul acesta se va sti deja care este castigatorul trofeului TIFF. Marturisesc ca nu prea ma intereseaza, ca din competitie am vazut un numar nesemnificativ de filme pentru a putea intra in gasca celor care speculeaza pe acest subiect. Chiar daca festivalul se va incheia in seara aceasta pentru mine cu “The Act of Killing” si voi fi nevoita sa ma intorc la cele lumesti, voi continua sa-mi postez notele de subsol despre filmele vazute care inca n-au fost pomenite aici.

Ne revedem la anul la editia a 13-a.