Citeam câte-o strofă, nici măcar o poezie, iar în ziua respectivă cu acea strofă-mi clăteam mintea. O-ntorceam pe toate părțile, o suceam, căutam conotații și implicații de parcă strofa aceea era nasul triunghiular al unui subiect dintr-un tablou de Picasso iar eu încercam să extrapolez întregul tablou.

În adolescență puteam sta cu orele pe o bancă să urmăresc trecătorii, să deduc tipare umane, trasee preferate de mulțimi sau pur și simplu ecourile unor fluxuri umane ce se întretăiau de zici că erau ecourile unor stringuri cosmice din te miri ce dimensiune. Puteam citi universul în pașii unui trecător.

Acum înțeleg într-un minut ce înțelegeam atunci într-o oră, iar nedumeririle de zi cu zi mi-s de mult răspunse. Cinci minute pe o bancă e suficient pentru a citi universul, iar strofele par să le fi epuizat de mult.

Am înțeles totul până la vârsta asta, iar acum nu fac altceva decât să mă întreb. Dacă citesc o strofă nu o mai picălesc, o las să lâncezească până dospește și face pui. Dacă stau mai mult de cinci minute într-un loc îmi pun ochelarii de cal, refuz universul ce se deschide și urmăresc doar întrebările din pașii trecătorilor.

Avem cu toții o vârstă a certitudinilor, trăind într-un univers fără nici o certitudine plin însă de posibilități. Vine apoi vârsta întrebărilor, într-un univers plin de certitudini pe care noi înșine le-am materializat în jur. Totul însă rămâne cert până găsești întrebarea potrivită, iar apoi o iei de la capăt.

Să trecem puțin peste principalele chestiuni ce mi-au sărit în minte când am ajuns în Amsterdam: iarbă și curve. Le găsești, sunt la-ndemână în centrul orașului și cu toate că cele două pălesc pe lângă celelalte minunății ale lor, sunt de departe cele mai puternice ca branduri turistice locale.

Districtul roșu mi-a lăsat o impresie pe cât de puternică pe atât de nedefinită. În principiu zona asta este o bucată de oraș vechi, în care toate ulițele sunt pline de uși de sticlă după care stau femei în posturi clișeistice: îmbrăcate doar în lenjerie, îți fac cu ochiul sau se unduiesc privindu-te languros și încearcă să te-mbie în patul din spatele lor. Cămările lor nu au mai mult de patru-cinci metri pătrați, iar pereții sunt acoperiți cu faianță.

Este sinistru să vezi cum pe o alee de 20 de metri treci printre 30-40 de astfel de vitrine. Dincolo de atmosfera de supermarket de carne populată cu păpuși și fumați buhăiți, fetele sunt cu adevărat tentante și găsești câte ceva pentru toate gusturile: grase negre, transexuali sau reale frumuseți finuțe.

Prețurile distracției încep de la 50€ un număr, negociabil până la 30, însă în banii ăștia primești cică doar penetrare și-atât. Dacă vrei să pui și mâna pe ceva, sau ceva mai mult, suma poate crește până pe la 150-200€.

În jurul ulițelor cu vitrine, găsești vestitele Coffee Shop-uri. Astea sar în ochi la fel de tare ca și vitrinele și au ca marcă neoanele verzi, negrii de la tejghea (da, un stereotip, dar am urmărit anume aspectul ăsta, iar dintre zecile de Coffee Shop-uri pe lângă care am trecut, absolut toate aveau negri la tejghea) și mai ales scrumierele de pe masă (în Olanda nu se fumează înăuntru nicăiari altundeva).

Pe ulițele cu shopuri mirosul e cu adevărat înecăcios seara după 8, semn că se fumează în draci. Majoritatea shopurilor au însă clienți turiști, din câte mi s-a povestit localnicii fumează cel mai adesea acasă și nu în spații publice. Toate shopurile prin care am ajuns au o mare problemă cu aerisirea și aparent nu prea se stă mult prin ele: lumea intră, fumează o țigară și pleacă mai departe.

