Câteodată, ni se mai întâmplă

şi să mergem pe dos

De aici

Când am ajuns acasă, înapoi, la mine, toate hârtiile de pe birou, de pe pat erau împrăştiate, cuvintele se înghesuiau între puncte de suspensie, aşternuturile atârnau de o margine a patului, pernele nu se mai puteau dezlipi de somn, de vise, pereţii îşi scrijeleau varul tăcând între ei ; toată vara ce o închisesem între cuvinte, între somnuri, se trezise din visat, şi-a desprins mirosul de tei din păr, a clipit de câteva ori din nopţile ce i le adunasem, şi s-a grăbit să le închidă înapoi, să nu mai privească nimic, să prindă un ultim amurg, pentru a le arunca înapoi, pentru a se arunca, pentru a se risipi în nopţile ce le ţinea închise între pleoape, pentru a (se) mima ultima oară ; şi hârtiile mele ştiau, şi cuvintele înghesuite în tăceri, şi aşternuturile, chiar şi pereţii o ştiau, se dedau toamnei. Si au lăsat vara. I-au dat drumul. Au descătuşat-o. Aşa mi-am găsit camera. Hârtiile. Patul. In toamnă. Totul din jurul meu vorbea despre toamnă. Sau tăcea a toamnă.

Dar totul în mine păstra vara intactă. O vară ce clipea din nopţile şi dimineţile pe care le adunasem (clipe înghesuite între bagaje pe fugă).

tu mă crezi că încă e vară, nu?

Timpul s-a transformat în aşteptări.

mi-e dor să mi se usuce nisipul pe zâmbet.

mi-e dor să înot printre amintiri.

mi-e dor să se împiedice vântul de părul meu, de umbra mea tremurând în nisip.

mi-e dor să-mi fie cald şi să am picioarele reci.

să prind răsăritul de privirile mele.

întotdeauna mi-a plăcut să plec. să-mi fac bagajele, de amintiri, de clipe, de nopţi.

acum bagajele mele sunt mai fragile ca niciodată.

îmi pare rău dacă ai crezut că somnul înseamnă uitare. dar eu m-am desprins de somnul pe care îl mai păstram încă pe perne, pe gene, pe aşternuturile acestui pat de tăceri…

nu (te-)am mai uitat.

mi se prăbuşesc pe umeri

acoperişuri

 ale unor lumi imaginare

 şi calde de (ne)trăiri

sufletul meu a devenit lichid ;

 în el s-au topit

toate veşniciile

 ce mi-au scăpat

printre coaste

 eu am devenit

un schelete al trecutului

de care se lipesc

aşchii de clipe

 printre mine curg

atâtea, încât,

chiar şi stând pe un trecut,

mă dezechilibrez.

“ – îţi zâmbesc ochii… îţi zâmbeşte fruntea, privirile tale râd închise de pleoape, închise în tine… aş vrea să te întreb ce loc anume din tine priveşti, dar mi-e teamă că ai pierde drumul înapoi.. ştiai că, de fapt, locul de joacă al luminii soarelui nu e pământul, ci chipul tău? Ştiai asta? Ştiai că toate cuvintele rostite de tine par îmbrăcate în alte rezonanţe, în alte melodii şi alte amintiri… ? ştiai că pe mâinile tale se pot distinge trecuturi, că degetele tale închid gesturi, curmă amintiri, glasuri, astupă în interiorul palmei aerul mort pe care îl expiră plămânii cicatrizaţi de dureri nocturne, închise între coaste? Nu ştii. Şi nici nu ai avea cum să ştii. Nici n-aş putea să-ţi spun toate acestea, să-ţi ridic privirile spre tine, să le arunc în interiorul tău, în locul potrivit, uită-te la mine ce neputincioasă sunt în faţa sentimentelor mele. Am împietrit în jurul lor, am crescut o perdea de inerţie, mâinile mele sunt neputincioase, privirile mele nu te mai pot privi.. nu mai pot strivi amintiri între pleoape, lumea îmi calcă auzul cu zgomotele pe care le produce, şi de ce? Ca să nu mai fiu în stare să-ţi ascult sufletul cântând versuri ţesute pe praf de timp, pe care nu l-am mai simţit de mult bătându-mi în piept? Nici nu mai sunt sigură de locul în care mă aflu, cât timp a trecut de când… cât timp a trecut ? spune-mi ! eşti în faţa mea? de când ne cunoaştem? De o veşnicie? Sau pendula sufletului meu nu mai măsoară de mult bătăile timpului ? parcă m-aş fi născut din pântecul veşniciei. Aşa mă simt acum. Incerc să te privesc, şi nu-mi dau seama de ce îmi reprim zâmbetul, de ce nu-l las să curgă pe malurile sufletului meu, de ce mă simt ca într-o poveste în care am nimerit în costumul altui personaj…. Si totuşi de ce totul în mine râde, râde de dă pe dinafară ? şi eu nu pot să-ţi arăt, nici să-ti spun nimic.. tăcerea mea e pecetea adusă zâmbetului pe care-l reprim în mine.. tac, şi aş umple această tăcere cu atâtea cuvinte, doar de mi-ai putea înţelege privirile. Mâinile mele strâng în interiorul lor această caldă tăcere, dar nu o pot arunca departe, peste timp. Spune-mi ce să-ţi mai vorbesc, în afară de privirile mele? M-am plimbat mult prin cugetul tăcerii mele, încercând să o explic, să mi-o explic, fiindcă, dacă n-aş fi atentă, ai putea dispărea brusc, aşa cum ai şi apărut…

