CRF

MUGURARUL VINETIU (CARPODACUS VINACEUS)

2012-07-17T22:42:00.000+03:00

Acest carpodacus are 15 cm si il putem vedea in China,India,Myanmar,Taiwan,Nepal.

Are urmatoarele subspecii:
-carpodacus vinaceus (J.Verreaux 1870) care traieste in India,Nepal,China,Myanmar
-carpodacus formosanus (Ogilvie-Grant 1911) care traieste in Taiwan.

Masculul are culoarea de fond rosu vinetiu(culoarea vinului rosu)iar deasupra ochiului o sprinceana de culoare alba.Coada si aripile sint de culoare maro inchis.

Femela are culoarea de fond maro cu striatii negre pe verticala.

Sint pasari foarte sociabile.Au un zbor ondulat si poate fi vazut zburind la altitudini sub 2000 m,citeodata amestecati cu alte specii.
Femela face un cuib din crengute pe care il captuseste cu muschi.Depune 4 oua pe care le cloceste 14 zile puii parasind cuibul dupa 3 saptamini.
Masculul nu este un mare cintaret.

Se adapteaza foarte usor in captivitate.
Cercetatorii ornitologi pentru a reface filogeneza acestui mugurar au luat mostre ADN de la cele doua subspecii iar rezultatele au aratat ca acesti doi verisori s-au despartit si au ramas izolati in urma cu 1,7-2 milioane de ani.
Facind chiar si comparatii asupra penajului au observat ca exista destule diferente morfologice.
Concluzia finala :este foarte posibil ca in viitorul apropiat cele doua subspecii sa fie clasificate ca fiind doua specii diferite.

CARDELLINI MELANICI

2012-07-08T16:27:00.000+03:00

Il mio caro amico Luigi Corbetta, di Casatenovo Brianza (Lecco), molto conosciuto non solo come "ibridista", ma anche come esperto allevatore di uccelli indigeni europei, quest'anno, durante la stagione riproduttiva 1999, ha avuto la fortuna di ottenere dei giovani cardellini melanici.
Io penso che tale evento sia molto interessante poichè non si tratta di melanismo parziale o di melanismo classico (forte melanizzazione con perdita, quasi sempre, dei pigmenti originari), bensì di melanismo "modulato", cioè esteso su tutto il piumaggio non in sostituzione ma in sovrapposizione alla maggior parte dei pigmenti ancestrali.
I giovani cardellini sono stati generati da una coppia domestica di cardellini europei (Carduelis Carduelis Carduelis) accoppiati tra loro per la prima volta quest'anno. I genitori sono nati entrambi in cattività, sono muniti di regolare anello inamovibile FOI (Federazione Ornicoltori Italiani) e non hanno alcun tipo di parentela tra loro. L'età del maschio è di due anni, quella della femmina è di un anno, quest'ultima alla prima esperienza riproduttiva.

Foto 2 - Cardellino melanico di sesso maschile

Foto 1 - Coppia di Cardellini melanici (maschio a sinistra e femmina a destra)

Entrambi i genitori godevano e godono tuttora di ottima salute e non riportano alcun segno tangibile di eventuali anomalie. Infatti, da un'attenta osservazione, sia nel corso di tutta la stagione riproduttiva che durante il periodo della muta, non è stata riscontrata in loro alcuna alterazione o anormalità, sia a livello del piumaggio che a livello comportamentale, metabolico o motorio.
Anche per quanto riguarda l'aspetto alimentare ed ambientale non sussistono particolarità, infatti hanno ricevuto lo stesso regime alimentare di altri riproduttori ed erano alloggiati nello stesso ambiente, adiacenti ad altre coppie di verdoni, di organetti, di lucherini e di altri uccelli i quali hanno prodotto novelli normali.
Tale coppia di riproduttori ha effettuato due covate: una ad inizio Maggio ed una a fine Giugno.
Tutte quattro le uova deposte alla prima covata sono risultate infeconde.
Alla seconda covata, su quattro uova deposte, sono nati tre piccoli, i quali, alla nascita, presentavano la pelle scura (nerastra) ed il piumino nero.
Tali soggetti sono stati allevati da entrambi i genitori in modo regolare senza che si evidenziassero problemi, la crescita è stata regolare, tutte le parti del corpo si sono sviluppate in modo armonico, ma, purtroppo, uno di loro è stato gettato dal nido dopo che era stato anellato, ovvero munito di anello inamovibile.

I due soggetti superstiti sono stati allevati normalmente ed hanno raggiunto felicemente l'indipendenza senza alcun problema.
Il melanismo, che già si intuiva alla nascita, si è manifestato in modo evidente a circa una settimana di vita con la comparsa delle prime piume nere, in particolare sulla testa di entrambi e sul petto di uno dei due soggetti, il maschio (vedi foto 2 e 3).
La muta successiva ha accentuato l'intesità del pigmento nero, il quale (come documentato dalle foto) è presente su quasi tutto il piumaggio, in particolare nel soggetto di sesso maschile, infatti, al termine della muta, si sono rivelati un maschio ed una femmina.
Il soggetto di sesso maschile presenta il nero diffuso su quasi tutto il corpo, la testa, il petto sono quasi completamente neri, le ali sono nere con banda alare gialla e perlature bianco grigiastro, la maschera rossa ed il bianco della testa sono stati rimpiazzati, quasi completamente, dal nero, solo il rosso della maschera è presente in modo molto limitato e localizzato sotto gli occhi e nella parte laterale del mento, il dorso è color bruno molto scuro, così come la parte laterale del petto e la zona ascellare, il codione è nero, la coda è nera con copritrici biancastre, il ventre è bianco con soffusioni grigistre, il sottopiuma è nero, il becco è color carnicino con la punta nera, le zampe sono color carnicino con evidente patina scura.
Il soggetto di sesso femminile presenta il nero meno intenso e meno diffuso rispetto al fratello, la testa è completamente nera, il dorso e il petto sono color bruno scuro, le ali sono nere con banda alare gialla e perlatura bianco grigiastro, il rosso della maschera è stato rimpiazzato, quasi completamente, dal nero, rimagono leggere tracce di rosso localizzate sopra gli occhi e nella parte laterale del mento, altre soffusioni di bianco grigiastro sono rimaste a livello delle guance e nella zona sottostante la calotta, il dorso, il petto ed i fianchi sono bruno scuro, il codione è bruno grigiastro, la coda è nera con estremità e copritrici biancastre, il ventre è biancastro, il sottopiuma è nero, il becco è color carnicino con la punta nera, le zampe sono color carnicino con evidente patina scura.

Foto 3 - Cardellino melanico di sesso maschile

Dalla specificità dei dati oggettivi, ovvero:

melanismo presente sin dalla nascita: pelle scura e piumino nero;
nessun disturbo di accrescimento (crescita regolare);
nessun disturbo di tipo nervoso (comportamento calmo ed equilibrato);
nessun disturbo durante la muta, anzi muta estremamente regolare con accentuazione del melanismo,
possiedono una buona robustezza fisica (nettamente superiore rispetto al tipo normale);

si tratta di melanismo anormale con modificazione genetica (mutazione) e quindi trasmissibile alla prole? oppure è da ritenersi melanismo normale, ovvero una semplice aberrazione del piumaggio non trasmissibile alla prole?
In entrambi i casi l'ulteriore indagine diventa estremamente interessante ed eccitante.
Al fine di approfondire la questione, ho consultato diversi libri ed ho avuto la conferma che la maggior parte della letteratura in materia descrive il melanismo come una aberrazione di tipo non ereditario legata a problemi endocrini o metabolici (disturbi di tipo alimentare dovuti ad una alimentazione contenente, per esempio, dosi eccessive di semi di canapa o tarme della farina

STANDARDUL CANARILOR DE CULOARE

2012-07-08T16:26:00.000+03:00

Canarii de culoare se impart in doua grupe principale:
1. Lipocromi
2. Melaninici

Canarii Lipocromi

In aceasta grupa intra toate pasarile care nu prezinta nici o forma de melanina. Exista 2 culori de fond galben si rosu. Acestea se pot combina sau nu cu factorul ivoire sau mosaic. Albul este o pasare fara culoare si va fi tratat ca fond alb.
In aceasta grupa se disting urmatoarele varietati:
• Alb: dominant si recesiv
• Galben: neintensiv(brumat sau spumos), intensiv, ivoire (intensiv si neintensiv) si mozaic
• Rosu: neintensiv(brumat sau spumos), intensiv, ivoire (intensiv si neintensiv) si mozaic
Exemplarele “ino sau satinet” au ochii rosii si un aspect lipocrom.
In acest caz, in care nu apare nici o forma de melanina vor fi arbitarti ca si lipocromi si vom avea:
• Albino: pentru culoarea de fond alba;
• Lutino: pentru culoarea galbena si
• Rubin: pentru culoarea rosie
Acestea 2 din urma se pot combina sau nu cu factorul ivoire sau mozaic. Ochii trebuie sa fie de un rosu intens.
Datorita absentei unor enzime, nici o forma de melanina nu este vizibila. Cu toate acestea, pasarile pastreaza caracterul ereditar de negru, brun, agat sau izabel.
Indiferent de culoarea de fond aceasta trebuie sa fie bogata si profunda. In cazul albilor dominant este permisa o urma de culoare galbena la nivelul remigelor. Albul trebuie sa fie impecabil.
La lipocromii mozaic, aceleasi norme sunt valabile, dar la acestea se adauga paternul mozaic. Un patern perfect este o exigenta care trebuie urmarita, mozaicul fiind un canar al contrastelor.
Atentie! Fara urme de melanina, nici macar la nivelul ciocului si picioarelor. Ciocul si picioarele sunt deschise la culoare.
Este permisa colorarea artificial, dar aceasta trebuie sa fie uniforma!

Botgrosul cu aripi albe

2012-07-08T16:24:00.000+03:00

Botgrosul cu aripi albe este fara indoiala botgrosul care maninca foarte multe seminte de conifere.Il putem intilni in zonele muntoase din Asia Centrala in zonele cu ienupar dar si in padurile mixte de ienupar si brazi.

Are urmatoarele subspecii:
Mycerobas carnipes carnipes (Hodgson, 1836) traieste in E si S-E Kazakistan,S-V Azbekistan,N-E Afganistan,S Mongolia ,N-E India.,N Myramar,N Pakistan.
Mycerobas carnipes merzbacheri (Schalow, 1908)
Mycerobas carnipes speculigerus (Brandt, 1841) traieste in N-E Iran,Turkmenistan,Afganistan,Pakistan.
In general sint mai putin timizi decit botgrosii europeni.
Are 22-23cm si 56-62g.

Masculul are capul,pieptul,gitul si partea superioara a corpului de culoare negru lucios iar partea de deasupra cozii de culoare galben mustar.Aripile sint negre cu galben avind o fasa alba care este vizibila chiar si in zbor.Coada este foarte lunga in comparatie cu ceilalti botgrosi .Abdomenul variaza de la galben -mustar spre un galben de culoarea luminarii.Picioarele sint de un dri deschis iar ciocul are culoarea carnii.
La femela si pui negrul lucios vine inlocuit cu un gri argintiu.

Nidifica la inaltimi de 3000-3600m iar in Nepal ajunge chiar si la 4200m.In Himalaya nidifica in iunie-august iar in Nepal august-septembrie.
Femela construieste de obicei un cuib din ramurele,iarba uscata,muschi si frunze uscate captusind interiorul cu coji subtiri de copac de obicei intr-un ienupar la inaltimea de 2m si citeodata in brad sau alti copaci la inaltimea de 20m.
Femela depune 3 oua pe care le cloceste 15-16 zile. Puii parasesc cuibul dupa 20 de zile de viata.
Iarna coboara pina la 2700 m uneori si pina la 1500m.Stau in pereche sau in mici grupuri dar ajung sa formeze stoluri de 50 de indivizi amestecindu-se cu Carpodacus Rhodochiamys.
Sint cunoscuti ca fiind pasari foarte zgomotoase atunci cind maninca seminte de conifere sau fructe de padure.

Feeding, Substrate and Watering in Romanian language

2012-07-08T16:15:00.000+03:00

Feeding, Substrate and Watering in Romanian language

Translated by Ovidiu Mihaescu. Thank you.

Din nou despre fertilizare

Am scris mail-ul asta unui prieten si cred ca poate fi in interesul multora. Acest prieten m-a intrebat de ce as fertiliza mai mult decat o fac altii.

Fertilizarilele dupa rutini recomandate sunt dedicate plantelor normale. Aceste plante cresc in sol care contine deja nutrienti. Cresterile asteptate in cazul plantelor normale nu sunt foarte mari (Ex: plantele de casa).

Bonsaii sunt plantati in substrate cu drenaj ridicat si trebuie udati agresiv. Astfel mineralele sunt eliminate odata cu apa prin gaurile de scurgere. In perioada de formare, bonsaii ar trebui sa creasca mai mult decat plantele obisnuite. 99% din bonsai sunt in perioada de formare. Numai avand cresteri mari, putem grabi procesul de formare al lor. Ei trebuie sa creasca mult pentru a putea fi redusi de cateva ori pe perioada unei singure veri.
Eu folosesc de trei ori doza recomandata de fertilizator. Folosesc fertilizator obisnuit, ieftin destinat plantelor obisnuite. Acesta este in general 10-10-10 sau 20-10-10 sau ceva apropiat. Regula de baza este: “cat mai mult azot”. Fertilizez la fiecare 10-14 zile pe toata perioada de crestere. Comparativ cu crescatorul de bonsai obisnuit fertilizez de 20 pana la 60 (saizeci) de ori mai mult.
Copacii mei arata foarte bine si cresc mult mai mult decat in alte gradini. De aceea trebuie sa-I tai mai des si mai mult. Cred ca acest lucru este bun pentru ca astfel formarea lor are loc mai rapid. Copacii meu nu au daunatori pentru ca sistemul lor imunitar este foarte puternic. Pana acum sistemul meu de fertilizare nu le-a daunat niciodata.
Cred ca in America, in ultimii 15 ani, majoritatea crescatorilor de bonsai au optat pentru un substrat modern dar inca fertilizeaza si uda dupa metode clasice care era correct in cazul substratului clasic. Ca rezultat regasim multi copaci care sufera datorita cantitatilor reduse de apa si nutrienti. Nimeni nu le-a spus oamenilor ca odata cu schimbarea substratului, trebuie schimbate RADICAL manierele de udare si fertilizare.

Sper sa va fie de ajutor
Walter

Fertilizarea, Substratul si Udarea

Metodele lui Walter Pall

Am fost rugat sa scriu un paragraf despre “fertilizarea coniferelor”. Asa ca m-am pus pe treaba si a reiesit ceea ce urmeaza. Doar ca, daca raspundem pe scurt intrebarii “Cum fertilizam coniferele?” s-ar putea sa ne inselam atat de mult incat sa ajungem la pierderi importante.

Substratul, udarea si fertilizarea nu pot fi privite separat. Fiecare este conectata de cealalta iar lucrurile devin astfel complicate. Fie el un copacel cu frunza cazatoare, conifer, tanar sau batran, replantat recent sau chiar colectat, el face parte dintr-o gradina de bonsai cu atat de multe variabile. Poate fi dat un raspuns scurt si concis?

Ei bine, da. Doar ca trebuie sa citesti cu atentie si apoi sa faci TOTUL LA FEL. Nu poti alege una din variabile si sa o ignori pe cealalta. Nu poti fertiliza dupa metoda mea si sa ignori ce substrat folosesti sau ce regim de udare.

In primul rand am lasat deoparte tot ce a fost scris in majoritatea textelor despre bonsai. Multumita tehnologiei care ne da acces la produse si metode noi, felul in care avem grija de copaci a progresat cu mult peste frontierele traditiei. Unii dintre noi refuza sa realizeze ca traim de ceva timp intr-o lume noua si moderna. Metodele vechi pot fi, intr-o mica masura, folosite cu succes in cazul practicilor si substratelor moderne dar riscul ridicat poate duce uneori la pierderea copaceilor.

