Amuzament Saptamanal ! Videoclipuri haioase , poze , bancuri si topuri

2015-03-25T20:20:00.000+02:00

Totul a început undeva prin școala generală, când nu prea știam ce înseamnă aia dragoste, abia dacă citisem în DEX definiția darămite să fi simțit ceva asemănător, eram prea mic, mai mult preocupat de ce modificări să mai fac la bicicletă sau la ce mișcări de Parkour (era foarte la modă în ceea perioadă) să mai învăț în speranța că poate într-o bună zi ”o să agăț o fată cu care sa ma plimb seara pe malul lacului”.

          Cele mai așteptate clipe din școala generala pentru mine erau acelea când în timpul pauzei aveam ocazia pentru 10 minute să o zăresc , să îi admir simplitatea, frumusețea, bucuria și gingășia pe care o emana o fetiță de vreo 13-14 ani, slăbuță cu un zâmbetul superb cu care putea să cucerească pe oricine, în timp ce se bucura de o rază de soare care îi lumina chipul impecabil,părul șaten prin într-o codiță care flutura de ici-colo, ochișorii căpui care îmi făceau inima să îmi bată într-un mod necontrolat, având eu impresia că o să-mi sară din piept și o să alerge în direcția ei, precum și buzele superbe pe care mi-aș fi dorit ca măcar o singură data să le simt și să ma înfrupt din ele.
          Ce era să fac ? Nu știam nicio ”tactică de agățat” și nici nu mă consideram cel mai frumos din școala, eram un tip obișnuit, timid, pe care îl găseai mai mereu pe terenul de fotbal, iar EA, după părerea mea, nu avea ochi pentru mine, era una dintre cele mai frumoase fete din școală, poate cea mai frumoasă, înconjurată de grupul ei de prietene, cu care nu putea trece neobservată pe scările sau prin curtea școlii, era și cu un an mai mic, iar prietenii mei poate ar fi râs de mine din moment ce majoritatea erau cu colege mai mari cu un an sau poate doi. După părerea mea nici nu ar fi trebuit să încerc să intru în vorbă cu ea, era doar o fată pe care o plăceam foarte tare și cu care nu aș fi avut nicio șansă, o fată frumoasă care merită și poate are pe altcineva drag în sufletul ei, nemaiavând loc pentru mine. Așa ca timp de vreo 2-3 ani am trecut pe lângă ea, uitându-mă la ea și doar dorindu-mi să am tupeul de a-i spune tot ce simt pentru ea, fără ca măcar sa o salut, să o întreb dacă i-a mai spus cineva cât de frumoasă este sau să o întreb dacă a avut o zi superbă, ca EA.
          Asta până într-o zi, când fiind în ultimul an de școală generală și având sarcina de a sună clopoțelul (butonul era situat fix lângă clasa unde învăța ea) când o zăresc pe EA care se tot plimba cu un caiet de Biologie pe lângă ușa clasei în încercarea de a repeta pentru testul ce se apropia, stătea sprijinită de un peret, undeva la vreo 3 metrii distanță de locul unde stăteam împreuna cu paznicul și încă un coleg, se uita la mine timp de câteva secunde până când privirile noastre se întâlneau, apoi intra repede în clasa. Era ultima mea pauza. ”Să mai stau să încerc să vorbesc cu ea ? Ce sa îi spun ? O fi vreun semn ? Nu mai sta, nu o sa mai prinzi o șansă ca asta !!” încercam să mă motivez în gând în timp ce EA a ieșit încă o data cu același caiet, apoi totul parcă timpul s-a oprit în loc iar inima îmi bătea atât de tare încât îmi era frică ca artera carotidă să nu mă dea de gol, las geaca la locui ei și mă apropii de ea 2 pași, îmi fac curaj și cu o voce puțin tremurândă îi spun un ”Bună !” la care mă așteptam să răspundă cu un caiet în cap, după care să intre în clasă trântind ușa în spatele ei, dar spre surprinderea mea, EA mi-a răspund înapoi imediat cu o voce caldă și parcă fericită (de parcă asta aștepta de aproape 2 ani) cu un ”Bună !” care m-a blocat și cu care m-a făcut un băiat atât de fericit încât îmi venea să alerg de nebun pe holul pe care ne aflat, după câteva secunde în care doar îi admiram trăsăturile magnifice ale feței, precum și privirea drăgăstoasă, a trebuit să fac în așa fel încât să-i captez atenția și să o facă să mai rămână în preajma mea pentru încă câteva secunde, așa că a întrebat-o (genial) ”La ce înveți ?” după care a urmat o discuție despre profa care punea numai note de 7, frunze, aspargilius sau cine știe ce alte chestii legate despre Biologie. După aproximativ 3 minute în care am reușit să vorbesc cu EA, colegul meu a reușit să-mi strice momentele de glorie printr-o simplă apăsare de buton, care a trimis-o înapoi în clasa pregătindu-se pentru testul de la Bio la care i-am urat mult noroc anterior.
           Eram atât de bucuros și atât de visător după ce am vorbit cu ea încât aveam impresia că acolo începuse totul că dacă vom continua să vorbim, vom lega o frumoasă prietenie care s-ar putea transforma mai târziu într-o frumoasă relație de dragoste. Am plecat acasă atât de mulțumit de parcă aș fi luat 10 la toate tezele, zâmbind de nebun pe stradă la gândul ca am reușit să vorbesc cu fata pe care o ”plăceam”.
           A 2a zi, în prima pauză, nu am mai avut șansă să o vad în curtea școlii, iar eu eram mult prea timid să ma duc la ea în clasă să o salut și să încerc să am o conversație cu EA, mi-am spus ca o sa mai ocazia pauza următoare, dar nici de acea dată nu am avut noroc, în a 3a pauză am reușit sa o văd înconjurată de prietenele ei, un baraj mult prea mare pentru ”curajul” meu. Am plecat acasă foarte dezamăgit de mine, sperând doar că ”pauza următoare” să nu se transforme în ”mâine” sau ”săptămâna viitoare”. Dar desigur cum se întâmple mereu când îți e teama de ceva anume, ca în zicala ”De ce îți e frică nu scapi !”, nu am ai avut tupeul niciodată să mai vorbesc cu fata pe care o ”plăceam” și care îmi făcea inima să-mi bată nebunește doar uitându-se la mine cu privirea ei fulgerătoare, trecând pe lângă ea, ca și când micuța noastră conversație despre tulpini, celule si etc. nu ar fi avut niciodată loc, ba mai rău ,crezând ca ea nu ar mai vrut să mai vorbească nicicând cu mine, deoarece nu am avut technici prea abile de a agață și plictisind-o.

Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

2014-02-03T02:26:00.000+02:00

A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar mai povesti, când lupii beau tutun şi urşii făceau săpun, de-şi ungeau femeile feţele şi uncheşii bărbile.
        A fost odată un împărat mare şi tare. După ce bătu pre toţi împăraţii pământului şi le luă împărăţiile, se însură şi făcu trei fete: una cu soarele-n frunte, alta cu luna în spate, iar cea mai mică cu luceafărul de dimineaţă iarăşi în frunte; şi toate erau mai frumoase decât zânele munţilor şi ale pădurilor.
        Aceste fete se duseră la scăldat şi intrară într-o baie de marmură; dar deodată se ridică o furtună pe cer şi le răpi pe câtetrele. Ajungând la urechile împăratului această întâmplare, i se tăie inima şi muri, lăsând pe împărăteasa văduvă.
        Într-o zi, împărăteasa se apucă să măture prin casă, dar pe când mătura, îi sări un bob de piper în poală; ea luă bobul şi-l puse pe sobă, dar el sări şi de acolo iar în poala împărătesei. Văzând că nu poate scăpa de dânsul, îl înghiţi; şi aşa rămase grea şi născu un copil cu părul de aur.
        Acest copil creştea în trei zile cât cresc alţi copii în treizeci de ani şi se făcu voinic ca brazii munţilor. Împărăteasa îl dete la dascăl de învăţă toate măiestriile lumii şi, temându-se ca să nu-l piardă, îi făcu o colivie de aur şi-l închise într-însa, dându-i jucării copilăreşti ca să-i treacă de urât.
        Într-o zi trecu p-acolo o babă cu două tivdi cu apă; feciorul de împărat o văzu şi, trăgând cu arcul îi sparse amândouă tivdiile. Baba se uită în sus şi, văzându-l, îi zise:
        - Lua-te-ar mama Vântului turbat, care a luat pe câtetrele surorile tale.
        Feciorul de împărat, cum auzi blestemul babei, chemă pe mumă-sa şi-i zise:
        - Ian spune-mi, mamă, am avut eu surori ori nu?
        - N-ai avut, dragul mamei, nici o soră, răspunse împărăteasa.
        - Spune-mi drept, mamă, că daca nu, mă vei pierde.
        Văzând însă că mumă-sa nu voia să-i spună adevărul, se făcu bolnav şi-i zise că, daca nu-i va da ţâţă de subt talpa casei, el va muri. Împărăteasa făgădui ca-i va împlini această cerere. Atunci el se sculă din pat şi rădică talpa casei şi mă-sa puse ţâţa subt talpă, dar el lăsă talpa cam greu peste ţâţă, zicând iarăşi mă-sii:
        - Spune-mi, mamă, am avut eu alţi fraţi sau surori?
        Deocamdată mumă-sa nu voi să-i spuie, dar el lăsă talpa şi mai mult; atunci mumă-sa, nemaiputând să rabde, zise:
        - Să ştii, fătul meu, că ai avut trei surori mai frumoase decât zânele râurilor şi ale pădurilor, dar le-au răpit cei trei zmei care lăcuiesc pe tărâmul cellalt.
        - Spune-mi acum ce fel de om a fost tată-meu, care sunt armele care purta şi pe ce cal încăleca?
