Bai, cand aud de martie luna femeilor, imi vine sa imi pun mainile in cap si sa incep sa ma trag de par in timp ce ma dau cu capul de perete. Cum frate, luna femeilor? Nu e indeajuns ca au o problema in fiecare luna, acuma au o luna intreaga la dispozitie in care sa le tratazi de parca sunt singurele fiinte de pe planeta! Hai da-o dracului. Luna barbatilor de ce nu exista? Eu as fi prima care ar sustine-o. Pentru ca o merita, la cate istericale inghit ei de la iubita, mama, sefa nefututa, colega de birou care trece printr-o despartire, fosta care ii face zilele mai amare decat atunci cand erau impreuna, vecina de jos, si altele de genul. Barbatii care se afla in aceste pozitii, recte iubit, tata, sef, coleg, fost, vecin nu se manifesta prin tipete, istericale, plansete care fac sa se scurga si cel mai waterproof mascara, nu apeleaza la scuza penibila de “mi-a venit, ma simt rau, ma duc acasa”, si nici nu primesc o imbratisare si simpatia tuturor din birou atunci cand iubita il paraseste.

Da, da, da femeile indura atatea de la barbati. Ca ce? Faptul ca nu le place sa dea din gura despre sentimentele lor, serile de iesit cu baietii, un fotbal in weekend si meciul de la televizor fata de un strans in brate pe canapea in timp ce singurul sunet care se aude e bazaitul neonului? Hai sictir. Si totusi zilele astea apar tot felul de postari despre femei scrise fie de barbati, fie de femei care spun ca ar trebui sa le oferim zambete, flori, sa incercam sa le cucerim, sa fim mai buni. E o nenorocita de predica ce imi seamana al dracului de mult cu cea dinaintea Pastelui, cu “hai as fim mai buni in aceasta perioada luminata”, “sa ii ajutam pe semenii nostri mai putin fericiti” si alte texte pentru poporul indoctrinabil si credincios. E exact acelasi lucru, numai ca in loc de cumparat oua, se cumpara martisoare care mai de care mai kitchoase, flori care mai de care mai scumpe (pe masura vinii celui care le ofera) si cadouri, dupa bugetul de criza. Dupa un asemenea moment sunt curioasa daca un barbat mai are bani in buzunar de tigari si paine sau roade cozile florilor pe care le-a tot oferit.

Ce mare tragedie daca o reprezentata a sexului slab si complexat dar care completeaza prin isterii nu primeste o floare SI un cadou. Nu exista o floare sau un cadou, ci ambele. Mai ales daca e vorba de iubit, sot sau amant. Trebuie sa ii spui la multi ani de 8 martie pana si vanzatoarei de la aprozar, pentru ca, nu-i asa e si ea femeie, eventual sa ii dai si o floare. Mi se pare atat de penibil, iar cand ma uit la tembelizor (mare greseala), ma afund in suma de clisee care tin de aceasta perioada. De la materialele de stiri care sunt facute in slow motion si surprind femei primind flori pe strada, cu declaratiile lor, in care spun ca se “bucura tare, tare”, ca “asteapta primavara”si alte fraze tipice, pana la emisiunile in care se proslaveste femeia: mama, sotie, casnica, femeie de cariera, si mai stiu eu ce. Mai nou, apar si pe bloage tot felul de articole despre cum trebuie sa cucerim femeia pentru ca…nici un pentru ca, nu necesita motiv! despre cum si ce flori sa oferim, despre cum sa le ajutam si sa spalam noi vasele si altele de genul. Asa ca voi pune aceeasi intrebare si cand aud de Valentine’s Day: de ce pula calulului ai nevoie de o zi ca sa ii aduci flori iubitei, din moment ce o iubesti atat de mult? Adu-i intr-o zi in care nu te obliga conventia sa o faci, daca tot ai bani de cheltuit pe buruieni, si tot asa. De ce sa o ajuti la spalat vase doar pe 8 martie, restul anului ai greturi? Pun intrebarea asta, pentru ca din moment ce se presupune ca iti pretuiesti femeile din viata ca pe nimeni altele, te poti comporta gentleman like si restul de 364 de zile ale anului.

Evident, in aceasta zi femeile se lauda, se simt bine. Ii plang de mila amaratei care trece pe strada si nu are nici macar un buchetel de ghiocei in mana. Pentru ca evident, ei nu are cine sa i le ofere, si iata ce buchet mare de….(bagati voi aici nume de flori, ca eu nu ma pricep) are ea, primit de la colegi/iubit/sot/sef/furate din cimitir. Iar daca femeile nu primesc nici macar o lalea se uita urat si blesteama barbatii insensibili si nenorociti care nu stiu sa o aprecieze si alte texte feministe/feminine. In mod clar, daca primeste doar un buchet de ghiocei iti va multumi si pe ascuns va spune ca esti un taran zgarcit si prost, care habar nu are, esti un meschin si te va desconsidera. Automat, va trebui sa ii oferi buruienile preferate, care de obicei sunt trandafirii, mai scumpi decat kilu’ de carne sau alta floare care te va face sa mori de foame restul lunii.

Asa ca ma impotrivesc oricaror manifestari specifice zilei de 8 martie, pentru ca ma irita prin inutilitatea si ipocrizia care stau in spatele lor. Mai ales ca nici nu imi plac florile. Abia astept sa mi se spuna ca sunt o frustrata, ca de fapt eu sunt o invidioasa ca nu am de la cine sa primesc cadouri si alte asemenea replici.

Cred in ca locurile la concerte, piese de teatru si spectacole se vor vinde in curand la categoriile single si couple. Echivalentul lui double de la whisky sau cafele. Aceste mirobolante locuri single vor fi undeva in fundul salii unde nu poti auzi sau vedea nimic, sau aproape de iesire, fie aproape de vreo toaleta, sau intr-un colt intunecat in care banuiesti ca e vreun pui de diavol gata sa te inhate.

