Totuşi, zâmbeşte vieţii

Iubirea

noreply@blogger.com (Alexo) — Mon, 09 Jan 2012 21:22:00 +0000

Despre ce inseamna si ce este EA.

Multumesc bunei mele prietene pentru acest articol exceptional.

Iubirea e un cuvant foarte des intalnit, pretutindeni… Iar oamenii chiar isi imagineaza cu totii ca stiu ce inseamna. Il canta, il preamaresc si il rostesc cu atata usurinta... Insa sunt prea putini cei alesi, care inteleg cu adevarat profunzimea acestui cuvant, in timpul vietii... uneori mai devreme, alteori mai tarziu... in general, mai tarziu... pentru ca iubirea cere mai intai durere, apoi intelepciune, pentru a putea fi recunoscuta si pretuita cu adevarat.

Mai intai trebuie sa treci printr-o flacara mistuitoare, ce se aprinde brusc si se stinge la fel... Abia apoi vei recunoaste Iubirea. E un foc ce arde mocnit si incalzeste alene, nu parjoleste... E o lumina calda, nu orbitoare... E un far calauzitor, ce strabate vesnicia cu razele sale.

Mai intai trebuie sa te lupti cu ape repezi si involburate, care sunt gata sa te piarda in adancuri... Abia apoi vei recunoaste Iubirea. E un rau limpede ce curge lin... si care nu se rataceste niciodata in desert, ci isi urmeaza cursul pana la capat, oricate meandre i-ar scoate in cale soarta...

Mai intai trebuie sa te inalti brusc in vazduh, uitand ca n-ai aripi, si sa te prabusesti dureros... Abia apoi vei recunoaste Iubirea. E aerul care intretine viata... si totodata aripile care iti cresc de la sine, atunci cand il strabati in doi... e atat de usor sa zbori in doi.

Mai intai trebuie sa simti un cutremur de pamant si sa cobori in abisurile durerii, ce ti se deschid in cale... Abia apoi vei recunoaste Iubirea. E insusi pamantul stabil si roditor, din care se naste viata. Nu se cutremura decat arareori, eliberand energii acumulate de-a lungul timpului... si atunci distruge tot ce e inselator si consolideaza ceea ce e puternic si real.

Abia atunci, intr-un tarziu, vei intelege ce e Iubirea...

Nu e o clipa suspendata in infinit, ci e un drum care nu se sfarseste niciodata, indiferent pe unde e nevoit sa treaca...

Iubirea e o energie ce transcende spatiul si timpul, universul exterior si cel interior...

Iubirea inseamna sa-ti descoperi sinele in celalalt, pas cu pas, pana cand nu mai stii exact cine esti, pentru ca ai depasit granitele tale si l-ai primit si pe celalalt in tine...

Iubirea inseamna o rezonanta adanca a doua spirite, a doua trupuri, perfect acordate... pana cand incep sa se confunde.

Iubirea e un intreg desavarsit, care se construieste permanent, din doua jumatati care se atrag... celula cu celula, secunda cu secunda, pana la infinit.

Iubirea inseamna sa stii intotdeauna ce face celalalt, mai presus de cuvinte... Iubirea nu inseamna intrebari care macina, ci raspunsuri care se ofera de la sine.

Iubirea nu inseamna zbateri chinuitoare, ci o liniste adanca, o pace senina, o siguranta eterna, o incredere nemarginita.

Iubirea nu inseamna lacrimi, ci suras... o vindecare perpetua, o mangaiere blanda, o hrana vesnica.

Iubirea inseamna acasa. Ceva cunoscut dintotdeauna, atat de firesc, incat ai uitat ca e de fapt in tine.

Sunt norocosi cei ce ajung aici... si prea putini, de fapt.

Sunt cei ce nu s-au lasat inselati de ceturi amagitoare, sunt cei ce nu s-au lasat mistuiti de valvatai aprinse, sunt cei ce au luptat cu aprige furtuni, sunt cei ce s-au prabusit dureros, din eter pana in abisuri adanci, dar au ales sa nu se lase invinsi… si sa traiasca... si sa caute Iubirea, pana la sfarsit.

Unii dintre acestia o vor descoperi in calea lor, intr-un tarziu... si o vor recunoaste, si vor sti cum s-o pretuiasca... pentru ca e atat de rara.

Si abia atunci totul va capata un sens.

Abia atunci viata le va zambi... si-i vor zambi si ei vietii, cu adevarat, poate pentru prima oara... si totul in jur va fi lumina.

Distanta dintre inimi

noreply@blogger.com (Alexo) — Fri, 06 Jan 2012 18:33:00 +0000

"Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
- De ce tipa oamenii, cand sunt suparati?

- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce sa tipi atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreaba din nou inteleptul.
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude.
Maestrul intreaba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa? Niciunul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati?
Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult.
Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt.
Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite?
Ele nu tipa deloc.Vorbesc incetisor, suav. De ce?
Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica.
Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici numai vorbesc, doar soptesc, murmura.
Iar atunci, cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg.
Asta se petrece atunci, cand doua fiinte se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand:

- Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta.
Nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.”

In iubire totul se desfasoara natural si de la sine inteles.
Iar gelozia este o nesiguranta, o neincredere in primul rand in sine si apoi in celalalt, o lipsa a iubirii.
In iubire totul trebuie cuprins, si unul trebuie sa-l intareasca si sa-l aline pe celalalt, sa-l insufleteasca, sa-l inalte.

Iubirea nu ingradeste (Sinele), ci il largeste, de fapt, in intereactiunea cu celalalt, chiar il dirijeaza spre sine insusi, prin aceea ca este creata o lume comuna speciala, care se modifica mereu prin sine insasi si astfel nu duce la plictiseala.

Oamenii cred ca stiu ce e iubirea. In realitate, nu prea stiu. Din aceasta neintelegere se naste gelozia. Prin "iubire", oamenii inteleg un fel de monopol, o forma de posesivitate, fara sa inteleaga una din cele mai simple realitati ale vietii: in clipa in care posezi o fiinta vie, ai ucis-o.

Fragment - Osho

Ganduri de mai... devreme

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 30 Oct 2011 21:24:00 +0000

Am primit de curand prin e-mail un articol de la o buna prietena, care este si autoarea textului, un articol care merita citit si totodata te pune pe ganduri, un text scurt si in acelasi timp cuprinzator, ce contine, in esenta lui, o realitate pentru care cei mai multi dintre noi nu avem ochi, nu vrem, ori poate nu putem vedea asemanarea izbitoare dintre doua specii, om si caine, cat si degradarea tot mai accentuata a speciei umane.

"Zilele astea, m-a frapat privirea unui caine. Era preocupat, ingandurat, abatut... Cu ochii atat de tristi, sub sprancenele impreunate a resemnare si neputinta... Nici nu mai retin alte detalii: daca mergea grabit sau poposise la un colt de drum, daca era slab, costeliv, murdar sau ceva mai intremat, mai aratos... Nu mai retin decat acea privire, care ma urmareste si acum... M-am intrebat de ce. Sunt multi la fel ca el, sunt toti la fel... Si cred ca acum stiu.

Cainele semana a om. Atat de tare... Privind in jur, pe strada, toti sunt la fel. Chipuri triste, incruntate, meditative, marcate... De lipsuri, de atatea griji si suferinte nestiute... De grija zilei de maine. De lupta pentru o bucata de paine. De teama de a incasa inca un sut dureros, care poate veni oricand, de oriunde: dintr-un crampei de stire, dintr-un colt de ziar, din partea celui mai bun prieten sau a celui mai periculos dusman...

Care e om si care e caine? Pentru o clipa, am devenit confuza...

Priviri reci, taioase, agresive, atacuri pe la spate, lupta pentru teritoriu, pentru ultima bucatica de ciolan, egoismul feroce si totusi atat de firesc azi, acum, aici... Cand traiesti inconjurat de lipsuri si suferinta, cand sunt atat de multi cei care au nevoie de ajutor (inclusiv tu!), nu poti decat sa te retragi, incet, neputincios... La fel, cand traiesti prea departe de toate acestea. Nu le poti intelege, nu te ating, nu mai conteaza... Si te retragi grabit, desi ai fi putut face ceva... Ai fi putut fi om.

Lupta pentru o bucata de paine e prea grea azi, acum, aici... Nimeni nu-si mai imparte bucata cu nimeni. Nici un om, nici un caine...

Cine mai e om si cine e caine???

In tara unde toti traiesc sub apasarea zilei de maine, cainii si oamenii seamana atat de mult, incat incep sa se confunde. In aparenta...."

“Din bucata mea de paine...”

Educatie de parinte, incotro

noreply@blogger.com (Alexo) — Tue, 06 Sep 2011 20:54:00 +0000

“... Cel mic ii spusese intr-o zi ca ii va scrie lui Mos Craciun si ii va spune ca nu vrea jucarii, dar il roaga sa i-l aduca pe tati acasa. Ii dadusera lacrimile. Il imbratisase, spunandu-i ca nu va fii nevoie, caci tati va fii acasa pana de Craciun. ...” Doar viata - Gesturi care frang suflete Citeste mai mult ...

