Trăiam în ţara Pântec, cu climă tropicală,
Trudeam, să mă dezvolt, ca orice muritor…
Pân ce-ntr-o zi m-a prinsu o gravă osteneală,
Şi de-a freca la mentă, un dureros de dor.

Aveam, în ţara-aceea, o singură-agenţie
Care putea să-mi vândă concedul mult visat,
Deci n-am mai stat clipită, mi-am pus păr pe chelie,
M-am înţolit în piele… tot piele m-a-ncălţat.

M-am înfiinţat la sediu, şi-o doamnă costelivă
La care-am dat bineţe, să şed m-a invitat,
Suflându-mi printre buze, c-o voce emotivă:
“Ce zonă-aveţi în minte? Ce ţară? Ce climat?”

Întredeschis-am buze, răspuns nici că-ncepuse
Când m-a-ntrerupt cucoana, cu glas de căprioară,
Nainte de oricare, să-mi spună că uitase
Că-un loc mai e “De veghe în lanul de secară”!

Era oferta lunii… ce spun, oferta vieţii!
Ce promitea cinci stele, plătind peşin pe trei;
Mă şi zăream aievea, în roua dimineţii,
Trăgând pe nas natura… mirosul camerei…

Nevrând să dau din mână ocazie ca această,
Am pus salar pe masă, belet am ridicat,
Poi doamna m-a împinsu pe-o cale cam îngustă
Şi-ajuns fiind în capăt, un nene m-a săltat.

Acu vă scriu de-acilea… şi-urmează acuzele,
Că ceva nu-i cum trăbă, ceva s-a încurcat;
Deci… lanul nu miroase cam cum miros cinci stele,
Iar dreptul mi-e în groapă şi stângul în rahat!

Mă uit în jur şi toate îmi par că-s hărăzite
Să-mi strice cea vacanţă, de care-am presupus
Că va fi panaceul ce-mi va curăţa minte.
Privesc acu beletu… doamna mi-a dat doar dus!

Aci, în lanu-acesta, îmi pute a prosteală…
Cu cât mai mic e paiu, cu-atâta-i mai mărit,
Neghina face legea, că cică-i genială,
Iar spicul drept şi falnic e cel mai asuprit!

Zăresc chiar un exemplu de fir bogat în boabe,
Ce pleacă cap, certat fiind de pai c-un singur bob,
Care-şi munceşte mintea, căznindu-se-n silabe…
Dar dânsu-i şef se pare, montat de un neghiob.

Sunt nişte difuzoare, din care bate vântul,
Făcând să se unduie procente nouăşnouă,
Şoptitu-mi-a o vrabie, manea că este cântul
Ce fără număr suflă, de cum apare rouă.

Anomalii cu carul observ pe tot cuprinsul
Şi-n capăt văz un spin, ce ţine-n mâni o ţeapă
Vârând-o-n toate cele, ochindu-le irisul,
Poi bând din zeama scursă, mai ceva ca din apă.

Plătit-am loc “De veghe în lanul de secară”
Şi doamna costelivă, de la cea agenţie,
Ori n-o fi fost atentă, ori o fi niţel chioară…
C-acuma stau de veghe în lanul de prostie!

Mi-a croncănit o cioară, că-i zice “Românie”.

Ce bună investiţie făcut-a Dumnezeu,
- şi-aceasta-i exclamaţie din gură de ateu -
Când s-a gândit vecinic să rupă o costiţă,
Ca din Adam să facă acea mironosiţă!

De io-aş fi fost plămada şi zeu mă întreba,
Ştiam să-i dau răspunsul… că îl va înşela
Muşcând din măr, şoptindu-mi asemenea să fac…
Dar vina-i a ta, Doamne, căci coastă-a fost de drac!

Un drac cu chip de înger, asemenea-i femeia,
Ce ţine-n pântec caldu-i a însăşi vieţii cheia,
Deschizând nemurirea cu capul înainte
Şi-urlându-şi, la fătare, titlul de prim-părinte.

