“dar acum, cine mai da doi bani? iata de ce cind mi se puneau intrebari si raspundeam, stiam si ca raspunsurile mele vor ajunge deformat in parti cu totul straine, iar unele raspunsuri le spuneam special deformat stiind ca vor ajunge adevaruri. cit de nefericit trebuie sa fii, cit de pestilential trebuie sa-ti fi trait javra de viata ca sa ajungi sa nu mai discerni nimic? nu are importanta cit de mult muncesti sa te construiesti ca om, cit de usor respiri prin jurul celorlalti ca sa nu-i deranjezi, ca nu cumva sa ti se simta prezenta insignifianta, atit timp cit scoti capul din birlog, cit te-a pus dracul sa mizezi doar pe tine, esti ras de pe fata pamintului. aiurea, de parca ti-ar pasa. pai nu, pai da, pai cum atunci?

ei nu dorm noptile.

cum nici eu noptile nu dormeam, cum doar eu noptile construiam si nimeni n-a stiut. si n-am vrut sa mor tocmai pentru ca mai aveam cite ceva de facut pe-aici, prin vietile voastre. dar a mea?

cind voi trai doar pentru mine, astfel incit nici o intimplare pura sa nu-mi doresc s-o deformez, ca deformind-o mai apoi, cineva sa si-o inchipuie reala?! cind voi trai egoist pentru mine, fara sa-mi pese de obraznica durere a nimanui, lasa suferinta a celor ce ma vor uita curind? iti pot descifra intr-o privire toata viata, deci daca ai dus perfectiunea pina la capat, nu te lasa descoperit de singura privire pe care trebuie s-o ascunzi de mine, nu face singurul gest care le poate anula pe toate celelalte. oricit de frumoase au fost, de rotunde, de complete, de marete… ca o matrice… pe care n-am inteles-o niciodata… nu vreau sa ma urasti, sau fa ce vrei. din cind in cind aici-ul meu sau acolo-ul. e prea tirziu acum-ul. 23.58. asa sau asa tot vei intelege minus infinitul. cacat. nu vorbesc cu nimeni. demult nu mai vorbesc cu nimeni, si daca vorbesc cu cineva care are ochi gura nas mi-e egal. de-asta n-o sa ma dezic, sau poate asa functionez. nu exista mai tirziu, exista doar cind trebuie. mai tirziu e prea tirziu. mai singuri de-atit nu putem fi.

asta e culmea alunecoseniei mele. de-aia. schelalaielile vor inceta. curind. “

(una din insemnarille soft din mai 2006)

Nu e de mirare ca in Romania iti pierzi increderea in oameni si iti pot disparea toate visele. Am intrat aseara pe fostul meu blog, parolat acum, curioasa sa vad ce dracu aberam acum citiva ani. si ce s-a schimbat. unele cacaturi sint de actualitate, ba chiar mai rele decit inainte. Partea buna e ca s-au mai trezit citiva si incep sa urle fiecare pe unde poate ce si cum. Criza scoate la iveala multe, ha????? Au dat lipsurile peste multi si incep sa se prinda ca nu mai e timp de siropuri si floricele pe cimpii. ca a venit vremea sa-si rezolve problemele. o sa reiau unele texte, ca sint prea bune si nu le voi folosi nicaieri in alta parte decit pe un blog. iar celui vechi n-o sa-i mai dau drumul ca nu vreau sa fac trafic pe o platforma pur romaneasca, plina de ipocrizie si pupincureala la greu. nu neg ca pe-acolo or fi oameni care se mai agita si fac din tintar armasar, hahaha, dar, bai, fratilor, nu aveti nici simtul oglinzii, nici pe cel al masurii, sa nu mai vorbim de simtul dramei. un popor patetic, plingacios si constipat, ala n-a facut nu stiu ce, alalalt a spus nu stiu ce, ala mi-a lezat orgoliul, ala m-a intepat in cur. dar in pizda ma-sii nu sinteti in stare sa raspundeti la niste mailuri, in schimb vreti o viata mai buna. aici nu vorbesc despre mailurile care se schimba intre prieteni, ci alea intre parteneri de afaceri.

si-mi aduc aminte ca pe vremea cind eram secretara, acum sase ani, mi-am dat demisia ca seful meu nu-si platea ratele la masina si sunau aia de la leasing in draci la birou, iar eu trebuia sa mint tot timpul ca asta nu stiu ce treburi avea. se plimba cu masina precis. si cind s-au terminat scuzele mele pentru musiu sef, care era un om bun, dar ce importanta avea asta, am zis ia mai da-te dracu si raspunde-ti la telefoane sau mailuri, ca mai era un chinez pe mailuri pe care-l fraierise cu nu stiu ce robinete. mai aveam putin si le spuneam alora de leasing (si chinezului desigur) ca a murit, domle, nu-l mai cautati. dar pe urma daca murea… ca mai am si gura spurcata uneori. si, ei bine, toti prietenii din vremea aceea mi-au spus ca sint inconstienta si nebuna ca am renuntat la o slujba buna ca nu puteam eu sa mint pentru the big boss. aia erau prieteni? hai zit! nici o slujba nu e buna atunci cind tre` sa minti ca ghiolbanul pentru altii.

plec la mare!

no song for today…

gata cu Cafe con leche in sensul ca de-acum va fi citita intre coperti. ajung atitea fragmente puse pe blog… din capitolul I am taiat mai mult de un sfert dupa ce-am terminat cap II. mi-am dat seama ca unele lucruri/discutii nu-si au rostul. caca – maca.

oricum, asa ca pont general, totul se termina cu bine. ca in orice poveste in care nu stii precis daca eroii au avut mai multa sila decit curaj atunci cind si-au luat lumea in cap. on and on, am asa un feeling deosebit ca, pentru prima data, dupa mult timp, lucrurile merg cum trebuie, chiar daca mai sint probleme administrative de rezolvat din cauza absolutei incompetente (dublata de o nesimtire colosala – asta vine la pachet, desigur) a unora dintre cei cu care am lucrat pina acum (zic unora ca la cit e lumea de paranoia se vor simti toti). revenire in forta cu linkuri vechi si solutionarea problemelor. mai incolo, nu azi. fucking shit, mult a mai durat.

de-acum je et company nu mai accepta decit vestile bune. o veste buna ar putea fi, de exemplu, ca pe vremuri de criza unii chiar dau faliment. dar nu dau, domle, se duc in vacante… o veste buna ar mai putea fi ca ziarul Libertatea si-a schimbat denumirea in Sclavia. lista ramine deschisa.

stire catre amigos: trimis o noua runda de carti postale.

ce fac in timpul liber: completez integrame spaniole cu dictionarul de sinonime in fata si ma distrez citind bloguri erotice tot in spaniola.

ce mi-a placut: confesiunea unui desenator roman stupefiat ca cei din Franta isi cereau scuze ca nu-i pot da DECIT 400 euro pe un desen.

si o predictie: cartea asta va avea un destin fabulos!

buuun. si-acum in timp ce asteptam, ne vom trai viata cu pofta pe ritmuri de Manu Chao.