Cum bine stim, cresterea copiilor este binecuvantare Dumnezeiasca, iar parintilor le revine una dintre cele mai importante sarcini: cresterea si educarea urmasilor in conformitate cu poruncile Lui Dumnezeu si cu idealul societatii. Datoria parintilor consta in asigurarea conditiilor materiale si in ingriirea permanena pentru formarea si dezvoltarea copiilor. Insa cea mai importanta indatorire a parintilor in educarea copiilor este cultivarea spirituala a lor, fiinca, dupa cum spune Scriptura: ”dobandirea intelepciunii e mai scumpa decat argintul, si pretul ei mai mare decat al celui mai curat aur. Ea este mai pretioasa decat pietrele scumpe.” Cine nesocoteste aceasta datorie, nu numai ca isi neglijeaza copiii, ci savarseste o mare nedreptate fata de Dumnezeu si fata de societatea in care traieste. Prezenta celor doi parinti este extrem de importanta in dezvoltarea copilului. In jurul unui copil trebuie sa existe oameni pe care acesta sa ii poata copia, iar astfel de modele sunt parintii, care ii ofera copilului o linie de ghidare care il va orienta spre un comportament adecvat in viata.

Scoala ofera multe cunostinte, dar putine modele capabile sa influenteze pozitiv viitorul elevilor. La scoala, la orele de religie si la cele de educatie civica, copiii invata despre adevar si minciuna, despre bunatate si rautate, despre curaj si lasitate... insa, poate nu se implica destul Comunitatea si mai ales Biserica care ar trebui sa dea o importanta mai mare pregatirii copilului pentru cand va deveni parinte. Am citit de curand un articol in care invatatoarea unor elevi din clasele mici relata felul in care a decurs una din orele de educatie civica: “Astazi, la test, m-am gandit sa le propun elevilor o cerinta mai deosebita. Fiecare dintre ei trebuia sa-si imagineze ca este parintele unui copil care obisnuieste sa minta, care nu-si respecta semenii si ii supara pe cei din jur. In aceste conditii, trebuia ca ei sa gaseasca solutii concrete pentru a indrepta comportamentul fiului imaginar. Cu maturitatea specifica varstei, elevii mei au dat raspunsurile pe care ei le-au considerat potrivite. Interesant este ca majoritatea provin din familii instarite, familii inchegate unde domneste armonia. Si totusi, in raspunsurile lor, am gasit solutii dure, cum ar fi: l-as bate; l-as face de ras; i-as arunca jucariile; l-as lega de pat; l-as lasa să doarma afara; as urla la el pana m-ar durea gatul; nu i-as mai da de mancare; l-as duce la scoala de corectie... In schimb, o fetita cu parintii despartiti si care se afla in grija mamei, a scris: Eu i-as spune ca il iubesc si ca nu-l voi parasi niciodata. Dacă i-as spune asta poate s-ar indrepta.”

Din pacate, multi dintre adultii care au copii in ingrijire nu isi iau in serios rolul de parinte. In general, adultii incearca sa gaseasca simplitatea in complexitate si ivers. Astfel de adulti, care devin parinti, nu isi dau seama ca ar fi mai simplu pentru toata lumea sa deschida larg ochii si sa priveasca in jur, sa traiasca in realitate, in prezent. Nu-si dau seama cat de mult ii doare pe copii sa-si vada parintii facand mereu planuri de viitor, dar ignorand prezentul, ei fiind mereu alaturi de copiii din viitor iar pentru cei din prezent nu au timp. Sunt atat de ignoranti incat nu stiu ca fara trecut si mai ales fara prezent nu poate exista viitor. E adevarat, parintii muncesc mult pentru copiii lor, dar nu le acorda sprijinul moral de care au nevoie. Ei nu realizeaza cat de egoisti sunt de fapt, sau poate printr-un asfel de comportament voit, realist, incearca sa-si mascheze dizabilitatile sufletesti. Nu doar egoisti ci mai ales lasi sunt acei tineri parinti care recurg la josnica despartire numita divort, o situatie dezastruoasa in care copilul este lovit crunt, cu o lovitura aplicata prin spate, miseleste, direct in inima, nemaiavand nici o scapare. Permanent scrijelita si deformata de uratenie ii va fi inima, in lipsa parintelui drag care l-a abandonat. E deprimant sa te gandesti la asta, dar nu exista tragedie si durere mai mare decat cea a copilului care se simte abandonat. Nefericiti vor fi asfel de parinti pentru copiii lor, deoarece cand acesti copii vor ajunge in viitor, vor fi singuri. Vor trai intr-un abis imaginar, caci atat le va ramane intact din suflet, si vor fi intr-o continua suferinta, fara sperante, fara sentimente, iar trairile lor emotionale se vor manifesta prin stima redusa de sine, timiditate, interiorizare si neincredere.

,,Eu sînt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu.
Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume...” (Gene Cole)

Valorile umane

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 21 Aug 2011 22:27:00 +0000

Noi, oamenii, ne inselam amarnic atunci cand credem ca viata nu este altceva decat o lupta. Tot timpul suntem intr-o continua competitie pentru a detine controlul. In jurul acestei vederi gresite, scurta noastra sedere pe pamant este transformata intr-un infern, in loc de a culege roadele linistii si experientei. In goana dupa succes, si pentru a detine controlul, multi dintre semenii nostrii ne mint in fata, frecvent si fara jena. Minciuna apare sub multe forme, de la falsificarea adevarului pana la omiterea sau ascunderea lui. Totul tine de context - insa de cele mai multe ori minciuna devine un gest josnic, folosit adesea de catre indivizii care manipuleaza alti oameni, pentru dorinta lor mare de a se imbogati material. Iar oamenii care se lasa manipulati muncesc din greu pentru supravietuire, sacrificandu-si viata personala si chiar sanatatea.

Dumnezeu a creat oamenii considerati a fi perfecti pentru o lume perfecta unde nu exista rautate si minciuna. Dar oamenii si-au dovedit caracterul slab si manipulabil, slabiciunea fata de putere si dorinta de a fi mai mult decat erau, de a avea mai mult decat aveau, si mai ales au dovedit vulnerabilitate in fata fortelor raului. Aceste forte ale raului sunt ghidate de placerea unei lupte care merita sa fie data, o batalie interioara data in mintea omului, in sufletul sau si care se oglindeste in caracterul si actiunile sale. O batalie intre placeri si respect, intre perversiune si demnitate, intre vulgaritate si finete, intre bogatia materiala si bogatia sufletului, intre cruzime si bunatate, intre minciuna si adevar.. etc.

Fiecare persoana se deosebeste prin felul ei de-a fi, fiecare traieste o alta realitate, priveste lumea prin alti ochi, unii mai critici, altii mai blanzi, unii mai rai, altii foarte timizi, in fine, unii plutesc pe norisori de culoare roz - sau cel putin asa vad ei prin proprii ochelari. Fiecare cu realitatea lui, acesta este si unul din motivele pentru care oamenii nu se inteleg intre ei. De fapt, ei cauta mereu jumatatea care sa le completeze realitatea. Traim intr-o lume a iluziei, pe o insula ispititoare, o lume imbracata in amagiri, minciuni, secrete si suflete dezgolite, o lume care soarbe fiecare picatura fierbinte si otravitoare a pasiunii dezlantuite si murdare, o lume care se hraneste doar cu vise si pacate.

Acum, cand citesti aceste randuri, gandeste-te putin la tine, la actiunile tale, gandurile tale, atitudinea ta din ultimele luni, ultimul an sau mai mult, gandeste-te cine este mai aproape sufletului tau si cine este mai departe? Pe cine ai indepartat voit si de ce? Oare a meritat? Cat mai conteaza pentru tine astazi onestitatea, iubirea, bunatatea, iertarea, respectul pentru cei din jur, frumusetea sufleteasca, corectitudinea?

Da, stiu ce gandesti acum, este al naibii de greu sa mai imbratisezi valorile astea in ziua de azi. Intr-o lume atat de rea si perfida trebuie sa te aperi, trebuie sa arati ca esti tare, ca esti rau, ca te impui, ca nu-ti pasa si ca trebuie sa-ti atingi scopul prin orice mijloace, uneori chiar calcand pe cadavre.

Acesta sa fie oare singurul mod de a supravietui?

"Atitudinile sunt cele care ne controleaza viata. Atitudinile sunt o forta secreta care lucreaza 24 de ore pe zi, spre bine sau spre rau. Este de o importanta covarsitoare sa stim cum sa valorificam si cum sa controlam aceasta mare forta." (Tom Blandi)

Credinta, speranta si iubirea

noreply@blogger.com (Alexo) — Mon, 15 Aug 2011 14:38:00 +0000

Se spune ca demult, la portile cetatii Toulouse din Franta, Regele Rene venea sa o prezinte supusilor sai pe frumoasa printesa Aude, viitoarea lui sotie. Alaiul ajunsese in piata Capitoliului, cand deodata, printesa scoate un tipat de spaima. Intr-un colt al pietei se ridica o spanzuratoare si calaii se pregateau sa-l puna in streang pe un condamnat.
- O, n-ar putea fi iertat sarmanul om intr-o zi de sarbatoare ca aceasta? spuse frumoasa Aude.
- Nu-i cu putinta, marita printesa, au raspuns magistratii. Omul acesta s-a facut vinovat de o fapta pentru care nu incape iertare.
- Dar ce fapta poate fi aceasta? Nu s-ar putea gasi un mijloc spre a-l scapa de osanda? intreba printesa.
- Printesa, legea noastra spune ca ar putea fi rascumparat pentru o mie de ducati.
- Dar cum ar putea sarmanul om sa adune o asemenea suma! a strigat printesa, privind rugator spre alaiul care o insotea.
Vazand acestea, Regele a scos din chimir cinci sute de ducati de aur, Regina a dat doua sute; nobilii s-au scotocit prin buzunare si s-a totalizat suma de noua sute nouazeci si sapte de ducati de aur.
- Preacinstiti judecatori, sunt sigura ca veti binevoi sa-l puneti in libertate pe condamnat pentru cei noua sute nouazeci si sapte de ducati!
- Din pacate, nu, printesa, legea e lege. Mai lipsesc trei ducati.
- Şi pentru lipsa de trei ducati o sa-l spanzurati?
- Cu siguranta, da!
- Atunci, s-a gandit printesa, scotociti-i hainele lui! Poate are si el ceva bani!
- L-au scotocit si in captuseala hainei avea ascunsi cei trei ducati. Astfel, omul a fost salvat, spre marea bucurie a printesei, care plangea de fericire ca in sarbatoarea ei a fost impiedicata o condamnare la moarte.