        - Tată-tău a fost un mare viteaz şi s-a bătut nouă ani cu zmeul Răchită-înflorită, ca să ia pe soră-sa de nevastă; armele lui sunt îngropate la rădăcina unui plop în grădină, iar calul paşte iarbă verde prin livede.
        Atunci el, încredinţându-se despre toate, i-a dat drumul şi, ducându-se la un vrăjitor, i-a spus tot ce aflase de la dânsa.
        - Ei bine, zise vrăjitorul, acum du-te şi ie frâul şi-l sună în trei părţi ale livezii.
        El luă frâul şi-l sună la cele trei părţi ale livezii şi îndată veni la dânsul o mârţoagă de cal şchiop şi plin de bube. Făt-Frumos îi dete un picior în piept şi se duse d-a berbeleacul cale de nouă zile şi nouă nopţi. Sună frâul de al doilea şi de al treilea, dar tot acel cal veni. Văzând aceasta, scoase paloşul să-l înfigă în pieptul calului. Dar calul îi zise:
        - Făt-Frumos, Făt-Frumos, nu mă omorî, ci du-te de taie trei sute de viţei de la trei sute de vaci şi dă-mi laptele să-l beau. Făt-Frumos făcu precum îi zisese calul, iar peste trei zile sună iarăşi frâul; dar d-astă dată veni un cal ca un zmeu şi-i zise:
        - Ian încalecă acum pe mine şi atinge-mă de trei ori cu scările.
        Făt-Frumos împlini voia calului şi, după ce se plimbă puţin cu dânsul, îl atinse de trei ori cu scările; atunci calul deschise douăsprezece aripi şi zbură cu dânsul până la Vântul turbat apoi, coborându-se tot pe locul de unde plecase, zise:
        - Făt-Frumos, dacă vrei să te slujesc cum se cade, să mai tai şase sute de viţei de la şase sute de vaci şi să-mi dai laptele să-l beau.
        Făt-Frumos împlini şi această poruncă a calului; iar peste trei zile veni împlătoşat şi încoifat şi sună frâul. Calul veni şi el numaidecât, înşelat şi înfrânat, apoi zise:
        - Iată-mă, stăpâne, gata la poruncile tale.
        Făt-Frumos încălecă pe cal şi se duse şi iar se duse cale lungă şi nătângă ca Dumnezeu să ne-ajungă, iar când soarele ajunsese pe la chindii, intră într-o pădure neagră şi întunecoasă. După ce călători câtva timp prin acea pădure, calul se opri în loc şi-i zise:
        - Stăpâne, uită-te bine înainte şi-mi spune ce vezi?
        Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Calul iar îi zise să se uite; atunci el se uită cum se cade şi văzu o mulţime de şerpi cu capetele rădicate până la cer şi vărsând flăcări de foc din guri; el spuse calului ce văzuse, dar calul îi zise:
        - Stăpâne, noi trebuie să trecem prin mijlocul acelor balauri; bagă dar mâna în urechea mea cea dreaptă şi scoate un arc de săgeţi şi, când vom fi aproape de dânşii, să slobozi o săgeată şi ei ne vor face loc să trecem.
        Făt-Frumos făcu cum îi zise calul; iar când ajunse aproape de balauri, trase o săgeată, şi ei de frică plecară capetele la pământ şi-i lăsară să treacă. De aci plecă iar înainte şi dete peste o câmpie cu păduri frumoase de chiparos, cu iarbă verde ca mătasea şi o mulţime de fântâni cu apa limpede ca vioreaua şi rece ca gheaţa; iar la căpătâiul acei câmpii era un palat cu totul şi cu totul de argint.
        Cum ajunse la palat, bătu în poartă şi ieşi înainte o fată frumoasă; el îi arată un ineluş de aur, pe care, cum îl văzu, fata cunoscu că Făt-Frumos îi este frate şi-l strânse în braţe, apoi îi zise:
        - Fugi, frate, că de te va găsi zmeul aici, te va omorî.
        - Ian spune-mi, întrebă Făt-Frumos, ce semne are zmeul când vine?
        - El îşi trimite buzduganul înainte, răspunse fata.
        Nu trecu mult şi buzduganul veni; şi după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos luă buzduganul şi, învârtindu-l de trei ori, îl azvârli înapoi la zmeu; apoi încălicând pe cal, se duse de se ascunse subt podul de argint. Zmeul veni numaidecât, dar cum ajunse la capul podului, calul începu a sforăi şi a se trage înapoi. Zmeul îi dete cu scările şi-i zise:
        - Hi! cal de zmeu, de paraleu, mergi înainte! că nu mi-e frică de nimeni, decât de Făt-Frumos, dar el este pe tărâmul cellalt şi nu crez să-i fi adus corbul osciorul şi vântul perişorul.
        - Ba poate l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieşind de subt pod. Zmeul se repezi la dânsul şi-i zise:
        - Cum vrei să ne batem? În săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm?
        - Ba în luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.
        Apoi după aceea amândoi voinicii se luară la luptă: zmeul aduse pe Făt-Frumos şi îl băgă în pământ până la genunche. Făt-Frumos învârti pe zmeu şi, băgându-l în pământ până la gât, îi tăie capul pe când calul lui omora pe al zmeului. Făt-Frumos scoase un bici şi, plesnind de trei ori, făcu palatul zmeului o nucă, o băgă în buzunar şi plecă înainte.
        După ce călători câtva timp, dete peste un palat cu totul şi cu totul de aur; bătu în poartă şi ieşi înainte-i o fată foarte frumoasă. Îi arătă şi ei inelul cel de aur, pe care, cum îl văzu, cunoscu pe Făt-Frumos de frate şi, strângându-l în braţe, îi zise:
        - Fugi, frăţiorul meu, căci de va veni zmeul, te va face mici fărâme.
        - Ian spune, întrebă Făt-Frumos, ce semne face zmeul când vine?
        - El îşi trimite buzduganul înainte, răspunse fata.
        Nu trecu mult timp şi buzduganul veni; apoi, după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos îl luă din cui şi-l azvârli înapoi la zmeu, iar după aceea încălică calul şi se ascunse subt podul de aur al palatului. Zmeul veni, c-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ, dar când ajunse la capul podului, calul lui începu să se tragă înapoi; zmeul îi dete cu scările şi-i zise:
        - Hi! cal de zmeu, de paraleu, mişcă înainte! că nu mi-e frică de nimeni decât de Făt-Frumos, dar el este pe tărâmul cellalt şi nu crez să-i fi adus corbul osciorul şi vântul perişorul.
        - Ba poate i l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieşind de subt pod. Atunci zmeul zise:
        - Cum vrei, în luptă să ne luptăm sau în săbii să ne tăiem?
        - Ba în luptă, că-i mai dreaptă, răspunse Făt-Frumos. Apoi se luară la luptă şi se luptară zi de vară până seara; iar când ajunse soarele la chindii, Făt-Frumos trânti pe zmeu şi-i tăie capul; iar după aceea plesni din bici de trei ori şi tot palatul se făcu o nucă, pe care o băgă în sân, şi plecă înainte.
        Se duse şi iar se mai duse, până ce dete peste un palat de topaz, care strălucea atât de mult, încât la soare te puteai uita, iar la dânsul, ba. După ce se cunoscu şi cu soră-sa cea mai mică, ce lăcuia în acel palat, se ascunse iar subt pod şi, venind zmeul, se luă cu dânsul la luptă şi se luptară toată ziua, dar nu putură să se trântească unul pe altul. Văzând aceasta, zmeul se făcu flacără galbenă, iar Făt-Frumos se făcu şi el flacără roşie şi iar se luptară, dar nu putură să se biruiască. Zmeul se uită în sus şi, văzând un corb, îi zise:
        - Corbule, corbuleţule! du-te la zână şi-ţi moaie o aripă în seu şi una în apă şi cu seul să mă stropeşti pe mine, iar cu apa să stropeşti pe Făt-Frumos, că ţi-l dau împreună cu calul lui să-l mănânci.
        Făt-Frumos rădică şi el capul în sus şi zise:
        - Corbule, corbuleţule! du-te la zână şi moaie-ţi o aripă în seu şi alta în apă şi cu seul să mă uzi pe mine, iar cu apa să uzi pe zmeu, că-ţi dau să mănânci trei zmei împreună cu caii lor.
        Corbul plecă şi, întorcându-se peste puţin, udă pe Făt-Frumos cu seu, iar pe zmeu cu apă. Făt-Frumos sări deasupra zmeului şi-i tăie capul, apoi plesni din bici şi, făcând şi palatul acestuia nucă, o băgă în sân şi se duse înainte, până ce ajunse la o grădină cu poame foarte frumoase. El întinse mâna să ia o pară, dar calul se opri în loc şi-i zise:
        - Stăpâne, să nu mănânci din aceste poame, că vei muri; că este sora cea mare a zmeului prefăcută în grădină; dar daca ai poftă mare, dă mai întâi cu sabia în trei părţi ale pomului ş-apoi mănâncă cât vei voi.
        Făt-Frumos tăie pomul în trei părţi şi începu să curgă sânge, apoi culese pere şi mâncă. Nu trecu mult şi văzu o fântână cu apă rece; dar când voi să bea, calul iarăşi îi zise să facă tot ce făcuse la grădină. Făt-Frumos lovi fântâna de trei ori cu sabia şi, după ce curse sânge, bău apă şi se răcori. Iar după aceea merse înainte, până ce dete peste o vie cu struguri dulci ca zahărul şi mirositori ca chihlimbarul. El voi să rupă un strugure, dar calul iarăşi îi zise:
        - Stăpâne, nu rupe struguri, căci via aceasta este sora cea mică a zmeilor şi de vei mânca numai o broboană, vei muri; dar daca ai poftă de struguri, taie o viţă cu sabia şi apoi mănâncă câţi struguri îţi plac.