Am ajuns la aceasta mirobolanta concluzie dupa investigatii amanuntite, a la Sherlock Holmes, recte intamplari pe propria-mi piele. Mai nou nu ma pot deplasa la nici un eveniment, fie el concert, aniversare, inmormantare cu bocitoare, petrecere de Craciun, bairam in camin (cultural) fara sa am atasat, la fel ca buletinul de portofel, un insotitor. Fie el iubit, fuck buddy, zanul de la banca ce imi garanteaza creditul, baiatul de la DHL care imi aduce coletele, sau mai stiu eu ce specimen de mascul demn de scos in lume.  Inca nu am reusit sa gasesc motivul pertinent pentru acest fapt, dar cred eu care are legatura cu femeile. Acele femei care se afla in superba relatie de lunga durata cu barbatul care le iubeste, le aduce flori de ziua lor, martisor, 8 martie, valentine’s day, ziua copilului, ziua in care i-a venit ciclul dupa ce s-au futut fara sa se protejeze etc. Tocmai aceste femei il tin strans de mana, il protejeaza de orice fel de priviri primejdioase, sunt un fel de uliu care isi apara puii de vreun pradator feroce. Exact acest gen de femei vor face imposibil, in curand, sa te bucuri de un spectacol caci vor sta mereu cu ochii in ceafa ta sa nu care cumva sa indraznesti sa te uiti in directia maretului mascul. Tocmai de aceea trebuie ca toate femeile single sau neinsotite sa fie mutate intr-un loc cat mai putin vizibil barbatilor. Caci nu se stie niciodata, poate arunca si fidelitatea masculina intruchipata o privire in directia cotoharlei.

Nu de putine ori m-am confruntat cu aceasta superba situatie. O femeie care se duce singura la un concert inseamna ca a venit sa agate, fix pe al tau va pune ochii si il va vraji, ca o nenorocita care este ea, ca daca nu ii faci vraji, el nu ar parasi-o pentru nimic in lume. O femeie care merge singura la  teatru vrea sa il agate pe intelectualul care te-a scos la ora de culturalizare sa nu ii mai fie rusine cu tine. O femeie care merge singura la o expozitie clar a venit sa il agate pe artistul caruia tu ii esti singura si ultima muza.

Acest comportament de razboinica a dragostei nu stiu de unde vine, dar cred eu ca tine de resursele limitate numite burlaci eligibili. Iar gasirea si pastrarea unui asemenea specimen presupune o amazoanca sa il apere de orice femeie care ar putea  fura pretiosul odor. Sau din neintelegerea comportamentului oamenilor, recte femeilor single. Daca un asemenea reprezentant al speciei disperatus femina vaneaza un burlacus eligibilus pentru imperechere, sponsorizare, paza si protectie, carat cumparaturi, prezentat la rude si prieteni, nu inseamna ca orice femeie single doreste sa faca acelasi lucru. Insa nimeni nu sta sa analizeze, intai se trage si apoi se pun intrebari. E mai simplu sa presupui ca tipa care se uita la barbatul de langa tine o face pentru ca vrea sa ti-l fure decat pentru ca sarmanul arata imbracat de la Armata Salvarii si complet nelalocul lui fata de spectacolul la care se afla.

Femeile single par sa reprezinte o continua amenintare, sunt privite de parca ori ar fi ciumate si vor aduce boala “femeii fara partener” in comunitate, fie sunt niste hoate care au venit sa ia barbatul alteia, fie sunt niste sarmane nenorocite de soarta, de care nu se lipeste nici un “amarat” si trebuie tratate cu aceeasi mila cu care dai cersetorului bani. As vrea sa traiesc ziua in care specimenul feminin fara mascul atasat va fi privit cu respect.

Respect pentru ca nu simte nevoia sa isi valideze existenta printr-un barbat atasat permanent de manuta ei sau prezent printr-un cordon ombilical metamorfozat in mobil, facebook, twitter (modalitati de control si exprimare publica a posesiunii unuia asupra altuia), respect pentru ca poate sa iasa in “jungla” fara sa se simta neajutorata, infricosata, respect ca poate iesi pe strada, la un concert sau la orice alt eveniment care presupune deplasarea in afara spatiului safe fara sa tarasca un biet mascul in lesa dupa ea (in caz de lipsa si obligitativitate a iesirii, femeie se va insoti de amica cea mai buna, sau vor circula in packs, like wolves). Respect pentru aceste femei care stiu ca pot sa se futa in fiecare seara cu altul fara sa se simta curve. Nu barbatii spun ca femeile care se fut in fiecare seara cu altul sunt curve, ei sunt incantati de treaba asta, femeile o fac pentru ca asa le creeaza o reputatie proasta celorlalte si deci le scot de pe piata. Respect pentru aceste femei care stiu sa stea intr-un bar singure cu un pahar de ceva (si nu neaparat un cocktail dulceag scos din vreun serial siropos) fara sa se simte amenintate sau speriate de bomba atomica. Respect pentru aceste femei care au invatat ca barbatul nu e instrument de protectie, model de afisat pentru a starni invidia altor femei, nu e nici macar prima, ultima, unica iubire a vietii si o data ce l-ai prins nu ii mai dai drumul, ca nu exista acolo doar ca sa ii demonstrezi fostei ca esti mai buna doar pentru ca relatia voastra dureaza mai mult, ca nu e acolo doar ca sa iti care tie plasele si sa te tina in brate cand ai chef de boceala.

Insa pana cand ne vom obisnui noi cu aceasta idee cred ca imi voi primi urmatorul bilet la concert in fundul salii de spectacole, departe de orice om, si deci departe de orice fel de pericol. Cine stie ce pian in cap imi mai iau pentru ca am indraznit sa ma uit in jur.

A trecut ziua mea. M-am bucurat teribil sa constat ca oamenii nu au nevoie de remindere stupide gen Facebook ca sa imi ureze ceva de bine. Insa am constatat cu tristete, desi deloc nu m-as fi asteptat sa fie altfel, ca o data ce nu mai fac parte din viata unora, uita nu doar ziua mea, dar si Craciunul si alte sarbatori de gen. Nu stiu daca e de bine sau de rau, dar nici nu imi bat capul. Ceea ce conteaza e numarul de oameni care stiu ca the small things make the difference.

