Un concept despre care unii, cu siguranţă, aţi auzit. Şi care nu e deloc nou. Ca şi creştini, l-am putea considera doar o denumire diferită pentru încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Există două tipuri de mentalităţi:

1) Mentalitatea insuficienţei, conform căreia lumea este considerată ca un fel de plăcintă cu un numar limitat de felii. Ca urmare, nu e de ajuns pentru toţi şi trebuie să apucăm felia înaintea altora (sau, de ce nu, chiar mai mult felii). Altminteri, rămânem fără.

2) Mentalitatea abundenţei, conform căreia există suficiente felii pentru toţi. Iar Cel care le distribuie, o face cu înţelepciune. Un Dumnezeu drept şi iubitor nu are în sistemul Său de guvernare legi în care reuşita unei persoane să declanşeze esecul alteia.
Însă, deoarece în aparenţă se întamplă exact acest lucru, cei mai mulţi oameni sunt tributari “legii junglei”.

Lumea este în criză.
În disperare, oamenii caută soluţii. Frica şi panica se instalează tot mai mult în mintea oamenilor. Marea majoritate consideră că dacă n-ar “sări” imediat să prindă ocazia, ar rata în mod sigur ceva extrem de important şi valoros.
Sau că, dacă n-ar da din coate cu nesimtire, călcând în picioare peste alţii, în diferite moduri, n-ar avea şanse să ajungă la fericire – aşa cum şi-o imaginează ei.

Oamenii ajung să îşi nege autenticitatea, integritatea, alegând să fie falşi, doar pentru a “supravieţui” în termenii “legii junglei”. A-ţi păstra sau a-ţi forma un caracter integru, devine din ce în ce mai greu într-o lume în care ai senzaţia că ţi-ar fugi pământul de sub picioare dacă n-ai proceda ca toţi ceilalţi. Robert Frost are două versuri într-o poezie, care sunt foarte sugestive pentru ceea ce vreau să spun:

(The road not taken): “Two roads diverged in a wood, and I, / I took the one less traveled by / And that has made all the difference.” (“Două drumuri se bifurcau într-o pădure, / Iar eu, eu l-am urmat pe cel mai puţin bătătorit / Şi asta a făcut toata diferenţa.” )

Avem curajul de a ne păstra autenticitatea şi integritatea? De a merge pe drumul mai puţin bătătorit?? De a nu face ceea ce facem numai pentru că “aşa face toată lumea”, încercând mereu să-i copiem pe alţii şi trăind astfel o viaţă impusă de standardele altora ?

Mulţi se comportă ca şi cum ar fi sfârşitul lumii dacă nu reuşesc să-şi achizitioneze maşina dorită sau casa visată. “The American dream” este, de fapt, doar o iluzie a mai-binelui. O “fata morgana”, în căutarea căreia mulţi şi-au pierdut sufletul pe drum, ajungând, în final, să realizeze că au pumnii plini doar cu cenuşa regretelor.

Ceea ce facem zilnic, facem doar ca să obţinem mai mulţi bani, o imagine mai bună, sau un anumit statut social?
Viaţa pe care o trăim ne hrăneşte sufletul, sau ni-l sufocă?

Lupta aceasta acerbă, pentru a avea, pentru a acumula, este ceva impus peste un curs firesc şi care doar pare a-ţi aduce fericirea, odată cu achiziţionarea produsului dorit. Astăzi, oamenii “se dau de ceasul morţii” ca să câştige cât mai mulţi bani pentru a-şi putea achizitiona produsele dorite. (În urmă cu o sută de ani, în SUA existau cam 8 mii de maşini. Şi doar 8% din case aveau telefon. Iar oamenii erau fericiţi şi fără aceste lucruri.)

Fericirea, de fapt, se află pe o altă lungime de undă.
Cineva spunea:

“Dacă singurul lucru pe care îl primeşti pentru munca prestată sunt banii, înseamnă că primeşti scandalos de puţin.”

La felul în care se derulează lucrurile astăzi în viaţa oamenilor – agitaţi, grăbiţi, panicaţi, deprimaţi, debusolaţi, obosiţi mai tot timpul – întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, ar fi, cum bine zicea cineva, nu dacă există viaţa după moarte, ci dacă există viaţă înainte de moarte.

Putem alege să ne lăsăm conduşi de aparenţe, sau putem alege să privim dincolo de ele.