        Făt-Frumos tăie o viţă şi, după ce curse un pârâu de sânge, luă struguri şi mâncă.
        Plecă şi se duse, măre, cale lungă şi nătângă, ca Dumnezeu să ne-ajungă, căci cuvântul din poveste mai înainte mai lung şi mai frumos este, dar când rămase soarele de o suliţă, calul zise lui Făt-Frumos:
        - Stăpâne, ian uită-te îndărăt şi spune-mi, vezi ceva? Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Uită-te mai bine, îi zise calul. Atunci Făt-Frumos se uită bine şi văzu o flacără cât gămălia acului de mică. Să ştii, stăpâne, că acea flacără este muma zmeilor şi a zmeoaicelor şi nu ştiu cum vom scăpa de dânsa. Ţine-te bine de coamă, ca am să ocolesc lumea cât te ştergi la ochi ca să ajungem la cetatea Omului-de-flori-cu-barba-de-mătase, căci numai acolo e scăpare pentru noi.
        Făt-Frumos ascultă povaţa calului, carele deschise toate aripile şi începu să zboare mai iute decât vântul şi mai încet decât gândul, dar flacăra din ce în ce se mărea şi începu să ardă pe Făt-Frumos în spate. Calul, văzând că nu-i nădejde de scăpare, se înălţă până la Vântul turbat şi intră în cetatea Omului-de-flori. Atunci zmeoaica, rămâind afară de cetate, zise cu amărăciune:
        - Făt-Frumos, Făt-Frumos, fă-mi o gaură în zid, să văz cine eşti tu care mi-ai omorât trei copii şi trei fete.
        Făt-Frumos porunci să facă gaura, dar când zmeoaica băgă capul şi voi să-l soarbă, el îi aruncă în gură un buzdugan de fier ars în foc, pe care sorbindu-l, se umflă şi plesni.
        Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase, auzind că Făt-Frumos se află în împărăţia lui, trimise ciohodari şi edeclii de îl chemă la împărăţie şi îl puse în fruntea mesei; dar văzând pe fata Omului-de-flori, rămase încremenit de frumuseţile ei şi o ceru de la tată-său de soţie. Omul îi zise că i-o dă dacă-i va aduce apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete.
        Făt-Frumos încălecă calul şi se duse spre soare-apune şi dete peste un om care bea apă de la nouă scocuri de mori şi se văieta că n-are ce bea. Făt-Frumos stătu în loc şi se mira de dânsul; iar el îi zise:
        - Nu te mira de mine, ci te miră mai bine de Făt-Frumos, care a omorât trei zmei, trei zmeoaice şi pe muma zmeilor.
        - Eu sânt acela, răspunse Făt-Frumos.
        - Daca eşti tu, ia-mă cu tine, că mult bine îţi voi prinde.
        Făt-Frumos luă pe omul ce nu se sătura de apă şi plecă înainte. Pe drum întâlni un alt om, care mânca pâinea de la nouă cuptoare şi se văieta că moare de foame. Făt-Frumos se uită la dânsul şi începu să se mire, dar el îi zise:
        - Nu te mira de mine, ci te miră de Făt-Frumos, care a omorât trei zmei, trei zmeoaice şi pe muma zmeilor.
        - Eu sunt acela, zise Făt-Frumos.
        - Daca eşti tu, apoi ia-mă cu tine, că mult bine ţi-oi prinde.
        Făt-Frumos îl luă şi pe acest şi plecă înainte. Merse ce merse şi dete peste un om, care sărea din munte în munte cu nouă pietre de moară legate de picior şi se plângea că n-are ce sări.
        După ce-l luă şi pe acesta cu dânsul, merse înainte ca cuvântul din poveste, că-nainte mult mai este, şi ajunse într-o câmpie de unde se auzea zgomot mare. Atunci calul zise lui Făt-Frumos:
        - Stăpâne, cată spre soare-apune şi spune-mi, vezi ceva?
        Făt-Frumos se uită şi văzu doi munţi bătându-se în capete.
        - Printre aceşti doi munţi avem să trecem ca să luăm apă vie şi apă moartă, zise calul; să mergem încetişor şi, când om fi aproape de munţi, să-mi dai de trei ori cu pintenii şi să te ţii bine de coamă cu o mână şi cu cealaltă să iei apă.
        Cum ajunse Făt-Frumos dinaintea munţilor, dete pinteni calului, care zbură mai iute decât gândul, trecu pe la fântână, luă apă şi ieşi dintre munţi mai înainte de a se lovi în capete.
        Făt-Frumos aduse apă la Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase şi ceru să-i dea pe fie-sa de nevastă. Dar Omul-de-flori îi zise:
        - Eu ţi-oi da-o, daca mi-i găsi un om care să mănânce pâinea de la nouă cuptoare, altul să bea apa de la nouă scocuri de mori.
        Făt-Frumos zise împăratului:
        - Găteşte cele nouă cuptoare şi arată-mi cele nouă scocuri de moară, că am oameni să-ţi mănânce pâinea şi să-ţi bea apa. Omul de flori porunci vizirului să gătească pâinea şi să arate scocurile; şi după ce le găti, veni împăratul să privească. Atunci Făt-Frumos făcu semne oamenilor săi şi, cât te ştergi la ochi, mâncară pâinea şi băură apa. Dar Omul-de-flori nu voi: să-i dea fata nici după aceasta, ci îi zise:
        - Dacă voieşti să ai pe fie-mea de soţie, să-mi aduci garoafa care miroase cale de nouă ani şi apoi ţi-oi da negreşit pe fie-mea.
        Făt-Frumos plecă să caute garoafa şi se duse cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, până ce simţi mirosul garoafei. Atunci calul îi zise:
        - Stăpâne, bagă mâna în urechea mea cea dreaptă şi scoate din ea o bucată de săpun, o perie şi o gresie şi mergi înainte fără frică. De ce mergea şi mergea, mirosul mai tare se făcea, până ce ajunse la un palat de sticlă; trase la poartă, bătu în ea şi nimeni nu-i răspunse. Atunci el intră înlăuntru, văzu garoafa şi o luă. Apoi încălecă pe cal şi plecă înspre Omul-de-flori. Nu făcu multă cale şi simţi că vine după dânsul zmeul palatului de sticlă, cu o falcă în cer şi cu una în pământ. Dar tocmai când era să-i ajungă, calul îi zise:
        - Stăpâne, aruncă săpunul.
        El îl aruncă şi numaidecât se făcu un alunecuş care împiedică pe zmeu de a-l ajunge. Zmeul însă făcu ce făcu şi trecu cum putu alunecuşul; şi când era să ajungă iar pe Făt-Frumos, calul îi zise să arunce peria. Cum o aruncă, se făcu o pădure deasă, de nu putea nimeni să răzbată printr-ansa; dar zmeul făcu ce făcu ş-o trecu. Apoi luă pe Făt-Frumos iarăşi în goană şi, când era să-l prindă, aruncă gresia, care se făcu un munte mare şi nalt până la cer. Zmeul roase piatra cu dinţii şi trecu prin ea. Atunci calul zise:
        - Stăpâne, nu e bine de noi, o să pierim; dar mai avem o scăpare: să-ţi tragi sufletul de nouă ori, că am să mă rădic şi să trec de nori ş-apoi de acolo să cad peste zmeu şi să-l strivesc.
        Făt-Frumos se luă după povaţa calului, se ridică până la nori, apoi se lăsă peste zmeu şi-l strivi, iar după aceea se duse şi dete garoafa Omului-de-flori, care, nemaiavând ce-i cere, îi dete pe fie-sa. Dar când veni vremea să se culce cu dânsa, veni omul cel cu nouă pietre de picioare şi ceru să se culce şi el în cămară cu dânşii. Făt-Frumos îl lăsă, căci făcuse jurământ să nu-i calce niciodată vorba. Peste noapte tocmai când Făt-Frumos dormea mai bine, ieşi un balaur din gura fetei şi când se întinse să muşte pe Făt-Frumos, omul cu pietrele de picere scoase paloşul şi-l tăie în mici fărâmele. Mai ieşi unul şi-l tăie şi pe acela şi când ieşi şi cel de al treilea, îi zdrobi capul cu o piatră de moară. Apoi după ce-i puse la o parte pe tustrei balaurii ce-i omorî, se culcă şi dormi.
        A doua zi de dimineaţă palatul împărătesei era plin de vlădici şi de popi ce venise să îngroape pe Făt-Frumos, crezându-l mort, ca şi pe ceilalţi gineri ai împăratului. Dar când îl văzură viu, se minunară şi i se închinară. Omul-de-flori veni şi el ca să se încredinţeze de este viu sau mort Făt-Frumos, dar când văzu pe balaurii cei morţi, se sperie şi întrebă. Dar omul cu pietrele de moară îi spuse că ei au ieşit din fie-sa; când era să-l muşte pe Făt-Frumos şi să-l omoare, ca pe ceilalţi gineri, el i-a ucis.
        Atunci Omul-de-flori începu nunta şi o ţinu trei zile şi trei nopţi; iar după aceea Făt-Frumos îşi luă ziuă bună şi plecă cu nevasta sa acasă, la împărăţia lui. Şi făcu toate avuţiile zmeilor în trei părţi şi le dete celor trei oameni care-l ajutase. Omul cu pietrele de moară nu se mulţumi şi ceru să împartă şi nevasta cu dânsul. Făt-Frumos se împotrivi: dar el scoase paloşul şi, când era gata să taie pe împărăteasa, atunci ieşi din gura ei încă un balaur, pe care omul cu pietrele de moară îl făcu fărâme şi zise:
        - Făt-Frumos, Făt-Frumos! Ia-ţi avuţiile, ia-ţi nevasta şi trăiţi sănătoşi, că am scos acum dintr-însa patru balauri şi i-am mai lăsat numai unul, că nu e bine să rămână femeia fără nici un drac. Făt-Frumos se prinse frate de cruce cu omul cu pietrele de moară şi-l rugă să nu se prea depărteze de pe locurile acestea, ca nu cumva dracul ce a rămas în femeie să-i răpuie zilele.