“Eduardo avea obiceiul să atingă scoicile care ne ieşeau în cale, sculptate de către săteni în bornele kilometrice, ca să-i poarte noroc. Probabil că tatăl său îl păcălise astfel, să-i distragă atenţia de la asprimea drumului. Acum, că eram prietena lor, Eduardo îmi arăta şi mie scoicile şi mă punea să le ating să avem noroc cu toţii. M-am supus amuzată. Aşa că, o bună bucată de drum, n-am avut altceva de făcut decît să alergăm după scoicile galbene şi să le atingem.

– Sînt norocos!
– Eu sînt şi mai norocoasă… zbieram pe cîmpiile toropite de vipie.

Iar pe Jeremy îl auzeam în urma noastră şi mi-l închipuiam răsucindu-şi ochii.
– Doamne, cum de m-am ales cu doi copii pe cap?
Dar cred că-i făcea, de fapt, plăcere.
Ne-am oprit după 6 kilometri în San Nicolas del Real Camino, pe o terasă cu trei mese şi scaune multe, toate crăcănate la soare.
– Hai să-ţi mai dau o ultimă cafea înainte să ne despărţim, a propus Jeremy.
Grupul lui Jose ocupase deja o altă masă. I-am găsit în jurul ei pe Mayra, Alin, suedeza Hillary, Kate din America, Maria poloneza şi desigur, spaniolul Jose. Mi se părea atît de aiurea ca Mayra să stea la o masă distanţă de mine!… Simţeam din nou furia cum urcă spre tîmple. Ea mi-a zîmbit, dar mi-a fost al dracu de greu să-i întorc zîmbetul înapoi.
– Ai o ţigară? i-am spus.
– Da. Şi mi-a întins două.
– LM?! am ridicat sprîncenele.
Jeremy ne urmărea cu atenţie.
– Ea e Mayra, prietena mea, le-am făcut cunoştinţă. Vorbeşte foarte bine spaniola.
– Encantado, a spus el rece, din loialitate faţă de mine, probabil.
Apoi Jose s-a băgat singur în seamă, detensionînd momentul.
– Noi mergem cu trenul vreo 50-60 de km către Leon. Nu are rost altfel. Bucata asta de drum care urmează e pustie rău de tot. Nu ai ce vedea. Meseta…. meseta…. meseta…
– Foarte bine, îi răspund. Mergeţi!
– Julie (nici el nu putea să-mi pronunţe numele corect), ascultă-mă, chiar nu ai ce vedea. E pustiu totul în jur.
– Nu-i nimic, îi spun hotărîtă. Şi-n pustiu găseşti ceva.
– În pustiul ăsta n-o să găseşti nimic, insistă el.
– Por favor, nu mai insista, zic eu.

Mă foiesc pe scaun. Prezenţele astea mă scot din sărite, din diverse motive. Îmi aprind o ţigară, beau din cafeaua caldă şi mă ia ameţeala de parcă aş fi fumat opium. Am un moment de luciditate în care mă întreb: ce dracului caut eu aici? Şi mă ia din senin sughiţul. După toate planurile mele din adolescenţă, la vîrsta asta ar fi trebuit să fiu într-o Highly Literar Society, să stau într-o lojă cu husă din catifea roşie şi să mă sparg în figuri cu marile spirite ale vremii. În loc de asta, Mayro, por todas de dios y necesito combien de corazon pula mea, da??? Y feliz compleaño, paz amor…

Deci nu ştiu ce-am spus şi precis că e ceva greşit în toate astea.”

(Cafe con leche, cap II. De capul meu, subcapitol “Doi e un număr bun, dar unu e senzaţional”)

Eduardo, a great kid

“Trebuia să găsesc cît mai repede un bancomat, altfel am îmbulinat-o pe ziua respectivă. Noroc că aveam ţigări din belşug ca să mă gîndesc la ce am de făcut mai departe.

Ei bine, mai departe nu aveam altceva de făcut decît să-mi pun rucsacul în spinare şi să-mi leg şireturile mai strîns. În următorul sat, Ledigos, mi-am dat seama că nu am şansa să găsesc nici un bancomat. Era ca şi cum aş fi avut pretenţia să găsesc aşa ceva în Cotu-Văii sau Valea Dacilor. Şi-atunci deciziile mele s-au rezumat la: beau o limonadă în Ledigos ca să-mi încarc bateriile sau îmi păstrez banii pentru următorul refugiu? Şi dacă următorul sat n-are nici el bancomat? Şi dacă următorul refugiu din şi mai următorul sat costă 5 euro? Că următorul oraş mare, Sahagun, era la alţi 18 kilometri distanţă de Ledigos, oricît aş fi întors harta pe toate părţile. Acolo aş fi găsit desigur bancomat, dar nu cred că mi-aş fi putut face mie aşa ceva, adică să merg pe o arşiţă ca asta în total 38 de kilometri… Cum am putut fi atît de căscată şi să nu-mi scot bani la timp din Corrion de los Condes, unde aveam cel puţin patru bancomate? Era o situaţie aproape imposibilă… oricum o dădeam, oricît mă gîndeam, oricît calculam, banii erau aceeaşi, 4 euro, iar eu nici un chef să cer ajutorul cuiva. De altfel, cui naiba? Toţi erau fie cu mult înainte, fie mult în urmă… Şi poate că doar dacă m-aş fi întîlnit cu Marie-France aş fi cutezat să-i cer ajutorul, fără să existe după aceea riscul să-mi scoată pe nas că ia uite ce favor a făcut ea pentru mine.