Prețul unei țigări de iarbă începe, din ce-am văzut, de la 6€. Poate ieși mai ieftin dacă îți cumperi un pachet de vreo cinci sau șase bucăți, iar sortimentele disponibile par cel puțin la fel de variate ca cele de tutun.

Dincolo de droguri și sex, Amsterdamul și Olanda sunt cel puțin senzaționale. Localnicii nu se mândresc nicidecum cu libertinismul ăsta, deși nici rușine nu le este. Pentru ei e ceva firesc, iar toată lumea e conștientă de puternica reclamă și de afluxul de turiști pe care iarba și sexul le aduc bugetului lor național și adesea propriu, iar asta ar putea fi cu siguranță o lecție pentru noi.

Voi ocoli pe moment sexul și drogurile, voi avea un articol aparte despre ele. Din punctul meu de vedere, dincolo de astea două elemente de brand turistic, Amsterdamul și Olanda au o mulțime de alte detalii cu care să se mândrească, detalii care mie mi se par în definitiv cu mult mai interesante.

Amsterdamul este un oraș cu adevărat senzațional. De departe unul dintre cele mai mișto locuri pe care le-am vizitat vreodată. E un oraș pe ape, precum Veneția, dar e pus la punct cel puțin la fel de bine ca Viena. Moda și stilul vestimentar sunt mai degrabă similare Londrei, iar brutăriile și patiseriile mi se par de departe mai apetisante decât cele franțuzești.

Orașul este în mod evident unul ingineresc. Arhitectura, infrastructura și ambientul par niște culmi atât ale bunului gust cât și ale unui mare talent ingineresc. Totul pare să se potrivească și să meargă uns: nu există blocaje-n trafic, fără lipsă de parcări, fără probleme sau incongruențe în transportul în comun.

Orașul este clădit de-a dreptul într-o mlaștină, iar limitele geografice ale orașului sunt atinse de secole. Orașul este deci blocat și nu se mai poate pune problema vreunei expansiuni. Cu toate astea, este plin de viață, iar comunicațiile lui cu exteriorul sun grozave: unul dintre cele mai mari aeroporturi din lume, o gară centrală construită parcă pe un baraj, o rețea de metrou cel puțin foarte mare.

Cel mai frapant lucru în orașul ăsta e invazia de biciclete: 860000 de locuitori la 500000 de biciclete. Da, cinci sute de mii de biciclete. Pe străzi, la fiecare mașină ce trece pe lângă tine, trec vreo 20-30 de biciclete, iar pe cât de pitoresc e aspectul ăsta pe atât e de terifiant. Bicicletele au prioritate în fața tuturor: a mașinilor, a tramvaielor și… a pietonilor.

Am văzut cu ochii mei cum o „blondă” stătea pe trotuar și scria un SMS. Pe de-o parte și de alta a ei, trotuarul de vreo trei metri lățime era pustiu. O biciclistă venind din spatele ei, în loc să o ocolească, a preferat doar să o claxoneze și să o strige de două ori înainte de a o lovi în plin. Te mai uiți că o putea ocoli fără pic de efort? Ei, asta pare atitudinea generală a bicicliștilor pe la ei și mi s-a părut chiar puțin o atitudine prea de tot.

De mâncat ai la alegere restaurantele indoneziene și cele argentiniene, cu rare prezențe ale șaormeriilor și a restaurantelor italiene. Din câte am înțeles, cel mai bine se mănâncă pe la argentinieni iar cea mai bună alegere ar fi cam pe oriunde prin oraș friptura de vită. Localnicii ar avea o reală cultură a fripturii. O masă îți poate încăpea între 10 și 20 de euro.

Este un oraș scump, iar la urma urmei nu ai putea să te aștepți la altceva. Este unul dintre cele mai bogate orașe din lume încă de vreo câteva sute de ani: e capitala poporului ce a inventat civilizația industrială, capitala primelor crize speculative și unul dintre primele (dacă nu chiar primul) imperiu financiar cu întinderi globale. Nu are cum să nu te impresioneze ce vezi pe la ei.

