Zile pe Zebra

Se cere o schimbare! Continuare din pagina 1. Si sfarsit. The End. Fin

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sun, 22 Jul 2012 08:40:00 +0000

Pagina 1.

Si-apoi, pentru ca orice are un inceput are si-un sfarsit, ni luam ramas bun. Ramas bun de-aci, acestui blog si paginii aferente din facebook si veceverselea, decisu-le-am sfarsitul. Am si multumiri pe stoc pentru toata atentia acordata in tot acest timp si cado-cado-cado de despartire, dar toate la timpul lor.

Dragi prieteni si cetitori, care mai sunteti si care nu mai sunteti. Si dintr-o categorie si din cealalta. Urmeaza cele cinci postari. Ultimele cinci. Parte dintre ele cu "explicatii" ale deciziei mai sus numite.

Nu vor avea link individual niciuna dintre ele, ci in continuarea acestui mesaj vor fi rand pe rand puse in pagina pe parcursul ~~acestei zile~~ zilei de maine.

Cu de toate:

drag, respect, prietenie, etc-etc.

Later edit.

Numaratori inverse sa incepem, zic. Numaratori inverse ale ultimelor cinci postari din existenta acestei pagini, acestui, sa-i zicem… blog.

Am ezitat destul de mult pana sa public parte din ceea ce urmeaza, pentru ca parte din informatie are „darul” de-a stigmatiza si numai asta nu mai fusasem in aceasta viata – un proscris, ca-n rest de toate-am fost. Am ales in cele din urma sa public inclusiv postarile asupra carora am avut rezerve: si pe cea despre suicid si pe cea despre suspiciunea de boala pentru ca despre ambele am convingerea ca pot fi de folos cuiva.

Asadar, la numerele cinci si patru, raspund daca veti bate-n usa, doua promisiuni mai vechi – sunt articole pe care-am promis de-a lungul timpului ca le voi scrie, dar pentru care nu mi-am gasit niciodata timp suficient. La numerele trei si doi sunt doua povesti reale, cu mine ca subiect, povesti pe care din anumite puncte de vedere as fi preferat sa nu le traiesc, din alte puncte de vedere ma bucur ca s-au intamplat asa si nu altfel, din alte puncte de vedere inca mai am intrebari vis a vis de felul in care s-au petrecut evenimentele …

La numarul unu, concluzii finale asupra acestei perioade ce-a trecut de cand am inceput sa scriu aici si pana in momentul prezent al capatului de linie.

Sunteti gata, da?
Aveti tot ce va trebuie: cafea, tigari, apa, suc?
Urmeaza niste povesti lungi.

Cinci.
Despre facebook, carne de vita si legatura dintre ele.

2010. Se facea ca ne reintalnim dupa o lunga, foarte lunga perioada de timp de cand nu ne mai vazuseram. In 2007 am lucrat impreuna o buna bucata de timp si-a fost una dintre cele mai frumoase perioade. Multe intamplatu-s-au din 2007 si pana la momentul intalnirii, multe aveam a ne spune, mai putin decat am fi vrut ne-am spus in cele din urma – din ratiuni lesne de inteles: timpul nu-i niciodata suficient pentru lucrurile si momentele cu adevarat importante. Asa-i?

Iesim sa luam masa in oras. Povestim despre unele. Povestim despre altele. Mai o lingura de ciorba. Mai un felul doi. Mai o muratura. Mai o galusca cu prune. Printre toate acestea, povesti fel si fel.

„-Cum sa n-ai cont de facebook?!” Imi spune la un moment dat cand discutia a ajuns si in aceasta sfera.

„-La ce-as avea? La ce mi-ar fi de folos?” Continui eu, convins ca ce scot pe gura este un foarte mare adevar.

„-Nu se poate! Nu existi daca nu esti pe facebook! Si mai ales in domeniul nostru de activitate, trebuie sa ramai mereu conectat cu toata lumea!”

N-am insistat in directia credintei mele – conform careia exista viata si dincolo de facebook, o data din respectul ce i-l purtam si mai apoi pentru ca neavand un cont de facebook nu aveam de unde sti cum sta treaba cu acest face si anume book.

Au cantarit insa intr-un anume fel cuvintele ei, mai ales ca la vremea respectiva lucra ca si specialist PR al unui cotidian central important. Au cantarit nu suficient cat sa alerg acasa si sa-mi fac un cont de facebook, ci cat sa ma tot gandesc la povestea aceasta cu „nu existi daca nu esti pe facebook”.

Trecut-a o vreme destul de lunga de la intalnirea noastra. Intr-o seara, ajung acasa de la birou, tarziu-tarziu, asa cum ajunge orice om care se respecta. A se citi care nu se respecta.

In frigider nimic de mancare. In frigider nimic de baut. Sunt descurajat de perspectiva. In congelator? Niste carnuri. Niste carnuri de vita. Si-atat.

As fi putut iesi sa-mi cumpar ceva, dar nu stiu care dintre ele – foamea au oboseala, au foamea au oboseala, m-or traznit asa in nervii inspiratiei: rasol! Asta am vaz’t eu in congelator, cand oricine altcineva ar fi vazut o bucata de carne congelata, in fata careia s-ar fi descurajat si-ar fi dat fuga la vitrina cu mancare din supermarket.

Scot carnea la dezghetat. La dezghetat fortat. Prima data in apa rece, apoi in apa calda, apoi imi bag picioarele in ele de radiatii nocive pentru sanatate si o bag la microunde. Intre timp convingerea ca microundele sunt nocive pentru sanatate a ajuns mai puternica decat confortul si-am trimis retur acasa la ai mei cuptorul cu micorunde. Sa revenim de unde am plecat , insa.

Dupa ce-a trecut prin apa rece, prin apa calda, prin apa rece si din nou prin apa calda, prin foc si sabie cum s-ar zice, carnea fost-a aruncata in microunde, apoi din nou in apa rece in scop de spalare, apoi in oala la fiert.

Cine gateste stie deja cat de greu fierbe carnea de vita. Ce poti sa faci in tot acest timp in care ai pe foc o oala cu carne la fiert?

Citesti mailurile. Citesti stirile de seara. Intri pe messenger. Iesi de pe messenger. Intri pe mail, iesi de pe mail. Asculti muzica. Te uiti la televizor. Intri pe messenger. Iesi de pe messenger.

La un moment dat iti aduce aminte de el. De el de facebook. Cum sa-ti faci tu insa cont pe facebook? Esti convins ca nu iti trebuie, ca nu iti este de folos, nu stii cu ce se mananca, nu stii cum se foloseste, nu stii la ce foloseste.

Si totusi, carnea inca fierbe. Ai intrat pe messenger de mai multe ori. Ai iesit de pe meseenger de tot atatea ori. Ai ascultat toata muzica pe care o puteai asculta. Te-ai uitat la televizor.

Deci facebook. Nu inainte de-a cauta pe internet informatii despre subiect, sa vezi in ce te si anume cum ar veni bagi. Mno, cat ai zice nume, prenume, adresa de email si data nasterii facutu-mi-am cont pe facebook si m-am trezit logat.

Asa. Acum? Acum ce fac aici?

Cauti prieteni, nu-i asa?

Gasesti prieteni, le trimiti cererea de prietenie, prietenii accepta cererea de prietenie. Super. Ai cinci prieteni in lista. Esti fericit. Toti prietenii tai sunt acolo. Cred ca-i gata, nu? Carnea nu, cu facebookul ai fi zis ca da cand in partea dreapta a ecranului cineva din spatele ecranului iti recomanda sa adaugi un prieten. Il stii dar nu esti prieten cu respectivul. Dai clik. Sapte sute de patruzeci de mii de cinci zeci de paisprezece prieteni, are in lista. Trazneasca?! Iti spui. De unde are omul asta atatia prieteni. Tre’ sa fie mare figura. Tre’ sa stie multa lume. Asta-i om mare. Nu-l adaugi pentru ca nu ti-e prieten. Te intorci in pagina ta de profil iar numarul celor cinci prieteni pe care i-ai adaugat te descurajeaza maxim. Cum sa ai doar cinci prieteni. Iar respectivul cum de are atatea sute de prieteni. De unde ii stie pe toti? Cand a avut timp sa se imprieteneasca cu atat de multa lume? Omul asta nu lucreaza?

Iesi de pe facebook si mergi la bucatarie. Carnea fierbe linistita. Nu da nici un semn ca ar fi gata curand. Te intorci la calculator, la noua jucarie: contul de facebook.

Nu se poate, iti spui. Trebuie sa mai ai si tu niste prieteni. Si scoti agenda cu toate contactele pe care le ai de la job. Triezi o parte dintre ele. Te mai uiti o data peste partea care a ramas in lista. Mai triezi o parte dintre ei si pe cei care crezi tu ca ti-s mai apropiati, ii adaugi in lista de prieteni de pe facebook.

Si uite asa in lista de prieteni incep sa apara si la tine, rand pe rand, pe masura ce fiecare din cei adaugati iti da accept prieteniei, o sama de oameni. Numarul lor e deja de ordinul zecilor. Ai niste zeci de prieteni. Te-ai mai linistit. Linistit e mult spus pentru ca stii doar ca nici unul dintre cei adaugati in afara celor cinci initiali nu iti sunt prieteni cu adevarat. Nu iti sunt nici macar amici. Sunt oameni cu care ai vorbit in cateva randuri si atat.

Ei. Lasa! Treci repede peste amanuntul asta si incepi „navigarea” pe facebook. Adaugi fotografii, postezi un mesaj la status. Primesti reactii la mesaj mai repede decat ai fi crezut, raspunzi reactiilor la fel de repede pe cat au venit si cat ai zice „vita” esti dependent.

Intre timp carnea va fi fiert, dar este deja prea tarziu ca sa mai mananci. Opresti aragazul, inchizi calculatorul si mergi sa dormi.

Asa a inceput povestea contului meu de facebook. De la o halca de vita ce se cerea fiarta. Si-a continuat povestea pret de un an, un an si jumatate, timp in care nu am iesit cu nimic din randul lumii: am participat la zeci de evenimente si am creat la randu-mi o sama de evenimente fara de care nu-i asa?, viata ar fi fost nasol. Am incarcat cateva zeci de fotografii – pe care inainte de perioada facebook le-ar fi vazut chiar numai cei cativa prieteni apropiati. Am dat like catorva sute de pagini. Am creat la randu-mi o suma de pagini pentru care-am cersit sau nu like-uri de la diversi. Am urat de mii de ori la multi ani si am primit sute de mesaje de ziua mea. Am actualizat statusul de cateva mii de ori in tot acest timp. Cel putin o data pe zi. Am fost cred un utilizator exemplu.

Pana cand intr-o zi, in newsfeed au inceput sa curg postari dupa postari despre tot felul de activitati care nu ma interesau, ale tot atator oameni care nu-mi spuneau nimic si de care nu ma lega mai nimic spre nimic, nimic. Primul pas a fost sa sterg mai bine de jumatate dintre cei din lista. Am ramas cu cateva sute. A mai urmat o etapa de „triere” a prietenilor. Au ramas la fel de multi.

Dupa care traiesti niste momente mai putin fericite. Sa zicem o inmormantare, probleme de familie, mahniri fel si fel. Nu le impartasesti pe facebook, le stii doar tu. Ce se intampla in retea in tot acest timp? Aceleasi evenimente de zi cu zi. Cu totii par ancorati in aceeasi rutina: like, poke, share, comment, invite si de la capat: like, poke, share, comment, invite si de la capat: like, poke, share, comment, invite. Atunci iti dai seama ca nimic din ce esti tu cu adevarat nu conteaza deloc pentru nimeni si tot atunci newsfeedul incepe sa nu mai spuna nimic care sa te intereseze.

Nimic din ce conteaza cu adevarat pentru tine nu se intampla acolo. Si atunci renunti.

Bineinteles ca mai sunt zile in care mi-e dor de unii dintre oamenii pe care ii aveam in lista. Pe parte dintre ei, care imi sunt mai apropiati, ii sun si aflu ce mai fac, cum o mai duc. Despre altii nu mai stiu nimic.

A trecut mai bine de un an de cand nu mai am cont de facebook. Nimic esential nu s-a schimbat in tot acest timp in ceea ce priveste perceptia lumii despre facebook. Aceleasi mirari - au siderate, au dispretuitoare, cand nu pot raspunde doleantei unora sau a altora de-a ne imprieteni in retea. Aceeasi perceptie despre lume – ca ea exista doar daca-i in retea. Aceleasi mecanisme continua sa-i aduca pe oameni mai aproape unii de altii: like, poke, share, comment, invite.

Mai aproape?

Patru.
Cacatul de tigan, pentru ca e de tigan, pute mai nasol decat cacatul de roman. Not. Ba pe-a ma-tii. Ma-ta-i curva. Ba ma-ta! Ba ma-ta! De ce sa mananci cacat? Test de autocunoastere.

A trecut aproape un an de cand am promis ca voi scrie despre acest subiect. Nu cred sa am cititori atat de fideli incat sa fi semnalat intarzierea postarii in lista, dar mai ales absenta ei pana astazi. Daca ma insel e numai vina voastra prentru ca nu m-ati tras niciodata de maneca. Am tot amanat si-am tot amanat pentru ca, ar fi insemnat sa pun punctul pe i intr-un fel in care sa includ in propozitie subiecti si nu doar predicati. Voi incerca sa nu vorbesc despre subiecti anume nici astazi, pentru a nu leza in vreun fel pe cineva. Mai ales sa vorbesc la modul general, voi incerca, dar cat mai aproape de particular, despre niste situatii pe care le-am intalnit de atat de multe ori incat incep sa ma intreb care mai e normalitatea? Cea pe care o cunosc eu sau cea definita de felul in care unii si altii aleg sa se raporteze la anumite momente de peste zi.

Cacatul de tigan, pentru ca e de tigan, pute mai nasol decat cacatul de roman. Not.

Se ia o piata publica. Orice piata publica. De preferat ar fi sa fie dintr-un oras civilizat. Se admite sa fie si dintr-un oras mai putin civilizat pentru ca la fel functioneaza (cred) mecanismele perceptiei publice si intr-un oras civilizat si intr-unul mai putin civilizat.

Se face in mijlocul pietei o fantana arteziana. In mijloc de zi de vara, cand temperaturile ating in termometre mult peste treizeci de grade, un grup de copii intra cu picioarele in fanta arteziana sa se racoreasca. Toata lumea se ia de ei. Ce cautati aici, ma? Mars acasa! Ia hai, hai, plecati de-aici!

Se face in mijlocul pietei o fantana arteziana. Aceeasi piata. Aceeasi fantana. In mijloc de zi de vara, aceeasi zi, aceeasi vara, cand temperaturile ating in termometre mult peste treizeci de grade, un grup de copii, intra cu picioarele in fantana arteziana sa se racoreasca. Toata lumea se opreste si ii admira. Unii fac poze. Altii stau pe margine, privesc si zambesc in fata "miracolului" copilariei.

Diferenta dintre cele doua tablouri? Primul grup de copii e format in intregime din tigani. Sunt prost imbracati. Au tenul mai inchis la culoare. Au muci la nas si freza incalcita. Al doilea grup de copii nu e format din tigani. Au pielea deschisa la culoare. Sunt imbracati frumos si sclipesc a curatenie.

Si unii si altii sunt copii. Si totusi, adultii, in fata a doua grupuri diferite de copii, ii alunga pe unii din fantana arteziana. Ii lasa pe ceilalti sa se balaceasca. Care credeti ca este momentul care rupe filmul in capul adultilor? Eu nu m-am prins inca.

