Nu am stat pe ganduri, si bine am facut, pentru ca am ajuns la Sala Palatului… tango, nuevotango, fusion pe alocuri. Muzica de calitate, muzicieni care stiu ce fac, dar… Sala palatului are un aer din ce in ce mai prafuit, doar cand contradictia cu calitatea prestatiei de pe scena te izbeste, iti dai seama.

Apoi, un spectacol Razvan Mazilu, fara ca Mazilu sa faca macar cativa pasi? Big time disappointed, very big! Ah… n-a lipsit nici acrobatia, aia cu cearsaful! Nu conteaza, dar nu prea isi avea locul. Bref: m-as fi asteptat la ceva atmosfera de milonga, pasiune etc. In spatele nostru niste venerabili (la propriu!), la fel de frustrati, dar din alte motive: nicio La Cumparsita, niciun Adios Muchachos sau Vagabundo, o Ramona sau o Violetta.

In concluzie, muzica de calitate, atmosfera prafuita… si parca si un pui de corazon. Dar, una peste alta, mi-a placut.”

Ceea ce ati citit mai sus sunt impresiile unui cititor care in schimbul unei invitatii la spectacolul de aseara de la Sala Palatului si-a pastrat promisiunea de a reveni cu un feedback. Nu ne cunoastem personal, nu ne-am intalnit niciodata, nici macar aseara. Cu toate acestea, raspunsul promis a venit foarte prompt sub forma unui material de publicat, insotit de fotografii asezate in ordine si cu descriere iar, la cerere, chiar si clipuri montate pe YouTube.

Pastrez si eu cateva dintre ideile de mai sus: cred ca Narcotango ca muzica de ambient, nu se consuma ca atare, de pe un scaun incomod si invechit de spectacol care te tine tintuit si atent la scena, ci o asezonezi cu un pahar bun de vin, cu o carte groasa, cu picioarele intinse pe canapea, cu fereastra deschisa, cu o terasa plina de prieteni…

Cat despre materialul primit, intr-un fel imi asum lectia: un cititor non-blogger a fost mult mai fair-play fata de evenimentul la care a participat decat, poate, sunt eu cu unele dintre evenimentele la care ajung. Fotografiile sunt mai jos si va invit sa le vedeti (plimbati cursorul pe ele pentru a vedea descrierea sau dati click pentru a le mari). La randul meu multumesc pentru ocazia oferita!

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Spectacolul trupei argentiniene este realizat dupa conceptul coregrafic al lui Razvan Mazilu. Singurul spectacol pe care l-am vazut in coregrafia lui Razvan Mazilu a fost Block Bach, in urma cu vreo 5 ani, si imi aduc aminte ca la vremea aia mi s-a parut cel mai potrivit spectacol la care poti invita un turist care nu vorbeste romana.

Despre concertul de maine stiu doar ca momentele de tango argentinian vor alterna cu cele de box, acrobatie, balet sau dans contemporan. Ceea ce canta ei ma duce cu gandul la piesa de teatru “Dragostea dureaza 3 ani”, probabil din cauza asemanarii pe care (superficial) o fac cu Gotan Project, pe care i-am auzit pentru prima data in timpul acelei piesei ca soundtrack. 

Asadar, daca vreti sa petreceti o seara din cursul saptamanii altfel decat la film sau in Centrul Vechi [ahh, cred ca mi s-a facut dor de stat la terase :], va ofer 2 invitatii duble (puteti veni insotiti) la Narcotango. Dau inclusiv invitatia mea, fiindca eu voi ajunge oricum si nu vreau sa irosesc nicio oportunitate, poate sunt printre voi oameni care chiar isi doresc sa vada spectacolul.

Va rog sa imi lasati comentariile voastre in cursul zilei de azi cu ce considerati de cuviinta (nu e un concurs, e o ocazie). Am insa de pe acum rugamintea pentru cei doi care vor primi invitatiile (ii aleg eu, nu e prin tragere la sorti) sa revina dupa spectacol cu un feedback.