Siguranţa şi fericirea autentică vin din convingerea că Dumnezeu ne iubeşte şi ne poartă de grijă. Dintr-o relaţie copil-părinte cu Tatăl ceresc. Din convingerea că Tatăl ceresc nu ne va părăsi cu nici un chip. Nu trebuie să furi, să minţi, să inşeli, să loveşti în alţii – cu vorba, cu cotul sau cu pumnul – de teama ca, dacă nu faci aşa, nu vei avea ”mai binele” pe care-l crezi a se ascunde în zonele acelea. Nu e nici un ”mai bine” acolo. E doar aparenţa lui. Acolo este, de fapt, întotdeauna,” mai răul ”.

Şi îl vei conştientiza în mod clar, mai devreme sau mai târziu.

Acţionând aşa, implicit arăţi că filozofia ta de viaţă se bazează pe “legea junglei”. Şi că tu crezi că trebuie să acţionezi conform acestei legi.

Acum gândeşte-te. Nu vine aceasta în contradicţie directă cu ceea ce afirmi tu ca şi crestin? Că Dumnezeu iţi poartă de grijă?

Ca sa fiu mai explicită, o să-l folosesc pe Iosif ca exemplu. A acţionat el vreodată condus de gândul că dacă nu încearcă el singur să-şi obţină “fericirea” pe căile incorecte la care avea acces, Dumnezeu nu i-o va da niciodată? Şi-a pătat el caracterul cu fapte reprobabile, în virtutea gândului că dacă nu “prinde ocazia”, nu mai are nici o şansă la fericire ?

(Spre deosebire de tatăl său, Iacov, care a acţionat aşa, iar apoi a suferit consecinţe toată viaţa. Şi nu doar el, ci şi cei din familia lui.)

Lupta noastră, ca şi crestini, trebuie să fie într-o altă direcţie! În a dezvolta o asemenea relaţie cu Tatăl nostru iubitor, încât să ne putem forma un caracter deosebit, fără de care nu vom putea sta niciodată în societatea lumilor necazute. Faptele noastre vor reflecta caracterul nostru.

Numai atunci când devenim pe deplin convinşi de marea Lui iubire şi purtare de grijă pentru noi (ceea ce vine doar ca rezultat al dispoziţiei de a experimenta “pe propria piele” intervenţia Sa iubitoare – iar asta nu este deloc uşor, dovada anii lungi sau zecile de ani petrecuţi de Moise, Avraam, Iosif, David şi alţii, în aşteptarea acelei intervenţii divine), vom putea ajunge sa ne încredem pe deplin în El.

Atunci nu vom mai avea nici o dorinţă de a acţiona conform “legii junglei”, degradându-ne caracterul, ci ne vom increde în faptul că Tatal nostru iubitor are pregătit pentru fiecare dintre noi exact ceea ce avem nevoie şi că nu este nevoie nici să furăm de la aproapele nostru, nici să căutam în alte moduri incorecte să obţinem “mai binele”, de frică ca nu cumva să rămânem altfel fără el.

Ultima poruncă din decalog condamnă lăcomia.

Orice dorinţe egoiste, fiecare gest făcut în sensul obţinerii acestora, lucrează la dezvoltarea unui caracter care distruge asemănarea cu Hristos, în loc să o dezvolte.

“Exista succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă” zicea Iorga.

Aparentul succes ale lui Iacov, obţinut prin înşelătorie, l-a înjosit şi a suferit consecinţe toată viaţa.

Aparentele înfrângeri ale lui Iosif, l-au înalţat.

Ne amintim cu toţii de relatarea biblică despre Elisei. “Suntem înconjuraţi!” a strigat, plin de panică, robul lui Elisei, văzând mulţimea de duşmani din jur. Dar Elisei, calm, L-a rugat pe Domnul să-i deschidă robului său ochii, ca să vadă lumea invizibilă, care era cu mult mai numeroasă şi era imbatabilă.

Prin credinţă, să o vizualizam şi noi. În fiecare zi.

Pe aceeaşi temă a articolului meu precedent, o să mă opresc acum asupra unui alt aspect. Compromisul. Este acesta o soluţie ?
E acceptabil în situaţii limită ?

