Câţi dintre noi au văzut o sapă de lemn sau au trăit sentimentul că s-au culcat odată cu găinile?

Puţini ne-am izbit de situaţia concretă în care am pus paie pe foc sau am îngrăşat un porc în Ajun şi aş vrea să-l cunosc pe cel a cărui căruţă a fost răsturnată de o buturugă mică sau a văzut un lucru ducându-se de râpă. La fel, nu ştim cum se uită un viţel la o poartă nouă, rareori am văzut o pasăre umflându-se-n pene şi n-am văzut pe nimeni umblând cu cioara vopsită.

Multe dintre aceste expresii conţin învăţături din experienţe concrete pe care noi nu mai avem să le întâlnim. Nu ştiu dacă vom trăi să batem un fier cât de cald, să vedem cum ceva se duce de râpă sau cineva strică orzul pe gâşte.

S-au dus vremurile când cineva garanta cinstea cuiva băgând mâna-n foc sau când cineva venea cu o soluţie din pământ, din piatră seacă. Calul nu mai moare de drum lung, caravenele nu mai trec, deşi câinii latră şi nu ştiu pe cineva să fi văzut capre pline de râie care merg cu coada sus.

Poliţia Română nu cunoaşte cazuri de invidivi care ieri au furat un ou, iar azi un bou şi, bănuiesc, echivalentul cuiva care aleargă după doi iepuri ar fi cineva care lansează două proiecte sau produse în acelaşi timp şi nu-i merge cu niciunul.

Unele expresii sunt mai recente şi cuprind, de exemplu, probleme modernizării agriculturii (doi cu sapa, cinci cu mapa), apariţia tramvaielor în oraşele mari (după tramvai și după femei să nu fugi niciodată) sau obiceiuri urbane actuale (mai bine burtos de la bere decât cocoșat de la muncă). Unele se referă la probleme economice depăşite (nimeni nu mai fură căciula altuia), în timp ce altele vorbesc despre ocupaţii care există şi acum (hoțul neprins e negustor cinstit).

Sunt doar câteva expresii şi proverbe care, deşi vin dintr-o altă lume (experienţe ale unor oameni din anumite medii, cu anumite ocupaţii), se aplică şi la cea în care trăim. Deşi peisajul s-a schimbat, firea a rămas aceeaşi.

Am votat cele mai tari maşini
lansate în România în 2011

 

Maşini accesibile

Locul 1: Ford Focus

Locul 2: Opel Ampera

Locul 3: Citroen C4/DS4

Maşini premium

Locul 1: Range Rover Evoque

Locul 2: Porsche 911

Locul 3: BMW Seria 6

Mai multe detații găsiți pe automarket.ro

Un adolescent care “face autostopul” cu trenul prin State.
Un fost broker pe Wall Street care și-a strâns economiile și acum călătorește prin statele din sud.
Un tip care trăiește în munții din California de mai bine de un deceniu. A devenit o legendă, muncește cu ziua, vânează singur, nu duce dorul femeilor și doarme în cort în timp ce ascultă meciurile de baseball la un radio mic.
Un grup de pensionari care și-a vândut casele pentru a-și cumpăra rulote. În fiecare iarnă, coboară în sud, below the snow line, formând comunități hippie în deșert.
Un cuplu de tineri cu doi copii care au ales să trăiască într-un autobuz dezafectat, în deșert, în apropierea unei baze militare.
Un grup de rodeo guys care sunt mereu pe drumuri participând la tot felul de turnee.

Un mod mai puțin întâlnit de a înțelege care este treaba cu American Dream:

sursă

Încurcăturile mele au apărut în ultimele zile cu cei care livrează pizza. De regulă, las ceva peste, dar o dată s-a întâmplat să nu am bani decât pentru comanda propriu-zisă. Aveam 50 RON, iar comanda ajungea la 49,5 RON. Am ieșit din dilemă alegând un sortiment mai ieftin pentru a rămâne ceva de bacșiș.