Substratul: Un substrat bun trebuie sa fie: de granulatie uniforma, sa absoarba si sa cedeze apa in egala masura, sa nu contina particule fine de material organic, nu trebuie sa fie subiectul dezagregarii mecanice (sa nu se descompuna usor), in stare uscata sa prezinte o greutate mica, sa fie ieftin si sa fie estetic. Substratul modern ar trebui sa fie tuf vulcanic, piatra ponce, argila arsa granulata, zgura, zeolit, bucati de nuca de cocos, coaja de copac, polistiren extrudat si alte cateva pe care le puteti gasi singuri odata ce ati inteles principiile. Nota: se poate ca unele din materialele enumerate sa nu fie disponibile in zona in care va aflati.

Akadama este un substrat care se descompune mai ales atunci cand este expus inghetului ceea ce il face un substrat mai putin dorit. Ca urmare el poate bloca circulatia apei si a aerului in zona radacinilor si deci se poate ajunge la pierderea copacului ami ales in cazul celor replantati mai rar, al coniferelor sau al copacilor batrani in general.

Solul obisnuit, compostul, roca granulata, nisipul etc sut medii nu tocmai recomandate in cultura bonsailor chiar daca in realitate copacii cresc in astfel de substraturi.
Toate substraturile pot fi mixate dupa bunul plac al userului si ele pot chiar fi refolosite atata timp cat sunt curatate si trecute prin sita.

Nu exista un “mediu ideal” pentru bonsai. Mai degraba exista mii de astfel de medii. Eu cred ca NU CONTEAZA CE FOLOSESTI SI IN CE CANTITATI atata timp cat este un substrat modern.

In substartul modern nu exista pamant sau sol obisnuit si deci nu contine culturi bacteriale. Ele necesita udari repetate pe parcursul unei singure zile in special vara si mai ales atunci cand ati folosit numai materiale anorganice. De aceea eu adaug turba granulata la compozitia mentionata. Aceasta turba este exploatata in mlastini si o gasim comercializata la o granulatie mare. Verifica si nu folosi particule fine de turba/muschi sphagnum chiar daca pe pachet scrie ca nu contine astfel de particule. Daca nu gasesti produsul adecvat foloseste bucati mici de scoarta de copac sau fibre de nuca de cocos. Aceste componente organice ar trebui sa insumeze 15-20% din totalul de volum al substratului, ceva mai putin in cazul coniferelor, maslini etc si ceva mai mult in cazul azalleei, sau a copaceilor mici.

Partile acestea organice ridica nivelul umiditatii in substrat si ajuta la formarea culturilor bacteriale folositoare. Cercetarile au dus la concluzia ca turba contine hormoni foarte utili copaceilor. Materialele organice in mod normal nu ar trebui regasite in substratele moderne dar cele mentionate mai sus au nevoie de cinci ani pentru a se descompune. Acest lucru trebuie luat in calcul atunci cand programati replantarile. La reciclarea substratului, materialele organice trebuiesc obligatoriu eliminate prin cernere.

Udarea: Eu am program ZILNIC de udare si el dureaza de la sfarsitul lui martie pana la mijlocul lui octombrie. Acest lucru se intampla oricum, chiar daca copacelul pare a fi uscat sau nu. Numai atunci cand ploua abundent opresc rutina udarilor. Atunci cand este cald, sau vant puternic, sau ambele, ud de doua-trei ori pe zi. Copaceii foarte mici trebuiesc udati de doua ori pe zi. Toti copacii (indiferent de specie) sunt udati la fel. Nu este nevoie de un program de udare individual atunci cand toti copacii sunt plantati intr-un substrat cu drenaj foarte bun. De aceea nu este nevoie sa-i faci ‘training’ unui prieten pentru a uda copacii cat timp esti in vacanta. Orice persoana poate uda copacii atata timp cat aceasta este facuta abundent. Nu conteaza nici ce apa folosesti. Apa de la robinet este foarte buna indiferent de duritaea ei. Apa pe care o folosesc e una dintre cele mai dure din Europa si o folosesc la toate speciile inclusiv azaleea. Ud copacii cu furtunul de gradina cu presiunea la maxim. Nu ud copaci individual ci zone de gradina asa cum ai face-o cu un sistem simplu de irigare.

Cand uzi in acest fel, fa-o agresiv. Aceasta inseamna ca totul este ud, tot copacul de sus pana jos. Este foarte bine pentru copaci daca coroana le este udata zilnic.

Daca folositi substratul modern, udarea excesiva este aproape imposibila. Poti uda ore intregi pentru ca apa va trece cu usurinta prin substratul cu drenaj foarte bun si va parasi vasul prin gaurile de scurgere. Este in schimb foarte usor sa udam prea putin daca folosim metoda clasica de udare. Multi bonsai mor din aceasta cauza.

Fertilizarea: In cazul udarii agresive si folosirii substratului modern, fertilizarea nu mai este un secret. Orice fertilizator folosit pentru plante obisnuite poate fi folosit indiferent ca este organic sau chimic. Fertilizatorii ar trebui sa aiba FOARTE MULT azot. Plantele cresc numai daca au la dispozitie azot.

Eu folosesc in principal fertilizator lichid pe care il achizitionez de la cel mai ieftin magazin de pe piata. In America acesta ar fi Walmart. Foloseste cel care este adresat tuturor plantelor. Aditional folosesc fertilizator granular care au un continut principal chimic si partial organic. De doua ori pe an (la inceputul lui mai si sfarsitul lui august) mai arunc o mana de ingrasamant natural de pasare (gaina). Asta-i tot! Pentru toti copacii mei inclusiv cei de renume modiala folosesc acelasi fertilizatori.

Cat folosesc? MULT MAI MULT DECAT CREZI! Folosesc de 20 pana la 60 de ori cantitatea folosita de crescatorul obisnuit de bonsai. De la inceputul lui aprilie pana la mijlocul lui octombrie, la fiecare 10 zile toti copacii sunt fertilizati cu fertilizator lichid, folosind de trei-patru ori cantitatea recomandata. Toti copacii sunt fertilizati in acest fel, fie ca sunt mici, mari, conifere, foioase, replantat sau colectat. Pe perioada de 200 zile amintita copacii primesc de trei ori doza recomandata in circa 20 de aplicari ceea ce ne duce la 60 de doze pe un ciclu de crestere. Unii crescatori de bonsai aplica fertilizatori de trei pana la cinci ori la jumatate din concentratia recomandata, pentru ca bonsaii “nu trebuie sa creasca”. Daca consideram fertilizarea de doua ori pe an cu fertilizatori solizi (ingrasamant natural de pasare) se subintelege de ce prin metoda mea se aplica de 20 pana 60 de ori mai mult fertilizator decat cantitatea folosita de crescatorul obisnuit de bonsai.

Batoanele asiatice de fertilizatori sunt “putin cam mult” pentru cultura noastra. Cum nu mancam friptura cu betisoarele asa nu trebuie sa hranim plantele cu batoane. Sigur este alegerea ta daca vrei sa le folosesti, doar ca… nu sunt foarte atractive. Biogold (fertilizator solid) a fost creat sa fie folosit cu substraturi moderne precum akadama si e unul foarte bun. Daca mi-l dai mie il voi rupe in bucati mici si-l voi presara pe suprafata substratului. El va disparea dupa doar o udare.

Acumularea de saruri in substrat este aproape imposibila daca udarea este zilnica si agresiva. Chiar si azaleea o duce bine cu tratamentul asta. Ele cresc foarte bine, chiar cu apa de duritate mare, argila arsa granulata combinata cu turba si fertilizarea agresiva. In urma cu 10 ani a aparut “supra fertilizarea” dar dupa scurt timp toata lumea a uitat de ea. Rezultatele nu au fost cele asteptate iar multi copaci au avut de suferit si chiar au murit. Ce fac eu suna asemanator doar ca eu insist asupra udarilor agresive in paralel cu fertilizari agresive si folosirea de substrat modern. Si nici nu fac din ingredientele din fertilizatori o stiinta secreta. Iti spun sa cumperi orice gasesti la reduceri la “garden centre” sau la furnizorul tau agricol.

Aceasta schema de fertilizare este pentru copacii aflati in “formare”. 99.8% dintre bonsai sunt in aceasta etapa. Daca consideri ca ai un copac care a ajuns la un maxim de dezvoltare atunci ar trebui sa reduci considerabil procesul de fertilizare. Lasa-l fara nutrienti si va deveni pipernicit, cu din ce in ce mai putine frunze sau ace. Pentru o perioada va arata bine pentru show-uri, dupa care isi va pierde din estetica, iar dupa cativa ani vei fi nevoit sa il fertilizezi agresiv pentru a-l recupera.

Sumar: Fa totul sau nimic! Nu ai de ales. Alege una din cele spuse, ignora-le pe celellate doua si totul se va sfarsi intr-un dezastru. Cei care suprafertilizeaza dupa metoda clasica cu sol fara drenaj bun si fara a uda agresiv vor sfarsi prin a distruge unii copaci. Cei care vor folosi substrat modern, udare agresiva dar vor fertiliza dupa metoda clasica vor avea copaci foarte slab dezvoltati care in final vor muri. Cam asta-i tot.

Deci la intrebarea: “Cum fertilizez coniferele?” Raspunsul este: “La fel ca pe toti ceilalti copaci doar ca trebuie sa citesti tot articolul.”

Stiu ca multi nu vor crede asta: “Cel care vindeca are dreptate” se spune in lumea medicinei. In cea a gradinaritului: “Cel care are cei mai sanatosi copaci are dreptate” Vino sa-mi vizitezi gradina sau arunca o privire la galeria mea, ele vin in sprijinul celor spuse de mine.

Toate aceste nu au fost inventate de mine. Am invatat de la gradinari moderni profesionisti care fac asta cu succes de decenii. Am adaptat horticultura moderna la bonsai. Doar ca in lumea bonsai toate astea par revolutionare.

Walter Pall

Ulmus parvifolia – Ulm chinezesc

2011-11-17T21:42:00.000+02:00

Informatii generale

Ulm chinezesc sub forma de bonsai

Specie cu crestere rapida, cu foliaj caduc sau mereu verde in functie de unde este pozitionat. Recomandat incepatorilor. Face parte din familia Ulmaceelor. Are frunze alternate, ovale si dublu serate, iar scoarta este gri si neteda. Originar din centrul Chinei. Ramificatie bogata. Inflorirea este tardiva (septembrie) si poate rezulta in mici seminte.

Inmultirea

Prin seminte: primavara dupa o stratificare de trei saptamani a semintelor
Prin marcotaj aerian: in iunie. Inradacineaza relativ usor. Folositi un amestec drenant.
Prin butasi: la sfarsitul primaverii, plantati intr-un amestec de 2/3 turba si 1/3 pietris dupa ce i-ati dat cu hormoni de inradacinare. Plasati-i la lumina si caldura.

Lumina

Preferabil in lumina directa. Poate creste si in lumina indirecta, insa exista riscul ingalbenirii frunzelor.

Temperaturi

Daca este tinut ca bonsai de exterior, temperaturile suportate sunt intre -10°C si 30°C, daca sta in interior, intre 15°C si maxim 28°C. Daca se ierneaza se recomanda a fi protejat cu ajutorul paielor. Se recomanda iernarea anuala deoarece va creste mult mai viguros.

Curenti de aer

Evitati locurile unde bate vantul incontinuu.

Udarea

Necesita multa apa, daca este lasat sa se usuce, isi va pierde frunzele.

Fertilizarea

Pentru a pastra frunzele mici, nu se va fertiliza decat la sfarsitul primaverii si la inceputul toamnei.

Tunderea

La sfarsitul lui februarie puteti taia ramurile foarte scurt. Taiati deasupra unui nod pentru a favoriza ramificarea. Lucrarile de intretinere se pot face pe perioada vegetativa. Defolierea nu este necesara.

Legarea

Legarea este foarte dificila din cauza ramurilor subtiri si dese, singura metoda viabila este tourniquet. Daca exista ramuri groase, se pot lega normal.

Schimbarea pamantului

Reactioneaza bine la schimbarea pamantului. Se recomanda un sol de 50% turba, 30% pietris si 20% tuf vulcanic.

Boli si daunatori

Gandaci si viermi de scoarta, paianjeni rosii, paduchi. Foarte rar intalniti.

Vasul

Alegeti un vas mai profund pentru a stimula dezvoltarea sanatoasa a radacinilor. Tentele de albastru, verde, bej se potrivesc foarte bine.

Picogordo - Coccothraustes coccothraustes

2011-11-13T17:19:00.000+02:00

Coccothraustes coccothraustes (Linnaeus, 1758) Hawfinch¹ es el nombre científico usado en zoología para referirse al comúnmente llamado picogordo, siendo este una especie de ave del género Coccothraustes dentro de la familia Fringillidae. Sigiloso y difícil de observar, es uno de los mayores, más robustos y compactos fringílidos. De color pardo anaranjado, posee un característico "antifaz" negro, y unas alas de heterogéneo y oscuro colorido donde sobresale una franja blanca y el color azulón de las puntas. Vive en bosques caducifolios, donde se alimenta principalmente de las semillas duras que abre con su potente pico. Se distribuye por el paleártico. Carlos Linneo en 1758 fue el primero en describir a esta especie para la ciencia.² La especie posee seis subespecies.

Descripción

El picogordo presenta una longitud que oscila entre los 16'5 y 18 centímetros, mientras que las medidas de envergadura alar van desde los 29 a los 33 centímetros. El peso corporal de esta especie está entre los 48 y 62 gramos aproximadamente.³ Las hembras por lo general presentan las menores medidas, y por tanto tienen menor tamaño y peso que los machos.
En cuanto a su fisionomía, se describe como un fringílido típico, de figura robusta, grueso cuello, grande cabeza redonda y un ancho, fuerte y cónico pico de aspecto metálico del cual le viene su nombre vulgar (picogordo). Sus patas son cortas de color rosáceo en tono claro y su cola también muy corta.
Sus ojos son de color marrón, pero para entrar en más detalles hay que remontarse a 1957, año en el que Mountfort observa e indica que tras manejar al picogordo para su anillado y por tanto en estado de excitación, los ojos de este se vuelven de un intenso color chocolate rojizo. Además, también apuntará que inmediatamente después de muertos, el color de sus ojos es blanco, y que examinados a la luz del sol podrían definirse como rosa ámbar.⁴
En cuanto a su plumaje cabe destacar que es mucho más llamativo el macho que la hembra (más pálida en tonos), presentando este un bello colorido destacando sus alas y cabeza. A grandes rasgos, el color general de su plumaje es el pardo, siendo la cabeza de un tono más anaranjado, al igual que la cara aunque de un tono más claro, estando rodeados los ojos por un fino borde negro intenso que se extiende hacia el pico en una franja del tamaño del diámetro ocular, rodeando también en fino borde todo el pico y bajando por la garganta que asimismo es negra.⁵ Desde los laterales del cuello, así como la parte superior del mismo (nuca), el color es gris claro. Todo el vientre y las partes inferiores son pardas de un color marrón blancuzco, excepto sobre las patas que es de un gris blancuzco. Las alas son completamente heterogéneas en cuanto al color, siendo las partes interiores del mismo color que el lomo, marrón oscuro, y las partes exteriores de negro intenso. En el medio y desde el inicio hacia las puntas, las alas presentan primero una franja de plumas blancas, luego de un marrón castaño y finalmente las puntas son azules, moradas o verdosas, en tono oscuro. Las plumas de la cola son en su inicio de color marrón castaño en la parte superior y color blanco en la inferior, continuando en un marrón más oscuro y blanco en las puntas, presentando plumas negras en los bordes exteriores.⁶ ³ ⁴

Distribución

Mapa de distribución de Coccothraustes coccothraustes. Nótese el carácter paleártico salvo por la anomalía de Alaska.

Constituye una especie de distribución paleártica, encontrándose en toda Europa y Asia templada u oriental (incluyendo el norte de Japón), así como en el norte de África (Marruecos, Túnez y Argelia). Ocasionalmente, el picogordo también ha sido avistado en Alaska, donde se considera según la American Ornithologist Union (AOU) una especie de presencia accidental.⁷
No obstante, a pesar de ser una especie muy distribuida por toda Europa, el picogordo se halla ausente en Islandia, gran parte de las Islas Británicas (no se encuentra en Irlanda), mayor parte de Escandinavia, y ciertas islas mediterráneas. Sí se distribuye por el sur (desde la Península Ibérica hasta Bulgaria) y centro de Europa, incluyendo además Inglaterra y el sur de Suecia.⁸
En Asia se localiza en Asia Menor, la región del Cáucaso y en el norte de Irán, Afganistán y de Turkestán. También habita Siberia, Manchuria y Corea del Norte.