Vine, vine primavara. Sper. Insa ma gandesc cu oroare la multimea de femei care, eliberate de toalele ce le acopereau formele, imi vor clati ochii cu diverse combinatii de culori ale sezonului, distrugandu-mi retina si violandu-mi privirea cu blugii care scot in evidenta suncile de pe laterale, bluzele care nu fac deloc cinste sanilor lasati ca niste pere scofalcite, bratelor si picioarelor ce mustesc de celulita si la prima atingere se unduiesc “sexy” precum clopoteii in vant, sau tricourilor pana la buric care imi ofera privelistea imbatabila a burtii de mancat la mol o iarna intreaga.

Evident, se adauga pleiada de barbati in izmene, ale caror curele plesnesc sub tensiunea burtii de bere si mici, asortate cu pantalonii trei sferturi luati de la Obor/Dragonul Rosu/dulapul cu vechituri, asociate cu tipetele de imperechere gen “pisi”, “fato”, “fa”, “pizda buna”, si replicile masculului in cautare de futai pentru vara ce vine: “te fac o tura”, “ce te-as fute”, “ce faci pisi”, “vrei sa fii iubita mea”, insotite de eventual plescaituri, tentative de palme peste cur, fluieratul de tip santierist, batutul din labe ca focile la circ si miscarea de ochelari pe nas.

Am o mare durere in suflet si vorbesc la modul cat se poate de serios. Ma dor ochii, mintea, sufletul, creierul se revolta si da pe dinafara, scoate fum si refuza sa mai proceseze la rotite. Motivul e limba engleza, mai precis macelarirea ei intr-o maniera care o face sa fie chiar mai dureroasa decat cea pe care o sufera limba romana. Poate pentru ca cea din urma e deja obisnuinta. Nu inteleg de ce unele persoane insista sa foloseasca limba engleza in mediile de comunicare online daca nu o stapanesc suficient. Poate pentru ca nici nu exista indeajuns de multi care sa le corecteze aberatiile. Totusi, aceasta nu este o scuza. Daca ai pretentia ca ai cunostinte avansate intr-o limba atat de utilizata ca engleza macar ai putea sa faci un acord intre subiect si predicat, intre atribut si elementul regent, intre doamne iarta-ma, orice, declinand corect in functie de gen numar si caz fiecare dintre elemenetele care iti compun discursul. Ca sa nu mai spun nimic de topica sau spelling. Nu sunt perfecta, mi-am dat seama ca nu am incetat sa invat engleza in atatia ani de cand am inceput sa imi bat capul cu ea. Sunt cam 16 la numar si nu incetez sa ma perfectionez, dandu-mi grave palme peste ochi cand fac greseli. Insa se pare ca unii nu au nici o problema inca a o masacra, crezand ca doar pentru ca e ultra utilizata they also master it. Le-as da cu Oxford Guide to English Grammar peste moaca de fiecare data, daca as putea. (Pentru necunoscatori e o “cartulie” de doar 500 de pagini).

Ultimul concert din turneul prin Romania al artistei de origine americana s-a incheiat cu un concert in clubul The Silver Church din Bucuresti. Desi trecuse prin Cluj, Sibiu si Brasov, Vonda nu parea deloc obosita ci dornica de a canta. Insa, la fel ca si anul trecut am fost dezamagita de publicul bucurestean (nu ma pot pronunta decat asupra acestuia) care nu reactioneaza decat la piesele alea 3 pe care le stie de pe coloana sonora a serialul Ally McBeal. Desi serialul are multe piese bune, iar pe scroll-ul acestuia scrie clar Additional Music by Vonda Shepard, ceea ce inseamna mai mult decat main title-ul ultra-cunoscut.

Concertul de la Bucuresti a reprezentat adunarea, in mare parte, a cuplurilor dornice de a sarbatori Valentine’s Day pe ritmurile pieselor celei care acompania muzical suferintele sau bucuriile lui Ally Mcbeal. Muzica perfecta pentru ziua de 14 februarie, daca ne gandim bine, desi artista a zis ca nu o sarbatoreste. (O sustin!)

Daca anul trecut a umplut Sala Palatului, anul acesta s-a vrut genul de concert parca scos dintr-un episod al celebrului serial, spectacol de club, usor intim, in care se creeaza atmosfera si toata lumea e prietenoasa si se simte bine. Publicul timid, oarecum reticent, la primele piese, majoritare de pe albumul From the Sun. Doar cativa le cunosteau, sfatul Vondei fiind “make some copies for everyone else”. Setlistul a inclus: Roll in the Dirt, Another January (una dintre piesele mele preferate de pe albumul lansat in 2008), Downtown (Dirty Town), I Know Better, dar si Wildest Times of the World, un cover dupa The Staples- Respect Yourself, Maryland, Sweet Inspiration, I Only Want to be with You, Someday We’ll Be Together, si evident, Searchin’ My Soul, la care toata sala a cantat. Sau mai bine spus, femeile din sala au cantat. Totusi, public destul de eterogen, de la tineri pana la persoane pe la 40 de  ani in sus, bucurandu-se de muzica Vondei, compusa de altfel si din multe coveruri ale anilor 60-70. Vonda s-a intors pe scena pentru doua bisuri, cu piesele Tell Him, Hooked on A Feeling, care au starnit entuziasmul publicului, si You Belong to Me, un cover dupa Patsi Cline, o piesa pe cat de trista, pe atat de romantica pentru cuplurile prezente in sala.

Desi un concert de club, m-as fi asteptat la un alt gen de atmosfera, mult mai artist oriented, fata de ce am surprins eu- oameni prinsi in conversatii, pe alocuri timizi in ceea ce priveste relatia cu cel de pe scena. Doar cand californianca a intrebat care e varianta lunga a “mersi” s-au mai animat putin spiritele, cu exceptia catorva specimene mai entuziasmate care tipau cam la orice.