E adevarat, e deranjant sa vezi cum un bun de for public nu este folosit in mod corespunzator. De ce insa, unii au voie sa-si bage picioarele in apa din fantana, iar ceilalti nu? De ce ne mai miram ca romanii de etnie roma sunt marginalizati si discriminati peste tot in lume cand primii care discriminam suntem noi? In aceeasi directie a situatiilor in care prin comparatie romanii se cred superiori romanilor de etnie roma, as putea continua cu multe alte exemple in care sunt implicati deopotriva romani si romani de etnie roma. Ar insemna sa intru si mai mult in subiect si cred ca s-a inteles oricum ideea.

Ne dam ochii peste cap si suntem maxim lezati si raniti in orgoliul propriu cand unii sau altii de peste granitele tarii ne discrimineaza sau ii discrimineaza pe-ai nostri din cealalta etnie, dar primii care discriminam suntem noi. Ca si cum nu am fi cu totii oameni, ca si cum nu am avea cu totii dreptul la sanse egale, ca si cum nu am fi cu totii cetateni ai aceleiasi tari, ca si cum e vina lor si numai a lor ca sunt cum sunt si se manifesta cum se manifesta si nu a unui sistem intreg care-i lasa cel mai adesea pe dinafara: fara buletine, fara educatie, fara cultura.

Ba pe-a ma-tii. Ma-ta-i curva. Ba ma-ta! Ba ma-ta!

Se ia din Dictionarul Explicativ al Limbii Romane urmatorul cuvant: intelegere. Se noteaza sensurile in pagina.

ÎNȚELÉGERE, înțelegeri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) înțelege și rezultatul ei. ♦ (Înv.) Pricepere, iscusință, inteligență, rațiune. 2. Bunăvoință, compasiune față de situația (grea a) cuiva. 3. Comuniune de idei, de sentimente; acord, învoială, învoire. 4. Pace, armonie¹. – V.înțelege.

Se citeste explicatia oferita de dictionar. Se opreste chiar la punctul unu al explicatiei, fara sa mai conteze pentru speta de fata, celelalte. Pentru siguranta asumarii termenului se cauta in Dictionarul Limbii Romane si senul lui „a (se) intelege”.

ÎNȚELÉGE, înțelég, vb.III. 1. Tranz. A-și face, a avea o idee clară și exactă despre un lucru, a pătrunde, a cuprinde cu mintea; a pricepe. ◊ Expr. Așa (mai) înțeleg și eu = așa da, așa e pe placul meu. A înțelege pe cineva = a) a pricepe ce spune cineva; b) a pricepe (și a aproba) cauzele comportării cuiva. (Mă) înțelegi?, se spune cuiva pentru a verifica înțelegerea celor spuse. (Mă) înțelegi!, marchează o situație în care există un substrat. (Refl.) Se înțelege de la sine = este evident. (Intranz.) A înțelege de glumă = a nu se supăra pentru o glumă făcută pe socoteala lui. ♦ A-și da seama de ceva. ♦ A pricepe o limbă străină. ♦ A constata, a vedea, a observa, a băga de seamă. ♦ A gândi, a reflecta, a concepe. 2. Refl. recipr. A ajunge la învoială, a cădea de acord, a se împăca, a conveni cu cineva. ♦ A conviețui în bună învoială, a se înțelege, a se învoi. 3. Tranz.(în expr.) A nu înțelege nimic din ceva = a nu se alege cu nimic din ceva, a nu profita din ceva. [Perf. s.înțelesei, part.înțeles] – Lat.intelligere.

Imi cer scuze ca trebuie sa va supun la o lectura a unor termeni pe care ii cunoasteti deja. Tre’ sa ma credeti insa pe cuvant ca nu toti au proprietatea termenilor. Si poate am ghinionul sa citeasca si vreun cult in cap ce scriu aici si n-as vrea sa ramana neluminat. Numai pentru acestia am facut acest demers al „copy-paste-ului” din dictionar.

Toata viata am crezut ca ce stiu eu, stiu si altii. Ca daca eu sunt bine intentionat, sunt si altii asemenea mie. Ca daca eu nu am intentii ascunse nu au nici altii. Ca daca eu imi vad de treaba mea, isi vad si altii. Cat de naiv, ca sa nu zic prost de-a binelea, sa fii sa crezi toate astea? Foarte naiv, ca sa nu zic foarte prost, ca sa nu zic cel mai prost, ca sa nu zic cel mai prost din curtea scolii. Dar m-am vindecat.

Asadar. Cetind cand pe rand, cand impreuna, cand pe rand, cand impreuna, cand pe rand, cand impreuna si tot asa pana ne oferim sansa luminarii in cap, sensurile pentru cele doua cuvinte de mai sus, ajungem la concluzia si cu propriile cuvinte ca intelegerea este atunci cand doua sau mai multe parti cad la invoiala asupra unui subiect. Cand doua sau mai multe parti au convenit de comun acord intr-o directie sau intr-alta, caruta din loc s-o miste. Cand doua sau mai multe parti au aceeasi parere despre un subiect supus … intelegerii.

Bon. Daca in urma unei actiuni de … intelegere?, cadem de comun acord asupra tuturor termenilor, asupra tuturor conditiilor, asupra tuturor obligatiilor dintre parti vis a vis de o anumita colaborare si inainte de semnarea contractului una dintre parti se suceste invocand termeni, conditii si obligatii care nu au facut obiectul intelegerii, invocandu-le insa ca si cum ar fi fost chiar obiectul intelegerii, inseamna dragi copii – si va spun aici din experienta, ca partea cu pricina are o problema. (Bineinteles ca as putea spune ca-i dementa partea cu pricina, dar cum sa fac asta?)

Daca mai mult decat atat, partea cu pricina suparata foc si para, ca nu i s-a raspuns conform propriilor asteptari, cand a inceput bate din piciorute si da din manute, incepe a vocifera vrute si nevrute, e mai mult decat evident atunci ca partea cu pricina are o problema. (Bineinteles ca as putea spune ca-i dementa partea cu pricina, dar cum sa fac asa?)

Daca peste toate cele de mai sus, trantim si-o doza de nesimtire, o trantim asa:

Ca o balega cazuta din curul vacii pe asfalt, in drum spre casa, seara de la pasune;
Ca o flegma de batrana tabagista, pe trotuar in drum spre alimentara,

Si in temeiul nesimtirii, completam de la noi putere, din burta si din putul imaginatiei, speta cu „ingrediente” care sa o faca si mai dramatica pentru partea „vatamata”, atunci scuzata sa-mi fie iesirea, dar partea vatamata e dementa.

Ce faci in astfel de situatii?

Daca esti in masina, scoti GPS-ul si ii setezi o adresa din Australia. Ori-care!

Daca esti perpedes, te uiti cati bani ai in portofel si daca ai suficienti iti cumperi un bilet de avion spre capatul pamantului. Ca-pa-tul pa-man-tu-lui.

Evident si-ntr-o situatie si-ntr-alta sperand ca acolo nu vei intalni dementi.

Seara ajungi acasa si afli de la stiri ca sunt dementi peste tot. Parca numai despre asta-s stirile, oricum. Si nu mai pleci la capatul pamanatului. Ramai sa te lupti cu morile de vant sau ramai si faci orice altceva decat ce-ai facut pana atunci numai de mori de vant sa nu mai auzi.

De ce sa mananci cacat? Test de autocunoastere.

Ai o problema cu o institutie. Ai, oricine ai fi tu. Definiti la randul vostru „tu-ul” cum vreti voi. Sigur stiti insa cel putin o persoana care are o problema cu o institutie. Nu ai cum sa nu ai probleme cu institutiile. Institutiile sunt facute sa ai probleme cu ele. Sunt populate de oameni multi. Nu sunt toti la fel de culti in cap – cum am aflat de altfel din cele de mai sus. Nu sunt toti la fel de motivati pentru ca ’stitutia sa mearga pe drumul ei bun si nu din gard in gard. Nu sunt toti la fel de bine platiti. Nu sunt toti la fel de bine educati. Nu sunt toti, in cele din urma, trup si suflet pentru institutie. Ba mai mult chiar, procentul miserupistilor din slujba unei institutii este intotdeauna infinit mai mare decat al celor carora le pasa.

Bon. Pana aici cred ca-i clar despre ce vorbim in partea a treia, a acestei a patra postari. Oricare ar fi problema ta:

Nu primesti un aviz;
Nu iti sunt virati niste bani;
Nu ti se raspunde solicitarii asa cum te-ai fi asteptat;
Nu stii cu cine sa vorbesti ca sa iti rezolvi problema;
Nu stii cum sa iti rezolvi problema, incurcat fiind au de functionarii prea multi au de hartiile prea multe, au de ambele.

Ce faci? Mai incerci o data, ca la loto? Te documentezi temenic inca dinainte de a incerca sa rezolvi problema, pentru a sti sigur ca ai toate parghiile reusitei? Afli din timp care sunt toti pasii ce trebuie urmati pentru rezolvarea problemei? Incerci sa afli cine sunt factorii de decizie care te pot ajuta in rezolvarea problemei? Incerci sa intri in contact cu factorii de decizie care te pot ajuta in rezolvarea problemei?

Nu faci nimic din toate acestea? Te rezumi doar sa arunci cu cacat in institutie inainte de-a fi incercat macar sa faci jumatate din toate cele de mai sus? Scuipi flacari pe nari si incerci sa intorci pe toata lumea impotriva institutiei, tu neincercand in prealabil sa rezolvi problema asa cum un om zdravan la cap ar face-o? Felicitari! Daca reactionezi astfel, intr-o situatie in care era suficient sa dai un telefon pentru rezolvarea problemei, ai toate sansele pana la mniezu’ vietii sa te mance frustrarea.

Ce facem cu libertatea de expresie de fapt? La ce ne e de folos? Pentru ca daca o folosim numai pe post de prastie pentru tot cacatul pe care unii sau altii ar dori sa-l arunce la un moment dat intr-o directie sau intr-alta, s-ar putea sa nu ne prea fie de folos libertatea de expresie.

Sau? E bine cu libertatea de expresie, dar unii dintre noi recunoastem ca nu avem sapte ani de-acasa, recunoastem de buna voie bineinteles - si ne cerem cu insistenta la scoala din nou?

Sau? Ne recunoastem limitele – pana la urma umane – in anumite domenii, cum ar fi spre exemplu comunicarea? si daca nu ne pricepem sa spunem „sar’na ma ajutati si pe mine” in loc de „vreau sa rezolv problema asta” angajam pe cineva sa o faca in numele nostru?

Sau? Mai citim o data dictionarul cap coada si din scoarta-n scoarta cu speranta ca macar bunul simt, dintre sensurile toate ale omului pe pamant, sa ramana undeva cu ecou sub scoarta?

Sau? Sau cum?

P.S.

Bun simt, pentru ca numai de-atat e nevoie sa iti dai seama ca atunci cand arunci cu cacat intr-o entitate care numara mai mult de un individ ca reprezentant si angajat al ei, arunci cu cacat de fapt in toti indivizii si angajatii institutiei – ca si cum, ca si cand, ca si cum, ca si cand, ca si cum, ca si cand, cu totii ar fi vinovati pentru frustrarile tale.

Sau?

Trei.
Si totul capata sens!

Doamne in ce fel a fost acest an. Si cel ce-a trecut. Si cel ce-a trecut. Si cel ce-a trecut. Si cel ce-a trecut. Si cel ce-a trecut. Si cel ce-a trecut. Si cel ce-a trecut. Si cel ce-a trecut. Si cel ce-a trecut de cand povestea a inceput sa fie una in care aproape ti-e frica sa crezi. Sa crezi ca ti se intampla tie. Si ca tu esti parte din poveste. Si ca ai primit tot ce-ai cerut. Cand ai cerut. Si ti s-a dat.

La un inceput am fost multi. Apoi unul cate unul a coborat in cate-o statie, in cate-o halta, in cate-o statie, in cate-o halta, la cate-o destinatie. Cand biletul pentru care platisera ii adusesera la destinatie. Au ba. La inceput in coloana, pe cate-o autostrada, pe cate-un bulevard, pe cate-un culoar, ne indreptam cu totii spre sediul central al inteligentei noastre colective. Al acelui moment, al acelui an, al acelor ani. Sediul. Central. Apoi din nou unul cate unul a coborat din „tren”. Si-apoi celelalte inceputuri.

Apoi un lung sir de mic dejunuri cu sau fara gust, cu sau fara miros. Dar ce conteaza gustul? Ce conteaza mirosul? Ce conteaza sinteticul cand il imparti cu oameni. Apoi cu oameni care conteaza. Apoi cu oameni care iti plac. Apoi cu oameni despre care crezi ca merita. Apoi cu oameni. Si-atat. Apoi un lung sir de cafele pe-o terasa. Pe-o alta terasa. Pe-un colt de „prispa”. Apoi un lung sir de ape plate. Apoi un lung sir de freshuri de fructe proaspete. Apoi un lung sir de beri baute. Apoi un lung sir de spirtoase.

Si-oricat de solitar as fi crezut ca sunt, ca „animal de haita” sunt. Asta a fost lectia, pe care sa o invat in acesti ani, a trebuit. Pentru ca dupa fiecare animal / animalut / animal / animalete / animal / animalut, „aruncat” din tren mi-a parut rau. Cumva. Altcumva. Si cumva din nou.

Si cand iti dai seama cel mai bine de asta, daca nu atunci cand esti singur in tren?! Cand privesti pe fereastra jegoasa a trenului si, desi imaginea miscata de aruncatura mereu inainte, cu viteza, a trenului e una neclara, in care se intrezaresc forme de stalpi de electricitate, forme de dealuri, forme de campii, forme de apusuri, de rasarituri, de crampeie zi-noapte, de creieri de noapte si din nou de rasarituri, tu vezi forme miscate ale tuturor acestor ani ce-au trecut. Zambete. Pasi. Inainte. Inapoi. Pe loc. Zambete. O mana intinsa. O strangere de mana. Zambete. Bocete. Regrete. Priviri peste umarul celuilalt dupa cineva care pleaca. Priviri peste umarul celuilalt spre cineva care se indreapta spre tine. Si din nou toate aceste zambete care umplu incaperea cu energia unica de care fiecare are nevoie: eneria starii de bine! De siguranta. De frumos. De liniste. De armonie. De tot. De toate.

Cati oameni ai intalnit in toti acesti ani? Cati oameni au contat cu adevarat pentru tine in toti acesti ani? Pe cati dintre toti acestia ii mai ai langa tine? Cati au coborat din tren? Cati au coborat din tren pentru totdeauna? De care iti este mai dor? Pe care ai vrea cumva daca ai putea sa il aduci inapoi in tren. Cator dintre ei, ai vrea cumva, daca s-ar putea, suflu viu de viata vie sa le fie suflat in gatlej iar ei forme miscate ale materiei sa fie din nou? Cator dintre ei nu le-ai spus ceva ce-acum te roade. Te roade ca nespus a ramas ce-aveai de spus. Cati? Cator?

Intr-o zi, intr-un prea inceput de dimineata, intr-un ac de ceas ce-abia impunge ora cinci, un mesaj despre-un tren ce s-a oprit in statia vesniciei primesti. Si ziua capata intelesuri ametitoare. Ametitoare din prea vartejul ce te-nvarte ca pe-o roata. Ca-ntr-o roata.