Ah, da, Narcotango canta cam asa:

De fiecare data insa cand fac o promisiune, mai mult sau mai putin vizibila pentru cei din jur sau doar pentru mine, atasez mental nu placerea de indeplini aceasta promisiune ci obligatia de a o duce la bun sfarsit. Cand obligatia se stinge si promisiunea e indeplinita nu traiesc sentimentul de bucurie ci unul de usurare. Si asa, saptamanile curg din obligatie in obligatie.

Mai rau, daca abandonez pe parcurs ceea ce intentionez sa fac nu numai ca raman cu obligatia de a recupera dar apare un alt sentiment greoi care atarna ca un portofel burdusit in buzunarul de la piept al unei camasi largi. Si anume, vina! Iar aceasta vina ma face sa fiu mai mereu o persoana nemultumita cu ea insasi.

Ma simt vinovata ca nu scriu des, ca nu scriu consistent, ca nu scriu in fiecare joi, ca nu-mi respect regulile, ca nu ma joc suficient, ca nu citesc, ca ma obosesc detaliile simple, ca nu tin legatura cu rudele, ca merg foarte rar acasa, ca nu vorbesc cu parintii asa cum simt ca ar trebui sa se intample intr-o relatie atat de intima, ca nu am obiceiul de a incepe ziua devreme, ca nu imi valorizez timpul liber, ca nu imi exersez aptitudinile, ca nu ma muncesc sa scap de neputinte, ca nu intretin compania oamenilor pe care ii cunosc, ca nu ma daruiesc celorlati nici cand tin la ei foarte mult, ca uneori fentez ca sa contrabalansez faptul ca in alte parti unde ma implic ma chinui si ma blochez, ca nu imi fac planuri si cel mai adesea ca nu stiu ce vreau…

Uneori simt ca traiesc un fel de shizofrenie sociala si, de cele mai multe ori, singura persoana in prezenta careia ma simt confortabil, in siguranta si relaxata este doar a mea. Si desi ma tolerez cu toate imperfectiunile nu am curajul sa mi le asum ori sa le corectez decat pe furis. Iar toate aceste reprosuri, pe care mi le fac surd dar constant, ma fac sa ma simt prea des vinovata.

Azi e una dintre acele zile in care dimineata a inceput cu o veste trista…

Si pentru ca in seara asta l-am revazut pe scena pe Horatiu Malaele intr-o piesa in care domina scena, mi-am pus in gand sa scriu ca imi place acest om. Imi aduc aminte de momentele lui umoristice de la TV si cateva dintre ele in mod special. Nu imi iese din minte Uitucul sau Calculele, si cred ca sunt mai bine de 15 ani de cand le-am vazut prima data. Multa vreme am ramas cu imaginea celui care joaca personajul omului beat la fel de natural cum vorbeste.

Nici nu mai stiu care este prima piesa de teatru in care l-am vazut jucand… Mi-a placut Sunt un orb pentru recitalul de replici ca o poezie de la inceput pana la sfarsit si rolul comic pe care il are in Revizorul, unde face haz de necaz din pielea unui functionar rus. Am indurat chiar si Femeia care si-a pierdut jartierele, un gen care nu m-a atins pentru ca nu stiu sa gust umorul galagios si farsele zgomotoase, dar era cap de afis si am vrut sa il vad cum joaca. Impecabil, ca de obicei.

Se vede ca scena ii lasa loc sa se joace cu rolurile pe care le are. Simte publicul, partenerii de piesa, cuvintele i se rostogolesc pur si simplu ca si cum ar fi ale lui. Am stat in seara asta la un metru de scena. Eram atat de aproape ca vedeam de cate ori clipeste, cum tine ochii mijiti sau cand ii deschide pe bune.