Deruland mental drumul parcurs, fiecare vom găsi în mod sigur câţiva “draci” de care ne-am folosit ca să trecem câteva “lacuri”.
Aşa zicem noi. Că ne-am folosit noi de ei. Că suntem, chipurile, şmecheri. Realitatea, ştiţi care e? Că am muşcat noi momeala lor. Exact aşa. De fiecare dată.

Pentru că, de fapt, este vorba despre caracter. Despre un drum de-o viaţă, pentru formarea unui caracter.

Şi dacă azi, când avem în faţa noastră un “lac” de felul acesta, acceptăm compromisul ca să-l trecem, şansele ca mâine să facem la fel cresc, în loc să scadă.

De câte ori alegem să trecem lacul în felul acesta “şmecheresc”, de atâtea ori cădem la testul caracterului.
Deci, ce alegi? Să treci lacul, sau să treci testul?

Goethe spunea:

Nu este important ceea ce obţii atingându-ţi scopurile, ci ceea ce devii, atingându-ţi scopurile.

Întotdeauna în drumul nostru se vor găsi asemenea lacuri, care, cel puţin în aparenţă, nu pot fi trecute altfel. Uneori, lucrurile se rezolvă în ultimul moment, fără a fi nevoie să facem nici cel mai mic compromis cu propria conştiinţă. Alteori, însă, lucrurile nu stau aşa. Ce facem atunci? Acceptăm să nu trecem lacul? Sau facem compromisul, pentru că vrem neaparat, indiferent cum, să trecem lacul?

Să amintesc un alt proverb:

Spune-mi cu cine te insotesti, ca sa-ti spun cine esti.

E prea dur ? Poate. Însă are, într-un fel, efectul de a ne trezi la realitate. Nu la cea văzută, ci la cea nevăzută. Şi care este, de fapt, adevărata realitate?

Fostul preşedinte al Coreei de Sud, Kim Dae-Jung, povestea că asupra sa s-au exercitat presiuni puternice pentru a colabora cu junta militară din Nord. I s-a oferit chiar presedinţia, dacă accepta colaborarea. Apoi a fost amenintat că va fi omorât, dacă nu va accepta. El a răspuns: “Ei bine, atunci omorâţi-mă, pentru că în felul acesta, voi muri doar o singură dată. Dar dacă voi accepta colaborarea cu voi, voi muri de o suta de ori, pentru tot restul vieţii mele.”

În concluzie, nu uita: dacă pentru a trece un lac, e nevoie să faci un compromis cu conştiinta ta, atunci drumul tău nu trebuie să treacă pe acolo. Schimbă direcţia. Chiar dacă pare foarte greu.
Formează-ţi acest obicei, de a te lăsa condus întotdeauna de propria conştiinţă (ghidată, la rândul ei, de Dumnezeu).

Şi nu-ţi fura, singur, …coroana.

De cele mai multe ori, atunci când cineva ne relatează ceva supranatural, înclinăm capul şi aşteptăm finalul, după care încercăm să explicăm cum, de ce, prin ce mijloc, etc. Prin acest material de mai jos, vă propun să facem un exerciţiu de credinţă, un pas mic într-o minune care trăieşte şi azi!

Vă las în compania lui Konstantin Kusmenko, ofiţer în rezervă, singurul supravieţuitor din echipa sa, trimisă după explozia de la Cernobâl.

Povestea acestui om a fost prezentată şi la programul care tocmai s-a încheiat, Începe să trăieşti.
Vă dorim vizionare plăcută.

Materialul a fost produs în martie 2010 de către Cornel Dărvăşan la Speranţa TV.

Una dintre frazele preferate şi des utilizate de noi sună exact aşa:

Dragostea nu va pieri niciodată

Coborând cu picioarele pe “realitate” şi nu pe pământ se observă destul de simplu că:

- dragostea există.
- nu va pieri – e o speranţă a noastră iar:
- niciodată – poate însemna chiar ziua de mâine..

Fără o analiză gramaticală şi nici măcar o interpretare literară a frazei ne dăm seama că o rostire simplă a ei nu ne oferă un sentiment de siguranţă atunci când vorbim depre noi, muritorii.

Trezindu-ne însă în fiecare dimineaţă, privindu-ne familia strânsă în jurul mesei, admirând copiii, nepoţii, poate bucurându-mă de sănătate, de reuşita unui examen, sau de siguranţa unui loc de muncă “dragostea nu va pieri niciodată” nu are şansa de a rămâne un simplu mit pentru noi.