Intr-o zi, intr-un aproape sfarsit de dupaamiaza, intr-un ac de ceas ce-abia, abia introduce pacientii unul cate unul in cabinetul medical, „mesaj” ca-n maxim o luna o operatie-i musai sa faci. Iar mesajul vine pe fuga. Dar vine grav. Pe fuga pentru ca altii si-asteapta randul la usa „vraciului”. Iar tu te gandesti la cei multi ce-asteapta la usa. La gravitatea din vocea „vraciului”, la ultimatulul unei luni. Multumesti. Ce ironic?!... Si iesi.

Cum arata lumina cand o data pasind pe asflat, afara din cabinetul medicului, te gandesti doar ca ai o luna in care sa faci ceva ce nu te-ai gandit vreodata ca va trebui sa faci? La inceput zambesti. Cumva a liniste. Iti incolteste sentimentul ca asta s-ar putea sa fi fost totul. Si-n secunda in care iti incolteste aceasta idee, vezi totul altfel. Te desprinzi cumva de trup. Te inalti cumva deaspura tuturor formelor miscate sau nemiscate ale materiei si vezi totul de sus.

Te vezi mergand pe strada. Si stii ca si cu si fara pasii tai, pe aceea strada, totul va fi la fel. Totul va fi la fel in jur. Strada. Oamenii. Locul. Totul ramane la fel si fara tine. Totul merge mai departe si fara tine. Nu e decat tristetea ta, daca totul se termina. Ceilalti vor da curs zilelor, la fel ca pana atunci si fara tine in peisaj.

Si-atunci te gandesti ca nu tristetea este solutia. Pentru ca daca oricum e doar tristetea ta, atunci nu ar fi oare cazul sa te bucuri de tot acest timp care crezi ca ti-a mai ramas?!

De ce-ai fi trist pentru aceasta ultima luna?

Si cand iti spui asta, vocea medicului iti vine in minte. „In maxim o luna de zile trebuie operata”. Altfel se va transforma in altceva. Si-atunci gandul tau, peste care doar zeul Aparentei te face sa crezi ca esti stapan, iti pune un bisturiu in mana si te-ndeamna sa diseci.

Sa desfaci fraza-n vorbe, vorbele-n vorbulite, vorbulitele-n intelesuri. Cate intelesuri poti gasi unei fraze care pana la urma ar trebui sa aiba un singur inteles? Multe! Te gandesti ca precizia e doar o aparenta. Ca nu exista precizie. Si-atunci daca e doar o aparenta si de fapt nici nu exista, atunci de unde atat de multa precizie in a estima ca in in maxim o luna alunita trebuie operata altfel va fi nasol?!

De unde stie medicul ca nasolul nu se poate petrece inainte de-o luna? De ce o luna si nu doua zile? De ce o luna si nu doua saptamani? De ce o luna si nu trei?! Si mai ales de ce sa-mi dea „maxim o luna” pentru operatie?! Ce va insemna asta. In tot timpul in care ai gandit toate aceastea ai ajuns intr-un capat de bulevard.

De unde iti cumperi dintr-o farmacie niste solutii si licori de uns, in chip de maxima protectie solara, fara de care nu-ti va fi bine, dintr-o semigerie o sfoara de covrigi. Si pornesti la drum din nou. Drumul pana acasa e lung. In alt context nu ai fi mers pe jos atat de mult. Astazi alegi nu doar sa mergi pe jos cat mai ales sa mergi pe jos pe cel mai lung traseu. Si sa-l tot schimbi pe masura ce te apropii de casa. Nu vrei sa spui inca nimanui nimic. Si-n tot acest timp te gandesti. In felurite feluri, la felurite posibilitati.

Pe rand, gandurile iti aduc pe retina mintii, imaginile precum niste diapozitive, rulate cu viteza.

Ii vezi pe-ai tai. Nu le vei spune nimic. Nu are sens sa ii ingrijorezi cu un diagnostic care poate nici nu este inca unul bun. Ii vezi pe ceialalti ai tai. Cei langa care ai petrecut mai mult timp in ultimii zece ani, decat langa ai tai. Cei caroara iti place sa le spui prieteni. Si iti place da crezi asta despre ei. Ca iti sunt prieteni. Ii vezi pe toti. Si te gandesti cui, caruia dintre ei sa impartasesti momentul pe care il traiesti.

Imaginea fiecaruia iti vine in minte. Slide dupa slide, fara sa iti propui neaparat asta, moaca tuturor oamenilor pe care ii cunosti iti trece prin minte. Fara sa iti dai seama, ai facut deja mai multe foldere. Prieteni, apropiati, cunoscuti, amici, cunoscuti si cunoscuti din nou. Si dupa ce in ordine inversa, in foldere, i-ai pus pe toti: cunoscuti, cunoscuti, amici, cunoscuti si apropiati, te gandesti la sensurile prieteniei. Si te gandesti pret de cateva sute metri la aceste sensuri. Si intr-un tarziu pui ghilimele folderului prieteni. Si intr-un alt tarziu, dupa alti o suma de pasi, stergi folderul prieteni. Si apoi il aduci inapoi pe desktoul constiintei tale. Si il deschizi. Il inchizi. Il deschizi. Il inchizi. Un „cut - paste” si ii muti pe toti intr-un folder fara nume. Iar folderul prieteni, gol, il muti din nou in cosul de gunoi.

Si-apoi o imagine cu un cimitir iti vine in minte. Imediat te gandesti la toate costurile „distractiei”. Cat va fi o groapa? Cat va fi o slujba? Cat va fi o pomana? Cat va fi o masa post event intr-u vesnica amintire? Si-apoi te gandesti ca esti fatalist. Ca sa revii cu picioarele pe pamant, ar fi cazul. Ca oricum ar fi, nimic nu-i intamplator. Ca toate au un sens. Si toate-un sens avand, sansa spre-o noua treapta a intelepciunii o avem. Doar sensul de-am sti sa-l gasim. Sa-l „citim”. Cand ni se-arata.

Si-apoi, dupa ce „prioritatile” toate fost-au „satisfacute”, dupa ce vor fi trecut tre luni, trei luni cu multe momente si evenimente… urmezi sfatul unor oameni care parca special ti-au fost trimisi. Si mergi la o consultatie, in capitala de patrie. Si-aici, acelasi semn de intrebare si aceeasi ingrijorare la adresa aceleasi alunite. Alunita care tie nu iti ridica nici un semn de intrebare, tu pentru o cu totul alta mergand inca de la inceput la medic. Si iti este recomandata o data in plus operatia.

Iar tu iesi din cabinet. Si-astepti. Si apoi vorbesti cu asistenta care iti prezinta posibilitatile toate. Si costurile toate. Si te simti cumva ca la un magazin. Un magazin de boli. Alegi ce vindeci, in functie de cati bani ai. Si-alegi operatia. Si pana sa iti dai seama, esti la intrare in sala de operatii. Nimeni de-acasa nu stie unde esti tu. Si te trezesti cu o hartie in mana, hartie despre care abia mult mai tarziu iti vei da seama ca era doar o formalitate.

Dar atunci, singur, pe holul clinicii, cuvintele „deces”, „riscuri”, etc, pentru care semnezi si ti le asumi daca se vor petrece, suna cumva in gandul tau. Dar semnezi. Pentru ca te gandesti ca nu vei muri tu doar dintr-atat. Si te mai gandesti cu speranta ca-i doar o formalitate semnarea hartiei prin care iti dai acordul asupra interventiei si asupra riscurilor posibile. Si apoi tii sa iti confirmi si intrebi. Si ti se confirma ca este o formalitate. Si ca nu va fi nimic grav. Dar uiti imediat ce ti se spune asta. Si te gandesti iar la asta.

Dar intri. Si ti se dau papuceii de operatie. Si te dezbraci. Iti lasi camasa si valiza la intrare in sala de operatie si intri. Si te-asezi pe masa. Si abia atunci un sentiment ciudat pune stapanire pe gandul tau. Nu de frica. Cat mai ales de sfarsit. Te gandesti ca acesta ar putea fi inceputul sfarsitului. Te gandesti la toate „vorbele” din batrani si stii ca ce faci tu acum contravine cu toata „invatatura” populara. Care invatatura spune „sa nu operezi maica alunitele ca mori”. Si te enervezi. Si te gandesti ce natie de tampiti suntem. Si-ti spui ca ce va fi sa fie, va fi. Si gata.

Si-apoi ti se face anstezia. Si daca esti imun la anestezic, asa cum e cazul unora, ti se vor face cel putin sase anestezii. Cat sa nu simti nimic. Iar cand operatia va incepe, cand doctoreasa va indrepta bisturiul spre zona care trebuie extirpata pentru ca in felul acesta sa scapi de problema, nu te vei putea abtine si te vei uita in ochelarii de protectie pe care-i poarta. Si vei vedea totul. Cum taie. Cum decupeaza cu grija. Cum pune „la pastrare” apoi, in borcanel, bucata de piele pentru testele de biopsie ce vor urma. Cum coase apoi. Si-apoi, dupa nici cateva minute te vei da jos de pe masa de „operatie”.

Si vei pleca. Cu certitudinea ca totul a decurs bine. Si cu speranta ca rezultatul biopsiei, cand va veni, sa fie unul bun. Vestea sa fie una buna. Sa ti se spuna ca nu ai cancer. Si ca astfel mai ai o sansa.

Cand ai ajuns la birou, nimeni din cei cu care ai treaba nu stiau de unde vii. Iar tu confirmi fiecare actiune din cele pe care trebuia sa le fi facut, intr-u preareusita evenimentului august. Iar apoi cand dosarul pentru care ai venit este verificat pagina cu pagina, pleci linistit spre „casa”. In tot acest timp, petrecut la birou, petrecut in drum spre „casa” te gandesti cu emotie la ziua in care vei primi rezultatul.

Ajungi la hotel. Si-o data in plus stii ca esti singur, in orasul nimanui. Ai vrea un pahar de vodka si doua pastile din acelea pe care altadata le luai doar ca sa te distrezi. Si-apoi sa dormi si sa nu mai stii de nimeni si cand te vei trezi nimic din toate emotiile sa nu mai fie. Tot stresul sa nu fi existat.

Iti deschizi o bere, fumezi o tigara, porti cateva discutii sterile intr-o fereastra de mess si-apoi te culci. Si-ntr-o zi te bucuri.

Poate nu te-ai bucurat de la inceput. Dar intr-o zi, te bucuri ca ai trait aceasta experienta. Pentru ca ti-a dat sansa sa intelegi ca nimeni nu-i vesnic. Ca nimic nu-i vesnic. Si ca fiecare moment pe care il traiesti conteaza mai mult decat ai crezut vreodata. Si e important sa traiesti frumos. Si cuvinte precum armonie. Precum echilibru. Precum detasare. Precum liniste. Precum fericire, incep sa capepete dintr-o data atat de multe sensuri.

Si le stiati dintotdeauna cuvintele acestea. Dar niciodata parca nu le-ai inteles mai bine ca acum. Si chiar si-atunci cand rezultatul va fi venit si el va fi fost unul bun, te gandesti in continuare ca nimic nu e intamplator. Ca a fost un semnal de alarma acesta. Spre un alt fel de-a trai.

Dragi prieteni. Daca ati ajuns pana aici cu lectura. Daca nu v-au plictisit cele cateva mii de caractere de pana aici. Daca ati inteles ce-am vrut spune. Atunci nu stati pe ganduri. Urmati-mi sfatul si mergeti la medic. Ori de cate ori e necesar. Poate nu veti fi multumiti de prima consultatie. Asa cum am fost eu. Poate nici de a doua. Dar la a treia incercare, sigur veti gasi un medic suficient de bine pregatit si suficient de bun. In care sa aveti incredere si care sa va ajute sa rezolvati problemele pe care la un moment dat le-ati putea avea.
In cazul meu a fost vorba despre o alunita. Alta decat cea pentru care mersesem eu. O alunita pe care de nu as fi operat-o la timp s-ar fi transformat in … altceva. In ceva-ul acela care sperie pe toata lumea in toti acesti ani. Ce-am invatat eu din aceasta experienta sper sa fi ajuns si la voi. Sper sa fi reusit sa transmit emotiile toate prin care am trecut si sper sa luati aminte.
Mergeti la medic din primul moment in care aveti o banuiala. Si chiar daca banuiala nu exista, daca va stiti cu „bube-n” cap (a se citi cu alunite), nu ezitati sa consultati un medic. Nu doare. Nu faceti buba. Dar va dati o sansa, la o noua sansa.
Povestea a fost mult mai lunga de-atat. Emotiile si starile si trairile au fost mult mai intese de atat.Si amplificate de alte cele. Ca-n viata. O problema nu vine niciodata singura. Dar m-am gandit ca nu-i cazul sa va incarc cu toata povestea avand si voi la randul vostru propriile povesti din care faceti parte.

Si-apoi te urci singur intr-un tren. Si-n tot drumul spre casa te gandesti retrospectiv la fiecare moment pe care l-ai trait. Si niciuna din greselile trecute, iti propui sa nu le mai faci. Si niciuna din vorbele nespuse la timp celor dragi, iti propui sa nu le mai lasi nespuse. Si totul capata sens. Si stii ca intr-o zi vei cobori din tren, dar pana atunci iti propui sa te bucuri de fiecare moment pe care viata ti-l ofera.

Si totul capata sens!

Doi.

Despre minuni contemporane. O postare confesiune.

Fac inca de la inceput precizarea, de dragul unora si intru neingrijorarea inutila a altora si a acelorasi, ca timpul acestei postari, desi ramane unul prezent si va ramane mult timp unul prezent, este totusi unul trecut. Trecut de ceva vreme deja.

Si apoi vine si ziua aceea. Ziua in care stii ca nimic nu va mai fi la fel ca inainte. Ziua in care sensurile, rand pe rand, par ca incep sa se piarda toate. Ziua cand tot ce stii despre lume incepe sa semene tot mai vag cu ce credeai ca stii despre lume. Ziua in care totul e limpede, dar prea multele carlige desenate in formele lui “cand?”, “cum?”, “unde?” si mai ales “de ce?” aseaza o ceata rece si densa peste toate gandurile tale.

Si inchei ziua sau incepi ziua, sau inchei ziua, sau incepi ziua, ziua aceasta care pare ca are mai multe inceputuri si tot atat de multe sfarsituri cu aceleasi intrebari. Cand s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns aici? Unde eram in tot acest timp in care s-a ajuns aici? Si mai ales de ce s-a ajuns aici?

Si inchei ziua.

Si trece un timp de vreme, un timp in care retraiesti cumva aceeasi zi, desi trecut-au multe alte zile in tot acest timp. Si in tot timpul in care “faci frumos” la lume pentru ca lumea sa nu isi puna multe intrebari si sa nu isi faca multe griji pentru tine, sau daca s-ar putea, sa nu isi faca deloc griji pentru tine, aceleasi “carlige” sunt agatate de gandul tau.

Si inchei ziua.

Si intr-o zi, o voce stranie, pe care nu ai mai auzit-o pana atunci, pe care nu o cunosti, care nu stii de unde vine, iti sopteste un gand in ureche. Un gand ce-ti spune ca sensurile si raspunsurile pe care le cauti, in van le cauti. Ele nu exista. Un gand ce-ti spune ca poate punctar trebui sa pui. Ca tu singur ai “creionul” in mana si daca vrei, un punct e atat de simplu sa-l “desenezi”.

