Doamna a trecut de mult de optzeci de ani, dar nicicând nu e prea târziu pntru o cafea dublă cu lapte și un Chianti. Comandă cu voce tare-tare, în ciuda liniștii absurde din bar, aplecată fiind către chelner, să îi audă cât mai ușor Ok-ul. Cu greu înțelege ce i-a repetat chelnerul de vreo patru ori: Chianti nu mai au, îi poate aduce doar cafeaua dublă cu lapte. E bine și așa.

Doamna tot de-un zâmbet mieros de când a intrat pe ușă, se așează la masa din centrul barului. Răsuflă greu și tremurat privind afară la seara mult prea luminoasă. Zâmbetul și l-a pierdut pe undeva. Se uită afară pe geamul însorit cu o tristețe ce-ar putea aduce iarna. Un moment în care și-a permis să-și amintească ceva de mult apus, de mult ignorat, de o bună bucată din optzeci de ani de ani îngropat cu forța sub zâmbete mieroase, maniere delicate, mese centrale și farduri cochete.

În două minute cafeaua-i aburește pe masă. Zâmbetul este înapoi la locul lui, ținut parcă-n brațe de ridurile pe care și le-a făcut singur în zeci de ani de zăbovit pe fața doamnei. Cafeaua aburește, laptele curge molcom în ceașcă. Nu au însă Chianti. Pentru prima dată în cine știe câți ani, cafeaua de seară va fi doar cu lapte și mult soare. Mult prea mult soare, fără un Chianti pe masă.

Fănică are șapte cicatrici de fierăstrău, sub ochi, pe picior, la mâini, pe piept. Patru dintre aceste cicatrici și le-a făcut într-un anumit eneviment în atelierul din spatele casei proprii, când un fierăstrău electric a prins viață și i s-a-nvârtit pe pantalon în sus. Noroc că a avut pile la spital! Vărul său era portar acolo, și a reușit să fie ajungă la doctori și să se opereze. Omul e indestructibil. Dacă ar pica bomba atomică, ar supraviețui gândacii de bucătărie și Fănică.

Știi cum domnișoarele și doamnele din Anglia Victoriană își ridicau degetul mic de la mână când ridicau ceașca de ceai. Ei bine, Fănică ridică degetul mic de la mână când ridică de unul singur o grindă de 50 de kilograme. Poate e o declarație de stil, poate pur și simplu e pentru a nu-și zgâria ghiulul de aur de pe degetul mic. În mod cert, Fănică ridică grinzi într-un mod deliberat și plin de stil.

Pe vremea lui Ceaușescu, el a fost ucenic la o uzină undeva. Și când a venit Ceaușescu în vizită în Baia Mare, a fost trimis de uzină împreună cu alți colegi să îl întâmpine cu voie bună. Toți colegii lui au primit steaguri, el singur a primit un tablou de care trebuia să aibă grijă ca de ochii din cap.

A dus cu el tabloul pe tren. Tabloul nu a avut nimic. A ajuns în gară în Baia Mare și a cărat tabloul cu atenție până pe sectorul de trotuar arondat uzinei lor. L-a fluturat cu grijă la momentul potrivit, Ceaușescu a trecut, iar el s-a oprit într-un bar. Acolo unde era cândva Spânzurătoarea în Baia Mare, la colțul unui bloc. Și totul a fost bine. Și s-a urcat pe tren, nu l-a ratat. Totul a fost bine.

Cum a fost la miting, Fănică? Bine a fost, tovar’șă Derectoare. Cum a fost drumul, Fănică? Bun, tovar’șă Derectoare. N-ai avut probleme, Fănică? Nu, tovar’șă Derectoare. Unde-i tabloul cu Ceaușescu, Fănică? … apăi… știți tovar’șă Derectoare… bag de samă că nu-i. Cum, băi Fănică? Vrei să te zbor din servici, băi Fănică? Apăi… tovar’șă Derectoare, trebe c-o rămas în birt la Spânzurătoare. Îl caut când ajung la Baia Mare, tovar’șă Derectoare. Cum băi, Fănică, te dau afară de la uzină!! Bine tovar’șă Derectoare, faceți cum vreți, nu mai am amu tren de Baia Mare, mă duc acasă.