Spune-mi cât timp a trecut de când eşti în faţa mea. Cred că ni s-au scurs veşniciile pe lângă coaste, au căzut la picioare, şi acum ne calcă pe tălpi.

Chipul tău e un fel de portret ieşit din ramă, care se plimbă sub peneluri, pe şevaleturi, dar care nicio mână de pictor nu-i poate reda frumuseţea sufletului în culori, în forme, în linii. Sufletul tău e împodobit de atâtea tăceri, de atâtea nopţi solitare şi amintiri în jurul cărora se construieşte o persoană frumoasă… şi tu ai fi vrut să renunţi la ele.. pentru ce ? fără amintiri, fără trecut, fără nopţi înlăcrimate sufletul nu are o măduvă de care să se susţină, un stâlp care să-l sprijine de căderi în timp.

Cât timp a trecut ? Am uitat că noi ne petrecem în paralel cu restul lumii, şi totuşi în acelaşi timp cu el, doar că pentru mine totul e altfel. Nu mă grăbesc. Deloc. Mai lasă-mă puţin aici, în faţa ta. Iţi zâmbesc ochii.

A, uite! Au trecut doar câteva minute! Aş fi zis că a fost o veşnicie… nu crezi la fel ? ”

Încă îţi zâmbesc ochii.. nu m-ai mai privit demult…

Dedicat….ei

Se mai aud încă câteva ecouri de noapte bătând în piepturi împinse către întunericul din ele… Eu am rămas aici. Şi am împietrit în jurul amintirilor care mi se decojesc de pe suflet, pe chip, pe păr…  şi nici vara nu mai trece prin mine, paşii ei s-au rătăcit înapoi, retrăindu-le urma…

Tu ai trecut deja peste. Voi face la fel. Cuvintele nu te pot trezi din inerţia pe care somnul uitării a aşternut-o pe chipul tău. Vara va trece prin calendar, cu miros de tei încurcat prin Iunie…

„ – încă te aştept… în August..”

-          Marea ţipă în valuri. O auzi?

-          Nu o înţeleg.

-          Marea sparge visurile la mal.

-          Nu mai am timp.

-          Marea visează.

-          Nu mai am amintiri.

-          Marea ne priveşte. Şi-a dat seama că nu suntem tot nisip.

-          Sufletul meu  s-a acoperit de noapte şi de uitare. În mine e mai întuneric decât afară.

-          Marea nu scufundă sufletele.

-          Doar trupuri.

-          Marea ne învaţă să iubim frumos.

-          Nu am mai ascultat cântecele amintirii.

-          Marea ne aruncă vara în suflete.

-          Vara mea e o mare cutremurându-mi amintirile.

Vara încă respiră în mine… Marea încă sparge visuri la mal.

o lună: un August pe margini de nisip
o zi a săptămânii: vineri
o parte a zilei: răsărit
o direcţie: către răsărit
o virtute: demnitate
o personalitate istorică: Ion Antonescu
o planetă: Uranus
un film: Saving Private Ryan
un lichid: ceai de tei
o piatră: atârnată de suflet
un tip de vreme : furtună
un instrument muzical : vioară
o emoţie: fericire
un sunet : bătaie din aripi
un element : uraniu
un cântec: Child in time – Deep Purple
o carte: “Adio, arme” – E. Hemingway
un scriitor: Marin Preda
personaj de ficţiune: dragon
oraş: Veneţia
o aromă: flori de cireş
o culoare: culoarea cerului la crepuscul
un material: mătase
un cuvânt: libertate
o parte a corpului: umăr
o expresie a feţei: indiferenţă
personaj de desene animate: Storm (X-Men)
formă geometrică: poligon neregulat
număr: 29
un mijloc de transport: tren
o haină: mantie

Mi-am permis să mă transform în cuvinte şi-n zbor, să acopăr valuri şi umeri dezgoliţi cu bătăi din aripi, să alunec sub coastele timpului fredonând amintiri, să mă acopăr în poveşti, ascunzându-mă sub mantaua lor caldă încă de speranţă, după primul contact cu sufletul…

Mai departe către Ammelie şi Tovarăşa.