Jean Vernette

Dumnezeu Tatal, ne-a creat pe noi fără concursul nostru, insa nu ne mantuieste fara straduinta noastra. Preacurata Fecioara, inaltata cu trupul si sufletul la cer ne ajuta, dar fiecare dintre noi trebuie sa-si intinda mana spre acest ajutor: trebuie sa se roage, trebuie sa-si valorifice darurile divine: credinta, speranta si iubirea, spunea Sfantul Augustin.
Fecioara Maria este printesa din rai, mireasa Sfantului Duh, care acum in sarbatoarea triumfului ei ceresc, ne sfatuieste sa ascundem in cutele sufletului nostru si sa pastram ca pe cea mai scumpa comoara credinta, speranta si iubirea.

Frumusetea omului

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 07 Aug 2011 16:44:00 +0000

Depinde oare atitudinea noastra fata de om, de infatisarea lui? Noi intotdeauna observam oamenii frumosi, ne place sa-i privim pentru ca e placut sa urmaresti frumusetea. Frumusetea este darul lui Dumnezeu, caci El l-a creat pe om desavarsit. Insa pacatul a denaturat atat de mult personalitatea umana, incat frumusetea omului s-a risipit in timp, aproape in intregime. Observam ca astazi se desfasoara peste tot in lume concursuri de frumusete. Pe fetele participantelor s-au mai pastrat inca licariri ale frumusetii Evei. Pacat ca nimanui nu-i trece prin minte sa desfasoare un concurs de frumusete a sufletului si inimii, ceea ce este cu mult mai de pret decat frumusetea exterioara, caci exteriorul poate fi inselator.

Se spune ca un tanar, om corect, cinstit si muncitor, era in cautarea perechii lui, isi cauta viitoarea sotie. Idealul lui era: in primul rand sa fie frumoasa, inalta, trasa ca prin inel. In al doilea rand, desteapta si educata. Si in al treilea rand, ingrijita si, desigur, sa stie sa gateasca. Odata la o serata el a intalnit-o pe fata visurilor sale. Era foarte frumoasa. Avea ochi stralucitori, gene lungi si intunecate, o piele gingasa cu o usoara rumeneala. Ti se taia rasuflarea din cauza frumusetii sale. Prinzand curaj, tanarul s-a apropiat de ea pentru a face cunostinta. Fata i-a zambit binevoitor intingandu-i usor mana. Din acel moment intre cei doi s-a infiripat o frumoasa poveste de dragoste. In scurt timp a urmat nunta, extaz, admiratie, veselie - totul era parca un vis. Dar in curand visul celor doi s-a spulberat. Tanara doamna nu putea si nici nu-si dorea sa administreze gospodaria casnica, asa ca el era nevoit sa faca totul singur. Asa au inceput certurile. Dupa doar cateva luni de zile barbatul nu a mai rezistat si s-a mutat la parinti. Frumusetea s-a dovedit a fi doar exterioara. Sotia lui nu a vrut sa cedeze in nimic, nu ierta supararile. Toti cei din jur se mirau: cum poate o asemenea frumusete izbitoare sa cuprinda in sine atata rautate si venin?
Iata, cat de amarnic putem gresi punandu-ne nadejdea doar in frumusetea exterioara! Inteleptul Solomon a spus: „Desmierdarile sunt inselatoare, si frumusetea este desarta, dar femeia care se teme de Domnul va fi laudata“(Proverbe 31:30). Omul care se mandreste cu frumusetea lui exterioara devine increzut in sine, se comporta sfidator fata de alti oameni. De aceea, atunci cand faci cunostinta cu omul, important este sa nu fi vrajit de frumusetea exterioara, ci sa te straduiesti sa cercetezi caracterul lui.

Iata si o alta istorie, povestita de o femeie. Atunci cand ea s-a mutat intr-un alt oras, noul ei vecin s-a dovedit a fi un om foarte urat. Ea era uimita pana in ce masura poate fi slutita fata unui om. Asa ca nu prea ii placea sa-l intalneasca. In scurt timp insa, femeia s-a imbolnavit grav, si fiind singura nu avea parte de ingrijirea cuvenita. Vecinul cel urat, singurul dintre toti cei din jur, o ajuta mult si cu mare dragoste. Acest om in varsta si sarac, impartea cu ea ultimele firimituri, sedea mai mereu la patul ei, o consola, insufla speranta in inima femeii, spunandu-i ca nu este singura, ca Dumnezeu niciodata nu o va parasi.
Atunci cand necazurile si intunericul s-au spulberat, femeii asteia i se parea ca nimeni din lume nu are asemenea ochi duiosi si o voce atat de melodioasa ca vecinul ei inimos. Pentru ea nu mai exista un om mai minunat, un om care pur si simplu stralucea prin frumusetea sa interioara, frumusete care nu se stinge niciodata.
De asemenea se povesteste despre o fata care se jena foarte mult de mama ei, deoarece fata si mainile femeii erau desfigurate din cauza cicatricelor. Atunci cand prietenele ii veneau in vizita, fiica isi ruga mama sa plece undeva si sa se intoarca doar dupa plecarea acestora. Insa, intr-o zi mama i-a povestit fiicei sale cauza pentru care arata asfel si cum au aparut cicatricele. I-a marturisit ca in trecut, intr-un mare incediu provocat de furtuna, fiica ei care pe atunci era o copilita, cu totul micuta, se afla intr-o odaie acoperita de flacari, in momentul izbucnirii incendiului, iar mama a scos-o din foc protejad-o de flacarile mistuitoare. In acel moment fiica s-a aruncat in bratele mamei sarutandu-i cicatricele teribile si cerandu-si iertare pentru purtarea ei.

Sa incercam sa dezvoltam in noi, tot mai mult, capacitatea de a vedea frumusetea interioara a oamenilor, caci frumusetea exterioara cu timpul se va stinge, iar frumusetea caracterului va ramane pentru totdeauna. „O femeie cinstita este mai de pret decat margaritarele. Inima barbatului se increde in ea, si nu are lipsuri. Ea ii face bine, si nu rau, in toate zilele vietii sale“ (Proverbe 31:10-12).

Strămoşii "învăţaţilor"

noreply@blogger.com (Alexo) — Sat, 30 Jul 2011 22:02:00 +0000

Mai demult, în urmă cu aproximativ 150 de ani, un învăţat ateu pe nume Darwin, din Anglia, a încercat să dovedească prin scrierile sale că omul s-ar trage din maimuţă. Adică strămoşul omenirii n-ar fi Adam, cum spune Dumnezeu şi Sfânta Scriptură, ci ar fi maimuţa. Din maimuţă - zicea Darwin – încetul cu încetul a ieşit şi s-a dezvoltat omul de azi.

Teoria lui Darwin a făcut pe vremuri mare vâlvă. Începuse lumea - învăţaţii mai ales - a-şi căuta strămoşii prin pădurile din jungla africană. Dar azi, teoria lui Darwin a ajuns la vechituri. Însăşi ştiinţa spune ca această teorie nu poate sta în picioare. Căci dacă omul ar fi ieşit din maimuţă, se ridică apoi întrebarea firească, de ce, de atâtea sute de ani n-a mai ieşit nici un om din maimuţă.

Totuşi, mai sunt şi azi destui "învăţaţi" care cred că strămoşii lor erau maimuţe, bucurându-se asfel că îşi pot vizita - cu bilet de intrare, desigur - semenii la grădina zoologică:

Într-o zi, în prezenţa unei adunări publice, un învăţat necredincios încerca să-l convingă pe un credicios că strămoşul omului este maimuţa.

Ne certăm în zadar – zise credinciosul deschizând Biblia – căci uite, Biblia pune capăt la discuţia noastră, arătând şi părerea mea şi părerea d-tale, şi originea mea şi originea d-tale. Uite eu sunt aici unde scrie: "Şi-a făcut Dumnezeu pe om (Facere 1, 26-27)," iar d-ta eşti colea unde scrie: "Şi omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatus-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor (Psalm 48, 12)."