Că are gura mare… că îţi împuie capul,
De vină nici că-i dânsa, ci culpa-i la bărbatul
Ce nu face din prima cum zice-a lui muiere,
Că asta ie femeia, o… ceva, da cu vrere!

Un nesecat izvor din care beau poeţii
Neoprindu-se stiharii pân ce n-ajung ca beţii;
Scăldându-şi pana iară în albia-călimară…
Aceasta ie femeia, serafică cerneală!

Că uneori din poştă se vede că-i cocotă…
Aşa a-mpachetat-o netrebnica marmotă;
Ruşine-acelor care ca s-o bârfiţi vrut-aţi,
Femeia doar că ieste… capcană de bărbaţi!

Liantul comuniunii, lipiciul pentru-acasă,
Miros inconfundabil de cea mai caldă masă,
Aripa ce se-ntinde să-i apere pe pui…
Aşa te văz femeie, exact aşa cum spui!

Tastând o viaţă-ntruna şi tot n-ajung voroave
Ca să descriu din tine atât pe cât se cade,
Se-nclină deci poetul, sărută mâni şi-ncheie…
Să nu te schimbi perfecto… şi la mulţi ani, femeie!

“-Hai voinice, lungu-i drumul, să-l străbaţi o viaţă-ţi ia,
Pune de iuţeşte pasul, strigă-i murgului un `Cea!`
Bagă-i pintenii în coaste, strânge bine hăţurile,
Amândoi, şi tu şi murgu, mai iute ca paserile
S-ajungeţi la ferecata ce suspină într-un turn;
Fiica Soarelui, ai mică, ce-a răpit-o Zmeu nebun!”

Aşa striga Vânt turbatul, ce cu ei se însoţea,
Ghiocel era bărbatul, pe murg Săgeată-l striga,
Om şi cal, cu Vânt în plete, alergau spre cel palat,
Unde Zmeul-parazmeul Primăvara-a-ncătuşat
Cerând măritului Soare, de mai vrea să-şi vază fiica,
Să îi dea puterea toată, altfel moare mititica!

Dar s-o luăm cu începutul, să aflaţi c-a fost odată
Împărat, ce-avea sub dânsul tot pământul laolaltă,
Stând pe-un tron, ţinea un sceptru de lumină şi căldură,
Picurând din el cu viaţă pe supuşi şi pe natură.
Iar când dormea împăratul, soţioară-şi trimitea,
Şi stătea frumoasa Luna toată noaptea de veghea.

Din iubirea lor celestă, patru fete se născură,
Vara, Toamna şi cu Iarna primele ieşite fură,
Iar în urma lor, senină, apăru şi Primăvara…
Într-o stea se încurcase de-ntârziase, bălăioara.
Bucuros de-aşa podoabe atunci Soare-a decretat
Să se-mpartă anu-n patru, iar bucăţile le-a dat
Celor patru nou născute, să-şi pună amprenta ele,
Fiecare pe-o bucată, după cum li-s sufletele.

Vara, caldă ca o pită proaspăt scoasă din cuptor,
Imprimă bucata dânsei cu suflu dogoritor.
Toamna, suflet de artistă, coloră porţiunea sa
Cu un nor ce plângea ploaie pentr-o frunză ce cădea.
Iarna, cu trăiri dosite, hotărî… iaca dovadă,
Să se-ascundă sub o mantie sclipitoare de zăpadă.
Iar zglobia Primăvara, ai mai mândră dintre ele,
Desenă pe-a ei bucată multe multe floricele!

Curgea viaţa făr de-oprelişti în ceriuri şi pe pământ,
Mulţumiţi de stăpânire oamenii făcură cânt
Ce slăvea-mpăratul Soare şi pe-a lui împărăteasă,
Cât şi cele patru fiice, una c-alta mai frumoasă!

În ăst timp Zmeu-parazmeul, ce stătea la cap de lume,
Cocea planuri peste planuri, cătrănit şi plin de spume
Că de când încălecase Soarele pe stăpânire,
El, cu-a lui zmeo-putere, cam căzuseră-n neştire…
Şi nici că-i plăcea vreun pică să şadă pe locul doi,
Simţindu-şi parazmeiala terfelită prin noroi.