Recomand deci oricui o vizită pe la ei. E o țară ce pe la noi nu înseamnă altceva decât flori, iarbă și sex, e însă una dintre cele mai grozave locuri din punct de vedere arhitectural, cultural și istoric.

Bună, sunt Grivei. Locuiesc în Pantelimon, cu gaşca mea de câini. Suntem vreo douăzeci de toţi şi ne ocupăm de liniştea unei zone de blocuri. Aici stăm bine, că e iarnă că e vară, avem mâncare şi nişte colţuri călduroase unde să ne ferim de ploaie.

Cât e ziua de mare nu facem mare lucru. Nici nu prea avem multe de făcut: batem zona noastră în lung şi-n lat, căutăm mâncare şi ne asigurăm că nu intră nimeni în zona noastră fără ca noi să nu fim de-acord cu ei. Mai sunt câteodată oameni care trec cu nesimţire pe lângă culcuşurile noastre şi miros a salam de vară din sacoşe sau miros ei a pisici. Avem grijă de ei, cu nişte lătrat se rezolvă totul, dacă e nevoie îi mai şi încoţim puţin, cât să simtă a cui e de fapt strada.

Săptămâna trecută a trecut pe la noi o mamă cu puiul ei de om. Puiul de om nu era cu mult mai înalt decât mine, era roz, păr lung şi vorbea foarte ascuţit – cred că era fetiţă. Şi era tupeistă fetiţa aia de om, al naibii! S-a apropiat de mine şi a-ncercat să pună mâna! Nici o problemă, au mai venit doi prieteni de-ai mei şi am reuşit ă scap de ea. Am muşcat-o niţel toţi trei, dar măcar aşa am reuşit să scap. Să fi auzit ce scandal o făcut mama copilului: urlete, ţipete, nu vezi aşa ceva în fiecare zi.

Imediat după păţania asta m-am dus la tanti de la blocul de la stradă. E o tanti bătrână care îmi face de mâncare când vreau eu. Poate nu mai are pe nimeni şi îi place de haita mea. Am lătrat de două ori sub geam, în cinci minute a ieşit afară cu o pungă de oase buuune de tot. Ba chiar a stat cu mine să-mi revin din şocul fetiţei care mă atacase.

Sunt Grivei şi eu mă ocup de zona asta de blocuri. Nimeni n-are voie aici fără acordul meu, iar oamenii par şi ei să se bucure de asta.

Pot fi companioni de tren simpatici, pot fi nişte cunoştinţe de moment dintr-o tabără din timpul şcolii, sau vreo persoană cunoscută din senin la drum.

E interesant cum dacă ne facem o radiografie a trecutului, ne-ntâlnim periodic cu câte-un exemplu din ăsta. Porţi o conversaţie simplă, plăcută, uneori poate chiar interesantă, după care vă zâmbiţi, vă daţi bineţe şi nu vă mai vedeţi o viaţă.

Îţi mai aminteşti de câte un meteorit din ăsta după ani şi ani de zile şi te-ntrebi ce-o mai fi făcând. Dacă oare din tot ce ţi-a povestit mai crede ceva sau dacă ce ţi-a povestit că speră a şi reuşit. Nu-i nimic, îţi poţi aminti şi te poţi întreba, nu vei afla veci pururi nimic despre ei.

Such is life: foarte faină şi plină de oameni ca nişte globuri de crăciun, fără trecut şi fără viitor. Doar nişte puncte de intersecţie a două drepte.

Am venit cu ea în Timișoara și mi-am parcat-o în fața blocului, ca orice om de bună credință. Am tremurat vreo câteva săptămâni la volan, fiind prima dată de capul meu într-o mașină. Făceam ture de nebun prin oraș ba seara, ba ziua, că doar aveam de-a mă obișnui cu volanul, orașul și traficul.

