Cel mai bine este să explorezi Roma pe jos pentru că la fiecare colț de stradă, la fiecare oprire, în fiecare loc ascuns găsești mii de ani de istorie ferecați ba într-o statuie, ba o columnă sau chiar monumente mărețe precum Colosseum-ul. Bineînțeles că este recomandat să folosești metroul dacă trebuie să ajungi dintr-un capăt în altul al Romei sau dacă vrei să ajungi în centru, pentru a nu pierde timpul stând blocat aiura în trafic. Așa facem și noi și cu 16,5 EUR de căciulă achiziționăm bilete pentru trei zile ca să fim cât mai flexibili cu putință. Oprirea seratică de astăzi o facem la Colloseum, pentru că eram pe linia albastră iar după ce facem poze din toate unghiurile posibile pornim agale pe Via dei Fori Imperiali cu promisiunea că mâine îl vizităm.

Suntem a 4 sau a 5-a oară împreună la Roma, iar eu nu-mi mai amintesc de câte ori a trebuit să vin cu serviciul așa că locurile ne sunt foarte familiare. Cu toate acestea, Roma este o redescoperire de fiecare dată când o vizitezi și chiar dacă ai văzut anumite opere de artă sau ruine arheologice, acestea au mereu farmecul lor aparte și sunt foarte diferite ca percepție în diferite momente ale zilei. Și în acest caz, plimbarea noastră are un farmec aparte considerând că seara nu mai fusesem niciodată pe această faimoasă stradă inaugurată în 1932 de către Mussolini, conducătorul fascismului în Italia, cel care în discursurile lui se inspira foarte mult din istoria și realizările imperiului Roman. Nu ai cum să nu ‘intri’ în istorie când ești la Roma, chiar și în cea mai neagră perioadă a istoriei, cum este cea a fascismului, într-un fel sau altul aici respiri istoria.

 

Facem câteva poze la frescele care arătau expansiunea impresionantă a imperiului Roman care ocupa în vremea împăratului Traian o bună parte din Europa de astăzi precum și părți din Asia și nordul Africii menținându-se așa câteva sute bune de ani, până la decăderea începând cu anul 400 e.n. Oricum dacă ești pasionat de acest subiect, poți să citești mai multe detalii aici.

 

În plimbarea noastră, după ce trecem pe lângă faimoasa Columnă a lui Traian, ajungem în Piața Venezia, locul în care se află faimosul Palat Venezia și statuia lui Vittorio Emanuelle. Numele pieței și al palatului este cel al cardinalului de Veneția, Pietro Barbo care mai apoi urma să devină Papa Paul al 2-lea în 1464. Dar să revenim la zilele noastre și la cele lumești ca să spun așa pentru că altfel de pierd în istorie. Aloo… mai ești aici cu mine da? …De ce îmi place mie așa mult locul acesta? Păi, după cum îți spuneam, în numeroasele mele delegații aici, am descoperit în spatele palatului un lift panoramic care te urcă pe palat și de unde vezi toată Roma, iar această priveliște de sus avea să-mi înfiripeze în cap ideea că aici ar fi cel mai frumos loc unde să o cer de soție pe Diana. Ei bine, nu am reușit, din diverse motive să o cer aici sus ci tot pe tărâmuri mioritice. Eu am vrut chiar mioritice de-a binelea, adică la Poiana Brașov, dar nici acolo nu am reușit așa că, ținând cont că toate lucrurile frumoase și bune vin spontan și nu programate, s-a întâmplat într-un faimos restaurant din București, când m-am așezat în genunchi (de se uita toată lumea la mine) și am cerut-o.. iar ea m-a ținut acolo câteva secunde (mie mi s-au părut minute bune) până a zis DA, în aplauzele celor de la masa.

 