Mi s-a părut un sacrificiu inutil care a reflectat lașitatea mea de a refuza să dau bacșiș. Am cumpărat mai puțin de teama propriului ridicol.

Următoarea dată, pentru că nu mi-am învățat lecția, Universul m-a pus în aceeași situație, cu aceeași bani ficși. Acum n-am mai făcut rabat și-am bifat comanda de 49.5 RON. M-am frâmântat inutil până a venit pizza, însă tot mă simțeam aiurea.
Răspund la ușă, încerc să fac conversație întrebându-l cât face și îi dau bancnota de 50 de RON.
- Uite, îmi cer scuze că nu am mai mult acum… data viitoare…
Inutil! A simulat că nu-l deranjează, dar victima din mine nu a putut să nu observe cum am stat cu mâna în aer câteva momente.

Am întrebat ieri pe Facebook și am aflat că sunt destui cei care au trecut prin asemenea întâmplări și mă întreb cât de încetățenit este bacșișul dacă imposibilitatea lui pare o lipsă de bun-simț pentru care trebuie să îți ceri scuze.

P.S.: Am găsit aici o listă cu obiceiul bacșisului în diferite țări.

Pe listă: Moneyball (2011), We Bought a Zoo (2011) și A Dangerous Method (2011). Alte recomandări?

Este ca și cum ceilalți sunt puși acolo pentru a îngreuna și mai mult ulterioara propunere în căsătorie. Gestul este făcut nu pentru că ești privit și îți dorești ca ceilalți să te vădă, ci mai degrabă miza este ceea ce faci în ciuda privirii celorlalți.

Ceilalţi, privirile şi aprobul lor constituie un mijloc de presiune care poate valida sau invalida gesturile noastre. Este greu să urci pe o scenă tocmai pentru că acea scenă este privită de ceilalţi. E uşor să scandezi pe stadion tocmai pentru că ceilalţi nu te privesc.

Expresia to frown upon conţine aceeaşi idee: printr-o încruntare şi printr-o privire poţi dezaproba gestul cuiva.
Sau mai ţineţi corecţia aplicată de acel personaj din Meet The Fockers: I’m watching you? Sau expresia românească “Vezi că sunt cu ochii pe tine!”

Într-o societate tradiţională privirile celorlalţi erau foarte aproape de orice individ, iar presiunea era atât de mare încât a necesitat introducerea unor debuşee sociale, a unor perioade când oamenii erau liberi să facă ce doreau, ascunşi de privirile celorlalţi. De exemplu, Saturnaliile sau carnavalurile de mai târziu când deghizarea era permisă, când puteai fugi de privirile celorlalţi pentru a-ţi permite licenţe de regulă interzise.

Un amic din copilărie care s-a mutat dintr-un oraş mic (precum Moineştiul) într-unul mare (precum Bacăul) era fascinat de libertatea nou dobândită într-o comunitate unde presiunea celorlalţi este fragmentată.
“Pot să ies gol într-un cartier şi apoi, peste o oră, mă pot plimba la costum printr-alt cartier. Lumea nu va şti ce-am făcut în partea aialaltă!”

Probabil din acest motiv în mediul urban au loc mai multe infracţiuni decât în mediul rural. În oraşele mari, oamenii sunt mai puţin atenţi să privească la ceilalţi. Pe de altă parte, intră într-o crâşmă de la ţară şi vei vedea cât de atent eşti privit!

Social Media (blogurile şi reţelele sociale) au readus în actualitate presiunea pe care privirea celorlalţi o poate exercita. Orice faci, orice scrii, orice poză şi filmuleţ pui, totul primeşte o căruţă de priviri. Priviri care, prin anumite mecanisme (comentarii, like, share, RT), pot valida sau invalida ceea ce transmiţi.

Prin simplul gest de a comunica ceea ce faci şi ceea ce ţi se întâmplă, atragi o mulţime de priviri în viaţa ta. Pare paradoxal: la început ne dorim cât mai multe priviri, iar apoi (după ce ne frigem) fugim de aceste priviri. Este ca în cazul celebrităţii: te străduieşti ani de zile să fii recunoscut pe stradă, iar apoi îţi pui ochelari de soare în încercarea de a te ascunde.