Migración

El picogordo es un migrador parcial, dirigiéndose grupos de más al norte de estas aves hacia el sur durante el invierno. El anillamiento de las aves permite recoger datos que demuestran este hecho. En 1960, el ornitólogo K. H. Voous postuló que las poblaciones europeas más norteñas invernan en los países mediterráneos. En España se han llegado a recuperar, en campañas de estudios poblacionales, doce picogordos que fueron anillados en Alemania Occidental, uno en Alemania Oriental, cinco en Bélgica, cinco en Suiza, cuatro en Checoslovaquia, tres en Francia, y uno en Holanda. Sin embargo, el ornitólogo Paul Herroelen, apunta que algunas poblaciones centroeuropeas del picogordo, por ejemplo las belgas, son más sedentarias o erráticas. No obstante, Bernis señala que los datos hallados de las recuperaciones obtenidas ya anteriormente señaladas, cinco de las doce de Alemania Occidental, dos de las cinco de Bélgica, una de las cuatro de Checoslovaquia, y una de las cinco de Suiza, corresponden a anillamientos en época de cría, lo que significa que a las poblaciones sedentarias de la península Ibérica, se les une en invierno un importante contingente de picogordos migrantes que proceden de centroeuropa.⁷

Taxonomía

La especie Coccothraustes coccothraustes fue clasificada por primera vez en 1758 por el zoólogo Carlos Linneo, quien la describió en el género Loxia, constando por tanto inicialmente como "Loxia coccothraustes".² Más tarde, Pallas convino que el picogordo se trataba de una especie fuera del género Loxia, y la renombró como coccothraustes vulgaris,⁹ pero finalmente, ya en el siglo XIX, el zoólogo londinense R. B. Sharpe le dio su actual nombre (Coccothraustes coccothraustes),¹⁰ perteneciendo actualmente y de este modo al género Coccothraustes, que se clasifica en la familia Fringillidae dentro del orden de los Passeriformes. El picogordo únicamente comparte género con otras dos especies, Coccothraustes abeillei y Coccothraustes vespertinus.¹¹
Como especie propiamente dicha se le describen 6 grupos o subespecies:

C.c. coccothraustes, propio del centro y norte de Europa, incluidas Península Ibérica e Islas Británicas, también presente en el oeste de Asia.¹² Fue la primera subespecie descrita (Linnæus 1758).

C.c. buvryi, propio de Argelia y Túnez, presente en Marruecos. Mucho más gris que C. c. coccothraustes.¹³ Clasificado por Cabanis en 1862. También se usa el sinónimo C. c. burryi.¹⁴

C.c. nigricans, presente en Ucrania, Península de Crimea, Mar Caspio y norte de Irán.¹⁵ Clasificado por Buturlin en 1908.¹⁶

C.c. humii, se distribuye por el este de Kazajistán, Kirguistán, Tayikistán y oeste de Afganistán.¹⁷ Clasificado por Sharpe en 1886.¹⁸

C.c. japonicus, se localiza en la Isla de Sajalín, Hokkaidō y norte de Honshū; pasa los inviernos en China y en las Islas Ogasawara.¹⁹ Esta especie fue descrita por Temminck y Schlegel en 1848.²⁰

C.c. schulpini, presente en la cuenca del río Amur (Rusia y China), en Manchuria (China) y en algunas zonas que bordean al Mar del Japón (Corea del Norte, Corea del Sur, Rusia y Japón.²¹ Fue descrita por H. Johansen en 1944.²²

Hábitat

Picogordo macho.

Típicamente, el picogordo cría y habita durante la primavera en bosques caducifolios con especies de árboles de gran porte y hoja ancha que les aporten frutos o duras semillas (véase robles, encinas, hayas, fresnos, olmos, arces), así como en parques y grandes jardines de poblaciones humanas (aunque más raramente). Localmente también se encuentra en bosque mixto y puramente de coníferas, aunque el espectro de su hábitat puede ser aún más diverso, localizándose puntualmente en sotobosques, huertos o incluso en espacios más abiertos, siempre y cuando no se hallen muy lejos de alguna fuente básica de agua.
Durante el otoño y los inviernos, buscan los bosques que le proporcionen mayor cantidad de alimento, en particular aquellos con carpe, ciruelo, cerezo o tejo. En cuanto a su ocupación altitudinal en el hábitat, el picogordo se desarrolla a niveles muy dispares, presente desde la línea de costa hasta altitudes muy próximas al límite de la vegetación arbórea. Las densidades de población de esta especie son inferiores a 0'1 aves por cada 10 hectáreas de hábitat, siendo por tanto un pájaro escaso.⁴ ²³ ²⁴

Alimentación

La dieta del picogordo se compone básicamente de semillas duras principalmente de grandes árboles aunque también ingieren las de algunos frutales, las cuales consigue romper gracias a su fuerte pico que a su vez acciona por medio de una poderosa musculatura bien desarrollada.

Picogordo en un comedero de Bytom, Polonia.

La fuerza de trituración de este pequeño pájaro equivale a una carga de 30 a 48 kg aproximadamente, aunque para algunos autores son mayores de 50kg.²⁵ De este modo consigue abrir los huesos de cerezas y almezas, dos de sus alimentos más comunes y que más codician. Otros alimentos comunes de este pájaro son los piñones y hayucos. También son capaces de romper los huesos de las aceitunas, acción para la que se necesitan (según pruebas realizadas) fuerzas de 53 a 80 kg.⁴ En su dieta también entran ciertas bayas, brotes y, durante la primavera, algunas orugas que captura.³
El comportamiento alimentario del picogordo suele ser formar pequeños grupos o bandos para alimentarse, sobre todo durante el invierno.²⁶
En resumen, una redacción de alimentos para el picogordo más específica, teniendo en cuenta que la variedad de semillas que ingiere es grande, sería la que incluyera durante el verano y hasta el comienzo del invierno, semillas de olmo, carpe, arce y haya; durante el otoño e invierno los frutos de la rosa, escaramujo, y majuelo; y hacia finales del invierno los brotes más tiernos del roble, así como los retoños del tejo. Con la llegada de la primavera ingieren ciertas orugas que localizan en las hojas de los árboles, como pueden ser la Operophthera brumata y Tortrix viridana, así como también cazan algunos escarabajos (Lucanus cervus o Melolontha).⁴

Reproducción

En abril comienza la época de cría del picogordo, constando la puesta de esta especie de unos 4 a 6 huevos y produciéndose de abril a mayo. La incubación es llevada a cabo sólo por la hembra (el macho le proporciona el alimento), y dura unos 12 días. A menudo crían en pequeñas colonias. Presentan una única puesta al año, aunque de ser muy favorable el hábitat podrían darse dos.

Cortejo nupcial

Según la descripción de Mountfort, los machos presentan durante el principio de la primavera un plumaje abundante y esponjado, y es entonces cuando están listos para el acercamiento hacia la hembra, produciéndose remolonamente y en zigzag. A menudo la hembra los recibe hostilmente, por lo que los machos deben mostrarse insistentes. Cuando logra la atención de la hembra, el macho coloca el cuerpo muy derecho, despliega las plumas de la cola y baja las alas hasta tocar con sus extremos el suelo. Es entonces cuando la hembra empieza a sentir interés, y lo muestra agachándose con las plumas lisas y pegadas al cuerpo, para posteriormente desplazarse, bien de un salto o en corto vuelo, siendo seguida por el macho. Acto seguido, el macho lleva su pico hacia el vientre como si hiciera una reverencia, mostrando así la zona gris que presenta su plumaje a la altura de la nuca. Finalmente y para cerrar el cortejo, el macho despliega sus alas y va caminando hacia la hembra, que alarga el pico para que el macho con el suyo llegue a penas a rozarlo.⁴

Nido

La nidificación empieza a finales de abril o bien a principios de mayo. El macho es quien busca el lugar donde comenzará a construir el nido, y lo hará meticulosamente, visitando la zona elegida repetidamente las semanas previas al inicio de su construcción, hasta que finalmente se decida a colocar las primeras estructuras del nido aunque será la hembra quien lo complete. Los materiales empleados son básicamente raicillas, tallos finos, líquenes, etc., revistiendo el interior con pelos. Su forma es de copa. Construyen el nido a una altura variable, difícilmente inferior a los 3 m, localizándose por lo general entre los 7 y 20 m, en árboles grandes, así como en viejos frutales, aunque también en arbustos frondosos.⁴ ⁷

Huevo

La puesta del picogordo es generalmente de unos 4 o 6 huevos, siendo lo más común que incuben 5, aunque la puesta puede incluso constar de 7 huevos (por contra, puestas de menos de 4 huevos son muy poco frecuentes).³ ⁴ De color variado, pueden ser descritos de azul claro o bien de un verde grisáceo, todos en tonos pálidos, en ocasiones simplemente grisáceos, pero siempre con manchas y motas pardas y en tonos negruzcos.²⁷ ⁴ En cuanto al tamaño, según los estudios del ornitólogo británico Jourdain, realizado en base a 100 huevos de picogordo en el Reino Unido, presentarán medidas de unos 24'2 x 17'4 mm como promedio, con un máximo de 27'6 x 17'1 mm y un mínimo de 19'8 x 15'7 mm.⁴

Polluelos

Al nacer, desprovistos de plumaje, presentan un abundante y largo plumón blanco. Se describe la cavidad oral y la lengua de color rosa, con la parte delantera del paladar de color rojo en un tono púrpura; se observan también unos salientes blancuzcos. En cuanto a las comisuras, se aprecian de color amarillo. La dieta de los polluelos se basa en insectos y orugas, que les serán proporcionadas por el padre y la madre. Dejan el nido a los diez o doce días aproximadamente, aunque fuera de él son atendidos por ambos adultos al menos durante otros quince días.⁴

Voz

Presenta voz débil, que se antoja como una especie de zic explosivo, también descrito como un tsicc metálico, o en ocasiones como un tisc tisc repetido en intervalos irregulares. En pleno vuelo más sonoro. También emite suavemente un corto sib mientras se mueve entre las ramas.³
Su época de canto va desde el mes de febrero hasta principios de junio. Canta poco, realiza un canto similar a su voz base, siendo corto y poco elaborado sin apenas notas musicales. Es interpretado por Tucker y Nicholson como un Tchi-tchi... ter-ui-ui, aunque se describen variaciones más sonoras y casi melodiosas pero bastante básicas.⁴
A veces algunos ejemplares también cantan fuera de época, Mountfort apunta observaciones de machos cantando un 16 de enero, un 20 de julio y un 16 de septiembre.⁴
Aunque las hembras también cantan, lo hacen más débilmente.
En estado de alteración lanza un sibilante kíu, y al sujetarlo en la mano lanza un srriiit más penetrante y gutural.

Vuelo

El picogordo presenta un vuelo rápido y de trayectoria recta en distancias cortas, aunque en distancias largas describe en el aire una ondulación marcada y periódica. Estando en el suelo mientras busca alimento van dando saltitos, y vuelan para ocultarse en los árboles a la mínima cuando intuyen cualquier peligro. Durante la primavera suelen capturar insectos incluso en pleno vuelo. La fisionomía del picogordo lo hace un pájaro de silueta característica en pleno vuelo, dando la sensación de poseer unas alas muy cortas para tan robusto cuerpo, además, volando muestra el color blanco de la punta de su cola. En sus traslados de un árbol a otro, o desplazándose de bosque en bosque, vuela a alturas superiores a los 50 y 100 metros, haciéndolo comúnmente incluso a más de 200 metros. Pueden volar en solitario o en pequeños grupos.³ ⁴

Población, estado de conservación y amenazas

Picogordo perchado en una rama.

Presenta una gran población mundial y, aunque no se han cuantificado las tendencias de esta población global, a criterio de la Lista Roja de la UICN puede asegurarse que no se producirá una disminución de más del 30% en diez años o en tres generaciones.²⁸
BirdLife International estima una población europea de entre 2'4 y 4'1 millones de parejas reproductoras.
En España, y según Purroy en 1997, la población de esta especie era de unas 4000 o 5000 parejas reproductoras. Este dato se ve apoyado por el Atlas de las aves reproductoras de España, que en el año 2003 apunta una población de casi unas 5000 parejas. Según ciertos datos obtenidos por el programa SACRE, en 2005 la tendencia de la población española es creciente.²⁹ ⁷
A nivel mundial la especie no se incluye, según la revisión realizada en 1996, en la Lista Roja de la UICN.
Desde 1988, cuando la especie fue catalogada por primera vez por Collar y Andrew, el picogordo es una especie cuyo estado de conservación es de preocupación menor (LC, Least Concern), y así sería catalogada en futuras revisiones por BirdLife International, desde la primera en 2000 hasta la del 2008.²⁸
En España el picogordo consta desde 1992 como especie No Amenazada en el Libro Rojo de los Vertebrados, ostentando la categoría de especie de Interés Especial desde el 5 de abril de 1990 según el Real Decreto 439/1990, y coincidiendo con todos los catálogos regionales a excepción del País Vasco, donde es una especie con categoría Vulnerable desde 1996.³⁰
Los factores de amenaza sobre el picogordo son básicamente la destrucción y pérdida de su hábitat, dado que es una especie muy sensible a los cambios en el mismo. Otro posible factor de amenaza, según el Catálogo Nacional de Especies Amenazadas, es la caza por pajareros, e incluso también la caza a escopeta por cazadores.³⁰

Comportamiento

El picogordo es una especie tímida y huidiza, siendo por tanto un pájaro difícil de observar. Con el buen tiempo y unas condiciones climáticas óptimas varía su conducta, al ser este el momento en que más visible se hace. Pasa su vida en las ramas más altas de los árboles en los que se posa, sobre todo en época de cría, momento en el que se hace más complicado el estudio de sus costumbres. A lo largo de su vida, prácticamente solo baja al suelo cuando va en busca de semillas, acción para la que raramente se aleja en exceso del árbol, aunque también puede ser observado con mayor facilidad cuando se dispone a beber, y como es un pájaro que prefiere no estar demasiado tiempo sobre tierra firme, el picogordo necesita desarrollar su vida en zonas con una patente proximidad de agua.⁴
Al comer y beber junto a otros pájaros, el picogordo es de carácter agresivo y dominante, tanto con ejemplares de su misma especie como con los de otras incluso de mayor tamaño.⁴
La territorialidad es variable, de tal modo que si las parejas de picogordo están criando en pequeñas colonias, como ocurre frecuentemente, el territorio defendido por cada pareja es muy pequeño, pero cuando la pareja no forma colonias con otras para nidificar, esta puede ocupar y defender hasta un bosque entero.⁴ Según Mountfort, el comportamiento de establecer colonias de cría supone un valor de supervivencia mucho mayor, dado que anidar en conjunto, con la agrupación de parejas que esto supone, ofrece una mayor capacidad de defensa contra los depredadores para el nido.³¹

Miscelánea

El picogordo puede vivir hasta 5 años.³

Además del nombre vulgar picogordo, esta especie recibe otros nombres dentro de España, así en catalán será durbec, en valenciano trencapinyols, en gallego bicogroso, en vasco mokolodia, y en Andalucía se le conoce como cascanueces.³⁰ ³² ³³

En Albania, Bélgica, Bielorrusia, Bulgaria, Checoslovaquia, Georgia, Irán, Mongolia, Países Bajos, Polonia, Suecia y Yugoslavia se han emitido sellos dedicados al picogordo.³⁴ ³⁵

Hawfinch - Coccothraustes Coccothraustes

2011-11-13T14:20:00.000+02:00

Coccothraustes coccothraustes (Linnaeus, 1758) Hawfinch is the scientific name used in zoology to refer to commonly known hawfinch and this one species of bird of the genus Coccothraustes within the family Fringillidae . Stealthy and difficult to observe, is one of the largest, most robust and compact finches . Orange-brown, has a characteristic "mask" black, and wings of heterogeneous and dark color, where stands a white stripe and dark blue color of the tips. She lives in forests deciduous , where it feeds mainly on seeds hard to open with its powerful beak. Dispatched by Palearctic . Carolus Linnaeus in 1758 was the first to describe this species for science. The species has six subspecies.The Hawfinch has a length of between 16.5 and 18 inches , while the wingspan measures ranging from 29 to 33 inches. The body weight of this species is between 48 and 62 grams or so. The females usually have the lowest measures, and therefore have smaller size and weight than males.
In terms of physiognomy, described as a typical finches, robust figure, thick neck, large round head and a broad, strong, conical peak of metallic appearance which comes their common name (Hawfinch). Their legs are short, pinkish in tone clear and also very short tail.
His eyes are brown, but to go into more detail must go back to 1957 , the year in which Mountfort notes and states that after driving to hawfinch for banding and therefore in a state of excitement, the eyes of this turn of an intense reddish-chocolate color. In addition, note that immediately after death, the eye color is white, and examined in the light of the sun could be defined as pink amber.
In terms of plumage should be noted that much more striking is the male than the female (paler in tone), introducing the beautiful colors highlighting its wings and head. Broadly speaking, the overall color of its plumage is brown, being the head of an orange tone, as though face a lighter shade, with eyes surrounded by a thin black border that extends deep into the peak on a strip of eye diameter size, surrounding thin rim also in all the peak and down the throat is also black. Since the lateral neck and the top of the (head), color is light gray. Around the belly and the undersides are brown to brownish-white, except on the legs is whitish-gray. The wings are quite heterogeneous in terms of color, being the inner parts of the same color as the back, dark brown, and the outer parts of intense black. In the middle and from the start to tip, the wings have a fringe of feathers first white, then brown-brown and finally the ends are blue, purple or green, dark tone. The tail feathers are for the start of chestnut brown on top and white on the bottom, continuing in a darker brown and white at the tips, featuring black feathers on the outer edges.