Se gândea ca s-o răpească pe mezina Primăvară,
Astru-având o slăbiciune-n ce priveşte bălăioară,
Şi s-o ducă hăt departe, în palatul de granit,
Înălţat în ţara-n care nicicând Soare-a răsărit.
Ferecată o va ţine şi va cere pentru ea,
Ca-mpăratul să renunţe la toată puterea sa!
„-Când voi primi cerutele şi fi-voi io cel mai tare,
Va să smulg din ceriuri Soare şi-l voi stinge într-o mare!”
Zise Zmeu, scărpinând barbă… şi se puse pe urzit…
Încheindu-şi scormoneală-n ziua trei, la asfinţit.

Peste-o vreme, Iarnă încă, pe final de februar,
Primăvara curioasă scoase un picior afar…
Ca să simtă-n călcătură ce gânduri pământul are,
De-i sătul de cea zăpadă şi s-o vrea uscat de Soare.
Zmeul hâtru sta la pândă şi văzându-i picioruş,
Numai ce întinse braţul până se făcu arcuş
Şi mi-o prinse pe sprinţară, o vârî într-o desagă,
Poi încălecă pe-o cioară şi plecă în mare grabă!

“-Ha-ha-ha, ce bucăţică are nenea Zmeu în sac…
De nu-mi dă tac`tu puterea, chiseliţă-am să te fac!
Te-oi servi la două feluri, supică de bălăioară
Şi-o drăguţă de tocană cu bucăţi de Primăvară!”
Geaba vru şi mititica să îi ceară îndurare,
Că avuse griji pramatia, să-i înnoade buzişoare.

Aflând Soare de răpire, roş ca focul se făcu,
Pârjoli pădure-ntreagă până ce se abţinu,
Îşi chemă nevasta plânsă şi copile-ndurerare,
Dimpreună, trişti cu toţii, se retraseră-n palate.
Voia dânsul, împăratul, să aştepte pân foc trece,
Ca să poată-apoi, mai bine, să le judece la rece.

Mai dinjos, întreg pământul era cum n-a fost vreodată,
Oameni s-au oprit din muncă, iar copiii lor… din joacă,
Nori din cer vărsau mâhnire, păsări nici că mai cântau,
Se-auzea la câteo stână cânii cum chelălăiau…
Pomi şi ierburi, de nelinişti, începeau să se foiască,
Iar Vântu-şi urla suflarea, mai-mai să înnebunească!

Peste-o vreme sol zmeotic la-mpărat se-nfăţişă,
Grohăindu-i ce vrea tartor pentru-a lui dragă fiică:
“-Mî, trimisu-m-a stăpânu, mî, să-ţi zic Mărite Soare,
Că-i pohteşte naturelu să te vază la picioare…
Mî, că cică fiind acolo, talpa Zmeului s-o pupi
Şi din sceptru-ţi cea putere, mî, degrabă ca s-o rupi,
Să io-ntinzi pe-o tavă neagră, ca mai bine să sclipească,
Rugându-l, mî, a primi-o dânsul să binevoiască…
De vei face toate cele, mî, nici una în afară,
Îţi vor creşte Soare sorţii ca s-o vezi pe Primăvară!”

Intrară voroave-n astru, ca în inimă ţepuşă,
Jinduia să sufle-o dată, să facă din sol cenuşă!
Dar ştia că alta-i calea ca să-şi vază iar odorul…
Şi spre poarta-mpărăţiei ţinti cu arătătorul:
“-Pleacă-n grabă către tartor şi să-i spui c-om zîs aşa,
Că vom face cum pohteşte, de-om primi Primăvara!
Numai Zmeu de omenie să-i mai zîci căci vrem să fie…
Nădăjduim deci că-i vorbă, nicidecum poliloghie!”