E un dublu sens al privilor celorlalţi: uneori te ajută, alteori te pot inhiba. Atunci când faci ceva “de capul tău”, atunci când nu eşti privit şi nimeni nu-ţi spune că greşeşti, tocmai atunci ţi-ai dori privirile celorlalţi. Atunci când acestea deja inhibă se cheamă supraexpunere şi ai căzut în capcana tiraniei privirilor celorlalţi.

Este ca şi cum contează mai puţin ceea ce faci şi a devenit mai important sub ce lumină privesc ceilalţi ce ai făcut.
Cât de bine dansezi când cineva îţi spune “Hai să te văd cum dansezi!”?

Ideile lui sunt simple: bloggerii sunt niște fomişti care se prostituează pe – evident – bani puțini şi păcălesc agențiile să investească bani în Social Media. Toată schema asta este o modalitate pentru nişte şomeri să nu moară de foame în ciuda faptului că “nimeni nu câştigă mai mult de 10-15 milioane pe lună din blogging”.

Aș adăuga că aceşti şomeri fomişti fac o treabă al naibii de bună să păcălească pe toată lumea de vreme ce se rulează campanii pe bloguri de şase ani şi nu sunt semne că această schemă se va termina undeva în viitorul apropiat. Mai mult, majoritatea campaniilor în Social Media care se desfăşoară acum sunt generate de clienți vechi în parteneriat cu bloggeri cu care au mai lucrat și în trecut.

Aici sunt două concluzii: 1) clientul s-a convins că Social Media are efecte și 2) bloggerii au livrat totuși câteva rezultate. Dacă aceste propoziții ar fi false, toată treaba ar fi fost o bulă care s-ar fi spart acum mult timp.

Majoritatea bloggerilor care câștigă acum bani din blogging sunt aceiași oameni care au scris de plăcere pe blogurile proprii atunci când toată treaba nu genera niciun venit și probabil vor scrie și când veniturile vor dispărea.

Nedumeririle lui Radu – aşa îl cheamă – sunt cu atât mai strigătoare la cer pentru el însuşi cu cât, parcă într-un concurs al virilităţii virtuale, proclamă că blogul său are 3-4.000 de unici pe zi din trafic direct. Înțeleg că lucrurile sunt destul de confuze: el însuși nu câștigă niciun ban cu propriul blog, iar alții cu trafic mai mic câștigă – e posibil – mai mult decât un jurnalist pe plantație.

Observ, mai ales în ultimii doi ani, o tensiune venită din partea multor jurnaliști care s-au găsit descoperiți în noul peisaj creat de Social Media. Mulți s-au trezit fără loc de muncă și s-au văzut obligați să aleagă calea blogging-ului. În plus, mulți au observat că se izbesc de bloggeri atunci când se negociază bugete, atunci când se distribuie invitații la un eveniment sau atunci când primesc mașini în teste, iar tot peisajul acesta creează destul disconfort.

Închei în notă anecdotică și răutăcioasă. Ultima dată când m-am întâlnit cu Radu am împărțit amundoi aceeași piscină – de la ambele capete ale bastonului – din cadrul unui complex turistic, la Festivalul ANONIMUL. Eu eram cazat acolo la invitația unei corporații, el era cazat în sat pentru că bugetul revistei la care lucrează nu și-a permis mai mult. Eu am trăit câteva experiențe pe care le-am împărtășit pe blog, el se ruga de Patapievici să-i acorde un interviu în numele unui coleg de presă care la acel moment era prea afumat să se ridice din pat.

Decât o Revistă a reușit performanța unui produs care este în același timp cool și consistent. Arată bine și spune ceva în același timp. Pentru mine, povestea iniţiată de Cristian Lupşa & Co este dovada că şi în România se poate crea un produs de calitate fără compromisurile tipic balcanice.