Ma gandeam cum uneori ne lasam inspirati de oameni pe care credem ca nu ii vom putea atinge niciodata… As fi vrut sa merg sa imi explice de ce, dincolo de persoana lui, nu mi-a placut comedia bulevardiera a lui Labiche. Sau cum isi antreneaza memoria. Si de ce, desi il joaca pe omul cu sticla in mana de atatea ori, nu imi creeaza niciodata senzatia ca se repeta. Nu am indraznit pentru niciunul dintre aceste ganduri…

M-am uitat insa pe site-ul oficial si m-a dezamagit. Nu vorbesc de site per se, ca si aici e evident ca s-ar putea face lucruri mai frumoase si mai consistente, ci de faptul ca se simte ca nu exista cineva care sa se ocupe de continut, de updatare, de interactiune. Domnule Malaele, eu as vrea sa fac acest exercitiu pentru dumneavoastra ca nici noi care va pandim din scaunul de spectator, nici dumneavoastra ca actor nu meritam sa aveti un site deloc pus la punct…

Inceputul

Intr-o dupa-amiaza de duminica ma intorc acasa dupa o plimbare cu bicicleta prin parcul care se intinde in voie langa Muzeul Taranului. Cand ies din lift vad un biletel prins in usa. Credeam ca, din nou, e o oferta la pizza, la traducatori, pentru inchirierea vreunui apartament in bloc sau cu mesaje religioase. Cand il deschid ma izbeste un scris grabit pe o foaie rupta dintr-un caiet de limba romana, care s-a atins de o picatura de grasime: “V-am cautat de 10 ori azi pentru ca m-ati inundat. Stau un etaj mai jos la nr13, sa veniti sa vorbim.”

Strang nervos hartia in palma, imi zic ca 13 e oricum un numar cu ghinion, bag cheile inapoi in buzunar si ma indrept spre locul vatamat. Intr-o fractiune de secunda, creierul meu strange toate argumentele care ma scot nevinovata: 3 experiente la activ cu o teava sparta nici a mea, nici a vecinilor, care a reusit sa sara 2 apartamente si l-a udat tocmai pe al 3-lea. Nimeni din bloc nu a putut sa gaseasca o logica in intamplarea asta, dar ea a avut loc vara trecuta, acum 2 veri si chiar acum 3 veri in urma. Doar v-am spus, de 3 ori…

Vecina

Sun la usa. Vecina care imi deschide usa poarta ca si mine ochelari dar nu imi pare mai simpatica: “Sa stiti ca tavanul din baia mica e umed peste tot in colt. Intrati sa vedeti!” Intru, nu imi da de ales. Si, la naiba, chiar are dreptate! Urcam la mine. Deschid usa. Ne iese in cale pisica mea care este din cale afara de sociabila. Nu serios, nu rade, asa este! Te vad cum in timp ce citesti iti vine sa ma contrazici. Dar trebuie sa intelegi ca, da tu, tu, stii ca la tine ma refer, tie iti e frica de ea si toate reactiile ei ti se par exagerate... Deci, pisica mea ne intampina impiedicandu-se lenes in picioarele noastre.

In acest timp, vecina imi repeta insistent ca de o saptamana peretele ei s-a agravat. Poate e bolnav, ma gandesc, fiindca de la mine nu are cum sa fie: “Si data trecuta cand s-a inundat la 4 era tot de la o teava din bloc. A fost instalatorul si a carpit aceeasi problema care se carpeste de cand e blocul asta. Ca nu e nimeni in stare sa… Nici administratorul nu se intereseaza, si avem aceeasi problema care se repeta.” Stop! In baia mea, din extravaganta si minimalism, am renuntat la cabina de dus iar perdelele, doua la numar, au rezistat doar cateva luni. “Si desigur ca trebuie avuta mai multa grija, fiindca nu folositi perdea! Poate faceti dus in fiecare seara si de-asta m-ati inundat. Sa va ocupati!” imi spune vecina.

Instalatorul

Nu ajungem la nicio concluzie. Nu imi plac acuzatiile aduse dintr-o logica la prima mana. Plec inainte sa ii dau dreptul sa continue. Sunt cu telefonul in mana. Sun si spun sacadat: “Buna seara! Va sun din Cr…” si descrierea continua cu amanunte pe un ton nervos. Motiv pentru care incurc etajul cu numarul apartamentului: “Haideti domnisoara, credeti ca stati la New York? La ce etaj ziceti ca stati?” ma intreaba instalatorul relaxat.