Vonda a plecat in aplauzele publicului, spunand “See you soon” si eu tind sa o cred. Per ansamblu a fost exact spectacolul pe care ma asteptam sa il vad, mai ales ca este una dintre artistele mele favorite. Executat cu naturalete de la inceput pana la sfarsit, insotita de instrumentisti care au cantat cu Tina Turner, Johnny Cash, Bruce Springsteen  sau David Bowie, nu ai ce sa ii reprosezi din punct de vedere tehnic. As spune ceva de felul in care i-au fost gestionate acutele, dar macar asta sa fie singurul defect al unui concert foarte bun. Mi-ar fi placut sa vad un public care nu se rezuma doar la cateva piese, dar care este familiarizat cu intrega paleta de albume ale americancei, unele chiar mai reusite decat cele compuse pentru Ally McBeal, un public care reuseste sa intre mai mult in atmosfera de concert si mai putin in “sarbatoarea” de Valentine. As fi vrut sa ascult For Once in My Life, Neighborhood, The End of the World sau What Becomes of the Brokenhearted, dar poate data viitoare.

Dupa cosmarul frigului de la Sala Polivalenta, concertul de vineri seara de la Sala Palatului a fost o schimbare totala, nu doar ca temperatura, dar si ca atmosfera. Cubanezii au adus cu ei toata caldura tarii lor natale, si nu ai cum sa ramai impasibil la spectacolul pe care il ofera “los abuelos”.

Pe scena au fost introdusi de un prezentator, pe rand, toti instrumenstistii, urmati de Maria Viktoria, Julio Alberto Fernandez si Teresa Garcia Caturla. Au inceput cu una dintre cele mai cunoscute piese, El Chan Chan, urmata de o prestatie incredibila a Teresei, care a coborat de pe scena si a luat-o frumos prin public, invitandu-i pe toti la dans. Ba chiar s-a asezat si in bratele a vreo doi domni, momindu-i la dans. Daca o lasam sa se plimbe probabil ca ar fi ajuns pana in capatul Salii Palatului si inapoi, caci oamenii acestia au o energie si o pofta de viata demna de invidiat. Ofera nu doar o lectie de muzica, dar si una de viata, miscandu-se cu ritm si pasiune, la o varsta la care altii stau in fotoliu. Mai tanara Maria Viktoria misca din fund intr-o maniera in care nu multe tinere o pot face, si are cu ce.

Ei au urmat un tipar oarecum simplu: o piesa impreuna, apoi una a Mariei, apoi Juan, in final si Teresa. Ce mi-a stricat complet seara a fost aparitia pe scena a trupei Mandinga. Eu inteleg ca ei fac muzica latino, cubaneza, salsa si altete. dar reinterpretarea latino-rock (????) a piesei Saraiman, m-a facut sa imi dea lacrimile. Romica Puceanu o canta intr-un fel, iar Damian and Brothers au ridicat-o la alt nivel, dar ce au facut Mandinga a fost un moment prea lung de durere.

Dupa acest moment nefericit a intrat din nou Teresa pe scena, care ne-a incantat cu Un cancion para un bebe, apoi Maria care a facut publicul sa cante “un ritmo sabroso”, si Juan cu celebra Dos Gardenias, piesa pe care am vazut o pereche din public dansand. A urmat un “duel” intre chitara electrica, trista si cea clasica, vesela. Cu adevarat ceva de ascultat, un medley care trecea prin piese rock, prin Michael Jackson, prin solouri care te ating la suflet, specifice acestui instrument, si evident raspunsul: tema muzicala din Pantera roz, o bucata din Oh Susanna, Baila la bamba si chiar Zorba Grecul. In cadrul acestui intermezzo fiecare dintre instrumentisti a putut sa isi demonstreze virtuozitatea, de la pian la tobe si congas. La final pentru piesa Guantanamera, los superabuelos au fost acompaniati de Mandinga.

Acesta a fost ultimul lor concert din turneu, si nici nu cred ca voi mai avea sansa sa ii vad, decat eventual daca ma duc prin Cuba. E genul de spectacol la care ti-ai dori sa dansezi, dar stii ca nu esti in locul potrivit pentru a manifesta pe ritmuri de salsa, mambo sau cha cha, in care atmosfera se relaxeaza prea tarziu, mai degraba spre final si incepi sa regreti. Publicul a fost mai degraba infipt in scaune, chiar si dupa indemnurile celor de pe scena, ceea ce nu creeaza tocmai atmosfera pentru care muzica cubaneza este renumita.

Bobby McFerrin nu este doar castigatorul a zece premii Grammy, este un artist de la al carui spectacol pleci cu o lectie de muzica invatata. Pentru cei care nu stiu, Bobby nu mai canta Don’t Worry, Be Happy din 1988, insa ofera spectacole de improvizatie care intrec orice asteptare, interactionand cu publicul la un nivel la care nu multi artisti si-o permit. Pentru el spectacolul nu se intampla doar pe scena, pentru public, ci din public pentru public. Un risc pe care, a spus el, si-l asuma. Cand l-am intrebat despre show-urile sale a raspuns ca spera ca oamenii sa plece de la spectacol cu o lectie de muzica, cum sa fie parte din spectacol, nu doar la spectacol.

Iar pentru concertul de la Bucuresti,  nu a avut nevoie decat de un microfon si de un scaun. A inceput cu doua piese pe care, de obicei, le improvizeaza pe loc, pentru ca mai apoi sa faca publicul o parte din ceea ce inseamna experienta Bobby McFerrin. O sala intreaga canta alaturi de el, fara versuri, doar simple sunete care puse la un loc creeaza muzica. Insa nu doar o creeaza ci o si preda. Anul trecut, in cadrul unui Targ de Stiinte, Bobby a demonstrat cat de simplu poti face muzica, urmand doar pasii lui, fara vreun minim de cunostinte muzicale. Daca ar fi sa ma folosesc de termeni “de specialitate” el s-a folosit de o gama pentatonica, indicand fiecare sunet si sarind apoi din nota in nota, compunand astfel o melodie. Iar publicul nu a facut decat sa ii urmeze pasii, cantand astfel o piesa simpla.

