Articolul Născut în ’89 și învechit timp de 3 decenii… apare prima dată în Alex Chimu.

Articolul Cuore Sardo apare prima dată în Alex Chimu.

E o întreagă ţesătură de gânduri, emoţii, sentimente, amintiri, melodii, citate, filme, momente… Tot ceea ce am strâns în mine, am stivuit până la tavane. Am făcut coloane printre care mă strecor când şi când atunci când am timp, curaj şi singurătate, ca să rătăcesc temporar prin această casă malformată şi ciudată. Am început construcţia frumos, bine, drept. Şi apoi am început să desenez linii strâmbe, să zidesc cu găuri, să unesc imperfecţiuni. Aşa a ajuns casa mea interioară, templul sufletului meu, o ciudăţenie plină de emoţie şi sensuri abstracte, în care am locuit prea puţin în ultima vreme. Am preferat să stau afară, în întunericul gri şi în ploaia de evenimente, pe pragul templului meu ciudat şi drag, în loc să intru şi să rătăcesc printre coloanele înalte şi strâmbe. Să intru înseamnă să şi stau, iar asta nu îmi permit. Încă nu îmi pot permite să locuiesc în mine însumi, să intru şi să mă închin în templu, să sărut şi să îmbrăţişez coloanele multicolore sinuos conturându-se către tavanele unui cer roşiatic de apus. Apoi să caut colţul de întuneric în care mi-am ascuns demonii, să îi scot la lumină şi să stau de vorba cu ei, vechii şi blestemaţii mei prieteni de o viaţă.

Cu fiecare notă muzicală care atinge corzi ruginite în templu, cu fiecare strop de alcool care arde coridoarele slăvitului şi ciudatului templu, mă apropii mai mult de acel colţ în care întunericul e blând, cald şi copleşitor. În mijlocul luminii se ascunde cel mai întunecat colţ din lumea prăbuşită la picioarele zeilor indiferenţi. Colţul meu de Întuneric. Şi va veni o vreme în care se va desface lumina în cioburi multicolore, va veni un timp în care îşi va pierde substanţa, căldura; jugul se va desface. Atunci, demonii vor metamorfoza în cumplit de frumoşi îngeri care vor îmbrăţişa cu aripile lor, pentru veşnicie, maiestuoasele coloane.

Credit: Photo by Noah Silliman on Unsplash

Articolul Templul sufletului meu apare prima dată în Alex Chimu.

Iată în continuare o poezie pe care eu o dedic celor plecați prea devreme dintre noi. De parcă ar fi vreodată prea multă viață de trăit…

“Nopţile uneori se deşteaptă
un clopot, ori geme o treaptă,
ca şi cum ar veni cineva, ca şi cum
m-ar chema către ţara de fum.

Se-ntunecă şi se clatină cerul.
S-alege de-o parte lemnul, de alta fierul.
Toate lucrurile se-nfioară. Din ape
uscatu-nvolburat vrea să scape.

Nu-i nici-o lumină, nu-i nici-o floare.
Şi iată : vieţile viitoare
nu mă mângâie că mă duc de-aici,
lăsând ogoarele, copiii mici.

Aş fi vrut să mai am răgaz,
să mai fac o gradină şi-un iaz ;
să zidesc case, să pun livezi,
şi vie să cresc, şi cirezi.

Doamne, ce mult aş fi vrut
să le fac toate de la-nceput !

Însă Dumnezeu m-a strigat,
în mijlocul zilei de foc, şi-am plecat,
lăsând uneltele, lăsând ogoarele,
pământul cel vesel şi soarele!“

Articolul Strofe pentru cei plecați prea devreme apare prima dată în Alex Chimu.

Iubesc urcusurile care duc pe culmi nebanuite, dar numai platourile sunt cele care pot oferi o imagine de ansamblu… De pe platou pot privi si in jos, spre prapastiile din care m-am ridicat, dar si spre culmile pe care deocamdata nu am reusit sa ajung. Platoul e unicul loc din care pot privi panoramic viata. Apoi, respir adanc, imi inving teama si contini sa urc spre culmi… 

Nu fac decat sa interpretez in maniera personala acea teorie care vorbeste despre dezvoltarea umana in trepte. Dezvoltarea care nu e posibila in mod liniar, ci cu suisuri, momente de stagnare, coborasuri, depresii, momente de inspiratie geniala… Toti am avut, avem si vom avea parte de acest tip de dezvoltare, fie ca ne dam seama sau nu.