        Apoi a ajuns acasă şi, după ce a văzut pe mumă-sa, a plesnit de trei ori cu biciul, şi cele trei nuci s-au desfăcut în trei palate frumoase şi cu cele trei surori ale lui întriu-însele, pe care, după ce le-au dat munca înapoi, le-au măritat şi s-a făcut mare bucurie şi veselie în toata împărăţia.
        Încălecai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

Omul de piatră

2014-02-03T02:25:00.000+02:00

A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii.
        Într-o zi, veni la împăratul un arap buzat şi-i zise:
        - Să trăieşti, luminate împărate! Am, auzit că împărăteasa nu face copii şi am adus buruieni pe care, cum le-o bea, rămâne grea.
        Împăratul luă buruienile de la arap şi porunci să-i dea cal împărătesc şi un rând de haine de aur ce-ţi lua vederile de frumuseţe, apoi chemă pe împărăteasa şi-i dete buruienile să le fiarbă şi să le bea. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă şi-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sunt. Bucătăreasa, neştiind puterea lor, gustă dintr-însele şi apoi le duse împărătesei să le bea. Nu trecu mult timp la mijloc şi rămase grea împărăteasa şi bucătăreasa. Iar când veni vremea, născură amândouă câte un coconaş mai frumos decât tot ce este frumos pe lumea aceasta, şi le puse nume unuia Dafin şi altuia Afin.
        Într-o zi, împăratul plecă la bătălie şi, lăsând pe fiul său în locu-i, îi dete o mulţime de chei în mână şi-i zise:
        - Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei să intri, iar în casa ce se deschide cu cheia de aur să nu-ţi calce piciorul, căci nu va fi bine de tine.
        Cum plecă împăratul din oraş, fiul sau intră prin toate casele şi văzu o mulţime de pietre nestimate foarte frumoase, dar nu-i plăcu nici una dintr-ansele; în cele din urmă, ajunse şi la casa ce se deschidea cu cheia de aur, stătu puţin înaintea uşii, se gândi la porunca ce-i dedese tată-său, dar biruindu-l nerăbdarea, intră înlăuntru şi văzu un ochean de sticlă. Se uită prin el şi văzu un palat cu totul şi cu totul de aur, încât la soare te puteai uita, iar la dânsul ba. Şi într-însul şedea doamna Chiralina, tânără copilă, floare din grădină, frumoasă ca o zână.
        După ce o privi mai mult timp, puse ocheanul iarăşi la locul lui şi ieşi afară cu ochii plini de lacrămi.
        Nu trecu mult timp şi împăratul se întoarse de la bătălie biruitor; dar în loc să-i iasă fiul său înainte, să-l primească cu bucurie, ieşi numai împărăteasa şi-i spuse că fiul ei este bolnav. Împăratul pricepu numaidecât de unde-i venea boala şi chemă pe toţi doftorii şi doftoriţele din lume, dar toţi îi ziseră că până nu va da fiului său de soţie pe doamna Chiralina, el nu se va însănătoşa. Împăratul trimise soli peste soli la doamna Chiralina, dar fu peste putinţă, căci tatăl ei nu voia să o mărite.
        Auzind feciorul împăratului toate acestea, hotărî să se ducă el însuşi să o ceară de la tatăl ei. Aşadar spuse toate acestea fratelui său de cruce şi, într-o zi, plecară amândoi şi se făcură nevăzuţi. Merseră zi de vară până seara şi ajunseră la muma Crivăţului, bătură la uşă şi ieşi înaintea lor o babă zbârcită şi îi întrebă ce caută. Ei răspunseră că cer să-i găzduiască până a doua zi şi să le spuie pe care drum să apuce ca să ajungă la împărăţia doamnei Chiralina.
        Baba se uită la dânşii cu milă şi apoi le zise:
        - V-aş primi în casă cu mare bucurie, da mi-e frică că va veni fiul meu şi vă face pre amândoi sloi de gheaţă; duceţi-vă mai bine la sora mea cea mai mică, că ea poate să vă găzduiască şi să vă spuie şi drumul la doamna Chiralina.
        Feciorul de împărat plecă înainte şi ajunse la muma Vântului turbat; plecară şi de acolo şi ajunseră la muma Vântului de primăvară, bătură în uşă şi ieşi o femeie înaltă şi tânără, şi frumoasă. Această femeie, cum văzu pe feciorul de împărat, îi zise:
        - Dragă Făt-Frumos, ştiu că ai plecat să cauţi pe doamna Chiralina, s-o iei de soţie; dar nu vei putea să ajungi până la împărăţia ei fără ajutorul fiului meu. Rămâneţi aci, dar trebuie sa vă ascund foarte bine, căci cum o simţi fiul meu că se află la mine oameni după tărâmul cellalt, vă omoară. Zicând aceste vorbe, plesni de trei ori din palme şi îndată sări după sobă o pasăre de aur, cu ciocul de diamant şi cu ochii de smarand, şi-i băgă subt aripi pe amândoi, apoi se sui iarăşi pe sobă.
        Nu trecu mult timp şi se auzi o dulce vâjâitură de vânt, care aducea un miros de trandafiri şi de rozmarini, uşa se deschise singură şi intră în casă un flăcău frumos, cu păr lung de aur, cu aripi de argint şi cu un băţ în mână, împletit cu de tot felul de ierburi şi flori. Cum intră în casă, zise mă-sei:
        - Mamă, mie îmi miroase a om după tărâmul cellalt.
        - Ţi-o fi mirosind, mamă, dar p-aicea n-are ce căuta oamenii după tărâmul cellalt.
        Vântul se linişti şi se puse la masă; dar după ce mâncă o strachină de lapte dulce de căprioară şi bău apă de micşunele dintr-o oală de marmură, se puse la povestit.
        Mă-sa, văzându-l cu voie bună, zise:
        - Fiul meu, ia spune-mi, unde este împărăţia doamnei Chiralina şi cum ar face cineva ca să o ia de nevastă?
        - Greu lucru mă întrebaşi, mamă! dar, aide, treacă-meargă. Împărăţia doamnei Chiralina este departe de aci, cale de zece ani; dar această cale se poate face cât te ştergi la ochi daca cineva s-o duce în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură, care aruncă cu pietre şi foc până la cer, şi daca o încăleca pe buşteanul ielelor cu care poate să treacă gârla; însă cine aude şi va spune cuiva, acela să se facă de piatră până la genunchi. După ce va ajunge la împărăţie, trebuie să se facă un cerb de aur şi să intre într-însul ca să ajungă în odaia împărătesei şi să o fure; cine aude şi va spune cuiva să se facă de piatră până la brâu. După ce o va lua de soţie, muma Crivăţului, de pizmă, o să trimită un ovrei cu nişte cămăşi frumoase şi mai subţiri decât pânza păianjenului. Doamna Chiralina o să cumpere cămăşi, şi daca nu le va uda cu lacrimi de turturică, cum se va îmbrăca cu dânsele, va muri; cine aude şi va spune cuiva să se facă cu totul şi cu totul de piatră.
        Pe când vântul spunea toate acestea, feciorul de împărat adormise, iar feciorul bucătăresei rămăsese deştept şi auzise tot.
        A doua zi, după ce plecă vântul d-acasă, feciorul de împărat întrebă pe muma vântului daca i-a spus fiul său ceva; dar ea, temându-se să nu se facă piatră, îi răspunse că n-a aflat nimic.
        Atunci feciorul bucătăresei şi cel de împărat luară drumul înainte şi se duseră zi de vară până seara, dar când fu pe la scăpătatul soarelui, auziră un zgomot şi un urlet mare, apoi văzură o gârlă mare de păcură aprinsă, aruncând pietre până la înaltul cer. Feciorul de împărat se sperie, dar feciorul bucătăresei îi zise:
        - Nu te teme de nimic şi vino cu mine în această pădure, şi fă ce ţi-oi zice eu.
        Ajungând în mijlocul pădurii, zăriră buşteanul ielelor, încălicară amândoi pe dânsul şi, dându-i pinteni de trei ori, se prefăcu într-o căruţă cu doisprezece cai de foc şi într-o clipă se înălţă până la Vântul turbat şi se pogorî la porţile palatului doamnei Chiralina. Apoi, după ce se deteră jos, căruţa se prefăcu iar în buştean şi ei rămaseră dinaintea unui palat de zamfir (piatră) şi cu porţile de chiparos; iar la una din ferestre sta doamna Chiralina, îmbrăcată cu haine de aur ţesute cu mărgăritar.
        Cum văzu doamna Chiralina pe feciorul de împărat, prinse o aşa de mare dragoste de dânsul, încât căzu la grea boală şi ajunse la ceasul morţii.
        Ce nu făcu bietul împărat ca să o scape? Dar toate erau în zadar. În cele din urmă, veni o babă şi-i zise:
        - Luminate împărate, să trăieşti întru mulţi ani! Daca vrei să se facă sănătoasă fiica împărăţiei-tale, să cauţi cerbul de aur care cântă ca toate păsările şi să-l aduci în casă numai trei zile şi vei vedea cum se va face sănătoasă.
        Împăratul puse să strige pristavul în toată împărăţia; iar după trei zile, feciorul bucătăresei lovi buşteanul de trei ori şi se făcu un cerb de aur frumos, apoi băgă într-însul pe feciorul de împărat şi se puse dinaintea palatului.
        Împăratul, văzând cerbul, se dete jos şi întrebă pe feciorul bucătăresei daca-i este de vânzare.
        - Nu-mi este de vânzare, ci de închiriere, răspunse cu semeţie feciorul bucătăresei.