Incerc sa reiau detaliile: unde curge apa, daca e umed sau nu, pe colt sau pe tot tavanul, umezeala pe coltul de la lift, ca nu curge continuu… Vorbesc fara sa respir… “Da va stiu. Nu am fost eu la dumneavoastra cu problema cu teava? Da… Alo? Alo?”

Se intrerupe. Sun din nou dar e ocupat. Astept. Ma suna el: “S-a intrerupt! Am aici langa mine un releu… Stiti, eu mi-am luat o casa la tara, ca e greu in Bucuresti. Stau si eu cu chirie ca si dumneavoastra dar nu m-a costat mult. Am dat 400 (???) de milioane si am iarba mare. Da, fetita… Stati, ca asta e fetita mea: am un caine lup ca daca sunt doar eu… I-am luat de la veterinar Frontline de capuse si acum, saraca… Dar aici e frumos, ca nu cresc pasari. Va place la tara?”

Acelasi instalator

Ma simt dintr-o data intr-o poveste scrisa de Ionel Teodoreanu inserata cu branduri pentru momente publicitare. Dar eu vreau povestea scrisa de mine asa ca intrerup: “Cand puteti veni sa verificati? E urgent!”. Mi se raspunde romaneste: “A, pai trebuie sa ma intorc in Bucuresti. Vin maine seara dar beau si eu o bere ca tot omul. Trec poimaine dimineata! Ca oricum nici administratoul nu se ocupa de blocul ala. El are un magazin de vinuri si trage mai mult acolo. Dar sa nu ma spuneti. Nu se ocupa asa cum facea cel care a fost inaintea lui…”

Insist ca e o zi de lucru si nu sunt acasa decat pana in ora 9. Se intrerupe din nou. De data asta de la telefonul meu. Pana cand se reporneste, pana se reconfigureaza, pana citeste din nou agenda de telefon, trec 3 minute ca 3 ore grele.  “Stati linistita, domnisoara, la 8 sunt la apartament!” stabilim in final.

Azi era 12.00 si instalatorul inca nu venise. Nu mai am rabdare. Imi dau totusi seama ca incertitudinea ma tine intr-o stare de adrenalina continua care nu imi displace… Sun sa vad care e situatia: “Da, domnisoara, sunt pe drum. Am prins foarte aglomerat, sa ii ia naiba pe toti ca au iesit la plimbare… Intr-o jumatate de ora sunt la dumnevoastra!”

Teava sparta

Cand a sunat la usa, deja aveam toti pasii calculati in mod eficiant. Instalatorul, proaspat frezat si aranjat, asa cum faceau bunicii nostri cand se pregateau sa plece de acasa si isi puneau pe ei lucrurile cele bune, merge direct la tinta. Examineaza locul ca un terapeut pacientul: pune mana pe robineti, da cu degetul pe un cot de teava… Oare consultul acesta e energetic? Oare le ia pulsul, le simte tensiunea? Il vad ca se apleaca sub chiuveta si scoate ceva din buzunar. Ma gandesc ca vreo unealta care sa inlesneasca procesul. “Stati asa, sa pornesc lanterna de la telefon sa vad mai bine!”

Se ridica, se mai uita o data la tevi, se uita la mine dezamagit si imi spune: “Nu e de la tevi! Nu aveti silicon!” Aproape ca ma rusinez si ma revolta o asemenea remarca. Primesc instant lamuririle: “S-a mancat siliconul aici, pe langa perete, si vi se scurge apa pe sub dus… Probabil ca faceti dus in fiecare seara!”

Apa de la dus

In minte mi se deruleaza imaginile cu pata imensa de pe holul blocului de la lift si tavanul umectat de la vecina de dedesubt. Parca vad cum anul trecut pe vremea asta goleam un boiler de 100 de litri de apa care incepusera sa ajunga pe podea. Alt episod, alt instalator, aceleasi tevi. Atunci ca si acum, la fel de nevinovate. Mi se pare ca o aud din nou pe vecina suparata cum imi spune ca de o saptamana ii picura apa din tavan si ma opresc in dunga mancata de silicon, pe unde apa se scurge… Poate ca din cauza dusului din fiecare seara toata apa o sa ajunga la parter si pe urma in strada sa isi gaseasca singura drum intr-o gura de canal, acolo unde ii e locul…

