alina downunder

Puțintică răbdare

alinadownunder@gmail.com (alina) — Thu, 18 Mar 2010 22:15:00 +0000

... dragilor. Care sunteți. :)

Nu am răgaz să mă ocup de reamenjări prea intens în perioada asta, domesticul are prioritate înaintea virtualului, asta dacă vreau să-mi ating țelul: acela de a avea un cămin mai curat și mai ordonat, cum se cuvine, creștinește, de Paște.

Dar, ca să liniștesc spiritele, că pare-mi-se nu m-am făcut foarte pe înțeles în postarea anterioară, să ofer o mică explicațiune de interimat.

Albumul de familie sub formă de relatare blogată, cu sau fără poze, va fi privat de-acum încolo. Punct.
N-are legătură cu cantitatea de comentarii pe care mi le-ați lăsat aici, nici cu frecvența cu care mi-ați citit istorisirile de până acum, ci cu, da, dreptul meu la intimitate.

Cum să zic ... atunci când am deschis acest "jurnal" virtual mi-am imaginat că ne aflăm pe o străduță liniștită, pe care rareori mai zărim trecători la plimbare, mașinile sunt puține și locul e cunoscut doar de cei foarte apropiați, pe care-i invităm noi ca musafiri.
Așadar mi-am permis să mai întind o rufă, curată, chiar și-n fața casei, să râd mai cu sonor, sau să-mi șterg o lacrimă furișată, fără să-mi pară că sunt privită de mulți ochi, curioși a bine, ori curioși a rău. Chiar atât de naivă încât să nu știu câți urâți la suflet sunt pe lume nu-s. Am avut porția mea de întâlniri cu ei, de-a lungul vremii, destul de consistentă.

Într-o dimineață însă am ridicat jaluzelele ca să mă aflu teleportată, cu tot cu căsuță, pe ditamai autostrada, între claxoane, fluierături și înjurături din trafic. C-așa se circulă românește. De unde și întrebarea, retorică, de nu era mai bine să mă exprim pe englezește, la propriu. Doar că unul din motivele pentru care s-a născut blogul ăsta a fost tocmai păstrarea sevei amintirilor pe limba care-mi va rămâne mereu întâia. Nu s-ar fi potrivit cuvintele cu emoțiile în alt fel decât pe românește.
Și deci mi-am asumat, cu bună știință, până la urmă, niște riscuri.
Să mă trezesc cu musafiri nepoftiți, chit că pe unii dintre ei îi cunoșteam (of, din păcate) din dimensiunea reală a vieții.
Cu alții care, fără să mă priceapa suficient, au zis că dacă e spectacol, să participe și ei, cu chiote sau huiduieli, sau dans din buric, pe muzica mea (de cu totul alt gen). Nepoliticos, firește, dar n-avem ce face, mai sunt și oameni care au uitat ori chiar n-au învățat, vreodată, bunele maniere.
Nemaivorbind despre sindromul caprei vecinului, de care am fugit cât m-au ținut picioarele și tot n-am reușit să scap, iacă-tă!
Acuma eu delicatețea o am ca formă de (auto)educație. Dar la o adică posed suficiente cunoștințe și tehnici de self-defense. Plus că, pe zodie și temperament, am tipăritura de luptător, nu prea îmi stă în fire să bat în retragere, chiar și încolțită fiind. Bineînțeles, un defect, adesea. Pe lista de "work in progress".
Problema a intervenit, pentru mine, abia când am digerat mental, corespunzător, felul în care mi-i expun pe cei dragi în toată agitația asta. Fără să mă gândesc neapărat la pedofili ori alți psiho/socio-pați. Ci doar la oameni care vor să poarte haina răului și urâtului pe ei prin viață. Prefer să mă plimb cu ai mei pe alei curate, cu iarbă multă și flori colorate, nu prin noroaie și șanțuri.

Așa că de aici decizia de mai sus, vă zic, vouă, oamenilor buni și frumoși care mi-ați trecut pragul, și de care m-am bucurat - pentru că existați, pentru că-mi oferiți privilegiul de a vă fi gazdă.

Pentru voi, nu doar din politețe, ci chiar cu drag, va continua, totuși, să existe o platformă de dialog, în care vă voi mai povesti despre mine, despre noi, despre downunder, despre diverse alte nimicuri și bucurii mărunte, la o ceașcă de cafea, sau un suc, după pofta inimii.
Adică, pentru a rămâne întreagă, am să mă împart.
Voi păstra amintirile intime și de foarte pe dinăuntru într-un cufăr fermecat, cu cheiță.
Iar când voi avea vreme de povestit una-alta, de pălăvrăgit, dat cu părerea-n gard, tocat fum în cuvinte, am să vă invit, pe cei care doriți, în camera de oaspeți. A cărei ușă va fi mereu deschisă, cu condiția să vă ștergeți pe picioare la intrare (după moda australiană, nu pretind nici măcar să vă descălțați; atâta că vă pun să dați cu mătura înainte de plecare!! :DD).

Camera asta de musafiri nu este încă gata. Lucru lesne de dedus, ținând cont de preocupările mele zilnice cele mai importante, pe care le cunoașteți cu toții. Când o vom avea primenită, pregătită, am să aștern aici anunțul oficial de house-warming party și GPS-ul locației.
Până atunci, puțintică răbdare v-aș ruga.

Nu faceți coadă, că nu e cu listă, cum spuneam, ușa va fi deschisă, parola este "om bun", ok?

Pupăm, mulțumim, salutăm și ne întoarcem la treburi. Care-s multe și grabnice și nu suportă amânare.

Notă:

Pentru cine e nou pe aici, aterizat din întâmplare, ori pentru cei cu ștate vechi care mai ajung prin arhivă - da, acolo unde veți observa niște "---" fără rost, au fost imagini. Pe care le-am eliminat din motivele povestite de mai sus. Cât mai rămâne șandramaua asta în picioare. În unele locuri am fost mai drastică, în altele am mai lăsat să se strecoare câte-o bucățică din noi, așa cum suntem. Probabil gurile (și ochii) rele (răi) vor zice că le-am șters pe-alea în care se vedeau kile în plus, (prea multe) fire de păr alb, etc :DD. Well, fiecare e liber să creadă ce dorește.

Pentru (am o ezitare să spun oameni ... recunosc) ... precum Micka M. (da, știu cine ești, fată dragă, sper să ai pe viitor motive să arăți lumii chipul tău propriu și fericirile tale personale, în loc să furi texte - subțirele, încă - de pe la mine!): iată, plagiatul devine mai ușor de efectuat!! Neavând fotografii pe fundal, ce mai contează că e viața mea sau a altuia, ne substituim unii altora cu ușurință!! Atenție doar: plagiatul și copy-right-ul sunt acoperite destul de cuprinzător de legile internaționale, eu-s om bun și răbdător, da' mă prindeți într-o zi cu fața la cearceaf și vă căutați din buzunare după aia, în loc de penitențe morale pe coji de nucă!

Îmi pare rău, drept să spun, să împuținez în halul ăsta mobilierul din casa virtuală, căci asta face totuși un cămin - obiectele, mostrele vizuale care se adună acolo după sufletul și spiritul proprietarilor.
Dar pe cele cu valoare sentimentală le mutăm cu noi.
Știu de asemenea că multă vreme am privit ca pe o absurditate ascunzișul de imagini cu chipul copiilor noștri, pentru că, dacă toți am proceda în felul ăsta, dacă am pune măști negre peste fețele îngerești, de teama răilor, lumea ar deveni muuuult mult prea tristă. Că suntem datori să arătăm ce-i frumos, nici măcar nu ne aparține în exclusivitate, am fi egoiști dacă am păstra numai pentru noi zâmbetele de prunci.
Din păcate, tot acolo am ajuns (și) eu. Și, da, mi se pare foarte trist. Și sunt dezamăgită. Aș vrea să am forța să-mi păstrez sinceritatea publică, și entuziasmul ... dar poate oboseala își spune cuvântul, nu știu, simt că e o luptă inutilă. Că mi-e mai bine așa, la umbră.

Curățenie în desfășurare

alinadownunder@gmail.com (alina) — Tue, 16 Mar 2010 05:27:00 +0000

Și pe aici. Nu se vede din prima, e prin unghere.

Să lăsăm curat, pentru musafiri.

Am luat așadar o decizie în privința prăvăliei.
Închidem aici, lăsăm, totuși, vitrina descoperită, să se știe ce marfă am vândut, să nu fim trași la răspundere pe degeaba.
Deschidem ... într-un loc mai umbrit, nu așa în strada mare, vindem vorbe-n vânt, fără publicitate, doar amatorilor. Și prietenilor.

Dar despre asta mai multe detalii la momentul potrivit.

La marginea verii

alinadownunder@gmail.com (alina) — Mon, 01 Mar 2010 03:22:00 +0000

A fost o vară superbă. Cea mai frumoasă pe care am trăit-o până acum. Pentru că a fost prima noastră vară în cinci, prima vară rotundă în complet impar, dar desăvârșit. A fost o vară caldă, doar pe alocuri fierbinte, a fost o vară cu destule ploi de împrospătare, a fost o vară cu mult nisip și multă apă sărată. A fost o vară cu multe fructe și multe zâmbete, a fost o vară cam alergată, dar a fost o vară plină a rodnic și veselie.
Îmi pare tare rău că s-a terminat. Nu că n-aș iubi toamna, așa cum iubesc toate anotimpurile ... dar asta a fost prima vară de care m-am bucurat așa intens și mi-ar fi plăcut să mai întârzii în senzația plăcută a firicelului cald de nisip care îmi gâdilă talpa, să mai înmagazinez endorfine solare ... în pori sau în pălării colorate, ce-o fi recipient mai cuprinzător și bun conservator.

Vântul gri de azi nu m-a ajutat. Așa cum nu mă ajută calendaristicul potrivit pe dindos al lui Mărțișor din emisfera nordică. Mărțișor pe care n-am cum îl transplanta aici ... nu-și are sensul sărbătoarea primăverii în început ruginit de toamnă. Aș putea, desigur, inventa un mărțișor de august-septembrie austral ... mai vedem însă, până atunci avem de înfruntat ploi reci și umede, zile de brrr și gri plumbuit peste natură zgribulită.

Cert e că ... momentul îmi țipă în urechi, strident, a “mă simt alienată”, (în special blogosferic). De când m-am gândit mai mult la semnificația numărului (prea) mare de vizitatori virtuali, m-am înstrăinat de petecul ăsta din minele internautist.
Sunt, credeți-mă, sincer recunoscătoare pentru sumedenia de prieteni și oameni frumoși pe care i-am întâlnit grație interactivității blogăristice. În timp am ajuns să prețuiesc mult vorbele de drag primite în dar, să mă bucur să trec pragul altor spații personale de jurnal virtual, să nu pot sta fără să știu ce li se întâmplă acestor oameni (și pruncilor lor), să mă veselesc și să mă întristez alături de ei, de parcă i-aș cunoaște de-o viață.
Doar că ... viața are alte coordonate și alte desfășurări reale decât lumea dinăuntrul unor fire și cabluri.
Și prea adesea din spațiul virtual mi se pare că trec razant PE LÂNGĂ EA.
Pe scurt, mi se pare că am pierdut esența. Că mă irosesc în prostioare publicate și publicabile, doar de dragul unei vanități exhibiționistice.
Că trăiesc un zgomot fals, artificial, în loc să-mi îndrept timpul și focusul către ce e viu.
Apoi ... s-a făcut și multă gălăgie în lumea asta, paralelă. Atâtea bloguri, atâtea povești, atâtea vieți și-atâtea ițe, și-atâtea idei bulucite, năvălite, mă simt apăsată pe burtă, pe inimă, parcă am reflux de idei insuficient (re)gurgitate, stau și înșir stupizenii la șiragul altor stupizenii ... în ce scop oare? Tot vanitos??
Ziceam că-mi păstrez exercițiul intelectual, totuși nu-i chiar așa ... parcă îl meschinăresc și-l pocesc în surogate ieftine.
Să mă iertați, nu vreau să par snoabă, nu vreau să spun că nivelul discuțiilor care se petrec aici e coborât ... nicicum, oamenii, indiferent ce-ar spune, spun întotdeauna lucruri importante când ele îi privesc chiar pe ei, pe oameni.
Doar că am senzația de superficialitate proprie, de nedigerat corespunzător, de consumat în grabă și alimentat un ego care are nevoie/e obișnuit, rutinat să-și dea cu părerea. Neconstructiv.