Balonul

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 17 Jul 2011 20:06:00 +0000

Într-o dimineaţă de duminică, după ce ascultaseră slujba, doi sfinţi cu numele de Oneto şi Segretario, aşezaţi comod în două fotolii de piele neagră tip Miller, priveau în jos, pe pământ, să vadă ce mai puneau la cale oamenii.
— Ia spune-mi, Segretario, întrebă sfântul Oneto după o lungă tăcere, cât ai trăit ai fost vreodată fericit?
— Ce vorbă, răspunse prietenul său zâmbind. Dar nimeni, pe pământ, nu poate fi fericit! Şi spunând acestea scoase din buzunar un pachet de Marlboro.
— O ţigară?
— Cu plăcere, mulţumesc, spuse sfântul Oneto, deşi de obicei dimineaţa nu fumez, dar astăzi e sărbătoare... Totuşi, în unele cazuri, eu cred că fericirea... Segretario îl întrerupse:
— Ţie personal ţi s-a întâmplat?
— Mie, nu, totuşi sunt convins că...
— Dar priveşte-i, priveşte-i! exclamă sfântul Segretario, arătând cu mâna în jos. Sunt miliarde şi miliarde, azi e duminică, şi încă nu s-a sfârşit dimineaţa care este partea cea mai frumoasă a duminicii, şi e o zi minunată cu un soare încântător, nu e cald, iar aerul e proaspăt şi curat, şi copacii sunt în floare ca şi câmpiile, în plină primăvară, iar pe deasupra mai e şi miracolul economic, aşa că ar trebui să fie mulţumiţi, nu? Ei bine, arată-mi tu unul dintre atâtea miliarde, măcar unul care să fie fericit, dacă nu poţi mai mulţi. Şi uite, dacă mi-i arăţi, eu îţi voi plăti o masă pe cinste.
— Foarte bine, spuse Oneto şi cu priviri foarte pătrunzătoare începu să caute ici şi colo în furnicarul fără sfârşit al fiinţelor umane de jos. Îşi dădea foarte bine seama că era absurd să pretindă că are să reuşească de prima dată: ar fi trebuit pe puţin o grămadă de zile de muncă. Dar până la urmă, cine ştie. Segretario se uita la el cu zâmbetul său ironic (se înţelege, o ironie foarte benignă, căci altfel ce fel de sfânt ar mai fi fost?).
— Aha, aici ar fi ceva! făcu la un moment dat Oneto îndreptându-se în fotoliu.
— Unde?
— În piaţa aceea, şi arătă spre un sătuc de deal cu totul neînsemnat; acolo, printre lumea care iese din biserică... vezi fetiţa aceea?
— Aceea cu picioruşele strâmbe?
— Da, chiar aceea... dar fii atent că...
Avea într-adevăr picioarele puţin cam strâmbe şi subţiri, fragile, ca după boală parcă, fetiţa Norreta, de patru ani. Maică-sa o ţinea de mână şi se vedea foarte bine că trebuia să fie o familie săracă, dar cu toate astea micuţa avea o rochicioară albă cu danteluţă, ca pentru duminică, făcută cu cine ştie ce sacrificii. Dar la picioarele şirului de trepte ale bisericii şedeau nişte vânzători şi vânzătoare de flori, un vânzător de medalioane şi iconiţe sfinte pentru că trebuie să se fi sărbătorit cine ştie ce hram şi mai era acolo şi un vânzător de baloane, un minunat ciorchine de globuri colorate în toate felurile care unduia graţios deasupra capului omului la orice adiere de vânt. Iată că fetiţa se oprise în faţa omului cu baloanele trăgându-şi mama de mână şi acum, cu un uşor zâmbet de o dezarmantă seducţie, îşi ridica ochii spre maică-sa şi în privirea aceea era o asemenea dorinţă, suferinţă, implorare, dragoste că nici tartorii iadului n-ar fi putut să le suporte. Numai privirile copiilor posedă, poate, o atât de teribilă putere, pentru motivul că ei sunt mici, slabi şi nevinovaţi (sau poate şi privirile anumitor căţeluşi chinuiţi).
Dar tocmai pentru asta sfântul Oneto, care se pricepea, pusese ochii pe fetiţă, făcându-şi următorul raţionament: e atât de înspăimântătoare în creatura aceasta dorinţa de-a avea un balon că dacă, cu voia lui Dumnezeu, mama i-ar face plăcerea, ar fi fără doar şi poate fericită, pentru câteva ore poate, dar fericită. Şi dacă se întâmplă aşa eu câştig prinsoarea cu Segretario. Santo Oneto putea urmări scena de jos din piaţă dar nu putea auzi cele ce-i spunea fetiţa mamei sale şi nici ce răspundea mama: şi asta dintr-o contradicţie pe care nimeni nu ştia s-o explice: din Paradis sfinţii reuşesc să vadă perfect ceea ce se petrece pe pământ, ca şi cum ar avea un telescop puternic încadrat în globul ochilor, dar zgomotele şi glasurile de pe pământ nu ajung acolo sus în paradis (în afară de unele excepţii, după cum vom vedea): care fapt ar putea să aibă ca scop protejarea sistemului nervos al sfinţilor de sălbaticul vacarm al motorizărilor.
Mama încercă să treacă mai departe trăgând-o pe fetiţă de mână şi o clipă Oneto se temu că totul are să se ducă de râpă, potrivit amarnicei legi a dezamăgirii, atât de răspândită printre oameni. Pentru că la terifianta rugăciune care era în privirea Norettei nici chiar toate armatele cuirasate ale lumii în perfectă coaliţie nu ar fi putut să reziste, dar mizeria ar fi putut să reziste, căci mizeria cu lipsa ei de bani nu are inimă şi nu se înduioşează de nefericirea unei fetiţe. Din fericire se văzu micuţa fixând cu încăpăţânare ochii maică-si şi intensitatea privirii sale rugătoare deveni şi mai mare, dacă e cu putinţă. Se văzu mama vorbind omului cu baloane şi întinzându-i câteva monede, se văzu fetiţa arătând cu degetul şi omul desprinzând din ciorchine unul dintre baloanele cele mai umflate şi mai zdravene, de un galben foarte frumos. Noretta merege acum lângă mama ei şi continuă să contemple neîncrezătoare balonul care cu zvâcnituri uşoare o urmează la mică distanţă deasupra, susţinut de sforicică. Atunci sfântul Oneto făcu un mic semn din barbă către sfântul Segretario, zâmbind hâtru. Segretario zâmbi şi el deoarece un sfânt e prea fericit să piardă o prinsoare dacă aceasta înseamnă un bob de suferinţă mai puţin pentru oameni.
Oare ce eşti tu, Noretta, străbătând cu balonul satul într-o dimineaţă de duminică? Eşti mireasa radioasă care iese din biserică, eşti regina în carul triumfal după victorie, eşti divina cântăreaţă purtată pe umeri de mulţimea în delir, eşti femeia cea mai bogată şi frumoasă din lume, eşti dragostea cea mare şi hărăzită de Domnul, florile, muzica, luna, pădurile şi soarele, toate acestea eşti dintr-o dată, pentru că un balon umflat de gutapercă te-a făcut fericită. Şi bietele tale picioruşe bolnave nu -mai sunt bolnave, sunt picioarele îndrăzneţe ale tânărului atlet care câştigă laurii Olimpiadelor.
Plecându-şi capul peste marginea fotoliului, cei doi sfinţi continuă s-o privească, mama şi fiica ajunseră acasă, într-o suburbie mizeră căţărată pe deal, mama intră în casă pentru treburile domestice, Noretta cu balonul ei se aşeză pe-o piatră mai ridicată la marginea străduţei şi privea când balonul, când lumea care trecea: ca şi cum dorea ca lumea s-o invidieze pentru minunatul ei noroc. Şi deşi strada închisă între case înalte şi întunecate nu era luminată de soare, chipul fetiţei, care nu era frumos de loc, răspândea atâta lumină încât lumina puternic casele din jur.
Printre alţii, trecu şi un grup de trei băieţandri. Erau nişte borfaşi cunoscuţi, dar fură şi ei siliţi s-o privească pe fetiţa care le surâse. Atunci unul dintre ei, ca şi cum asta ar fi fost lucrul cel mai natural din lume, îşi scoase ţigara aprinsă din gură şi atinse cu ea balonul. Care făcu pac, explodând şi firul care stătea întins în sus, în direcţia cerului, căzu în mâinile fetiţei având la cap o mică bucăţică de membrană zbârcită.
Pe moment Noretta nu pricepu ce anume se întâmplase, şi privi înspăimântată cele trei haimanale care fugiră hăhăind. Apoi îşi dădu seama că balonul nu mai există, unica bucurie a vieţii ei îi fusese luată pentru totdeauna Feţişoara ei avu două sau trei contorsiuni ciudate, apoi se schimonosi în strâmbătura unui plâns disperat
Era o durere de dimensiuni nemăsurate, era un lucru sălbatic şi teribil, şi nu avea rezolvare. În suavele grădini ale paradisului potrivit regulei de care am amintit nu ajung zgomotele oamenilor, nici sforăitul motoarelor, nici sirenele, nici împuşcăturile, nici urletele, nici bubuitul bombelor atomice. Aici însă ajunseră hohotele de plâns ale fetiţei şi răsunau în mod înspăimântător de la un capăt la altul. Pentru că e adevărat că paradisul este locul păcii şi bucuriei eterne, dar până la un anumit punct. Era oare cu putinţă ca tocmai drepţii să fie cei care să ignore suferinţele oamenilor? Fu o lovitură pentru sfinţi, obişnuiţi cu virtuoasele lor delectări. O umbră trecu peste regatul acela de lumină şi inimile se strânseră. Oare ce ar fi putut alina durerea acelei fetiţe? Sfântul Segretario îl privi pe prietenul său Oneto fără să vorbească.
— Ce lume scârboasă! spuse sfântul Oneto şi azvârli ţigara abia aprinsă. Care, căzând pe pământ, lăsă în urma ei o lungă, o bizară dâră. Astfel că un oarecare de jos vorbi de farfurii zburătoare...
Dino Buzzati

Problemele noastre

noreply@blogger.com (Alexo) — Mon, 11 Jul 2011 21:34:00 +0000

A fost odată un student, care se lupta cu multe probleme în viaţa sa. Îşi petrecea mult din timpul său extrem de iritat şi frustrat. Într-o zi n-a mai rezistat şi s-a dus la o capela veche, puţin frecventată, din apropierea şcolii. S-a plimbat în sus şi în jos pe culoarul dintre bănci, lovind spatarele scaunelor, strigând, plângând, certându-se cu Dumnezeu. "Doamne, Tu ai creat lumea... ce te-ai putut gândi când ai facut-o? Uită-te la problemele oamenilor. Uită-te la durere, la suferinţă, la foamete. Uită-te câtă neglijentă, câtă risipă, abuzuri. Peste tot se văd doar necazuri, oameni ce suferă, oameni singuri, oameni chinuiţi!"
În final, epuizat, s-a aşezat în primul rând şi a privit fără speranţă spre cruce. Suprafaţa sa strălucitoare reflecta lumina ce intra prin geamurile murdare. "Totul este incurat! Lumea asta nu este altceva decât o mare mizerie! Chiar şi eu aş fi putut să fac o lume mai bună!" Atunci tânărul a auzit o voce şoptită. Şi-a concentrat atenţia, a căscat ochii şi a rămas perplex: "Asta este exact ceea ce eu vreau ca tu să faci!"