Si gandul acesta care a venit de nicaieri si dureaza deja de cateva minute se da de-a dura atat de repede ca nici nu stii cand au trecut cateva ore de cand te gandesti numai la asta: trebuie sa pui punct. E-o “fraza” cu prea multe incoerente. Ii vei pune punct. E-o “idée” cu prea multe intelesuri. Ii vei pune punct. E-o “ecuatie” cu prea multe necunoscute. Ii vei pune pune punct. Si-adormi cu gandul acesta. Al punctuluice trebuie pus.

Era o dimineata de vineri. O dimineata care parca n-a fost niciodata astfel. Sa nu poti cobori din pat. Sa nu poti iesi din casa. Abia sa faci cei cativa pasi pe care ii ai de la taxi pana in birou. Acelasi gand il ai in minte din primul moment in care ai deschis ochii. Acelasi gand cu care ai adormit. E ziua in care propriu-ti sfarsit, de tine decis, va aduce liniste. Ai convingerea aceasta ca dezechibrul aduce echilibru. Ca suferinta, oricat de mare ar parea ca ar putea fi, va aduce liniste si mai ales ii va reaudce impreuna pe toti cei “despartiti”. De idei. De pareri. De cocepte. De contemporan. Ai convingerea ca aceasta-i singura solutie. Punctul.

Si-apoi iti dai seama ca au trecut cateva ceasuri bune de cand urmaresti linia orizontului, ca gandurile date de-a dura si intoarse pe toate partile de-a lungul si de-a latul liniei orizontului sunt aceleasi, ca te invarti inutil in cercul acelorasi idei si stii ca nu mai are nici un sens sa lungesti “vorba”. O vei face. Cum sa faci asta? O vei face! Cum sa le faci asta? O vei face. Nu poti face asta. O vei face. Vei pune “punct” nu atat din convingerea ca sensurile nu exista cat mai ales din neputinta de-a le mai cauta. Si-abia atunci nelinistea parca incepe sa fie mai mare. Abia cand vezi moartea ca pe singura optiune ramasa, nelinistea devine din ce in ce mai mare.

Si nu te nelinisteste ireversibilul faptelor tale cat mai ales toata tarasenia care urmeaza dupa. Toate tristetile. Toate povestile. Toate momentele. Si din nou toate povestile si tot circul.

Nu poti sa faci asta iti spui. Nu poti sa le faci asta tuturor “alor tai”. Ai nevoie sa te linistesti. Iti spui. Si cu aceste doua ganduri, pleci de la birou. Unul care te vrea mort. Unul care iti cere liniste.

Ziua e la jumatate, dar pentru ca nu vrei ca nimeni sa aiba probleme din cauza ta, iti faci o cerere de concediu pentru intreaga zi. O depui in secretariat, te asiguri ca este inregistrata, ii saluti pe cei prezenti si pleci. Cu gandul ca nu-i vei mai vedea. Te uiti in ochii lor si-ai vrea sa inteleaga asta. Si pleci.

Si iti propui sa mergi intr-un loc unde nu ai mai fost de multa vreme. De foarte multa si de prea multa vreme. Vrei sa mergi la biserica. Te gandesti ca acolo vei gasi cel putin linistea fizica de care ai nevoie. Si in tot timpul in care gandesti asta, un gand secund, pulseaza pe fundal si iti picura necontenit aceeasi idee … ca moartea-i singura solutie. Ca trebuie sa o faci. Ca nimic din ce e in jurul tau nu mai are vreun sens. Iar cumulul acestor doua stari, una care te poarta spre catedrala cu speranta ca acolo vei gasi linistea de care ai nevoie si alta care iti spune sa te sinucizi te face sa nu mai vezi nimic in jur. Auzi din cand in cand un vajait, un huruiut, un vuiet al tuturor masinilor de pe strada. Si-l auzi altfel. Altfel, acum. Dar nu poti face asta. Doar pentru ca tu esti dobitoc si-ai ajuns aici, nu poti sa-i implici si pe altii in “nebunia” ta. Si pastrezi linia aleilor pe care mergi, pana cand in calea ta apre o biserica. Alta decat cea la care iti propusesesi sa ajungi. Intri. Fara convingerea ca acolo trebuia sa ajungi. Lipsa convingerii iti este confirmata. Inauntru se fac lucrari de amenajare…

Iesi si iti continui drumul cu aceleasi doua ganduri. Dintre care, pe masura ce te apropii de catedrala, al doilea incepe sa devina tot mai puternic. Iti spune cum se face. Unde se face. In ce fel se face. Cand ai ajuns la poarta catedralei stii deja ce ai de facut. Dar intri in curte. Si desi erai convins ca in biserica vrei sa intri, pasii te duc, fara sa iti dai seama spre magazinul bisericesc.

Ce vei cauta aici? Nu iti trebuie nimic. Nu cauti nimic. Alegi din raft o carte despre care nu iti vei mai aduce aminte nici pana in zi de azi cum se numeste, ca dovada ca nu pentru asta venisesi in acea zi acolo. Dai un ocol tuturor rafturilor din magazin si te pregatesti sa iesi. Asa cum ai intrat. Cu acelasi plan. Te opresti insa in fata unui stand. Cu multe carticele mici cu acatiste. Te uiti fara sa citesti vreun titlu. Fara sa cauti ceva anume. Nepasator. Intinzi mana spre-o carticica. O rasfoiesti mecanic fara sa citesti vreun rand din interior si o asezi la loc in stand. La casa de marcat platesti mecanic cartea pe care ai ales-o din raft. Iar cand ti se da restul, aceeasi carticica din standul cu acatiste, e si la casa. Aceeasi din alte zeci. Simti momentul ca pe un semn. Si o cumperi fara vreun gand anume. Si iesi.

In biserica e liniste. Si rece. Cei cativa oameni dinauntru par inghetatati in ganduri, in cate-o strana. Cei cativa oameni care vor mai fi intrat pasesc incet si cu o sfiala care ma lasa complet nepasator. Nu e slujba. M-am asezat intr-o strana de cand am intrat. Si am ramas acolo. Nu am nici un gand. Alta data stiam ce sa cer. Si cum sa cer. Si primeam. Astazi nu stiu nici ce sa cer. Nici cum sa cer. Nu am decat un singur gand. Cel care m-a insotit tot drumul. “Punctul”. Moartea. Suicidul.

Raman complet nepasator fata de toata lumea din jurul meu pret de cateva zeci de minute. Si sunt cumva strain de tot ritualul inchinarii oamenilor in fata icoanelor. Abia cand undeva in dreapta mea cineva incepe sa se roage cu mainile impreunate si in genunchi, intorc privirea spre cartile pe care le-am cumparat. Pe prima, o rasfoiesc doar. Si atat. A doua e Acatistul Sfantului Nectarie. E cea pe care am ales-o din standul cu zeci de alte carti de acatiste, am rasforit-o fara sa citesc un cuvant si am pus-o la loc. Cea pe care am gasit-o din nou si la casa de marcat. Cea despre care am simtit ca trebuie sa o cumpar. Si incep sa o citesc.

Va fi pacat, poate sa spun ca am inceput sa citesc fara vreo asteptare anume. Fara vreo emotie anume. Momentul in care rugacinea aduce sfantului multumiri pentru minunea de-a fi salvat un tanar de la suicid a fost insa si momentul in care totul s-a schimbat. Cum m-a simtit atunci? Ca ultimul om. Si ca primul totodata. Ca ultimul pentru indrazneala de-a crede ca suicidul e-o solutie. Ca ultimul pentru ca nu am avut puterea sac red inainte de-a ma gandi la asta, ca cineva e sus si stie de mine. Ca primul om de pe pamant pentru momentul pe care il traiam. Care ar fi fost posibilitatea sa pleci cu gandul de-ati pune capat zilelor, sa ajungi la biserica si aici sa ajungi, fara sa iti propui asta, sa citesti o rugaciune in care ti se povesteste despre minunea salvarii unui tanar de la suicid, de catre Sfantul Nectarie. Iar cand am iesit afara, totul parea altfel. Incepand cu lumina dupa-amiezii si terminand cu fiecare pas din drumul spre casa.

Am simtit momentul ca pe-o minune. O minune pentru mine. Intr-un moment in care poate aveam cel mai mare nevoie de asta.

Stiu ca nu sunteti obisnuiti cu astfel de postari, cu tematica religioasa, in general si mai ales cu astfel de postari din partea mea. Stiu ca din cati oameni cunosc fiecare are o alta parere si o alta proiectie despre cine sunt, iar acum e posibil sa-si faca una in plus… Nu-i exclud cotidianului “sansa” de-a intoarce aceasta postare impotriva mea si nici ocazia de-a se uita la mine altfel. In felul in care stim cu totii sa o facem atat de “bine” … cu superioritate. A trecut prea mult timp déjà, de cand nu pun mare pret pe pareri colective despre subiecti – oricare ar fi ei - prin urmare, oricare ar fi consecintele acestei postari … mi le asum.

Am scris aceasta postare in multe feluri. Si de multe ori. Si de tot atat de multe ori am sters-o. Si mi-a fost cel mai greu sa scriu despre acest subiect. O data pentru ca e vorba despre mine. Apoi pentru ca e vorba despre acest subiect al suicidului. Unul care nu imi este strain. Fara sa intru in amanunte, voi spune doar ca inca ma gandesc la persoanele din jurul meu, care la un moment dat au ales sa moara. Si-mi pare rau pentru fiecare in parte. Si sunt zile in care imi imaginez cum s-ar fi bucurat de un moment de care eu ma bucur. De un moment de care cotidianul se bucura.

Si-atat.

“Sinucigasii sunt niste labili psihic”. Stiti cum mi-a venit replica asta intr-o duminica la pranz, pe o terasa in buricul targului de la un nene prea plin de el ca sa inteleaga sensul cuvantului labil si sensurile toate ale psihicului uman? Ca un topor in moalele capului. Dar am continuat sa ii ascult pledoaria. Cu tristete. Cu tristete o data, pentru ca, fara ca individul sa fi stiut, trecusem prin aceasta forma de “labilitate” si-mi era cumva greu sa pastrez atitudinea calma, de dragul tuturor de la masa si sa nu ma gandesc la tot ce-am trait, in acelasi timp. Si m-am intristat cand am vazut cat de usor pot unii sau altii sa catalogheze existenta unui om. Cu tristete de doua ori, pentru ca nici unul dintre oamenii care s-au sinucis si pe care i-am cunoscut nu erau labili psihic. Cu tristete din nou, pentru ca nu poate fi decat trist, sa nu te opresti sa intelegi “fenomenul” inainte de a-l judeca.

Am ales sa scriu despre asta. Oricare ar fi riscurile si oricum m-ar cataloga unii sau altii. Din mai multe motive am ales sa scriu despre asta. O data pentru ca am vazut in jurul meu oameni extrem de tristi. Oameni care fie vorbesc despre moarte ca o solutie fie ocolit, lasa sa se inteleaga ca nu mai au nicio speranta… . Nu am pretentia sa fiu cel care aduce speranta. Am speranta sa fiu cel care da un exemplu, vorbind despre acest subiect. Despre propria experienta. Un exemplu, nu multimii. Celor putini, sau multi?, care vor avea nevoie de acest exemplu. Inainte de-a ajunge sa spun … va fi avut nevoie de ajutor, imi place sa cred ca aceasta postare va fi de ajutor cuiva.

De-ajutor chiar si numai cat sa mai creada. In minuni. Ele exista. Sunt acolo undeva toate si cand avem mai multa nevoie de ele si mai ales nevoie reala de ele, vin.

Ganduri bune, va doresc sa aveti!

Astazi, acum, mereu!

Poti sa rezumi toate amintirile din copilarie la un singur obiect?

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sat, 21 Jul 2012 20:06:00 +0000

In vecini, clinchete de lingurite metalice, lovind usor peretii unor cesti de portelan, se-aud.

Amestecand probabil mierea intr-un ceai fierbinte.

Zaharul intr-o cafea.

Nu se-aud voci care sa completeze sonor micul dejun.

Si-apoi linistea diminetii.

Inapoi "acasa", am plecat imediat dupa inmormantare.

A doua zi.

Cu un taxi, am mers toata noaptea, patrusute de kilometri, pentru a ajunge dimineata la o intalnire.

Importanta.

Importanta?

...

Un an si jumatate de-atunci.

Tot atat timp de cand nu i-am vazut pe-ai mei.

Tot atat timp de cand nu am mai fost acasa.

Clinchetul metalic din vecini, mi-ntoarce privirea spre cana de cafea si gandul spre "episoade" cu dimineti din copilarie.

A nu se intelege de-aici ca mi-am petrecut copilaria band cafele.

Doar ca aceeasi cana din care astazi beau cafeaua, era cana din care, in copilarie, dimineata, beam ceai de tei indulcit cu miere.
Dupa ce in prealabil ceaiul va fi fost "pitrocit" dintr-o cana intr-alta in scop de racire.
Cred ca imaginea-i racindu-mi ceaiul dimineata, imi va ramane pentru totdeauna in minte.
Poate intr-o zi, la randu-mi, ceaiul la fel il voi raci nepotilor.
Daca ...

Nimic altceva sa iau de-acasa n-am vrut, decat aceasta cana.

Sa-mi aduca aminte.
Aminte ca viata a inceput de undeva.

Poti sa rezumi toate amintirile din copilarie la un singur obiect?

Un obiect care sa concentreze emotiile toate.

Pentru atunci cand nimic altceva nu mai ramane.

Pentru atunci cand nimic nu mai e cum a fost.

Ramane un obiect.

Unul singur.

"Esenta" nemiscata.

Forma concentrata in materie, a esentelor vii, alta data miscate.

Vii doar in amintiri.
Poti?

P.S.

Ce se intampla cu amintirile cand purtatorul lor (la randu-i) se duce?

Adevarul este ca. Doua puncte.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Thu, 19 Jul 2012 18:24:00 +0000

Unele institutii cu capii lor de conducere in mandra capitala, au inca formulare printate - care desi ar fi lesne sa fie transmise si electronic si completate in consecinta de catre 'tribuabil, tot electronic, ele, ele formularili, iegzista doar in forma printata si doar cu pixu' pot fi completate. Cu pixu' si de mana. Fereasca-te sfantu' sa ai de scris mai mult. Un tabel gen, cu mai multe rubrici, cu mai multe nume, cu mai multe date. De cate ori credeti ca am gresit pe un astfel de formular astazi? De sapte ori. La un moment dat nu stiam daca sa urlu sau sa bocesc. Am sfarsit prin a fute un pumn biroului, in lipsa de alta "tinta".
Copiii plang. Scuzati cacofonia. Si cand plang, plang. Si n-ai ce le face. Tre' sa-i lasi sa-si faca numarul, sau sa faci tu numarul de care au ei chef si care i-ar determina sa taca. Incep si par sa nu-si mai termine oracaielile de pe stoc. Nici cu budinca. Nici cu cozo. Nici cu tzi-tzi-tzi, nici cu tzo-tzo-tzo. Iar cu palme la cur nu reusesti decat sa ii intarati si mai tare sa urle. Parintii ar trebui sa stie asta. Si totusi nu stiu. Si totusi sunt parinti. Da' io cu ce-am gresit? Io de ce tre' sa ascult un cochil cum plange in sculare si-n culcare?

Adevaruri mai sunt si altele.
Io numai pe-aiestea doaua avutu-le-am de-mpartasit asta seara.

P.S.
Nu doar ca-mi place aceasta melodie, dar ma regasesc intru totul in viersuri. Si-n mesaj. Mai ales in aceste zile.

Seara buna!

foto

Ia fă o ceapa! Spune-i asta primei isterice pe care o vei intalni si-i rupi filmul.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Thu, 19 Jul 2012 17:24:00 +0000

Sau i-ai mai putea spune urmatoarele:

Fatăh, te fac o ceapa?
Ia cu ceapa, pisi!
Ceapa? Serviti?