A trecut apoi la Bach, despre care a spus ca a compus si pentru voce. Nimic mai adevarat, caci o sala intreaga a fredonat celebra Tocatta si nu numai. Dar interactiunea sa cu publicul nu se rezuma doar la a-l face sa fie o parte din procesul muzical, ci si a-i da sansa sa cante alaturi de el. Relaxat, Bobby s-a asezat pe marginea scenei, si a invitat doritorii sa cante cu el. De la opera la jazz, la acompaniamentul unui saxofon (unul dintre spectatori venise cu instrumentul dupa el, fapt care l-a mirat pe artist), la oameni care doreau sa improvizeze alaturi de el, Bobby a raspuns fiecarei dorinte. Genul de artist relaxat si fara nici un fel de rezerve a coborat chiar de pe scena sa faca poze, stand cuminte si zambind, sau raspunzand cererii de a fi imbratisat.

A chemat publicul pe scena sa danseze, si spectatori de la cei mai tineri, copii care abia se tineau pe picioare, pana la cei cu valeitati de balerina au dansat pe muzica pe care el o intepreteaza- schimbari bruste de tonalitate, de ritm, la care dansatorul trebuia sa raspunda, si pe care nu avea cum sa le prevada. Cu o singura exceptie, cand una dintre fetele prezente pe scena l-a rugat sa interpreteze Zorba. Fiecare dintre ei sa reusit sa aiba un minut de faima pe aceeasi scena cu Bobby McFerrin. Insa pe care cred eu ca el o accepta cu mare modestie, facand plecaciune in fata publicului si multumind printr-un gest simplu pentru aplauzele primite.

Din spectacolul sau au facut parte si trei artisti romani, cantand la tambal, contrabas si acordeon, alaturi de care renumitul cantaret devenea un al patrulea instrument. Uimitor cum poate improviza pe orice fel de stil folosindu-si doar vocea si eventual picioarele. A primit si o surpriza din partea celor trei romani, acestia cantandu-i Don’t Worry Be Happy. Evident, nu putea sa nu raspunda provocarii, si a cantat alaturi de ei.

Pentru final, un cor de 20 de persoane din public, grupati pe bas, tenor, alto si soprano au cantat alaturi de el. La fel, urmand o melodie simpla, repetitiva, care insa completa perfect partea de solo a lui Bobby. Nu degeaba a fost dirijorul unora dintre cele mai cunoscute orchestre si are propriul sau grup acapella, Bobby McFerrin reuseste sa vada muzica dincolo de versuri si instrumente, reusind sa creeze melodicitate, ritm, atmosfera folosindu-se doar de instrumentul numit voce.

Nu a avut un bis, dar a raspuns cererii publicului, intorcandu-se pe scena. Mancand alune, asezandu-se din nou pe marginea ei a acceptat diverse intrebari din public. M-a uimit prin relaxarea si detasamentul total cu care a raspuns si a acceptat sa fie intrebat: de la cum ii cheama pe cainii sai, daca e multumit de viata pe care o are, daca da o aluna. Genul acesta de artist nu doar reuseste sa tina un spectacol care sa iti produca un zambet pe buze pe toata durata lui, dar reuseste sa transmita un anumit gen de energie, iar usurinta cu care reuseste sa comunice cu publicul, cum  il face sa inteleaga concepte oarecum simple de muzica, il face sa fie cu adevarat de apreciat. Nu e de mirare ca va preda muzica la Berklee College of Music, are ce sa transmita. Cu un singur spot pe el, in mijlocul scenei, stand pe scaun si improvizand, asta e imaginea care mie mi-a ramas intiparita tare bine dupa acest spectacol. Poate avea dreptate cand spunea ca pe vremea cand el era la Premiile Grammy, chiar se facea muzica.

Continuu seria de posturi despre te miri ce care provoaca reactii neasteptate si nervoase.

Astazi voi aborda subiectul despartiri si replicile care le fac sa fie absolut delicioase.

Am gasit pe altcineva. Jura-te! Sa mori si tu si toate plantele din apartamentul lu’ maica-ta! Cand dracu ai gasit tu pe altcineva?

Raspunsul este foarte clar si simplu: atunci cand tu nu te uitai si erai prea preocupata sa faci drame hormonale. E clar cand a gasit pe alta si ar trebui  sa te astepti la despartire cand el zice ca nu poate sa va vedeti pentru ca are treaba/ramane la birou/e prins/are un raport de terminat. Hello, nici un barbat nu renunta la o partida de sex. Femeile sunt alea cu durerea de cap si “Nu in seara asta, draga, sunt obosita” Daca iti ofera replica asta, sa te pregatesti sa iti faci bagajelul.

Daca incepe sa te repeada si sa iti spuna ca nu are chef sau timp. De obicei barbatii au rabdare si intelegere sa asculte toate prostiile pe care i le indrugi. Mai precis se fac ca te asculta, ei se gandesc la urmatoarea iesire cu baietii, la meciul de fotbal, la filmul porno care ii asteapta acasa. Dar macar face fata aia de “ascult ce imi spui, iubi, iti sorb fiecare cuvant”. Nu mai face nici asta, e clar ceva in neregula, il plictisesti.

Iti raspunde in trei peri si doua vorbe cand in final ii dai si lui voie sa spuna ceva. Incepe cu “Nu stiu”, “Ce vrei si tu”, “Daca vrei tu”, “Nu stiu” (din nou)  si cel mai tare “N-am chef”. N-are chef sa te vada, pentru ca evident se vede cu aiailalta mai interesanta, n-are chef sa te asculte, pentru ca evident vorbeste cu altcineva, si pentru cei care utilizeaza cu precadere messengerul, raspunde foarte greu, pentru ca evident, raspunde si are o conversatie mult mai interesanta cu altcineva. Daca nu vezi semnele astea, inseamna ca esti de-a dreptul oarba. Sau proasta. Sau ambele.

Lucrurile nu mai merg. Traducere: sexul a devenit foarte plictisitor si neinteresant, iar tu oricum nu ma mai atragi. De asta aveai cum sa te feresti daca te gandeai ca pozitia scandura neinteresantasiplictisitacarenuarechef nu mai e la moda de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea.

Nu te mai iubesc. Nu te iubea nici pana atunci, dar a spus-o pentru ca stia ca vrei tu neaparat sa o auzi. De fapt nu mai are chef sa stea langa o lipitoare sentimentala care esti tu. Tot timpul vrei sa afli daca te iubeste, cat de mult, daca a mai iubit pe alta la fel ca pe tine, daca, daca, daca. Si te mai intrebi de ce iti zice ca nu te mai iubeste. Pai cand intrebi omul non stop chestia asta, incepe sa isi puna si el intrebari.