Ori, cum ziceam mai deunăzi, vrusesem bucățica asta de virtual a mea un album de familie, o colecție de amintiri, un scrapbook digital ... nu o alter-identitate, incompletă pe deasupra și incorect perceptibilă (inevitabil).
Mă simt ca o cloșcă, mi-aș aduna puii sub aripă, prea multă lume se uită la noi ... iar noi mai umblăm și-n chiloți prin casă, cu perdelele netrase la geamuri!
Nu, n-am nimic de ascuns, dimpotrivă, am fost întodeauna persoana care s-a oferit la tavă deschisă cu istoria vieții personale. Pentru cine-a dorit s-o afle. Deși în mic am comis destule greșeli și am destule motive să-mi fie rușine pentru un lucru sau un altul pe care le-am stricat în trecere, per ansamblul mare nu mi-e rușine de cine sunt, cum sunt și unde sunt. Așa că nu asta e problema. Nu fac eforturi cu poza/pozatul, în extragerea esenței siclamate.
Însă nu vreau să fac o galerie de expoziție aici, cu familia mea mai ales ... nu-mi place aerul de muzeu, de spectacol al sufletului meu despuiat de senzații în ochii lumii (prea multei lumi) gălăgioase și băgătoare de și în seamă. Prefer cadrul restrâns. Cu câțiva prieteni. Fie ei și exclusiv virtuali.

Opțiunea logică ar fi să mă privatizez la blog. Să încep să dau invitații, pe ochi și pe sprâncene ... Asta iarăși miroase a vanitate teatralicească și iarăși nu îmi place.
Nu știu ... dar sentimentul de insatisfacție legată de blog nu-mi dă pace și aș vrea să fac cumva fără să închid ușa în nasul unor oameni care chiar nu merită un astfel de tratament. Pe de altă parte am observat că multe dintre fetele care țineau lampa aprinsă prin colțul ăsta de web s-au cam retras la rândul lor. Ori scriu sporadic și din ce în ce mai impersonal. Poate greșesc. Habar n-am. Nu mi-e bine pe-aici și cam asta ar fi. Acum.

Așa că m-am decis să ... mă apuc de curățenie generală. La propriu. În casa de cărămidă, nu în casa virtuală. Să-mi fac un exercițiu din a lipsi din blogosferă, nu din a o absorbi.
Nu vreau să fac pe diva capricioasă, promit sincer că nu este nici un artificiu pentru stârnit trafic (never ever n-am să pun izvor de bănuți, Styx de trecut către casa sufletului, celebritatea nu-i de mine!!!) foarte posibil să mai arunc o poză sau un rând pe aici. Dar ... grrrrr ... când mă gândesc ... iarăși sute de vizitatori, trafic, uitături admirative ori invidioase, auto-cenzura pe care încep să mi-o impun, și de-aici poate falsitatea ... sau cine știe, aerul de “laudă-mă gură” pe care-l voi transmite, de unii mă vor urî în verde, alții își vor râde în barbă ... iar eu, eu de ce să dau material la moara de apă în loc să-mi colecționez cuminte și frumos, cum se cade, în intimitate, amintirile și fericirile???

Of. Poate e doar convalescența de după vară. Și după răceală (urâtă și mâncătoare de orice fel de forțe, logic, în condițiile date). Poate ... mă asfixiază frustrările maniei personale a curățeniei, și până nu respir profund și liber prin casă, n-am motive să mă lălăi indecis prin virtual. Poate.

Desdemona, dă-mi, deci, batista. Încă îmi curge nasul. Și presimt că voi lăcrăma după blogging. Dar ... c’est la vie toujours parshive, meandrele concretului indică altă rută. Să vedem dacă e detour sau ... sens unic. Dilema cea mai mare este, dacă mă opresc din scris, să-mi șterg cu totul urma vremelnică pe-aici au ba? Întrebarea este, firește, pentru consciența mea, nu pentru voi.

La bună vedere. Phhhhiuuuuu ... deja transpir la gândul publicării acestui post. Curaj găină ...!!!
Și voi, care citiți, rogu-vă: nu dați cu pietre!

Mierle și muci

alinadownunder@gmail.com (alina) — Fri, 26 Feb 2010 06:23:00 +0000

A TREIA mierlă, azi, care pică prin horn la noi în sobă!!! Cum naiba or reuși, nu știu ... mai ales că după primul incident am crezut c-am astupat safely enough instalațiunea ...!! Cuib nu și-au făcut, nu pot decât să bănuiesc că sunt ... proaste!!!
Pe-asta, ultima, am scos-o măcar ușor, după ce o zi întreagă s-a căznit să iasă singură în direcție verticală, prin burlan, a abandonat lupta și-am scos-o eu, prin față, pe ușă. Cu plasa de țânțari de la căruț ca să nu-mi bântuie mierla prin casă!
Na.
Că pe alealalte două le-am alergat de numa-numa să nu moară pe-acolo, atât eu cât și consortul.

Acu' două zile am găsit în sobă un huntsman (după un altul în study). Un fel de tarantulă australiană. Mda. Drăguț. Mai ales la arahnofobia mea ...
Tot azi, dimineață, am pescuit o văduvă neagră (red-back, fooooarte veninos!!) pe dinăuntrul ușii de siguranță din spate.

Mâine poimâine mă trezesc cu aligatori, crocodili de apă sărată și rechini prin cadă în ritmul ăsta.

PS Mucii sunt la purtător. Cu febră, tuse, de-astea. Ca să uităm repejor de concediu și vară.

Vacanța noastră la țară - V (final)

alinadownunder@gmail.com (alina) — Mon, 22 Feb 2010 23:40:00 +0000

From South Gippsland Holiday

Din nou pe coasta Bass, înapoi către casă.

Când am părăsit Foster-ul, am făcut-o cu regret și deja nostalgie. Fetele, știu sigur (mi-au spus-o), ar fi rămas acolo. Și cred că și noi. Măcar un pic mai mult ...

Dar ne rămăseseră neexplorate alte plăjute și localități de coastă, așa că am purces, iarăși, la drum, cu entuziasm.

Și iată, prima oprire, Sandy Point, ne-a tăiat răsuflarea. N-a fost greu:

From South Gippsland Holiday

Promontoriul în zare

From South Gippsland Holiday

E vreme numai bună pentru înălțat zmee

From South Gippsland Holiday

Fin ca nisipul e detaliul cu care se cuibărește, plăcut, amintirea sărată

From South Gippsland Holiday

După alte câteva echidne, niște iepuri, kookaburre și-alte wildlives, peisaje cam așa

From South Gippsland Holiday

am ajuns la Waratah Bay

From South Gippsland Holiday

Atât. Restul, toată plaja, a fost a noastră. Cât vedeai cu ochii.

From South Gippsland Holiday

Alți arici, alte păsărici ... apoi Walkerville

From South Gippsland Holiday

Și prin păduri, din nou, la drum

From South Gippsland Holiday

Tarwin Lower, împărăția mangrovelor și pescuitului

From South Gippsland Holiday

Pe Bunurong Coastal Drive

From South Gippsland Holiday

Plaje pustii, coaste stâncoase, un altfel de Great Ocean Road, poate nu la fel de spectaculos, dar la fel de frumos.

From South Gippsland Holiday

Cam asta vedeam noi prin parbriz

From South Gippsland Holiday

Cape Paterson

From South Gippsland Holiday

Și gata. Călătoria a luat sfârșit. Catrina a învățat, inundată mereu de zâmbete prietenoase, să spună "heoă" și să fluture degețelele a salut.
Anna a învățat astâmpărul (măcar în doze mici)
Iar Maria a învățat să tacă. În somn.

And that's the end of th(is)e story, my friends. :)

Vacanța noastră la țară - IV

alinadownunder@gmail.com (alina) — Sun, 21 Feb 2010 22:24:00 +0000

Wilsons' Promontory

From Wilsons' Promontory

Ipoteza cea mai vechiculată legată de motivul gradului de exotism, aparte, al locului acestuia, Promontoriul lui Wilson, este că ar fi fost, de fapt, în vremuri imemoriale, poate chiar înainte de apariția oamenilor, o insulă. Care, în timp, prin dunele de nisip purtate și clădite punte de vânturile puternice dinspre ocean, s-ar fi unit cu continentul-mamă, Australia.
E într-adevăr de mirare cum câmpia întinsă, abia despărțită unduitor de colinele împădurite din nord, se lasă agale agale către mare ... tocmai pentru a mai întinde un braț vânjos, înalt, semeț, muntos, aproape amenințător, cu acest promontoriu masiv (130 km de țărm, pe cele trei laturi ale sale).

De altfel frumusețea sa deosebită, sălbăticia peisajului combinată cu plajele desprinse din povești, i-au făcut pe cei din regiune să-și asume, pentru toată bucata de South Gippsland, denumirea de PromCountry!

Noroc și ghinion totodată, în scopul conservării speciilor de plante și animale, parcul-rezervație națională este păstrat în starea de sălbăticie cât mai mult cu putință. Cu excepția câtorva căi rutiere și accesului larg la două-trei plaje, restul poate fi străbătut și savurat cu ochii deschiși la miracolele sale doar la pas, cu rucsacul și cortul în spate. În excursii căi de zile și nopți, adică nu foarte ușor prestabile.
Ceea ce bineînțeles că nouă nu ne-a dat mâna, însă părticica asta mică pe care am (re)văzut-o e mai mult decât suficientă pentru îmbătarea simțurilor, căci nu încape îndoială, e un loc de o frumusețe absolut cuceritoare.

N-am avut noi vremea perfectă ... ori poate că, dimpotrivă, chiar asta am avut - a plouat burnițat cam 25-30% din timpul petrecut acolo, o ciudată ploaie mocănească mai subțire, răcoritoare dar nu rece, în miez de vară!
Posibil ca, dacă ar fi fost peste 35 de grade, să nu fi putut suporta canicula, mi-aduc aminte cât de greu era să înaintezi prin vegetație ca să ajungi la plajă (nici una nu are acces direct din șosea/parcare) pe căldurile alea teribile, ultima dată când am fost acolo, acum ... ohooo, cinci ani, pre-kinder period.
Apa de ocean, cum spuneam, nu e niciodată oricum suficient de caldă (după gusturile mele, desigur, fiindcă sunt destui nebuni/inconștienți care au păreri contrare). Cu ploicica asta care să ne țină suflul proaspăt (și lentila aparatului foto aburită), ne-am putut aventura în liniște la plimbare, la temperaturi superbe suportabilului - 28, 29 de grade, ce se poate cere mai mult, zău așa?

După ce ne-am sucit noi mințile obosite, în logici de știință și meteorologie, ne-am dat seama că relieful e de-așa natură încât adună mereu pe coamele muntoase nori umezi, gată să se stoarcă înspre nefericiții turiști (și mă gândesc în special la cei, mulți, care se acoperă sub cer doar cu foaia de cort, nu cu un ceva solid!).

Oricum ar fi, nouă ne-a fost tare bine!!

Echidnele par să aibă împărăție în PromCountry:

From Wilsons' Promontory

Zeci am văzut, le-am pierdut la un moment dat șirul!!! Și nu mă refer la vreunele îndesate prin tufișuri, ci la alea care traversau, fără jenă, șoselele!!!

Șosele care, pe o bună bucată, în special în partea de nord a promontoriului, erau încă flancate de cicatricile incediilor de vegetație de acum un an, din Sâmbăta Neagră a lui 7 februarie 2009! Păduri negre, fosilizate doar aparent, mugurii verzi ai speranței renăscute erau deja vizibili. 25.000 de hectare au ars atunci în parc!!!

From Wilsons' Promontory

Ceea ce se dezvăluie însă dincolo de trunchiurile înnegrite de scrum este ... amețitor de frumos:

From Wilsons' Promontory

Am ajuns la Squeaky Beach, o plajă de un alb orbitor în nisipul ei ... care, ei, da, scârțâie, mai mult decât alte nisipuri, cu siguranță!