Am citit ieri apelul lui Cristian Lupşa şi nu am avut nicio ezitare să mă abonez.

Despre Alain de Botton am mai scris aici sau aici.

foto: Mihnea Ratte

A fost un eveniment transmis live unde s-a făcut risipă cu miștouri, glume și ironii. A fost o dezbatere care a atras un public numeros de pe Facebook și suporteri înrâiți la fața locului.

Azi, la 20.00, se va anunța petrecerea care va premia atât pe cei care s-au implicat în goana după argumente și pe participanții de pe scenă.

Gășiți mai jos câteva momente memorabile:

f

Unele sunt locale, altele își parazitează întreaga personalitate. Unele se manifestă în anumite situații, iar altele nu discriminează când e vorba să se arate. Defecte care uneori se transformă în greșeli, iar alteori te ajută să te ferești de unele situații și să nimerești în altele.

Pornesc această discuție de la propria listă – kilometrică, ar spune unii – cu defecte și de la observarea acelor defecte care mi-au influențat deciziile și gestionarea unor situații cu care m-am întâlnit sau pe care mi le-am căutat de-a lungul timpului:

Sunt lipsit de disciplină. Momentele când – din afară – par discplinat sunt acelea în care chiar îmi place ceea ce fac şi nu simt rigorile niciunei discipline.

Mă plictisesc repede. De activități, de nișe, de situații, de lucruri și de unii oameni.

Sunt impulsiv. Un defect episodic, dar al naibii de accentuat atunci când se manifestă.

Mă arunc cu capul înainte fără să mă gândesc. Uneori mi-a mers, alteori nu mi-a mers. Uneori s-a numit curajul de a risca, iar alteori s-a numit greşeală crasă.

Mă grăbesc. Un defect probabil în legătură cu plictisul precoce de mai sus.

Nu sunt răbdător cu neîndemânarea – sau ceea ce calific eu drept stângăcie de orice fel – celor din jur. Multe puncte în minus la capitolul diplomaţie. Prefer oamenii siguri în banalitatea lor în locul celor inteligenţi şi nesiguri.

Sunt laturi ale personalităţii mele cu care care sunt inhibant de sincer, la fel cum sunt teritorii ale sufletului unde m-am obişnuit să mă mint.

Mă las purtat de succesele pe care le am la fel de uşor cum mă las paralizat de eşecuri.

Public asemenea articole pe blog.

Bineînţeles, lista nu se opreşte aici. Ce poţi face cu propriile defecte? Le corectezi în speranţa că vei scăpa definitiv de ele? Te consolezi că te vor umări toată viaţa şi începi să lucrezi doar la damage control? Le transformi în arme sau în scut?

Generalităţi:
Neagu Djuvara: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri
Florin Constantiniu: O istorie sinceră a poporului român
Lucian Boia: Romania tara de frontiera a Europei
Vlad Georgescu: Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre
Tom Gallagher: Furtul unei națiuni și Deceniul pierdut al României

Curiozităţi:
Ion Mihai Pacepa: Orizonturi roşii
Peter Siani-Davies: Revoluția română din decembrie 1989
Lord Kinross: The Ottoman Centuries
Paul Lendvai: Ungurii
Catherine Durandin: Moartea Ceaușeștilor
Sir Sacheverell Sitwell: Călătorie în România

Puneri în context:
Zbigniew Brzezinski: The Grand Chessboard
Francis Fukuyama: Marea Ruptură, Natura umană și refacerea ordinii sociale
Henry Kissinger: Diplomația
Robert Kagan: The Return of History and the End of Dreams
George Friedman: Următorii 100 de ani

Lista poate fi îmbogăţită şi sunt curios să aflu câteva recomandări bune.

—————————
Dacă tot suntem la capitolul cărţi, salut campania vALLuntar - iniţiată de Editura All – care îmbină creativ lectura şi implicarea socială. Practic, citeşti şi ajuţi în acelaşi timp.