Eu pun accentul pe platou. Pe acea perioada de aparenta stagnare, pentru ca de cele mai multe ori am ignorat-o, am considerat-o gresita si de evitat, de foarte multe ori imi e greu sa o accept. Imi plac momentele in care evoluez rapid, imi e greu sa accept ca mai trebuie sa si las lucrurile sa se sedimenteze, sa se aseze fiecare experienta la locul sau.

Tu cum procedezi?

Credit: Photo by Simon Migaj

Articolul Platoul apare prima dată în Alex Chimu.

În acea seară friguroasă de noiembrie, când s-a oprit în fața mea cu un buchet mare de trandafiri roz și cu un zâmbet ce îi lumina chipul, am avut inspirația să mă opresc și să ascult ce voia să îmi spună, cum rar mi se întâmplă. Poate că ar trebui să mă opresc mai des și să ascult vocea celor pe care Domnul mi-i scoate în cale pentru a-mi lumina drumul, mintea, spiritul…

Cu o voce zglobie și plină de încredere, acest copil îmbrăcat simplu dar frumos, curat, mă întreabă:

– Bună! Iei niște flori? Hai că-s ieftine!

– Cu cât le dai?

– Doi lei firul! Hai ia-le pe toate!

– Dar sunt 10, e număr par, numai la morți duci flori în număr par.

– Nu-i nimic, hai până la mama și îți mai dă un trandafir.

De-a lungul celor 15 metri pe care i-am parcurs alături de ea, am aflat toate detaliile pe care le-am înșiruit mai sus.

– Și totuși ce cauți la ora asta vânzând flori? E 9 seara.

– O ajut pe mama!

Vezi tu, simplitatea pe care ne-o înfățișează de multe ori lupta pentru o viață mai bună poate fi ușor trecută cu vederea. Putem foarte ușor să nu întoarcem capul atunci când cineva ne adresează pe stradă o întrebare, o vorbă, un cuvânt.

Dar printre aceștia, sunt și oameni care au povești de viață din care ai putea învăța. Sper că banii pe care i-am dat pe trandafirii aceștia frumoși să se transforme în ceva care să îi facă Roxanei ziua mai frumoasă. Mâncare, rechizite, o jucărie, o hăinuță… Cel mai câștigat din această poveste sunt eu, cel care am învățat o lecție de viață cu doar 20 de lei. Ieftin, Doamne!

Am învățat că lupta pentru o viață mai bună trebuie să pornească de la simplitate și să fie însoțită de voioșie, curaj, bucurie. Nu aș putea să îți descriu în cuvinte cum îi străluceau ochii și cât de veselă era. Părea să ignore frigul de afară, oboseala acumulată după o zi întreagă de activități… E una dintre cei mulți, e una dintre cei care merită un viitor mai frumos și mai bun și de aceea mă înclin în fața tuturor care luptă activ pentru a schimba în bine starea în care se află România și sufletele ei frumoase. Una din mulțimea celor care luptă este și Mariah, iar acest articol dorește și să elogieze gesturile ei minunate pentru Roxana, pe care le poți afla pe pagina ei de Facebook.

Credit: Photo by Matthew Henry on Unsplash

Articolul Oameni simpli dar speciali – Roxana apare prima dată în Alex Chimu.

Am incercat sa ma ascund printre cladirile de culoarea nisipului, m-am lipit cu fata de pamant si m-am ferit sa nu fiu lovit de un straniu obiect zburator care gonea circular in jurul meu, descriind arce de cerc din ce in ce mai stranse. Nu am avut sorti de izbanda si curand am simtit doua maini de fiere inclestate pe umerii mei. Am fost ridicat de la pamant si dus pe terasa de pe acoperisul unei case cu arhitectura orientala. Alaturi de mine se aflau un barbat, o femeie si un copil. Am inteles instantaneu ca e vorba de o familie care se afla in aceeasi situatie ca si mine. Victime ale unui pericol iminent si inevitabil. Ne aflam pe marginea cladirii si nu mai aveam nicio cale de retragere.