Fănică a scăpat și de pușcărie. Acum șase ani era portar la școala din comună. Comună mare, cu gimnaziu. După ore, două fete or intrat în școală și i-au zis că au niște treaba în clasă și că ies imediat. Le-a lăsat să meargă, doar le știa pe fete, două fete din sat, fiecare din familie cu mulți frați, amândouă de clasa a opta. Trec cinci minute, fetele nu se-ntorc. Trec zece minute, fetele nu se-ntorc. Trec douăzeci de minute… fetele tot nu-s. După ce le caută, le găsește la baie, aproape goale, ocupate între ele. Fetele speriate că se va auzi-n sat de ele, i-au oferit și lui niște ceva, dar el nu a luat nimic. Nu că n-ar fi luat, dar poate l-ar mai fi și pârât apoi fetele să intre la pușcărie! Le-a trimis acasă. Și le știa, oricum, nu a zis nimănui în sat de fete, ce treabă are satul cu ce făceau ele acolo??

Acum Fănică e angajat în construcții. A ajuns prin Franța. În prima zi de lucru a primit o alocație de 25€ pentru a-și căuta și cumpăra bocanci cu bombeu metalic, necesari pe șantier. S-a dus să-și caute o pereche bună și s-a întors din piață cu o pereche de bocanci buni dar SH, plătiți cu 5€. Alături cu 3 cutii de câte cinci litri de vin de restul de 20 de €. Omul își știe prioritățile și găsește soluții care să nu-i compromită îndatoririle de serviciu.

Și-a improvizat chiar și o sală de forță, la cazare lângă șantier. După ce o zi întreagă cară jumătate de casă în scânduri și grinzi din depozit la etaj, mai face 80 de flotări și 80 de ridicări pe bară, să simtă și el că trăiește. Adună televizoare și le duce în România cu dubița unuia. Duminica asta are tocmit un transport de șapte (7) televizoare, toate găsite pe marginea drumului dar bune sau reparabile.

Îi place aici. A descoperit că îi plac kaki și mango, vinul de franțuzesc, fructele de mare. Și după doi ani de Franța, știe să vorbească franceză, dacă și numai dacă are de vorbit cu o doamnă sau domnișoară. Fănică descoperă lumea, încearcă orice îi propui, la urma urmei trebuie să știi ce e bun și ce nu e bun pe lumea asta.

Avea actele la el. Vecinul de banchetă i-a aruncat un „Dochiumenț” și a primit în mâna întinsă livretul. Vecinul a văzut cine era, cum îl chema, de unde era, dar nu l-am întrebat nici pe el. Prea mi se părea umilitor să te dai vameș ca să vezi datele omului.

S-a urcat pe tren la Oradea și era vizibil intimidat de faptul că era singur pe trenul plin de atâția români prosperi. S-a așezat pe scaunul de vizavi de mine, zâmbind de zor ținându-și sfios punga de 10 bani de alimentară în ambele mâini.

Ținea de punga aceea cu ambele mâini și strângea atât de tare încât albul degetelor părea că-nvinețise. În pungă se întrezărea un tub de șprei cu rozaliu și manșetele unei bluze modeste și subțiri. Iar conținutul pungii laolaltă cu hainele cojite de pe el – urma să-mi dea de înțeles – erau singurele lui posesii.

Română nu vorbea. Nici engleză. Franceză nici pe-atâta. Și nici germană. El era din Sri Lanka și vorbea doar ce limbă or fi având ei pe-acolo. Și stătea stânjenit vizavi de mine pe trenul dinspre Oradea, strângându-și pumnii pe o pungă de 10 bani, plină cu un tub de șprei și o bluză.

Vecinul de bancă, ce-i ceruse documentele ca un vameș, mi-a explicat cum că e venit din Sri Lanka și că e refugiat cu azil politic. Băiatul a auzit Sri Lanka, s-a întors la noi și mi-a recunoscut expresia întrebătoare de pe față. S-a lansat în cea mai lungă și elocventă alocuțiune a lui:

„You know, India (palma stângă…), Sri Lanka (palma dreapta descrie o virgulă lângă palma stângă). In Sri ​​Lanka tigers. No more mother. No more father. Tigers. No more brothers. Tigers. So (bate cu degetele palmei drepte în coșul pieptului) Romania. Oradea – Baia Mare. Baia Mare – Șomcuta Mare.”

Nu cred că de tigrii o fi fugit el din Sri Lanka. Cert e că avea pe el o geacă de mușama ce se cojea în sute de bucățele, ținea în mâini o pungă cu un tub de șprei și o bluză gri mult prea subțire și urma să ajungă la unșpe noaptea în Baia Mare, unde ningea cu nesimțire și el trebuia să mai ajungă și până la Șomcuta Mare. Fără să vorbească vreo altă limbă decât probabil limba tigrilor.