From Wilsons' Promontory

Nu știu cât se înțelege, n-am paravânt la microfonul aparatului :DD, oricum senzația e superbă, mai ales că nisipul nu este, cum s-ar putea crede, zgrumțuros, ci foarte foarte fin și plăcut la atingere!

Bolovanii ruginiți sunt un element caracteristic la Wilsons' Prom. Ruginiți la propriu, pentru că pârâiașele, după cum se va vedea, sunt omniprezente, toate cărând către apa sărată a mării urmele de zăcământ de fier dinspre pământul de pe coastă.

From Wilsons' Promontory

Pescarii, cu ale lor ...

From Wilsons' Promontory

surferii cu ale lor:

From Wilsons' Promontory

Împreună împărțeau apa și plaja, fără probleme

From Wilsons' Promontory

Scrie așa: "Caution - European wasp trap, DO NOT TOUCH". Cu alte cuvinte, viespile europene, care nu fac parte din ecosistem, ajunse downunder prin vreun accident, nu au ce căuta și cu asta basta. Așa înțeleg australienii să protejeze unicitatea naturală a țării lor, cu o grijă și dragoste care, dacă ar fi întâlnite global, ar salva planeta, pe bune!
Erau sute de capcane din astea prin tot parcul!!

Norii despre care vorbeam

From Wilsons' Promontory

Nori care aveau o viteză amețitoare, aici erau, aici nu mai erau

From Wilsons' Promontory

Norman Beach, cea mai populară (și cea mai accesibilă de altfel) dintre multele plaje de la WP

From Wilsons' Promontory

Fâșia aceea udă pe nisip este ... un râu!! Cel mai mare din rezervație, Tidal River. La low tide (de la tide/flux/reflux îi vine și numele) aproape că nu-l mai vezi, decât urma sa prin nisip, firicele de apă. La high tide dintr-odată se scurge vijelios spre mare!

From Wilsons' Promontory

Mount Oberon - sus, în vârf, este un observator unde noi n-am mai ajuns, un birds' eye view către plajele promontoriului, aliniate în golfulețe.

From Wilsons' Promontory

Piticii sunt fericiți

From Wilsons' Promontory

Mi se pare incredibil cum nisipul putea să fie de fin încât devenea un ciment, în melanj cu apa, o potecă mai mult decât călcabilă

From Wilsons' Promontory

Soare, ploaie, soare

From Wilsons' Promontory

Zicea cineva ceva de Valentine's Day?

From Wilsons' Promontory

Desene pe nisip, cu spumă ruginită de mare, urme de alge și melc sărat în mânuțe

From Wilsons' Promontory

Eu nu știu, dar cred că din stânca aia stearpă și golașă s-a scurs în mare tot turcoazul cu care s-a colorat apa, prea sunt gemene în potriveală una cu alta!

From Wilsons' Promontory

(apa nu e murdară acolo, e ruginită și ruginite-i sunt și algele)

From Wilsons' Promontory

Nu e chiar așa de rece ...

From Wilsons' Promontory

Tidal River, crescând

From Wilsons' Promontory

Îmi plac ridurile lăsate de vântul ritmat în nisip

From Wilsons' Promontory

Și iată de ce-a meritat să ne stropească un pic de ploaie (și să-mi impresioneze mie, chiar și digital, o grămadă de amintiri fotografice)

From Wilsons' Promontory

E lumea noastră, ori alta, decupată SF dintr-o poveste?

From Wilsons' Promontory

Vegetația e pe măsură

From Wilsons' Promontory

Acești pomi (?) chiar așa se cheamă, pomi-iarbă, grass-trees!

From Wilsons' Promontory

Când în șosea îți răsărea câte-un deluroi din ăsta, verde crud și cu desișul aproape mătăsos, palpabil, mai că-ți venea să te duci capră la păscut!! Ori, după portul local, de ce nu, chiar cangur! Ca să nu te mai simți așa de mic, pitic ... și inutil în peisaj, decât pe post de "oau"-ator-admirator, până la urmă schimbând rolurile cu vițelul din fabulă ... la dealul "nou" gură-căscător!

From Wilsons' Promontory

Uite-așa renaște verdele, cu sânge supt din nisipul roșu

From Wilsons' Promontory

Peste câțiva ani de zile ferigile astea vor atinge metri înălțime, iar noi vom fi uitat de fumul și scrumul lui februarie 2009.

Altă zi, același peisaj nepământean

From Wilsons' Promontory

Cât pe-aici să zici că nu-i nimic viu pe-acolo, când ...

From Wilsons' Promontory

Aproape că li se confundau gâturile lungi și subțiri cu crengile alea negre și uscate

From Wilsons' Promontory

Un emu și multe emițe (sic!). Poate și niște emușori, nu avem cum ne da seama, la vârste fragede nu apare distinctivul semn al gâtului încolierat pictat, al masculinității.

From Wilsons' Promontory

Să nu uit să spun a precizare: i-am pozat din mașină, iar ei abia ... well, traversaseră. Cu prioritate, firește. :)

From Wilsons' Promontory

Să fi încercat, cred că-i atingeam cu mâna, norii ...

From Wilsons' Promontory

Și ca să se-nțeleagă diferența între fantastic și pământean, uman, cam așa arăta peisajul înainte de intrarea pe tărâmul promontoriului, și pe stânga, și pe dreapta, cât vedeai cu ochii:

From Wilsons' Promontory

Și v-am spus poveste-așa! Despre Wilsons'. :)

Mâine, de final(ul concediului), drumul (superb) către casă. Cu alte plaje, alte frumuseți.

Vacanța noastră la țară - III

alinadownunder@gmail.com (alina) — Thu, 18 Feb 2010 22:33:00 +0000

GPS-ul episodului

From South Gippsland Holiday

Agnes Falls

Se pare, cea mai mare cascadă singulară (cu un singur șuvoi) din Victoria, cu o înălțime de 59m, situată în masivul Strzelecki, între păduri de eucalipți și conifere.
Probabil că nivelul de spectaculozitate maxim e atins iarna, când ploile sunt mai îmbelșugate. Dar atunci la vizionat apar impedimente precum frigul, umezeala, noroaiele din cărări. Oricum, impresionant, ne-a plăcut.

From South Gippsland Holiday

Râul de alimentare

From South Gippsland Holiday

Pe drum, dealuri și delușoare, un peisaj pur și simplu de vis.
O spun eu, care prefer zona colinară celei muntoase ori de câmpie. Este o armonie în valurile colinelor pe care munții cu măreția lor, oceanul cu forța lui ori câmpurile cu imensitatea nu pot egala. E liniștitor, e odihnitor, e sănătate curată, e împăcare cu tine, e răsuflu și răgaz și respirație plină.

From South Gippsland Holiday

O mostră absolut delicioasă de umor australian:

From South Gippsland Holiday

Pentru cine nu știe engleză, traducerea ar fi "Tras de vânturi"!!! Și pentru cine nu și-a dat seama: cutia poștală inedită este un cuptor cu microunde (probabil inutilizabil), pentru că imaginea reprezintă intrarea într-o fermă!!!
Noi am râs ca nebunii vreo jumătate de oră după ce-am trecut pe-acolo!!!

From South Gippsland Holiday

Mergând către cascadă ne-am întâlnit cu primul arici (australian, adică echidna) din călătorie:
Cum a simțit mișcare, s-a băgat cu capul în tufele de mure și n-a mai schițat vreun gest.

From South Gippsland Holiday

Apoi, la întoarcere, l-am zărit pe-al doilea, mai puțin timid

From South Gippsland Holiday

Tot pe drum am găsit un punct de observație al întregii regiuni, o splendoare: câmpia, localitățile Toora și Port Albert, mangrovele, plaja, marea, iar la orizont Wilsons' Promontory, cuprins de umbre de nori și raze de soare!

From South Gippsland Holiday

Anna s-a conversat cu văcuțele, Maria a numărat oițele ...

From South Gippsland Holiday

Un cărăbuș pe mașină

From South Gippsland Holiday

Toora Wind Mills

Celebrele turbine eoliene australiene, semănate ca niște flori albe gigantice, în formă de stea, cam peste tot în zonele de coastă.

From South Gippsland Holiday

Sunt uriașe, într-adevăr, privite de aproape, cu atât mai impresionante cu cât zgomotul pe care-l produc este invers proporțional cu dimensiunile (70m înălțime) - abia de se aude câte-un "hâș, hâș" când elicele taie aerul.

From South Gippsland Holiday

Fetelor le-a fost un pic frică, dar în cele din urmă s-au convins că nu-i nimic riscant și s-au apropiat și ele. Un nou element de comparație: doi pitici minusculi lângă un titan de oțel!!

From South Gippsland Holiday

Port Franklin

Un sătuc de pescari rătăcit printre coline și mangrove, sursă bună pentru pește proaspăt de apă sărată, pe care l-am azvârlit seara pe grătar!

From South Gippsland Holiday

Aceleași grădini de zarzavaturi despre care vorbeam în episodul anterior

From South Gippsland Holiday

Surpriza cea mai plăcută posibil pentru fete - un koala care venea agale pe șosea

From South Gippsland Holiday

Ne-a privit câteva secunde

From South Gippsland Holiday

apoi a fugit în primul eucalipt

From South Gippsland Holiday

de unde ne studia, la fel de curios ca și căprițele noastre, extaziate

From South Gippsland Holiday

Știam de la Ani, gazda noastră, că e plin de koalas, echidne, canguri și alte animăluțe, că vin chiar în grădinile fermierilor, fără teamă (de altfel sunt iubite și protejate), dar parcă nu ne așteptam să-i vedem în plină acțiune. Plus că acest ursuleț în mod special ni s-a părut extrem de activ și vioi, față de cum am fost obișnuiți cu ei, somnoroși și tăcuți. Cu siguranță o amintire pe care o vom prețui nespus!

Duck Point

Am explorat și malurile inleturilor din zonă - Shallow și Corner.

La Corner Inlet, Duck Point este punctul de pornire pentru expedițiile de pescuit sau snorkeling și este amuzant să vezi, la reflux, vasele, bărcile care par abandonate pe uscat. De altfel nu este permisă ancorarea decât la high-tide (flux). Interesant de asemenea cum păsările (lebede negre în acest caz, ce-am surprins noi, dar sunt pelicani, cormorani și o sumedenie de alte păsări pescuitoare) așteaptă cuminți să crească apele, pentru a porni după hrană.

From South Gippsland Holiday

La Shallow Inlet se poate intra de-a dreptul cu mașina pe plajă. Tot la reflux, firește. Același peisaj ca la Corner Inlet, cu excepția milioanelor de scoici (cu care am îmbogățit, bineînțeles, colecția!).

Prin pădure, către plajă

From South Gippsland Holiday

O căsuță pescărească

From South Gippsland Holiday

Luni, episodul 4. Wilsons' Promontory.

Vacanța noastră la țară – II

alinadownunder@gmail.com (alina) — Thu, 18 Feb 2010 04:38:00 +0000

Foster și Oaklane Retreat – gazdele noastre

Australienii familiști (în special) sunt adepții înfocați ai lui self-contained accommodation – asta însemnând închiriatul unei locuințe (apartament, căsuță, cabană) dotată cu tot necesarul casnic: aragaz, frigider, eventual mașină/i de spălat, TV, ustensile de bucătărit șamd. Este opțiunea de mijloc între călătoritul cu caravana (închiriată sau personală) și cazarea la hotel/motel/pensiune (bed & breakfast).
Și adevărul este că e o variantă avantajoasă din mai multe perspective, atunci când ai cu tine și copiii – un minim de comfort și un minim de flexibilitate (pentru organizare, mâncare, etc).
B&B-urile sunt grozave, dar te limitează la spațiu și la meniu, așa că și noi, cu trei copii mici și nevoile aferente, am ales calea populară de self-contained, însă am avut norocul să găsim (absolut întâmplător) o mică bijuterie, ascunsă printre ondulatele dealuri cu pășuni ale South Gippslandului.