Dacă nu ai aflat încă ce mare filozof a compus maxima, pe ce site-uri a apărut prima oară sau câţi oameni o folosesc ca o actualizare a statusului pe facebook, nu ai pierdut nimic.

Dacă însă gândindu-te la un loc numit Golgota, îţi aminteşti doar de Personajul principal şi nicidecum de singurul gest din istoria omenirii care atestă că:

- Dragostea nu va pieri niciodată – poţi pierde totul..
- Dragostea Lui pentru tine nu se măsoară în “like-uri” ci trece dincolo de înţelesul lui “niciodată”!

Nu ezita să spui tuturor cine eşti datorită Dumnezeului tău !

A început imediat după Revoluţie. La Sala Capitol. Lume. Multă lume. Oameni tăcuţi, îngânduraţi şi cuprinşi de-o emoţie adâncă. Veneau, ascultau, apoi plecau împreună.

Din câte îmi amintesc, era prima evanghelizare la care participasem. Eram copil, vreo 8 ani. Şi acum îmi persistă în minte scena uşor luminată, iar în centrul ei pastorul Helmut Mayer împreună cu pastorul Lucian Cristescu. Unul predica iar celălalt traducea. Cuvintele curgeau adunând în mesajul lor experienţe şi convertiri. Observam cum oamenii erau atât de pătrunşi de versetele citate din Biblie de parcă abia atunci şi pentru prima dată li se deschidea în faţă acea carte groasă, cu file subţiri şi lucioase. Iar cuvintele ascunse odinioară într-un sertar ferecat, se deschideau într-o lumină nouă. Cu totul nouă. Pentru că atunci când plecau, oamenii începeau să trăiască o altă viaţă.

Da. Începe să trăieşti! Acesta este titlul sau poate mai bine spus invitaţia unei evanghelizări susţinută de pastorul şi profesorul Lucian Cristescu. Şi merită. Merită să fie ascultat. Ştiu ce spun, pentru că i-am citit o parte dintre cărţi şi l-am urmărit ori de câte ori am avut ocazia.

Documentate şi cu mesaje actuale, prezentările sale devin nişte provocări adresate oricărui ascultător. În ce sens?- În sensul vieţii pe care uneori uităm să o trăim. Aşadar, nu-mi rămâne decât să deschid gustul şi curiozitatea pentru un început.
ÎNCEPE SĂ TRĂIEŞTI!

Începe să trăeşti, arhive

Site oficial, program: Începe să trăieşti. Organizatori eveniment: Speranţa TV şi Radio Vocea Speranţei.

A început şi 2011. Cu toţii sperăm -rămâne de văzut- ca anul ce ni se-ntinde în faţă să fie mai bun. Cu realizări, împliniri, reuşite, bucurii şi nu în ultimul rând sănătate (binecunoscutele şi prea uzatele cuvinte adunate în urări trimise pe la rude şi prieteni).

Şi iată-mă în prima zi de lucru a noului an. Dimineaţă. Pe stradă zăpada murdară şi îngheţată se sfarmă la fiecare pas. Câteva maşini şi oameni tăcuţi ce-şi plimbă căţeii în faţa blocului.

Ajung cu 10 minute mai devreme în staţia de tramvai ca să-mi fac abonament. Brusc, mă opresc. Nu-mi vine să cred. În faţa mea, la chioşcul de bilete, un rând gros şi lung de oameni. 99,9% dintre ei sunt pensionari. Mă întreb dacă nu cumva în locul chioşcului s-a deschis peste noapte vreun aprozar sau vreo alimentară care vinde la preţuri mici sau foarte mici. Sau pe bază de cupoane de pensie. Şi totuşi nu. În faţa chioşcului un şir dens de bătrâni cu plase de pânză sau de rafie, aşteaptă să-şi ,,încarce” abonamentele gratuite. În prima zi de an deşi au TOATĂ luna la dispoziţie. Un ianuarie întreg pot circula cu vechile abonamente. Dar ei nu. Ei vor din prima zi, chiar dacă unii nu le vor folosi decât de vreo 2 ori pe an. Lor le trebuie acum, urgent. Şi iată-i asfixiaţi în rând…aşteptând cuminţi. La câţiva paşi de ei câţiva trecători, ceva mai tineri  îi privesc. N-ai ce să le faci, îşi spun unii. N-ai ce să le faci, îmi spun şi eu în timp ce-mi amintesc de vechile cozi comuniste. Poate că au nostalgii, mă gândesc.