Am nevoie de o schimbare in viata mea, simt ca stau pe loc. Doooh, adica sa scape de tine. Daca scapa de tine, inseamna ca a facut o schimbare. Logica simpla si corecta. De ce are nevoie de schimbare, de ce nu poti face parte din schimbare, ca asta e singura schimbare pe care o face in viata lui, asta e cu totul altceva. Cel mai probabil s-a plictisit si daca tu iesi din peisaj se poate de-plictisi cu usurinta.

Nu mai esti/sunt aceeasi persoana ca atunci cand ne-am cunoscut. Bai boule, oamenii se schimba, asta ai fi tentata sa ii spui. Problema e ca nu se schimba (ca tot vorbeam de schimbare mai sus) mereu in sensul dorit de relatie, sau mai bine spus, de tine. Cel mai probabil nu il atragi la fel de mult, ai devenit mai putin interesata de a satisaface nevoile relatiei, mai putin atenta la el (ceea ce pentru barbati e inacceptabil, ei trebuie sa fie centrul universului). Evident, si el are destule vini, insa aici discut strict din punct de vedere masculin. Femeile au nenumarate motive si nu termin nici pana la anul sa le enumar.

Cel mai grav lucru este ca nu mai arati la fel de bine ca la inceputul relatiei, cand orice femeie se aranjeaza cel putin doua ore inainte sa iasa din casa si se gandeste cu o zi inainte cu ce sa se imbrace si mai ales nici nu ar visa in cele mai urate cosmaruri sa apara in fata lui nemachiata. Barbatilor le vor placea mereu ca femeia de langa sa ia ochii celorlalti, nu prea mult incat sa le puna in pericol barbatia feroce. Dar daca tu te infatisezi cu parul prins, data doar cu pudra prin care ti se vad porii si imbracata in blugi vechi si un tricou necalcat lalau, o sa ii fie rusine cu tine. Chiar si daca va duceti numai pana in Carrefour.

Vreau doar sa fim prieteni. Oh doamne, oribil sa ti se spuna asa ceva. Ce i-ai facut bietului om? Nici nu trebuie  sa existe motive explicate pentru asa ceva.

Inca nu am trecut peste fosta. Ewww, sarmana de tine, nici macar buna de pansament nu ai fost. Inseamna ori ca fosta e vreu miss care arata de iti pica falcile si l-a pus definitiv si irevocabil cu botul pe labe, motiv pentru care o cauta in toate femeile pe care le intalneste, ori s-a indragostit iremediabil de aia si singurul mod in care poate scapa de amintirea ei e sa isi faca o lobotomie. Sau, pur si simplu e o replica de despartire pe care ti-o da pentru ca stie sigur ca asa nici nu il mai vei cauta, nici nu vei mai spera la o eventuala impacare.

Cred ca ar trebui sa luam o pauza. Nu e o pauza, you dum dum, e o amanare a despartirii. Fie pentru ca el crede ca daca iti spune direct faci o criza si ii spargi capul cu poseta, fie pentru ca e indeajuns de las incat nu stie cum sa ti-o spuna pe fata si asteapta ca tu sa te prinzi. Probabil din acelasi motiv al posetei arma alba.

Cred ca ar fi cazul sa ne intalnim si cu alti oameni, sa fim intr-un open relationship. NOT! Traducerea ar fi: vreau sa ma fut si cu altele fara ca tu sa imi faci scandal si sa ma futi la cap, dar mai vreau sa te fut si pe tine, ca nu esti chiar de lasat.

Nu sunt la acel moment in viata mea cand sa am o relatie. Aceasta replica a mai fost utilizata aici, cam in acelasi scop. Daca il intrebi dar pana acum in ce pula mea ai fost, raspunsul va fi: “Am incercat, dar pur si simplu simt ca nu merge si nu vreau sa te mint cu ceva care nu e real.” Adica el are chef de futai fara batai de cap, petreceri si libertate, iar tu ii cam stai in drum. Daca ti-o da p-asta pe tava, fii convinsa ca deja si-a luat doza de libertate. Iar tu, ca de obicei, nu te-ai prins.

Cam atat pentru moment, insa voi mai investiga. Replicile astea apar mereu sa fie din ce in ce mai interesante desi felul in care femeile o dau in bara pare sa fie mereu acelasi.

Ce-mi plac oamenii care dau lectii, aia care tin morale si discursuri furtunoase despre cum trebuie facute lucrurile, care folosesc cuvinte ca echipa, teamwork, cei mai buni, cei mai tari, cei mai, cei mai , cei mai. Se pricep atata de bine sa tina discursuri motivationale si sa arunce in stanga si in dreapta cu acuze sau felicitari, dar sa fie a dracului de treaba daca e vreunul in stare sa isi urmeze propriile sfaturi. Mi s-a acrit de din astia, are englezul o vorba pentru ei: they have their heads up their asses. Eu as adauga ca they have it so far up their ass they can’t see the shit lying in front. Nu m-a facut natura vreo experta in comunicare sau vanzari, dar m-a invatat o chestie foarte tare. Si  o lectie valoroasa, pe care multi dintre noi habar nu avem sa o aplicam, desi o stim. De ego se moare. De ego nejustificat se moare. Si unii oameni mai bine ar muri de ego decat sa moara incercand sa faca ceva. Pentru ca, evident, egoul il impiedica sa gandeasca cu creierul. Egoul nu e o chestie folositoare decat atunci cand ai si argumente pentru el. Cand ai argumente slabe, silfide, care abia se  tin pe picioarele lor anorexice mai bine il dracului de ego si faci ceva.