Localitatea se numește Foster (un nume care mie mi se pare rece și nepotrivit, pentru un orășel colorat și primitor, cum am descoperit noi că este) și a fost întemeiată în secolul XIX, în timpul goanei australiene după aur. Inițial a purtat numele pârâiașului în vadul căruia a fost depistat metalul prețios – Stockyard Creek, iar la ora actuală servește drept punct de pornire în expediții turistice atât către partea muntoasă a regiunii, cât și către celebrul Wilsons’ Promontory ori alte plaje ale coastei Bass – Waratah Bay, Sandy Point, Walkerville, toate, așa cum era de așteptat, locații populare pentru, evident, surfing și pescuit.

From oaklane foster

Pitorescul, idilicul, coloratura localității sunt fermecătoare; mi-au adus, cumva, aminte de orășelul meu de provincie de pe malul Dunării.
Este extraordinar să vezi cum toți localnicii, fără excepție, îți zâmbesc cu sinceritate și bunăvoință, de parcă ești un fiu al urbei întors din pribegie. O ospitalitate naturală și necondiționată, nu poți decât să te îndrăgostești de loc și oamenii săi!

From oaklane foster

M-a uimit flerul artistic hippiot – picturi murale cu tematică regională pe zidurile clădirilor din centru, un aer boem de comunitate de pictori în vacanță, cafenele, galerii ... de altfel până și gazda noastră era pictoriță amatoare ... căsuța în care am locuit avea pereții transformați într-o expoziție inedită a tablourilor ei. Amatoare însă ... nu știu dacă e cuvântul potrivit. Pentru ea e un hobby care-i să-i umple zilele lungi și umede de iarnă. Dar, în opinia mea și după gusturile mele de-a dreptul subiective și poate insuficient educate, picturile sunt autentic vii și au precizia detaliului prins cu drag în acuarelă. Îmi pare rău că nu am cumpărat unul, în fața lor ai senzația acută a fotografiei de peisaj, doar când te apropii îți dai seama că este o joacă cu apă și vopseluri extrem de reușită. They worked their magic with me, that’s for sure!

From oaklane foster

Ceva care m-a lăsat pur și simplu cu gura căscată a fost însă ... grădina de zarzavaturi publică!!! Ei, da, așa ronduri de flori n-am mai pomenit, nici auzit: străzile erau majoritatea, în centru, înfrumusețate util – porumb, busuioc, roșii, țelină, usturoi verde, salate .... IN-CRE-DI-BIL, huh??!!!
Și ne-am șocat și mai tare când am văzut că povestea nu se limita la Foster, ci era valabilă și în alte sătuce de prin regiune, la fel ca și prezența picturilor murale, a galeriilor .... O minunăție pentru ochiul turistului!

From oaklane foster

La căsuța noastră închiriată am ajuns într-o seară cu ploaie torențială, dar nici măcar ploaia nu ne-a oprit să nu remarcăm cât de plăcut respira totul acolo.

From oaklane foster

Practic unit-ul a fost construit ca anexă pentru mama proprietarului, un neamț care, călător prin lume în tinerețile sale, s-a îndrăgostit de downunder și a hotărât să se stabilească, când își va întemeia o familie, aici. Soția, pictoriță de vacanță și fermieră de zi cu zi, austriacă, probabil de aici disciplina intensă în finețea detaliului acuarelelor sale. Doi copii adulți deja, plecați de-acasă, iar ei, cei doi, îngrijind și muncind singuri o fermă de 14 acri (vreo 7 hectare). Majoritar teren de pășunat pentru vite, o mică (dar rodnică) livadă de pomi fructiferi, o grădină de zarzavaturi bunicică. Plus pomii și arbuștii ornamentali, toți plantați (într-o asimetrie plăcută ... dar ordonată) de ei înșiși, stabiliți acolo încă de la începuturile lor australiene, respectiv în urmă cu 26 de ani!! El, Albert, în afară de fermă, e tâmplar-sculptor în lemn – multe din mobilele (simple, dar cu tușă clasic-elegantă) din casă erau opera lui. Tot lui îi aparțineau vitraliile de la o parte din ferestre, un element des întâlnit la casele victoriene, o plăcere, dacă arhitectul a fost inspirat, la apus sau răsărit de soare.
Deci, o familie de artiști, și o spun fără nicio umbră de ironie!!
Ca și exteriorul, interiorul transmitea același bun gust, ordine și personalitate împletite ingenios, calm și căldură, cu pete de culoare exact în punctele esențiale, fără pretențiozitate, dar cu fler – într-un cuvânt, armonie.

From oaklane foster

De la fereastra dormitorului nostru

From oaklane foster

De la fereastra dormitorului fetelor

From oaklane foster

Bucătăria

From oaklane foster

Maria ne-a mărturisit că îi place mai mult acolo decât acasă, i-a împuiat capul cu poveștile ei lui Ani, “un fel de grandma”, normal, cu atenția care i-a fost acordată ... ba plimbată pe la cotețul cu păsări, ba prin livadă, ba printre floricele .... Ani ducând de-acuma dorul timpurilor în care i se învârteau printre picioare doi copiluți năzdrăvani “Enjoy it while it lasts, in a second they’ll be grown-ups!”.

Anna a alergat bezmetică, râzând cu gura până la urechi, tot timpul, ca un cățeluș scăpat din lanț. A luat la picior fiecare metru pătrat din curte, iarba udă (de rouă sau de la răpăielile torențiale ocazionale), a scotocit după pietricele ornamentale și le-a rearanjat aliniamentul, a îngânat toate păsărelele (și erau ceva), mai ales kookaburrele băștinașe, a încercat gustul tuturor merelor, prunelor, piersicilor, ba chiar și lămâilor.
Catrina a dormit. A DORMIT, nu glumă! Bine, plimbările noastre lungi, day trips cu baza la Foster, au ajutat și ele, dar n-au contribuit mai puțin toate mesele luate în aer liber (și tare, ca de munte) ori liniștea tulburată acolo doar de păsări (sălbatice sau domestice) și vite. Am sărbătorit și premiera premierelor, cu ocazia asta: prima noapte întreagă de somn a mezinei (8 ore legate), care din nefericire nu s-a repetat, dar tot a însemnat, pentru mine mai ales, un cadou neașteptat și extrem de savurat.

Poate lipsa caniculei ori poate faptul că am fost blindați cu pastile și sprayuri ... habar n-am, ori pur și simplu faptul că proprietatea, casa, era adăpostită în miez de vegetație sănătoasă, nu în câmp deschis, cert e că nici muștele sau țânțarii nu ne-au deranjat foarte tare.

Melbourne-ul nu este un oraș poluat, ba chiar este unul aerisit și ozonat, dar parcă am respirat altceva în Foster. O fi fost mirosul de câmp cosit, pământul reavăn, tufele de mure și zmeură, ploaia în rafale scurte dar sănătoase ... nu știu ce anume ... dar ne-a priit! Am fi putut să nu mergem nicăieri din Foster și tot am fi avut o vacanță minunată!!

From oaklane foster

From

From oaklane foster

De la fereastra livingului

From oaklane foster

Intrarea pe stradă

From oaklane foster

“Cartierul”

From oaklane foster

Prin vecini

From oaklane foster

În capătul străzii

From oaklane foster

(Foster Dam)

Pe stradă

From oaklane foster

(Limes – pentru cine nu știe, o specie de lămâi verzi, care așa arată coapte)

Smochine

From oaklane foster

Cu greu ne-am rupt de gazdele noastre, care ne-au făcut șederea extraordinar de plăcută prin gesturi mărunte dar infuzate cu generozitatea și ospitalitatea omului gospodar și prietenos: jucării pregătite pentru fete, am avut un fel de “open-bar” (gratuit) cu ceaiuri, cafele, până și cacao pentru laptele fetelor (lapte pus proaspăt la frigider tot de ei), condimente, ulei, verdețuri din grădina proprie, roșii și ouă proaspete ... ba am plecat și c-o sacoșoaie plină de fructe și cu câteva suveniruri, de parcă fusesem acasă la mama, nu la niște ... well, străini!

Ne-au tratat ca pe musafiri, nu ca pe niște clienți, cred că în asta a stat tot secretul!
Și motivul pentru care ne-am promis că SIGUR ne vom întoarce!!!

Mâine, episodul trei. Excursiile.

Vacanța noastră la țară - I

alinadownunder@gmail.com (alina) — Wed, 17 Feb 2010 03:36:00 +0000

Întâi, GPS-ul excursiei, apoi al episodului

From South Gippsland Holiday

Kilcunda

Orășel de coastă aproape insignifiant, dacă n-ar fi fost pescuitul, surfingul, snorkellingul și ... plajele laaaargi, cât cuprinzi cu privirea. Câteva sute de locuitori cel mult, plus case de vacanță (modeste, de pescari mai degrabă), o liniște supremă, tulburată doar de valurile sparte la mal.
Ne-am oprit la un picnic pe malul oceanului (Bass Strait mai precis) și ... am fost cuceriți!

Dune întinse de nisip, țărm stâncos, cu o incredibilă vegetație și populație de scoici între rock pools, ceea ce a constituit o preocupare intensă pentru degetele mici și curioase de căprițe.
Fenomenul fluxului și refluxului este spectaculos aici, lăsând aceste bucățele de mare, piscinuțe miniaturale vii, expuse observației noastre mirate.

From South Gippsland Holiday

(în zare, San Remo, de care am mai vorbit, dar văzut de pe cealaltă parte)

From South Gippsland Holiday

Stânci "înflorite"

From South Gippsland Holiday

Abalone Shell, una dintre cele mai rare și mai scumpe delicatese marine (ce-am găsit noi era una micuță de tot, cresc mult mai mari).

From South Gippsland Holiday

Sunt pescari care se specializează în "vânatul" acestor scoici, impropriu spus pescari, pentru că ei practică mai mult meseria de scafandru. Noi am avut norocul fraierului, ce să zic ... Dar evident că am lăsat creatura la locul ei, nici unul dintre noi nefiind mare amator de astfel de trufandale.

From South Gippsland Holiday

Nu, aceea nu este o mușama turcoaz așternută pe fundul apei, ci ... chiar fundul apei, culoarea fiind dată de apa clară, adâncimea mică și lipsa vegetației pe bucățica respectivă.

From South Gippsland Holiday

Playground pe malul oceanului

From South Gippsland Holiday

Inverloch

Una dintre cele mai populare (și mai luxoase) stațiuni de litoral ale Victoriei, așezată la colțul de intrare în Venus Bay și la gura lui Anderson Inlet (un fel de golf mai închis, care se umple sau se golește cu apă în funcție de flux-reflux, formând în acest fel spre uscat tot felul de râulețe și lăsând expuse limbi largi de nisip, ori chiar insule de-a dreptul).
De asemenea plaje foarte populare pentru surfing și pescuit.

Să coborâm spre plajă

From South Gippsland Holiday

Una dintre plaje

From South Gippsland Holiday

Ceea ce se vede în dreapta este ... mă scuzați pentru elementul disturbator de farmec ... o toaletă publică. Ca de obicei, în această călătorie am fost din nou impresionată de gradul de civilitate (of, încă n-a trecut așa de mult timp de când am plecat din țară!), cu facilități pentru turiști în cele mai pustii locații cu putință! Într-o localitate minusculă, precum Kilcunda, căbănuțe din lemn pentru toalete (extrem de curate) și un chioșc adăpostit, cu BBQ pe gaz și măsuțe cu băncuțe, lângă. În Inverloch, clădirea deja are pretenții de integritate arhitectonică ... :)!

From South Gippsland Holiday

O altă observație - parcările sunt amenajate, în funcție de tipologia zonei și ecologia vizată, fie imediat în apropierea plajelor, fie la sute de metri depărtare, la nisip ajungându-se pe cărări croite în mijlocul vegetației specifice, cu grijă pentru natură, în cazurile în care eroziunea țărmului ridică o problemă. În asemenea locații se lucrează în permanență la întreținerea filtrului vegetativ, prin replantări succesive, periodice, și la consolidarea dunelor de nisip.

Altă plajă în Inverloch (majoritatea localităților de coastă au mai mult de O plajă, sic!)

From South Gippsland Holiday

(scoicile au fost obsesia acestei vacanțe!)