Epilog

Nu imi e simpatic acest om. Vorbeste mult, sprituieste dupa nevoi. Ultima data cand a venit sa cerceteze tevile raspunzatoare pentru o inundatie razleata doua apartamente mai jos a cerut o cafea. Si pentru ca orice cafea merge bine cu o discutie a inceput sa puna intrebari: dar unde lucrati, dar de ce stati singura, aaa nu sunteti singura dar cu cine mai stati, dar de ce nu aveti mobila… Azi, dupa o asteptare de 4 ore, ca omul nostru a plecat de acasa la ora la care zisese ca ajunge, interventia lui empirica s-a rezumat la 3 minute pe ceas. Mai mare daraua…. Am evitat politetea si i-am intins 5 lei pentru drum. S-a uitat la ei ironic, a zambit in barba si a oftat: “5 lei…” 

PS. Serios, uratule, nu mai rade! Chiar am cea mai sociabila si iubitoare pisica… :)

“Lasa-ti loc sa fie asa si asa!”

“Rezultatul de acum e rezultatul tuturor reactiilor de dinainte…”

Mi-am notat la un moment dat cateva idei de la Chirila. L-am ascultat povestind despre creativitate si mi-a placut mai mult cum spunea lucrurile si cum le dadea forta prin atitudine si gestica decat ideile ca atare. Cu aceeasi ocazie am putut asculta forma bruta din doua piese care urmau sa fie lucrate pentru noul album. Una dintre ele trebuia terminata chiar in acea seara.

Cred ca pot sa va spun ca nu mi-au placut pana cand Tudor Chirila a inceput sa impartaseasca de unde a aparut intr-o parte un sunet, cum s-a format in cealalta o masura, cum refrenul a pornit de la ritm fredonat la semafor… Am inteles ca si-au pus la bataie inspiratia, creativitatea, timpul si energia pentru lansarea acestui album care va avea loc pe 28 Mai la Sala Polivalenta.

Saptamana viitoare am ocazia sa merg la o auditie in premiera a noului album VAMA, “2012″, in Garajul Europa FM, de la ora 19.00. Si pentru ca se poate, vreau sa invit doi dintre cititorii acestui blog si fani ai trupei sa vina si ei. Va cer la schimb sa imi spuneti care este… care este… gata am gasit: care este articolul care fie v-a placut cel mai mult din tot ce ati citit despre baieti, fie nu v-a placut deloc (si de ce). Vreau sa mi-l recomandati si mie sa vad despre ce e vorba… Astept comentariile voastre peste wekeend, pana Duminica 6 Mai!

Intre timp, urmariti noutatile aici, aici si aici…

UPDATE: Invitatiile la auditia VAMA se duc la Gabi, care mi-a recomandat pe mail acest post (mega emotionant!), si la Andrei, pe care ii rog sa imi trimita pe mail numele lor complet pentru lista de invitatii.

Le putem folosi ca antidot din moment ce aceia care le incearca s-a aratat ca sunt mai creativi si pe termen lung mai prosperi? Desi nu asigura supravietuirea imediata in situatii critice tocmai pentru ca ne indeparteaza mintea de la nevoile stringente si stresante, emotiile pozitive ne ofera teoretic o gama mai larga de actiuni pe care sa le alegem. Iar pe termen lung acestea construiesc resursele psiho-sociale care dureaza si de care avem nevoie.

In aceeasi diretie, s-a explicat ideea ca cei care folosesc umorul pentru a comunica sau gandesc pozitiv au un sistem imunitar mai puternic. Dar ce fel de emotii sunt de fapt pozitive? Bucuria, implicarea, multumirea de sine si fata de cei din jur, iubirea si gama asociata care apare atunci cand facem lucruri care ne plac. Cu toate acestea, nu stim sa le exersam pe cat de des ar trebui pentru a primi toate beneficiile pe care le au asupra sanatatii.