Sticlirea de metal din ochii celor care ne capturasera mi-a fost de ajuns pentru a intelege ca aici nu exista mila, compasiune sau indurare. Le lasasera undeva departe, dincolo de acest orizont dezolant, doborati de absurdul unor idei lipsite de orice logica.

Mi-am scos telefonul mobil din buzunar, ingrijorat de faptul ca informatiile din el ar putea fi folosite pentru a face si mai mult rau altor persoane. Ma aflam la capat de viata si simteam ca mi se apropie sfarsitul.

Barbatul, capul familiei care impartasea aceeasi soarta ca si a mea, sta drept si impasibil in timp ce unul dintre calai se apropie de el cu o sabie in mana. Ajunsi unul in fata celuilalt, isi dau mana si se saluta intr-o limba pe care nu o intelegeam. Calaul atinge fruntea barbatului cu manerul sabiei iar apoi lama cu irizatii rosiatice executa o miscare liniara de la dreapta la stanga pe gatul prizonierului. In fata sotiei inmarmurite si a copilului care privea cu ochii larg deschisi cumplita scena. Barbatul se prabuseste peste balustrada si cade langa cladire, cu fata in sus, cu ochii larg deschisi, cu chipul impasibil. O moarte demna si inaltatoare, o crima odioasa savarsita in numele unui zeu.

Intr-un gest de disperare, arunc cat pot de tare telefonul, pentru a-l face sa ajunga pe acoperisul casei care se afla vizavi. Speram ca aparatul sa fie gasit de cineva care sa poata impartasi crudul deznodamant care inca urma sa aiba loc. Cuprins de groaza, observ cum acesta se loveste de marginea cladirii de vizavi si cade langa cadavrul martirului, impreuna cu ultimele mele sperante. Acelasi calau roteste in aer lama manjita de sangele nevinovat si dintr-o singura miscare, perfect liniara, imi taie gatul. Incepand din acest moment, timpul se dilata si isi incetineste colosal trecerea. Secundele devin tot mai lungi… Doamne, sa fie cu putinta un asemenea final? Si mai voiam sa fac atatea lucruri… Toate textele pe care nu le-am scris, toate fotografiile pe care nu le-am facut, toate vorbele pe care nu le-am spus, toate locurile pe care nu le-am vizitat… Si nici nu voi mai avea sansa sa recuperez toate momentele pe care le-am trait fara sa ma gandesc la moarte, toate zilele pe care le-am irosti de parca as fi fost nemuritor… Constientizez din ce in ce mai clar ca ma indrept spre moarte si regretul pe care il simt pentru toata existenta irosita imi intuneca privirea.

Timpul isi reia din nou parcursul matematic si eu ma zbat in propriul sange ca un animal sacrificat pentru o cauza absurda, pe altarul unui zeu razboinic si insensibil la suferinta omenirii. Mi-e frig si simt in fiecare celula spasmele mortii iminente. Si imi pare cumplit de rau pentru toate textele pe care le-am tinut in minte, pentru toate peisajele inchise in ochii mei, pentru toate tacerile mele. De-acum inchise vor ramane pe veci si nu mai pot schimba cu nimic soarta pe care mi-a decis-o un strain, intr-o clipa. Ma zbat si neputinta e tot ceea ce mai simt.

M-am trezit cu ochii in lacrimi, cuprins de un atac de panica, zbatandu-ma disperat ca sa scap din ghiarele mortii si m-am adapostit la pieptul protectoarei mele…

Am avut un cosmar urat, pe care l-am simtit acut in trup. Toate senzatiile descrise imi pareau atat de reale si pentru o clipa am experimentat odioasa moarte a prizonierilor despre care se tot vorbeste zilele acestea la televizor.