În al doilea rând, știu că am vorbit aici despre un studiu despre bere pe care n-am reușit să-l fac de unul singur, dar cei de la Ciuc au știu să adune răspunsurile de pe toate blogurile implicate și au compilat un grafic interesant cu motivele pentru care consumăm bere sau alegem un tip de bere în detrimentul alteia.

În al treilea rând, vreau să recomand efortul făcut de una dintre echipele concurente: Bobby Voicu & Gabriel Radu. Am savurat clipurile pe care le-au făcut aici sau aici sau aici. Au dovedit că la provocarea lansată de Ciuc Premium se poate răspunde cu mult umor şi multă creativitate.

Am emoţii pentru mâine. Dezbaterea va fi transmisă live pe pagina Ciuc de Facebook, de la ora 16:00, iar confruntarea este cu siguranţă o premieră şi lasă loc de multe lucruri neprevăzute.

Pe scurt, dincolo de lipsa de informare pe care o pot corecta citind anumite știri și anumite articole, am nevoie – pentru a înțelege o parte a prezentului – de editoriale, de puncte de vedere din partea unor lideri de opinie care sunt la curent și își asumă luări de poziție atât în disonanță, cât și în acord cu puterea.

În aceată căutare de lămuriri cu privire la evenimentele ultimelor săptămâni (protestele, chestiunea legii sănătății, măsurile de austeritate etc.) blogosfera nu m-a ajutat aproape deloc. Nu am putut găsi pe bloguri nici poziții competente, nici analize de fond, la fel cum nu am reușit să găsesc bloggeri care au luat poziții coerente față de ultimele evenimente politice.

Mi-aș dori un studiu despre subiectele care populau principale bloguri din România înainte de proteste și cum acestea s-au impus ca subiect principal (sau nu s-au impus) pe aceleași bloguri. Tot tabloul manifestă o luare totală prin surprindere și un dilentantism sufocat de atitudini de la gura celor trei mese pe zi sau de ineditul şi coolness-ul situației.

Concluzia deloc flatantă la care am ajuns a pornit de la un simplă comparație cu presa tradițională și cu celelalte platforme de comunicare (voxpublica.ro, contributors.ro, criticatac.ro) unde am găsit totuși, dincolo de gargara obișnuită, mai multă competență și mai multă atitudine.

Am găsit mai multă consistență în cazul unor jurnaliști ca Vlad Petreanu, Vlad Mixich, Cătălin Tolontan, Mihnea Mărută sau Vlad Ursulean. Am găsit analize mai bune (cu tot parti pris-ul inclus) la consilieri ca Dan Andronic sau Sebastian Lăzăroiu. De asemenea, nu am reuşit găsesc – și mi-aș fi dorit din tot sufletul – la niciun blogger un asemenea manifest sau un asemenea gest de imaginaţie.
La fel, nu bloggerii au făcut cele mai bune poze şi nu bloggerii au filmat cele mai relevante momente de la recentele proteste.

E posibil să-mi fi plasat greşit aşteptările, însă din perspectiva acestor aşteptări, blogosfera şi-a arătat limitele atât ca impact, cât și din punctul de vedere al consistenței, în comparație cu presa tradițională, cu jurnalismul profesionist (atât cât există) și cu nișele unde competențele în ce privește analizele politice și economice au avut mai mult timp să se contureze.

Dacă un simplu cetăţean care ar fi frunzărit blogurile în aceste săptămâni, cel mai bun lucru pe care l-ar fi găsit – în imensa cantitate de maculatură – ar fi fost trimiterile către link-uri din presa locală şi internaţională.

Lipsa de maturitate politică în rândul blogosferei (pornind de la simpla definiție cu treburile cetății) mi-au arătat două concluzii triste: nu există competență şi nu există atenţie.

Blogurile au dovedit că sunt bune la un singur lucru: a duce mai departe mesajele pornite din altă parte şi a comenta (fără coerenţa unei atitudini şi fără consistenta unui editorial sau a unei analize) poziţiile luate de alţii. Blogosfera a arătat că ştie să fie doar reactivă la naraţiunile pe care alţii le impun, iar din această perspectivă… mai este mult până departe.

sursa

Ma jos este un filmuleț găsit pe contul YouTube al Ford Romania despre un roadtrip de la Roma la Edinburgh – 2500 km – cu mai puțin de două rezervoare de combustibil.