Este si unul dintre motivele pentru care oameni frumosi ajung de la un moment dat incolo sa imbatraneasca urat. Ma uitam acum 2 seri la una dintre acele emisiuni in care femei nemultumite pe drept cuvant de cum arata sunt transformate. Am vazut cazul unei femei cu 2 copii care la varsta de 37 de ani radia iar 10 ani mai tarziu era deja urata, zbarcita, imbatranita, apatica pentru ca undeva pe drum sarcina si grijile de familie o secasera de resurse.

Tot asa, intr-o alta emisiune in care nutritionisti si terapeuti trateaza gandurile negative ale celor nemultumiti de corpul lor si ii ajuta sa elimine toxinele, una dintre participante confruntate cu originea propriilor probleme si-a dat seama ca organismul ei somatizase un gand de care ei ii era rusine, si anume faptul ca sarcina o obosise mai mult decat ii adusese bucurie.

Cred ca pe undeva gandurile nerecunoscute pe care nu e firesc sa le avem si totusi ne trec prin minte ne saboteaza sanatatea si echilibrul. Nu stiu care sunt mecanismele de a lupta cu gandurile intime atat de nepotrivite, dar uneori chiar si un strop de verbina lucreaza eficient asupra bunei dispozitii de moment…

Cam asa s-ar povesti una dintre secventele la care s-a ras cel mai mult in sala la filmul pe care l-am vazut in seara asta. Si, dintre tot ce am vazut saptamanile astea, The Avengers (Razbunatorii) este apogeul efectelor speciale. De vazut in 3 D pentru ca are niste cadre care te captiveaza.

Pacat ca Scarlett Johansson este, dupa parerea mea, o actrita slaba careia cel mai bine ii iese doar rolul femeii seducatoare; asta de heroina, desi ofertant, imi pare ca nu prea o avantajeaza fiindca nici ea nu e intr-o conditie fizica anume care sa o faca credibila. Cu toate acestea, nu stiu cum de l-am ratat pana acum pe tipul asta cu ochii frumosi!

Plus ca nu inteleg de ce Eduard Norton il joaca pe The Incredible Hulk in filmul cu acelasi nume din 2008 cand exista Mark Ruffalo (poza) care mi se pare ca intra muuuuuult mai bine in pielea batucita a personajului.

Si pentru ca tot am venit de la mall, mi-am adus aminte ca ma roade o problema de principiu: de ce in ofertele de la cinematografe la bautura inclusa ai la alegere un suc acidulat, in schimb daca preferi o apa asta e contra-cost? Si de cand pretul unei sticle mici de apa plata ajunge la 6.5 lei?

Sa mai zic ca pana si la noul fast-food cu sandvisuri din oras cu 36558 restaurante in toata lumea si doar 1 in Romania ai dozatoare doar cu sucuri? Intr-o lume cu super-eroi aceste marsavii [ha! :))] nu ar fi fost tolerate. Astia ar fi pornit razboiul…. Voila trailerul (unul dintre ele, oricum):

Tot cu efecte speciale este si Lockout (Misiune pe MS One) dar in ciuda acestora sfarsitul este atat de slab incat pana si eu in superficialitatea mea nu pot spune ca asta e un film bun cap-coada. Are un dinamism al povestii, dar replicile sunt slabe, chimia dintre el si ea scartaie, iar ea e o tipa care flirteaza foarte prost.

Cum nu pot spune ca e un film bun nici The Cold Light of Day (Lumina Rece a Diminetii) in care Bruce Willis, cap de afis, nu joaca decat in prima jumatate de ora. Si nu, nu mai apare deloc, nici macar la sfarsit. E de inteles totusi! Tipul are aproape 60 de ani, s-au dus vremurile cand ii salva pe toti…

O dovada in plus care sustine lipsa mea de consistenta e si asta. Eu nu sunt atenta la versuri, la ritm, la sunetele dintr-o piesa. Sunt in mare parte ascultator de Vibe FM si ProFM Dance, ignor multe cantece bune pentru ca nu le cunosc povestea ori pentru ca rar ascult semnificatiile corespunzatoare. Nu mai zic ca ultimul meu playlist asteapta de vreo 4 luni sa fie incarcat in player… Si tot asteapta…

Ma mai salveaza in schimb cate o piesa de teatru foarte bine jucata, in care barbatii sunt caricaturizati pentru ca nu cunosc nimic din universul femeii si vad casatoria ca pe indeplinirea unui favor personal ori ca un act social care trebuie bifat. Piesa are in jur de 3 ore, daca sunteti la fel de superficiali ca si mine la pauza sigur vesti dori sa rontaiti ceva.