Distribution

Distribution Map Coccothraustes coccothraustes. Note the character palearctic except for the anomaly of Alaska .

Distribution is a kind of Palearctic , found throughout Europe and Asia or Eastern Temperate (including northern Japan ) as well as in northern Africa ( Morocco , Tunisia and Algeria ). Occasionally, the Hawfinch has also been sighted in Alaska , where it is considered according to the American Ornithologist Union (AOU) a kind of adventitious presence.
However, despite being a species widely distributed throughout Europe, the Hawfinch is absent in Iceland , most of the British Isles (not in Ireland ), most of Scandinavia , and certain Mediterranean islands. If distributed in the south (from the Iberian Peninsula to Bulgaria ) and Central Europe, also including England and southern Sweden .
In Asia, located in Asia Minor , the region of Caucasus and northern Iran , Afghanistan and Turkestan . It also inhabits Siberia , Manchuria and North Korea .

Migration

The Grosbeak is a migratory in part by groups of more northern birds south for the winter. The bird banding permits to collect data that demonstrate this fact. In 1960 , the ornithologist KH Voous populations postulated that European wintering in more northern Mediterranean countries. In Spain you have come to recover from population studies in campaigns, twelve grosbeaks were banded in West Germany , one in East Germany , five in Belgium , five in Switzerland , four in Czechoslovakia , three in France and one in Holland . However, the ornithologist Paul Herroelen , notes that some central European populations of the Hawfinch, such as Belgium, are more sedentary and erratic. However, Bernis said that the data found recoveries obtained as previously indicated, five of the twelve West Germany, two of five in Belgium, one of four in Czechoslovakia, and five in Switzerland, are ring- during the breeding season, which means that sedentary populations of the Iberian peninsula , in winter they are joined by a large contingent of migrant grosbeaks come from Central Europe .

Taxonomy

The species was classified coccothraustes Coccothraustes for the first time in 1758 by zoologist Carl Linnaeus , who described in the genus Loxia , consisting of both initially and "Loxia coccothraustes". Later, Pallas agreed that it was a Hawfinch species outside the genus Loxia, and renamed it coccothraustes vulgaris, but eventually, as in the nineteenth century , zoologist London RB Sharpe gave it its present name (Coccothraustes coccothraustes), is currently owned and thus the gender Coccothraustes , classified in the family Fringillidae in the order of Passeriformes . The gender hawfinch only shares two other species, Coccothraustes abeillei and Coccothraustes vespertinus .
As a species itself is described 6 groups or subspecies :

Coccothraustes Cc, typical of central and northern Europe , including Iberia and British Isles , also present in western Asia . was the first subspecies described ( Linnæus 1758 ).

Buvryi Cc, typical of Algeria and Tunisia , present in Morocco . Much grayer than C. c. coccothraustes. sorted by Cabanis in 1862 . Also used the synonym C. c. burryi.

Cc nigricans present in Ukraine , Crimea Peninsula , Caspian Sea and north of Iran . Sort Buturlin in 1908 .

Humii CC is distributed in the east of Kazakhstan , Kyrgyzstan , Tajikistan and western Afghanistan . sorted by Sharpe in 1886 .

Cc japonicus, is located on the Island of Sakhalin , Hokkaido and northern Honshu , spends winters in China and the Ogasawara Islands . This species was described by Temminck and Schlegel in 1848 .

Cc schulpini present in the basin of the Amur River ( Russia and China ) in Manchuria (China) and in areas bordering the Sea of Japan ( North Korea , South Korea , Russia and Japan . was described by H. Johansen in 1944 .

Habitat

Male Hawfinch.

Typically, the Hawfinch breeding and living during the spring in deciduous forests with species of large trees and broadleaf provide them seeds or hard fruits (see oak , oak , beech , ash , elm , maple ) as well as in parks and Gardens large human populations (more rarely). Locally also found in mixed and pure forest conifers , although the range of its habitat may be even more diverse, pinpointing in undergrowth , orchards, or even in open spaces, provided they are not too far from a basic source of water.
During the autumn and winter, the woods looking to provide you with more food, particularly those with hornbeam , plum , cherry and yew . In terms of occupation altitudinal habitat, develops hawfinch very different levels, present from the coastline to altitudes very near the limit of tree growth. Population densities of this species are less than 0.1 birds per 10 hectares of habitat, is thus a little bird.

Food

Hawfinch diet consists primarily of hard seeds mainly large trees but also ingest some fruit, which manages to break through their strong beaks, which in turn driven by a powerful well developed muscles.

Grosbeak at a feeder in Bytom , Poland .

The crushing force of this little bird is equivalent to a load of 30 to 48 kg approximately, although some authors are more than 50kg. In this way he succeeded in opening the bones of cherry and hackberry , two of the most common food most covet. Other common food of this bird are the pine nuts and beechnuts . They are also able to break the bones of the olives , for which action is needed (from tests) forces from 53 to 80 kg. in their diet also enter certain berries , buds , and during the spring , some caterpillars that capture.
The feeding behavior of hawfinch usually form small groups or sides to feed, especially during the winter.
In summary, an essay hawfinch food for more specific, taking into account the variety of seeds ingested is large, which would be included during the summer and the start of winter , seeds of elm , hornbeam , maple and there ; during the autumn and winter the fruits of the rose , rosehips , and hawthorn , and the end of winter the tender shoots of the oak and the shoots of yew . With the arrival of spring caterpillars eat some located in the leaves of trees, such as the Operophthera brumata and Tortrix viridana and also hunt some beetles ( Lucanus cervus or Melolontha ).

Reproduction

In April begins the breeding season the Hawfinch, comprising the laying of this species about 4-6 eggs and produce from April to May . The incubation is carried out only by the female (the male provides the food), and lasts about 12 days. They often breed in small colonies. Present a single set per year, although very favorable habitats could be two.

wedding party

As described by Mountfort , the males present during an early spring plumage rich and fluffy, and is then ready for the approach to the female, resulting in a lie and zigzag. A female often hostile reception, so that males should appear pushy. When you reach the attention of the female, the male places the body very straight, displays tail feathers of the wings up and down with their ends touching the ground. That's when the female begins to feel interest, and displays smooth bending with feathers and skin-tight, and later move, either jump or short flight, being followed by the male. Then the male takes his beak into the belly as if making a bow, showing the gray area that has the plumage of the nape of the neck. Finally to close the courtship, the male spreads its wings and walks toward the female, which lengthens the peak for the male with his penalties come to touch him.

Nest

Nesting begins in late April or early May . The male is where anyone looking to start building the nest , and will do so carefully, repeatedly visiting the area chosen the weeks before the start of construction, until they finally decide to put the first structures of the nest while the female who will be to complete. The materials used are basically rootlets, fine stems, lichens, etc.., Coating the inside with hairs. Its shape is cup. They build the nest at a variable height, hardly less than 3 m, usually located between 7 and 20 m, in large trees and in old orchards, but also in leafy bushes.

Egg

The setting is usually hawfinch about 4 to 6 eggs , and the most common hatch 5, although the implementation may even consist of 7 eggs (by contrast, placed less than 4 eggs are very rare). of various colors, can be described in light blue or gray-green, all in shades of pale, sometimes only gray, but always with stains and spots in shades of brown and blackish. With regard to size, according to studies ornithologist British Jourdain , performed based on 100 eggs hawfinch the United Kingdom , will present a 24'2 x measures 17.4 mm on average, with a 27'6 x 17'1 maximum mm and a 19'8 x 15'7 minimum mm.

Chicks

At birth, devoid of feathers , have a rich and long white down. It describes the oral cavity and tongue pink, with the front of the palate of red on a purple, are also seen whitish protrusions. As for the corners, we can see the color yellow . The diet of the chicks is based on insects and caterpillars , which will be provided by the father and mother. They leave the nest to the ten or twelve days or so, even if it is attended by both adults for at least another two weeks.

Voice

Presents a weak voice, that seems like a kind of explosive zic, also described as a metal tsicc, or sometimes as a TISC TISC repeated at irregular intervals. More noise in flight. It also issues short-sib gently while moving among the branches.
His time of singing ranges from February through early June. Sing little, makes a similar edge to his voice base, being short and poorly designed with little notes. Is played by Tucker and Nicholson as a Chi-Chi ... ter-ui-ui, although variations are described and most melodious sound but fairly basic.
Sometimes some specimens also sing out of time, Mountfort says observations of male singing a January 16, 20 July and 16 September.
Although females also sing, make you more weakly.
In the altered state launches a hissing Kiu, and the subject in hand srriiit Launches more pervasive and guttural.

Flight

The Hawfinch has a flying fast and straight path over short distances, even over long distances in air describes a ripple marked and regular. Being on the ground while foraging range hopping, and fly to hide in the trees to a minimum when they sense any danger . During the spring are captured insects even in flight. The physiognomy of hawfinch does a bird in flight characteristic silhouette, giving the sensation of having some wings too short for such a robust body also shows the white flight from the tip of its tail. In their movement from one tree to another, or moving from forest to forest, flying at altitudes above 50 and 100 meters , making it even more commonly than 200 meters. They can fly solo or in small groups.

Population Status and Threats

Grosbeak perched on a branch.

It features a large world population and, although they have not quantified the global trends of this population, as determined by the IUCN Red List can be assured that there will be a decrease of over 30% in ten years or three generations.
BirdLife International estimated population European and 4'1 from 2.4 million breeding pairs.
In Spain , according Purroy in 1997 , the population of this species was about 4000 or 5000 breeding pairs. This finding is supported by the Atlas of breeding birds in Spain, in the year 2003 targets a population of nearly about 5000 pairs. According to some data from the program SACRE, in 2005 the Spanish population trend is increasing.
Globally the species is not included, according to the revision in 1996 , the Red List of IUCN .
Since 1988 , when the species was listed first by Collar and Andrew, the Hawfinch is a species whose conservation status is Least Concern (LC, Least Concern), and so would be listed in future revisions by BirdLife International , from the first in 2000 to that of 2008 .
In Spain the Hawfinch has since 1992 as a non-endangered species in the Red Book of Vertebrates , showing the status of species of special concern since April 5 of 1990 by Royal Decree 439/1990, coinciding with all regional catalogs exception of the Basque Country, is a Vulnerable species since 1996 .
Threat factors are basically the hawfinch destruction and loss of habitat , since it is a very sensitive to changes in it. Another possible factor of threat, according to the National Catalogue of Endangered Species , is hunting for birders, and even hunting rifle also by hunters.

Behavior

The Hawfinch is a shy species and elusive , is thus a difficult bird to observe . With good weather and optimal climatic conditions vary their behavior, as this is the time it becomes more visible. He spends his life in the branches of trees higher in those poses, especially in breeding season, at which point it becomes more difficult to study their habits. Throughout his life, almost down to the ground only when it goes in search of seeds , action that rarely moves away over the tree, but can also be observed more easily when you have to drink, and as a bird who prefers not to stay too long on land, the Hawfinch needs to develop its life in areas with a clear proximity of water.
By eating and drinking with other birds, the Hawfinch is aggressive and dominant, both copies of the same species as those of others even larger.
The territoriality is variable, so that if the couples are raising hawfinch in small colonies, as often happens, the territory defended by each pair is very small, but when the pair is not nesting colonies with others, it can occupy and defend to a forest -wide. According to Mountfort , the behavior of established breeding colonies is a much greater survival value, since nest together with the group of couples that this implies, provides a greater ability to defend against predators to the nest.

Miscellaneous

The Hawfinch can live up to 5 years.

Besides the common name hawfinch, this species receives other names in Spain and in Catalonia will durbec in Valencia trencapinyols in Galician bicogroso in Basque Mokolodi, and in Andalusia is known as Nutcracker.

In Albania , Belgium , Belarus , Bulgaria , Czechoslovakia , Georgia , Iran , Mongolia , Netherlands , Poland , Sweden and Yugoslavia have issued stamps dedicated to hawfinch.

CARPODACO MESSICANO

2011-11-09T19:54:00.000+02:00

Il Carpodaco messicano (Carpodacus mexicanus Muller, 1776) č un uccello americano della famiglia dei fringillidi.
Ne sono riconosciute oltre una decina di sottospecie, tra cui possiamo ricordare :
Carpodacus mexicanus
Carpodacus mexicanus amplus
Carpodacus mexicanus anconophila
Carpodacus mexicanus centralis
Carpodacus mexicanus clementis
Carpodacus mexicanus coccineus
Carpodacus mexicanus frontalis
Carpodacus mexicanus griscomi
Carpodacus mexicanus mcgregori
Carpodacus mexicanus mexicanus
Carpodacus mexicanus potosinus
Carpodacus mexicanus rhodocolpus
Carpodacus mexicanus rhodopnus
Carpodacus mexicanus roseipectus
Carpodacus mexicanus ruberrimus
Carpodacus mexicanus solitudinus
Distribuzione e habitat [modifica]

Questo volatile vive nelle Americhe, per la precisione lo si puň trovare nei territori che vanno dal Canada al Messico.
Č molto comune, la sua presenza in quelle zone č paragonabile a quella dei comuni passeri nelle nostre zone, č addirittura considerato dannoso per i problemi che crea alle varie colture di cereali e agli alberi da frutto (il C.mexicanus si ciba dei germogli di queste piante). Lo si puň trovare praticamente in tutti gli ambienti che caratterizzano i suoi areali di diffusione.
Caratterictiche fisiche

Il C.mexicanus misura circa 14 cm di lunghezza, la livrea nei maschi č caratterizzata da una livrea per la maggior parte di colore bruno, ad esclusione di sopraccigli, gola, petto e codione che sono di colore rosso, tinta che va ad intensificarsi durante il periodo di estro. La femmina, a differenza del maschio, non presenta il lipocromo rosso.
Comportamento

In natura č un animale piuttosto pacifico, spesso si possono osservare stormi di Carpodacus mexicanus assieme ad altri Fringillidi. Volatile gregario per tutta la durata dell'anno.
In cattivitŕ sono molto apprezzate le femmine di questa specie in quanto, spesso, sono utilizzate come balie per specie piů delicate, meno ben visti sono i maschi per il loro carattere molto aggressivo durante l'estro, ma molto apprezzato per l'alta percentuale di uova feconde che puň dare sia in purezza che in ibridazione
Riproduzione

Inizia la cova a maggio e depone 4-6 uova verdognole o blu-verdastre. In cattivitŕ il suo periodo di riproduzione coincide con quello del canarino domestico.
Alimentazione

Animale generalmente granivoro anche se durante il periodo della riproduzione non disdegna qualche insetto. Nell'allevamento in cattivitŕ l'alimentazione di questo fringillide č del tutto simile a quella dei comuni canarini.
Stato di conservazione

Risente del disboscamento, della caccia e dell'inquinamento.
Rapporti con l'uomo

Ormai da diversi anni viene allevato in cattivitŕ con ottimo successo. Negli ultimi anni sono state fissate diverse mutazioni di colore su questo fringillide, feomelanico (o rubino), torba, diluito, opale e la piů recente topazio diluito, suddette mutazioni sono tutte a trasmissione autosomica recessiva.