        - Ei bine! ce ai să-mi ceri, ca să mi-l dai numai trei zile?
        - Să-mi dai o mie de bani de aur.
        Tocmeala se făcu şi împăratul luă cerbul şi-l băgă în odaia doamnei Chiralina; apoi se duse la treaba lui.
        Cerbul, cum se văzu numai cu doamna Chiralina, începu să cânte un cântec de dor, de plângea lemnele şi pietrele. Doamna Chiralina adormi, iar feciorul de împărat ieşi din cerb şi o sărută pe frunte, apoi intră iarăşi în cerb.
        A doua zi, doamna Chiralina spuse femeilor sale că a visat de două ori că a sărutat-o un june frumos. Atunci una din femei, fiind mai pricepută, zise doamnei Chiralina că, pe dată ce va începe cerbul să cânte, să se prefacă că doarme şi cum va simţi că o sărută cineva, să puie mâna pe dânsul.
        Cum veni noaptea, cerbul începu să cânte un cântec de jale. Doamna Chiralina se prefăcu că doarme şi, când veni Făt-Frumos să o sărute, îl strânse în braţe şi-i zise:
        - D-acum înainte nu vei mai scăpa, că mult am dorit să te dobândesc.
        Ei se giugiuliră ca nişte porumbei până îi apucă ziua; iar când fu pe la prânz, veni împăratul şi cu fiul bucătăresei ca să-i dea cerbul. Doamna Chiralina începu să plângă că nu vrea nicidecum să se despartă de cerb; dar fiul bucătăresei zise încetinel:
        - Cere de la împăratul voie să petreci cerbul până afară din oraş, căci acolo ne aşteaptă o căruţă cu doisprezece cai de foc, în care o să ne suim cu toţii şi o să ne ducem la împărăţia lui Făt-Frumos, iubitul tău.
        Doamna Chiralina ceru şi dobândi de la împăratul această voie şi petrecu pe cerb cu mare alai până afară din oraş; atunci Afin lovi cerbul de trei ori în burtă şi îndată se făcu dintr-însul o căruţă cu doisprezece cai de foc; apoi, luând pe doamna Chiralina c-o mână şi pe Dafin cu alta, sări într-însa şi se făcură nevăzuţi. Şi după ce umblară zi de vară până-n seară, ca cuvântul de poveste ce d-acilea încolo se găteşte, ieşiră pe tărâmul cellalt şi ajunseră în ţara lor.
        Împăratul, cum primi ştire despre sosirea fiului său, îi ieşi înainte cu mulţime de oşti, apoi îl însoţi cu doamna Chiralina şi făcu nuntă împărătească, care ţinu trei zile şi trei nopţi.
        Într-o zi, doamna Chiralina şedea la fereastra palatului şi se uita la drum, când iaca un ovrei cu cămăşi de vânzare. Doamna Chiralina îl chemă sus şi luă două cămăşi mai subţiri decât pânza păianjenului şi se îmbrăcă cu una dintr-ansele. Nu trecu mult şi se bolnăvi atât de greu, încât ajunse pe mâna morţii.
        Afin află de boala împărătesei şi intră pe la miezul nopţii în odaia unde dormea ea, apoi o stropi peste tot cu lacrămi de turturică şi ieşi afară; dar strejarii de la uşă se duseră la Dafin-împărat şi-l pârâră că l-a văzut sărutând pe împărăteasa.
        Împăratul, cum auzi, se făcu foc de mânie şi porunci să taie capul lui Afin. Dar când ajunse la locul de pierzare, Afin zise împăratului:
        - Mulţi ani să-ţi dea Dumnezeu, împărate; pentru toată frăţia şi dragostea mea către tine, te rog să strângi pe toţi boierii cei mari ai împărăţiei, că am să spui înaintea lor un mare cuvânt. Şi apoi vei porunci să-mi taie capul.
        Împăratul porunci să adune divanul împărătesc, în care să fie de faţă şi doamna Chiralina, şi aducând pe Afin, îi zise:
        - Spune, nelegiuitule, aceea ce ai de spus!
        Atunci Afin începu aşa:
        - A fost odată un fecior de împărat care prinse dragoste asupra unei fete de împărat după tărâmul cellalt, şi fiindcă nu putea să trăiască fără dânsa, a plecat împreună cu fratele său de cruce ca ori s-o găsească, ori să-şi răpuie capul prin pustii. După ce umblară lumea în cruciş şi curmeziş, ajunseră la muma Crivăţului şi o rugară să le spuie drumul care ducea la fata de împărat după care plecaseră ei. Muma Crivăţului îi trimise la muma Vântului de primăvară, care îi găzdui şi le făgădui să întrebe pe fiul său. Ea s-a ţinut de vorbă căci, cum a venit fiul său, l-a întrebat şi el a început să spuie aşa: împărăţia doamnei Chiralina este departe de ei cale de zece ani; dar această cale se poate face într-o clipeală de ochi, daca s-o găsi cineva care să se ducă în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură care aruncă pietre de foc până la cer, unde va găsi buşteanul ielelor şi va încălica pe dânsul ca să treacă gârla. După ce va ajunge la împărăţie, trebuie să facă din buştean un cerb de aur şi să între într-însul, ca să ajungă în odaia doamnei Chiralina şi să o fure. După ce o va lua de soţie, sora Vântului turbat, de pizmă, o să trimită un ovrei cu nişte cămăşi mai subţiri decât pânza păianjenului şi, daca nu va şti să le ude cu lacrămi de turturică, cum se va îmbrăca cu dânsele, în trei zile va muri.
        După ce vântul spuse toate acestea mume-sei, o jură că, de va spune cuiva ceea ce a auzit, să se facă cu totul de piatră.
        A doua zi, feciorul de împărat întrebă pe muma vântului daca a aflat ceva de la fiul său; dar ea, temându-se să nu se facă piatră, îi zise că n-a aflat nimic. Iar fratele de cruce al feciorului de împărat nu dormise în noaptea aceea şi auzise tot. Astfel, fără să spuie feciorului de împărat această taină, se duse împreună cu dânsul în pădurea neagră, încălecară pe buştean şi trecură gârla dincolo.
        Cum sfârşi Afin aceste vorbe, se făcu de piatră până la genunchi. Boierii din divan, cum văzură această minune, se speriară. Afin începu iarăşi şi zise:
        - După ce ajunseră la palatul doamnei Chiralina, fratele de cruce lovi buşteanul de trei ori şi se făcu un cerb de aur şi băgă pe feciorul de împărat într-însul, carele prin această şiretenie se cunoscu cu fata şi o fură.
        Zicând şi aceste cuvinte, Afin se făcu de piatră până la brâu. Împăratul şi împărăteasa, văzând nevinovăţia lui Afin, începură a plânge şi a-l ruga să înceteze din povestire. Dar el nu voi, ci merse înainte, zicând:
        - După ce împăratul se cunună cu doamna Chiralina, nu trecu mult şi împărăteasa cumpără două cămăşi de la un ovrei, se îmbrăcă cu una dintr-ansele şi îndată căzu la grea boală. Afin, ştiind din ce venea boala, intră pe la miezul nopţii la împărăteasă şi, găsind-o dormind, o stropi cu lacrămi de turturică şi o scăpă de moarte.
        Cum sfârşi Afin această povestire, se făcu cu totul şi cu totul de piatră, iar Dafin-împărat şi cu doamna Chiralina plânseră trei zile şi trei nopţi; apoi luară trupul cel împietrit al făcătorului lor de bine şi-l puseră în odaia lor, ca să-şi aducă aminte de dânsul totdeauna.
        După aceea, ei trăiră mai mult timp şi născură un copil.
        Într-o dimineaţă, Dafin-împărat intră în casa împărătesei şi-i spuse că a visat o femeie îmbrăcată în haine albe, care i-a zis că daca voieşte să învieze pe fratele său cel împietrit, să taie copilul lor şi să ungă piatra cu sângele lui. Împărăteasa spuse că şi ea a visat tot un astfel de vis; apoi, unindu-se amândoi, tăiară copilul şi, stropind piatra cu sânge, începu să se mişte, apoi învie cum se cade şi zise:
        - O Doamne! da greu somn am dormit.
        - E! e! frate, răspunse împăratul, ai fi dormit mult şi bine daca nu tăiam copilul ca să te stropim cu sângele lui. Atunci Afin se crestă la un deget cu cuţitul şi lăsă să curgă sângele său peste copil, care învie numai într-o clipă; iar împăratul, de bucurie, porunci să se facă veselie mare în toată ţara.
        Şi încălicai p-o şea şi v-o spusei domniei-voastre aşa.

Roman Năzdrăvan

2014-02-03T02:23:00.000+02:00

A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.
        A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:
        - Ştiţi voi una, mă?
        - Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.
        - Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.
        - Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:
        - Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.
        Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:
        - Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?
        - Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.
        - Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.
        Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.
        Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:
        - Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.
        Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.
        Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:
        Fluieraş frumuşel,
        Mititel, gingăşel,
        Dacă tu mă iubeşti,
        Vin-acum să-mi slujeşti.
        N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.
        Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.
        Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.
        Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.
        Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:
        - Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.
        Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:
        - Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.
        - E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.
        - Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.
        N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:
        - Fă, cloşcă, vino cu mine!
        Cloşca începu să strige:
        - Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:
        - Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?
        - Viu, răspunse cloşca.
        Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:
        - Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.
        Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:
        - Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?
        - Las' pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.
        A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:
        - Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.
        Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:
        - Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!
        - Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.
        După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:
        - Mă, armăsare, vino cu mine!
        Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:
        - Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!
        Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:
        - Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.
        Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:
        - Mă, armăsare, vino cu mine!
        - Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.
        Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.
        Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.
        Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:
        - Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!
        - Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!
        A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:
        - Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.
        - Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.
        - Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.
        Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:
        - Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?
        - E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.
        Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:
        - Ce cauţi, moşule?
        - Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.
        - Bucuros, moşicule!
        Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:
        - Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?
        Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.
        Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:
        - Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.
        Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:
        - Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.
        Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Văduvele

2014-02-03T02:20:00.000+02:00

Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândeşte mintea omului cum pândesc lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, Pârleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare.
        Se întâmplă, câteodată, şi mai altfel de cum gândeşti. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare omului ţâfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gândit la cutare lucru când a zis cutare cuvânt; ba că a tras cu coada ochiului când se uita la mine; ba că îi dau din toată inima şi-mi răspunde: "Aş, la ce te mai superi!" Şi pe-aşa povârniş, până nu s-o izbi omul de vale, nu se mai opreşte. Din bună prietenie ajungi să te uiţi chiondorâş, şi zavistie, şi chiloman tocmai când crezi că lumea toată este a ta.
        Aşa e. Că de ne-om cântări cuvântul cu cântarul şi ne-om măsura privirea cu cotul, ori să numeri câte pahare de vin a băut omul la masa ta ca să nu-l înşeli la a lui, s-a dus prietenia pe copcă, c-aşa e făcută să fie dragostea, fără ştreang de gât şi fără căluş în gură.
        Cine a auzit şi nu s-a crucit de neînţelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată grânărimea ştie, de la fetişcane până la bunici, c-au ajuns la cuţite. Se minunează până şi copiii; şi când, călări pe băţ, îşi încură armăsarii de-abia să-i ţie, pe dinaintea caselor lor, furişează câte-o privire, şi-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, să alerge apoi să spună că "ce e nu e bine", "s-a făcut lumea rea", "se dă răilor şi umblă cu şoalda".
        Mama Iana şi mama Ghira erau văduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Răducanu. Atât rămăsese din două neamuri harnice, c-adusese muscalul boleşniţe şi boli de seceraseră lumea în toate părţile.
        Da', slavă Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici că rămânea la Crăciun fără porc, la Paşte fără veşminte noi şi la Moşi fără doniţi şi ulcioare şi pomană morţilor.
        Amândouă aveau de la răposaţi acareturi bune, aşezate cu temei, să tot ţie şi să nu mai putrezească; ceva bani cheag, ogrăzi cu pruni şi zarzări, grădini cu flori şi legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, să nu vezi prin ele, şi umbrite cu streşini de mărăcini.
        Că după cum se sfătuiau între ele: "Omul e sărac numai când doreşte ce nu are şi nu se mulţumeşte pe ce are; cine râvneşte la bunul altuia numai cinstit nu este, că, de-ar putea, l-ar fura; bine e să rămâi într-ale tale".
        Şi când se îndemnau la lucru, urzind pânza ca un brâu alb întins de-a lungul curţii, ori se crăcănau în duzi să-şi umfle şorţurile cu frunză pentru gândaci, se mângâiau cu cuvânt bun şi aşezat:
        - Vezi d-ta, leică Ghiro, când te mulţumeşti pe puţin, dă şi D-zeu. Prunilor noştri li se frâng crăcile de încărcaţi ce sunt.
        - Poi da, leică Iano. Da' gândacii d-tale merg bine? Ai mei mănâncă de sting pământul.
        - N-au cum să fie mai bine. Sprâncenaţii mai ales, bată-i sănătatea, sunt ca pe deşt şi parcă-s încondeiaţi, să zici că le-a tras cineva sprâncenele, tocmai ei, care se deoache şi de-un copil.
        - Să ştii că de Sfântă Mărie o să tai curcioaica a mai grasă şi să întindem o masă straşnică în fundul grădinii, că prea ne-au mers după plac cu toatele! Şi Răducanu meu e un zmeu de flăcău, că în postul Crăciunului împlineşte şaptesprezece ani şi mână caii mai abitir ca bietul răposat, D-zeu să-l ierte. Ţesala, ţesală; pologul lui n-are pic de gaură; să fie sănătos, că, de pune vârtejul, ridică căruţa cu cinci chile parcă n-ar fi nimic.
        - Ei, leică Ghiro, nu că râvnesc, dar îţi spun şi eu, uite, mie mi-e mai greu, că alta e flăcăul, şi alta e fata la vatra văduvei. Irina mea e vrednică de n-are cum mai fi, da' tot se simte că nu e cruce de voinic în casă. Vezi d-ta, e altfel când trece bărbatul prin bătătură; unde calcă, colo, rar şi îndesat şi mi-ţi stăpâneşte c-o privire cât ţine curtea; şi păsăret, şi căţel, şi purcel se dau în lături şi se fac teacă de pământ că trece stăpânul, nu glumă. Înţeleg şi lighioile... ce gândeşti d-ta? Da' pe Irina căţeii o întind de rochie, purcelul ridică râtul în sus, procletul, şi-i guiţă a mâncare, fofologii de raţă fug de la cloşcă şi-i dau târcoale căscând ciocurile lacom.
        - Şi ce socoteşti d-ta, leliţă, c-aici adică să nu fie nici o potriveală? Ce, dumitale ţi-ar părea rău ca să facem din două curţi una, din două mese una mai mare, şi lighioile noastre, toate la un cârd, să aibă şi stăpână ca să le răsfeţe, şi stăpân să le poruncească, iar d-ta să ai şi fată, şi băiat, iar eu să am şi băiat, şi fată?
        - Să dea Dumnezeu, cumătră!
        - Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremea şi s-or alege bătrânii cu bătrânii şi tinerii cu tinerii.
        - Să dea Dumnezeu!
        - Că aşa se primeneşte omenirea. Ca mâine o să te văd cu unul în poală, cu altul în cârcă şi cu altul în troacă, şi bunico, încoa, bunico, încolo, mai înţelegi, capule, dacă-ţi dă mâna!
        - Să dea Dumnezeu!
        - Că de-o lege suntem, doar n-o să ne legăm pe pricopseală cu greci, cu bulgăroi, cu turci şi cu hantătari.
        - Ferească Dumnezeu, cumătră! Într-o zi, ca niciodată, mama Ghira, după aşa vorbă bună, o aduse cam în sfârcul biciului, fără vrun gând rău:
        - Leliţă Iano, da' ce-ai păţit să laşi pe peretele alb ca laptele o pată de pământ galben? Niţel var stins, niţel nisip cernut, nu e a treabă. Că şi casa, ca şi noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine să mă vezi cu cârâie pe obraji?
        - Uite, ca păcatele, am uitat, mânca-m-ar pământul...
        - Apoi, cumătriţă, asta e dat fetei să îngrijească de curăţenia casei. Aşa am apucat noi de la părinţii noştri.
        - De, leliţă, o mână de fată am, n-am zece. Cine să depene, cine să facă ţeavă, cine să deretice, cine să aducă apă?
        - Iar cocenii şi cojile de dovleac prea vă stau în pragul uşii. Şi curtea, ca şi masa, se cuvine să fie curată. Ce-ai zice d-ta de mine de-aş pune bucatele pe-o masă pătată?
        - Aşa e, leliţă Ghiră, cum m-oi da jos, am să curăţ ca în palmă.
        - Da, cumătră, dar să ştii de la mine, curtea e a fetei; că de n-o învăţa de-acum ale ei, nici nu le mai învaţă. De n-o pune mâna pe târn, târnul nu-i strigă "aoleo".
        - Poi, să-i mai crezi şi d-ta, că la paisprezece ani nimeni n-a avut douăzeci de ochi.
        - O dată să crezi lenei, a doua oară îi crezi fără să vrei. Lenea e ca porcul... scarpină-l o dată pe burtă, a doua oară dai în el, şi el intră în casă.
        - Vezi d-ta, aici ai vorbit cu păcat, că Irina mea numai leneşă nu este.
        - Se prea poate; da' eu, când eram ca dânsa, mă învârteam într-un călcâi; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinăuntru odăile ca paharele, pe-afară curtea ca o tavă, şi prispa de s-ar fi cojit, măcar într-un locşor, mi-aş fi tăiat mâinile din cot.
        Fu de ajuns mamei Iana. Îşi iubea fata ca lumina ochilor. Trase necăjit un vlăstar de dud, îndesă foile în şorţ şi, dregându-şi glasul, după ce se şterse la gură, zise cam înţepat:
        - De, cumătriţa mea, fiecine îşi spală rufele în albia ei, şi, de-a fi floare, de-a fi cărbune, pe umerii lui îşi poartă cămaşa. Mie, din mila Domnului, Irina, atâta suflet mi-a rămas pe sufletul meu, şi de-a avea vro vină, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat din soare, şi d-ta ăi fi trăgând multe cu Răducanu d-tale...
        - Ferească Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se află! N-a avut la cin-să vadă!
        - Apoi să ne vedem cu bine! zise mama Iana şi, înfigându-şi şorţul în brâu, se dete repede din vârful dudului.
        - S-auzim de bine, răspunse uscat mama Ghira, apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de demult, îngână sfios şi mândru: Mâine e rândul vostru. Veniţi la noi? Să v-aşteptăm cu masa?
        Iar mama Iana, strecurându-se printre prunii brumării, încurcă două-trei vorbe:
        - Să vedem... om veni... că de... mai cu deretecatul curţii... mai cu cârpitul casei... om veni... să vedem...
        Mama Iana, cum ajunse acasă, trânti frunzele în mijlocul odăii. Gândacii se târau în cârduri grase şi bălaie pe velinţele de frunze. Şi nici că se uită la ei. Nici o vorbă bună nu le spuse, de unde până aci îi mângâia cu ochii şi cu cuvântul. Irina depăna. Şi barem n-o întrebă ce face. De-a dreptul la târn. Îl smulse din colţul magaziei şi începu să măture în toate părţile câteva coji de dovleac şi doi-trei coceni, că numai grămăjuie nu-i făcea. Apoi luă grabnic un bulgăre de var, îl stinse şi trase câteva bidinele pe pata din perete. Irina lăsă rodanul şi ieşi după mă-sa, care robotea tăcută.