Este uşor să identificăm problemele care există în jurul nostru. Uneori ne întrebăm de ce oare Dumnezeu care ne iubeşte nu rezolvă problemele noastre. Dar pentru acest lucru a creat Biserica. De aceea ne-a pus pe noi într-un loc, la un moment dat în timp. El ne-a dotat pe fiecare şi ne-a dat puterea de a schimba lumea. Dumnezeu a însărcinat Biserica să fie mâinile şi picioarele lui Isus într-o lume stricată. De aceea a numit-o "trupul lui Cristos".

Când iubesc sau nu femeia

noreply@blogger.com (Alexo) — Wed, 06 Jul 2011 22:36:00 +0000

"Eu din firea mea iubesc femeia, când este frumoasă, drăgălaşă, veselă, curată, blândă, bună, harnică, şi frumos încinsă, când are mişcări frumoase ca un cal frumos. Atunci ştiu cum am să mă port cu ea şi pricep de ce trebuie să o respectez. Ea poartă grija casei, face toate pe placul bărbatului; şi când o vezi îţi râde inima. Când se întoarce bărbatul acasă, femeia poate fi ca un înger drăguţ; îi sare înainte şi-l primeşte cu braţele deschise, îl sărută şi-l dezmiardă şi-i pune apoi pe masă o friptură bună şi salată. Apoi se aşează lângă el şi-l întreabă cu glas dulce: ce ai făcut astăzi dragul meu?, eşti bine sănătos? şi alte vorbe de acestea dulci ca mierea şi ca zahărul.
Dar când ai în casă pe hogi-bogi, nu femeie ci o nevoie de om, un balaur, o strigoaică, o scorpie, un dulap de vechituri, o potcoavă de femeie care mereu tuşeşte şi bodogăneşte şi murmură mum-mum-mum şi trânteşte uşile şi-ţi aduce friptura cu cleştele, şi iese afară cu haina sfârtecată iar când intră în casă e toată noroi până pe frunte, o femeie cu capul cât o doniţă, cu părul zbârlit, în dezordine şi cu obrajii ca un cuib pustiu de bufniţă; - apoi pe aşa femeie eu n-o iubesc: o iubeşte dracu' !"

(Fragment extras dintr-o predică veche din anul 1720 a preotului de origine germană I. Schröder)

Dumnezeu

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 26 Jun 2011 19:46:00 +0000

Într-o ţară îndepărtată a fost odată un împărat care cu cât îmbătrânea cu atât simţea mai mare mâhnire în suflet.
- În viaţa mea, zicea dânsul, am gustat şi am văzut tot ce este îngăduit omului să vază. Ceva însă în toată viaţa mea n-am văzut: pe Dumnezeu. Trebuie să-l văd!
Şi dădu poruncă mare boierilor, sfetnicilor şi preoţilor săi:
- Dacă nu-mi veţi arăta pe Dumnezeu, am să vă pun pe toţi la închisoare şi am să vă pedepsesc straşnic!
Şi le dădu un soroc de trei zile.
În curtea împărătească se stinse veselia. Curteni umblau de ici-colo cu capetele plecate aşteptându-şi groaznicul sfârşit.
În ziua sorocului hotărât, toţi boierii, sfetnicii şi preoţii fură chemaţi înaintea împăratului. Boierii, sfetnicii şi preoţii păstrau tăcere mare, iar împaratul tocmai se pregătea să rostească osânda înfricoşătoare. În clipa aceea însă un copil de păstor păşi în faţa împăratului şi-i zise:
- Dă-mi voie Măria Ta, să-ţi împlinesc eu dorinţa!
- Bine răspunse împăratul. Dar bagă de seamă că ţi-e capul în joc!
Şi copilul de păstor luă de mână pe împărat şi-l duse într-o piaţă şi-i arătă soarele strălucitor şi-i grăi:
- Priveşte în sus!
Împăratul vru să ridice capul ca să arunce o privire spre soare, dar razele orbitoare îi pricinuiră durere în ochi şi-l siliră să plece capul şi să închidă ochii.
– Vezi stăpâne? Şi doar soarele e numai o mică rază a mărirei lui Dumnezeu, un colţisor neânsemnat al împărătiei lui Dumnezeu! Cum ceri tu atunci să vezi pe însuşi Dumnezeu cu ochii tăi slăbiţi şi înlăcrimaţi? Mai bine caută să vezi pe Dumnezeu cu ochii sufletului tău!
Aceasta plăcu împăratului care grăi astfel copilului de păstor:
- Văd că ai o minte luminată şi un suflet înalţat. Mai răspunde deci la următoarea întrebare: “Ce a fost înainte să fie Dumnezeu?”
Păstorul stătu pe gânduri o clipă şi apoi vorbi:
- Stăpâne nu te supăra, dar te rog să numeri! Împăratul începu să numere:
- Una, două, trei...
– Nu, nu, îl întrerupse păstorul, nu numeri bine. Începe înainte de unu!
– Cum asta? Nu ştii că înainte de unu nu este nimic?
– Înţeleaptă vorbă ai rostit, stăpâne; nici înaintea lui Dumnezeu n-a fost nimic!
Aceasta placu şi mai mult împăratului care grăi astfel:
- Am să-ţi fac un dar împărătesc dacă ai să-mi mai răspunzi la o întrebare: “Ce face Dumnezeu?”
Iar păstorul răspunse:
- Bine am să-ţi răspund şi la întrebarea aceasta, dar împlineşte-mi întâi o rugăciune. Schimbă cu mine hainele tale!
Şi împăratul îşi scoase hainele împărăţeşti şi le dădu păstorului. Păstorul se urcă pe tron, luă sceptrul în mână şi, arătând spre împăratul îmbrăcat de păstor, care stătea la picioarele tronului, glăsui astfel:
- Iată ce face Dumnezeu: pe unii îi ridică pe tron, pe alţii îi alungă.
Şi se îmbrăcă iaraşi cu hainele lui de păstor. Împăratul rămase multă vreme pe gânduri, apoi zise înseninat:
- Da, acum văd pe Dumnezeu!

Liviu Rebreanu

A crede în Dumnezeu e un pas făcut spre fericire; a te teme de Dumnezeu şi a-L adora e a te apropia şi mai mult de fericire; iubirea de Dumnezeu e însăşi fericirea.(Youn)

Tabloid

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 19 Jun 2011 23:09:00 +0000

Denumirea de “tabloid” provine din Marea Britanie şi a fost asociată cu tableta unui medicament, figurativ reprezentând o formă concentrată. Mai târziu, în anul 1918, termenului i se atribuie sensul: definire generalistă a tuturor celor mici, uşor de manevrat. Conceptul a fost preluat şi de presă fiind numit “tabloid journalism”. Alfred Harmsworth, mare publicist de origine britanică, este considerat ca fiind cel ce a dat startul acestei industrii. Acesta vindea poveştile sale unor oameni obişnuiţi, pentru doar cinci penny iar prin intermediul ziarului său influenţa opinia publică, în strânsă legătură cu lumea politică.

Mass-media este o componentă integrantă şi imperativă în cadrul unei guvernari democratice şi este numită, pe bună dreptate, cea de a patra putere în stat. Nu este doar ceea ce mass-media realizează într-o democraţie, ci mai degraba ceea ce o caracterizează. Practica şi nivelul de etica la care mass-media de azi funcţionează, vorbesc despre calitatea unei democraţii. Cu o creştere spectaculoasă şi extindere, perspectivele de mass-media sunt privite astăzi ca fiind mai puternice decât oricând. Cu toate acestea, unii simt că mass-media de azi a mers prea departe, a devenit mai mult show. Mass-media, în marea ei majoritate, şi-a creat lumea ei proprie de glamour, bârfă, sex şi senzaţie, şi a jucat un rol major în a distrage atenţia de la problemele reale ale timpurilor noastre.

Începând cu sfârşitul lunii martie ac. până în prezent, am observat, sau cel puţin aşa pare, asocierea unui renumit “tabloid” - de pe la noi - cu Biserica pentru a se putea pune în vânzare, împreună cu respectivul ziar, cartea: Biblia pe înţelesul copiiilor. Unii spun că a fost o şansă unică pentru copii de a-şi achiziţiona, fiecare în parte, de la chioşcurile cu ziare Cartea Sfântă împreună cu ziarul, o şansă unică am putea spune pentru micuţi de a se apropia mai mult de Dumnezeu, deosebind astfel binele de rău. Pe prima pagină a respectivului “tabloid”, ziarul cel mai cotat pe piaţă, cu cele mai mari vânzari şi citit nu doar de “intelectuali”, copiii descoperă o gamă largă de imagini “educative” asociate cu titluri şi subtitluri dintre cele mai “delicate” şi “pe înţelesul copiiilor”, care vor rămâne mult timp în subconştientul micuţilor, chiar şi după ce aceştia vor termina de parcurs Cartea Sfântă.