Giovane maschio di carpodaco

Maschio di carpodaco

Femmina di carpodaco

ORGANETTO (carduelis flammea)

2011-11-07T20:43:00.002+02:00

Gli organetti (Carduelis flammea, Linnaeus 1758) sono dei simpatici e colorati Fringillidi, che si possono trovare nelle regioni italiane, oltre che in Europa, Asia, America del nord, quasi identico č il bellissimo organetto artico (Carduelis hornemanni), in cui i colori bruni, si perdono nel bianco.

DISTRIBUZIONE E HABITAT

Il Carduelis flammea flammea si trova in Scandinavia, Russia, e repubbliche del Baltico, l'organetto minore (Carduelis cabaret) si trova dalle Isole Britanniche, Danimarca, Belgio, Francia del nord, Germania, Svizzera e le nostre Alpi, l'organetto maggiore (Carduelis rostrata) risiede in Groenlandia, infine l'organetto d'Islanda (Carduelis islandica) č stazionario in Islanda.

SISTEMATICA

Fino a qualche tempo fa era classificato con gli Acanthis, ma recenti studi lo hanno portato insieme ai fanelli nel genere dei Carduelis. Se ne conoscono quattro sottospecie, anche se recenti studi stanno cercando di fare del Carduelis flammea cabaret una specie a parte.

MORFOLOGIA

L'organetto presenta un piumaggio bruno variegato di nero, con presenza di lipocromo rosso sulla calottina in entrambi i sessi, mentre nel solo sesso maschile dal secondo anno di vita il lipocromo rosso si presenta anche sull'alto petto. Le dimensioni variano da una sottospecie all'altra, la piů grande č la rostrata e la piů piccola la cabaret. Un segno distintivo dell'organetto č il tipico pizzetto nero. Il becco č di colore giallo fiammato di scuro. Mediamente misura 13 cm di lunghezza.

RIPRODUZIONE

In genere costruisce il nido tra conifere e cespugli, deponendo dalle 3 alle 6 uova, che si schiudono dopo 13 giorni.

ALIMENTAZIONE

Il cibo preferito č formato da semi di Conifere e Betulle, ma appetisce anche i capolini delle Asteracee.

ALLEVAMENTO

In cattivitŕ sono state selezionate numerose mutazioni che differiscono dalla specie ancestrale per la differenza cromatica della livrea, attualmente sono riconosciute: la bruno, la scuro, la pastello, la diluito e la feomelanica, a queste si aggiungono le interazioni ottenute mediante le loro combinazioni: bruno pastello, bruno diluito, bruno scuro, pastello scuro e diluito scuro.
Tutti gli organetti vengono allevati in cattivitŕ e riprodotti con successo dall'uomo come uccelli ornamentali, ma ultimamente anche per la reintroduzione in natura.

Il Frosone

2011-11-06T17:44:00.000+02:00

Il Frosone (Coccothraustes coccothraustes Linnaeus, 1758) č un uccello della famiglia dei fringillidi, č possibile incontrarlo in quasi tutti i continenti.

Ne sono conosciute 6 sottospecie:
Coccothraustes coccothraustes coccothraustes
Coccothraustes coccothraustes buvryi
Coccothraustes coccothraustes nigricans
Coccothraustes coccothraustes humii
Coccothraustes coccothraustes japonicus
Coccothraustes coccothraustes schulpini
Aspetti morfologici

Tipico il grande becco di colore blu metallico nei periodi in cui va in riproduzione, che diventa giallastro nei periodi di riposo ed invernale. Tra i fringillidi č il piů grande, infatti anche se ha una coda corta, puň raggiungere i 17 cm di lunghezza, ed i 60 grammi di peso. Il dimorfismo sessuale non č abbastanza evidente per un occhio non esperto, comunque i colori della femmina sono molto piů sbiaditi. Il colore di fondo č il marrone, con cappuccio di colore nocciola e fascia grigia intorno al collo, ha pizzo e mustacchi neri, ali neri con fascia bianca, ventre bianco.
Distribuzione e habitat

Il frosone č distribuito in quasi tutti i continenti, infatti tranne l'Australia, e rare apparizioni nel Nord-america, č possibile osservarlo in natura in tutta Europa, Asia, e migrando nelle regioni calde d'inverno, anche in Africa del Nord. Frequenta boschi e frutteti, dove puň trovare i suoi cibi preferiti, e nidificare. In Italia nidifica nelle zone montagnose, quindi sulle Alpi ed Appenino.
Č specie protetta in base alla legge sulla caccia 157/92 pertanto chi abbatte cattura o detiene tale esemplare va incontro a una sanzione penale e al pagamento di un'ammenda fino a euro 1549,00.
Alimentazione

Come tutti i granivori si nutre di semi, ma rispetto ad altri fringillidi mangia gemme fresche e molta frutta, come ciliegie, di cui spolpa anche il nocciolo.
Nomi regionali

Calabria spingiůni
Campania frusňn, biecc-fort
Emilia-Romagna zaca pgnul
Friuli-Venezia Giulia frisňt
Marche paccaňsse
Puglia frengeddone
Umbria Frosone

Il Verdone

2011-11-05T22:35:00.002+02:00

l Verdone č diffuso in tutta Italia: č molto diffuso anche da noi, poiché č un uccello stanziale. Preferisce stabilirsi in tutti quei territori , dove vi č una ricca vegetazione, ma non predilige le foreste estese, non č raro vederlo vivere nei pressi delle abitazioni, come giardini o i parchi delle cittŕ, che comunque gli garantiscono una fonte di cibo. Misura circa 14 cm e presenta un piumaggio verde, con le ali e la coda macchiettate di giallo. Il maschio ha piumaggio color verde scuro, groppone giallastro ventre e petto verde chiaro, le timoniere sono marginate di giallo. La femmina ha colori meno intensi, livrea bruna con leggerissime sfumature giallastre. Il periodo d'accoppiamento č compreso tra la fine d'aprile e l'inizio d'agosto: il comportamento amoroso č molto simile al fringuello: sulla cima di piante d'alto fusto,emette il suo canto delimitando il territorio; il nido viene fatto con fili d'erba, muschio, foglie e radici mentre l'interno č rivestito di crini e piume; e' costruito su alberi (molto raramente nei cespugli) ben mimetizzato. Terminata la costruzione del nido, la femmina vi depone cinque uova di colore biancastro con macchioline rosse, per tre covate a stagione; particolare molto curioso: la femmina non abbandona mai il nido per i 14 giorni della cova, č il maschio che si preoccupa di nutrire la compagna per tutta la durata dell'incubazione. Alla schiusa i piccoli sono nutriti da entrambi i genitori, mediante semi e piccoli insetti, i piccoli restano nel nido circa due settimane, mentre diventano completamente indipendenti solo dopo altre due settimane. L'alimentazione di base del verdone č costituita da semi, soprattutto quelli oleosi, ma non disdegna bacche, piccoli insetti e frutta. I verdoni non si lasciano intimorire dall'uomo, pertanto vengono anche allevati in cattivitŕ, dove si riproducono abbastanza facilmente.

FLORINTELE (CARDUELIS CHLORIS)

2011-11-05T22:26:00.001+02:00

Florintele -carduelis chloris-face parte din familia fringilide si se imparte in 5 subspecii:
Carduelis chloris chloris se gaseste in Europa
Carduelis chloris aurantiiventris se gaseste in N Africii si Insulele Azore
Carduelis chloris chlorotica se gaseste in orientul Mijlociu
Carduelis chloris madaraszi se gaseste in Insulele Corsica si Sardinia
Carduelis chloris turkestanus se gaseste in Iran si Caucaz
Acest fringilid cu corpul masiv a fost introdus cu succes in Oceania si in America de Sud: Argentina, Uruguay.
Dimorfismul sexual este destul de accentuat, femela avind un pic culorile mai deschise. Masculul are capul si spatele de culoare brun masliniu cu infiltratii gri.Femela are capul si spatele de culoare gri verzui.
Are in jur de 15 cm. Zborul este ondulat iar cintecul este placut, aproape repetat. In natura nu se indeparteaza de copaci primavara coborind din paduri pina in parcurile oraselor. Construieste un cuib grosolan si voluminos la sfirsitul lunii aprilie. Femela depune 4-5 oua alb albastrui si cloceste 13-14 zile fara ajutorul masculului. Puii ies din cuib dupa 16-18 zile devenind independenti dupa cc 33 de zile. In primele5-6 zile de viata ale puilor parintii devin"insectivori" deoarece puisorii au nevoie de proteine. Perioada de intarcare este foarte dificila pentru puisori deoarece foarte multi mor. Inca nu se cunoaste exact motivul dar se crede ca ar fi vorba de ceva boli intestinale. Ambii parinti au un caracter blind si afectuos.
Ca hrana se foloseste un amestec de seminte pentru canari. Fructe si legume se vor adauga tot timpul anului. Pe perioada intarcarii se va lasa mincare care se digera mai usor:glant si salata .

STICLETELE HIMALAYAN(CARDUELIS CANICEPS)

2011-11-05T22:10:00.001+02:00

Carduelis Caniceps (Vigors 1831) sau sticletele himalayan este considerat ruda mai saracacioasa a sticletelui(Carduelis Carduelis) deoarece ii lipseste calota de culoare neagra de pe cap.

Sint cunoscute 4 subspecii:
-carduelis caniceps caniceps
-carduelis caniceps paropanisi
-carduelis caniceps subulata
-carduelis caniceps ultima

Carduelis caniceps caniceps traieste in Afganistan,Kashmir,Pakistan,Turkmenistan,Nepal si in vestul Himalayei.
Carduelis caniceps paropanisi traieste in Afganistan,S-E Iranului,Asia centrala ,China.Are dimensiuni mai mici si partile superioare mai inchise cu impuritati de ocru.
Carduelis caniceps subulata traieste in nordul Siberiei,la est de lacul Baikal ,N-V Mongoliei.Are dimensiuni mai mari si partea superioara fara ocru.
Carduelis caniceps ultima traieste in Fars,Kerman si Iran.
Il putem gasi in paduri,gradini,cimpuri cultivare ,coborind chiar si in parcurile din orase..Ajunge pina la altitudini de 1700 de metri in Altai si 2600 de metri in Tien Shan.
A fost introdus cu succes in America si Australia.
Talia este in jur de 14 cm,variind in functie de subspecie.

Masca este rosie ,aripile negre cu o bara galbena,timonierele negre cu mici perle de culoare alba.Brunul este inlocuit de gri,spatele ,lateralelesi pieptul de culoare gri iar abdomenul aproape alb.Ciocul este lung si ascutit de culoare alba.
In habitatul natural femela construieste un cuib in copaci(plop,mesteacan,ulm,acer,stejar,molid,mar,par,cires,cais)si depune3-5 oua pe care le cloceste 12-13 zile.Ambii parinti ajuta la cresterea puilor,facind 2 rinduri de pui pe an.
Cu o temperioara superioara de 27 grade in captivitate se reproduce primavara -vara ajungind si la 3 serii de pui pe an.
Este o pasare granivora ,semintele fiind la baza dietei avind o preferinta pentru scaieti.
Se poate folosi un amestec format din glant ,cinepa ,niger si floarea soarelui mica care pare sa fie apreciata foarte mult.

Cardellino dell'Himalaya (carduelis caniceps)

2011-11-05T22:06:00.001+02:00

Il Cardellino dell'Himalaya (Carduelis caniceps, Vigors 1831) č considerato il parente "povero" del Carduelis carduelis, da cui si differenzia essenzialmente per essere a calotta grigia,ne sono conosciute quattro sottospecie: Carduelis caniceps caniceps,Carduelis caniceps paropanisi,Carduelis caniceps subulata,Carduelis caniceps ultima.
La taglia media di questo cardellino č di 14,5 cm a seconda della sottospecie, la maschera č rossa, le ali nere con una barra gialla, le timoniere nere con perlature bianche, dorso, groppone, fianchi e petto grigi, ventre quasi bianco; becco lungo e pungente di colore bianco con un colpo di matita sulla parte superiore.
In natura a seconda della sottospecie, č possibile trovarli in quasi tutta l'Asia centrale, e regioni limitrofe.
Essendo un uccello granivoro, i semi sono la base della sua dieta, in particolare i semi di cardo, e comunque tutti quei semi che riesce a trovare nei vari periodi dell'anno.
In natura nidifica su alberi o cespugli,il periodo riproduttivo va da meta' aprile agli inizi di agosto. Le uova,di solito da 3 a 5,vengono covate per 12-13 giorni. Entrambi i genitori si occupano dell'imbecco della prole,solitamente le covate sono un paio all'anno.

MUGURARUL (PYRRHULA PYRRHULA)

2011-11-05T21:59:00.002+02:00

Are 18 cm marime, iar coloritul este cenusiu pe spate, negru pe aripi si coada, rosu trandafiriu pe piept la mascul, cafeniu roscat pe piept la femele. Ciocul este negru albastrui, conic, scurt si gros. Picioarele sunt brune. Mediul de viata il constituie padurile mixte si de conifere, bogate in subarbusti si cu numeroase luminisuri insorite. Ouale, in numar de 4 - 5, depuse zilnic, incepand din aprilie pana in mai sunt fusiforme, netede, lucitoare, albastre deschis, cu intensitati ce alterneaza, cu puncte si cu pete maro-negricioase, maro-purpurii si violet - deschis, masate la capatul rotund al oului. Incubatia dureaza 12 - 14 zile. Cloceste numai femela, care in aceasta perioada este alimentata de mascul; au loc doua sau chiar trei clociri pe an. Puii sunt nidicoli, cu perioada post embrionara de 12 - 18 zile. In primele 6 zile sunt acoperiti de femela, in timp ce masculul aduce hrana, dupa aceasta ambii parinti participa la hranire. Puii sunt acoperiti cu puf des, destul de lung, gri-negricios; gatlejul este roz cu puncte gri - purpuriu pe laturi, umflatura marginala a ciocului este galbena palid. Hrana se constituie din seminte diferite, bace, muguri de copaci si arbusti, mai rar insecte.

O ALTFEL DE DESCRIERE :
Pasare sedentara in tara noastra mugurarul cloceste in mai ales in padurile de munte ale Carpatilor ,de unde in iernile mai geroase coboara spre cimpie .Masculul adult are partea superioara a capului si cea din jurul ciocului de culoare vinat negricioasa ,partea superioara a corpului ,tectricela mici si mari ale aripilor cenusii ,tirtita alba,gitul laturile gitului si gusa rosu deschis carmin,abdomenul si tectricele superioare ale cozii,albe .Rectricea exterioara are ambele parti si uneori de-a lungul rahisului prezinta o pata alba mai mult sau mai putin lata.Remigele negre: primaare dunga dreapta ,iar urmatoarele patru remige sint scobite la virf,bordate cu sur-deschis ;ultimele regiuni sint vinat -negricioase .ultima remige este cea mai mica cu steagul exterior suriu,mai mult sau mai putin suflat cu roz-rosiatic.Tectricele mici sur-inchise,cele mai lungi vinat-negricioase cu virfurile sur-deschis formind peste aripa oo banda evidenta .Ciocul negru,irisul si picioarele brune.
FEMELA adulta este ceva mai mica decit masculul ,are spatele cu luciul brumat iar partea ventrala sur-deschis cu luciu brun-roscat ,si mai mult sau mai putin porfiriu.
Pasarile tinere (ambele sexe )au partea superioara si cea inferioara a corpului brun-ruginiu,fara sur sau rosiu.capulsi spatele fara negruiar la masculi tineri spatele este citeodata suflat cu rosiu.Cuibareste in padurile de munte ,incepind cu a doua jumatate a lunii aprilie si depunin de regula 5-6 oua .
Hrana in libertate consta din seminte ,fructe ,muguri (de unde ii provine si numele)si insecte.Sint crescuti si reprodusi cu succes in captivitate datorita coloritului sau foarte frumos in prezent ajungindu-se la diferite mutatii de culoare ,cele mai cunoscute fiind:bruna,pastelo,pastelo -bruna,baltatii,lutino.