Astăzi, vroiam să ‘reiau’ cererea, adică un fel de reînnoire a ‘sentimentelor’ să zicem așa dar liftul nu mergea! Băi ce noroc pe mine… ne reînnoim sentimentele cu un sărut și îl mângâiem și pe bebe prin burtică. Bebe care cere de mâncare, așa că mergem pe jos până la insula Tiberina unde ne spusese nouă o prietenă (da Aly?!) că sunt bărulețe, restaurante, ce să mai, loc de ‘alimentare’. Ajungem acolo și surpriză… găsim doar 2 câini leșinați și o mâță fugărită. Și colac peste pupăză, începuse să și plouă. Așa că ne întoarcem la ‘nea Gigi’ că nu mai știu cum îi zicea la local… a ba da.. stai că știu că uite scrie că are 5 stele Michelin și îi zice ‘Da Giggeto’… am fost pe aproape. Am descoperit din greșeală acest restaurant iar pentru că fusese recomandat de Michelin în 2012, prețurile erau pe măsură, adică o farfurie de spaghete 14 EUR!! Mă rog, ne era prea foame după atâta umblat așa că rămânem să vedem ce este așa de special. Acum, fără ca noi să fim mari experți, dar nu este că ghidul respectiv sau premiul primit de la Michelin, Tripadvisor și așa mai departe sunt greșite sau încearcă să te păcălească dar sincer sunt unii care după ce se văd cu sacii în căruță, adică cu stelele luate, uită cum au ajuns acolo și și-o iau în cap și din punct de vedere calitate dar și prețuri.

 

De exemplu aici, fiind de 5 ani în Italia, știu și eu ce gust trebuie să aibă spaghete cu cașcaval și piper care în niciun caz nu trebuie să se simtă precum niște semințe tărcate proaspăt scoase din mașina de prăjit. De asemenea și servirea a fost specială, cred că domnul chelner fusese clovn la circ înainte cu specializarea ‘aruncatul farfuriei’ … bine că am avut prezență de spirit și am prins singura bucățică de dulce de pe imensa farfurie fix înainte să decoleze. Mă rog… de acum în colo mergem numai pe miros și intuiție și fără recomandările lui pește. Lasă-mă băi Îmbuc Îmbuc!!! Băi incredibil ăștia de vând umbrele în timp ce tu încerci să mănânci! Ce să fac băi frate cu ea acum? O umplu cu spaghete! Gata, hai că mi s-a luat…. plătim și plecăm spre hotel să ne odihnim și de mâine ne promitem să stăm mai atenți. Nu ne descurajăm! Somn ușor și ne vedem mâine.

 

 

 

 

 

Cât timp am urcat noi aici a apus soarele așa că prindem amurgul, amurg foarte îndrăgit și de țânțari care ne invită, deloc respectuos, să intrăm în restaurant și să lăsăm noi vrăjeala cu statul pe terasă. Cina este super romantică, la lumina lumânării și cu o priveliște superbă. În seara aceasta ne păstrăm cheful romantic așa că explorarea rămâne pe mâine. Plecăm așadar spre hotel, după o delicioasă cină și nimerim fix pe strada aceea de ne ziseseră de la hotel să o evităm. Eu mă țin strâns de volan, Diana de bord ca să nu trecem prin parbriz… cam așa de abruptă era coborârea. Hai că am ajuns la hotel… somn ușor și mâine vizităm

Aaaa…. ce bine am dormit și ce ne-am odihnit. Ieșim la micul dejun ăn grădina din spatele hotelului, cu vedere la mare și lenevim lângă o cafeluță și briosches aromate. Măi, nu aveam chef să mă grăbesc, că nu aveam de ce… dar și ca Diana care mestecă precum o babă de 90 de ani căreia i s-a lipit proteza de guma turbo, nu pot să fiu. Deci, termin și o las să-și soarbă în liniște cafeaua iar eu mă duc pe faleză să fac câteva poze și să surprind această panoramă superbă.

 

După masă, plecăm salutând-o pe domnișoara de la recepție care avea niște ochi superbi. Diana i-a remarcat și a rămas impresionată. Sincer nu știu ce are în ultima vreme că se uită după gagici, la ochi, la funduri… hmmm!??   Așa, luam mașina și butonez pe GPS Cast… BANG… imi sare GPS-ul cât colo după ce îi cedează suportul. Incredibil… i s-a topit mecanismul de la soare (chinezărie ieftină) și a sărit arcul de prindere cât colo. Plecăm cu strada cunoscută în cap de data asta și știm că urmează și semnul care anunță faimosul orășel așa că oprim neapărat să ne facem câteva poze.