În fond şi la urma urmei, copiii nu sunt mai mult decât viitorul nostru.
Click pe imagine:

Scrisoare din Cer

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 12 Jun 2011 21:08:00 +0000

„Dragă mamă:
Eu sunt în Cer acum si tocmai sunt cu Isus. El mă iubeşte foarte mult. Vreau doar să-ţi spun că eu mi-am dorit tare mult să fiu fetiţa ta însă nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat. Am fost atât de bucuroasă când am realizat că exist! Ce-i drept, nu era foarte comod acolo, dar pe măsură ce trecea timpul, mă dezvoltam din ce în ce mai mult şi abia aşteptam să ies afară. Petreceam mult timp dormind şi gândind. Aceste zile au fost cele mai minunate pentru mine. Era o legătură specială între mine şi tine. Chiar te auzeam cum îmi cântai uneori sau îmi vorbeai. Eram fericită.

Alteori te auzeam plângând. Odată ştiu că erai tare nefericită şi speram să fie bine, însă ai plâns toată ziua. Aproape că plângeam şi eu deşi nu-mi imaginam ce înseamnă să fii nefericit. În aceeaşi zi s-a petrecut ceva oribil. Nu ştiu, ceva ca un monstru a intrat în locul meu confortabil. Eram speriată şi am început să plâng. Vroiam să strig după ajutor dar nimeni nu mă auzea. Probabil că nici tu nu m-ai auzit. Monstrul a venit încet spre mine şi îngrozită am strigat : ”Mamă, mamă, ajută-mă ... Ajută-mă mamă!”

Nici un răspuns. Monstrul m-a prins şi o durere inimaginabilă m-a cuprins. Am leşinat din cauza durerii. Monstrul mi-a smuls braţul... apoi picioarele...! Nu pot să-ţi explic durerea care am simţit-o. Am ştiut că n-am să te mai văd niciodată şi mi-am adus aminte atunci de zilele când îmi spuneai că mă iubeşti, când îmi cântai sau mă strigai. Îmi făcusem planuri să te fac fericită şi doream foarte mult să fiu fetiţa ta. Acum totul s-a dus! Visul meu s-a spulberat...

Eu nu pot să-ţi povestesc ce s-a întâmplat după aceea. Nu stiu decât că eram învăluită în sânge şi într-o mare durere. M-am trezit alături de un înger. El m-a lut de mână şi m-a dus la Isus. Când m-a văzut, m-a luat în braţe şi mi-a spus că mă iubeşte şi că nici un rău nu mi se va întâmpla. L-am întrebat ce s-a întâmplat cu mine. El mi-a răspuns trist: „Avortul!” Apoi a continuat: „Îmi pare rău pentru tine căci Eu stiu ce ai simţit”.

Nu ştiu ce este „Avortul”, dar presupun că este numele monstrului care m-a ucis. Îţi scriu, mamă, pentru că te iubesc şi vreau să-ţi spun că mi-am dorit foarte mult să fiu fiica ta. Am vrut să trăiesc dar monstrul a fost mai puternic decât mine. Mi-a zdrobit mâinile şi picioarele... capul... Mi-a fost imposibil să rămân în viaţă. Deşi am făcut totul să rămân cu tine nu s-a putut. Te rog să nu fii supărată. De asemenea, te rog să te păzeşti de monstul avortului, poate să-ţi facă mult, mult rău. Eu te iubesc şi nu vreau pentru nimic în lume să simţi durerea pe care am simţit-o eu. Vreau să rămâi în viaţă. Te rog ai grijă de tine!

Cu dragoste, a ta mică fetiţă.”

Şloim la Rabi

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 05 Jun 2011 22:47:00 +0000

Şloim se se duce la Rabi.
- Rabi-leban! Am să-ţi spun o taină.
- Spune-o Şloim.
- Mare urgie a căzut asupra casei mele, Rabi, tu şti că am avut un singur copil.
- Ştiu. A murit?
- Mai rău, Rabi-leben. S-a botezat!
Rabi se scărpină în barbă încurajându-l:
- Dute Şloim acasă, şi fi liniştit.
- Cum, Rabi? Aşa păcat pe capul meu şi să fiu liniştit?
- Taci, Şloim.
- Rabi-leben, ar trebui să chemi pe copilul meu să-l dojeneşti.
- Nu pot, Şloim.
- De ce Rabi?
- Să-ţi spun la ureche Şloim. Si eu am avut un singur copil şi s-a botezat,
Şloim s-a clatinat şi era sa cadă.
- Cum Rabi-leben, copilul tău?
- Al meu, Şloim.
Rabinul se plimbă fumând prin casă, Şloim era zapacit.
- Vai de mine Rabi ce-am ajuns! Dar ce zice Dumnezeu?
Rabinul se opreşte deodată.
- Dumnezeu? Şloim, Dumnezeu tace, căci si el a avut un singur fiu şi ...
şi acela s-a botezat!

Nimeni

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 29 May 2011 21:04:00 +0000

În Odiseea lui Homer sunt povestite faptele de vitejie ale lui Ulise şi ale tovarăşilor lui. Întorcându-se de la războiul Troiei, în călătoria spre casă, Ulise a avut parte de multe experienţe dificile. În timpul navigării pe mare, o furtună foarte puternică a împins corăbiile pe mal unde au fost nevoiţi să se refugieze. Locuitorii acestei insule erau ciclopii, uriaşii cu un singur ochi, mâncători de oameni. Unul din ciclopi, numit Polifem ( tradus – Multă faimă), i-a prins pe călători şi i-a închis într-o pesteră la uşa căreia a pus un bolovan foarte mare. În fiecaredimineaţă mânca câte doi din ei. În situaţia aceasta dificilă, Ulise a adunat pe toţi tovarăşii să alcătuiască un plan în vederea eliberării lor. Au adunat toată rezerva de băutură şi când seara a venit planul era gata. Încărcat cu băutură, Ulise s-a dus la gura peşterii unde stătea de obicei ciclopul şi i-a dat să bea din licoarea ameţitoare. Bucuros pentru băutura primită pe care aproape o terminase, ciclopul l-a întrebat care îi este numele:
- Numele meu este Udeis (tradus - Nimeni), a răspuns Ulise.
În timp ce fiara ameţise de aburii alcolului, tovarăşii lui Ulise au pregătit un lemn ascuţit pe care l-au înfipt cu toată puterea în ochiul adormit. La ţipetele de durere ale ciclopului au venit tovarăşii lui din alte peşteri si l-au întrebat:
- Cine ţi-a făcut-o?
Atunci ciclopul Polifem a răcnit:
- Udeis, Udeis...! (Nimeni, Nimeni...!)
Ciclopii au dat din cap miraţi şi auplecat convinsi că tovarăşul lor a înebunit. În timpul acesta Ulise şi tovarăsii lui au fugit, scăpând astfel de moarte.

Adesea existenţa noastră este determinată de capacitatea de a renunţa. Dacă acceptăm că de fapt suntem „Nimeni” pe acest pământ, fără valoare şi fără putere, numai atunci putem fi cu adevarat salvaţi.
Însuşi Isus Cristos, pentru a salva omenirea „S-a dezbrăcat” făcându-se un Nimeni, în „asemanarea cărnii păcatului” (Rom. 8:3.) devenind un „rob ascultător până la moarte... şi încă moarte de cruce” (Filip.2: 6-9.)

Soborul drăcimii

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 22 May 2011 21:10:00 +0000

Se zice că pe vremuri, Scaraoschi, tartorul drăcimii, era tare supărat că nu poate capăta mai multe suflete de-ale oamenilor în împăraţia întunecimii sale. Adună atunci soborul drăcesc şi grăi:
- Stăm prost. Puţină afacere la dugheana noastră... Ce-i de făcut? Hai glăsuiţi!
Diavolimea începu să se vânzolească încoace şi încolo, închipuind mijloace noi prin care să atragă suflete spre iad. Unul din diavoli, mai încercat în drăcii, se sprijini în coadă şi vorbi:
- Întunecimea ta, eu sunt de parere că cel mai bun mijloc pentru căpătarea sufletelor ar fi să ne urcăm cât mai mulţi pe pământ şi acolo, să şoptim oamenilor, care ştie înălţimea ta cât sunt de proşti, că nu este Dumnezeu, nici rai nici iad pe lumea cealaltă, şi că pe pământ este ce este, iar toate celelalte numai scornituri de-ale popilor sunt... ce zici?
- Lesne de spus aceste - grăi Scaraoschi - dar nici chiar aşa de nătângi nu-s oamenii, ca să creadă aşa ceva... Vor simţi că-i treabă diavolească şi nu vor crede. Vreau alta parere... Hai, glăsuiţi!
Se mai învârtiră diavolii în jurul cozilor, se mai scărpinară în rădăcina coarnelor, dar nu ieşi nimic din căpăţâna lor cea plină de câlţ şi de tărâţe. Era să se sfârşească adunarea fără nici un folos, când din fund de tot, de prin dreptul diavolilor bătrâni, se arătă unul grozav de urât, cu pielea scoaptă şi crăpată, cu ochii ca de broscoi, cu coarnele frânte, cu coada râioasă şi fără nici un dinte în gura lui neagră ca sufetul celui ce-a ucis pe tatăl său, pe maică-sa şi pe toţi fraţii lui...
Scaraoschi văzându-l, dădu să râdă:
- Ce? Ai şi tu vre-o parere, câne bătrân?!
Diavolul spuse:
- Se-nţelege că-i o prostie prea mare sa le spui oamenilor că nu-i Dumnezeu, că nu-i iad, că nu-i rai, şi toate cele orânduite din vremurile cele vechi. Parerea mea e alta...
Toţi strigară:
- Să auzim, să auzim! Şi hodorogul bătrân şi afurisit grăi:
- Toata drăcimea să se urce pe pământ şi luând chip prietenesc şi ademenitor, să spună oamenilor aşa: este Dumnezeu, este viaţă veşnică, este rai, este iad, este tot, dar mai aveţi vreme oameni buni pentru aceste lucruri. Ele sunt pentru vremea bătrâneţii. Acuş că sunteţi în putere, petreceţi în destrabalare neâncetat şi preacurviţi în voie, aveţi vreme destulă până la bătrâneţe.
Aşa a grăit tartorul, şi toata drăcimea cu Scaraoschi în frunte, aşa de bună au găsit părerea, că au început a face o mare chelălăială drăcească. Pe urmă, se urcară pe pământ mii şi mii de draci, mai tineri mai bătrâni, toţi cu chip frumos şi blând de om, prefăcuţi în prieteni buni ai oamenilor şi începură a glasui aşa precum spusese hidoasa cotoroanţă bătrână.