Iar asta inseamna sa incepi sa asculti sugestii, sa te uiti in jur, sa vezi ce face lumea si sa incerci sa urmezi un trend, si nu pe ala descendent. Evident, insa, ca atunci cand nu reusesti sa vezi dincolo de nasul egoului nu poti nici sa te caci ca lumea pentru ca propriul cap te impiedica sa faci aceasta necesara operatiune. Refularea necesara se va produce in mod inevitabil pe cei care nu sunt vinovati ca hemoroizii sunt perfect incomodati de maxilar. Cand aud de motivationare si schimbare, de hai sa slabim de la asemenea oameni, mai ca imi vine sa le dau un sut in cur sa le intre capul si mai adanc. Poate fac o rotatie completa si macar iese ceva din chestia asta. Egoul nu e de nici un folos cand in fata ai un cacat de marimea Chinei, care pute la fel de tare precum fecalele tuturor chinezilor de pe planeta. Si acest superb specimen vine si imi spune mie povesti despre cum unele se “poate” si altele ” nu se poate”. Insa nici nu ar asculta o sugestie, pentru ca, evident, auzul ii este blocat de ego, specimen al mandriei care face practic imposibila vederea si auzul, precum si judecarea corecta. Si in loc sa faca ceva, specimenul nu face nimic, din motive pe care eu nu reusesc sa le inteleg. Si pe care de altfel nu mai vreau sa le inteleg. Cand cineva ia decizii care ma afecteaza fara sa imi ceara pararea, macar de dragul de a o afla, nu neaparat si de a o considera, mi se pare o aberatie. Si in nici un caz una policroma, care cel putin ar parea ceva mai colorata, daca nu cu sens.

Cu genul asta de oameni nu ai ce discuta, prefera sa moara cu egoul de gat decat sa apuce colacul de salvare, care culmea,  nu include acest accesoriu. Dar e usor sa tai si sa spanzuri in dreapta si in stanga in loc sa renunti la piatra atarnata de gat, care te trage rau de tot in jos si poarta frumosul nume de ego. Evident, cand egoul justifica absolut tot in viata, e cam greu sa renunti la el si sa incepi sa lucrezi cu logica si sistem. E mai usor sa spui, pentru ca asa trebuie (in traducere libera pentru ca asa vreau eu), decat sa lasi mandria deoparte si sa incepi sa vezi dincolo de ea, langa aia care au renuntat la ea pentru ca lucrurile sa mearga. Si poate pentru ca fara umilinta nu se fac multe lucruri in viata. Inca o lectie pe care am invatat-o pe cont propriu si inca greu de tot. Insa trebuie sa stii cand sa renunti la ego (si ale meu e imens, eu fiind egocentrica, o narcisista convinsa) si sa lucrezi fara el. Culmea, atunci lucrurile chiar incep sa mearga. Daca stii sa ceri, ti se va da, dar mai ales cum ceri face atat de mare diferenta. In “Filantropica” era un maret citat: Mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste pomana. Ei bine, acelasi caz si aici: mana care nu spune o poveste, care afiseaza doar ego si cere, nu va primi nicicand nimic. Si din nimic, nu poate iesi decat nimic.

De-a lungul timpului am invatat si din greselile mele, dar mai ales din greselile altora. Am vazut unde am gresit si am inteles cum ar  trebui sa procedez. Poate de asta mana mea a primit uneori mai mult decat a cerut, insa niciodata mai putin. Pentru ca am avut umilinta de a sti cum sa cer. Iar asta nu ma poate face decat mai smart, fara sa ma gandesc ca imi pierd din mandrie si din ceea ce sunt. Tocmai asta ma face mai om. Si inca unul mai bun.

Merg pe strada si ma uit la femei. Imi plac femeile frumoase, le admir, recunosc ca mi-ar placea sa fiu mai inalta, iar cand vad o femeie care arata bine, imi clatesc si eu ochii.  Cand vad una care e imbracata si bine, atunci ma bucur si mai tare. Insa nu pot accepta sub nici o forma o femeie neingrijita. Simt o durere in ochi cand va una cu pantofii murdari, haine neingrijite, blugi necalcati, imbracata/incaltata in plastic sau si mai rau, coloristic aberanta. Dar cred ca nu voi putea niciodata sa inteleg femeile care isi arata suncile prin blugii cu talia joasa sau burta printr-o bluza care se ridica, si care, de cele mai multe ori fiind mulata, nu ii face nici un serviciu. Mai vad tipe care poarta pantaloni care pur si simplu plesnesc pe curul lor prea mare si la fiecare pas li se vede fie celulita fie nu le avantajeaza in vreun fel pentru ca le scot in evidenta fesele lasate si nelucrate. Cum, doamne, cum sa iesi din casa cu pantaloni mulati cand curul tau arat ca o prajitura de gelatina?

Nope, nu am nici o problema cu greutatea lor, fiecare e liber sa se simta bine in pielea lui, dar nu vreau permanent eye damage. Nu imi place sa vad o tipa cu parul prins la spate intr-o incercare penibila de a ascunde faptul ca nu s-a mai spalat pe cap de cateva zile. E vorba de respectul fata de sine, si ce respect arati cand semeni cu o matura?

Ce papucii mei de plus respect arati cand insisti sa iti fatai niste sunci de mancat la KFC din bonurile lunare prin fata mea? Sau a masculilor feroce, for that matter. Nu suport sa vad o tipa care poarta o bluza mulata, ce pe deasupra i se mai si ridica la fiecare miscare dezvaluind colacii celulitici. Ma dor ochii in cel mai grav stil, pentru ca sunt genul de om care evita sa fie penibil pana si prin modul de a ma imbraca. Nu inteleg de ce fete pe care mai bine ar sta o pereche de pantaloni cu talie inalta si ceva mai largi insista sa poarte pantaloni tigareta! Nu le avantajeaza in nici un fel, dar se pare ca masculul pica cu cat e mai gros stratul de grasime. O spun din nou, pantalonii aia ar trebui sa dea in judecata proprietara pentru munca in conditii de stres, cusaturile stau sa plesneasca in momentul cand se aseaza pe scaunul de la “Mec”.

Mai sunt acele oribile specimene care isi etaleaza sanii lasati, de laptareasa in somaj. Pentru ce dracu, oricum ala care se va uita va visa numai futai nu si o casatorie la Patriarhie. Inteleg ca nevoia e mare, dar mai sunt si altii pe planeta, nu doar nefututi! Sa porti un maiou care abia ii acopera sau o bluza mulata ca sa vedem cat de misto ti-i poti sprijini pe masa, asta nu mai e deloc in regula. E de-a dreptul dureros pentru cei care se afla in jur.