Deci… ce era de făcut? Oricum era clar că peste cină aveam să sar fără milă.

Am mers mai departe, băgîndu-mi picioarele în limonada mă-sii. Că doar nu mi-o sta apa în gît… stai că dau eu imediat de o fîntînă sau o pompă cu rozetă.

M-am lăsat pur şi simplu în voia drumului, recunoscătoare că încă mai sînt pe el.

(…)

Proprietarul vorbea engleză şi părea să fi călătorit mult sau să fi lucrat destul în domeniul hotelier înainte să-şi fi deschis acest refugiu pentru pelerini. Una peste alta, cred că o ducea destul de bine din afacerea lui. Cazarea era 7 euro. Sincer, foarte ieftin. Şi mai cred că pelerinii, după un astfel de drum ca cel de azi, ar fi fost în stare să plătească şi mai mult numai ca să se poată întinde undeva la răcoare. Numai că eu aveam problema asta cu 4 euro şi nu doream să fac prea mare tam tam din ea. Mă pregătisem psihic pentru tot ce era mai rău, adică să dorm sub cerul liber, şi poate că n-ar fi fost chiar atît de rău acest lucru.
– Se poate plăti cu cardul? l-am întrebat pe proprietar.
M-a privit cu părere de rău. I-am spus adevărul atunci, hotărîtă deja să găsesc un copac mare, în care să mă caţăr şi să păzesc toată noaptea crengile lui, dacă nu ar fi înţeles situaţia de urgenţă în care mă aflam.
– Am o problemă foarte mare atunci. Nu mai sînt în stare să merg mai departe şi nu am în buzunar decît atîţia bani, pentru că am uitat azi dimineaţă să-mi scot bani de pe card şi, de altfel, nici nu mi-a trecut prin minte că nu voi mai da de un bancomat pe drum. Am doar 4 euro. Ce fel de cameră mi-aţi putea da de banii aceştia?

Bărbatul s-a uitat la ceas şi a calculat ceva în gînd, apoi mi-a spus scurt, pe un ton care nu mai admitea comentarii.
– Păstrează-ţi banii pentru cină şi hai cu mine să-ţi arăt camera.
L-am urmat cu moartea în suflet. Ştiu că ar fi trebuit să mă bucure asta, dar oboseala asta mi se instalase în oase şi în vene, şi din nou nu era oboseala drumului, venea peste mine în valuri acum, dublată de gustul amar al umerilor pe care-i văzusem ridicîndu-se a indiferenţă undeva, departe, într-un oraş mare, într-o capitală sufocată de agresivitate, în care-mi pierdusem treptat, pe panta rutinei şi a alergăturilor zilnice, încrederea în oameni.”

(Cafe con leche, cap II. De capul meu, subcapitol “4 euro”)

Azi a fost una dintre cele mai singeroase corride pe care le-am vazut vreodata. Zbierete, strigate, impingeri, tauri innebuniti de oameni, oameni innebuniti de singe.

Anul trecut pe vremea asta trimiteam in tara un articol care se incheia asa:

“Trebuie să recunosc că a fost foarte amuzant să privesc toate acestea de la masa mea, în perfectă siguranţă, la kilometri distanţă de locul faptei, dar mi-a bătut şi mie inima, încercînd să pricep care e şpilul nebuniei, că doar nu se năpustiseră taurii din senin în oameni, ci ei doriseră asta, aşteptaseră zile în şir, se pregătiseră, aşa că mai bine s-ar fi rugat să-i ţină picioarele la fugă, nu să-i apere San Fermin de tauri.

În fine, cu trei minute înainte de a se da startul, bărbaţii începeau un joc de gleznă derutant şi făceau cele cîteva exerciţii de întindere a musculaturii. Apoi, cineva dădea semnalul. Asta era partea care-mi plăcea cel mai mult. Se făcea o linişte în care simţeam pînă şi eu, de la distanţă, cum pocneau urechile. Atît de linişte, încît se auzea pînă la mine zăvorul porţii atunci cînd era tras. Şi haidaaaaa leeee… Începea corrida.

Tropăitul taurilor se amesteca în mulţime cu tropăitul picioarelor de macho. Nu văd nici acum un act de curaj în a alerga de tauri sau înaintea coarnelor lor ascuţite. Nu e ca şi cum te-ai înfrunta direct cu ceva anume şi cel mai bun să cîştige. Nu e ca atunci cînd stai faţă în faţă cu el şi-l aţîţi cu capa roşie cum fac toreadorii. E doar un borş de strigăte, împunsături şi înghiontiri pentru supravieţuire. Fuga pentru propria viaţă. O fugă dementă pe străzi. Care durează 5 minute. 5 minute cît 5 ore.
Bietele animale. Bărbaţi şi tauri.”

aparea pe site-ul Eva. articol pe care l-am introdus si in “Cafe con leche”.

Azi dimineata a murit un tinar de 27 de ani, cu aorta sectionata de cornul unui taur de 500 kg. Moarte in Pamplona n-a mai fost din 2003. Jur ca nu ma mai uit la asa ceva. Nu e nimic amuzant in asta. Niste dobitoci.

„Nu, nu”, mi-a zis. „Vreau să scrii ceva doar pentru mine”.
Sincer, mi-era lene să fac asta. Şi ce anume la o adică să-i scriu? Un mail? Un răvaş? Un sms? Nu. Voia pagini întregi din viaţa mea.
„Ce să faci cu ele?” l-am întrebat.
„Să te cunosc mai bine”
„Mă cunoşti deja”, îi spuneam.
„Totuşi, scrie-mi”
„Totuşi scrie-mi” nu era acelaşi lucru cu „totuşi scrie”. Mi-am dat seama că voia ceva care să-i mîngîie vanitatea, o probă a iubirii, un test ori cam aşa ceva. Ceva care să-l facă să se simtă bine.
„Ai mai făcut chestii de-astea?” l-am întrebat.
„Ce chestii?”
„Adică dacă ai mai cerut altor femei să scrie pentru tine”
„Am multe flori minunate în colecţie”
„Toate ofilite, presupun”
A ignorat ironia şi mi-a spus:
„Dar tu o să le întreci”.
În ce? În ofilire?
Hahaha, ce lejer pot să scriu despre toate astea acum.”