Şi de atunci nenumarate sunt sufletele pe care le câştigă Scaraoschi, şoptind necontenit oamenilor prin dracii lui de pe pământ că pentru Dumnezeu şi cele sfinte mai este vreme...

Al.Lascarov

Ce eşti tu omule?

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 15 May 2011 20:30:00 +0000

Omule tu eşti un cerşitor. Acoperămîntul capului tău este luat pomană de la miel, blana în care-ţi înfăşuri gîtul este de la vulpe, cojocul de la oaie; cămaşa ta s-a croit din cînepa ogoarelor, ca şi obielele în care-ţi înveleşti picioarele; iar încălţamintele ţi-le-au dat dobitoacele rumegătoare! Dacă ar trebui să dai în dărăt toate cîte le-ai primit, ai rămîne mai golaş decît puii de pasăre!

Tu omule eşti o sărăcie lucie, cu viaţa mai scurtă decît a untului în faţa razelor de soare, priveşte în sus, spre văzduh, vezi negurile care se învălurează, urcă şi coboară: aşa este viaţa ta! Priveşte apa cu bulbucii ei sclipicioşi, aici răsar, aici se sparg şi pier: aşa este viaţa ta!

De moarte nu vei scăpa; întreabă ce s-a ales de Adam; întreabă de Lamec cel care a trăit 777 de ani. Unde sunt ei? Ce sunt? Vei afla că oricare trup omenesc, este un biet pumn de ţărînă. Ia această ţărînă şi o macină asupra capului tău fudul şi gol, şi socoteşte ca asemenea eşti cu el, căci de moarte nu vei scăpa nici tu!

Însă, o, ce fiinţa nobilă, ce făptură minunată este omul, care cu înţelepciunea lui atît de mult se deosebeşte de dobitoace; făptura care e bucăţica ruptă din mîinile Lui Dumnezeu; făptura menită, care să stea cu îngerii la masă; făptura din faţa căreia, ca din oglindă, priveşte chipul lui Dumnezeu. Şi totuşi, omul se lasă prostit de pizmaşii săi şi ajunge să se ruşineze de chipul Ziditorului. Ştiut este, că omul şi fără puterea vrăjitoarelor se poate schimba în dobitoc.

Căci întradevăr, ce altceva este omul fără măsură şi rînduială, decît un rîmător, care scurmă statornic în gunoaie şi putreziciuni? Ce este pizmuitorul decît un dulău colţos, care nu-l poate suferi pe semenul său?

Ce este omul sîndăcos, omul cu maţe pestriţe, decît un şarpe veninos care se repede într-una să muşte, să ucidă? Ce este omul fudul, omul plin de sine, decît un curcan care se umflă de însuşi goliciunea lui? Ce este lacomul, nesătulul, decît un lup care veşnic umblă să rupă şi să înghită?

Să creadă însă ori şi cine că raiul nu este gătit pentru astfel de fiinţe mai rele ca dobitoacele.

Abraham a Sancta Clara

Borcanul

noreply@blogger.com (Alexo) — Mon, 09 May 2011 21:22:00 +0000

Un borcan cu urina statea pe biroul eminentului profesor Sir William Osler de la universitatea Oxford. In fata lui era o sala plina cu studenti la medicina ce ascultau prelegerea sa cu privire la importanta observarii detaliilor. Pentru a sublinia acest lucru, el a spus:
"Acest recipient contine o proba de urina pentru analize. Este, adesea, posibil sa determini boala de care sufera pacientul prin metoda gustului."
Si-a inmuiat un deget in lichid si l-a introdus in gura. Apoi a continuat sa vorbeasca:
"Acum voi trimite borcanul pe la fiecare. Va rog pe fiecare sa faceti exact ce am facut eu. Doar asa putem invata despre importanta acestei metode."
Borcanul si-a croit drum din rand in rand, fiecare student introducandu-si degetul in urina si gustand cu curaj continutul. Dr. Osler a luat inapoi borcanul si s-a uitat in ochii elevilor sai. Apoi le-a spus:
"Domnilor, acum veti intelege ce am vrut sa spun despre importanta observarii detaliilor. Daca ati fi fost atenti, ati fi vazut ca mi-am introdus degetul aratator in urina, dar in gura l-am bagat pe cel mijlociu!"

Multi oameni isi traiesc vietile asemenea studentilor profesorului Osler. Ei cred ca au inteles viata, dar le-au scapat un detaliu foarte important: trebuie sa-I permita Lui Cristos sa-i schimbe si sa-i faca ceea ce vrea Dumnezeu sa fie, altfel viata lor ramane amara si infecta.
Dumnezeu nu se ascunde de noi, nici nu incearca sa ne insele asa cum a facut profesorul Osler cu studentii lui. Biblia ne da indicatii clare despre cum sa ne traim viata, avand un scop si o semnificatie. Tot ce trebuie sa facem este sa ne deschidem ochii, sa gandim si sa fim atenti la ce ne spune Dumnezeu. "Gustati si vedeti ce bun este Domnul (Psalmi 34:8)." Wayne Rice

În aşteptare

noreply@blogger.com (Alexo) — Tue, 03 May 2011 08:49:00 +0000

Este binecunoscută relaţia dintre un stăpân si câinele său. Dacă se întâmplă, din nefericire, ca stăpânul să plece sau să dispară, câinele va continua să îl aştepte ca şi cum ar fi gata să sosească chiar în acel moment. Un caz interesant s-a petrecut în Japonia, unde un câine obişnuia să-şi însoţească stăpânul în fiecare dimineaţă şi seară până la gara din localitate. Dimineaţa îl conducea, iar seara, când trenul sosea, venea înaintea lui şi îl astepta. În urma unui accident stăpânul a murit. Câinele însă a continuat să-şi aştepte stăpânul. În fiecare seară mergea la gară, aştepta aproximativ o oră, apoi se întorcea acasă. Lucrul acesta l-a făcut timp de zece ani, până a îmbătrânit şi n-a mai putut să se mişte. Chiar şi atunci întorcea capul şi privea spre poartă în aşteptarea stăpânului. Atitudinea acestui câine a impresionat autorităţile japoneze care i-au ridicat o mică statuie şi au amplasat-o în câteva şcoli.

Credincioşia acestui animal este un bun exemplu pentru noi. Consecvenţa noastră este de multe ori ameninţată de necazuri şi greutăţi. Suntem prinşi de probleme şi uităm că suntem aşteptători... Alteori obosim pe cale sau, chiar mai rău, uităm de Dumnezeu, Stăpânul nostru.

Povestioara

noreply@blogger.com (Alexo) — Fri, 29 Apr 2011 08:04:00 +0000

care urmeaza si care probabil ati mai auzit-o, este o pilda despre comportamentul unor adulti fata de un parinte batran si neputincios. In zilele noastre intalnim multi asfel de oameni, crestini in marea lor majoritate, din pacate, care nu se gandesc nici o clipa ca tratamentul inuman aplicat unui parinte in varsta, si nu numai, se poate rasfrange la un moment dat asupra lor, fiecaruia in parte, inzecit.

Batranu si nepotelul

Un tată era înaintat în vârstă şi tremura în aşa măsură încât, la masă, vărsa supa pe faţa de masă. Câteodată îi curgea câte ceva şi din gură. Fiului şi soţiei sale le era scârbă de acest lucru. În cele din urmă îl puseră în spatele sobei, într-un colţ. Bătrânul stătea posomorât şi singur privind la masă. Într-o zi îi căzu din mâinile sale tremurânde farfuria din care mânca şi aceasta se sparse. Nora îl ocărî de-a binelea. Apoi îi cumpără o farfurie din lemn. De acum înainte bătrânul trebuia să mănânce din această farfurie.

Într-o zi nepoţelul de patru ani ducea în mâini câteva scândurele de lemn. "Ce faci tu aici?", îl întrebă tatăl. "Fac o farfurie mică, răspunse copilul. Din aceasta vor mânca tata şi mama când vor îmbătrâni". Auzind aceste cuvinte, tatăl şi mama se priviră înmărmuriţi. Imediat îl aduseră pe bunic la masă şi nu mai spuseră nimic când vărsa ceva.

Rugaciune pentru paine

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 24 Apr 2011 20:31:00 +0000

Se spune ca o femeie bătrână şi săracă din Scoţia, se ruga Lui Dumnezeu să-i trimită pâine. În drum spre sat câţiva băieţi au văzut-o rugându-se şi au auzit cererea ei. Baieţii s-au hotărât să facă o faptă bună, aşa că au cumpărat pâinea şi întorcându-se au dat drumul pâinii pe coşul casei. Când femeiea a auzit pâinea căzând, s-a ridicat, a luat-o din şemineu, a pus-o pe masă şi a îngenunchiat din nou să mulţumească Domnului. Băieţii de afară au văzut-o şi întrucât credeau că lor li se datorează cuvintele de mulţumire au strigat:
- Mamaie, nu a fost Dumnezeu, ci noi... Noi am adus pâinea!
- Ba nu, a răspuns femeia, Domnul a trimis-o, chiar dacă au adus-o diavolii!”