Sau ii poti arata acest filmulet:

P.S.
Va place titlul de tabloid pe care l-am pus postarii, da?
Mno, daca va place, cetiti-l di mai multe ori ca-i super oferta.
Nu stiu cand mai am asa "inspiratie"!

Se cere o schimbare!

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Wed, 18 Jul 2012 17:56:00 +0000

Atat as fi scris.

Apoi mi-am dat seama de celalalte sensuri si-am sters. Apoi am scris iar si-am sperat ca se va intelege ce vreau sa spun si nu ce se poate intelege. Ma gandesc insa ca unii vor asocia sensuri politice acestei simple afirmatii: "Se cere o schimbare".

Asadar! Fara nici o legatura cu subiectele politice ale zilei, fara nici o legatura cu altceva decat cu mine, blogul si contul de facebook atasat blogului, spun ca "Se cere o schimbare!"

Cateva zile o voi gandi schimbarea si-apoi voi prezenta concluziile.
Cateva zile de dragul celor cativa de-aici, de-acolo, de dincolo, pentru ca altfel, concluziile le am deja si schimbare-ai ca si produsa, desi neauntata inca.

Mai meditez ceva-ceva la forme si sensuri si-apoi revin.

Atat! Seara buna!
Am vorbit prea mult?

P.S.

O zi mai buna ca ziua acestor ganduri si-acestor decizii ce stau sa vie, nu se putea gasi pentru-a (re)descoperi aceasta melodie. Sper sa va placa.

cu reZpect!

sursa foto

Din lumea celor care nu cuvanta, gen.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Fri, 13 Jul 2012 17:01:00 +0000

Despre vanata, via Wikipedia: "Este folositoare pentru bucătărie datorită capacității sale de a absorbi o mare parte din grăsimile de gătit, făcând posibilă realizarea unor preparate savuroase."

Pai nu mai bine pui derect atata grasime de gatit, cata trebe - daca chiar trebuie "grasime de gatit", decat sa folosesti vanata pe post de "carpa de sters" grasimile?

Cat priveste exponatul, sa-i zicem Pinochio - chiar daca unii dintre voi vad si altceva, ce ziceti?

E de la natura?

E de la ingrasaminte? Evident naturale, nu-i asa?

E de la marketing?

E de la PR?

Ziua buna!

Baletul Edi Stancu si Teatrul de Balet Sibiu il aduc pe Harap Alb in Piata Mare din Sibiu. Doua invitatii la spectacol, pentru doi dintre voi.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Fri, 13 Jul 2012 13:57:00 +0000

Cand "povestitori" sunt doua entitati aflate in slujba dansului: Teatrul de Balet Sibiu si Baletul Edi Stancu, atunci povestea nu poate fi decat in pasi de dans: "Harap Alb - de la clasic la modern". Acesta este cel mai recent spectacol pus in scena de Teatrul de Balet Sibiu in colaborare cu Baletul Edi Stancu.

“,,HARAP ALB- de la clasic la modern” este viziunea noastra asupra acestui basm. E un spectacol foarte bine inchegat, cu multe stiluri de dans, multe genuri de muzica si foarte mult umor. O parte a acestui spectacol am prezentat-o si anul trecut, in timpul caravanei “Romanii au talent”, iar cei care au fost acolo stiu ca e ceva cu totul special. Varianta de la Sibiu va fi insa mult mai ampla, show-ul este remontat si construit alaturi de baletul sibian”, a declarat Edi Stancu, pentru Protv.ro

Spectacolul va avea loc duminica, 15 iulie 2012, in Piata Mare din Sibiu, cu incepere de la ora 22:00. Intrarea la spectacol se face baza de bilet, costul biletelor fiind de 10 lei - pret intreg, respectiv 5 lei - pret redus pentru elevi, studenti si pensionari.

Biletele mai pot fi achizitionate pana duminica, in ziua spectacolului, dupa cum urmeaza:

Vineri, 13 iulie 2012
Bulevardul Nicolae Balcescu (in fata la Romtelecom) - intre orele 10:00 - 21:00
Promenada Mall (culoar intrare) - intre orele 10:00 - 21:00
Sambata, 14 iulie 2012
Bulevardul Nicolae Balcescu (in fata la Romtelecom) - intre orele 10:00 - 21:00
Promenada Mall (culoar intrare) - intre orele 16:00 - 19:00
Piata Mare (langa scena) - intre orele 18:00 - 21:00
Duminica, 15 iulie 2012
Bulevardul Nicolae Balcescu (in fata la Romtelecom) - intre orele 10:00 - 21:00
Promenada Mall (culoar intrare) - intre orele 16:00 - 19:00
Piata Mare (langa scena) - intre orele 16:00 - 22:00

Doua invitatii duble pentru doi dintre voi, cei care cetiti acum aceasta postare.

Invitatiile se acorda primilor doi dintre voi, care veti lasa acestui articol un comentariu prin care va manifestati dorinta de-a vedea spectacolul. "Vreau sa merg sa vad spectacolul "Harap Alb - de la clasic la modern" - gen.

Invitatiile le veti primi in seara spectacolului, la intrarea in zona de spectacol, de la subsemnatul.

Zi buna sa aveti si weekend placut!

Later edit

Cele doua invitatii duble, ajung una la Andreia Feraru si cealalta la Lotrean Delia.

Delia:
0786 886 689 - pentru informatii despre cum primesti invitatia. In cazul in care nu ne auzim la telefon, las invitatia la intrare, cu numele tau pe ea.

Ne vedem in Piata Mare!

sursa foto

Arta contemporana

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Thu, 12 Jul 2012 08:26:00 +0000

Pe-un umar, aparatul foto. Sub brat, patru agende si doua dosare doldora de docomente. In brate, patru tavite incarcate cu tot ce-mi trebuie pentru birou: pixuri, creioane, stiloul, capsator, decapsator, perforator, agrafe de birou, alte doua dosare si alte cele. Mot? Cana de cafea asezata in varful tavitelor.

"Scanteia" care a generat aceasta creatie, pe jos imprastiata? Decizia de-a le cara in birou, pe toate cele de mai sus, intr-un singur drum. Pentru eficientizarea timpului .... evident. Victime colaterale? Una singura: cana de cafea. Cana ce-a vazut toate firmele pe unde-am lucrat din 2007 pana in prezent. Fie-i pubela usoara.

Sa aveti o zi buna, numai cu reusite!

Cateva mii de tampoane. Ce faci cu ele? Un candelabru. Ce faci cu el? Il expui intr-un centru cultural din Paris.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sun, 08 Jul 2012 21:05:00 +0000

Lucrarea se numeste "Logodnica", este expusa pana in 18 septembrie la CentQuatre Paris [www.104.fr] si apartine artistei portugheze Joana Vasconcelos.

Ce aflam noi de aici? Au si francezii constipatii lor (a se citi rigorile lor) - Palatul din Versailles a refuzat expunerea lucrarii, desi artista mai are inca cincisprezece lucrari expuse in apartamentele regale din Versailles.

Muzica?

Sursa - Le Monde

Perle de cultura. Prea multa sau prea putina.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sun, 08 Jul 2012 15:14:00 +0000

Se facea ca merg(em) la o intalnire cu o autoritate finantatoare din aceasta patrie. Autoritatea venit-a din capitala plina de resurse a patriei, in provincia plina de speranta, pentru a ne lumina in creierii capului, despre posibilitatile de obtinere a unor finantari. Finantari pentru proiecte care sa merite atentie in prima instanta si bani in prima si ultima instanta.

Sala de intalnire, ca un templu - goala si racoroasa fata de arsita de afara: foaierul bibliotecii judetene. Aici, cuminte pe scaune, o adunatura de oameni din toate "rasele": institutii de cultura, operatori culturali privati - asociatii si fundatii, bugetari trimisi / fugiti in timpul programului, sa piarda vremea.

Ma asez in primul rand, alaturi de oamenii impreuna cu care purces-am in ceasta zi la intalnirea cu posibilul finantor al ideilor noastre care sunt, care nu sunt, care vor fi.

Ajunge si finantatorul, linistea se lasa. Zece, doi-zece, doi-zece. Aceasta a fost o proba de microfon. Se fac prezentarile. Cine sunt domnii si distinsele doamne? De unde vin ei si cu ce scopuri, planuri si intentii? Ce bani au in traista? Ce-ar putea face pentru noi? Prezentarea s-a gatat si vine si momentul cunoasterii taberei adverse: aplicantii. De aici incolo, incep a avea o stranie senzatie de "Iliuta numerologie", sau alta emisiune de gen, ce implica un numerolog / astrolog / paralolog si-un laptop. Laptop, ca solutie pentru toate problemele omenirii.

O tanti, din tabara finantatorului, deschide un laptop si rand pe rand il ridica pe fiecare din cei prezenti in picioare. Sfios, fiecare se ridica in picioare si spune cine este, ce entitate reprezinta si alte bla-bla-uri. Doamna noteaza in laptop tot ce aude. Oare scrie intr-un excel predefinit? Intr-un word? Are un tabel facut dinainte? Ce scrie de fapt in laptop?

Unii intreaba direct ce-ar putea face in legatura cu anumite idei de proiecte, altii lasa la aprecierea distinsei doamne o evaluare a posibilitatilor de-a primi finantare. Doamna raspunde fiecaruia, nu inainte de-a nota in laptop niste chestiuni care par maxim interesante si care arunca peste intreaga sala o unda de intriga si mister, indicand fiecaruia posibilitatile de finantare. Si tot asa pana se epuizeaza sala toata, de toate posibilele intrebari si tot la fel de posibilele raspunsuri.

La final, pupici-pupici, promisiuni de legaturi stranse pentru viitorul apropiat (te caut eu - gen) si-apoi toata lumea pleaca acas' la ea. La ea, la lume. Nu stiu cati vor fi pastrat legatura, cati vor fi aplicat pentru vreun proiect pe agenda respectivului finantator, in anii ce-au trecut de-atunci si pana azi.

Ieri facut-am ordine printre toate dosarele, agendele, hartiile, etc-etc, adunate in acesti ani. Gasit-am in agenda acelui an, aceste "cugetari" rostite de unii dintre participantii la intalnire, pe care va invit sa le cititi (savurati?) in cele ce urmeaza:

"- Teatrul "Cutare" poate aplica pentru proiecte editoriale? Intreaba reprezentantul unei institutii de cultura.
- Sunteti editura? Raspunde finantatorul.
- Nu. Suntem teatru.
- Sunteti redactie? Intreaba finantatorul ca si cum n-ar fi auzit nici prima si nici a doua oara, ca ei sunt teatru.
- Nu. Suntem teatru."

"Am mai discutat cu dumneavoastra despre infiintarea unui muzeu. Avem un spatiu, dar nu stim nici de unde sa incepem nici unde sa ajungem."

"Stiu ca am incercat sa depunem, nu stiu daca colegii mei au dus pana la capat finalizarea."

"Avem programe pe care le putem "dizaina". "

"Am fost angrenati intr-o actiune foarte elaboroasa de aceea am amanat de ieri pe astazi."

Acestea fost-au auzite din gura unor operatori culturali, la intalnirea de care va spusai si notate in agenda, ca perle ale unor oameni de la care te-ai astepta sa nu sada-n cur pe orice treapta, pe scara inteligentei, ci pe una superioara.

Ma gandesc ce se intampla oare, cu absolventii din aceste zile, ai liceelor din tara toata? Autorii deja prea celebrelor perle de la BAC. Nu vor fi ei oare stalpii de baza ai societatii de maine? Nu vor fi ei oare, cei pe care ii vom intalni in campul muncii, la un ghiseu, intr-un birou, in spatele unei semnaturi, a unei stampile?

Toata lumea sade cu mainile peste pantece in aceste zile si se bucura cu guri hlizinde pana la urechi in fata strasnicului umor al perlelor elevilor la BAC. Ca si cum "sa ne radem" este fix solutia care rezolva problema. Ca si cum nu traim cu totii intre aceleasi granite. Ca si cum perla o data scremuta, asezata-n foaia de examen si intens mediatizata ulterior, aduce cu ea si rezolvarea problemelor unei generatii si mai ales ca si cum elevii ar fi singurii care scot din putul gandirii, combinatii de idei de-o asemenea "intensitate" precum cea a perlelor de la bac.

Cati oameni in toata firea, nu ati auzit in practica de zi cu zi a muncii voastre, scotand pe gura niste grozavii de sta mata-n coada? Cati factori de baza ai societatii nu scriu "mi-au" ca pisica? Cati adulti maturi, educati si vaccinati cu cel putin o diploma de facultate si una de master nu au grave probleme si emotii in fata "i-ului" din finalul lui "sti", "scri", "fi", si asa mai departe. Cati dintre adultii responsabili ai zilelor noastre, semizei ai domeniului lor de activitate, miezul din ... tot ce misca-n societate, nu dau rateuri de acord al predicatului cu subiectul, cand acesta din urma e multiplu?

Ma uit la parte dintre acestia care rad de prostia altora si-mi vine-n minte o intrebare simpla si pe intelesul lor: "Cu ce vei fi tu mai presus ma pula, cand de-atatea ori ti-ai dat masura valori?" "Valori", da! Cu un singur "i", asa cum stii tu scrie!

Sa ne radem!

Sa ne radem ca si cand, numai prostia altora ar fi pe pamant.

Noi?

Nici usturoi.

Nici mirosuri.

Raportez, in cazul in care pe cineva intereseaza, o duminica precum in cartile de religie ale sectelor diverse: pastel cu oameni linistiti si optimisti, adunati in jurul unei mese, cu povesti despre una, despre alta, cu soare cald din cer pan' pe pamant. Din pacate, undeva-n discutie, strecuratu-s-a Canada. Ca viitoare destinatie posibila, in ciuda prezentului imposibil.

As putea face o lista lunga, lunga, lunga cu oameni care au plecat. Oameni care mi-au fost aproape cat au fost in tara si imi sunt dragi, dar pe care abia-i mai vad din pricina hotarelor de patrii.

Cati or mai ramane in aceasta tara si mai ales cine, cand toata lumea care are planuri de emigrare, va pleca spre alte zari?

sursa foto

Pentru care arta sa-ti doresti niste pereti ai tai

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sat, 07 Jul 2012 08:41:00 +0000

Dupa ce si mai ales daca, depasesti perioada in care crezi ca anumite chestiuni sunt obligatorii in viata, pentru ca asa sunt dictate a fi, revii incet, incet cu picioarele pe pamant intr-un firesc al lucrurilor necesare doar tie, chiar daca ele sunt contrare contextului social arhetipal.

Asa se face ca, har cui m-a luminat, n-am facut din existenta de pana acum, un scop pentru atingerea de obiective precum: casa, masa, masina, etc. Sunt in continuare chirias si inca pieton. Si in linii mari, mi-e bine asa. Si-as putea trai linistit astfel, daca n-as primi constant semnale fel si fel de la entitati fel si fel. Pai cati ani ai? Pai si nu-ti iei si tu o masina? Pai nu te asezi si tu la casa ta?

Pai?! Pai! Mama ei de intriga si de preocupare. Lipsa de preocupare.

Ca si cum daca ai avea o casa in proprietate personala, viata va deveni brusc roz si problemele toate se vor fi rezolvat ... Alta poveste, povestea eternelor fixatii ale lumii moderne.

De ce mi-ar placea sa am insa, o casa, cu mai mult de patru pereti?