În Baia Mare a ajuns cu bine. A găsit taxi. Șoferul a zis că știe unde la Șomcuta trebuie să ajungă. A și pornit cu bine din gară. Dacă a ajuns nu mai știu. Și nici cum îl chema nu știu.

Există însă un alt element care nu pare prioritar pentru autorități și care cu certitudine are un aport dureros la poluarea din oraș: lipsa locurilor de parcare suficiente în centrul orașului. O cercetare făcută în America a relevat faptul că dacă analizezi traficul auto în zonele aglomerate, undeva între 28% și 45% dintre mașini nu doresc de fapt să circule, ci sunt în căutarea unui loc de parcare. Aș îndrăzni să susțin că în zona centrală a Timișoarei procentul poate fi mult mai mare, iar din experiență proprie, vânarea unui loc de parcare poate dura pâna la 20-30 de minute.

Nu am găsit pe nicăieri un astfel de studiu făcut la nivel de Timișoara, dar dacă s-ar face, mai mult ca sigur rezultatele ar duce la niște leșinuri în rândul publicului. Acele parcări subterane sau supraterane în privința cărora autoritățile se tot bâlbâie de ani și ani de zile, au șansa să reducă poluarea, cel puțin în zona centrală și pericentrală, cu procente de două cifre mari.

Problema asta este stimulată suplimentar de volumul mare du lucrări de infrastructură din oraș, lucrări care au dus la un trafic exagerat de încet, ambuteiaje, practic niște sute de mașini care stau cu mult mai mult în trafic și cu motoarele pornite decât probabil ar fi necesar. Una peste alta, penuria de locuri de parcare combinată cu traficul foarte îngreunat, cadornisesc Timișoara cu o pompă de noxe în mijlocul orașului mare cât niște mii sănătoase de autoturisme.

Dar nu e grabă, ce atâtea parcări?! Mai bine cumpărăm stații de filtrare a aerului de două sute de mii de euro și certăm în presă o mână de firme. Mai mult, putem foarte bine să plantăm copăcei în jurul stațiilor de monitorizare a calității aerului. Putem face și niște artificii pentru a da bine în cifre în fața Uniunii Europene.

Nu ar fi totuși posibil ca în paralel cu sancționarea diverșilor agenți economici, autoritățile să urgenteze licitarea și construcția acelor parcări cu care se tot laudă? Poate după ce vom avea parte de ele, nu vom mai avea impresia că stăm cu motorul mașinii pornit într-un garaj închis.

O piață destul de apropiată de noi din punct de vedere geografic, de altfel o piață faină, plină de forfotă și cu o oarecare prezență pe interneți, găsim în Praga. Vorbim așadar despre un oraș cu un trafic turistic de vreo opt milioane de oameni pe an. Piața centrală are un minim minimorum de vegetație:

O altă piață interesantă și fără de copaci, sau vegetație, găsim o țâră mai departe, taman în Bruxelles. Dacă multicapitala asta de oraș nu se rușinează cu o piață golașă, atunci poate nici noi, în Timișoara, nu ar trebui să plângem prea mult:

O altă piață fascinantă și fără pic de copăcel, este piața Sântu’ Petru din Roma. Iată, o capitală spirituală ce își permite lipsa de vegetație. Drept că funcționalitatea pieței e diferită decât a pieței noastre, dar un turist ce trece pe-acolo tot va admira piața, chiar separat de basilica de alături:

Mai aproape de curtea noastră, găsim urbea vieneză, cu acel Stephansplatz plin de lipsă de copaci. Cât te uiți cu ochii, în stânga și dreapta, doar piatră, sticlă și tencuială:

Până una alta, cel puțin un copac pare că va supraviețui rabilitării de la noi. Piața Libertății, o simplă zonă de tranzit până mai ieri, are acum șansa să capete o funcțiune mai activă în ciața socială și culturală locală. Trebuie să recunoaștem, că la urma urmei, lucrurile arată promițător, chiar dacă s-au pierdut multicei copaci pe parcurs:

În acest septembrie, Cramele Recaș și-au lansat cel mai nou vin produs de ei pentru export, un vin alb licoros botezat după Conacul Ambrozi din comuna vecină Recașului, Remetea Mare. Cu ocazia asta au apelat la un ansamblu original de macara cu platformă de servit masa, soluție oferită de către cei de la Dinner in the Sky.