”Orice ni se dă, orice dar desăvârsit este de sus, de la Dumnezeu, Parintele luminilor...”

Totul depinde de ceea ce este important pentru tine!

noreply@blogger.com (Alexo) — Mon, 18 Apr 2011 15:13:00 +0000

   "Un indian american era în centrul New York-ului, împreună cu prietenul său. Era ora amiezii, iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând, taximetre grăbite, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale oraşului parcă te asurzeau. Dintr-o dată, indianul a spus:
– Am auzit un greiere!
– Ce? Trebuie să fii nebun, a spus prietenul său. N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul ăsta!
– Nu, sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.
– Asta-i o nebunie! a continuat prietenul lui.
   Indianul a ascultat cu atenţie un moment, după care a trecut strada spre un loc unde se aflau câţiva copaci. S-a uitat împrejur, sub ramuri și a găsit micul greiere. Prietenul său a rămas uimit:
– E incredibil. Trebuie să ai un auz supraomenesc.
– Nu, a răspuns indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce anume asculţi cu ele. Dă-mi voie să-ţi arăt.
  A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului au remarcat că toţi oamenii de pe o rază de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.
– Înţelegi ce am vrut să spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine!" (Wayne Rice)

   Astazi am intrat in Saptamana Mare a Patimilor Lui Cristos, iar in aceste zile, dinaintea Pastilor, sa incercam cu totii sa ne gandim la ce este cu adevarat important pentru noi. Pe langa importanta curateniei generale din locuinte, a reanoirii tinutelor si a pregatirii "bunatatilor", sa nu uitam de importanta curatirii sufletului nostru.

"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viaţă veşnică."

Cu gandul la copilarie

noreply@blogger.com (Alexo) — Thu, 07 Apr 2011 23:35:00 +0000

Cu cateva zile in urma, intr-o seara, ma aflam in trecere pe o strada mai putin circulata unde am observat langa trotuarul din fata unei case un pom inflorit, impodobit cu mii de floricele albe. Cand am ajuns in apropierea lui, am simtit aroma puternica a florilor si in acel moment mi-am amintit de propria copilarie si de toti anii copilariei in care asteptam cu nerabdare sosirea primaverii. Pe atunci, pe cand inca nu se stia de “mobil” si “computer” ne bucuram cu totii, de la cei mici pana la bunici, de reanflorire, de frumusetea neasemuita a naturii. Bunicii, dar si apropiatii lor de aceeasi varsta, Dumnezeu sa-i odihneasca, ne povesteau despre cat de frumoase erau vremurile in perioada tineretii lor, chiar daca, dupa razboi adolescentii de atunci au avut parte de multa suferinta si foamete. O aud parca si acum pe bunica care ne povestea, de fiecare data cu lacrimi in ochi, despre cat de dor ii era de raposatul ei sot (bunicul) pe care de treizeci de ani il privea doar in unica fotografie stearsa si veche pe care o mai avea, fotografia omului pe care spunea ca il va purta mereu in sufletul ei. Cu toate greutatile vietii, bunica si-a crescut singura cei patru copii, pentru ca pe atunci oamenii se respectau, isi erau credinciosi unul altuia pana la moarte, si, sigur, in acele vremuri nu era la moda sloganul “Imi refac viata (distrugand-o pe alta)”. Nimeni pe atunci, de exemplu, nu s-ar fi injosit intr-atat incat sa-si construiasca fericirea pe nefericirea unui copil. In vremurile in care Biserica Catolica era majoritara in Ardeal, divortatii si cei care savarseau pacatul infidelitatii numit adulter, erau marginalizati de catre societate, in multe cazuri chiar exclusi de catre comunitatea in care traiau.
Astazi, asfel de indivizi, de ambele sexe, sunt cosiderati oameni cu o moralitate desavarsita de catre majoritatea oamenilor care, cu buna stiinta, din anumite motive ii aproba, unii chiar ii compatimesc, si astfel devin partasi la imoralitatea lor si la pacatele de moarte ale acestora.

Revenind la realitatea momentului, ma intristez gandindu-ma la copiii de azi, copii care nu pot sau nu sunt lasati sa se bucure de copilaria lor, care nu pot cunoaste placerea unor lucruri simple precum caldura unei familii pentru ca parintii lor se despart, divorteaza pur si simplu crezand ca e firesc, normal, se practica, e la moda. Toate, sau aproape toate programele “educationale” televizate arata in fiecare zi copiiior, la ore de maxima audienta, divorturi celebre in care vedetele isi badjocoresc propriii copii, iar adultii pun ramasag, fac pariuri in ceea ce priveste impartirea copilului de parca copilul ar fi o jucarie de plus. Realitatea infioratoare este ca din ce in ce mai multi copii sufera grave traume atat psihice cat si fizice in acest moment. Nu cred ca conteaza conditia materiala, cate lucruri le pot oferi parintii, conteaza doar faptul ca acel copil sa se simta protejat, iubit, ocrotit, ajutat sa aiba o evolutie armonioasa in viata, fara ca vreun nor negru sa ii umbreasca viitorul. Traumele fizice se resimt mai putin, dar traumele emotionale pot afecta personalitatea unui copil extrem de mult, ducand la dorinta de automutilare, sinucidere, dispretuire de sine si adoptarea unui mod de viata iresponsabil si vicios. Nu cred ca ne dorim ca acesti copii nevinovati, viitori membri ai societatii in care traim sa sufere din cauza unor adulti cu grave carente psihice. Regret nespus ca societatea, Biserica si asociatiile indreptatite se implica prea putin, sau chiar deloc, in astfel de cazuri in care micutii sunt agresati, abuzati, abandonati, dispretuiti, in multe cazuri de parinti vitregi, extrem de multi in zilele noastre, si chiar de propriii parinti care, si unii si altii, de obicei nu raspund pentru faptele lor.

“Cel ce a avut copilarie luminoasă şi fericită şi-a adunat comoară nesecată în care-şi găseşte mângâiere şi în cele mai dureroase clipe ale vieţii.” (Wilhelm Wundt)

Campanie pentru viata

noreply@blogger.com (Alexo) — Sun, 27 Mar 2011 16:53:00 +0000

Sambata, 26 martie 2011, a avut loc "Marsul pentru viata" care s-a desfasurat simultan in trei orase din tara: Bucuresti, Timisoara si Satu Mare. La evenimentul din Satu Mare am participat si eu incepand cu ora 11 pe platoul din fata Muzeului Judetean. Organizaţia EMMA, fil. Satu Mare si Bisericile: Calvaria, Sf.Francisc, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Sf.Anton si Biserica Baptistă Emanuel din Satu Mare, au chemat societatea in care traim la o mai mare constientizare a valorii vietii umane, la respectul si apararea acesteia, de la conceptie pana la moartea naturala. Prea putini participanti, cred eu, doar aprox. 60 de persoane pentru un astfel de manifest desfasurat impotriva celor mai odioase crime numite avorturi. A lipsit de la "Marsul pentru viata" Biserica Ortodoxa.

Pe platoul din fata Muzeului, in timp ce ii ascultam pe organizatori si pe preotii care au luat cuvantul vorbind despre prioritatea vietii, printre sloganurile participantilor, coborandu-mi privirea l-am zarit pe un copilas de vreo patru anisori care avea atarnata de gat o pancarta, aproape cat el de mare, pe care scria: "Iti multumesc mami ca m-ai lasat in viata". Eu cred ca undeva, acolo sus, Dumnezeu ii tine in bratele Lui imense pe toti copiii avortati, nenascuti si nebotezati, iar noua nu ne ramane decat sa ne rugam petru sufletele lor. Oamenii vorbesc si astazi ingroziti despre crimele si atrocitatile din timpul razboiului nazist, dar, din pacate, nu se prea vorbeste despre sutele de mii de crime savarsite in tara noastra, doar intr-un singur an, nu prea auzim vorbindu-se despre crimele unui popor care isi ucide proprii copii.

In anul 1961, italianca Gianna Beretta Molla, o femeie casatorita, medic si mama exemplara, era insarcinata cu al patrulea copil, iar la sfarsitul celei de-a doua luni de sarcina, a fost diagnosticata cu fibrom uterin. Pusa de catre medici sa aleaga intre viata ei sau a copilului inca nenascut, Gianna a facut un lucru extraordinar, a decis, in mod constient, sa se sacrifice pentru viata copilasului ei, facand eforturi uriase sa reziste cele câteva luni necesare. A murit la putine zile după ce copilul s-a născut. Jertfirea constienta i-a adus Giannei beatificarea de catre Papa Ioan Paul al II-lea in anul 1994 si totodata este un reper pentru devotamentul creştin in aceste momente dificile ale istoriei umane in care casatoria si familia sunt supuse unor amenintari diverse si in care demnitatea persoanei umane continua sa fie calcata in picioare in multe feluri.

"Ca om de ştiinţă ştiu, nu cred, că viaţa umană începe la concepţie. Deşi nu sunt, formal, o persoană religioasă, cred cu toată puterea că există o divinitate care ne ordonă să punem capăt, complet şi ireversibil, acestei infinit de triste şi ruşinoase crime împotriva umanităţii. Sunt personal responsabil pentru 75.000 de avorturi."(Bernard Nathanson - medic ginecolog american. Co-fondator al NARAL, organizaţie cu un rol crucial în legalizarea avortului în SUA, realizator al filmului "Strigătul mut".)

Mami, de ce…? (imagini cutremuratoare)