Pentru asta:

Autorul lucrarilor se numeste Paul Hitter. Este un pictor roman stabilit in Germania de mai multi ani. Pe vremea cand aveam si eu un cont de facebook, ne-am imprietenit, la recomandarea unei cunostinte comune. Imprietenit asa cum este inteles termenul in contextul online. Atunci am vazut prima data lucrarile lui. Zilele trecute, cautand ziua de ieri printr-un folder, gasit-am cateva fotografii cu lucrari de-ale lui. Si-am zis ca n-ar strica sa va impartatesc si voua arta lui Paul Hitter - asta in cazul in care nu aflat-ati deja de-acest artist.

De ce-mi plac lucrarile lui? Pentru ca sunt vii in primul rand. Pentru ca spun povestea reala a unei comunitati / etnii, pe care marea majoritate incearca sa o nege si care marii majoritati ii pute. Pentru ca reusesc sa te faca sa vezi si altfel tiganii - acesti ghimpi in coastele atator sensibili. Pentru ca au umor. Pentru ca realitatea lucrarilor lui este asa cum este ea in viata de zi cu zi: colorata, netrunchiata si mai ales nemascata.

"Sunt jumate maghiar și jumate român. Pardon, în primul rând sunt om. (...) Sunt un cetățean al lumii. Îmi place muzica țigănească, am prieteni țigani, îmi place aura lor boemă și le înțeleg problemele, cu care m-am confruntat și eu de multe ori. Că doar mie nu mi s-a spus țigan borât, ci bozgor împuțit. Deci știu cum e." Paul Hitter, interviu pentru bewhere.ro

Mai multe despre Paul Hitter si arta lui, aici:

"Romaneste altfel, cu Paul Hitter" - Interviu bewhere.ro
"Expresionism balcanic, Paul Hitter" - tataia.net
"Paul Hitter, asasinul cu pensula" - vice.com
sau blog personal

sursa foto -fan page Paul Hitter

Muzica?

Stii douazeci si unu - Bunul simt in slujba prostului versus prostul in slujba bunului simt

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Fri, 06 Jul 2012 15:07:00 +0000

Stii? Oricat de guraliv* ai fi tu, din cand in cand e nevoie sa stai molcom jos in banca ta si sa taci. O vreme. Cel putin cat sa mai analizezi inca o data "speta" si sa-ti confirmi au ba ca dreptatea-i de partea ta. Si numai de bun simt e nevoie pentru asta. Altel? Arunci cu cacat in stanga si-n dreapta fara sa gandesti prea mult, inainte de-a deschide gura. In cealalta extrema, unii isi reduc sonorul din proprie initiativa, imaginandu-si ca exemplul lor ii va indrepta si pe altii spre simtul bun al bunului simt. N-ai sa vezi.

*A se citi orice altceva decat guraliv:

prost;
prea prost;
cel mai prost;
extrem de prost.

Cel mai adesea peste prostie, se grefeaza si o doza consistenta de nesimtire. Atat cat situatiile sa devina imposibile.

P.S.
E de bun simt sa mananci cacat despre orice te pricepi sau nu te pricepi.
Va crede prostul si va actiona in consecinta.
E de bun simt sa te abtii de la prea multe pareri despre tot ce misca si ce nu misca si mai ales de la acelea pe care nu le stapanesti.
Va crede "prostul" si va actiona in consecinta.

Defineste prostul!

sursa foto - Nectaria Radu

Cum arata si cat costa o jumatate de duminica in Bucuresti?

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Tue, 03 Jul 2012 20:08:00 +0000

Si-am ramas pe caldaram, pe Regina Elisabeta, undeva pe la ora trei. Trei dupa-amiaza. Distanta dintre Sibiu si Bucuresti incepe sa mi se para tot mai scurta. Bagajul ramas-a in masina. Masina plecat-a. Nu car cu mine decat un telefon, tigari si-un portofel ce nu mi-ar prea fi de folos, de n-as avea doua sute de lei imprumutati intr-insul.

Pornesc spre Victoriei cu destinatie precisa pentru parte din bani: sa cumpar bilete la teatru. Saizeci si patru de lei fost-au biletele, faceti voi socoteala cu cat am mai ramas. Cumparat bilete, asezat bilete in portofel, uitat la ceas: trei si jumatate. Ce fac pana seara la sapte cand incepe spectacolul? Nu stiu mai pe nimeni in Bucuresti, iar cei pe care-i stiu ori nu sunt aici, ori au copii mici si deci obligatii fel si fel.

Arde un soare ca un cuptor. Un cuptor de placinte. Numa' mirosul de placinte lipseste din peisaj. In rest e cald si bine... Prea cald. Pornesc spre Centrul Vechi. Singura destinatie pe care o stiu destul de lesne si unde nu-i greu de ajuns pe jos.

In fata Bancii Nationale, o tanti supraponderala si fiul ei cred, sau amantul, sau concubinul sau elevul, sau fratele mai mic, sau ce va fi fost el, canta. Ea la vioara, el la acordeon. Ea are un coc artificial aproape supradimensionat. El are o mimica a fetei care exprima chinul. Chinul si cumva fericirea. Sau speranta. Sau speranta chinuita. Pe pervazul cladirii din sptele lor, au o sticla de cola, plina cu apa. Surprind un moment in care ea-i face semn "s-o ia" mai alert pe melodie. Un vals. Scot din portofel cinci lei si ii pun in cutia de plastic. Goala. Ea inclina din cap si zambeste. El multumeste. As sta sa-i ascult daca n-ar fi atat de cald. Merg mai departe sa caut o terasa.

Centrul Vechi al Bucurestilor? Ca la mare. Zeci de terese una langa alta, una langa alta, una langa alta, una langa alta si printre ele sute de oameni printre care abia te strecori. Ai zice ca bunastarea e sora mai mare a Romaniei. Dar nu e. Si ce de lume? Si ce de zgomot. Si ce de lume. Si de zarva. Si ce de muzici incalecate sonor unele peste altele si-amestecate dupa specificul fiecarei terase. Frantuzesti. Grecesti. Arabesti. Romanesti. Si-apoi muzicizile acelea. Acelea: tz-tz-tz-tz-btz-btz-btz.

Un' sa stau eu in zarva asta? Are sa ma ia cu nervii capului. Pornesc spre Academiei. Aflu ca acolo ar fi un anticariat. Academiei gasita, anticariat gasit, carti gasit, dar nimic interesant. Prea scump, prea ca la ... capitala. Pornesc spre Universitate, spre alt anticariat. Aici, fiecare carte costa zece lei. Cumpar sase carti. Doua de specialitate - ca asta-mi lipsea mie in ceasta zi de duminica, trei beletristica si-un ghid de calatorie - cu speranta-n gand, ca-n asta vara voi pleca undeva.

Saizeci de lei. Mai tine cineva socoteala banilor? Eu le-am pierdut firul. Si-aici si-atunci. Din anticariat ma intorc in Centrul Vechi unde pus-am ochii pe terasa Teatrului de pe Lipscani, un loc unde la ora patru si-un pic dupa-amiaza, nici tipenie de om nu strica atmosfera. Doar chelneresele si muzica. Si-un barman linistit intr-un scaun dupa bar. Si-o muzica pentru mine aleasa parca. Unde mai pui ca oamenii de la butoane au simtul auzului si nu simt nevoi sa-nvarta spre maxim butonul sonorului.

Schimbat-am vreo cinci mese pana m-am decis unde sunt mai ascuns de soare, comandat-am o bere, apoi alta bere si inceput-am a ceti. Aproape de ora sase, platesc (douazeci si cinci de lei) si ma pornesc spre teatru.

In fata Bancii Nationale, o tanti supraponderala si fiul ei cred, sau amantul, sau concubinul sau elevul sau fratele mai mic, sau ce va fi fost el, canta. Ea la vioara, el la acordeon. Ea are un coc artificial aproape supradimensionat. El are o mimica a fetei care exprima chinul. Chinul si cumva fericirea. Sau speranta. Sau speranta chinuita. Sticla de apa din spatele lor e aproape goala semn ca vor fi facut vreo pauza in tot acest timp, cel putin cat sa bea apa. Melodia pare sa fie aceeasi. Un vals. Ei sunt aceeasi dupa cum bine v-ati prins deja, doar ca rosii la fata ca focul, transpirati si obositi. Ma trazneste-o tristete sora cu depresia. Merg mai departe.

Abia la teatru, cand vreau sa-mi cumpar caietul program, aflu cati bani mai am in portofel. Cincizeci de lei. Cincizeci de lei minus cincisprezece lei caietul program, minus trei lei o apa fac treizeci de lei. Treizeci si nu treizeci si doi, pentru ca doi lei nu prea au valoare, deci nici nu-i mai numaram.

Spectacolul a fost asa cum ma asteptam sa fie. Emotionant. Alta data pe larg despre spectacol. De la teatru merg inapoi in Centrul Vechi unde ma intalnesc cu un coleg. Rost de-o limonada. O limonada valoroasa, in valoarea de nici mai mult nici mai putin de douazeci de lei cana. Ar fi fost cincisprezece daca as fi primit rest, dar cum n-am primit, nici eu n-am facut gura.

Cum a continuat seara am sa va spui pe scurt: am mai imprumutat niste parale, am mai stat prin Centrul Vechi pentru niste beri, niste povesti, niste poezii si alte cele, pana pe la trei si-un pic dimineata. Am mers pe jos apoi, pan'n Calea Grivitei - unde e hotelul si m-am despartit de cei doi oamini cu care am petrecut, dimineata pe la patru si jumatate, cand n-as fi vrut decat sa dorm. Atat.

Pana la cinci am stat cuminte, cu tot zenul de care dispune un om la patru jumate dimineata, un om treaz de mai bine de douasprezece ore, in receptie pe-un fotoliu. De ce? Se faceau evidentele zilei de cazare - ceva legat de niste situatii, hartii si alte statistici matinale si n-avea cine ma caza. Ole! Traiasca! Oricine! Traiasca oricine!

Aceasta a fost tot.

Seara faina va doresc!

P.S.

Cei care cititi de suficient timp blogul, stiti povestea lui "Priveste cerul" - "tatuajul" vazut si fotografiat pe mai multe blocuri si garduri din Bucuresti. Nu mai caut link spre articol...

L-am vaz't din nou, pe "Priveste cerul..." In alta zona. De aceasta data are si continuare mesajul si impreuna citite, suna fix asa:

"Priveste cerul...

Te iubesc in pula mea!"

N-am facut poza, ca n-am avut aparatu'.

Tre' sa ma credeti pe cuvant!

P.S. 2

Cum arata o jumatate de duminica in Bucuresti, sper sa va fi facut o imagine. Cat costa? Calculati voi.

Atat!

Era zmart si anume fonului.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sat, 30 Jun 2012 13:46:00 +0000

N-am simtit vreodata nevoia de-a avea un smartphone. Nici cand au fost lansate primele versiuni. Nici cand au fost lansate urmatoarele versiuni. Nici mai apoi cand au inceput a fi promovate ca fiind instrumente, utile nu-i asa?, ati mai auzit asta cred, pentru oameni mereu conectati cu "realitatea".

Nici macar cand trebuia sa trimit diverse documente urjent-urjent-urjent ca arde, n-am simtit nevoia de-a avea un smartphone. Documentele le-am trimis, cand am ajuns la un calculator, cat priveste isteria - "da-mi pe mail acum, ca arde" - ignore total!

Nu cred ca s-a inventat inca activitatea care sa justifice in vreun fel conexiunea douazeci si patru din douazeci si patru cu internetul. Conexiunea douazeci si patru din douazeci si patru cu retelele sociale. Conexiunea douazeci si patru din douazeci si patru cu lumea. Nu.

N-am inteles inca isteria de-a te loga in anumite locatii, de-a spune tuturor unde esti si cu cine - pe cine intereseaza cu adevarat toate cacaturile pe care un om le face intr-o zi?! Sa fim seriosi: toata lumea mananca o zama, carne fripta, etc - etc, in oras, toata lumea merge intr-un concediu, toata lumea sta la o bere / cafea / limonada, pe o terasa si asa mai departe. De ce-ar trebui sa spui tuturor ce cacaturi faci tu, cand de fapt nu faci nimic iesit din comun si mai ales nimic care nu s-a mai facut pana acum?!

Toata lumea se caca! Pe nimeni n-am vazut vreodata sa-si de-a login la buda. Nu e frumos, asa e? Bine! Nimeni nu se caca! Lumea doar consuma, fara sa evacueze. Si-atat!

Daca pana mai ieri credeam ca n-am nevoie de smartphone si ca nu-mi voi cumpara vreodata unul, de azi, de cand gasit-am undeva pe internet, cea mai recenta versiune de zmart fon, decisu-m-am ca-i cazu' sa intru in randul lumi si sa-mi cumpar si eu un telefon inteligent.

Mno, aista-i al mai smart telefon vaz't de mine! Pe-aista-l vreau:

Foto via site oficial - Thomas Forsyth

P.S.

Lumi', da! Cu un singur "i" - asa am vaz't eu ca se scrie, pe peretii mai multor oameni, parte dintre ei cu pretenii de inteligente maxime-n creiere.

La telefon, repede, repede!

E Nicu Constantin.

Domnisoara, porcul si celalalte aparente.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sat, 30 Jun 2012 10:40:00 +0000

Mai multe-mi plac, dintre toate lucrarile ei. Aceasta mai mult decat toate, pentru ca surprinde cu finete, intreaga societate romaneasca redusa la trei personaje: domnisoara, porcul si celalalte umbre si aparente. Nectaria Radu semneaza lucrarea. Celelalte forme, culori si informatii cu si despre, pe blogul personal.

Reviu.

Tot azi.

Pentru ca-i sambata si-am ceva vreme si pentru c-am mai descoperit / redescoperit ceva artisti a caror arta ma gandesc c-are sa va placa si voua.

Colaj audio?

sursa foto

"Perfect draga mea surora! Si-acuma... la-mpartit!" din categoria replici celebre, aflati voi a cui va fi aceasta. Sau mai bine nu!

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sat, 30 Jun 2012 09:47:00 +0000

Ziua poate incepe asa: mic dejun si-o cafea tare fara zahar, muzica in casti cu sonor la maxim, pana-ti gati cafeaua, revista presei online pret de cateva minute si evident... viciul de toate zilele: tutunul aferent cafelei. Dupa care ziua continua alert cu programul aferent: mergi la munca, te-ntorci acasa si de la capat. Si de la capat. Si de la capat. Si de la capat. La un moment dat iti iei concediu sau iti dai demisia si de la capat. Si tot asa.

Ziua poate incepe asa: o piersica in loc de mic dejun, pentru ca ti-e prea lene sa faci ceva de mancare. Un pahar cu apa in loc de cafea, pentru ca ti-e prea lene sa iesi sa cumperi o punga de cafea. Doua tigari pret de cateva ore, pentru ca ti-e prea lene sa iesi sa cumperi tigari. Inca o piersica in loc de mic dejun, cafea si tigari. Muzica in surdina pentru ca ti-e prea lene sa cauti castile prin casa.

Daca ziua incepe fara cafea, fara tigari si fara chef de-a face ceva... nu-ti ramane decat sa te pierzi prin toate cotloanele si ungherele internetului. E moca si nu tre' sa iesi din casa pentru asta. Doar astfel ai "sansa" sa afli asta, sa "aprofundezi" subiectul vizionand asta si sa "te documentezi" pe marginea subiectului cetind asta.