From South Gippsland Holiday

Un omagiu diggerilor (soldații australieni)

From South Gippsland Holiday

Venus Bay

Localitate cu numele preluat de la golful pe care îl privește, un sătuc de vacanță ascuns în vegetație intensă, cu o populație de 500 de locuitori (în zilele bune), dar cu un farmec aparte.
Este perechea lui Apollo Bay, care străjuiește, masculin firește, de pe stânci de granit, punctul geografic opus, pe coasta de vest a Victoriei.
De asemenea o locație foarte populară pentru surfing și pescuit.

From South Gippsland Holiday

Surferi

From South Gippsland Holiday

Imensitate or what?

From South Gippsland Holiday

Unde se termină marea, unde începe nisipul și unde cerul?

From South Gippsland Holiday

Creșă portabilă de melcișori de mare

From South Gippsland Holiday

Furtuna de seară

From South Gippsland Holiday

După cum se va vedea și în celelalte episoade, într-o țară-insulă cu sute de mii de asemenea plaje minunate, plăcerea pentru prăjit la soare și bălăcit propriu-zis este relativ redusă și rezervată în general turiștilor internaționali, mai ales în zonele popular-comerciale (și ca atare scumpe foc!): Gold Coast, Sunshine Coast, marea barieră de corali, tropice, etc.
Asta este una dintre explicațiile pustietății plajelor din imagini. Pentru că vremea era, cu siguranță, exact cum trebuie, plăcută, nici caniculară și nici rece (25-28 de grade).
A doua ar fi că deja sezonul de concedii se apropie de sfârșit, iar noi am prins și mijloc de săptămână în preumblările noastre, deci n-am avut, adesea, concurență la stăpânit nisipurile.
Australienii sunt altfel mari amatori de surf și pescuit, se protejează intens de soare (educație temeinică pentru prevenirea cancerului de piele) și în ocean fac baie eventual în costume de neopren și pe placa de surf. Rareori, în partea temperată, din sud, apa este suficient de caldă încât să poți suporta cu stoicism inclusiv vântul de după bălăceală.
Este așadar o diferență enormă între apa de ocean la paralela 45 și apa de ... Marea Neagră, ori Mediterană! Valurile, forța, temperatura, curenții - toate sunt elemente care impun un respect și o prudență anume.
Desigur că în localitățile tropicale dispare factorul frig ... dar apare în schimb factorul faună: rechini, crocodili (de apă sărată), box jelly fish și alte minunății ...
Încât, iată, am ajuns la concluzia că dacă ne dorim "plajă" pe înțelesul românesc al cuvântului ... apăi stăm acasă, în Golful Philip, unde vara e cald, bine și sigur! :)

Mâine, episodul doi.

Ne-am întors

alinadownunder@gmail.com (alina) — Tue, 16 Feb 2010 03:43:00 +0000

Așaaaaa ... Catrina doarme, bronzată, zâmbind, în căruț. Cele mari au găsit un post cu muzică clasică, la chitara-radio a lor, și se baletesc grațios-charaghioase, două țigăncușe (în special Anna!) chicotind cristalin, eu, la fel de gipsy, am o groază de vase și de rufe de pus la spălat, valize și genți de despachetat ... iar chef ioc! Doar de somn. :)
Încă am carnea amorțită pe mine de la soare, de la sare, de la vântul oceanului, de la aerul tare din poalele munților.

A fost tare frumos. Mult mai frumos decât mă așteptam să fie.
Trăim într-o țară binecuvântată de Dumnezeu, am avut acum încă o ocazie să mă conving de asta!
Am pe laptop, cred, vreo mie și ceva de poze. Cu plaje nisipii argintii sau ruginii, cu ape (îmi pare rău, dar clișeismul e tot ce pot folosi, nimic altceva n-ar fi mai aproape de realitate!) de culoarea smaraldului ori a peruzelei, cu valuri înspumate și hotărâte, cu animăluțe sălbatice ieșite la promenadă prin căile umblate ale oamenilor, cu dealuri arse de soare ori împădurite bogat în verde, cu fân unduind în valuri de vânt, cu văcuțe molcome pe coline, cu mostre de umor imposibil de australiene, cu orășele pierdute în mijlocul nicăieriului, cu căsuțe idilice, cu păduri și pădurici foșnitoare, cu ape de cascadă repede curgătoare ori, dimpotrivă, șerpuitoare râuri printre magrove, cu păsărele triluitoare sau doar colorate ... și cu noi bucurându-ne împreună de toate acestea.

A fost o vacanță cam ad-hoc, pentru că am depins, inevitabil, de posibilitățile organizatorice ale lui tati. Care-și consumase deja porțiile de concediu pe diverse child-related situații (între care nașterea Catrinei) și pe perioada facultativ-obligatorie a închiderii porților pe timp de sărbători la lucru (așa procedează multe companii australiene). Dar simțeam, cu toții, că ne sufocăm dacă nu plecăm undeva, oriunde, măcar câteva zile. După cinci ani fără o vacanță adevărată.

Am ales South Gippsland ... mai mult ca singură opțiune viabilă.
Cu avionul către tropice ar fi devenit un coșmar logistic - de inchiriat mașină cu capacitate de 3 child seats în spate, plus arsenalul de bagaje aferente (luăm sau nu porta-cot, high chair etc). Ca să nu mai zic de incovenientele distanțelor lungi, zborurilor complicate ... ori să stau să port grija a trei copii pe lângă vreo piscină de resort. Și nici nu sunt, eu, recunosc, omul care să stea cu burta la soare cu cocktailul în mânuță, sub umbreluțe colorate. Mie îmi trebuie un pic de mișcare ... și natura per-se, deși, să ne-înțelegem, cu facilitățile de rigoare (adică nici la cort, cu rucsacul în spate, nu mai e cazul!).
Cu mașina mii de kilometri ... iarăși de neconceput ... câte plânsete subțirele dar insuportabile posibile, câte stop-overs, câtă oboseală până la destinație!! Plus transportul acelorași bagaje.

Așa c-am rămas mai la vecinități și ne-am hotărât să explorăm un pic din coasta sud-estică a Victoriei, Bass Coast. Cu Wilsons' Promontory included. Renumit pentru două caracteristici principale: frumuseți naturale foarte aproape de starea originală (fără amprenta puternică a civilizației) și drept punctul cel mai sudic al continentului. Sudul cel mai sud al subjosului continental (mai jos de-atât e doar Tasmania, insula, ca teritoriu măricel al Australiei). :)

Și ce norocoși am fost, ce peisaje ni s-au dezvăluit ochilor, ce locuri minunate!!!
Am plecat fiindu-ne deja dor de bucățica asta de Oz; am fi putut probabil rămâne, fără regrete, mai bine de o lună acolo, o săptămână a fost chiar prea puțin!

Ajunși acasă, ne-am trezit șocați în mijlocul aglomerației și traficului (infinit mai blânde decât cele europene, totuși ... suficient de urbane), ne simțim un pic confuzi și avem gesturile stinghere, ale omului trezit după o beție cruntă sau o comă adâncă: beția bateriilor încărcate solar și cu verde, of, sperăm să ne-ajungă pentru digerat rutinele domestice de la orizont!

Am să încerc să povestesc, zilele care urmează, în episoade, despre fiecare loc în parte, cu fotografiile (multe) care să acompanieze povestea. Să păstrez atmosfera de album de familie, despre care vorbeam recent. :) Dar asta după ce mă, și ne, dezmeticim olecuță.

Bine v-am regăsit, așadar!

p.s. Îmi pare rău, însă nu mi-a lipsit nici un strop internetul, bloggingul ori blogosfera, nu pot să vă mint ...

Pauză

alinadownunder@gmail.com (alina) — Mon, 08 Feb 2010 00:23:00 +0000

Scurtă. Ne vedem curând. Să fiți cuminți!

What's in my bag

alinadownunder@gmail.com (alina) — Tue, 02 Feb 2010 23:29:00 +0000

Plaja de acasă

alinadownunder@gmail.com (alina) — Sun, 31 Jan 2010 22:06:00 +0000

Acasă neînsemnând curtea personală, ok? :))
Acasă, la golful nostru cel de toate zilele, unde, da, se poate face și baie și valurile nu-s așa de mari.

Rog emisfera nordică să nu mă mustre din nou, căci și mie mi-a lipsit un strop de zăpadă de sărbători. Și-apoi vine vara și la voi, acuși acuși! De-o să vă plângeți de caniculă!! Iar eu de ploaie ... :)

From plaja, mare, soare

Phillip Island

alinadownunder@gmail.com (alina) — Fri, 29 Jan 2010 03:00:00 +0000

Homo turisticus, dar mai pe lângă casa omului, totuși.

Atenție, urmează FOARTE MULTE poze!!!

From Phillip Island

Dap, San Remo. :) Viva Italia, grație comunității de macaronari bine reprezentate în Melbourne (le zic macaronari cu drag!).

From Phillip Island

Cleland Bight

From Phillip Island

Nisipul e magic

From Phillip Island

Salvamari (voluntari)

From Phillip Island

San Remo, chiar el

From Phillip Island

Bărci

From Phillip Island

Cape Woollamai, paradisul surferilor

From Phillip Island

și al pescarilor (incredibil, huh?!)

From Phillip Island

Asta înseamnă, probabil, că ne vom întoarce și noi curând, pentru a arunca bețele favorite ale husbandului în balta cea mare (aka Bass Strait). :D

E loc însă și pentru iubitori mai domestici ai plajei

From Phillip Island

Un surfer printre valuri

From Phillip Island

Din păcate, deși erau o groază care-și încercau talentele, n-am văzut prea mulți să reușească poziția verticală, nu știu dacă din cauză de profesionalism, ori de vreme, nu mă pricep.

From Phillip Island

Valurile Afroditei sau spumele mării

From Phillip Island

Nobbies Point

From Phillip Island

“Ute, mami, baby panguiu!”

From Phillip Island

Alt baby

From Phillip Island

Pyramid Rock

Wallabies și șoșoi pe toate cărările. Sau chiar ÎN cărări (e mult spus drumuri, dar erau rutiere)

From Phillip Island

Stânca piramidă e muuuult mai impresionantă în realitate, față de ce lasă imaginea ochiului să înțeleagă.

From Phillip Island

Back to main (is)land (ăla marele, Australia)

From Phillip Island

Cină la lumina apusului și a lunii

From Phillip Island

.

Pentru cine a avut răbdare să dea scroll până aici:
Nu, nu am fost plătită de Tourism Victoria și nici n-am simțit nevoia să arăt laudativ frumusețile patriei (adoptive). :))
Sunt pur și simplu într-o dispoziție și într-o perioadă de album de vacanță/familie.

Deși e la doi pași de noi, nu știu de ce am tot amânat explorarea insulei lui Phillip (da, acel Phillip care a înfipt steagul, omonimul golfului pe malurile căruia adăstăm și noi, ca localnici). Am greșit, căci mi-a plăcut mult ce are de arătat privirii. De aceea am și clicăit fotografic (mă rog, imagistic, nu artistic) cât am putut de des. De plăcere.
Ceea ce sper că am oferit și altor privitori, măcar virtual. :)

Melbourne Docklands

alinadownunder@gmail.com (alina) — Wed, 27 Jan 2010 22:55:00 +0000

De duminică după-amiază însorită

From Docklands

(the Sunday market)

From Docklands

Eram convinsă că-n Melbourne nu sunt cerșetori/homeless-i, dar ăsta cam aducea

From Docklands

Sculpturi de nisip

From Docklands

Go local

alinadownunder@gmail.com (alina) — Tue, 26 Jan 2010 23:46:00 +0000

... on Australia Day.
Ceea ce am și făcut, noi.

Breakfast ... mă rog brunch, într-un bistro de cartier
play in the park
și-apoi la festivități

From Australia Day 26 Jan

(nu bătea vântul suficient de tare!)

From Australia Day 26 Jan

retragerea strategică la umbră

From Australia Day 26 Jan

Fiecare cu caleașca lui

From Australia Day 26 Jan

(răpuse)

From Australia Day 26 Jan

cu energiile recăpătate, acasă

From Australia Day 26 Jan

Mâine, restul aventurilor din long-week-end.