(Cafe con leche, cap. De capul meu, nu mai scriu paginile ca oricum nu vor fi respectate, sucapitol “Jocuri de adulti”)

“Eram nişte bieţi năpăstuiţi cu toţii. Lumea întreagă era o biata năpăstuită, nici nu ştiu cum de mai puteam trăi aşa şi nu ne sinucideam în masă să scăpăm de toate grijile şi apăsările.
Mai bine o plimbare cu picioarele desculţe în iarbă.
Seara era plăcută acum.

Zgomotele oraşului se retrăseseră în baruri şi cafenele unde oamenii se strînseseră să vadă meciul decisiv dintre Spania-Germania, în urma căruia una din ţările astea două avea să devină campioană europeană. În rîu încă se mai bălăceau cîţiva tineri cu tricourile rupte. Rîsetele lor urcau pînă la noi. Ne aşezasem cu fundul pe colina domoală, de un verde închis, beam cappuccino din pahare de plastic de un maro incert şi fumam ţigări albe şi interminabile. Stăteam aşa în tăcere, ca două mogîldeţe, din ce în ce mai întunecate, şi era linişte între noi. Simţeam amîndouă vîntul printre degetele picioarelor. Tălpile noastre sprijineau pămîntul, era moale şi răcoros, jilav încă, şi muzica rîului curgea parcă printre gîndurile noastre. Priveam în gol, undeva departe drumul ne aştepta a doua zi, şerpuitor şi fierbinte, poate iar plin de mărăcini.

M-am întins cu spatele pe iarbă, căutînd pe cer spuma căii lactee.
– Tu vezi ceva? am întrebat-o pe Mayra care mi-a urmat exemplul.
– Nimic. Doar stele.
Ştia după ce mă uitam. Şi mi-era bine să ştiu că ea ştie. Să ne gîndim una pe alta în aceeaşi limbă.
I-am atins cusătura tricoului şi am zîmbit în întuneric. Nu se pricepea nici măcar să coasă un nenorocit de tricou. A zîmbit şi ea. Trăsesem aceeaşi spaimă amîndouă.
– Să mor şi nu altceva, zici că ai cusut un sac de plastic, de-ăla de gunoi.
A chicotit scurt.
– Dar, mă rog, asta nu e nimic pe lîngă spectacolul pe care l-ai dat pe caldarîm. Dacă nu veneam la timp, poate îţi ieşeau naibii sfîrcurile la soare, făcînd în ciudă celorlalţi pelerini.
Am început să rîd puternic. Un rîs de-ăla care-ţi umflă fiinţa.
– Acum îi înţeleg pe aurolaci, a spus ea atît de serios încît am luat-o razna.
– Mă gîndesc la bieţii bărbaţi cărora ai fost nevoită să le coşi vreun nasture… Am imaginea deja. Cum bagi tu aţa în ac şi-ţi pică zulufii în ochi, cum îţi sufli bretonul în sus disperată să vezi dacă e culoarea potrivită, cum te lupţi haotic să-nfigi acul în material, cum te înţepi ca proasta şi a doua zi pleacă ăla de la tine cu cămaşa pătată de sînge şi un nasture cîş. Trist, femeie, foarte trist…
– Hai, sictir, chiţăie ea. Te dai mare că eşti fiică de croitori…
Rîdeam isteric acum, susţinîndu-ne reciproc, rostogolindu-ne pe iarbă, să facem mai mult loc valului ăsta de fericire nebună.
– Mai bine uită-te la tine în ce hal ţi-ai tăiat pantalonii, un crac mai lung, altul mai scurt… nu se lasă ea mai prejos.

Cînd Ioghi s-a apropiat de noi, deja loveam inconştiente iarba şi pămîntul cu picioarele, atît de cutremurate eram de cascadele astea.
– De ce rîdeţi? a gîlgîit şi el.
Ne-am oprit o clipă, cu ochii mari, să-l desluşim mai bine printre lacrimi şi umbrele serii. Era şi el în tălpile goale, cu cămaşa descheiată, eliberat de prafurile, leacurile şi alifiile lui. Ronţăia alune, aruncîndu-le în sus şi prinzîndu-le cu gura.
– Mă, tu vezi ce prinzi?
– Alune, da.
– Vezi să nu-ţi intre o muscă în gură.
– Doamne fereşte, după aia tre’ să mă rog la Împăratul muştelor să mă ierte.
Am explodat din nou amîndouă, înnecîndu-ne de-a binelea. Aveam crampe la stomac dar nu ne puteam opri. Şi era aşa, că din cauză că încercam să inspirăm ca să avem destul aer pentru următorul hohot, se lăsa o tăcere de două secunde sau mai multe, timp în care Alin ne dădea alte motive de chiţăială.
– Bine că nu mi-au rupt şi mie ăştia tricoul că după aia trebuia să umblu mîine ori flămînd, ori fără tricou. De unde atîta buget…
Deliram. Era chinul naibii să ne oprim.
– Mă duc să vă aduc nişte apă, că mi-e că faceţi apoplexie şi nu vreau să merg singur mîine. N-o să am cu cine să mă mai cert.
Ne-am potolit într-un final. El s-a dus să facă rost de apă să ne ude sau să ne dea să bem, cine ştie ce era în capul lui.
– Nici nu mai ţin minte de cînd n-am mai fost atît de fericită, zice ea.
– Fără nici un motiv real… continui eu. Doar pentru că sîntem…
– Aici, acum…
– Departe de toţi…
– Sub cerul liber…
– … ca nişte aurolaci
- vai de capul nostru!