MUGURARUL MEXICAN ( CARPODACUS MESSICANUS )

2011-11-05T21:54:00.003+02:00

carpodacus messicanus rhodopnus
carpodacus messicanus ruberrimus
carpodacus messicanus amplus
carpodacus messicanus mcgregory
carpodacus messicanus clementis
carpodacus messicanus ftontalis
il putem intilni in mexic,canada si s.u.a.in zonele de coasta dar si in deserturi.coboara in gradini si cimpuri cultivate.

masculul are fruntea ,sprincenele,gitul,pieptul de culoare rosie.restul penajului este de culoare bruna.
femela are tot corpul de culoare brun vargat,exceptie facind zona superioara a cozii care este de culoarea rosie.
in perioada reproducerii masculul delimiteaza zona cintind.femela construieste un cuib grosolan,captusit cu ierburi uscate pe care il umple cu 4 oua.puisorii apar dupa 12 zile si devin independenti dupa o luna.
o pereche depune de 2-3 ori pe an.in 90%din cazuri in captivitate masculul este indepartat datorita caracterului violent.,deoarece nu lasa femela sa cloceasca.atit femela cit si masculul au un caracter foarte puternic.dar acest lucru nu-i dezavantajeaza:sint folositi ca doici pentru toate fringilidele .

SCATIUL (CARDUELIS SPINUS)

2011-11-05T19:55:00.004+02:00

Se mai cheama si scatiul Euro-Asiatic datorita faptului ca se gaseste in aceste zone.
In natura il putem intilni mai tot timpul in virful arborilor. Acest mic fringilid are in jur de 12 cm iar dimorfismul sexual este destul de accentuat: masculul are fruntea si calota de culoarea neagra.

In perioada reproducerii, prefera padurile de conifere. Masculul alege locul unde femela incepe sa construiasca cuibul aproape inaccesibil. Cuibul are forma unei cupe, destul de profund si este construit numai de femela. Materialele folosite sint ramuri mici, radacini subtiri, pene, par de animale. Ouale sint in numar de 3-5 si sint clocite numai de femela. Puii sint alimentati de ambii parinti cc 20 de zile. Dupa perioada napirlirii se aduna in grupuri de minim 10 mai tot timpul in cautarea hranei.
In captivitate este foarte des intilnit in crescatorii.este recomandata o voliera de 1,5x1,5x2m. Inauntru se vor introduce citeva ramuri de brad. Fiind o pasare care sufera de caldura este recomandat ca locul volierei sa fie amplasat intr-un loc umbros. Cuibul se pozitioneaza sus camuflat intre ramuri. In cele mai multe cazuri masculul nu lasa femela sa cloceasca si atunci este indepartat, dar trebuie reintrodus dupa ce au aparut puisorii,c are vor fi inelati in a 6-7 zi cu inel de tip A(2,4mm).
Ca hrana se poate folosi un amestec pentru canari,fructe si legume tot timpul anului.

FORFECUTA (LOXIA CURVIROSTRA)

2011-11-05T18:30:00.003+02:00

Face parte din familia fringilide si contine 4 specii:
-Loxia curvirostra
-Loxia pytypsiltacus
-Loxia leucoptera
-Loxia scotica
Comun la aceste pasari este ciocul foarte masiv cu extremitatile incrucisate.Sunt dotati cu picioruse scurte si robuste care le permit o buna priza in ramurile de conifere.Dimorfismul sexual este destul de accentuat:masculul prezinta un rosu pe piept iar femela un galbui cu infiltratii verzi.Sunt pasari care se unesc in grupuri si cauta padurile de conifere.Cuibul e facut din ramuri subtiri,muschi si alte materiale pe care femela le procura din copaci fara a cobori la sol.Ouale sunt in numar de 3-4,iar dupa circa 2 saptamini de incubatie apar puisorii care sunt hraniti de ambii parinti cu seminte de conifere.Devin independenti dupa 4 saptamini.
De cativa ani in occident sunt foarte intrebati de crescatori, deoarece femela este folosita la obtinerea hibrizilor prin incrucisarea cu alte fringilide indigene sau exotice.La toate expozitiile ornitologice hibrizii rezultati s-au dovedit a fi campioni.
In captivitate pot fi crescuti in voliere dar se cunosc cazuri cand s-au reprodus si in colivii de 120cm.Alimentatia se compune dintr-un amestec de seminte pt fringilide,dar se vor adauga seminte de conifere,saruri minerale si osul de sepie.
Sunt pasari foarte robuste si pot face baie pe perioada iernii.Nu sunt predispusi la probleme respiratorii.
Cine doreste sa inceapa aceasta aventura trebuie sa-i tina in locuri racoroase. Aceasta specie nu suporta caldura, deci se va administra baita zilnica.
In perioada reproducerii se va folosi cuibul de 12cm.Femela cuibareste dupa depunerea primului ou,iar puisorii vor fi inelati in a 5 zi cu un inel de tip C (3,4mm).
Cine vrea sa participe la expozitii ornitologice trebuie sa le ofere puilor dupa 40 de zile coloranti naturali sau artificiali.In vestul Europei,se spera ca in urmatorii 20 de ani crescatorii de pasari indigene vor deveni mai multi decat crescatorii de canari.
Forfecuta este o pasare speciala care traieste mai tot timpul in padurile de conifere. Aici gaseste tot ceea ce are nevoie:material pentru constructia cuibului ,hrana ,adapost in timpul iernii, datorita faptului ca acest arbore este tot timpul verde. Bradul contine o substanta care este refractara la ger. Ramuri de brad se pot introduce in recipientele cu apa iar aceasta nu va ingheta. 100gr de seminte de brad contin 605kcal, un adevarat carburant pentru aceasta specie.
In anii 60 profesorul Tordoff (ornitolog american)a demonstrat ca in diverse perioade ale anului aceasta pasare s-a reprodus in captivitate. Studii americane mai recente au evidentiat faptul ca forfecuta se reproduce in functie de cantitatea de seminte de conifere
disponibila. Cu cit creste cantitatea de conifere cu atit succesul este garantat. In anii bogati de seminte femela lasa puii in grija masculului cind acestia au numai doua saptamini de viata, iar ea incepe din nou sa depuna oua. Este singura pasare care cloceste si iarna. Din acest motiv incepe sa cloceasca dupa depunerea primului ou.

STICLETELE (CARDUELIS CARDUELIS)

2011-10-30T23:48:00.006+02:00

STICLETELE (CARDUELIS CARDUELIS)

O legenda spune ca sticletele are masca rosie datorita faptului ca a incercat sa scoata acele de scai din coroana lui Isus Hristos,iar din acea zi ramase pentru totdeauna patat cu rosu pe fata.Frumusetea penajului si cintecul melodios a inspirat multi artisti de-a lungul veacurilor.
Se cunosc urmatoarele subspecii:
Carduelis carduelis carduelis-se afla in Europa
Carduelis carduelis balcanica -se afla in Peninsula Balcanica
Carduelis carduelis brevirostris-se intilneste in Crimeea
Carduelis carduelis britannina-se afla in Marea Britanie
Carduelis carduelis loudoni-Azerbaidjan si Iran
Carduelis carduelis mayor-se afla in muntii Ural si Altai
Carduelis carduelis niediecki-se afla in Orientul Mijlociu,Cipru, Rodos
Carduelis carduelis parva-Peninsula Iberica,Nordul Africii , in Insulele Azore si Canare
Carduelis carduelis tsuchusii-in sudul Italiei
Carduelis carduelis colchicus
Carduelis carduelis volgensis
se disting intre ele dupa talie care variaza in functie de zona unde traiesc. Subspecia mayor ajunge la 15-16cm iar parva la numai 12 cm. Se recunoaste dupa masca rosie ,capul negru cu alb,aripile negre cu o bara galbena.
Dimorfismul sexual nu este asa de accentuat. Numai un ochi expert ii poate deosebi.La femela masca rosie nu depaseste jumatatea ochiului si are culoarea pe aripi de un negru opac
La mascul masca rosie depaseste ochiul si are culoarea pe aripi de un negru lucios.
in natura il putem intilni in padurile de conifere ,arbusti,arbori fructiferi dar coboara si in parcurile din orase ajungind sa faca cuibul chiar si in copacii de pe marginea strazilor. Cuibul este construit la citiva metri de pamint din iarba uscata,muschi,radacini subtiri,interiorul fiind captusit cu pene are forma de cupa.

Femela depune intre 3-6 oua .cloceste in jur de 13-14 zile iar puii sint intarcati dupa 35 de zile dar ramin in apropierea cuibului inca citeva zile. Perioada de napirlire este luna august-septembrie. Cintecul este frumos, aducindu-ne aminte de trilul canarului. Nu cinta in perioada napirlirii.
In captivitate se pot tine in voliere de 1x1x2m in locuri umbroase dar nu umede.Ca hrana se poate folosi un amestec de seminte pentru canari, plante erbacee. Nu uitati ca din 100 de exemplare capturate din natura jumatate mor in primele zile, apoi din ce ramine inca jumatate mor in perioada napirlirii.
Legea interzice detinerea acestui fringilid dar nu interzice detinerea exemplarelor crescute si reproduse in captivitate, cele cu inel genealogic ichis si cu certificat. Asa ca haideti sa lasam pasarelele in libertate si sa incepem sa gindim si noi ca popoarele nordice care cresc exemplare de zeci de ani numai cu inele, ajungind pina in momentul acesta la peste 18 mutatii de culoare. Puii se ineleaza in a 6-7 zi cu un inel de tip A (2,4mm) sau Y(2,7mm).

Clubul Roman de Fringillidae

2011-04-08T00:23:00.005+03:00

noul club raoman de fringillidae a fost infiintat de 3 baieti pasionati de aceste pasari care fac parte din familia fringillidae , va invit pe toti pasionatii si nu numai sa ne vizitati forumul la adresa http://clubulromandefringil.forumgratuit.ro/

Cheloo feat Ombladon -Sau

2011-03-09T20:20:00.003+02:00

Raku feat Ombladon - Cautand (2011 emitesemnale)

2011-03-07T12:33:00.002+02:00

Zebra australiana

2011-02-10T15:04:00.001+02:00

Pasari - Zebra australiana

Un “concurent” acerb al trilurilor incantatoare este coloritul vioi si stralucitor al zebrei australiene. Paleta de culori existenta in penele sale este destul de larga de la rosu aprins, nuante de alb, pana la argintiu si ciocolatiu. Femelele si masculii se pot asemana foarte bine intre ei din punct de vedere al coloritului dar intotdeauna masculul are ciocul rosu iar femela portocaliu.

O zebra australiana sanatoasa va fi intotdeauna foarte activa, va “trebalui” toata ziua la curatarea cuibului si la consolidarea lui, va canta mare parte din zi si va fi foarte atenta si alerta la tot ce se intampla in jur.

Daca va hotarati sa-i luati pasarii un companion de joaca, indiferent ca este de acelasi sex sau nu, cateodata s-ar putea sa nu-l accepte si ii va smulge penele; in momentul in care isi accepta partenerul veti observa ca obiceiul de a-si smulge reciproc penele nu dispare dar modul in care acest proces se produce este diferit; daca atunci cand o pasare nu-si place partenerul ii va smulge penele cu violenta, cand il accepta va fi foarte gentila in actiunile sale. Penele cazute nu reprezinta un motiv de ingrijorare deoarece nu sunt un semn de boala si ele cresc la loc, este normal pentru zebrele australiene sa-si schimbe penele.

Daca cele doua pasari nu se apropie deloc una de cealalta este de asemenea un semn ca nu sunt compatibile, de aceea cand doriti sa luati o astfel de pasare este indicat de la bun inceput sa o luati impreuna cu perechea ei.

Dupa ce v-ati hotarat sa achizitionati o pereche de zebre australiene este momentul sa va hotarati asupra custii, cusca trebuie sa fie spatioasa, cu cat mai mare cu atat mai bine! Cusca aleasa trebuie sa confere libertatea de a zbura. Exercitiile sunt absolut obligatorii, pe langa spatiu pentru zbor mai are nevoie de un spatiu pentru baie, leagane si bucati de lemn de care sa se poata agata si sa-si poata toci ghearele.

In interiorul custii nu este obligatoriu sa fie si un cuib, dar ele prefera sa doarma noaptea intr-un cuib, sau chiar separate in doua cuiburi, daca nu este disponibil nici un fel de cuib isi vor “amenaja” singure unul din resturile de mancare. Daca cuibul este in interiorul custii puneti-l undeva cat mai sus, ii confera pasarii senzatia de siguranta; de asemenea in jurul cuibului se pot pune plante ornamentale, aceasta tot pentru a-i da senzatia de siguranta.

O pereche compatibila de zebre se va imperechea in aproape orice conditii. Zebrele australiene sunt parinti buni si grijulii, rareori necesita supraveghere in a-si creste puii. Masculul este “responsabil” cu tot ceea ce tine de confortul cuibului, el este cel care are grija ca fiecare bucatica din cuib sa ofere confort atat perechii lui cat si puilor. Imeidat dupa ce femela incepe sa depuna oua, eliminati din cuib materialele cu care masculul ar putea sa acopere ouale in entuziasmul sau de a amenaja cuibul. Femela depune in medie cam 4-5 oua pe care le va cloci in jur de 12 – 18 zile din ziua in care ultimul ou este depus.

Cei doi parinti isi impart responsabilitatile cresterii puilor. Pe tot parcursul perioadei in care puii se afla langa parinti trebuie sa le dati acestora din urma hrana bogata in proteine si calciu. Dupa aproximativ 18 zile de la nastere puii incep sa iasa din cuib iar dupa o luna de zile se vor hrani singuri si atunci pot fi separati de parinti.

In unele cazuri parintii pot deveni agresivi cu puii, agresivitate care se manifesta, asa cum am mai precizat, prin smulgerea penelor. Acest comportament apare pe fondul zgomotului prea puternic facut de pui, este o modalitate prin care parintii isi incurajeaza puii sa se deplaseze afara din cuib si sa se descurce singuri.

Hrana ideala pentru zebrele australiene este compusa dintr-o mixtura de seminte, cat mai multe feluri de seminte sunt recomandate. De asemenea vegetalele trebuie adaugate in dieta indiferent ca e vorba de vegetale proaspete sau uscate.

Spre deosebire de papagali si perusi care prefera tot felul de jucarii, zebrele australiene nu sunt incantate decat de jucarii micute si in culori stralucitoare, se pot agata de zabrelele custii oglinzi micute, astfel pasarile vor fi ocupate toata ziua.