Îmi cumpăr bilet de la un butic din apropiere. Plec, dar nu înainte de a-i mai privi o dată. Mi-e milă. Şi totuşi, îmi spun în gând: poate că lor chiar le place să stea la coadă. Şi întrebarea care-mi răsună şi acum în minte: Oare chiar nu ne putem desprinde de poverile trecutului?

O întrebare la care toţi, dar mai ales creştinii, ar trebui să răspundă cu un NU hotărât. Aşa se şi întâmplă?

Foarte multe lucruri se fac cu menţiunea ”pentru Domnul”. Însă paşii intermediari sunt, de multe ori,”neortodocşi”. Unii consideră că, dacă e ”pentru Domnul”, nu contează pe ce fel de căi se atinge obiectivul respectiv.

Mă voi opri doar asupra unui aspect: tendinţa de ”a scoate cărbunii din foc cu mâna altuia”, trasându-le altora sarcini şi intimidându-i prin cuvintele ”e pentru Domnul”.

Mulţi cedează presiunilor de acest gen, dar fără convingere. Şi până la urmă, ajung obosiţi, debusolaţi, îşi pierd legătura cu Dumnezeu (dac-au avut-o vreodată), iar o parte din ei chiar părăsesc biserica.

Alţii, dimpotrivă, se metamorfozează, trecând în categoria celor care indică altora ce ar trebui făcut. Conform opiniei lor. Aceştia ar fi bine să ştie că Dumnezeu nu priveşte cu plăcere la această atitudine, de a fi conştiinţă pentru alţii.

Există întotdeauna în biserică aceste două categorii: unii, care simt mereu nevoia de a le spune altora ce să facă (şi nu mă refer aici la pastori, pentru că ei trebuie să indice, măcar teoretic, o anumită directie), şi o a doua categorie, care e foarte uşor manipulabilă. Destul de frecvent (dar nu întotdeauna!) această ultimă categorie e compusă din membri nou veniţi în biserică.

E bine de reţinut că Dumnezeu conferă valoare unei fapte în functie de motivul din spatele ei.

”Lucrare pentru Domnul ”. Bine. Dar cum? Oricum?

Cineva spunea să nu declanşăm campanii de cucerire în exterior, până nu am biruit în interior. Nu putem porni la o lucrare sfântă, cu inimi nesfinţite.

Prioritatea o are lucrarea din cămăruţă, unde, stând de vorbă cu El, inima ta va fi curăţită de tot ce nu e după placul Lui. Apoi, când ai asigurarea că El îţi va conduce paşii, poţi merge mai departe. Altfel, riscăm ca la sfârşit să ni se spună: ”Nu vă cunosc. Aţi lucrat, desigur. Dar aţi pornit grăbiţi, cu încumetare, să faceţi ”lucrare” după părerile voastre, fără să aşteptaţi să merg şi Eu cu voi.”

Ce tragedie ar fi să auzim asemenea cuvinte, după ce-am lucrat din greu ”în via Domnului” (însa după propriile noastre idei!). În faţa oamenilor putem părea sfinţi, dar pe Dumnezeu nu-L putem păcăli.

Scopul nu scuză mijloacele!

Aş mai întreba, în final, ceva ciudat: pănă la urmă, ”lucrarea pentru Domnul” să fi fost, de fapt, scopul real? Sau acesta a fost doar pentru faţadă?

De curând participând la un seminar destinat recrutării agenţilor de asigurări, în timp ce ascultam suavul glas al doamnei Natasha (sau cum o cheamă…), mi-am scos încetişor telefonul din geantă.

Ţinându-l în aşa fel încât să nu trebuiască să mi se atragă atenţia, priveam din 2 în 2 secunde ceasul.
Trecuseră mai mult de 45 de minute de cand începuse prezentarea iar eu, o “adeptă” a sistemului descoperit de mine ca fiind utilizat în acea companie simţeam că şi cele 2 secunde trec greu. M-am lăsat luată de “val” şi nefiind deloc prezentă printre trupurile din sala îmi imaginam că sunt directoarea unei agenţii de asigurări.