Iar asta ma face sa ma intorc la problema respectului de sine, care probabil vine si dintr-un simt al penibilului. Unul care probabil ar trebui stipulat prin lege, alaturi de interdictia de a purta animal prints. Daca am fi in jungla si nu am avea la dispozitie decat piei de animale, am avea o scuza. Insa in asemenea momente, genul asta de tipa mai degraba o injura pe “slabatura” care o comenteaza si o face “invidioasa”. Corect, imi pare rau ca nu am celulita, ca ma intetin, ca imi place sa nu arat de parca tocmai am esuat pe malul Pacificului. Imi pare rau ca medicul nu imi recomanda sa reduc nivelul colesterolului din sange si cel mai rau imi pare ca atunci cand ma asez nu se formeaza un rand de colacei in jurul taliei mele inexistente. Si mai ales imi pare rau ca nu stiu pe dinafara meniului de la fast-foodurile bucurestene. Insa imi pare cu adevarat ca nu inteleg ce e mintea unor asemenea fete. Se alatura altui mister: de ce fetele poarta gecute pana in talie, cu spatele gol, pe la minus tanspe grade. E la moda sa ai ovarele cat casa?

Imi tot pun intrebarea ce se va intampla dupa ce mor? Si nu la modul voi vedea o luminita alba la capatul tunelului si dau mana cu Barbosul. Mai degraba la modul ramane ceva dupa mine, am facut ceva pana acum care sa spuna despre mine ca nu am consumat resursele degeaba? Ma refer si in plan personal, la prieteni, relatii interumane. Am facut ceva pentru ei de-a lungul timpului sau am fost doar balast sentimental? Nu mai pun la socoteala relatiile amoroase, pe acelea le-am clasificat deja ca dezastre ale naturii, rude cu niste cutremure de magnitudine 9.5. Nu stiu daca in mod neaparat pentru ambele parti, insa din punctul meu de vedere aici se situeaza. Si cum mie rareori imi pasa ce cred cei din jur nici nu ma obosesc sa aflu.

Nu stiu daca am reusit sa fac ceva din punct de vedere profesional. Tot ceea ce am realizat a venit in urma unor porniri egoiste, si deci nu pot judeca daca mi-au fost doar mie de folos sau si altora. Mi-ar placea sa cred ca mai am mult pana departe, insa ma apuca o lene maxima ceea ce ma determina sa pastrez distanta fata de acel departe.

Daca ar fi sa murim azi, in secunda asta, am regreta vreun moment, ar fi ceva ce lasam in urma nefacut, vreun cuvant pe care nu l-am spus? Stiu sigur ca as regreta ca nu am ajuns in toate locurile in care speram ca viata ma va duce (pentru ca eu sunt dusa mereu de val, in ciuda ratiunii) insa nu cred ca as regreta ca nu am spus ceva. Poate asta e marele avantaj cand nu iti pasa de ceea ce se spune despre tine- poti spune orice, oricui fara sa te intereseze consecintele. Iar cei care se dau iubitori ai adevarului dar se stropsesc cand acesta le este spus in fata sunt niste imbecili mincinosi. Nu cred ca mi-ar parea rau pentru ceea ce sunt, stiu ca nu am pupat pe nimeni in cur sa ajung pana mai incolo, nici nu am facut compromisuri cand a venit vorba de munca mea. Ca altii au decis sa o compromita sau sa o diminueze in valoare, asta nu mai e problema mea. Am pus mereu capul pe perna stiind unde am gresit si unde as fi putut face mai bine. La capitolul asta nu am dormit niciodata linistita. Adevarul e ca nu mi-a placut niciodata sa mi se spuna ce sa fac, mai ales cand a venit din partea unor oameni care in primul rand nu stiu sa ceara. Nu mi-a placut niciodata sa mi se impuna ceva, mai ales fara motiv logic. Am refuzat sa fac multe de-a lungul timpului, creand animozitati si oameni care au ajuns sa nu ma sufere. Insa nu mi-a parut nicicand rau. Sunt genul de om care da mai mult de suta la suta atunci cand simt ca merita, dar nu voi da nici 10 la suta daca nu are sens. Iar la capitolul sens intra si oamenii, si ceea ce e de facut si motivul pentru care ceva trebuie facut. Daca cineva isi bate joc de mine, voi avea grija sa raspund la fel.

Nu as regreta ca am incetat sa mai vorbesc cu unii oameni. Inseamna ca au meritat-o, iar cei care au pus bot pe treaba asta inseamna ca nici macar nu ma cunosteau.

Insa refuz sa regret ca nu am avut viata personala pe care lumea o imagineaza pentru mine la varsta asta. Intrebata mereu daca mi-am gasit pe cineva de parca ma aproprii de momentul in care dau coltul, privita cu mila si dat replica “o sa iti vina si tie randul nu e timpul trecut”, am refuzat mereu sa iau aspectul asta ca pe o borna in viata. Mi se pare pe cat de irelevant, pe atat de stupid. Pe cand altele in jurul meu deja au relatii de lunga durata, logodne, dragostea vietii misunand undeva in background, tragedii concurente Medeei despre dragostea vietii pierdute si alte balarii, eu am considerat ca nu asta ma identifica. Daca am ajuns sa fim identificati dupa numarul de invitati de la nunta sau dupa cat de fericite suntem cand ne uitam cu ochi de caine plouat in ochii celuilalt, inseamna ca am regresat pana la Jane Austen. Iar daca asta e un lucru demn de a fi regretat cand murim…atunci cred ca traim degeaba.

Imi pun intrebarea ce ramane in urma mea pentru ca am ajuns la punctul in care ma uit la ceea ce am facut pana acum si ma intreb daca e suficient. Evident, cred ca e mult prea putin si ca ar fi trebuit sa fac mult mai mult. Mai ales dupa ce fac niste comparatii. Insa daca adaug in balanta si minusurile cu care am pornit la unele drumuri atunci privesc cu mai mult optimism.

Deci, ce ramane in urma dupa ce murim?