Nu stiu daca va fi ceva de invatat din cele trei linkuri de mai sus, eu stiu sigur ca mi-am invatat lectia: o sa-mi fac o rezerva serioasa de cafea, sa ma tina treaz si-n viteza, ca cine stie ce mai aflu data viitoare, cand vreo lene de sambata dimineata ma va trazni lat in hatisul "cunoasterii" aproapelui. Aproapelui? Au!

foto

Nici piticul de gradina nu mai e ce-a fost. Nici papusea rost pe lume, sa mai aiba parca n-are. Nici anuntul "caine rau" sensuri nu cunoaste. Fusion kitsch de gradina.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sat, 23 Jun 2012 11:45:00 +0000

Se ia ceva din faima deja internationala a piticului de gradina. Se amesteca fervent, cu ochii crucis, miscari sacadate si spasme ale unei imaginatii neintelese, cu pigmenti de culori negre si alte idei crete despre jucarii. Se toarna cateva picaturi groase de subtilitati voodoo. Produsul rezultat se scoate la vanzare. Produsul rezultat este cumparat. Produsul cumparat se agata in vita de vie. Posibil sa se si spere ceva, o data papusea-n vita atarnata. Nu se stie ce.

Aveti legatura!

In esenta suntem toti la fel. Doza de rautate ne face diferiti.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Thu, 21 Jun 2012 19:57:00 +0000

Auzit doi fotografi, cum, intre-un gat de bere unul si-o gura de apa altul, discuta cu patima* despre-un al treilea fotograf, a carui al treilea principala vina, ca-i mult mai vizibil, activ si prezent decat ei, era.

Doamne! Cand isi vor gasi oamenii linistea?

*puneti orice vreti voi in locul patimei, dintre variantele urmatoare:

frustrare;
multa frustrare;
prea multa frustrare;
tot mai multa frustrare;
toata frustrarea.

Am sa reviu. Intr-o zi. Cand, nu stiu. Candva.
Seara buna!

Se da o stare. Ce faci cu ea?

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Mon, 11 Jun 2012 19:41:00 +0000

Ciudat sentiment sa-ncepi a te simti strain intr-un oras, abia dupa ce-ai ajuns sa cunosti pe toata lumea si nu in perioada in care nu stiai pe nimeni. Pe nimeni. Nimeni. Nici pe cei care conteaza. Nici pe cei care nu conteaza. Da, da, stiu! Toata lumea conteaza veti spune, unii chiar nu conteaza voi spune. Si tot la fel de ciudat cum in perioadele in care tu te simti tot mai strain de toate si mai strain de tot, mesajele vin parca de undeva, ca si cum ti-ar fi trimise si-s toate in aceeasi directie "colorate":

Citit "Funeralii Fericite" de Lustig. Despre ce-a hi vorba-n carte? Despre-un emigrant (roman) pe taram francez;
Inceput a ceti "Cum sa fii englez?" Despre ce-a hi vorba-n carte? Despre-un emigrant polonez (autorul) pe taram britanic;
Cumparat "Despre Franta" de Cioran, abia astept sa am niste timpi in plus candva;
Cand si cand si mai mereu, in casti, muzici in care despre drumuri, drumuri, drumuri, drumuri, drumuri, se canta!

Va las.
Ma-ntorc la ce faceam 'naintea cestui gand!

Seara buna!

P.S.
Link dupa "panza"! Enjoy it!

foto

Funeralii fericite! Sau cum sa fii la teatru si la cinematograf in acelasi timp, pe tot parcursul lecturii?

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Mon, 04 Jun 2012 14:43:00 +0000

Citit-am programul ultimei zile de festival de mai multe ori. Specacolele teatrului din Sibiu vazutu-le-am deja, la spectacolele de strada n-as sti spune de ce, dar nu ma atragea nimic a merge, decisu-m-am in cele din urma a merge la spectacolul lui Dabija si la spectacolul de dans al unei companii de Franta.

Venit-au niste oameni in vizita, intarzaiat-am cu ei la povesti, cafele si discutii pan' mai tarziu spre orele opt ale serii, cand o oarecare lehamite de-a mai pleca de-acasa s-a instalat comod in tot peisajul. N-am mai plecat niciunde din ratiuni mai multe si nu dor din lehamitea mai sus invocata - a se citi din ratiuni de buget limita.

Cu doar cateva zile inainte de Paste, cumparat-am din librarie unsprezece carti. Cu gandul hotarat ca de sarbatori nimic altceva nu voi face inafara de-a sta in casa si-a citi. Planul nu s-a potrivit, iar cartile ajuns-au stiva in biblioteca pentru alte zile in care mai multi timpi vor curge in clepsidre.

Opt seara. Cu un oarecare regret ca pierd ultima zi de festival, dar cu o foarte mare dorinta de-a fi macar o data-n viata chibzuit si de-a mai tine de bani o vreme ... aleg o carte din biblioteca. Una dintre cele unsprezece cumparate de Paste. "Funeralii fericite!" de Adrian Lustig. Ma asez in fotoliul de pe terasa si-n linistea verde a gradinilor din vecini, liniste asezonata cu soare, ciripit de pasarele si cand si cand cu "parfumuri" de carnuri fripte pe gratare, incep a citi.

Am stiut inca de la primele randuri, ca-mi va placea cartea. Povestea plina de umor a unui imigrant roman in Franta, incercarea lui de-a ramane un anonim cu o conduita exemplara - sperand astfel ca nu va avea nicio problema in dobandirea cetateniei franceze, intamplarile aproape suprarealiste prin care trece impreuna cu tovarasii lui de betie (Kiril si Roman) din momentul in care aleg sa mearga la o tiganca sa le citeasca viitorul si pana la finele romanului si din nou umorul de cea mai buna calitate al scriiturii, picurat strop cu strop in aproape fiecare pagina a romanului, nu au cum sa te faca sa lasi cartea din mana pana nu o termini de citit. Si asta s-a si intamplat. Am inceput a citi cartea pe la opt seara si pan' tarziu la ora unu, in creierii cu luna plina ai noptii, n-am plecat de pe terasa pana n-am terminat de citit.

Si nu mi-a parut rau de alegerea facuta. N-am avut de multa vreme o duminica atat de plina ca cea de ieri. In aparenta o duminica absolut banala: inceput ziua cu niste prieteni la cafea si terminat ziua citind o carte. Care-ar fi elementele care sa umple ziua in asa fel incat sa ai impresia ca a fost cea mai plina zi din ultima perioada? Cartea in sine. Cartea care e de fapt mai mult decat o carte. Nu esti doar cititor, esti spectator in sala de cinema, esti spectator in sala de teatru, esti parte din echipa care tine un microfon, o camera de filmat, un clipboard, care taie un bilet la intrarea in sala - intregul roman fiind ca o scena vie, ca un platou mare de filmare. Esti de-acolo. Din poveste. De la inceput si pana la final. Senzatia ca poti inainde mana si atinge unul dintre personaje, senzatia ca esti in mijlocul actiunii si nu undeva intr-un colt, imaginand doar totul, este ireal de reala.

Personajele si constructia lor, episoadele diverse in care sunt implicate acestea si intregul decor, sunt toate asemeni cinematografiei franceze: alerte, incarcate de umor, cu accent maxim pe detalii, cu ritm, culoare, parfum si mai ales cu viata. Sau asemeni unui spectacol de comedie extrem de bine regizat. Ai pe tot parcursul cartii, impresia unor personaje care joaca pe-o imensa scena de teatru.

Care-ar fi posibilitatea sa mergi pe strada si sa-ti cada un chinez in cap, murind in felul acesta, asa cum tiganca romanca Esme, ti-a ghicit intr-o zi? Care-ar fi posibilitatea, inotator de performanta fiind, sa mori inecat? Care-ar fi posibilitatea sanatos tun fiind, asa cum reiese din analizele necesare pentru dosarul de dobandire a cetateniei, sa mori din senin, chiar in ziua in care iti serbezi ziua de nastere si cu o zi mai devreme de-a primi cetatenia?

Daca in cazul bulgarului Kiril, traficantul de tigari caruia ii cade chinezul in cap, sau in cazul polonezului Roman Wasda - rus de fapt la origini, mortile sunt certe, fara cale de intoarcere... din morti cum ar veni, pentru cele doua personaje, in cazul eroului principal, Lionel Frunza (Ionel pe numele lui romanesc), autorul lasa in mainile cititorului felul in care romanul se termina. Cu happy end, sau nu. Personal, ambele variante propuse de scriitor pentru finalul cartii, desi una e pentru pesimisti si cealalta pentru optimisti, le-am gasit a fi extrem de optimiste. Pentru mine eroul principal castiga "lupta" cu moartea, in ambele variante de final. Sunt curios cum veti interpreta voi finalul, daca veti urma recomandarea de-a citi aceasta carte.

N-as putea spune ce mi-a placut mai mult, pentru ca mi-a placut totul. Si mi-a placut aceasta carte atat de mult incat stiu sigur ca am sa o recitesc macar inca o data, daca nu de mai multe ori. Felul in care sunt creionate secventele vizuale: Lionel priveste intotdeauna in jos, din dorinta de-a nu fi remarcat in vreun fel si de-a avea deci probleme cu obtinerea cetateniei, motiv pentru care observa intotdeauna mai intai papucii celorlalti, apoi piesa cu piesa, fiecare piesa vestimentara si abia apoi, cand indrazneste sa ridice complet privirea vede si pe cine are in fata. Fiecare intalnire a Lionelului cu alte personaje din roman, este una incarcata de suspans, chiar si numai pentru ca nu vede din prima pe cine intalneste, una incarcata de umor, pentru felul in care scriitorul pune in lista, pas cu pas tot ce vede Lionelul de la papuci pan' la varful nasului personajului intalnit. Aceeasi atentie pentru detalii, detalii descrise cu un umor cum nu multi stiu sa creioneze, am intalnit-o si in "Amelie", "Mijmasuri in stil mare" si in general in filmele frantuzesti.

Personificarea bichonului "Roberspiere", despre care asemeni personajelor principale din carte, putem trage concluzia ca este un betiv notoriu, dar cu simtul masurii totusi, a fost absolut fabuloasa si plina de umor. Toate pasajele in care bichonul apare ca personaj, sunt pline de altfel de un umor cand extrem de fin si insesizabil daca nu esti atent la lectura, cand extrem de evident, operat de nervii rasului sa fii, ca sa nu razi.

Felul in care sunt creionate celelalte personaje: portareasa - de-o vigilenta demna de-o cauza mai buna, presa avida dupa cadavre si senzational, agentul de asigurari deloc corupt - n-ai sa vezi!, negustorul "cinstit", somelierul perfectionist, ospatarul, barmanul, politistul stagiar ... ce mai toate personajele, e unic. Felul, felul - despre el vorbeam. Absolut unic.

Cu spaima ca ma voi fi intins prea mult cu vorba, din lipsa de pricepere de-a sintetiza in cuvinte putine, motivele pentru care sa cititi "Funeralii Fericite!" de Lusting si poate plictisindu-va, nu veti fi ajuns pana aici cu lectura, ma opresc.

Sper sa cetiti intr-o zi aceasta carte!
Are sa va placa!
Maxim!

Mostra.

Daca o veti ceti, cartea nu doar mostra, dati un semn!

P.S.
De Adrian Lustig, am vaz't candva demult, demult, pe TVR Cultural, spectacolul de teatru "Nepotul din America", spectacol ce-i are in distributie pe Tamara Buciuceanu si Serban Pavlu - un spectacol absolut savuros. Daca are cineva idee cum si unde pot gasi un DVD cu spectacolul si-mi spune si mie, mi-ar face un mare favor. Cautat-am in toate ungherele enternetului, dar nimic n-am gasit, afara de o inregistrare , inregistrare de pe vremea cand spectacolul il avea in distributie pe Florian Pitis si mai multe cronici.

P.S. 2
Despre Adrian Lustig, aflati mai multe de aici.

Gandui bune sa aveti!

foto

Ce este un blogger?

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sun, 03 Jun 2012 12:56:00 +0000

Un blogger este un om ca toti ceialalti. Un om care are sau nu are o pregatire intr-un domeniu anume, ca toti ceialalti oameni in mijlocul carora inspira – expira, inspira – expira, inspira – expira, inspira – expira, etc, etc. Care activeaza sau nu activeaza in acelasi domeniu pentru care are si specializare, ca toti ceilalati oameni in mijlocul carora inspira – expira, inspira – expira, inspira – expira, inspira – expira, etc, etc. Care are ganduri in cap precum toti ceilalti oameni in mijlocul carora inspira – expira, inspira – expira, inspira – expira, inspira – expira, etc, etc.

Prin prisma apendicelui suplimentar pe care omul-blogger il poseda - apendicele si anume blogul, omul – blogger are impresia despre propria-i persoana, ca prin comparatie cu ceialalti oameni in mijlocul carora inspira – expira, inspira – expira, inspira – expira, inspira – expira, etc, etc, el le stie pe toate. Si prin urmare scrie despre toate. Ca si cum s-ar pricepe a scrie despre toate. Ca si cum gandur’le din capul lui ar conta pentru majoritate, dar mai ales ca si cum gandur’le din capul lui ar avea forta solara de-a face lumea sa straluceasca, de-a face lumea sa devina culta-n cap, o data ce-i va fi citit blogul. Ce-i va fi citit blogul, lumea. Lumea cealalta. Cea fara blog.

Facut imprudenta sa incep ziua cetind niste pseudo inteligente pareri despre FITS, ale unor pseudo semizei ai internetului. Si-am ramas cu impresia unei maxime superficialitati, cu impresia unui maxim prost gust, cu impresia unui snobism in virtutea caruia, daca nu scrii (oricum – chiar si in cele mai nepotrivite cuvinte, oricat – chiar si cateva randuri) despre FITS, esti prost, dar mai ales cu impresia ca incet, incet incepem a desacraliza totul. Incepem sa liberalizam totul, ca cartela prepay: la liber. Fara abonament. Ce conteaza cine scrie? Important e sa se scrie. Ce conteaza cum se scrie? Important e cat se scrie.

Si-apoi mi-am adus aminte ca fost-au lasati pe pamant si oameni care se pricep a scrie despre multe si care o stiu face nu doar lesne si natural dar mai ales cu vorbele potrivite: Veronica Niculescu.Ceea ce va recomand si voua!

P.S.

Nu poti sa vorbesti despre FITS in propozitii simple, „Ana are mere”, gen, (a se citi "Faust e o piesa frumoasa") decat daca vrei sa pari prost. Sau daca vrei sa pari extrem de ocupat si important cat sa nu ai timp de fraze cu subiecti, predicati, atributi, etc, etc. Pe care fraze tu le-ai sti scrie, dar te tine-n loc timpul. Timpul lipsa. Sau daca vrei doar sa pari. Sa pari si sa apari si tu in peisajul celor care-si dau cu parerea. Sa pari fin cunoscator, sa apari dintr-o data precum un erudit consumator, tu nefiind altceva decat un blogger. Evident nepriceput in toate cele.

In fine… Nu mai lungesc vorba acum. Poate alta data. Cacaofonia fost-a intentionata. Cacofonia di mai sus din text.

Inspira! Expira!

Soarele fie cu voi!

foto

Yannick Noah, "Tribut" Bob Marley

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Thu, 31 May 2012 08:38:00 +0000

"Destination Ailleur" printre primele melodii pe care le-am asculatat. Intr-o vreme in care in castile mele tot despre drumuri se canta. "Donne-Moi Une Vie" apoi si toate celalalte pe care le-am tot descoperit, dupa. De ce imi place Yannick Noah? Pentru ca muzica, in cazul lui, la fel ca in cazul altor multi cantareti de pe alte meleaguri, e fireasca. Nu e fortata. Totul pare sa fie din acelasi film. Pentru ca are melodii cu fraza si mesaj si nu doar cu zdranganele. Pentru ca live suna la fel de bine ca in inregistrari. Urmatorul concert la care voi merge mi-ar placea sa fie un concert de-al lui.