Sol ieşi, hlizindu-şi mocul pân ce dispăru în zare,
Lăsând Luna, draga mamă, scufundată-n disperare,
Pe cel Soare-odată falnic, jumătate stins acuma
Şi surori necate-n lacrimi, mângâindu-şi toate muma.

Se-auzise jos, la oameni, că se pregăteşte astru
Să cedeze sceptrul cela care-l face-a fi măiastru
Şi că Zmeul va să fie noul lor stăpânitor
Ce cârmuie, cum vrea dânsul, peste tot ce-i muritor!
Văl de simţăminte negre se-ntindea pe tot rotundul,
Fericirea, suferindă, singură-şi săpa mormântul,
Iar prin mijlocu-agoniei, fluierând un cântecel,
Se plimba, cu sabia-n teacă, mândru voinic Ghiocel…

Văzând Vântu-aşa minune, se opri ca să-nţeleagă,
Din toţi oamenii din lume, cum de ăsta cântă-n şagă?!
Rânzos că nu conteneşte, că n-are voinic vreo taină,
Se-nteţi, făcut săgeată, şi-i se strecură sub haină…

“-Brrr, al naibi şturlubatic, te-ai vârâtu fix la piele,
Îmi ţâţâie dinţii-n gură, sabia-n teacă… toate cele,
Zboară-n treaba-ţi şi mă lasă ca să fluier cântecel
Întrerupt de prost-crescutul – şi anume – Vânticel.”

“-M-oi ţuşti degrab voinice, da râvnesc a te-ntreba
Ştii tu oare ce paloare are-acum norocirea?
Auzit-ai tu că Soare nu va mai fi împărat
Şi că Zmeul-parazmeul Primăvara a furat?
Mă gândeam să-ţi spui, să afli, să nu mai fluieri în şagă
Când în juru-ţi se răstoarnă, nu bucată… lumea-ntreagă!”

“-Zvonuri vechi, Răceala Voastră, iaca de-asta mi-s ferice…
Mîndrul Soare nici clipită nevoit va fi s-abdice!
Fluieram să vie murgu, să mă salt pe şira lui,
Ca s-alerg la cap de lume, să-i fac felul Zmeului;
La urmă să iau, din turn, preafrumoasa Primăvară
Şi-n genunchi, în faţa lumii, să o cer de soţioară!”

Nici bine îşi spuse gândul, că murgul şi apăru,
Se-aburcă pe-a lui spinare şi cu pintenii-i dădu;
Vânt, trezit din năucire, se pornise a-i urma
Şi, plutind deasupra lumii, către Ghiocel striga:

“-Hai voinice, lungu-i drumul, să-l străbaţi o viaţă-ţi ia,
Pune de iuţeşte pasul, strigă-i murgului un `Cea!`
Bagă-i pintenii în coaste, strânge bine hăţurile,
Amândoi, şi tu şi murgu, mai iute ca paserile
S-ajungeţi la ferecata ce suspină într-un turn;
Fiica Soarelui, ai mică, ce-a răpit-o Zmeu nebun!”

Nu geaba-i zicea Săgeată cabalinei de-abanos…
Căci în faţa-i, însuşi Vântul părea c-ar merge pe jos!
Mări şi ţări tot numărară, pân pierdură socoteala
Şi-ajunseseră, la urmă, într-o lume alandala,
Unde te ardeai cu apă şi stingeai cu-oţâr de foc,
Sus sta jos şi viceversa, făr să-existe vreun mijloc;
Chiar de-andoaselea, adică… Vânt pe jos şi om pe sus
Pân la poarta zmeumurală s-or căznitu şi-or ajuns.

Ghiocel sări din şauă, scoase sabia lui din teacă,
Hotărât ca din tartore mai multe bucăţi să facă;
Având sete de dreptate şi mai sete de iubire,
Lovea poartă, dacă doarme… să-i dea Zmeului trezire!

“-Hai jivino-n luptă dreaptă, să te văz de eşti bărbat,
Ori eşti bun numa de-ai treabă să furi fete de-mpărat,
Să trimiţi poi soli obraznici, să cerşească bărbăţie
Şi să vrei ca, fără muncă, să te-alegi cu-mpărăţie!”