Via plină, soarele gol de septembrie, noul vin licoros al celor de la Cramele Recaș și mai ales înălțimea amețitoare au fost un pachet extraordinar. Chiar dacă macaraua ne-a coborât la sol după degustarea licorii, am impresia că eu tot acolo sus la patruzeci de metri am rămas. Vă urez așadar să gustați un strop din noul Conacul Ambrozi și ne revedem la sol.

Cifra fiind atât rotundă cât și importantă pentru piața muzicală românească, Alexandru Andrieș a lansat în primăvară o reinterpretare a albumului său de debut, Interioare. Cu ocazia aceleiași cifre important de rotunde, în țară au loc concerte pentru a ca publicul să asculte live acest album nou și vechi. Miercurea asta, cu ajutorul PRBeta, Interioare ajunge și în Timișoara:

În 24 septembrie 2014, de la ora 20:00, INTERIOARE va putea fi ascultat live de către timişoreni la Filarmonica “Banatul”. Preţul biletelor la concert variază între 40 şi 60 de lei. Acestea pot fi achiziţionate de pe Eventim.ro, din reţeaua magazinelor Orange, Germanos, de la casieria Teatrului Naţional Timişoara şi din librăriile Cărtureşti.

Iohannis este în primul rând minoritar, or românul mediu încă are în sânge un oarecare sentiment că cineva vrea să ne fure ardealul. Nu este Iohannis ungur, dar nici român nu este, nu are nume cu -escu, nu vorbește cea mai neaoșă română, vine dintr-un popor cotropitor, iar majoritatea țării posibil să se uita la el și să creadă că a venit în România de curând să ne vândă țara (ce dacă neamul lui o fi pe pământurile astea de ceva secole bune?).

Mai mult de atât, Iohannis nu are de vreun fel imagine de învingător. O fi el marele primar al Sibiului care a făcut și a dres, dar lelea Viorica de prin Bărăgan n-a văzut Sibiul. Sunt sigur că mult popor știe de Iohannis că e cel propus la infinit în ultimii ani ca premier, respectiv cel care a pierdut la infinit postul de premier (sau vice-premier, sau ministru, sau mai știu eu ce).

Monica Macovei s-a-nhămat la o bătălie pentru care nu cred că România e încă socialmente pregătită: o femeie la conducere. Covârșitoarea masă electorală nu cred că a auzit vreodată de o femeie la conducere. Directoare de școală? Da. Inspector șef? Probabil. Ministru? Pe ici pe colo.

Și pe ici și pe colo o Udrea, o Andronească, o tânără absolventă de școală străină – așadar o amantă (a se vedea orice banc cu Băsescu și Udrea), o cloșcă și o școlăriță fâstâcită. Dar astea sunt totuși treburi femeiești – educația, poate chiar justuția. Lider de sindicat? Nu. Premier? Nicidecum. Președinte? Hahaha.

Nu că Ponta ar fi mai român sau mai bărbat, dar e mai autentic și a ajuns premier în forță, nu ca Iohannis. Plus e bărbat, iar bărbați am tot avut la conducere, nu ca Macovei – la urma urmei am  avut o femeie la putere – Elena Ceaușescu, dar nu poate fi un precedent pe care să-l invoce vreo candidată la președenție.

Am mari dubii că poporul nostru are capacitatea de a vedea dincolo de sex și de etnie. Îmi doresc însă să mă-nșel și România să se dovedească a fi capabilă să instituie o femeie sau un etnic sas ca președinte, în lume se practică din ce în ce mai mult treaba asta și la urma urmei nici sexul nici etnia nu au relevanță în privința prestației vreunei persoane de putere nicăieri în lume.

E drept, după panica și derută generală în 2011 și 2012, copiii și profesorii par să se fi adaptat noilor realități. O parte dintre ei cu siguranță au găsit metode noi de a-și adapta copiatul, alții pur și simplu au stat mai cu sârg cu burta pe carte. Cert este că 2013 și 2014 au văzut o reafirmare a ratei de promovabilitate  a bac-ului, ceea ce poate fi bine.

Cifre luate de pe portalinvatamant.ro

În altă ordine de idei, nu pot să nu mă minunez cu privire la ratele de promovabilitate de 80-90% din deceniul anterior camerelor video din 2011. Abia pot să vizualizez aceste procente. Parcă totuși, după ce am trecut prin sistemul educațional românesc, 40-60% promovați la bac pare o marjă cu mult mai realistă decât… 80-90%.

Ce deslușesc eu bine în faptul că bacul se poate pica în ziua de azi, este faptul că examenul contează din nou, poate pentru prima dată în cine știe câte decenii. Ceea ce nu poate fi rău. Este foarte important însă să își mențină relevanța, dar poporul pare deja obișnuit cu stadiul actual.