Dunga de la pantalonii costumului nu era deloc dreaptă, cămaşa părea necălcată şi picioarele îmi erau umflate de la pantofii cu toc pe care eram obligată sa-i port. Aveam în geantă o mulţime de hârtii vechi din promoţiile anilor trecuti iar pliantele erau îndoite de vreme… Laptop-ul cerea zile de concediu şi calculatorul de buzunar nu mai făcea faţă solicitărilor..

Întrebată de doamna aceea de ce nu m-am ocupat de pensile private în urmă cu 2 ani de zile i-am răspuns fără să raţionez prea mult: Uite – aşa… N-a cerut explicaţii, dar cand s-a întors cu faţa înspre panoul pe care rulau imaginile din prezentare mi-am luat geanta sub braţ şi am ieşit din încăpere. Paşii mei obosiţi bătătoreau asfaltul de pe strada întunecată pe care se afla sediul iar mie nici că-mi păsa de faptul că cineva m-a invitat cu un scop acolo. Iar eu: am plecat.
Dar, n-am mai putut! Aveam nevoie de aer. De libertate. De întunericul strazii. De siguranţa pasilor mei.
Şi bine-am facut că m-am dus.

În jumatatea de oră destinată mersului pe jos până la cel mai apropiat mijloc de transport în comun, mi-am notat în gând cateva idei.
Dacă ar fi sa le redau “dezorganizat” ar suna cam aşa:

Îmi asigur pensia pentru o viaţă întreagă fără să-I mulţumesc Asiguratorului pentru cea de pană acum. Îmi asigur casa şi nu mă gândesc la cel pe care-l asigura podul de ploaie. Îmi asigur maşina şi trec pe langă cei “la pas” claxonându-i să treacă pe margine. Îmi asigur bunurile dar nu mă pasionează vastul “domeniu” al foametei sau prezentul celor flămânzi.

Cer depozitarea banilor într-un cont şi-astept ca dupa 20 de ani să-mi returneze banca dublu, fără să-mi treacă prin minte că unii aşteaptă de-atata vreme să vadă şi ei “lumina zilei”, să ştie cum arată soarele sau cum se explică cuvantul verde.
Îmi asigur sănătatea şi-astept să nu mă-mbolnăvesc ticsindu-mă cu E1, E2 si E n-uri.

Dacă s-ar putea mi-aş asigura trecutul, amintirile, vorbele, gândul şi-n funcţie de interes: prietenii, câteodată…
Îmbrăcaţi în costume de circ, comportându-ne ca-ntro arenă unii cu alţii, fără dungi aliniate, cu cămaşile pătate şi cu pantofii rupţi degeaba pe la biserici ne proclamăm zi de zi “directori” a propriei companii de asigurări.
O companie cu vechime pe piaţă, cu trecutul murdărit din nou după Golgota…

Încheiem poliţe cu toată lumea şi-n contract nu scriem decât : “Uite-aşa”….!

Într-o vreme ca asta, cu “taxa” plătită de El în avans, noi ne mai permitem să umblăm cu sufletele neasigurate…
Eu, am sa închei poliţa acum.. Nu până-n ianuarie. Nu pentru c-ar fi obligatoriu, dar mă tem să nu fie tarziu!
Tu, ce alegi?

Un filosof italian pe nume Norberto Bobbio spunea că mori doar atunci când moare şi ultima amintire despre tine.

Zilele acestea, afirmaţia lui sună tot mai pregnant în mintea mea. Locuiesc destul de aproape de câteva cimitire: românesc, sârbesc, german şi evreiesc. Toate se-nvecinează, fapt ce-mi demonstrează încă o dată că aici în Timişoara, naţionalităţile s-au înţeles întotdeauna bine şi reuşesc să coabiteze fără niciun iz de conflicte sau reproşuri chiar şi-n viaţa de dincolo. Nu e nicio glumă! Explic. Pe vremea copilăriei, dimineaţa şi seara, pe când îmi deschideam fereastra camerei, îmi îndreptam privirea şi urechile spre acele palme de pământ acoperite cu flori, încercând să captez măcar câteva glasuri rupte din eternitate. Dar nimic. Niciodată nimic. Nici şoapte, nici ţipăte sau certuri, nici…nimic. Tăcere veşnică.