Şi atunci, în clipa aceea, cerul a explodat şi el în focuri de artificii. S-au auzit strigăte, ţipete, şi, ca un făcut, Najerrila s-a umplut iar de oameni, beţi de fericire. Cu tricouri sau fără.
– A cîştigat Spania! ne-am dat noi seama.
– A cîştigat Spaniaaaaa… a alergat Alin către noi cu două bidoane de apă în mîini. Mîine vom ajunge înaintea germanilor la oricare albergue vrea muşchiul nostru. Vor fi prea terminaţi să le mai pese unde dorm…
Am continuat să rîdem descrescător pînă s-au terminat alunele lui Alin şi s-au stins focurile de artificii.”

cafe con leche, pp 270-272, subcapitol “Oraşul oamenilor cu tricouri rupte”

Am impresia ca nu se mai termina, in sensul ca ma simt inca prinsa pe drumurile alea, dar s-ar putea sa fie pentru ca refac acum totul din oras in oras, sau din sat in sat.

Introspectie kilometrica.
Cu o bucurie fantastica, chiar si in scenele mai dure.
Asta in timp ce Adina se pregateste sa plece in Turcia, A. sa vina in Romania sa-si vada parintii, bucuroasa c-a terminat cu doctoratul, dar din august se muta in Copenhaga, Nadia se muta si ea in Africa de Sud, parasind definitiv Dubaiul, Ratza e bandajat pe coclaurile de pe Camino, cu doruri aprige de tara, dar are un ritm de 30 km/zi, Edi isi incearca norocul in Oslo, iar Mayra traduce de zor o carte ca sa aiba bani sa traga o vizita in Spania. Ei bine, sper sa si-i primeasca, haha… Oana ma intreaba si ea care sint formalitatile de obtinere a rezidentiatului, cu ginduri de mutat in Bercelona.
Numai eu stau si scriu despre calatorit in loc sa plec cu Vodky next destination Ibizza.
Tin minte ca scriam cindva insemnari cu titlul „destination unknown”.
In sfirsit terminat capitol 1.
Ma astept la multe dupa aia, mai putin la fair play, dar nu conteaza. Acum pot sa ridic din umeri.
In fiecare zi iau decizii fara sa ezit.

Am cumparat ieri cartea prezentatorului german Hape Kerkeling, cel care a facut si el Camino in iunie/iulie 2001, a publicat-o mai intii in Spania, apoi s-a vindut – scrie pe coperta IV – in peste 30 milioane exemplare (a luat si un premiu) si in urma careia incepind de anul trecut Camino era full de germani. L-a ajutat si faptul ca era foarte popular in tara lui datorita emisiunilor sale de divertisment, plus premii de televiziune.
Am cumparat-o ca sa ma linistesc. E cu totul alta mincare de peste. Altfel, ar fi fost pacat, fiindca ar fi trebuit sa renunt la 450 pagini scrise, la naiba, cita rabdare am putut sa am cu cartea asta. Si inca mai urmeaza. Nu mai e mult, dar destul.

O citesc cu dictionarul in fata. Nu merge chiar asa de greu. Se numeste „Bueno, me largo” (s-ar traduce: „Bine, hai ca plec” sau „Ok, e timpul s-o intind”, sa merg mai departe etc.)
O sa vars si saptamina viitoare aici alte pasaje din subcapitole terminate deja si, intre timp, daca se gaseste un traducator romana / spaniola, foarte bun, cu experienta, si dornic sa-si lege numele de cartea mea sa-mi dea de veste. Am adresa de mail pe-aici pe undeva pe blog.

A, si a plouat in sfirsit si pe aici. Asa ca mi-am amintit de scena aceasta. Un film pe care l-as revedea oricind.

“L-am măsurat din cap pînă-n picioare, că şi-aşa nu aveam ce să fac. Ce-i drept, avea o voce baritonală impresionantă, dar nu înţelegeam ce se întîmplă. (…)Îl priveam contrariată încercînd să descifrez care e şpilul în cîntatul acesta, iar îmi treceau prin cap vîrtejuri de întrebări. Alin era extaziat de întîmplare, Mayra se lăsase moale pe scaun, eu simţeam doar că încep să mă satur de povestea asta cu spiritualitatea.

– Hai ajunge! le-am spus şi le-am făcut semn să ieşim.

N-aş şti să spun acum ce anume mă deranjase, poate figurile tuturor prosternate în faţa altarelor, evlavia asta întrupată în priviri care se lovea doar de nişte obiecte poleite în aur, de pereţii unei biserici mereu mute, cu icoane şi mai mute, crucifixuri reci, biserici ce uneori dădeau prin gurile preoţilor răspunsuri ce nu-mi foloseau la nimic, dar miroseau a ceară şi lumînări stinse. Era linişte acolo, desigur, dar nu ca cea dintre cuvintele mele unde era libertate, nu ca cea din Pirinei, care te înălţa, nu una cutremurătoare de revelaţii care te motiva, nu una care te aşeza în ascultare, care săpa, care-ţi unea părţile întregului numai bine să se rostogolească în tine, nu liniştea din unele muzici pe care le ascultam şi deveneam sunet, deveneam cîntec, deveneam ca apa limpede… era doar o linişte apăsătoare care mă micşora, mă sfîşia. Ochii îngerilor de porţelan erau morţi, nu priveau pe nimeni, nu era pic de căldură în ei, harpele lor erau mute şi ele, absente sub degete care mimau mişcarea, era întuneric, aproape beznă, orbecăiam în pustiu parcă şi-n acel moment vocea lui Gerard care împodobea pereţii cu inflexiunile ei calde, suna absurd, total aiurea. Cînta pentru noi? De ce n-o făcuse afară? De ce îi trebuia un altar poleit pentru asta? De ce nu la hanul lui don Manolo, acolo unde erau mai mulţi oameni ce l-ar fi putut asculta?

Viaţa era afară.
Se scurgea lent şi cald din băşicile mele. Toată religia mea concentrată într-un mers sprinţar, aparent fără sens. Îmi simţeam muşchii lungindu-se şi sîngele meu curgea curat în ele, coapsele se întăreau cu fiecare pas, iar eu mi-l aminteam deodată pe unchiul meu, fratele cel mic al tatei, în jurul căruia se strîngea toată strada Împăratului Traian cînd le cînta la acordeon şi improviza pentru fiecare cîte o melodie şi ochii tuturor erau veseli, iar el avea atîta viaţă în ei încît ne injecta pe toţi cu ceva ce aş putea numi acum „dragoste pentru oameni”. Dragoste care venea de la oaia neagră a familiei. Boxeurul acordeonist. Mort la 36 de ani de tristeţe. Tristeţea de a a-şi vedea fraţii şi părinţii cum se prăpădesc de la an la an şi nici o clapă din acordeonul lui, sau din orga ce i-a fost atît de dragă, n-a putut să-i salveze.