Cum sperase şi viteazul, Zmeu se prinse-n provocare
Şi-apăru, deschizând poarta, malefică arătare
Ce urla din toţi plămânii, trei, au patru… câţi avea,
Încercând, cu gheara-i lungă, pe voinic a-l reteza.
Dând o dată şi-nc-o dată, la a treia-l nimeri,
Iară Ghiocel, întinsul, se gătea pentru-a muri,
Când cel Vânt, intrând pe gură, îi mai dete o suflare
Şi-l împinse de la spate, să se scoale în picioare.
Renăscut, îmi luă voinicul lama ce stătea pe jos,
O-nvârti şi-o-nfipse carne, tăind tot, până la os!
Parazmeu îngenuncheatu mai primi o sabie iară,
Drept în inimă pătrunsă şi apoi ieşită-afară.

În ăst timp, să se supună ajunsese la palat
Soarele, cărând cu dânsul oameni şi cer înstelat,
Dar, văzând cele-ntâmplate, chiar pe loc se veseli
Şi-ncepu, ca altădată, cu putere a sclipi.
Spuse “DA!” când fu-ntrebat de o dă pe Primăvară
Ghiocelului Viteazu, ca să-i fie soţioară.

Şi-uite aşa, din vremi se ştie, cum scrie-n povestioară,
Că, de-apare Ghiocelul… răsare şi Primăvară!

“Zbura-vom toţi peste criză!”
Sta-n frunte de Boc deviză;
Dar când vru s-o ilustreze,
Frână…-n loc s-accelereze…
Şi-uite aşa, micuţul Boc,
Mai făcu o dată poc!

Întrucât am gura mare,
Vă strig repede-o urare:

Râşnitoare şi ştiulete,
Mâne-n zi de Dragobete,
S-aveţi rochie şi frac,
Plus un everlasting fuck!

Titulescu, de sub piatră,
I-a trimis recomandată;
Dar poştaşu s-a pilitu
În bodegă la nea Mitu.

Io în bar, ghidat de-un pont
Primit de la-un vagabond,
În geantă am scotocitu
Şi-am găsitu, şi-am cititu
Şi mă joc de-a sifonitu…

E-ncântat de nu mai poate!
De n-ar fi…-ar cădea pe spate
Pen`că “Micul Titulescu”
E mare preşedinţescu!

Joacă cică sub pământu
C-a fătat Născase gându,
Numărând ouă-n zăvoi,
Că seamănă amândoi.

Îi urează mii succese,
Că-i păpuşă să nu-i pese,
Contează că păpuşar
I-a dat rolul principal!

Încheiere de postum ie…
După cum văzut-aţi nume:
“Sărut puştiul cel ambitious
Recte, Mister Pontalicious!”

Roata fie-va pătrată,
Strada nu lungă, ci lată,
Ori, lăsând poeticale,
E nevoie de-o schimbare!

Fie curva fată mare,
Pipi facă din picioare,
Ori, lăsând poeticale,
E nevoie de-o schimbare!

Boul muls să deie lapte,
Rac meargă faţă, nu spate,
Ori, lăsând poeticale,
E nevoie de-o schimbare!

Să fie fideli bărbaţii,
Grăsane să mânce-n raţii,
Ori, lăsând poeticale,
E nevoie de-o schimbare!

România-i ţara care
Tot vorbeşte de schimbare,
Dar să pună mâna n-are
Vreo chemare!
Ne lăsăm conduşi, ca proştii,
De aceeaşi vechi “ai noştri”
Căpitani, ce promit oştii,
Caldu cloştii!
Ne mint cu neruşinare,
Mai ales pe la votare,
Că ei îs acea schimbare
Viitoare!
Ai mei cred şi pun ştampilă,
După aia bagă vină
Că şi-au luat o ghilotină
Pe chenzină!
Şi-apoi iar vine votare,
Iar lapte şi miere-n zare,
Buturugi răstoarnă care…
Ţara moare!