La început simple, acum tot mai spoite în marmură sau granit, mormintele îşi aşteptau tăcute vizitatorii, musafirii sau aparţinătorii, cândva îndoliaţi, însă tot mai bine dispuşi şi coloraţi odată cu trecerea anilor. Asta explică (permiteţi-mi să folosesc o vorbă cât se poate de uzată şi tot pe-atât de falsă) că „timpul le vindecă pe toate”.

O zi însă din tot anul îmi atrăgea atenţia şi-mi înduioşa până şi puţinele imagini sumbre legate de cimitire: 1 Noiembrie. Noi îi mai spuneam „Ziua Morţilor”. Acum lumea s-a şmecherit (adică s-a europenizat sau mai bine spus, s-a americanizat) şi o numeşte Halloween. Adică o tristă zi de aducere aminte la căpătâiul unei cruci de lemn, a ajuns să fie transformată şi cosmetizată într-o sărbătoare cu măşti de vrăjitoare şi babe-cloanţe. Şi cu bostani traşi pe cap, cu câte-o ghirlandă de usturoi sugrumată la gât şi în mână cu o şampanie pe post de lumânare, oamenii abia aşteaptă să gonească spre vreo petrecere de fiţe în vreun club de noapte.
Îmi amintesc cum în fiecare seară de 1 Noiembrie, urmăream de la fereastră cimitirele pline cu lumânări. Oameni cu jerbe de flori în mână se-ndreptau în tăcere pe aleile aglomerate. Doar paşii lor risipeau liniştea serii. Se adunau de departe, de peste tot. Rudele venite din străinătate, familia din ţară, toţi ocroteau mormântul cu lumânări şi crizanteme. Da, mirosul crizantemelor de toamnă! Iar apoi călătoreau toţi în timp aducându-şi aminte de viaţa celui din care acum a rămas doar un nume înscris pe o criptă. Plângeau, zâmbeau uşor, apoi oftau. Toţi îşi aduceau aminte. Povesteau. Erau ceasuri de veghe. Ore care îi strângeau laolaltă şi chiar dacă afară era frig şi se lăsa ceaţa, lumânările ardeau, ceara sfârâia şi mirosul ei împrăştiat în aer aduna amintiri. Erau multe. Şi în fiecare an, ele se-ntorceau odată cu paşii celor care veneau de departe sau de aproape ca să se adune, toţi împreună în jurul lumânărilor aprinse ce se refletau în poza învechită din criptă.

Însă în ultimii ani de 1 Noiembrie observ cum cimitirele se golesc de oameni şi odată cu ei de… amintiri. Lumea se grăbeşte, aproape că aleargă pe alei, printre morminte. Unii vin, alţii pleacă, dar nu împreună. Ci tot mai singuri, tot mai părăsiţi, tot mai trişti. Lor nu le mai pasă de-ai lor. Ei nu-şi mai vorbesc. Ei nu mai simt nimic. Poate o lacrimă seacă ştearsă repede. Doar atât. Sunt grăbiţi, şi-n graba lor au uitat să-şi mai amintească trecutul, adică familia.

De la aceeaşi fereastră privesc şi anul acesta într-acolo. Cimitirul e pustiu, la fel şi memoria. Oamenii fug acasă să-şi îmbrace costumul de Halloween.

„Libertate” a fost poate, unul dintre cele mai folosite cuvinte ale omenirii. Oamenii au luptat pentru ea, au murit pentru ea. Astăzi omul are tot felul de libertăţi: libertatea vorbirii sau exprimării, libertatea de conştiinţă, libertatea religioasă, libertatea naţională, libertatea individuală, libertatea moralei, libertatea imoralităţii, libertatea păcatului etc. Toate aceste libertăţi şi multe altele l-au făcut pe om într-adevăr liber?

Sinonimul peorativ al cuvântului libertate: „vreau să fac ce vreau eu” a adus mai multă robie la nivel individual şi social decât anumite regimuri dictatoriale. Această libertate pe care omul şi-a luat-o l-a făcut robul diferitelor tipuri de vicii precum tutun, alcool, droguri, sex, bani, cheltuirea excesivă, hrană.