Aveam atâtea de învățat: ce fac cu dopul de la rezervor când alimentez, ce pompă am de folosit ca să nu-mi crape motorul, o mulțime de butoane pe bord, cum completez lichidul de parbriz… pfff! O-ntreagă nebunie de detalii. Printre astea era și CD-playerul cu care mă distram pe diverse muzici țopăitoare.

Într-o bună dimineață, casc ochii și mă-ndop cu cana zilnică de cafea, arunc o privire pe interneți printre feisbuci și știri, îmi pun cămașa cu gândul să mă-ndrept voios spre noua mea jucărie din parcare. Nu apuc să ies pe ușă, că primesc un telefon de la Cristina: „băi vezi că ți-or spart unii mașina”.

Cobor în fugă și mă minunez: mașina toată-ntreagă, doar geamul de pe față dreapta spulberat și ocupând diverse poziții în spațiu simultan, atât în cât și afară din mașină. Ei, halal cartier liniștit și Girocului ăsta.

M-apuc și mă uit să văd de pagube: în torpedou, nimic deranjat. În parasolar, toate hârtiile în regulă. Chiar și mărunții mei de lângă schimbătorul de viteză erau tot acolo. Singurul lucru ce lipsea de la locul său era fața CD-playerului. Am găsit-o însă așezată frumos între scaune, ascunsă de priviri indiscrete.

Bine-nțeles că habar n-aveam că fața CD-playerului se putea da jos, mi-am învățat însă lecția, iar pentru lecția asta am plătit bine: o oră de curățat parbrizul de prin mașină, două ore de stat la poliție pentru a scrie pân’ la urmă o declarație la dictare și șapte ore căutând și așteptând să-mi înlocuiesc parbrizul. Deloc plăcut să trebuiască să repari inepția unor cretini ce vor să dea lecții.

P.S. Cu o lună înainte de a mă muta din apartamentul ăla, cam la doi ani după eveniment, am primit și o scrisorică de la poliție: nu găsiseră pe nimeni, în ciuda a zeci de plângeri similare în săptămâna aia.

Nu țin minte decât chiote de bucurie-n jurul meu și părinți zâmbitori (dacă n-aveau sanie de mână) sau roșii cu ochii mai să le sară (dacă își aveau odrasla pe sanie după ei). În jurul meu era alb, munți de alb, iar de sub mulți munți ieșeau porțiuni de parbrize sau antene.

Când am crescut mai mare, prin liceu, iarna nu mai umblam cu sania. Nu de alta, da’ ar fi fost nevoie de vreun patruped să mă poată căra la cele șaptezeci de kile ale mele. Cu toate astea, de-acasă până ajungeam în fața liceului în jurul meu erau munți de zăpadă. De sub mulți dintre ei ieșeau bucăți de parbrize, sau antene.

Ba chiar țin minte că lângă liceul meu, o clădire veche de vo 100 de ani, cu statuia mare a lui Gheorghe Șincai în față, totul era înconjurat de ziduri de zăpadă. Stând pe trotuar, vizavi de liceu, vara vedeai clădirea BNR-ului. O clădire cochetă de vo două sau trei etaje. Iarna pereții de zăpadă erau atât de mari, încât stând în picioare în fața statuii lui Șincai nu vedeam decât acoperișul BNR-ului.

Pe ulița din fața blocului meu asfaltul nu era deloc vizibil cu lunile. Iarna de-abia pe bulevarde putea vedea asfaltul mânjit însă de o apă maro. Așa era cu lunile, cam de pe la sfârșitul lui noiembrie până pe la începutul lui martie. Adesea chiar și de ziua mea, în aprilie, încă supraviețuiau resturi de zăpadă, de sub mormanele cele mai mare.

Nimic nu mă bucură mai mult decât să văd o iarnă normală și în Timișoara, după ani și ani de ierni ploioase și zăpezi blege. Pe de altă parte, nimic nu mă deranjează mai tare decât să aud lume plângându-se de niscaiva nămeți. Dragă Timișoara, fă cunoștință cu iarna firească, iarna lui Alecsandri.