Mai tîrziu cînd am dăruit orga asta unui prieten, pentru că îmi făcea rău s-o mai văd acolo, neatinsă de nimeni, am sperat că sub degetele lui vor reînvia sunetele ei pentru alţi oameni. Poate ar fi trebuit să-i spun povestea lui Ismet, n-ar mai fi zăcut acum plină de alt praf. Unul al indiferenţei. E ironică viaţa, nu? Ştiam asta deja.
Aşa că nu-mi rămînea altceva de făcut decît să depăşesc momentul care nu era durere, ci constatare, observaţie rece, metalică, dură. Poate că Mayra avea dreptate, eram o femeie dură, făcută să supravieţuiesc acestor morţi care-mi răpiseră teama de moarte, încă înainte de a o avea. Tot era ceva… “

(Cafe con leche, pp 251-252, subcapitol “Ciondăneli”)

Cabane, case la tara, sanatorii, castele sau turnuri au fost locurile unde fiolosofii si marii creatori de literatura si-au construit operele. Ideea e ca uneori poti sa innebunesti de atita previzibil, de atitea vesti care se duc incolo si incoace, fara sa foloseasca nimanui. Cind eram mica ii vedeam pe scriitori ca niste stinci dure, pe care tot incercau sa le modeleze altii si nu reuseau. Dar aia tot incercau, stincile rezistau. Ii simteam puternici pentru ca aveau de aparat idei fata de ei insisi in primul rind si apoi fata de opera lor. Singuri in turnurile lor de beton armat. Luptindu-se cu constiinta lor (pe-asta sa-l las, pe-asta sa nu, asta are importanta aici, astalalt nu, ce vreau sa spun de fapt, ce vreau sa transmit, cit sa dureze in timp toata nebunia asta). Mi-i inchipuiam vorbind in timp ce se plimbau prin gradini si punindu-si ordine in idei. Desigur, vorbesc despre giganti, desi poate si aia care-si reduceau existenta scriitoriceasca la o carte sau doua, pierdute in praf acum, visau la gradini, case, insule pustii, refugii in care existenta oamenilor sa nu le influenteze deciziile.

Intotdeauna am fost convinsa ca daca imprejurarile nu te ajuta, atunci trebuie sa ti le creezi. Si ca multi n-au ajuns unde trebuie pentru ca au fost prea comozi, le-a fost mai simplu sa renunte, iar mai apoi au trait o viata plina de frustrari si si-au indreptat atacurile cine mai stie impotriva cui.

Nietzsche a evadat din viata lui academica galopanta si si-a gasit refugiul in Sils-Maria in 1881, un loc solitar cu clima uscata, care i-a permis sa lupte impotriva migrenelor. Acolo, in Alpii suedezi elvetieni, afirma el ca “a gasit pamintul promis” si avea impresia ca “asista la nasterea lumii”. Vreme de cinci ani si-a petrecut indelungi perioade intr-o casa rustica. Desi unii au interpretat viziunile sale ca probe evidente ale dementei, in Sils-Maria filosoful si-a convertit intuitia intr-o gindire liberatoare, aici s-a nascut germenele din “Asa grait-a Zarathustra” si numai gindul ca l-ar putea vizita cineva in refugiul sau il imbolnavea. L-am citit in spital, acum 12 ani, nici ca se putea o atmosfera mai buna pentru Zarathustra lui. Stadiul actual: Casa pe care a ocupat-o Nietzsche este acum muzeu si se poate vizita (aici: www.nietzschehaus.ch)

Friedrich Holderlin a trait o viata atit de bogata social ca a dat-o la un moment dat in niste crize de nebunie. In 1806 a fost spitalizat intr-o clinica, iar medicul sau i-a spus ca va mai trai 3 ani. Si aia abia abia. Din fericire, Ernest Zimmer, un timplar de lux, care fusese fascinat de poemele sale l-a invitat la el acasa, de unde n-a mai iesit decit dupa 36 de ani, cind a murit. Timplarul l-a instalat in incaperile din Turnul Tubinga de unde Holderlin putea vedea riul Neckar si culmile muntilor Suabia. In mijlocul familiei Zimmer, Holderlin a gasit dragostea de care avea nevoie sa nu innebuneasca de tot si linistea intrerupta doar de zgomotul penei de gisca pe hirtie. A scris aici sute de versuri pe care le-a semnat cu pesudonimul Scardanelli. Refugiul sau din Tubinga (Germania) a fost atit de bine conservat incit se gasesc acolo, intr-un urcior, firicelele de lalele pe care i le-a daruit un alt poet, Ludwig Uhlan, de ziua lui.

Heidegger si-a construit in 1922 o cabana in Todtnauberg, o localitate situata in partea meridionala a muntilor Padurea Neagra, la o inaltime de 1150 m de nivelul marii. Cabana care s-a transformat imediat in atelierul lui de lucru si intre peretii careia zicea ca a gasit locul perfect de gindire. Filosoful considera ca aceasta cabana ii permitea sa simta miscarile si duritatea, cu sensul de salbaticie, a naturii in toata splendoarea ei. Muntii, schimbarile vremii in functie de anotimpuri, cruzimea vietii rurale, luptele animalelor salbatice pentru teritorii, toate acestea i-au servit lui Heidegger pentru a explora si a-si extinde ideile despre fiinta umana. Arhitectul Adam Sharr in lucrarea sa “Cabana lui Heidegger” spunea ca “avea o dimensiune morala in interpretarea pe care Heidegger o dadea cabanei sale si imprejurimilor. Simtea ca gindurile si reflexiile lui derivau din acest loc”. Cabana exista si acum, dar actualii proprietari ar prefera sa nu fie deranjati cu vizite inoportune.