 

De ce tot zic eu că-ți recomand filmul? Păi pe lângă situațiile comice spontane, frumusețea filmului vine din preconcepțiile celor „din Nord” vis a vis de „cei din Sud” și viceversa bineînțeles. Unde aici Nordul este fruncea acolo se zice că este civilizația, cei din Sud fiind considerați mai.. țărani în sensul propriu și nu peiorativ al cuvântului. Actorul principal din film, după ce încearcă o mânărie ca săfie promovat în cadrul Poștei Italiene este descoperit și detașat, spre corecție ‘al Sud’ ca și director la un mic oficiu poștal. Așa descoperă frumusețea și deschiderea oamenilor de aici și…. dar nu-ți mai povestesc! Trebuie să vezi filmul. Ți-am spus de Oficiul Poștal pentru că în jurul lui se învârte mare parte din acțiunea filmului așa că vroiam să ne facem și noi o poză cu el. Din păcate, știu că nici ție nu-ți place cum nici nouă nu ne-a plăcut, a fost desființat și în locul lui s-a construit un restaurant… dar acum nu ne este foameeeee!!! Offf!

 

Piața în schimb este foarte frumoasă, micuță și cochetă, specifică orășelelor italienești așa că ne bucurăm cu această priveliște și apoi ne oprim și într-un magazin de suveniruri de unde nu uităm să luam, bineînțeles, un magnet. (cum nu am făcut în Matera ) Cum îți ziceam la începutul poveștii nu este că am venit aici pentru vestigii romane sau alte artefacte așa că după o mică plimbare prin centru nu prea mai e mult de făcut și ne luăm arrivederci de la Sud și plecăm spre capitala țării noastre adoptive: ROMA.

 

 

 

 
 

 

Revenim pe drumul spre plajă și după ce ne învârtim ca oile căpiate vedem ca era deja ora 16:30 și lăsăm balta ideea de mâncare gătită. Woww.. stai.. magazin. Intrăm și găsim biscuiți, chips-uri și alte prostii… Păi ce să facem, luam și din ăstea dar unde este vânzătorul? Nu e nimeni, normal, așa că mă duc să-l caut. Francooo, Marcoo, Giovanniiii bă, careva ești pe aici? Nimic. Mda, ia să vedem, chipsuri 1 EUR, ok, luam 5, biscuiți 1,5 EUR.. hmm luam 2, apă 1 EUR, luam 2…. Bă, unde este ăsta?! Asta e, ne servim de pe rafturi și ii lăsăm banii pe tejghea și plecăm. Incredibil, dar măcar avem ingredientele potrivite pentru o masă alla ‘Junk‘ Chef pe malul mării. Eu mă întind direct ca porcul în nisip iar Diana pe eșarfă pentru că am fost suficient de inteligenți ca să nu ne luăm prosoapele de plajă de la hotel.

Ne plimbăm agale în noapte pe străduțele din centru unde Diana remarcă magazine Prada, Furla… deci e un orășel așa… șmecheraș totuși. Inutil da, să-ți mai repet, că toate erau săpate în stâncă. Ne plimbăm pâna la.. nu mai știu ce era.. parcă Primăria, iar în fața ei era o picătură…. Nu am înțeles care a fost faza cu picătura aceea din fier masiv care cântărea peste o tonă.. o fii fost picătura care a umplut paharul… dar de ce în fața Primăriei?

Lângă clădirea de mai înainte se vedea, la fel de frumos dar din alt unghi, orașul vechi Matera. Dar gata cu plimbăreala pe seara aceasta pentru că ne este super foame, așa că ne oprim la un restaurant undeva în zonă, unde erau mai mulți oameni ce păreau că se distrează de minune și aici avem primul contact cu diferențele culturale dintre Nord și Sud, în sensul că în italiană, ca să vorbești cu dumneavoastră în Nord folosești persoana a III-a singular (eg. El ce mai face = Dvs ce mai faceți) pe când în Sud folosești persoana a II-a plural, ca la noi adică (eg. Voi ce mai faceți = Dvs ce mai faceți?). Așa, dar să te las cu lecțiile de gramatică, a venit doamna de la restaurant și ne-a întrebat ce vrem și eu i-am răspuns ca la nord făcându-ne imediat remarcați că nu suntem din zonă.

 

 

Am băgat o pizza rapid pentru că nu mai aveam chef de așteptat iar la sfârșit eu am băgat un limoncello rapid care mi-a anulat toate funcțiile principale. Mi-a lăsat-o pe aia care coordona picioarele dar și aia puternic afectată că abia am reușit să ajung la hotel. Gata, un duș și somn.