Foarte probabil mai bine-mi deschid o portocală, sticla de Jager ținută la rece și răsfoiesc o carte de Clarke.

Multe mari civilizații am lăsat în urmă. I-am lăsat pe greci, i-am lăsat pe romani, pe egipteni, pe maiași și azteci. Toți sunt exponenți ai unor vremuri când ceea ce avem în ziua de azi era complet de neimaginat. Ce ne-au lăsat totuși toate popoarele astea? Unii destule, alții nimic. Ce vom lăsa noi civilizațiilor ce vin peste vreo 2-3000 de ani? Poate destul, poate totuși nimic.

Despre ceea ce a fost acum două milenii nu prea știm mare lucru. Știm câte ceva despre romani și greci. Asta pentru că parte din manuscrisele lor au fost rescrise și copiate datorită unei continuități geografice. Mai știm două-trei chestii despre egipteni și babilonieni, iar asta pentru că ei au scris în piatră, respectiv în argilă.

Ce știm însă despre maiași și azteci? Mai nimic. Scrierile lor nu au pic de continuitate, iar comunicarea curentă a unor grupuri de amerindieni consta într-un cod de noduri de sfoară. Bine-nțeles, sforile s-au cam dezintegrat până-n zilele noastre. Ce știm despre daci? Nimic concret. Multă hârtie și papirus scris despre ei pur și simplu s-a dezintegrat sau a ars, iar presupusa lor scriere curentă pe scoarță de copac nu a avut nici o șansă să supraviețuiască.

Ce vor ști urmașii noștri despre noi peste trei milenii? Asta poate va depinde de ce se va rescrie și recopia. Ceea ce scriem în ziua de azi e preponderent pe hârtie sau suport magnetic. Mă-ndoiesc că este vreo șansă să supraviețuiască mare lucru.

În trei mii de ani, putem fi siguri că vor exista etichete de plastic din zilele noastre și plăcuțe de metal: urmașii noștri vor ști despre noi că beam multă Coca Cola, mâncam multe alune și vor ști denumirile majorității localităților datorită plăcuțelor de metal de la intrare.

În trei mii de ani este inevitabil să avem un nou ev mediu, poate chiar un nou ev întunecat. Civilizația fiind globală, e posibil ca și aceste epoci medievale tot globale să fie. Ce vor mai ști din știința și tehnica noastră odată ce-și vor avea propria lor renaștere?

Mă-ndoiesc că vor mai avea cunoștințe de fizică cuantică sau poate chiar atomică. Mă-ndoiesc de asemenea că vor ști multe despre noi, în afară de faptul că știam prelucra metalul, știam să producem plastic și că eram al naibii de mulți.

Azi trăim într-un volum enorm de informație. Toată cunoștința noastră este însă digitală sau pe hârtie. Cu toată inundația de informație din ziua de azi, urmașii noștri s-ar putea să nu găsească multe detalii scrise despre noi, ci doar ceea ce scriem în piatră, plastic sau metal.

Adicțiile mă urmăresc. Se țin de mine scai, de-ndată ce descopăr câte-un serial interesant, câte-o carte ce să nu mă lase să dorm, câte-o fată intrigantă ce-mi iese-n drum din greșeală, câte-un joc nou și provocator de care dau din senin. Îmi trag dependențele după mine ca un șirag trainic de droange.

E drept că și eu le țin lângă mine. Pe unele le abuzez până ard de la sine, se consumă și dispar. De altele mă descotorosind prin autodescalificare: mă autosabotez până nu mai văd nici cel mai mic motiv să insist.

Pe altele însă le țin în jurul meu. Le strâng aproape, le alung, le ignor și de-s tot acolo le dau un buzunar al lor sau un raft propriu. Abuzez și alung totul și orice de lângă mine, în final rămân lângă mine doar bumeranguri.