Advance Australia Fair!!!

alinadownunder@gmail.com (alina) — Fri, 22 Jan 2010 23:00:00 +0000

Pentru că vom avea (noi) un long-week-end, în care vom fi, iarăși, plimbăreți, postez azi, pentru marți, 26 ianuarie:

Happy Australia Day!
Have a wonderful celebration day, my beloved Australia!

Thank you for so gracefully and lovingly adopting me and my family!

Oi! Oi! Oi! Aussie Aussie Aussie!!!!!!

Photo and video editing at www.OneTrueMedia.com

Imaginile din montajul de mai sus sunt surprinse în timpul primului meu an downunder, iar melodia este cântecul național - nu imnul, ci national Australia song: Waltzing Matilda.

Vă las așadar să priviți Australia, o minusculă bucățică din ea, concentrată pe minunata natură a locurilor din statul nostru, Victoria, prin ochii mirați și din ce în ce mai îndrăgostiți ai începutului meu aici, acasă.

Summer fun

alinadownunder@gmail.com (alina) — Fri, 22 Jan 2010 05:22:00 +0000

Despre concepție și viață

alinadownunder@gmail.com (alina) — Wed, 20 Jan 2010 05:33:00 +0000

Maria are 3 ani și ceva, a găsit “Mama și copilul” a doamnei Fenwick și o răsfoiește, curioasă. A nșpea oară. Pune întrebări, îi explic, discutăm. Poposește îndelung pe schema evoluției incipiente a ovului fecundat și a traiectoriei sale către nidație.

From Blogger Pictures

După câteva luni de la episod, într-o revistă de parenting, vede asta (similar, n-am mai găsit originalul):

From Blogger Pictures

Tată-său, lângă.

- Uite, tati, ăștia-s de la tine!!!! (foarte entuziasmată). Semințe de la tine, s-au dus la semințele lui mami și-am ieșit eu!! Și dupa aia Anna și după aia Catrina. Noi am fost niște seeds mici, din care ne-am făcut bebeluși în burtică la mami și după aia am crescut și ne-a scos un nene doctor afară, unde am crescut și mai mult!

Tati, fără replică!

--------------------------------

Alte luni au trecut și ieri, în baie, într-un moment, hmmmm, foarte puțin prielnic, Maria mă abordează brusc:
- Auzi, mami, tati în pozele alea în care avea părul black era în altă casă decât casa noastră? El avea altă căsuță atunci??
- Da, Maria, locuia în altă parte, într-o altă casă.
- Și tu, unde erai? (foarte nedumerit - a reproș, tonul)
- Păi, unde să fiu ... într-o altă casă, într-un alt oraș, într-o altă țară ....
- România?
- Da, România.
- Și ai venit după aia în Australia și l-ai văzut pe tati și v-ați mutat în căsuța asta?
- (amuzată) Cam așa ceva.
- Și eu unde eram?
- Păi tu nu erai. Nu te născusei încă.
- A trebuit să dea tati un seed de la el la seedu’ tău și așa m-am făcut eu, bebeluș?
- Da, ai ținut bine minte, bravo! (stăpânindu-mi cu greu râsul)
- Păi de ce se fac bebelușii din seeds de la oameni mari?
- Așa s-a gândit Doamne Doamne, să ne facem cu toții din semințe, și oamenii, și animalele, și plantele ... Ai văzut cum a crescut grâușorul de Anul Nou din semințe ... așa cu toții, ce este viu, ne ridicăm din semințe, câte-un pic, câte-un pic ... până ne facem mari ... și facem, la rândul nostru, alte semințe.
- De ce?
- Ca să le sădim acolo unde este nevoie. Ai văzut că, uneori, când e foarte cald, se usucă iarba prin unele locuri la noi în curte? Atunci trebuie să crească alta în bucățica aia goală și ne trebuie semințe pentru asta. Ca să fie iarbă peste tot, să țină pământul umed și răcoros pentru alte plante din jur, iar vouă să vă fie bine la piciorușe când alergați desculțe ... în loc să vă murdăriți la tălpici sau să vă zgâriați.

Pauză.

- Și toți oamenii când se fac mari, maaari, așa (îmi arată), se duc la căsuța lor să stea acolo? Nu mai stau cu mami și tati? De exemplu, așa ca tine și ca tati?
- Da, când te faci mare și vrei să ai și tu familia ta, te duci să locuiești în altă căsuță. Desigur, dacă vrei. Ca să aibă toată lumea loc, fiecare cămăruța lui, pătuțul lui ...
- Da’ io nu vreau. Io vreau să stau cu tine și cu tati (tristă). Și cu Anna, și cu Catrina .... Pot să-mi build căsuța mea aici lânga casa asta mare?
- Păi ... o să vedem atunci. Poate o să-ți construiești o căsuță lângă casa noastră, depinde ce-o să vrei atunci ... și cum o să putem să facem.
- Da’ n-o să am loc! (disperată) Că mai sunt two houses lângă noi, n-am unde să mai fac una pentru mine și încă una pentru Anna, și another one pentru Catrina ...!
- (de data asta chiar nu mă mai pot abține, râd din inimă și o pup) Ei, lasă, vedem noi, cumpărăm un lot mare maaaaare de pământ, să încapă trei căsuțe mici și una mare, una lângă alta. Happy?
- Da! (fericită)

Zi end.

My fabulous life with three kids under 5

alinadownunder@gmail.com (alina) — Tue, 19 Jan 2010 05:19:00 +0000

Din ciclul "Ce se poate întâmpla în două minute la noi acasă".
Azi, cât mama din dotare merge să arunce la gunoi un pachet cu oareșce scutecisme murdărite.

From Blogger Pictures

(nu vă uitați la praf, așa se face după două zile de neșters, din pricină de țopăit maimuțesc în pat)

După clean-up? Patinoar de-a gata. Cum, nu știați că și parchetul are nevoie, din când în când, de un pic (!!) de sunscreen?!?

Confesiuni despre imperfecțiune

alinadownunder@gmail.com (alina) — Mon, 18 Jan 2010 01:33:00 +0000

M-am tot gândit la bucățica din mine care se vede prin virtual. E coerentă, dar nu realistă.
Posibil să fie vina mea. Sau doar conjuctural să reiasă imaginea asta de perfecțiune roz-bombon care unora le stă în gât, altora le dă valuri de admirație, iar majorității, probabil, le ridică o sprânceană întrebătoare.

Introspecția asta internautistă pică pe niște întrebări de răscruce de blogging care mă tot încolțesc. Determinate de atingerea unei cifre astronomice (din punctul meu de vedere) de cititori/vizitatori. Nu ăsta era targetul meu, nu asta am intenționat.

Respectiv, când am început acest blog, în septembrie 2008, m-am gândit la el ca la un jurnal al copilăriei pentru fetele mele, un scrapbook online (în stilul meu) de familie, pe care să-l răsfoiesc peste ani cu nostalgie plăcută. Sincer, dar nu brutal (doar nu era să colecționez imagini cu conținutul oliței de noapte). Și, dacă voi avea noroc să le cresc frumos, inclusiv ele să-l răsfoiască cu la fel de mult drag, ca oameni mari.
Între timp m-am trezit cu cititori și reacții. Care mi-au schimbat perspectiva, transformând albumul într-o identitate interactivă, inevitabil incompletă, parțială, subiectivă, monocoloră.
M-am trezit adoptând atitudini politice, strigându-mi punctul de vedere în piața mare (pentru că, de ce să nu recunosc, mie gura nu prea mi-o închide nimeni când e loc de exprimat opinii), poetizându-mă infantil pe alocuri, în joacă, făcând exces de sirop, ori refulându-mi insomniile și frustrările inerente de mamă cu copii mici, scriind pe genunchi și prostuț de cele mai multe ori.

M-am uitat. Statistic, la numărătoare, sunt 48 de postări despre „the other side of motherhood” și 42 etichetate cu “zen”. Aparent, ar ieși un blog refulator. Probabil că ironia și auto-ironia, hazul de necaz (adoptat stilistic), m-au scos din belea și m-au trimis acolo unde, e drept, mi-era și locul: da, așa este, în majoritatea timpului sunt o persoană sociabilă, vorbăreață, deschisă, optimistă incurabilă și cu sprayul de idealism romantic mereu în buzunar, pentru stropitul preventiv al tuturor relelelor ivitoare în ochi în momentele mai puțin plăcute din viață.
Dar n-am zis nicăieri că eu sunt stâncă de granit și 100% miere și zahăr.
Era de dedus că nu.
Însă, cum am observat, mai ales de dată recentă, reiese doar o odă – naturii, poeziei, fluturașilor, norișorilor.

Așa că să mă clarific un pic în oglinda asta virtuală, doamnelor și domnilor, stimată audiență cu care mă dilemizez ce să fac pe viitorul meu bloggeristic (nu, nu am de gând să închid prăvălia și nici s-o privatize, stați liniștiți!).

NU SUNT PERFECTĂ.
Nu sunt nici măcar aproape.
Nu vă doresc să mă vedeți când sunt într-o pasă proastă. Nu ajung să mă arăt pe blog cu ACEA față tocmai pentru că, de obicei, pasele mele proaste vin când îmi lipsește timpul mai acut.
Da, scriu mai degrabă când sunt veselă și bine dispusă.
Și, sincer, cine vrea să lipească într-un album de familie fotografii de “bad hair day”??
Ok, la momente duioase, când ți-e drag de tine chiar și ciufulit, mai condimentezi cu una-două. Maxim. Dar, cu genetica predispusă la pozitiv, nu faci din asta periodic, recurent. Nu?

Ei, azi e ziua confesiunilor de bad mummy, bad person. Pe alocuri. Ca să știți, să nu mă mai confundați.

Aseară, de exemplu, am făcut curat în dormitorul fetelor. Au rămas doar cu jucăriile de pluș. Restul, TOT (inclusiv cărți) au fost împachetate pe termen nedefinit. Pactul (absolut nedemocratic, firește) a fost ca după fiecare episod de joacă pașnică și liniștită, fără păruieli, zgârieturi, urlete, tras de jucării până la ireparabile stricăciuni (chestii cu care ne-am cam luptat fără succes de ceva vreme), ei bine, după un asemenea minunat episod, vor primi CÂTE O jucărie din cele confiscate înapoi.
Da, am copii buni și înțelegători. Nu sunt răsfățate. Nici n-au mai multe jucării decât alți copii de vârsta lor. De felul lor sunt generoase și împart, știu ce înseamnă share, please, thank you. Doar că eu, în vârful muntelui de corvezi domestice și listei de to-do-uri zilnice, mi-am cam pierdut răbdarea de moderator (în cantități originale reduse). Și am pretenția, posibil nejustificată la această etate și coeficient de inteligență emoțională acumulat, să fiu mai puțin prezentă și mai mult observatoare. Cum nu mi se dau semnale că se ține cont de doleanțele mele ... am luat măsuri drastice. Căci altfel nu mai pot, nici eu, funcționa în parametri de sănătate mintală.

Deci da, no attachement parenting here.
Așa cum n-a fost AP nici când le-am mai pedepsit (suficient de multe ori), când am țipat la ele (din lipsă nervi de oțel), când m-am isterizat pe vreo jucărie de care era să mă împiedic până la frângerea gâtului, când le-am tras câte-o palmă absolut regretabilă peste funduri cu prea puține intenții rele ori obraznice, când am spus “NU” (cu majuscule) deși nu era cazul să interzic, când am fost botoasă (de cele mai multe ori motivat, decât ne), când n-am avut chef de joacă (idem), când le-am păcălit cu desene animate și televizor în loc de participarea mea entuziastă la vreo acțiune copilărească, când le-am privat de timp de calitate în favoarea unei cești de cafele sorbite cu nesaț (în pofida gustului de decaf), ori a unui e-mail, când am optat în cunoștință de cauză pentru prioritatea acordată unei trebi casnice, când am lăsat scutecul plin cu numărul doi, cu bună știință, să mai aștepte niște minuțele, pentru a-mi termina eu ce începusem (schimbatul altui scutec, procesul personal de eliminare de pe toaletă, învârtitul lingurii într-o cratiță ori legănatul unui căruț ocupat de prunc dornic de somn), când am lăsat copilul să plângă neconsolat (tocmai pentru că era altul de consolat la rând). Și așa mai departe.
Da, le-am alăptat până pe la vreun an și-un pic, da, am dormit cu ele în pat, pe rând, la fel, până pe la aceeași vârstă, da, le-am lăsat să dicteze ritmul și prioritățile și coordonatele, cât am trăit în regatul bebelușiei, sunt, încă, acasă cu ele, adică nu la vreun birou, de unde să mi se tragă o sursă de venit.