Oricine a vazut o zebra australiana intelece de ce ele sunt preferatele crescatorilor de pasari. Rezistenta sa si modul usor de ingrijire face din zebra australiana o pasare ideala pentru incepatori, iar comportamentul sau vioi este o incantare atat pentru crescatorii amatori cat si pentru cei profesionisti. Zebra australiana este o pasare foarte vioaie, care canta mult si asta nu numai in prima parte a vietii ci pe tot parcursul vietii sale, avand in vedere ca media de varsta este de 7 – 10 ani, alegand sa cresteti o astfel de pasare veti avea o casa vesela pentru mult timp.
Un “concurent” acerb al trilurilor incantatoare este coloritul vioi si stralucitor al zebrei australiene. Paleta de culori existenta in penele sale este destul de larga de la rosu aprins, nuante de alb, pana la argintiu si ciocolatiu. Femelele si masculii se pot asemana foarte bine intre ei din punct de vedere al coloritului dar intotdeauna masculul are ciocul rosu iar femela portocaliu.
O zebra australiana sanatoasa va fi intotdeauna foarte activa, va “trebalui” toata ziua la curatarea cuibului si la consolidarea lui, va canta mare parte din zi si va fi foarte atenta si alerta la tot ce se intampla in jur.
Daca va hotarati sa-i luati pasarii un companion de joaca, indiferent ca este de acelasi sex sau nu, cateodata s-ar putea sa nu-l accepte si ii va smulge penele; in momentul in care isi accepta partenerul veti observa ca obiceiul de a-si smulge reciproc penele nu dispare dar modul in care acest proces se produce este diferit; daca atunci cand o pasare nu-si place partenerul ii va smulge penele cu violenta, cand il accepta va fi foarte gentila in actiunile sale. Penele cazute nu reprezinta un motiv de ingrijorare deoarece nu sunt un semn de boala si ele cresc la loc, este normal pentru zebrele australiene sa-si schimbe penele.
Daca cele doua pasari nu se apropie deloc una de cealalta este de asemenea un semn ca nu sunt compatibile, de aceea cand doriti sa luati o astfel de pasare este indicat de la bun inceput sa o luati impreuna cu perechea ei.
Dupa ce v-ati hotarat sa achizitionati o pereche de zebre australiene este momentul sa va hotarati asupra custii, cusca trebuie sa fie spatioasa, cu cat mai mare cu atat mai bine! Cusca aleasa trebuie sa confere libertatea de a zbura. Exercitiile sunt absolut obligatorii, pe langa spatiu pentru zbor mai are nevoie de un spatiu pentru baie, leagane si bucati de lemn de care sa se poata agata si sa-si poata toci ghearele.
In interiorul custii nu este obligatoriu sa fie si un cuib, dar ele prefera sa doarma noaptea intr-un cuib, sau chiar separate in doua cuiburi, daca nu este disponibil nici un fel de cuib isi vor “amenaja” singure unul din resturile de mancare. Daca cuibul este in interiorul custii puneti-l undeva cat mai sus, ii confera pasarii senzatia de siguranta; de asemenea in jurul cuibului se pot pune plante ornamentale, aceasta tot pentru a-i da senzatia de siguranta.
O pereche compatibila de zebre se va imperechea in aproape orice conditii. Zebrele australiene sunt parinti buni si grijulii, rareori necesita supraveghere in a-si creste puii. Masculul este “responsabil” cu tot ceea ce tine de confortul cuibului, el este cel care are grija ca fiecare bucatica din cuib sa ofere confort atat perechii lui cat si puilor. Imeidat dupa ce femela incepe sa depuna oua, eliminati din cuib materialele cu care masculul ar putea sa acopere ouale in entuziasmul sau de a amenaja cuibul. Femela depune in medie cam 4-5 oua pe care le va cloci in jur de 12 – 18 zile din ziua in care ultimul ou este depus.
Cei doi parinti isi impart responsabilitatile cresterii puilor. Pe tot parcursul perioadei in care puii se afla langa parinti trebuie sa le dati acestora din urma hrana bogata in proteine si calciu. Dupa aproximativ 18 zile de la nastere puii incep sa iasa din cuib iar dupa o luna de zile se vor hrani singuri si atunci pot fi separati de parinti.
In unele cazuri parintii pot deveni agresivi cu puii, agresivitate care se manifesta, asa cum am mai precizat, prin smulgerea penelor. Acest comportament apare pe fondul zgomotului prea puternic facut de pui, este o modalitate prin care parintii isi incurajeaza puii sa se deplaseze afara din cuib si sa se descurce singuri.
Hrana ideala pentru zebrele australiene este compusa dintr-o mixtura de seminte, cat mai multe feluri de seminte sunt recomandate. De asemenea vegetalele trebuie adaugate in dieta indiferent ca e vorba de vegetale proaspete sau uscate.
Spre deosebire de papagali si perusi care prefera tot felul de jucarii, zebrele australiene nu sunt incantate decat de jucarii micute si in culori stralucitoare, se pot agata de zabrelele custii oglinzi micute, astfel pasarile vor fi ocupate toata ziua.
Zebra Australiana – Hrana
In primul rand zebrele sunt pasari, deci mananca seminte, aceasta este dieta lor de baza. Sunt de asemenea cunoscute ca pasari care isi petrec o mare parte din timp la nivelul solului cautand si mancand insecte. Pentru zebrele crescute in captivitate se recomanda un amestec de seminte; acestea se gasesc in comert intr-o gama destul de larga. Meiul este un sortiment pe care il agreaza, acesta se gaseste sub mai multe forme: Mei Francez; Unguresc; Japonez. Crescatorii recomanda amestecul tipurilor de mei: 10 parti mei unguresc, 10 parti mei japonez, 5 parti mei frantuzesc, si 1 parte mancare pentru canari.
Mancarea pentru canari nu este foarte agreata de zebre, crescatorii adauga aceast tip de seminte in mancarea lor deoarece sunt bogate in ulei si dau un aspect lucios penelor. Pentru ca nu sunt mari amatoare de seminte pentru canari, zebrele le imprastie prin colivie incercand sa ajunga astfel la alt tip de seminte; din aceasta cazua, unii crescatori hranesc pasarile doar cu acest tip de mancare in ideea ca fiindu-le foame vor manca sau pornesc de la ideea ca se vor obisnui in timp si nu vor mai refuza semintele. Nu este o tehnica recomandata; zebrele au un penaj frumos chiar daca nu este foarte stralucitor si printr-o dieta corecta el se va pastra la fel de frumos.

Alimentatia poate fi diversificata cu verdeturi; aproape orice fel de verdeata este agreat de zebre; pentru ca le place sa culeaga si sa ciuguleasca puneti pe podeaua custii verdeata tocata: spanac, laptuci, salata etc.; aveti grija sa fie proaspete.
Hrana formata din insecte este si ea agreata de aceste pasari; nu este neaparat necesar sa le asigurati o astfel de hrana, ramane la latitudinea Dvs., ele nu vor avea de suferit din puct de vedere al alimentatiei, vor fi la fel de sanatoaste si daca mananca
si daca nu mananca insecte atata timp cat semintele si verdeturile asigura necesarul de hrana si de vitamine.

Zebrele australiene
________________________________________
Zebra australiana, Taenopygia guttata, este o pasare de talie mica, cu o lungime medie de 11 cm si o greutate de 12 grame, a carei denumire provine din aspectul penajului. Zebra australiana apartine familiei Estrildidae, alaturi de alte 49 de genuri si peste 130 de specii, raspandite in salbaticie in Africa, Madagascar, Noua Guinee, sud-estul Asiei, Australia si insulele din Pacific.

Ele sunt pasari care in natura traiesc in stoluri mari, au o viata sociala dezvoltata. Daca ne-am hotarat sa cumparam o asemenea pasare, e bine sa cumparam cel putin o pereche, deoarece singure nu traiesc foarte mult si sufera. Ele se inmultesc bine in captivitate, acesta este un alt beneficiu al cresterii unei perechi.

Zebrele australiene traiesc in salbaticie 12-15 ani, in captivitate perioada este redusa, in medie 8 ani.

Va prezentam cateva notiuni de baza in ingijirea zebrelor australiene, o specie din ce in ce mai indragita printre iubitorii de pasari din tara noastra.

Zebrele australiene pot fi tinute in colivii sau in aviarii, in apartament sau pe balcon. Ele tolereaza in general conditii din cele mai diverse, sunt destul de adaptabile, totusi: nu le tineti intr-un loc prea umed; evitati expunerea la soare puternic; evitati schimbarile rapide de temperatura, deoarece au nevoie de o perioada de aclimatizare. Temperatura minima este de 10-15 grade, iar cea maxima 38-40. Temperatuta optima este de 20-30 grade.

Zebrele apreciaza mult spatiul, deci e bine sa le asigurati o colivie mare sau un aviariu, daca aveti posibilitatea. (mai ales in timpul verii au nevoie de spatiu)

Din colivie nu trebuie sa lipseasca o tavita pentru mancare (sau chiar doua, pentru tipuri diferite de mancare), un vas cu apa, nu prea adanc, dar deschis la gura, pentru adapat si un alt vas, mai larg, pentru scaldat. Nu in ultimul rand, zebrele australiene au nevoie de un ..cuib. Acesta va fi agatat in partea superioara a coliviei sau aviariului, si nu va avea dimensiuni foarte mari (12 X 12 X 12 cm). El poate fi confectionat usor din placaj sau din carton mai gros, de forma cubica, cu intrarea situata sus, pe une din fete. In cuib se va pune cam o treime un strat de iarba uscata. Iarba uscata, precum si alte materiale de constructie, vom arunca, ca din greseala, si prin colivie, deoarece le place sa isi construiasca singure cuibul.

Dieta: seminte pentru pasarile de talie mica. Meiul este potrivit, si ar trebui sa aiba acces permanent la el. Suplimente de hrana: galbenus de ou faramitat, coji de ou sfaramate (pentru calciu) si bine spalate inainte, frunze de salata, frunze de papadie (toate acestea spalate bine, e foarte important pentru sanatatea lor). Apa de baut trebuie schimbata de doua ori pe zi.

Periodic, ar trebui consultat un medic veterinar.

Adititivi de mancare

Zebrele sunt mari amatoare de oua si de biscuiti si daca le puneti la dispozitie un ameste format din cele doua alimente vor manca in cantitati mari ... cam cat le dati atata vor manca. Acest amestec este folosit doar ca o variate de mancare, crescatorii nu au observat imbunatatiri in ceea ce priveste sistemul imunitar, sau osos al pasarilor, are doar rol de desert.
Puteti face un amestec din urmatoarele produse: 400 g de amestec format din ou si biscutiti ( exista in comert bisuiti pentru pasari, se pot folosi si cei pt. pisici sau caini); 200 g cereale pentru copii; 200 g musli si 20 g lapte praf.
Acest tip de amestec este recomandat puilor, il puteti administra pe o perioada de 3 saptamani, ii ajuta sa inceapa mai usor sa manance seminte.
Apa este un element foarte important, nu trebuie sa lipseasca niciodata; conform caracteristicilor speciei, zebrele pot supravietui fara apa o zi, unii spun ca pot rezista fara apa chiar si o saptamana... dar nu e cazul sa incercati, asa ca, aveti grija ca apa sa fie proaspata si tot timpul al dispozitie.

Pasarile de companie - masuri de siguranta
Convietuirea cu o pasare implica si cateva masuri de precautie carora foarte putine persoane le dau importanta inainte de a-si procura o pasare de companie. Astfel, trebuie sa fim constienti ca anumite obiecte care se gasesc in mod obisnuit in casele noastre sau anumite obiceiuri pe care le avem pot fi daunatoare si chiar fatale pasarilor de apartament.
Plantele de apartament pot fi periculoase pentru pasari!
Pasarile au tendinta sa ciuguleasca mugurii, frunzele si tulpinile plantelor ca atare sau in cautare de insecte - acest comportament este instinctiv, fiind una dintre modalitatile prin care pasarea isi procura hrana in libertate. Anumite plante de apartament contin substante extrem de toxice pentru pasari, iar altele, chiar daca nu sunt toxice in sine, prin tratarea cu diverse produse specifice (insecticide, fertilizatori) pot deveni otravitoare. Prin urmare, accesul pasarilor la plantele de apartament trebuie limitat sau supravegheat indeaproape. In acelasi timp, chiar daca plantele nu sunt periculoase pentru pasare, pasarea este periculoasa pentru plante - nimeni nu isi doreste ca plantele preferate sa fie distruse de un perus neastamparat sau de un pitigoi insistent.
Atentie gospodine! Tigaile de teflon si produsele de curatat spray emana vapori toxici pentru pasari!
Colivia poate sta oriunde altundeva decat in bucatarie - chiar daca ne-am dori un companion in plictisitoarele ore in care trebuie sa gatim, este mai bine sa renuntam la aceasta placere decat sa punem in pericol inutil viata pasarii. Gatitul ingreuneaza aerul dintr-o incapere si trebuie sa luam in considerare faptul ca aparatul respirator al pasarilor este mult mai sensibil decat al nostru. Tigaile de teflon in special si in general vasele teflonate sau acoperite cu material non-adeziv, desi ne usureaza gatitul, emana vapori toxici cand se incing peste o anumita limita. Acesti vapori toxici pot omori o pasare de apartament in cateva minute - de aceea, este bine sa ne luam toate masurile de siguranta si sa plasam colivia cat mai departe de bucatarie, intr-o zona bine aerisita.

In acelasi timp, in timp ce facem curat, este bine sa mutam colivia intr-o alta zona a casei sau, in cel mai rau caz, sa o acoperim bine cu o panza curata, pentru ca spray-urile cu detergenti de geamuri sau de mobilier sunt si ele foarte toxice pentru pasare. Dupa ce am facut curat, este bine sa nu aducem colivia inapoi sau sa nu o descoperim pana cand produsele de curatat nu s-au uscat si camera nu s-a aerisit suficient.
Alte substante toxice pentru pasare
Vopselele, inalbitorii, amoniacul, anumiti adezivi, dizolvantii sunt substante extrem de toxice pentru pasare - vaporii acestora sunt foarte usor absorbiti de plamanii pasarii si prin urmare, fatali. De asemenea, produse aparent inofensive dar care emana mirosuri puternice si vapori, cum ar fi oja si lacul de unghii, deodorantul, parfumurile, crema de ghete, sunt la fel de periculoase atunci cand sunt utilizate in preajma pasarii. O precautie suplimentara se recomanda fumatorilor, deoarece fumul de orice fel, inclusiv cel de tigara, produce leziuni ai plamanilor pasarii si este, prin urmare, periculos. Nu fumam langa colivia pasarii sau, daca totusi fumam, trebuie sa ne asiguram ca incaperea este ventilata suficient.
Ferestrele deschise si dorul de libertate
Orice pasare va avea tendinta sa-si ia zborul printr-o fereastra deschisa si riscam sa o pierdem. In plus, chiar daca fereastra este inchisa, dar nu este protejata de perdele, pasarea nu va sti ca intre ea si libertate exista geamuri - va zbura si se va lovi de ele, ceea ce poate fi periculos mai ales la pasarile de dimensiuni mici, fragile. Este bine stiut ca fracturile sunt de obicei fatale pasarilor, deoarece sunt greu, daca nu imposibil de tratat. Daca lasam pasarea libera in casa, trebuie inainte sa ne asiguram ca toate ferestrele sunt inchise si protejate de perdele sau draperii, astfel incat pasarea sa nu aiba impresia ca poate zbura afara. De asemenea, pentru anumite pasari, se recomanda cuparea aripilor, ca sa nu poata zbura.
Alte posibile pericole pentru pasari
Copiii, mai ales cei mici, care nu isi dau seama cata putere au in manute, pot face rau pasarii - nu trebuie sa lasam copiii sa se joace cu pasarea nesupravegheati indeaproape. De asemenea, daca lasam pasarea libera in casa, trebuie sa fim precauti, sa nu o prindem in usa (sau sa nu fie prinsa accidental intr-o usa inchisa de curent), sa nu o calcam si sa nu rastoarne obiecte in echilibru instabil, care ar putea cadea peste ea. Vom tine capacul WC-ului inchis (sau usa de la WC inchisa) pentru ca pasarile pot incerca sa bea apa, pot aluneca si se pot ineca in vasul de WC. Atentie la alte animale de casa, in special pisici si caini; chiar daca nu au intentia de a face rau pasarii, o pot rani sau chiar ucide in joaca.
In concluzie, nu plasati cusca in locuri expuse fumului, vaporilor si gazelor de la bucatarie, nu utilizati spray-uri si substante volatile in preajma pasarii si supravegheati pasarea in prezenta copiilor, a altor animale de casa si aveti grija la ferestrele deschise, sau inchise si neprotejate de draperii. In acest fel va asigurati ca pasarea dumneavoastra de companie este in siguranta.
Articole actuale: Manifestari de agresivitate la pasari de companie

Manifestari de agresivitate la pasari de companie
Anumiti posesori de pasari se plang de faptul ca acestea, desi aflate in perfecta stare de sanatate, sunt agresive, chiar daca in aparenta nu au facut nimic care sa determine acest comportament. In alte cazuri, posesorii de pasari constata ca favoritul (sau favorita) lor a devenit agresiv peste noapte. Cum se explica totusi agresivitatea pasarilor sanatoase?
Cateva notiuni de "psihologie" avicola
In stare de libertate, pasarile traiesc in grupuri cu o "ierarhie sociala" bine stabilita. Exemplarele mai puternice ocupa pozitii superioare in aceasta ierarhie, iar exemplarele mai slabe ocupa pozitiile inferioare. Astfel, atunci cand un grup se opreste din zbor pentru odihna, membrii acestuia vor ocupa in spatiul disponibil (crengile unui copac, de exemplu) pozitii corespunzatoare locului detinut in ierahie. Orice membru al grupului care ocupa accidental o creanga superioara celei cuvenite este "penalizat" de exemplarele de rang superior.
Pozitia custii si "ierarhia sociala" in captivitate
Pentru pasare, stapanul si familia acestuia reprezinta membrii grupului din care face parte. Astfel, pasarea se va manifesta fata de acestia ca fata de membrii unui grup de pasari. Prin urmare, cu cat colivia este plasata mai sus, cu atat pasarea care o ocupa va fi mai sigura pe pozitia ei superioara in cadrul grupului, ceea ce poate determina un comportament mai agresiv in relatiile cu stapanul si familia acestuia. De obicei, simpla mutare a custii sub un anumit nivel al camerei este suficienta pentru a inlatura manifestarile de agresivitate ale pasarii.
Pasarile tinute pe umar sunt mai agresive?
Majoritatea celor care au pasari de apartament isi invata companionii sa le stea pe umar - chiar si in timpul activitatilor casnice. Pasarea tinuta astfel pe umar, la o distanta destul de mare de sol, "se simte" intr-o pozitie superioara; prin urmare, pasari care in cusca sau in alte pozitii decat pe umar nu se manifesta in general agresiv, pot avea astfel de manifestari brusc, fara un motiv aparent. Este adevarat ca o "ciupitura" de perus nu este decat neplacuta nu si periculoasa, dar in cazul pasarilor cu cioc mare si puternic, se recomanda precautie.
Asadar, pentru a ameliora manifestarile agresive este suficient sa mutam cusca mai jos si sa fim precauti in cazul in care obisnuim pasarea pe umar - aceste masuri pot "rezolva" problema agresivitatii si la pasarile cu personalitate agresiva innascuta.
Boli care se pot transmite de la pasari la om
Cazurile in care pasarile de colivie pot transmite zoonoze sunt destul de rare. Totusi, vom trece in revista cateva dintre afectiunile comune, atat omului, cat si pasarilor de companie, insistand asupra faptului ca incidenta transmiterii este nesemnificativa.