Michel de Montaigne, cel care a inventat genul “eseu” s-a nascut si a murit intr-un castel din Franta sec. XV, in Dordona, cunoscut sub numele Castelul de Montaigne. Simplu. In 1571, pe la 38 de ani, si-a instalat biblioteca la etajul 2 si si-a facut acolo un atelier de lucru, unde ginditorul se refugia pe timpul iernii, pentru a pacali frigul. Biblioteca avea peste 1500 de titluri. Probabil ca Montagne este scriitorul in a carui opera se reflecta cel mai mult imprejurimile in care a trait. Castelul aluat foc in 1885, dar flacarile nu au atins biblioteca lui Montaigne, care acum este considerata monument istoric si se poate vizita.

Dupa o lunga perioada de sedere intr-un ospiciu din Waldau, Robert Walser a fost transferat intr-un sanatoriu mental din Herisau, unde a ramas pina la moartea sa, 23 de ani mai tirziu. “Nu sint aici pentru a scrie, recunostea el, cit pentru a nu innebuni”. In vederea revenirii sale la literatura, Walser isi dedica orele participind la activitatile personalului sanatoriului. Subordonarea la regulile de acolo, lucru pe care l-a aprofundat mai tirziu in lucrarile sale, i-au readus pacea spiritului pe care nebunia sa i-a rapit-o. Isi petrecea timpul cu ceilalti pacienti si evita contactul cu exteriorul, delectindu-se doar cu contemplarea naturii si lungile plimbari in afara sanatoriului. In una dintre aceste plimbari a fost gasit cadavrul sau in zapada, intr-un 25 decembrie. Locul este in continuare sanatoriu pentru bolnavii mintali.

David Thoreau si-a construit o cabana pe un teren cedat de amicul sau Ralph Waldo Emerson. S-a instalat acolo in 1845 si a abandonat locul doi ani mai tirziu. In toata aceasta perioada a scris doua carti “O saptamina in Concord si pe riul Merrimack” (unde relateaza o excursie la fratele sau) si faimoasa “Walden sau viata in paduri”. De exemplu, Thoreau povesteste aici cum facea curatenie in cabana. Se trezea in zori, scotea mobilele afara, pe iarba, sa le aeriseasca si apoi le baga inapoi inauntru. Haha! Ce tare! Mi-a placut partea asta. Cabana se afla la citiva km de oras unde locuiau familia si prietenii sai, pentru ca pentru Thoreau deconectarea de la viata sociala nu a fost niciodata absoluta. De aceea, Thoreau a explicat de ce a renuntat la refugiul sau “pentru ca mai avea si alte lucruri pentru care sa traiasca”. Asa ca, dupa ce a simtit ca se incheie experimentul sau, acela de a trai exclusiv in natura, s-a intors la familia lui. Cabana Walden nu mai exista, dar Thoreau Society a construit o replica in acelasi loc, unde, daca vrea cineva, se poate duce sa experimenteze viata prin pustiuri.

PS: Mai nou, am inceput sa citesc in spaniola. Ma simt ca un copil de 6 ani care descopera cititul. Sint curioasa in cit timp voi ajunge la 10 ani, sa vad si eu cum se simtea Fat Frumos cind crestea intr-un an cit altii in sapte. Adevarul este ca in ultimul an am primit mai multa informatie de prin calatorii, cursuri si de la oameni noi, decit in sase ani de capitala balamucita. Si lucrurile se tot schimba. Nu ca nu mi-ar fi dor uneori, rareori, de unele lucruri si tot timpul de vechii prieteni, dar timp sa avem, ca prezentele nu sint neaparat necesare. E de-ajuns a fie dorite.

“Altfel, ei sînt oameni fini, nu-i atinge nici vîntul, nici ploaia, ei, de fapt, zboară cu aripi de catifea, transparente, ca cele de libelulă, fîl, fîl, I’m so pretty, I’m so pretty, come and hunt me, oameni diafani, dar plini de spume şi venin, nu se obosesc să facă sex că vor mai întîi recunoaştere spirituală, au nevoie de un genunchi în pămînt (Do you marry me?), de băi separate, să nu dispară dragostea, sînt aşa ca o specie rară de căţei aristocraţi, snobi pînă-n vîrful sulii sau lindicului, îţi zîmbesc mieros şi îi vezi cum dau din coadă pe lîngă tine, dar te faci că nu vezi tîrcoalele astea, care sînt atît de evidente, că ar face-o să roşească şi pe vecina mea din copilărie, tanti Veta, bîrfitoarea cartierului.
– Te-ai pornit, nu glumă, observă Mayra.
– Ei bine, şi tu faci hatîrul intereselor lor, mîngîindu-i pe cap cu o vorbă bună, ştii că le place, mai ştii şi cît de repede uită, totuşi o faci cu satisfacţie, nu le dai de înţeles nici măcar o clipă că vezi dincolo de gaura sufletului lor, pe care şi-o acoperă cu vorbe pastelate, mai mult roz-verzui de te ia pişarea cu boltă, şi ştii de ce rînjesc?
– De ce? mă întreabă ea.
– Pentru că nu există satisfacţie mai mare cînd timpul îţi demonstrează că nu te-ai înşelat în privinţa lor.
– Poate pentru tine. Mie mi se pare pierdere de vreme.
– Asta pentru că nu ai de-a face cu mediul ăsta ipocrit în care interesele guvernează principiile. Nu-ţi mai rămîne decît să te joci ca să n-o iei razna.
– Ce fel de interese?
– Să nu subestimezi niciodată foamea omului de a avea cele 5 minute de glorie, de a se duce cu ziarul acasă şi a răcni din poarta casei: “mamă, tată, fiţi mîndri!”
– Nu e nimic rău în asta!
– Nu e, atunci cînd vine de la sine… Cînd cineva te descoperă, îi place ce faci şi-ţi menţionează rezultatele, iar apoi tu îţi continui viaţa de unde ai lăsat-o. Eu vorbeam de ăia care se învîrt ca titirezul pe lîngă tine, sînt insistenţi (ei se consideră delicaţi), numai ca să obţină acele minute de glorie, fără de care nu pot trăi. Sigur că în esenţă şi mie mi se pare pierdere de vreme. Dar din cînd în cînd mai apare cîte unu care vrea palme.
– Şi de ce trebuie să i le dai tu?
– Nu i le dau eu. Îi dau doar minutele alea atît de preţioase de glorie. Palmele şi le dă singur. Cade în plasa propriei aroganţe sau pizme, care e mai mult ignoranţă, fiindcă niciodată nu voi spune cînd şi cum şi cu cine m-am antrenat pe tărîm psihologic. Şi-apoi oamenii funcţionează după tipare, iar ale ăstora de care-ţi spun sînt cel mai uşor de descifrat.
– Acum înţeleg. Dacă nu spui, sau nu arăţi, au impresia că-şi cunosc adversarul.
– Adversarul ăsta e numai în mintea lor. Ei nici nu există pentru mine. Doar dau formă temerilor lor, sau dorinţelor lor atît de transparente, şi numai dacă văd că întind coarda ştiu cum să-i derutez mai tare, astfel încît să reacţioneze.
– Şi de ce vrei să reacţioneze?
– Fiindcă nu-mi place minciuna. Nu-mi place pupincureala. Fiindcă vreau să le văd limitele. Îi provoc pînă cedează. Lucru care, oricît de satisfăcător ar fi, mă întristează. Şi-apoi, în spatele dorinţei de a le vedea limitele, stă mereu speranţa că mă voi înşela.
– Şi???
– Şi nu s-a întîmplat să mă înşel decît de trei sau patru ori. Şi atunci am avut cele mai violente bucurii. Îmi venea să muşc cerul de fericire.