Dar am făcut toate aceste lucruri mai puțin din asumare conștientă, teoretizare principială ori cu scopuri finale clar trasate. Le-am făcut din comoditate, din simțire, din emoție. Din inimă, normal. Cu cap, evident. Dar nu pentru statui, nu din (dorință de) perfecțiune. Ci pentru că n-am avut încotro, pentru că drumul ăsta era mai lin și mai accesibil decât altele (care duceau prin râpe și hârtoape).
Au fost decizii pe care am încercat să le luăm împreună și să fie, tuturor din familie, digerabile.
Însă n-au fost fără sincope, fără lacrimi, fără greșeală, imaculate ca un crin.

Și la noi în casă mai sunt certuri. Și noi ne pierdem răbdarea. Și noi (mai ales eu) suntem nedrepți și reacționăm nejustificat de urât. Nu des, dar ... destul.
Nu suntem picture-perfect. Și nici nu încercăm să fim.
Ne străduim să fim doar normali, să fim buni, să fim bine intenționați și să ne iubim tot timpul. Să ne punem în papucii celuilalt de câte ori facem ceva. Ne străduim, da?

Așa că poate vă uitați, de fapt, la leopard. Țineți, vă rog, cont de asta, când îmi aduceți laude și osanale. Pentru că detest să fiu ridicată în slăvi fără motiv.
Da, în circumstanțele date, slujba noastră de părinți nu este una simplă. Da, au fost momente în care am făcut sacrificii măricele (intenționat) – dar le-am făcut nu din dorința de a părea cumva, ci pentru că așa ne-a fost dat de la Dumnezeu și nu se putea altfel, mai bine. Asta nu înseamnă că n-am mușcat buzele până la sânge sau că n-am avut insomnii. Doar că, per ansamblu, suntem mulțumiți de rezultate.

Aici intervine partea aia plină a paharului de pe retina mea genetică. Tendința înnăscută de a număra ce am, nu ce-mi lipsește. De acolo siropul și rozul.
Ciclamul însă e doar centrul tabloului. Restul, vă avertizez, e un amestec coloristic greu de cuprins în definiții de culori primare. Cam ca în picturile de toddler ale Mariei, când toți copilașii de la playgroup colorau trenulețele cu roșu, albastru, galben, verde, hai un mov sau maroniu pe ici pe colo. Numai ea amesteca TOT. De nu mai înțelegeai de la ce pornise. Dar avea trenulețul cel mai original. Măcar era capodopera ei exlusivă, nu una la indicațiile regizorale ale mamei ... așa că autoarea era, completamente, fericită de ce-i produseseră mânuțele și creierașul (lobul creativ).

Așa și eu. Vă rog, mutați, măcar uneori, privirea dinspre secțiunea de aur, și către periferie. Legendele și modelele sunt bune doar de la distanță, parol! :)

Cât despre direcția pe care o va lua cârmaciul acestui blog cu conținutul exprimărilor de aici ... încă nu m-am hotărât. Cred că mai mergem, o perioadă, în derivă, în voia valurilor.

Imagini de vacanță - 3

alinadownunder@gmail.com (alina) — Fri, 15 Jan 2010 00:46:00 +0000

Partea cu plajă, mare, soare

From plaja, mare, soare

Imagini de vacanță - 2

alinadownunder@gmail.com (alina) — Thu, 14 Jan 2010 23:33:00 +0000

Partea cu ierbi verzi și alte păduri

From jell's park

From La cules de berries & cherries

Imagini de vacanță - 1

alinadownunder@gmail.com (alina) — Thu, 14 Jan 2010 03:46:00 +0000

Partea festiv-sărbătorească

From xmas09

Povestea cu numărul doi. Anna. Nașterea

alinadownunder@gmail.com (alina) — Wed, 13 Jan 2010 05:54:00 +0000

Tot din considerente de grijă pentru Maria, ne fusese foarte greu să găsim o soluție pentru acoperirea diverselor posibilități de partener la naștere. Aici orice femeie în travaliu are nevoie de sprijin din partea soțului ori a unui membru al familiei (sau a unei prietene, în cel mai rău caz); practic travaliul se petrece în compania cuiva apropiat, chiar dacă în spital și sub supraveghere medicală. Până și în situația unei cezariene, viitorul tată este implicat – e prezent în sala de nașteri, cu excepția cazurilor mai grave sau a anesteziei generale, și poate chiar tăia cordonul ombilical, dacă dorește asta.

Ei bine noi aveam o problemă – nu aveam cu cine o lăsa pe Maria! În afară de bunic, nu petrecuse nici măcar o oră cu altă persoană, fără noi. Nu știu cum se făcuse, dar toți prietenii deveniseră brusc prea ocupați sau plecați din zonă, când începuserăm să sugerăm c-am avea nevoie de-o mână de ajutor (pentru că bunicul se cam evaporase). Așa că planurile mele de-a o acomoda pe Maria cu cineva anume, cu măcar un pic de timp înainte, treptat, pentru ca la momentul zero să fim acoperiți, se dezumflaseră rând pe rând.
În cele din urmă am reușit să aranjăm cu niște amici, mai apropiați și pe placul Mariei, să ne ajute “în caz de” ori cu baby-sitting, ori drum la spital, în funcție de ora din zi/noapte când va fi nevoie. Ideea ar fi fost ca, la maximă urgență, să mă dispensez eu de partener de naștere, oricât de greu ne-ar fi fost practic amândurora să ne împăcăm cu gândul acesta. El mai cu seamă, pentru că nu fusese cu mine nici la prima naștere, n-ar fi vrut să mă lase singură și a doua oară.

Am îndurat cât am putut din travaliu acasă, intenționat, știam că dacă vine noaptea mi-e clar că nu pot merge cu soțul la spital, el va trebui să rămână acasă cu pitica. Maria ar fi făcut un șoc dacă s-ar fi trezit fără noi dimineața, cu niște oameni pe care-i știa doar de musafiri, care să o schimbe, să-i dea să mănânce ... era mult prea mult pentru înțelegerea ei, și așa stătea cu inima purice când era vorba de naștere (aka treaba cu scosul bebelui din burta lui mami).

La 4 dimineața le-am dat deșteptarea amicilor, săracii de ei, însă deja nu mă mai puteam menține în poziție bipedă de durere, mă convorbisem telefonic de vreo două ori cu moașele, iar ele îmi spuseseră să chem ambulanța și să mă mișc rapid către spital, căci nu mai e de stat, this time, după persistența, ritmul și intensitatea contracțiilor.
Mi-aduc aminte fețele lor adormite și emoționate (dacă ei erau așa, oare cum arătam eu, mă întreb, că-n oglindă nu m-am mai uitat, firește, înainte să mă scurg pe ușă). M-au îmbarcat și-am pornit către spital, drumul liber ca-n palmă în creierii dimineții, eu oftând, gemând, ghemuindu-mă cum puteam pe bancheta din față a mașinii lor celei noi, pe care m-am gândit s-o menajez de eventualele potoape ale nașterii cu un prosop grena ... Fată calculată, nu oricum ...
La spital, prima replică a midwifelor care mi-a tăiat instant entuziasmul a fost legată de parfumul prietenei mele, în opinia moașei cam strident pentru ceasurile respective și sfârșitul lor obosit de tură ... deh.
Cam înghițeam cu noduri, pentru că nu aveam eu nici un drag de spitalul în speță – nu l-am ales dorit, ci voit, fiind o sarcină și naștere cu grad mare de risc, nu puteam opta decât pentru cea mai apropiată instituție medicală cu facilitățile tehnice și de personal corespunzătoare. Aka Dandenong Hospital, amintiri prea puțin plăcute pentru mine din timpurile pre-gravidoase. Nu sunt vreo white-chick cu rasismul diluat în sânge, dar, din propriile-mi constatări, spitalele publice mari, mai ales în cartiere înțesate de emigranți, sunt supra-solicitate, haotic organizate, cadrele vorbesc o engleză măcar un pic stâlcită și sunt fie timorate din cauza asta, fie încearcă să se impună în fața pacientului prin atitudine, nu prin profesionalism, iar timp și loc pentru one-on-one care nu prea se poate.

M-au expediat în rezerva de naștere și m-au legat imediat la tot felul de cabluri și fire de monitorizare fetală, care să mă împiedice complet din orice fel de dorință mișculatorie, că doar nu venisem acolo la distracție ...
Spitalul, public, cum ziceam, oferă, cam ca toate spitalele de aici, spațiu privat pentru perioada travaliului, iar post-partum saloane fie cu un pat, fie cu maxim două. Cele single sunt de obicei alocate cezarienelor și nașterilor complicate (dar de-obiceiul ăsta nu a mai fost o regulă în cazul meu ... însă n-am ajuns acolo cu povestitul!).

La 24 de ore de la declanșarea travaliului, prânzul zilei de 5 ianuarie, dilatația era abia 3, copilul în poziție posterioară, eu leșinată de dureri și înțepenită în unica postură acceptabil-suportabilă, respectiv în patru labe, sprijinită de pat. Legănându-mă isteric, dar non-verbal, pentru că din salonul alăturat gemea o tanti precum un urs grizzly mâniat rău, suficient să mă acopere oricum și pe mine!
Veniseră între timp și ai mei la spital, Maria era cu Miruna, fetița prietenilor, la locul de joacă pentru prichindei, iar bărbatu-mi și prietena făceau cu schimbul pe lângă mine. El speriat și îngrijorat (adică nu știa ce-ar putea face să mă ajute, căci adevărul era că oricum nu-mi doream nici masaje, nici încurajări de la galerie, ca-n filmele proaste și după rețetarul de la cursurile alea pre-natale), ea, guralivă peste putință, văitându-se tot timpul “Vaaaai, da’ să știi că eu am emoții mai mari ca tine ... când îmi aduc aminte, văzându-te așa, de nașterea Miruuuuneeei ... of, Doamne ....”. Exact, ea suferea mai tare, cică. Norocul ei că n-aveam forța necesară, aș fi luat-o sigur la bătaie!

Fusese sunat și ginecologul meu, care îi rugase pe doctorii de gardă să nu mă mai chinuie mai mult de-atât, să încerce, pentru că bebelina părea ok, intervenția cu occitocină și ruperea membranelor, ca să urgenteze treburile. Procedură efectuată, în chinuri oribile pentru mine, de către o cunoștință veche, doctorul rus care mă avusese sub observație la spitalul universitar (Melbourne Monash) pe când era s-o scot la lumină prematur pe Maria. L-am târât, pe el și pe asistente, cu tot cu garda de onoare formată din amica mea și soț, val-vârtej, după mine, la baie, unde am mai dat un pic la boboci, în timp ce ei făceau cu rândul la plimbat pomul cu perfuzii, dezcolăcit firele și susținut anumite elemente de sucțiune a viiturii de dinjos. Cred că am avut o tonă de apă, fără exagerare, nu-i de mirare că burtoiul ăla era jenant de mare, de mereu eram întrebată dacă nu cumva-s gemeni inside!

La 30 de ore de travaliu, după-amiaza lui 5 ianuarie, eu eram depășită de situație. Durerile erau în continuare cumplite, contracțiile deveniseră neregulate, dilatația nu progresa, iar viitoarea (deja) mamă, care-ar fi trebuit să fie în stare să împingă plodul către ieșire, era vioaie precum o moluscă leșinată!
Mi-au dat de ales – cezariană sau epidurală (cu posibilitatea transformării în cezariană dacă nimic nu se întâmplă într-o oră, două).
M-am consultat cu soțul din priviri, mi-am înjurat tacit prietena care nu-l lăsa să se apropie de mine, pe motiv că ea știe mai bine ce e de făcut (cum să mă țină de mână a consolare), și-am purces către sala de operații.
O tanti asistentă m-a ținut efectiv în brațe strâns, ca să nu mișc, odată cu contracțiile, în timpul inserției acului de la anestezia spinala. Norocul ei (și al meu) că era suficient de corpolentă. Și drăguță. M-a mângâiat pe față, mi-a șters lacrimile, mi-a vorbit în șoaptă, ca o mamă ce-și liniștește copilul. Bună ca pâinea caldă. Iar eu nici nu mai auzeam ce-mi recita anestezistul despre posibilele efecte secundare și despre cum funcționează lucrurile acelea medicale.