Micoze, eczeme: Din acest punt de vedere, micobacteriozele – grupul de ciuperci care cauzeaza tuberculoza – sunt cele care au un potential crescut in a afecta omul. Exista peste 50 de specii de micobacterii care pot afecta atat animalele, cat si oamenii; dintre acestea, M. Tuberculosis este responsabila de tuberculoza umana iar M. avium si M. genavense sunt cele doua specii care cauzeaza boala in mod frecvent la pasari. Nu s-au raportat cazuri in care speciile specifice pasarilor au cauzat boala la om.

Boli parazitare: Majoritatea parazitilor externi care afecteaza pasarile de colivie sunt specifici acestora; sunt extrem de rare cazurile in care paduchii sau raia se pot transmite de la o pasare infestata la om, desi este posibil ca acestia sa fie detectabili pe acesta, fara insa a-l afecta.

Giardia si Cryptosporidium sunt doua parazitoze des intalnite la pasarile de colivie care pot cauza afectiuni ale aparatului digestiv la om, de multe ori greu de tratat. Aceste organisme, in cazul in care infesteaza pasarile de companie, le pot cauza acestora tulburari gastrointestinale severe. Cu toate acestea, s-au inregistrat foarte rar cazuri in care giardiozele si cryptosporidiozele au fost transmise de la o pasare infestata la om, acesta contractandu-le de obicei independent.

Boli de natura bacteriana: Salmoneloza, colibaciloza (E. Coli), campylobacterioza si, mai rar, chlamydiaza (psitacoza) sunt cele mai comune organisme bacteriene sau similare bacteriilor care pot cauza boli si la om.

Salmoneloza este cauzata de o multitudine de specii ale genului. Desi este des intalnita la pasarile de curte si la struti, afecteaza in rara cazuri pasarile de colivie.

Escherichia coli (E. coli) este o bacterie care poate cauza, prin simpla existenta in organsimul contaminat si in special la om, o mare varietate de afectiuni, de la diaree apoasa la cistita hemoragica si sindromul hemolitic uremic. Nu exista suficiente dovezi ca E. coli se-ar transmite de la pasari la om.

Boli virale: Exista trei zoonoze specifice pasarilor - Virusul Encefalitei Cabaline Estic, Vestic si Venezuelez (EEE, WEE si VEE) insa afecteaza in general pasari aflate in stare salbatica; nu s-au inregistrat infectii de acest gen transmise de pasarile de colivie la om.

Vitaminele si rolul lor în organismele vii
• Vitamina A • Vitamina D • Vitamina B17
Timp de secole marinarii care plecau în lungi călătorii aveau de înfruntat nu numai furiile naturii ci şi o boală misterioasă, care le făcea oasele casante, gingiile sângerânde, totul culminând - în cazurile grave - cu moartea individului. Această boală este cunoscută şi astăzi sub numele de scorbut.
A trecut multă vreme până să se gândească cineva că există o legătură strânsă între lipsa alimentelor proaspete şi apariţia scorbutului, şi abia în 1747 s-a demonstrat că citricele previn apariţia acestei boli. În anul 1928, un chimist a identificat substanţa activă din citrice (prezentă şi în alte fructe şi legume proaspete) responsabilă de prevenirea şi tratarea scorbutului. Această substanţă a fost denumită vitamina C.
În anul 1911 a fost descoperită, prin izolare din tărâţele de orez o substanţă care vindecă boala beri-beri, şi care a fost numită vitamină, adică amină vitală, indispensabilă vieţii. Era vorba de vitamina B1.
Vitaminele, împreună cu enzimele şi hormonii, se găsesc în organism în cantitate mică şi contribuie la reglarea proceselor metabolice. Pentru creştere şi dezvoltare, organismele vegetale şi animale au nevoie - pe lângă constituenţii de bază ai materiei vii (proteine, glucide, lipide) - de substanţe anorganice şi de substanţe organice cu rol funcţional, care să stimuleze şi să regleze procesele metabolice. Acestea sunt vitaminele şi substanţele minerale, care mai poartă denumirea de micronutrienţi.
Lipsa vitaminelor din alimentaţie provoacă tulburări grave ale organismului, numite boli de carenţă. Lipsa totală a unei vitamine se numeşte avitaminoză şi poate duce la moartea animalului respectiv. De cele mai multe ori, apare o lipsă parţială a vitaminelor, cunoscută sub numele de hipovitaminoză, iar tulburările metabolice în acest caz sunt mai puţin grave.
Excesul de vitamine în alimentaţie poate duce la hipervitaminoze, care se manifestă, de asemenea, prin apariţia unor dezechilibre în desfăşurarea proceselor metabolice.
Prin aport vitaminic corect în alimentaţie, starea carenţială se elimină.
În evoluţia hipovitaminozelor şi a avitaminozelor, la început se observă anumite tulburări generale, cum ar fi lipsa poftei de mâncare, slăbirea activităţii fizice şi intelectuale, scăderea în greutate, oprirea creşterii la organismele tinere, stare de moleşeală şi inactivitate. După acest stadiu iniţial, boala capătă un caracter specific, determinat de felul vitaminelor deficitare.
Pentru a preveni dereglările metabolice determinate de lipsa unor vitamine din hrană, alimentaţia trebuie să fie cât mai echilibrată şi să cuprindă toate principiile alimentare. Vitaminele sunt sintetizate de plante şi numai în foarte mică măsură de organismele animale. Animalele îşi procură vitaminele din hrană, fie ca atare, fie sub formă de precursori de vitamine (provitamine) care se transformă ulterior în organism în vitamine.
Există 13 vitamine. Patru dintre ele - vitaminele A, D, E şi K - sunt depozitate în ţesuturile grase din organism (sunt aşa-numitele vitamine liposolubile). Nouă vitamine sunt solubile în apă (hidrosolubile) şi sunt depozitate în organismul animal în cantităţi extrem de mici. Acestea sunt vitamina C şi cele opt vitamine din grupul B: tiamina (B1), riboflavina (B2), niacina (B3), piridoxina (B6), acidul pantotenic (B5), cobalamina (B12), biotina şi acidul folic (B9).
În cantităţi mici, vitaminele sunt necesare pentru un proces normal de creştere, digestie, îndeplinirea funcţiilor cerebrale şi rezistenţă la infecţii. În circuitul sanguin trebuie să existe în permanenţă o cantitate optimă de vitamine.
Excesul de vitamine hidrosolubile se elimină prin urină, iar cel de vitamine liposolubile se depozitează în ţesuturi (ficat sau ţesutul adipos). Deoarece sunt depozitate şi nu eliminate, ele pot deveni toxice. Organismul uman este sensibil mai ales la excesul de vitamine A şi D.
Vitamina A
Mai este cunoscută şi sub numele de retinol, vitamina antixeroftalmică sau vitamina creşterii. În stare pură se prezintă sub formă de ulei (vit. A2) sau cristale (vit. A1) de culoare galbenă
Este extrem de sensibilă la lumină, în special radiaţii ultraviolete. În plante se află sub formă de provitamine A - carotenoidele, dintre care cel mai cunoscut este beta-carotenul. La nivelul ficatului şi intestinului acestea sunt transformate în retinoli.
Beta-carotenul se găseşte în toate legumele şi fructele, dar în cantitate mai mare se află în morcov, spanac, urzici, varză, măceşe, roşii, citrice, cătină, pepeni, porumb etc. Vitamina A se găseşte ca atare în uleiul de peşte, ficat, lapte, gălbenuşul de ou, unt.
Vitaminele A au un rol important în creşterea organismelor tinere, în protejarea mucoaselor şi epiteliilor şi în procesul vederii. Carenţa de vitamină A se manifestă prin dereglări ale ţesutului epitelial, pielea devine uscată şi cornoasă, se produc tulburări oculare, care în cazul carenţelor grave duc la apariţia xeroftalmiei (orbul găinilor).
Beta-carotenul este un colorant natural netoxic, care se foloseşte în industria alimentară, farmaceutică, medicină, cosmetică şi în hrana animalelor.
Cantitatea zilnică necesară de beta-caroten este de 5000 - 8000 UI.
Hipervitaminozele A provoacă fenomene toxice şi fragilitate.
Vitamina D
Sunt vitamine liposolubile. Se găsesc în alimente, atât în stare liberă cât şi sub formă de provitamine (sub formă de steroli). Se cunosc mai multe vitamine D, notate D2 - D7. Vitaminele D nu pot fi sintetizate de organismul animal.
Transformarea provitaminelor D în vitamine D se face sub acţiunea energiei solare, a radiaţiilor ultraviolete. La mamifere şi păsări, vitaminele D se formează în piele, blană şi pene. La om vitamina D3 se formează în cantitate mai mare în piele.
Vitaminele D sunt substanţe rezistente la temperatură. În cantitate mai mare se găsesc în uleiul de peşte, ficat, unt, ouă, lapte, piele, drojdie de bere etc. Cele mai mari cantităţi de vitamina D se găsesc în uleiul de ficat de peşte şi în grăsimea subcutanată. Produsele vegetale sunt sărace în vitamina D cu excepţia unor ciuperci şi a boabelor de cacao.
Vitaminele D au un rol fiziologic foarte important. Ele favorizează absorbţia calciului şi a fosforului şi formarea sistemului osos. Rolul fundamental al vitaminei D constă în reglarea metabolismului calciului şi a fosforului în procesul de osificare.
În avitaminoze D apare rahitismul la copii şi osteomalacia (demineralizarea) la adulţi. Vitaminele D se mai numesc şi antirahitice deoarece previn şi vindecă rahitismul. Osteomalacia se manifestă la adulţi prin demineralizarea şi înmuierea oaselor, micşorarea în volum şi deformarea lor. Osteoporoza se caracterizează prin rarefierea oaselor. Vitaminele D influenţează favorabil metabolismul lipidelor şi acumularea acidului citric în sânge, care are rol însemnat în procesul de osificare.
Excesul de vitamine D duce la demineralizarea oaselor şi la apariţia calculilor (renali, hepatici etc.).
Necesarul zilnic de vitamină D pentru adulţi este de 100 - 150 UI, iar la copii de 120 - 200 UI. Se recomandă ca în cazul unor fracturi sau apariţiei unor tulburări metabolice ale calciului şi fosforului, să se mărească doza zilnică la 500 - 700 UI.
Vitamina B17
Nu, nu este vorba de binecunoscutul bombardier american! Este vorba despre o vitamină, mai puţin cunoscută, dar foarte controversată în lumea medicală. După ani de cercetări, biochimistul dr. Ernest Krebs a izolat, în 1950, o nouă vitamină pe care a denumit-o B17 - cunoscută şi sub numele de amigdalină (sau laetrile).
Se face din ce în ce mai auzită opinia conform căreia cancerul ar fi o boală cauzată de o deficienţă nutriţională. Nu ar fi vorba despre o bacterie, un virus sau o toxină misterioasă, ci pur şi simplu despre absenţa unei substanţe pe care omul modern a eliminat-o din dieta sa: vitamina B17.
Sâmburii de caise - pe care îi mâncam cu mare plăcere când eram copii - sunt cea mai bogată sursă naturală de vitamina B17. În general, seminţele fructelor (mai puţin citricele) conţin această substanţă, care le conferă un gust amărui, specific. Conform studiilor dr. Krebs, consumul zilnic a 7-10 sâmburi de caise previne apariţia cancerului.
Amigdalina este alcătuită din două molecule de glucoză, o moleculă de acid cianhidric (compus anti-neoplastic) şi o moleculă de benzaldehidă (analgezic). Comercial, amigdalina (vitamina B17) se prepară din sâmburii de caise.
Tratamentul, considerat în prezent neconvenţional, constă în injectarea intravenoasă a unor doze de amigdalină timp de două-trei săptămâni, urmat de doze orale, pentru menţinere.
Această metodă nu este acceptată de medicina "ortodoxă", care reclamă lipsa unor dovezi concrete legate de proprietăţile vitaminei B17 de prevenire şi vindecare a cancerului. Însăşi încadrarea amigdalinei ca �vitamină� este contestată.
Studiile sponsorizate de Institutul Naţional al Cancerului nu au putut pune în evidenţă proprietăţile terapeutice ale amigdalinei sintetizate din sâmburii de caisă în vindecarea cancerului. În plus, au fost înregistrate cazuri de deces prin otrăvire cu cianură în urma unor doze orale de amigdalină.
Adepţii terapiei neconvenţionale (pro-amigdalină) declară că există dovezi în sprijinul tratamentului cu amigdalină, dar că ele nu sunt luate în considerare, din motive financiar-politice: companiile farmaceutice multinaţionale nu sunt interesate de promovarea acestui tratament, ele neavând nici un drept (brevet, patent) asupra vitaminei B17.
Tratamentul cancerului cu vitamina B17 este ilegal în SUA - pacienţii suferinzi de cancer care-şi pun speranţe în această metodă trebuind să urmeze tratamentul specific la clinici din alte ţări: Australia, Germania, Belgia, Anglia, Grecia, Israel, Italia, Mexic, Peru, Spania, Elveţia etc. Costul unui asfel de tratament variază între 2000 şi 5000 USD pe săptămână...
Până ce medicina modernă va proba eficienţa sau ineficienţa acestui tratament, un ... sâmbure de adevăr există.
Amigdalina era cunoscută cu mii de ani în urmă, în China şi Egiptul antic, fiind extrasă din migdale amare (de unde vine şi denumirea). Un papirus egiptean, vechi de peste 5000 de ani, menţionează utilizarea "aqua amigdalorum" în tratamentul unor tumori ale pielii. Grecii şi romanii s-au folosit, la rândul lor, de proprietăţile terapeutice ale amigdalinei. De asemenea, numeroase triburi de indieni (Navajo, Karakorum etc) consumă frecvent băuturi preparate din sâmburi de fructe, bogate în amigdalină � în rândul acestora neînregistrându-se nici un caz de cancer.
Nu ştim de partea cui este dreptatea, timpul şi cercetările ce vor fi întreprinse vor lămuri această dispută. Poate că sursa naturală (sâmburele) este mult mai bună decât compusul comercial.

Beatbox extrem

2011-02-10T13:18:00.001+02:00