In cazul meu, a fost o combinatie mai complexa intre revolta vizavi de crimele comise de ISIS, emotiile resimtite in timpul audierii unui interviu cu Eckhart Tolle la radio si eternele intrebari legate de sensul meu in viata. A trebuit sa fiu sacrificat intr-un vis absurd si ciudat ca sa simt plenar parerea de rau pentru tot ceea ce nu am reusit sa realizez si pentru tot timpul pe care l-am irosit traind sub nivelul potentialului meu.

Imi place sa scriu si asa simt ca pot exprima emotia pe care o simt adesea. Niciodata nu am reusit sa ma exprim verbal, mereu am probleme in a vorbi despre ceea ce simt. Asta e firea mea si asta e calea. Visul mi-a aratat clar, prin imbinarea unor trairi constiente, ca gandul la moarte este un extraordinar catalizator. Este usor sa uitam cat suntem de trecatori,cat suntem de fragili, desi de peste tot rasuna in cor glasurile celor care vorbesc despre moarte. Moartea altora e o stire de ultima ora. Moartea mea… Ei bine, moartea mea este gandul suprem si imboldul necesar ca sa mai las un text in urma, sa mai traiesc o experienta, sa mai impartasesc o imagine frumoasa, sa mai fac o fapta buna. Traim prin ceea ce lasam in urma…

P.S. Mai e nevoie sa rescriu acele minunate versuri din poemul Invata de la toate?

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere – cum să trăieşti în veci.

Credit: Photo by Bulent Kilic/AFP/Getty Images

Articolul Noaptea în care am murit apare prima dată în Alex Chimu.

Traim intr-o epoca destul de interesanta deoarece suntem martorii Evolutiei Constiintei Umane, care presupune Constientizare, Responsabilizare, Transcendere si nu numai. Incepem sa constientizam faptul ca nu suntem doar niste indivizi care concureaza unul contra altuia pentru resursele Planetei, incepem sa simtim legaturile invizibile si efectele acestora. Iar asta ne responsabilizeaza in cautarea de noi solutii.

Secolul trecut ne-a demonstrat ca inteligenta academica, singura, nu este nici pe departe de ajuns pentru o evolutie sustenabila. Fara dezvoltarea inteligentei emotionale, a celei pragmatice, a celei artistice si chiar a celei spirituale nu putem intretine flacara vie pentru multa vreme. Deja schimbarile de perceptie isi aduc tributul lor la reconfigurarea modului in care ne ducem vietile. Incepem sa privim dincolo de orizont si cu inima, nu doar cu ochii.

Iata de ce putem considera ca este absolut necesar sa ne dezvoltam abilitatile in gestionarea emotiilor, a perceptiilor, a credintelor. Timpul nu asteapta foarte mult si de aceea orice pas facut de fiecare dintre noi in directia dezvoltarii personale reprezinta o molecula care va contribui la radacinile celor care vor veni.

Credit: Photo by veeterzy on Unsplash

Articolul Cei care vor veni apare prima dată în Alex Chimu.

Ieri am aflat despre moartea lui Toma Moraru, un tanar actor iesean stabilit in Germania. S-a sinucis. L-am vazut in rolul lui Poprișcin din piesa ”Jurnalul unui nebun” la Ateneul Tatarasi si rolul sau mi-a ramas intiparit in minte. Superb!

In mod normal, stirea unei sinucideri trece pe langa mine neobservata, cu exceptia cazului in care persoana in cauza este printre cele cu care rezonez. Cu actorii am rezonat mereu, imi place enorm de mult teatrul si lumea sa. Sufletul de artist pare sa fie unul foarte complex, foarte dificil de raportat la lumea in care traim.

Regretele sunt mereu tardive. Suntem noi oare vinovati ca nu i-am inteles, ca nu le-am oferit o lume mai buna in care sa se exprime, sau pur si simplu asa trebuie sa fie finalul unui artist, tragic si abisal?

Credit: Photo by Peter Lewicki on Unsplash

Articolul Mor actorii apare prima dată în Alex Chimu.

Melodia care rezonează perfect cu acest articol

Credit: Photo by Atlas Green on Unsplash

Articolul Gânduri despre cei plecaţi în lume apare prima dată în Alex Chimu.