Ieri a lansat albumul "Tribut", in care reia intr-o interpretare personala repertoriul lui Bob Marley. Albumul complet poate fi ascultat aici. "Redemption Song" este primul single de pe noul album:

Nu stiu cati dintre voi sunteti fani, nu stiu daca am surprins in vreun fel motivele pentru care sa ascultati Yannick Noah, stiu ca cinci dintre voi ati dat un vot rubricii "Cheia franceza. Muzicala. Si alte chei" si-atunci, ma gandesc sa impartasesc cu voi, mai multe din muzicile care-mi canta in casti zi de zi.

Acestea fiind spuse, ma intorc in lumea oamenilor mari.

Ziua buna!

P.S.

Felul in care aceasta postare fost-a postata, tine exclusiv de vointa proprie a functiilor de editare blogger. Nu eu am vrut pune randuri, randuri intre randuri... si nici cum sa le scot n-am stiut.

De ce are omenirea nevoie de-un sfarsit al ei?

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Mon, 28 May 2012 22:49:00 +0000

Pentru purificare. Pentru trezirea la realitate. Alta realitate. Cealalta realitate. Pentru renastere. Pentru o alta atitutidine a omului vis a vis de tot ce misca sau nu misca. Degringolada precum un crez al omenirii parca. Atat de multa lume ametita de cap precum mustele, indreptandu-se haotic spre nicaieri, atat de multa lume debusolata, inraita si rea (din nascare parca) in acelasi timp si mai ales atat de multi oameni goi de sens incat de multe ori, in ultima vreme, m-am intrebat ce-i mana in lupta pe toti acesti oameni care par sa vrea totul (facand cel mai adesea nimic, sau in nici un caz ce trebuie si cum trebuie), in esenta avand nevoie de prea putin pentru a fi fericiti.

Am inceput sa cred ca un sfarsit al lumii nu ar trebui sa fie un capat de drum. Nu ar trebui sa fie un punct de maxima disperare. Nu ar trebui sa fie un moment de maxima spaima. Oamenii au nevoie de o palma peste bot. O palma de undeva din univers, cu urme de degete inrosite pe obraz. Urme pentru o perioada lunga, lunga, lunga de timp. Suficient de lunga, cat memoria de scurta durata a omului sa nu-i joace acestuia iarasi feste si sa uite din nou de unde a plecat, dar mai ales, amintindu-si in fiecare dimineata ca cineva l-a trezit la realitate, sa aiba sansa in felul acesta, de a se indrepta corect spre destinatiile catre care zi de zi se indreapta .

Mi-ar placea sa am timp, sa am stare si din nou sa am timp sa dezvolt subiectul. Printr-un sfarsit de luna iunie sau nu stiu cand, voi reveni si la acest subiect si la altele la care m-am tot gandit in acest timp.

Zi buna sa aveti si ganduri bune.

P.S.

In masura in care sunteti in asentimentul meu si credeti ca lumea are nevoie de-un sfarsit, mi-ar placea sa-mi spuneti de ce credeti asta. Care sunt motivele care va determina pe voi sa credeti ca-i nevoie de-un sfarsit al lumii?

foto

Stii douazeci - Tineri. Fumuri si impresii

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Tue, 15 May 2012 21:35:00 +0000

Stii? Ai putea sa te izbesti cu capul de gardul sterp al geniului neinteles. Ai putea, prin rotocoale de fum de tigara, sa sufli in fata angajatorului vorbe despre prea multul tau talent. Ai putea scrie un eseu despre prea multii talanti ce crezi ca-i meriti. Am spus unul? Un eseu? Rectific! Toate! Pe toate le-ai putea scrie. Sau ai putea incepe ~~dracului~~ munci ceva. Altfel? Impresia, ca impresii doar ai in cap, ar putea ramane-n urma ta in asta lume. Pentru ca, stii tu?, timpul trece. Repede. Ca fumul. De tigara. Si tu stai in loc. Asteptand marea cu sarea.

Sanatate!

p.s.

La aceasta idee / postare am sa revin curand, fiind si prima din seria "Stii" pe care aleg sa o dezvolt pe blog, mai pe larg, intr-un viitor apropiat. Ca prea-mi sta pe creier de-un timp de vreme.

foto

Mamouret. Spectacolul radiografie ca o poezie, a familiilor de ieri si de astazi. De aici sau de-acolo.

noreply@blogger.com (ZUGRAVU) — Sat, 12 May 2012 14:15:00 +0000

„Dorim ca fiecare spectator care a venit la noi să plece cu mulţumirea că s-a distrat, s-a amuzat, dar în acelaş timp să păstreze în suflet şi în minte un gând, o cugetare, un sentiment care prelungindu-se în amintirea lui, să rodească în chip folositor pentru munca lui zilnică în familie şi în societate. Adică să plece cu inima luminată aşa cum spunea Mihail Sebastian în piesa Insula care a constituit spectacolul nostru de deschidere”. Lucia Sturdza Bulandra

Intr-o zi de primavara. Candva de curand. In Bucuresti.

Dupa ziua de marti cand fost-am la concertul Margineanului, la Sala Palatului, miercuri ganditu-m-am ca-i musai sa profit de moment si sa merg si la teatru. Mai ales ca la mijloc de bulevard, la nici zece minute de birou e teatrul Bulandra. Nu tre' sa caut altceva, nu tre' sa iau taxiuri, nu ma va voi cherde prin Bucuresti, nu tre' sa caut pe Google maps adrese si sa intreb pe toata lumea pe unde si-ncotro s-o pornesc si sa primesc o caruta de indicatii de la o caruta de oamini, pentru a le uita pe toate apoi, imediat ce le voi fi primit sau imediat ce voi fi iesit pe poarta.

Zis si facut. La sapte fara cateva minute inchis-am pravalia (laptopul), strans-am marfa (hartiile), luatu-mi-am armura (sacoul) si pornit-am pe cal alb (perpedes) spre teatru. Aici lume multa, tineri si batrani deopotriva, asteapta ori la coada la bilete, ori pe holurile teatrului - intrarea in sala, ori afara la o tigara, o gura de cola si-o shaorma. Dupa nevoi. Cateodata cand vad lume adunata-n grupuri - grupuri, au cate doi, cate trei, ma gandesc ca poate n-ar fi rau sa-mi fac niste prieteni. Ca poate ar fi o treaba sa nu merg singur peste tot. Apoi imi revin repede intr-ale mele si-mi trece. Alta poveste, povestea despre singuratate si insingurare si-alta data ea scrisa va fi.

Spectacolul incepe fara avertismente. Fara ca in prealabil, publicul sa fi fost directionat precum vitele-n staul spre a-si inchide telefoanele, o data, de doua ori, de trei ori, asa cum prin alte mun'cipii se-ntampla. Sapte fix si cortina se va fi ridicat si pana la final de spectacol, telefoanele nu vor fi sunat. Deloc. O chestiune de educatie, ca nici un ton de apel a vreunui smart phone nu va fi intrerupt spectacolul imi spun, o seara cu noroc, poate.

Spectacolul e simplu. Asta gasim scris si in caietul program si asta se intampla si pe scena: o poveste simpla despre povestea complicata a unei familii. „Spectacolul nostru este un spectacol simplu, normal, punand in prim plan actorii si povestea piesei. Din pacate cei care se asteapta la salbatice scene erotofile sau la monologuri in limbaj pervers cu actori in pielea goala in timp ce ploua peste ei cu petale violacee vor fi dezamagiti. Mamouret este o piesa despre dragoste, despre bucuria vietii, indiferent de varsta, este o piesa blanda, semanand cu o telenovela in sensul cel mai bun al termenului” noteaza Dinu Cernescu, regizorul spectacolului, in caietul program.

Si chiar daca subiectul spectacolului il reprezinta povestea unei familii de francezi, fata in fata cu centenarul bunicii, tot ce se intampla pe scena, fiecare gest, fiecare replica, fiecare situatie, fiecare personaj si fiecare ridicatura de spranceana, par sa fie de fapt inspirate de societatea romaneasca in ansamblul sau, de felul in care romanii inteleg sensul familiei, de rutina unei familii de romani.

Cu seniori ai familiei, mereu alerganzi dupa bani si prestigiu, animati de eternul orgoliu al numelui ce-l poarta, intotdeauna purtand in maini sfori si sforicele, legate de puterea legislativa a urbei sau intotdeauna atenti la gura lumii. Cu juni si june, ca o prefigurare a seniorilor de maine, plasati in simetrie perfecta pe drumul tinerete – batranete, fata de seniorii familiei, subliniind astfel ca de cele mai multe ori aschia departe de trunchi nu sare, juni si june animati de amorul carnal, de dragostea impartasita sau neimpartasita si de nesuportat, de acceptarea casatoriilor de convenienta, facute doar pentru ca averea in familie sa ramana.

Cu juni si june visatori spre-o dragoste ideala, in care ea il intalneste pe el, se indragostesc si traiesc impreuna pana la adanci batraneti, fara a le pasa de conventii, prejudecati si reguli. Cu batrani asezati in poveste, intre docilitatea de-a face ce trebuie, cum trebuie, cand trebuie si fara a iesi din norma sociala si momentul de naduf, de „rascoala”, de „razbel”, cand fara sa mai suporte cliseele, normele si ipocrizia familiei in care-au trait, rastoarna situatiile in fovoarea unora spre nefericirea altora.

Cu un decor simplu care lasa suficient loc imaginatiei sa creioneze tabloul in ansamlul lui, dar care subliniaza suficient si lesne de inteles cadrul de defasurare a povestii, cu un fundal sonor discret menit sa contureze delicat spectacolul si fara sa agreseze sonor in vreun fel spectatorul, asa cum prea des se intampla in prea multe spectacole pe care le-am vazut, cu o simplitate a costumelor care fac din actori personaje firesti si din spectacol, spectacol de teatru si nu defilare de moda, cu o distributie pe care, desi nu-s purtat prin teatre multe, n-as vedea-o nicicum altfel si prezenta pe scena, in rol principal, a Tamarei Buciuceanu, o actrita - definitie a emotiilor toate, spectacolul Mamouret e genul de spectacol pe care daca nu l-ai vazut trebuie sa-l vezi.

Genul de spectacol „tratament” pentru familii si familii in deriva. Lectia despre respect, dragoste si conduita. Lectie pe care tind sa cred ca multi sunt cei care au uitat-o si poate si mai multi cei care n-au invatat-o inca. Spectacolul la care cu premiditare sau nu, sa ii aduci in sala, in aceeasi seara, pe unchiul, matusa, varul, verisoara, parintii, bunicii, prietenii si toate celalalte entitati in mijlocul carora traiesti si care fie uitand sa-si traiasca propria viata, fie nestiind cum se face asta, fie intelegand gresit sensul si rolul familiei vor avea cel putin sansa descoperirii sau redescoperirii respectului fata de semeni, daca nu chiar sansa reevaluarii vietii intregi si schimbarii macazului pentru ce va mai fi ramas din ea. Din ea, din viata.

P.S.

Am inceput a ma gandi la Bucuresti tot mai des. In alti termeni care sa-l defineasca si mai multe culori decat cenusiul. Chiar si asa, nu-mi pare rau ca am ales Sibiul, acum zece ani cand a trebuit sa aleg intre cele trei drumuri: al capitalei, al Clujului sau al Sighiilor. Imi pare rau insa ca vremurile in care un bilet de avion sa coste cat sa-mi permit si eu plati, nu au ajuns, ca treisute de kilometri au cati or fi, ii faci cu trenul in opt ore si cu autocarul in cinci ore. Si maine se joaca la Bulandra „Oscar si Tanti Roz”, dupa romanul lui Eric Emanuel Schmidt, cu Oana Pellea, Marius Manole, Antoaneta Cojocaru si Cristina Cassian. Spectacol pe care la Sibiu l-am vazut de cateva ori. Si tare-as fi vrut sa vad cum se pune in scena si la Bucuresti. Iar sambata viitoare „Scaunele”cu Oana Pellea si Razvan Vasilescu... Dar or veni si alte vremuri. Stiu sigur ca vor veni.

Ziua buna!

foto

Zile pe Zebra

Se cere o schimbare! Continuare din pagina 1. Si sfarsit. The End. Fin

Poti sa rezumi toate amintirile din copilarie la un singur obiect?

Adevarul este ca. Doua puncte.

Ia fă o ceapa! Spune-i asta primei isterice pe care o vei intalni si-i rupi filmul.

Se cere o schimbare!

Atat as fi scris.

Mai meditez ceva-ceva la forme si sensuri si-apoi revin. Atat! Seara buna! Am vorbit prea mult?

P.S.

O zi mai buna ca ziua acestor ganduri si-acestor decizii ce stau sa vie, nu se putea gasi pentru-a (re)descoperi aceasta melodie. Sper sa va placa.

cu reZpect!

sursa foto

Din lumea celor care nu cuvanta, gen.

Baletul Edi Stancu si Teatrul de Balet Sibiu il aduc pe Harap Alb in Piata Mare din Sibiu. Doua invitatii la spectacol, pentru doi dintre voi.

Arta contemporana

Cateva mii de tampoane. Ce faci cu ele? Un candelabru. Ce faci cu el? Il expui intr-un centru cultural din Paris.

Perle de cultura. Prea multa sau prea putina.

Pentru care arta sa-ti doresti niste pereti ai tai

Stii douazeci si unu - Bunul simt in slujba prostului versus prostul in slujba bunului simt

Cum arata si cat costa o jumatate de duminica in Bucuresti?

Era zmart si anume fonului.

Domnisoara, porcul si celalalte aparente.

"Perfect draga mea surora! Si-acuma... la-mpartit!" din categoria replici celebre, aflati voi a cui va fi aceasta. Sau mai bine nu!

Nici piticul de gradina nu mai e ce-a fost. Nici papusea rost pe lume, sa mai aiba parca n-are. Nici anuntul "caine rau" sensuri nu cunoaste. Fusion kitsch de gradina.

In esenta suntem toti la fel. Doza de rautate ne face diferiti.

Se da o stare. Ce faci cu ea?

Funeralii fericite! Sau cum sa fii la teatru si la cinematograf in acelasi timp, pe tot parcursul lecturii?

Ce este un blogger?

Yannick Noah, "Tribut" Bob Marley

Ieri a lansat albumul "Tribut", in care reia intr-o interpretare personala repertoriul lui Bob Marley. Albumul complet poate fi ascultat aici. "Redemption Song" este primul single de pe noul album:

Acestea fiind spuse, ma intorc in lumea oamenilor mari.

Ziua buna!

P.S.

Felul in care aceasta postare fost-a postata, tine exclusiv de vointa proprie a functiilor de editare blogger. Nu eu am vrut pune randuri, randuri intre randuri... si nici cum sa le scot n-am stiut.

De ce are omenirea nevoie de-un sfarsit al ei?

Stii douazeci - Tineri. Fumuri si impresii

Mamouret. Spectacolul radiografie ca o poezie, a familiilor de ieri si de astazi. De aici sau de-acolo.

Mai meditez ceva-ceva la forme si sensuri si-apoi revin.

Atat! Seara buna!
Am vorbit prea mult?