Mi-a plăcut ideea pentru că, la rândul meu, plănuiesc o excursie – în februarie sau martie – la una dintre cele două destinații europene.

Toată treaba cu berea – inițiată de Ciuc Premium- deja se îngroașă. S-au răscolit bloguri și rețele sociale în căutarea motivelor pentru care bem bere, iar lideri de opinie, A-Listeri, comedianți și actori și-au pus la treabă prietenii și fanii pentru a descoperi acel motiv mai bun decât gustul.

După o săptămână de sondaje și studii mai mult sau mai puțin pe față, toată căutarea s-a redus la 5+1 motive pentru care un om obișnuit bea bere, iar în spatele acestor motive s-au constituit cinci echipe care vor concura cu cea a gustului într-un concurs de dezbateri:
- berea se bea pentru distracție: Alexandru Negrea & Grasu XXL
- berea se bea pentru că poți: Adi Hădean & Teo
- berea se bea pentru stare: Adrian Ciubotaru & Sergiu Floroaia
- berea se bea în mod responsabil: Chinezu & Florin Busuioc
- berea se bea pentru socializare: Bobby Voicu & Gabriel Radu
- berea se bea pentru gust: Răzvan Exarhu & Adrian Georgescu

Fiecare echipa și-a făcut un spot de prezentare, iar filmulețele cu pricina pot fi găsite în cadrul aplicației Dezbatere Ciuc de pe Facebook.

De 20 de ani, a vota în România a însemnat să alegi răul cel mai mic. Mergând pe drumul ăsta, am ajuns sa acceptăm că e ok “să fure, că toţi fură, dar să mai facă ceva şi pentru noi”. Adică să trăim din mila hoţilor. Tu furi de la tine de la serviciu? Nici noi. Și atunci, cât de proşti am fi dacă am încerca din nou aceleaşi soluţii păguboase?!

Partidele actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea noastră. Citește întreg manifestul.

Mi se întâmplă la biliard, la ping pong, la fotbal sau atunci când vorbesc în public. Dacă bag o bilă, două bile, trei bile și apoi, involuntar, mă gândesc ce bine joc sau ce noroc am, fix atunci greșesc și nu-mi mai iese nimic. Dacă la tenis de masă îmi ies două serve bune și apoi îmi apare gândul că joc bine, fix atunci greșesc. Este mai mult decât o probabilitate, e o certitudine că următoarea servă o voi rata.

Este ca și cum o parte din mobilizarea mea a fost bruită de niște gânduri care nu trebuiau să fie acolo.

La biliard, de exemplu, dacă adversarului tău îi ies câteva mișcări și apoi îl lauzi, e aproape sigur că următoarea lovitură o va greși. Este aproape sigur pentru că ai reușit să îl faci conștient de faptul că e bun, prin urmare, ai reușit să îl impiedici.

Este ca și cum faptul că știi că ești bun te face mai puțin bun.

Reușim să impiedicăm un om atunci când îl facem prea conștient de el însuși, fie criticându-l, fie lăudând-ul. În ambele cazuri producem o indiscreție. Încearcă să lauzi pe cineva și-i vei observa fâstâceala (dacă e modest) sau autoflatarea (dacă e arogant). Oricum, ai reușit să bruiezi ceva. Ai aruncat o lumină asupra unei calități pe care respectivul și-o manifesta în mod natural, iar acum l-ai obligat să și-o conștientizeze.

În clipa în care te gândești ce bun sofer ești vei începe să comiți greșeli.

În lumina acestor “superstiții”, celebrul proverb chinez are și mai mult sens: dacă vrei să distrugi pe cineva, începe să-l lauzi. În schimb, dacă vrei să ajuți un prieten, o simplă și discretă încurajare face mai mult decăt orice laudă.