Un alt lucru foarte bun este faptul că performanțele contează azi. Acele câteva (104 din 161.705 elevi înscriși) medii de 10 la nivel național au ajuns să fie mediatizate. Copiii aceștia au dat interviuri, s-a scris despre ei, au fost lăudați și promovați. Generațiile următoare au început să vadă un real merit în a trage pentru bac, măcar din motive superficiale.

Sunt convins că bacul este tot defect. Nu am reușit să găsesc nicăieri vreo notă medie la nivel național pentru toți copiii din bac, nu am reușit să găsesc nicăieri o curbă Gauss a vre-unei ediții recente de bac. (Dacă există publicate pe undeva, atunci posibil să nu fi căutat destul.)

Ținând cont de importanța enormă a acestui examen, m-aș aștepta ca o analiză statistică a fiecărei ediții, a fiecărei generații de promovați, să apară pe site-ul ministerului, sau poate mai degrabă în presă. Însă e prea mult să ai pretenții din partea presei române. Mă bucur că cel puțin par să gestioneze mai sănătos această ediție de bac, parcă mă și tem să am pretenția să facă niște analize realmente relevante.

Una peste alta ceva e spre bine. Bac-ul sperie, este picabil, este un real efort și mai greu de șuntit de unii ce nu sunt dispuși să-l depună. Îl putem considera deci relevant, acum ar fi genial dacă programa celor 12 ani de școală ar ajunge să fie relevant.

]]> http://www.adidragos.ro/2014/bac-ul-mai-relevant-ca-oricand/feed/ 0 http://www.adidragos.ro/2014/ghidul-autostopistului-galactic-nu-intra-in-panica/ http://www.adidragos.ro/2014/ghidul-autostopistului-galactic-nu-intra-in-panica/#respond Wed, 09 Jul 2014 05:30:18 +0000 http://www.adidragos.ro/?p=8592 Citește mai departe →]]> Cultura britanică este bine cunoscută pentru un umor specific puternic sarcastic și adesea intraductibil, datorită unor jocuri de cuvinte specifice limbii ba chiar adesea specifice unor jargoane ale limbii engleze. Astfel de umor se găsește în scrierile lui Douglas Adams: Hitchhiker’s Guide to the Galaxy, So Long and Thanks for All the Fish, Mostly Harmless, etc.

Douglas Adams a introdus în literatura SF un umor incredibil, un umor pompat în fiecare frază a cărților sale, un umor plin de jocuri lexicale, plin de absurd ce amintește de Lewis Carroll, un umor ce atacă metehnele cotidiene și birocratice britanice. În principiu pentru a gusta din plin cărțile lui, e important să le citești în engleză și să fii cât mai familiarizat cu putință cu aceste detalii ale vieții britanice care sunt atacate de autor.

Similar cu Alis în țara minunilor, care tradusă și citită de un ne-britanic pare o poveste pentru copii, mai degrabă decât o carte subversivă adresată societății victoriene pe care Lewis Cassoll o atacă în fiecare secvență, cărțile lui Douglas Adams sunt puternic legate de limbă și cultura și civilizația britanică, iar traducerile vor pierde foarte mult din totalitatea mesajului cărților.

Nemira a publicat anul acesta o traducere a cărții de căpătâi a lui Douglas Adams – Hitchhiker’s Guide to the Galaxy. A fost o fericire pentru mine să găsesc pe rafturile librăriilor Ghidul autostopistului galactic, o carte atât de diferită față de alte SF-uri, cu un umor atât de intens și o critică socială atât de subversivă, nu poate decât să îmbogățească sufletului fiecărui cititor. Apoi însă mi-am dat seama că e o traducere, însă întrucât “traduttore, traditore”, cartea riscă să fie puternic ciobită de lipsa substratului cultural britanic, sau de privarea de variatele și coloratele nivele semantice ale englezei britanice.

Stau pe gânduri dacă să citesc sau nu cartea aceasta. Îmi amintesc cum în urmă cu mulți ani, Alice în țara minunilor a fost mai degrabă un basm liniar comparativ cu Alice in Wonderland. Parcă mi-e frică să nu fiu dezamăgit de varianta tradusă și să-mi ciobesc admirația față de autor. Aștept cu nerăbdare primele recenzii, deocamdată pe Google am găsit doar recenzii ale filmului.

Parcă mă chinuie curiozitatea, însă în același timp, Nu Intra în Panică sună mai puțin reconfortant decât Don’t Panic.