(…)

Nu ştiu de ce după ziua aceasta a opta, cînd discuţiile noastre s-au relaxat în aşa măsură încît eu hotărîsem iar să merg mai departe cu ei, am mai rămas împreună doar alte 3 zile. Nu ştiu de ce ne-am despărţit cînd era să facem moarte de om în alte dăţi una pentru cealaltă.
Ştiu că ce-a urmat a avut un efect devastator asupra mea. Unul care mi-a prins însă bine, am realizat asta după luni bune de la aceste întîmplări. Dar atunci… atunci s-a prăbuşit tot Camino-ul în mine.

(…)

– Mamă, ce mai zi şi azi, zice ea… Mai lipseşte să mă mai sune vară-mea cu vreun scandal sau să mai trimită nepoată-mea alte sms-uri dramatice şi ar fi completă. Mă, ce proastă sînt… făcută grămadă! Să mă doară pe mine prostiile astea.
– Pe oricine ar durea…
– Pe mine mă seacă să mă cert, mă întristează…
– Oamenii au orgolii de apărat, false imagini, secrete idioate… Chiar e penibil!
– Ştiu că e!
–… ca dovadă ce-a ieşit!
– Eu nu pot să înjur şi nici să fac spume. M-am gîndit doar că poate nu ştiu să scriu ce vreau să transmit şi că e cazul să mă opresc, dacă tot mă înţeleg greşit oamenii. Să scriu doar pentru mine, să nu mai las să citească şi alţii. Nu m-am supărat, cînd mi-a scris Sec ăla ce mi-a scris, dar m-a rănit. Nu e vina lui, e vina mea, că mă las rănită. Eu am încercat să fiu altfel… să nu mai răspund la rău cu rău, pentru ca asta în primul rînd îmi face mie rău, după aia, mă simt vinovată, că poate n-am înţeles bine, că poate am zis ceva prea rau, că poate l-am rănit pe celălalt, că poate…o gramada de poate de-ăştia prosteşti. Şi-apoi cînd mă apăram mai mult, spuneam şi lucruri pe care nu le gîndeam cu adevărat, şi cuvinte care dureau prea tare. Calea de mijloc mi-am zis că o să fie cea mai bună.
Se chinuia aiurea. Eu încercam s-o liniştesc. Nu prea mi-a ieşit atunci.
– Aia e cea mai rea. Nu există cale de mijloc. Sau trebuie s-o experimentezi şi pe asta, dacă tu crezi că asta e bună şi-ţi face ţie bine. Eu cred că nu e. Ştiu oameni care se urăsc de moarte, dar în public rar poţi vedea o linguşeală mai mare. Mie abia atunci mi se face rău.”

(Cafe con leche, fragmente din pp. 229-230 şi 239, 242, subcapitolul “S-a terminat cu gogoşile, domnule Sec!” )

P.S.

Nu am fost fan Michael Jackson, dar a fost vreme cind am rearanjat mobila in camera mea ca sa am loc sa dansez pe muzica lui. Daca a stiut să facă ceva cu adevărat foarte bine, în afară de muzică, a fost să ridice lumea de pe scaune. “Come together”, preluata de la John Lennon, varianta MJ. Doi oameni care n-au trăit degeaba.

pentru cei interesati:

Federatia Internationala a Traducatorilor.

Mai multe nu mai spun ca deja ma doare gura si oricum simt ca mi-o bat de pomana.

La vreo 300 km departare de Zaragoza se intimplau altele:

“>

Pare ca nu e cine stie ce. Nu statiunea asta, ci ceea ce se intimpla intr-o zi la mare (poate o sa pun mai incolo si alte poze). Adevarul e ca mi-era dor de mare.

Prada cu care am venit acasa: o sacosa de scoici, banderole de pirati, a mea cu scalpuri, a lui Vodky fara, o cirma de vapor in miniatura, cu castelul lui Benedict al XIII-lea (sau Papa Luna), o minge de baschet, carti de joc, nisip peste tot şi o pojghita de bronz. Şi un văr primar (unul dintre cei 21) recuperat din Ibizza (unde lucreaza de vreo 3 ani), cu care n-am mai vorbit/văzut/interactionat de ani de zile.

Concediu placut sau, dupa caz, spor la lucru!

Later edit:
La 3000 de km de capitala, s-a intimplat un tirg si nu i-am simtit lipsa. In schimb, mai am putin si termin cartea lui Jen “Viteza intunericului” care a ajuns la mine cu viteza luminii tocmai din Timisoara, una dintre cartile bune care circula in club. Cu celelalte nu ma grabesc deloc. Am viteza melcului. Motivatie redusa. Si caldura peste toate astea…

Alte poze:

Castelul lui Benedict XIII