 

 

A doua zi dimineața ne-am trezit în suavul sunet al clopotelor, aspiratoarelor, apei de la baie, dușuri… ce să mai, era debandadă totală. Dacă era duminica, cred că-i băteam. Ne trezim că nu avem încotro și dau un telefon la recepție să văd până la ce oră e masa, ne îmbrăcăm rapid și coborâm alături de 4 moșuleți constatând astfel că eram singurii ‘gurmanzi’ din această dimineață. Ori hotelul ăsta e gol ori suntem noi prea matinali. Acum văd că hotelul este de 4 stele.. ĂSTA?!?!? Ne întrebăm retoric… păi și ăla de 2 stele cum ar fi arătat? Aveai buda sub pat și frigiderul în chiuvetă?

 

 

Așaaa… mâncăm ca să ne facem provizii calorice pe dimineața aceasta. Eu bag în mine ca porcul și mergem să dăm o tură prin oraș și ziua. Revenim deci în locurile de aseară dar într-o atmosferă mult mai liniștită și fără prea mare hărmălaie sau aglomerație. Ne plimbăm agale pe străduțele ferite de soarele puternic unde adie vânticelul și ne mai răcorește. Mergem, mergem și facem poze multe prin care încercăm să surprindem originalitatea acestui oraș, istoria lui dar și faptul că anii nu au alterat nimic din frumusețea construcțiilor de odinioară. Aici chiar păreai că ești prin anii 100. Nu degeaba Mel Gibson a venit aici să filmeze ‘Patimile lui Iisus’ pentru că nu mai avea nevoie de niciun decor, fiind totul gratis. Ce mă enervează este că în zona din centru, zonă locuită încă, nu se interzice accesul mașinilor așa că pe lângă decorul secolului 1 apare câte un BMW din era noastră sau câte un scuter.

 

 

Mergem până traversăm tot orașul și ajungem…. cum să-ți spunem, noi aveam impresia că suntem în coborâre.. deci trebuia să ajungem undeva jos că d-aia ‘cobori jos’ să folosesc un pleonasm și să întăresc ideea.. când colo noi eram tot sus pentru că am constatat că sub noi mai erau vreo 200 m de hău… Asta ca să-ți dai seama la ce înălțime era construit orașul și cât de adânc a fost săpat.

 

 

Dăm un ocol exterior zidurilor cetății, nu pentru că așa am vrut noi ci pentru că nu mai găseam intrarea în oraș dar până la urmă găsim câteva indicatoare și reîncepem urcarea până la un magazin unde suntem atrași de niște pliante. Aici suntem invitați de o doamnă să ne explice cum avea loc colectarea apei în trecut, principi care se păstrează și acum. Cică San Giovanni di Matera era un mare nobil al anilor 1.800 și pe banii lui a fost construit acest sistem de alimentare cu apă a celor săraci dar nu numai pentru ei, sistem care funcționează și în zilele noastre.

 

 

Cică săracii locuiau sub cerul liber în afara cetății, în hăul ăla de ți l-am arătat, iar bogații locuiau în casele acestea de aici săpate în stâncă. Sistemul funcționa pe principiul decantării, adică apa de ploaie cădea, prin mini canale, de la un nivel la altul în rezervoare iar la nivelul fiecărui rezervor era un grup de case care luau apă curată de aici iar la capătul canalelor era o fântână de unde luau și săracii. 

 

 

Băi ce să zic, cam atât cu plimbarea prin oraș, cu urcușurile și cu coborâșurile pentru că, să nu uităm, Diana are un bebe în burtică, un bebe călător și explorator de mic.

 

Dar totuși, ce să facem noi pe soarele acesta, că doar nu o să ne ducem să stăm în hotel… nuuu.. mergem la relaxare la malul mării, dar despre asta îți povestesc data viitoare.

 

 

 

 

Mă țin bine de rollercosterul lui nea’ Pinno și mă asigur că Diana este ok acolo în față. Îmi face semn că da, dar vedeam și eu cu ochiul liber că eu sar ca popcornul în spate și ei nici nu se clinteau. Ciulesc urechile la ce povestea nea Pinno… cică ei s-au bătut cu turcii…. He he, râd în gând, dacă ar știi el cine s-a bătut cu turcii…. Nu-i stric povestea îl las să continue și așa mai aflăm că săptămâna viitoare vine aici Papa Francisc să oficieze o slujba de canonizare a martirilor. Din luptele cu turcii Și ce a mai zis măi Diana că eu abia auzeam din spate? Cică a mai zis că Otranto inițial se numea Idranto că așa se numea un râu care trecea pe acolo Idrant și ei se numeau Idrantini… nu Hidranți mă!! Idrantini Și cu timpul asta s-a transformat în Otranto și ei sunt deci mândri Otrantini!!