Între timp sosise și doctorul meu, în tricou și bermude, era sâmbătă, ce să-i faci, omul juca golf ... Zâmbetul lui flegmatic și relaxarea din tonul vocii ne-au mai liniștit și pe mine și pe husband, căci amândoi eram cam palizi, de teamă și de grijă (Maria, grijulia mamei, rămăsese pe hol cu amicii noștri, aveam inima strânsă la gândul că va plânge și că-i va fi frică pentru mine).

Incredibil ce liniște era în sală, mi-aduc aminte numai vocile discrete ale cadrelor medicale și sunetele ritmat piuitoare ale aparatelor. Ca la reanimare, nu în plin bloc operator!
Asta spre deosebire de sala în care am fost operată-măcelărită de apendicită în ’99, la Municipal în București, unde domnii doctori și asistentele hăhăiau glume proaste și ascultau Julio Iglesias “auzi, păpușă, de ce plângi, n-auzi ce muzică romantică ți-am pus?”. Și cum m-a epilat-rașchetat (absolut inutil) ca pe porc la tăiere, cu lama aia ieftină care naiba știe de fusese de unică folosință sau nu, asistenta aia nesimțită, până mi-a dat sângele “e, ai uitat de durere, dragă?” (eram aproape de peritonită atunci).

Anestezistul de la Dandenong era un indian drăguțel, tinerel, la fel de atent și manierat ca și toți ceilalți, mi-a explicat pas cu pas tot ce urma să se întâmple (în zadar, urechile mele or fi avut ele bunăvoință să audă, dar nu și creierul să asculte!), m-a ținut de vorbă, el a făcut pozele ... Și s-a siderat cu milă când a auzit că făcusem, cu aproape 10 ani în urmă, apendictomie cu anestezie locală, ca la extracția de măsele, pe viu, cu urlete nebăgate în seamă și ironizate, apoi cu suplimentarea inutilă a anestezicului abia în etapa de cârpire finală.

Chirurg principal a fost cel care mă supraveghease și în salon, secondat de doctorul meu. Mă întrebam dac-au început (mă uitam pe furiș în reflecțiile neclare din lampa de deasupra patului), când am zărit ceva movaliu-purpuriu care cu greu aducea a pui de om, rapid ușchit către șters, cântărit, măsurat, am auzit ca prin vis felicitările cadrelor medicale și abia dupa vreo două minute (care-au echivalat de-a dreptul c-o eternitate), am făcut cunoștință cu Anna noastră.

From alina downunder

În timp ce el se extazia în șoaptă “E așaaa de frumoasă, iubito, e perfectă!!” , eu rămăsesem mută și oarecum nepregătită.

Anna m-a privit în ochi cu năduf, cu o privire surprinzător de albastră, pe o fețișoară albă ca porțelanul chinezesc, așa, supărată, brusc tăcută și curioasă doar cu vederea. Era, încă, plină de sânge, fragilăăăă, vulnerabilă, mi-era ciudă că n-o pot îmbrățișa, eram sigură că-i este frig, vroiam să-o încălzesc, s-o asigur că mami e acolo și nu-i dă drumul să plece ... din păcate mi-au dat-o doar lângă obraz, s-au efectuat câteva poze și dusă a fost. Cu tot cu tată-său. La maternitate, unde mai aveau bieții de așteptat până să apar și eu. Eu care mi-am înghițit lacrimile și-am hotărât să fiu bravă, să se termine mai repede ca să mă pot duce la ei.

Pentru că scosul domnișoarei din cuibușor a durat puțin, dar reparatul cuibului .... ohooo! Credeam c-am să înnebunesc acolo, nimeni nu mai zicea nimic, liniștea aia era suspectă rău, eu nu simțeam decât niște împunsături zdravene, niște înghionteli (prima o sesizasem cam cu câteva secunde înainte să-mi văd pruncul) și eram destul de impacientată, dar n-aveam curaj să pun întrebări.
Mi-aduc aminte că abia pe la 5 jumate eram la reanimare. În afară de cap, totul îmi era amorțit. Cumplit de amorțit! Anna se născuse la 16,16, avusese Apgar 9 si orăcăia cu spor, în brațele lui taică-său, mi s-a raportat, cu două etaje mai sus. “I-e foame”, m-am gândit, aducându-mi aminte de Maria, cu grija de voi avea sau nu lăptic pentru ea, nerăbdătoare și speriată.
... întâi m-a vizitat anestezistul, care a trebuit să mă forțeze din amorțeală, aveam o reacție relativ normală la suplimentarea rahiei. De ce? Găsiseră comori băieții în pântecele mele! Droaie de aderenți de la operația anterioară, aderenți care, în excesul de zel al invaziunii lor, îmi sugrumaseră niște organe interne ce le stătuseră cutezătoare în cale. Drept urmare, s-a dus un răzbel de curățire pe-acolo, intervenția prelungindu-se mult peste estimări. Anestezistul și asistentele de la ICU nu m-au slăbit din întrebări, verificări, reasigurări că totul va fi bine, cât am stat acolo. Și m-ar mai fi ținut un pic, dacă n-aș fi cerut insistent să merg la copil, la copii, la soț.
Al doilea a fost chirurgul, care după politețuri (cum mă simt bla bla bla), mi-a explicat că am fost inspirată să decid pentru cezariană și nu epidurală. Se repetase povestea de la prima naștere: aparent o anume conformație a încăperii de evacuare a bebelui forța copilul să strâmbe gâtul într-o poziție imposibilă ieșirii, expulzării. Anna era stresată și n-ar mai fi rezistat mult. Iar de ieșit natural n-ar fi avut nici o șansă. În plus, cicatricile alea interne erau mai mult decât riscante pentru sănătatea mea viitoare.
"Grozav", mi-am spus, "bine c-am aflat și eu în ceasul al 13-lea!!"
Pe scurt, rusul mi-a confirmat ceea ce-mi dădusem și singură seama: că n-a fost o cezariană de rutină, ci una complicată. Și mi-a lipit, ca o etichetă, pe creieraș, ștampila neputinței facerii naturale. Atunci am fost sigură că Anna va fi ultimul meu copil!

Dar totul e bine când se termină cu bine, așa că toate au fost uitate, pe fondul tremurăturilor de final și al morfinei care-și făcea (prea) bine efectul, în secunda în care puiul urlător mi-a fost adus la sân și a început să înfulece c-o foame de sfârșit de lume.
Dacă mai aveam vreo îndoială asupra cantității de dragoste de împărțit, ea mi-a fost spulberată pe loc: era a mea și-o iubeam la fel de mult ca pe surioara ei, care ne privea mirată și, în premieră, amuțită.
Maria ar fi rămas nedezlipită de cea mică, la fel și tati, la fel și mami. Noi patru acolo, în salonul maternității, ce pace, câtă iubire!! Păcat că nu ne-a făcut nimeni și nouă o fotografie, tuturor, ca familie, în momentul acela.

Cele câteva zile în spital au fost cumplite. Am avut dureri post-operator îngrozitoare și parte de niște asistente (emigrante, o chinezoaică, o ucraineancă), în special pe tura de noapte, lipsite de bună-voință. Noaptea, pentru că emigrantele sunt primele amatoare de extra-hours, bine plătite și cu mai puțină supraveghere ierarhică. Nu, nu a fost așa de rău ca în România (în primul rând inexistența spăgilor e un câștig imens!), dar la mare distanță de atitudinea profesională și empatică cu care fusesem obișnuită la prima naștere.
Chinezoaica mă luase la trei păzește după nici 7 ore de la naștere, în condițiile în care eu nu îmi simțeam încă picioarele, tot corpul de la brâu în jos, că să merg să mă spăl, doar nu-mi întâmpin soțul în vizita de a doua zi în halul ăla, păi se poate ... “Cucoană, i-am zis eu, dacă vrei să mă speli, fă-o matale, că eu momentan sunt incapacitată prea tare!”și mi-am făcut-o, clar, prietenă la cataramă!
Iar ucraineanca, după ce o bipăisem de țșpe ori ca să-mi aducă copilul (în primele ore după operație procedura spitalicească este să lase mama să se odihnească, apoi i se aduce copilul, care rămâne ulterior, pe toată durata șederii, într-un bazinet, lângă mamă) și mă ignorase cu grație, m-a întrebat, când s-a sinchisit în sfârșit să mi-o aducă, după vreo 6 ore lungi ca de coșmar (cum naiba era să dorm??!), că de unde știu eu că-i este foame (copilul era vânăt de la cât plânsese!!!).
Și acum încă mai cred că o bună parte din temperamentul răzvrătit al Annei își are sursa în acele ore în care a fost ținută departe de mine.

După acel episod, când mi-au explicat, cu binișorul (văzând cu cine au de-a face) că nu se poate să dorm cu ea în pat (alta procedură, anti-SIDS, nu atât safety, cât asigurarea lor preventivă de non-malpraxisuri și alte juridicăreli), le-am amenințat că, dacă are ceva de comentat, îl aștept pe directorul spitalului să negociem, altfel copila cu mine doarme! :D Nu de alta, dar și noi aveam comentariile noastre, pentru că, în loc de rezervă single, cum ar fi fost pe deplin cazul la mine, eram într-una dublă, cică din motive de supra-aglomerație! (da, știu, oamenii se învață ușor cu binele ...)

N-am primit ajutorul sperat nici la alăptat (care n-a fost deloc mai lejer de abordat ca experiență de-a doua), nici la îmbăiatul copilului (trebuia să-mi aștept soțul să vină în vizită pentru asta), am fost bârâită la cap să fac fotografii copilului cu profesionista lu’ pește (normal, una de căpătase trecere oficială de la cine știe cine din managementul spitalului), dar per ansamblu n-am putut să mă plâng prea tare: au avut, totuși, grijă mai mult decât necesară, și pentru mine și pentru copil, ne-au tratat cu respect și politețe, mâncarea a fost yummy, iar doleanțele mi-au fost, în cele din urmă, toate rezolvate.
Norocul lor și al meu că mi-au semnat foaia de ieșire după doar 3 zile de internare, și-am scăpat toți cu principiile intacte. :) (să nu mai spun că spitalul oferă, ca majoritatea aici, cel puțin o vizită la domiciliu, gratuită, post-externare – mai multe, dacă e nevoie – din partea unei moașe !)

De adaptat la viața în patru ne-am adaptat parcă un pic mai sincopat decât la cea în trei. A fost mai greu, somnul Annei mai dificil de obținut decât cel al Mariei, Anna mai vocalizatoare, noi mai obosiți și mai solicitați. Ținând cont că tati a stat cu noi acasă doar vreo două săptămâni și că eu, cu operația mea extrem de dureroasă de atunci, a trebuit să iau hățurile toate în mână, fără vreun ajutor exterior, eu zic că ne-am descurcat onorabil. Iar legătura dintre fetele cele mari s-a stabilit, de la bun început, strânsă și deosebită, specială. Precum în burtică, întotdeauna Anna s-a dovedit mai receptivă și responsivă la prezența Mariei decât la a noastră. Maria care a știut, din primele zile, când Annei i-e foame, ori somn, ori are scutecul plin.

From alina downunder

Iar de la ianuarie 2008 .... povestea Annei a continuat, minunat, ca orice poveste, frumos și împlinit, cu multe năzbâtii, zâmbete calde și râs în hohote la tot pasul, cu iubire muuuultă multăăă, dăruită și primită, între și pentru noi toți, până în zilele noastre, când încă se scrie, sub ochii noștri și ai voștri, celor care ne citiți aventurile. :)