Facă-se deşertul-mare,
Pământ-cer şi luna-soare,
Ori, lăsând poeticale,
E nevoie de-o schimbare!

P.S. Una reală, dragă Românie.

Povestind din altă viaţă,
Praf în nas, de cretaceu,
Vă dezvălui istorioară
Din îndepărtat liceu:

Era-n ora de română,
C-un magistru naşparliu,
Care-un cinci schiţa din rână
După mulţi de “vai” şi-un “chiu”.

Doar ce se târâse-n clasă
Poftisind a ne-asculta,
De Coşbuc, cea “Mânioasă”
Avut-am a prepara.

Toţi cam văruisem bancă,
Ţineam deşte-ncrucişate…
Profu-alese ardeleancă,
Fix pe “Miss Sexualitate”!

O gazelă bălăioară,
De un metru şapteşpatru
Ce, plutind spre tăblicioară,
Năştea-n mine cel bărbatu!

Eram sotto… nu-nvăţase,
Nici că mintea-o ajuta;
Poate doar buzici cărnoase…
Băi…
Cum-necum, se descurca!

Sprijini fata catedra
Şi-ncercând să-şi ceară scuze,
Susură un “Mea vulva!”
Prin iubibilele-i buze.

Râs-am toţi de prostovană,
- doi erau să se înece -
Neştiind că diafană
Împuşcase înc-un zece!

…

Auzit-am de curându
Cum că-i merge foarte bine…
Şi că… oricâţi sunt la rându,
“Mea vulva” înc-o ţine!

foto: ciutacu

Sta Zeus în… funcţia goală
Scuturând, cât să nu sară,
Poi, băgând-o iar sub frunze,
Începu ca să acuze:

“-Făi Lenuţo… mama mă-sii…
Jur că-mi intru în depresii,
Că mă scot din minţi presari,
Pixu-n ei de găozari!

Cât de lungă-i ziulica,
Proşti ai drec nu fac nimica…
Şed doar şi titrează, mare,
Libertate-n exprimare!

Toţi se cred, cu pana-n mână,
Arca ceea pe furtună,
Şi înoată-n ţara care
N-are vreun măslin în zare.

Căţeii de la antene
Când latră, parcă s-ar screme,
Iar de latră-acel Ciutacu
Băleşte, fir-ar al dracu!

Şi-ăia de prin presa scrisă
Cântă, de primesc vreo fisă,
Că-s mai rău ca Scaraoţchi
Şi-nfrăţit cu pezevenchii!

E una-n blogosferică,
Blogu ei de păsărică…
Ce-a gândit, cu mintea ei,
Cică “No Băsescu Day”!

Ştiu fă că au toţi dreptate,
Că mai rău nici că se poate,
Da nu-mi place că pot scrie
Şi nici că-i democraţie!

Pe Aliodor să-l suni
Şi să-i zici, nu azi, da luni
Să mă-nvârtă de-ameţescu,
Ca să-l văz pe Ceauşescu.

O să-l rog pe dictator
Să-mi explice… cum popor
Poţi reduce la tăcere
Cu sau fără a lui vrere.

Toate le voi face luni,
Acu-am alte slăbiciuni…
Să te-ntorci, să-ţi vâr şerpoi,
În grădină la Pleşcoi.”

foto: realitatea.net

Nevoit s-ajung la muncă
Înotat-am spate-burtă,
La mânuţe-am făcut scurtă…
Vâslit-am şi din picioare,
Ăla stâng tare mă doare…
Că-nfundatele canale
Din, dragostea mea, Bucale,
Nu se-ndură ca să sugă
Omătul topit pe fugă
De un Dumnezeu ce n-are
De sărmani preocupare!

…

Stând în barcă, pe catarg,
Oprescu, ce iar mi-i drag,
Plus primarii de sector…
- ce i-aş mai lua la omor! -
Zic, scrutând în silă zarea:
“Băi, ce mică este marea!”