Ca sa mai spal putina urmaresc acum la TVR1 o emisiune despre teatru ai carei invitati sunt chiar Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. Si in spiritul aceleiasi idei de 1 Mai nu voi merge nici la mare nici la gratar! Incerc sa ma reabilitez :))

Era agitatie. Parea ca vorbim limbi diferite si era greu de inteles ce ziceau ceilalti care nu erau in acelasi grup cu tine. Tin minte ca intr-o pauza, langa noi era un targ. Vechituri, obiecte de lemn, multe prajituri din alea facute de femeile de la tara in casa. Am dat o fuga sa vad despre ce e vorba. M-am intors in grupul meu repede si mai era o singura persoana care pierdea vremea. Am plecat din nou sa ma amestec printre tarabele din targ. Am zabovit putin la prajituri. Una dintre gospodine povestea ce ingrediente a folosit.

Desi eram foarte curioasa, pentru ca era galagie am fugit din nou in grupul meu. Aici, toate la locul lor. Din nou am plecat la targ si de data asta le-am luat la intrebari pe gospodine. Fiecare avea cate o poveste care iti facea pofta. Cand curiozitatea mea a fost hranita am revenit in grup. Dar cand am ajuns deja totul fusese reconfigurat!

Se pusesera niste scaune, aparusera oameni noi si un fel de serviciu de protocol. Speriata, am incercat sa aflu unde sunt lucrurile oamenilor din grupul meu dar nimeni nu parea interesat de aspectul asta. M-am alarmat! Alergam din om in om intreband cand s-a produs schimbarea, unde sunt lucrurile noastre, ce se intampla de fapt. M-am oprit langa o doamna cu sacou rosu si parul cret, pus pe bigdiuri. In spatele meu se facea o rapa, din aia cu pietris cum au uneori raurile de nu poti sa ajungi la apa. Cand m-am uitat am vazut cum se duc pe apa bagajele noastre.

A sarit cineva sa le salveze (tot o femeie, curios) dar al meu nu a avut aceasta soarta. Doamna de langa mine era unul dintre organizatori si eu tipam (stiu asta pentru ca simteam efortul pe care il faci cand vrei sa vorbesti tare incercand sa acoperi vocile din jur) la ea ca nu e posibil ca organizator sa nu te gandesti macar la atata lucru!

Cu toate astea pentru cei din jur parea ca inca vorbesc destul de incet si ca eu sunt singura indignata si speriata de faptul ca totul, dar absolut tot ce avea, s-a dus pe apa Sambetei. Mai departe visul continua cu o goana nebuna prin pesteri si rape de a recupera macar o parte din bagajele mele. Stiam foarte bine ca acasa ma mai astepta doar o patura pe care nu o folosesc decat foarte rar…

Mi s-a parut de la sine explicit acest vis: cum ne legam inevitabil de lucrurile din viata noastra si le dam putere, cum tot ce facem ajunge sa depinda de ele, cum alergam nebuni sa fim convinsi ca pierdem cat mai putin. Daca de azi viata mea ar incepe de la ZERO, fara sa stiu macar numarul de telefon al parintilor mei ori fara sa am vreun mijloc sa ajung la cineva care m-ar putea ajuta, cred ca gandurile mele ar izbucni!

Cred ca atunci cand nu mai ai ce pierde incepi sa simti viata in toata diafragma. De-abia de atunci nu mai ai limite si nici bariere autoimpuse. Insa cat timp ciclul nostru biologic se invarte intre rutina de dimineata, mersul trenurilor, un tip care ne-a zambit dispretuitor si ne-a stricat toata ziua, lista aia cu lucruri pe care nu le-am bifat pana la 30 de ani sau o ploaie care ne-ar strica pantofii suntem doar niste clovni care cred ca ei fac povestea sa mearga… Uneori simt ca toate povestile sunt deja scrise!