Să luăm drept ilustraţie personajul nonconformist din binecunoscuta pildă a lui Isus, care ne-o relatează jurnalistul de excepţie, doctorul Luca, în evanghelia sa, capitolul 15. Fiul cel mai tânăr a auzit şi a văzut cât de bine se simt tinerii de vârsta lui. Şi asta îl făcea să se simtă neconfortabil în casa tatălui său. Însă adevărul din punct de vedere al libertăţii nu era acela pe care prietenii lui îl exprimau. Satana are grijă ca după ce ai trecut de barierele puse de Dumnezeu să te facă să te simţi mai bine cum nu te-ai simţit niciodată. Iar aceste noi senzaţii te entuziasmează şi îţi zici „Oau!” Însă tot efectul ţine cât un gaz de sifon, după care începi să te trezeşti la realitate. Începe cu un regret incipient dar acesta nu poate sta în picioare pentru că mândria nu te lasă să recunoşti „că ai dat-o în bară!”, „că te-ai înşelat”. Ţi se pare o călcare în picioare a demnităţii tale de om „înţelept şi învăţat” să recunoşti în faţa Tatălui şi a celorlalţi fraţi că ai fost înşelat.

Unii deja am mers prea mult şi cu atât mai greu ne este. Dar cei mai mulţi ne lăsăm pe mai departe amăgiţi şi ne facem acelaşi număr păcătos în fiecare zi deşi vedem că suntem seci şi nefericiţi.

Noi vrem libertate în toate, dar cel puţin în domeniul religios – spiritual nu puteam trăi şi nici nu ştim cum şi nici nu se poate să trăieşti liber total. Pentru că dacă nu eşti cu Dumnezeu eşti cu siguranţă al diavolului.

Libertatea care mi-o asum de a nu mai asculta de Dumnezeu, mă va duce într-o ţară îndepărtată. Şi acolo tot ce am strâns voi risipi. Voi risipi darurile date de Dumnezeu, voi risipi sănătatea, bani, personalitatea, numele bun, moralitatea. Chiar dacă la plecare nimeni nu-şi propune să ducă o viaţă destrăbălată, în general, acolo se ajunge.

După ce nu mai ai nimic de oferit lumii, care te-a primit cu braţele deschise la început, te izolează. Eşti îngropat în groapa gunoaielor şi nimeni nu te mai caută. Şi …. pentru că trebuie să faci ceva pentru a nu muri de foame, faci şi ultimul gest de imoralitate, ajungerea la „porci”. Cel care te-a chemat să fii liber, te pune acum să-i păzeşti porcii şi porcăriile, neavând în faţa lui nici atâta „demnitate” cât a noroiosului animal. Nici mâncarea lor nu ţi-o dă nimeni, nici măcar ce aruncă porcii nu ai voie să guşti.

Pilda are şi partea fericită. Fiul îşi vine în fire şi vrea la Tatăl lui. S-a săturat până peste cap să fie departe de El. Acasă la Tata robii o duc foarte bine, au belşug de pâine, de hrană, iar el, fiul lui se luptă cu porcii pentru hrană. Venirea în fire este momentul de mare decizie în viaţa risipitorului, este momentul de adio libertăţii înrobitoare şi deschiderea spre ceea ce eu numesc libertatea robiei.
Deşi intenţionează să-i spună tatălui că nu vrea altceva decât să fie rob ca ceilalţi, nu mai apucă, pentru că Tatăl este prea fericit că s-a întors fiul lui din robia libertăţii.

Venirea în fire îl conduce la libertatea care o abandonase. Aici i se pune un inel în deget, i se dă o haină nouă, i se dă încălţăminte, şi pentru el se taie viţelul cel îngrăşat.

Mi-l imaginez pe acest fiu plângând de fericire. Acum câtva timp se chinuia să cumpere mâncarea porcilor pentru a-şi potoli foamea, iar acum mănâncă cele mai alese bucate de la masa Tatălui. Acum câteva zile mirosea urât şi era un îmbrăcat zdrenţăros; acum are o haină nouă, cea mai bună, şi miroase bine după el. Acum câteva zile era desculţ, şi acum are cea mai bună încălţăminte. Nu demult era privit ca o stârpitură acum este în centrul atenţiei. Este în sfârşit acasă, în sfârşit liber pentru că nicăieri nu este mai liber ca la Tata acasă!

Între robia libertăţii fără Isus şi libertatea robiei lui Isus, cea mai înţeleaptă alegere este ultima, iar argumentul îl oferă însăşi Eliberatorul: „Dacă Fiul vă eliberează veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:34).