        Cămaşa ei subţire şi creaţă, cu mânecuţe largi şi scurte, se aduna în cute la betelia rochiei, se lipea de spinare şi se încovoia pe sânu-i rotund şi cucuiat. Aşa de fragezi îi erau obrajii, aşa de curată şi limpede privirea ochilor săi negri, umezi şi lucioşi, ca ai unui viţel de trei zile, că ai fi înţeles pe loc de ce durea aşa de mult pe mama Iana când ai fi atins măcar la degetul ăl mic pe Irina ei.
        Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult. Avea ceva greu pe suflet, că dădea o dată cu bidineaua, şi tot îşi vâra mereu tâmplele cărunte sub barişul verde, şi mişca buzele parcă ar fi spus ceva în mintea ei. Mai la urmă, Irina deschise gura cu sfială şi-i zise drăgăstos:
        - Da' ce ai, mamă? Cin' te-a necăjit? Eu am isprăvit ţevile. De ce nu mi-ai zis mie să mătur curtea?
        - Nimica, maică, răspunse mama Iana. Iată lumea, cum e lumea făcută. Ba că nu e măturată curtea; ba că nu sunt curaţi pereţii; că hâr, că mâr, şi te seacă la inimă. Ia, alde Ghira, ce-i căşună şi ei... s-a sculat cu plapuma în cap... a călcat cu stângul azi-dimineaţă...
        Irina se puse pe gânduri. Să-i fi zis mama Ghira vreo vorbă rea? Să fi râs de ei? Şi ce i se părea mai ciudat e că nu-şi putea închipui cum poate fi cineva rău, mai ales mama Ghira, ea, care are un băiat aşa de voinic şi de vesel, ea, care totdeauna le-a păşit şi părăsit pragul cu vorbă părintească: "Bun găsit, leliţă", "Bun rămas, leliţă", "Ce mai ala-bala?", "Irino, ş-ălălalt obraz", "Dă-mi şi ochii", "Aşa, să te faci mare, puica maichii". Cum, adică omul o fi şi altfel de cum se arată? Că mama Ghira dacă priveşte pe bătătura lor gâştele cu bobocii care pasc, găinile cu puii care ciugulesc troscotul şi curcile cu puii lor plăpânzi şi cu fulgii zbârliţi, pune mâinile în şolduri, îi râd ochii şi zice din toată inima: "Bată-vă să vă bată sănătatea de lighioi, să vă înmulţiţi ca nisipul mării!" Vrea să zică că le vrea binele. Atunci cum de-a mâhnit pe mama Iana? Şi, necăjindu-se că nu înţelege nimic, rezemă capul de perete şi întrebă pe mă-sa, să-i spună:
        - Cum e omul când se înrăieşte? Îşi uită de zilele de până în ziua aia? Nu mai vede înaintea ochilor? Nu se mai întoarce în toată viaţa?
        - Ei, Irină maică, răspunse Iana cu un zâmbet amar, aşa e omul... se întoarce, că şi lăstunii se întorc... Da' vezi tu, de cade pustia de ploaie sărată pe şoimanele de bucate, le păleşte foile, le seacă spicul, şi bucatele nu se mai întorc...
        Irina oftă. Ar fi plâns şi-i fu ruşine. Bănuia multe din vorbele mă-sei.
        - Mamă, mâine e duminică şi e rândul nostru, mergem la masă l-alde maica Ghira?
        - Să alegi fasole de fiertură şi mâine dimineaţă să arzi ţestul pentru azimă, să coci ceva ardei şi pătlăgele vinete... O să mâncăm acasă.
        Aşa răspunse Iana intrând în casă. Irina rămase locului. O apuca cu călduri: i se bătea ochiul drept; i-ardea o ureche; înghiţea în sec; şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă, ca şi cum ar fi dus la groapă o mumă din cele două şi n-ar fi ştiut pe care din ele.
        Duminica asta nu mâncară împreună. Şi unora, şi altora le părea rău. Alde Ghira se gândi:
        "Aşa e... să zic că eu aş fi de vină... da', tocmai de-aia, de ce să nu vie ele la mine? Slabă nădejde dacă de-o vorbă le sare ţâfna"...
        Alde Iana înghiţi cu noduri. "Bine... să zic că eu m-am zbârlit de pomană... dar cine-a început?... Şi ce, a grozăvie era să mai vie o dată şi să-mi spună omeneşte: "Ia fugi de-acolo, leliţă, şi poftim la masă la noi..."
        Azi aşa, mâine aşa, până începu să le fie teamă una de alta. La început îşi mai dădeau bună ziua în faţă, pe urmă plecară ochii şi sfârşiră cu o moţăială drept "bună vremea" şi "mulţumim d-tale".
        Ba mai pe iarnă se plânseră copiilor, care ascultau trişti şi tăcuţi:
        - Mă! da' repede mai trece Iana pe lângă mine... ca o vijelie!
        - Bre! da' s-a călugărit Ghira, pune ochii în pământ pe lângă mine... parc-aş fi luat vederile cuiva!
        - Poi ce fel, mai bine dă Iana prin noroi decât să se întâlnească cu mine pe-o potecă...
        - Vezi d-ta, Ghira plouă, Ghira zbiceşte, ea e nor, ea e vânt, ea e soare... ale ei sunt potecile... de mă vede, abia trece poteca, ca să mă ţie smirna în capul celălalt...
        - Ştii, Răducane, că Iana a dat drumul găleţii când m-a văzut că vreau să apuc de roata puţului? Te-ai fi gândit la una ca asta?
        - Aşa, Irino mamă, cum mă vezi şi te văd, eram la biserică, am întins lumânarea să mi-o aprind de la lumânarea ei, s-odată s-a făcut că-i cade jos, ca să se stingă. Toate muierile au înţeles.
        Uneori mai venea Răducanu pe la mama Iana, da' stătea mai mult rezemat în picioare decât pe pat. Aşa, se mai ducea Irina pe la Ghira. "Ce mai faceţi?" Ş-atâta tot.
        Astfel trecură aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori nu fum pe coşul celeilalte. Dacă s-auzea una buşind să taie lemne, cealaltă o aştepta să isprăvească, ca nu care cumva să o zărească prin gard. Ei, dar la lăsatul-secului de Paşti e mai mare păcatul să nu-şi facă barem datinile moştenite de la părinţi. Să nu mănânce plăcinta cu brânză împreună, să nu bată alviţa băiatul şi fata la aceeaşi grindă, da cel puţin să schimbe doi bulgări de alviţă şi două lumânări de seu.
        Se aşternuse zăpada de trei palme. De pe coşurile caselor se ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Pe seară ceaţa se lăsă uşurel şi îneca mahalaua. Grădinile şi acoperişurile caselor abia se mai zăreau albăstrii-neguroase. În geamurile vecinilor, lumini gălbui.
        - Fă degrab', Irino, de lumânări şi de alviţă pentru alde Ghira, zise mama Iana, că văd eu de turta din spuză.
        Şi, după ce plecă fata, mama Iana, ea, care se gândise să apuce înaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombăni necăjit:
        - Parcă le-ar fi căzut nasul şi gionatele sa vie ei întâi... Ghira, cum văzu pe Irina cu lumânări şi alviţă, încreţi fruntea, se roşi, zbârci din nas, se gândi: adică cum, vecina s-o umilească apucând înainte cu "Doamne ajută"? Şi fără multă vorbă:
        - Bre, ce pari de lumânări! O să ardem până la anu pe vremea asta!
        Erau cam micşoare lumânările. Biata Irina săruta mâna mamei Ghira, dădu bună seara Răducanului, puse ochii în pământ, apoi plecă mâhnită că nu mai înţelegea lumea.
        Răducanu veni şi el la mama Iana. Iana se uită cruciş la dânsul, se posomorî şi-i zise, dând capul pe-un umăr:
        - Măăă, da' straşnică alviţă! Ne scoatem şi măselele într-însa. Unde o găsirăţi voi cu atâtea nuci?
        Ce e drept, alviţa era cam sfărâmată, cam negricioasă şi nu prea se vedea să aibă nucă. Raducanu se roşi; îşi strânse căciula la piept; şi, după câteva bineţuri încurcate, se uită lung la Irina, care abia îşi ţinea lacrimile. Plecă. În poartă mormăi, ars de nimicurile astea:
        - De hotărât, şi mama şi mă-sa şi-au pierdut minţile. Aşa se învrăjbiră, fără sa vrea, ca şi cum Necuratul şi-ar fi vârât coada. Bombănea una într-o parte, alta într-alta. Într-o bună dimineaţă, ce i se păru Ianei? Că Ghira ar fi aruncat peste gard lăturile la dânsa. Ca sorbită de vântul turbat, aşa veni de cătrănită şi-i zise fie-sei:
        - D-apoi ce, Irino, s-a sfârşit pământul? Alt loc nu găsea să-şi verse murdăriile? Eu nu pun palma la scuipatul nimănui.
        A doua zi şi-aruncă lăturile şi gunoiul peste gard, la mama Ghira. Vecinii şi vecinii vecinilor începuseră a şopăi: că bătrânele prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uită chiondorâş, prea-şi dau, la vreme de bătrâneţe, barişul pe ceafă şi poalele peste cap.
        Zvonurile astea le împuiară urechile şi le aţâţară una contra alteia, fără nădejde de pace, ceea ce le ustura şi mai rău.
        Într-o zi, spre primăvară, mama Iana înhăţă de şorţ pe Irina şi-i zise cu mânie:
        - Vezi, tu zici că nu ştiu ce şi nu ştiu cum, dar cine mi-a ciopârţit toţi prunii de pe lângă gard dacă nu dumneaei, cu mânuşiţa dumneaei?
        - Poate că vântul, mamă, răspunse Irina.
        - Vorbă să fie; să vorbim să n-adormim! Vântul frânge plopul, pluta, nucul, salcâmul, zarzării, perii, merii şi gutuii, dar nu prunii, când n-au pic de frunză şi de rod în ei. Aşa? Lasă pe mine, au să treacă vijeliile şi pe la ei!
        De-a doua zi începu să reteze crăcile prunilor care treceau peste gardul ei. Prunii de pe lângă gard se înjumătăţiră şi la una, şi la alta.
        Mahalaua se crucea. Doamne fereşte!... Ce e să nu mai fie! Mai era ca la trei degete de zăpadă, încolţea urzica şi ghioceii. Mama Iana ieşi din casă şi se duse aşa, în neştire, în ograda cu pruni. Ce n-ar fi dat să fie tihnită şi cu vechea prietenie, prietenie. Şi, în vreme ce-şi învârtea gândurile în cap, ce i se păru ochilor că o scurteică neagră s-apropie de gard şi o mână omenească azvârle, în grădină la ea, un stârv de cioară.
        Aşa! lumea-şi bate joc de bunătatea ei? Ea se căieşte, şi ceilalţi râd şi-şi scutură puricii în cojocul ei? Să vedem: care pe care? Şi încet, pâş-pâş, se apropie de cioară, o luă de sfârcul aripilor, o învârti de câteva ori ş-o azvârli cât putu în grădina Ghirei. Cioara se întoarse înapoi, şi iarăşi se duse, şi iarăşi veni. Fiecare din bătrâne, cu capul în jos, aduse de mijloc, căutau în pământ - ca doi cocoşi care se lasă din bătaie şi se pregătesc să înceapă din nou - aşteptau, tremurând, bombănind, cu nerăbdare, cu necaz, să arunce stârvul în ograda vrăjmaşei. Îşi sărau inima când auzeau cum răbufnea de pământ mortăciunea. Iana plecă şi rămase Ghira. Se întoarse Iana şi plecă Ghira. Cu aşa poftă se mârâie câinii când îi despart gardurile.
        - Vasăzică, ograda mea vine ca un fel de groapă de murdării pentru Iana... zise Ghira, vorbind cu Răducanu, şi-şi frecă buricele degetelor îngheţate.
        - Adică de ce să nu-mi mânjească casa, de ce să nu-mi puie cuţitul dacă îşi descarcă toate scârbele în curtea mea? lrino mamă, să nu-ţi mai calce piciorul pe la ei!... Să creadă lumea că mori după cine ştie ce?...
        Aşa se tângui Iana fie-sei. Iar Ghira, mânioasă foc:
        - Răducane, una şi cu una fac două. Câinele care cerşeşte din uşă în uşă nu păzeşte nici o casă. Din două praguri, unul: al meu sau al lor!... Ce, vrei să zică mahalaua că te-au obrocit?...
        Copiii sufereau pe tăcute şi, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau să se vadă, să-şi vorbească, să-şi verse focul...
        Bătrânele vedeau pârjol înaintea ochilor. Adeseori visau că le ia casa foc, că vin turcii, de oţelite ce erau una contra alteia.
        Se puseseră Babele cu un ger în neştirea lui Dumnezeu. Ce să te pomeneşti cu Ghira, ce i se păru ei, că ar fi lipsind câteva nuiele din gard, tocmai de unde începea împletitura ei.
        - Ei! apoi stăi-mi-te, jupâneasă Iano... de-alea mi-ai fost?... A doua zi, cu noaptea-n cap, începu să scoată nuiele din gardul împletit de-alde Iana. Şi smulse, şi smulse, până ce văzu prin gard ca prin geam. Iana, prinzând de veste, muri şi învie.
        - Aşa? aşa? aşa?... Bine! bine! bine!... Pe la miezul nopţii se sculă binişor de lângă Irina, se îmbrăcă, trase ivărul uşii şi se duse puşcă la gard. Măsură ce măsură, de colo până colo, apoi, când se încredinţă bine care era partea gardului împletit de-alde Ghira, începu să smulgă pleture întregi.
        - Na, dacă e-aşa! na! na! na! Până la Fiorii, una rupând, cealaltă smulgând, din gard nu mai rămăsese decât parii, înşiruiţi ca dinţii unui pieptene rar.
        Toate bune. Ajunseseră bătrânele la cuţite, da' ce stricau copiii? O viaţă întreagă împreună. Copilăria cu desişul ogrăzilor, cu fluturii, cu zarzărele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care îi ghemuiau unul într-altul... naivitatea că ar fi "nevasta şi bărbatul" când Răducanu venea c-o troacă cu nisip, ca şi cum ar fi venit cu grâu de pe drumuri... şi ea, legându-se la cap, îl aştepta la umbra deasă de măturică, de poala Maichii-Precistei... Răducanul i-aducea crăiţe, calomfir şi busuioc, busuiocul şi foile de calomfir să le bage în sân, iar crăiţele să le puie la ureche. Greu să trăiască unul fără altul. Şi aşa, făcându-se din zi în zi mai mari şi mai tăcuţi, se iubiră din ce în ce mai mult. Câte nu le spunea primăvara cu florile, vara cu poamele şi cu păsăretul vesel? Câte nu simţeau, fără să înţeleagă, simţind, lămurit, unul lângă altul, că le ard umerii lor lipiţi! Şi când, la şaisprezece ani, Răducanu încălecă rotaşul din stânga şi pocni şarpele de bici pe deasupra cailor, luându-şi ziua bună de la Irina, fu mândru, deşi ar fi dat şi cai şi căruţă, numai să nu se despartă de Irina, care-l privi până îl pierdu din ochi într-un nor de praf şi într-un bălăngăit depărtat de clopote.
        Păcat de Dumnezeu! Copiii, de la un cârd de vreme, îşi pierduseră veselia. Cap greu, inimă grea, ochi galeşi, obraji păliţi.
        - Răducane mamă, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?... Şi ce-ai tu de eşti ofilit la faţă?
        El tăcu, iar bătrâna furişă o privire spre alde Iana şi bombăni înghiţind în sila un ou răscopt.
        Mama Iana se pârpălea cu Irina la soare.
        - Irino mamă, ţi-ai pus rochia cu gura sucită, şorţul şoldiu, coadele pe ceafă şi mărgelele ale mai urâte tocmai în ziua de Paşti? Şi te jigăreşti... să juri că cu tot dinadinsul...
        Irina tăcu. Mama Iana fulgeră o privire spre alde Ghira, dădu din cap şi oftă... "Ei! he!"
        Frumoase şi blânde nopţi! Luna argintie plutea în văzduhul plumburiu şi limpede.
        - Răducane, ce tot ieşi nopţile afară? Nu eşti bine? Aşa mormăi Ghira la un miez de noapte. Băiatul se strecură pe uşă, în vârful picioarelor, uşurel, ca o pisică.
        - Irino mama, un' te duci?... Întruna ai ieşit nopţile afară... N-ai fi bine... ai?
        Aşa întrebă Iana, trezită din somn, iar Irina, tresărind, răspunse încetinel:
        - Ei, şi dumneata... Nu trecuse săptămâna luminată. Ghira şi Iana se treziră din somn. Pipăiră locurile goale şi calde ale copiilor. Le săgetă la inimă acelaşi gând. Îşi făcură cruce, se îmbrăcară grabnic şi ieşiră în vârful picioarelor, căutând cu ochii în toate părţile. Intrară în ogrăzile lor. Pitiş-pitiş, se strecurară prin ramurile înţesate ale prunilor. Cum ajunseră în mijlocul ogrăzilor şi aruncară ochii la gardul din care nu mai rămăseseră decât parii înşiruiţi, înmărmuriră de ce le văzură ochii. Pământul li se învârti sub picioare.
        Între doi pari, Răducanu şi Irina stăteau unul lângă altul şi unul pe altul se rugau să nu mai plângă. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le înflorea veşmintele albe.
        - Spune drept, Răducane, ţi-e frig ţie?
        - Mie nu... Dar ţie?...
        - Nici mie...
        - Irino, vrei să te duci, spune drept...
        - Eu?... Dar tu?...
        - Nici eu... Bătrânele pândeau ca doi câini, încremeniţi cu gâtul întins în faţa vânatului. Se văzură una pe alta şi nu îndrăzniră să se mişte nici una, nici alta.
        Răducanu şi Irina scoaseră din sân câte un ou roşu şi ciocniră.
        - Hristos a înviat, Irino!
        - Adevărat c-a înviat, Răducane! Răducanu sărută pe Irina.
        - Sa ciocnim şi cu vârful... zise Răducanu.
        - Vrei înc-o dată?
        - Hristos a înviat!
        - Adevărat c-a înviat! Şi Răducanu încolăci braţele pe după mijlocul ei subţirel şi o sărută.
        - Irino, tu ieşi din cuvântul mamei Iana?
        - Nu, Răducane, ferească Dumnezeu...
        - Nici eu! Dar de nu s-or împăca...
        - Niciodată?... M-arunc în fântână...
        - Şi eu în picioarele cailor... Bătrânele tresăriră. Fiorul morţii le cutremura pe-amândouă şi plecară năbuşindu-şi plânsul, de teamă "să nu-şi sperie copiii". Toată noaptea au plâns. Cum, să rămână far' de copii? "Eu sunt de vină!" "Capul meu ăl sec!" "Fudulia mea!" "Mă duc eu la dânsa". "Eu? Mă spânzur în uşa ei". Şi nu-nchiseră ochii pân' se lumină de ziuă.
        Copiii dormeau obosiţi. Ele, pocăite, cu capul în jos, porniră una spre alta, gândindu-se cum să înceapă vorba. Când ridicară ochii din pământ, se întâlniră, faţă în faţă, tocmai lângă parii unde copiii îşi vărsaseră focul.
        Fără vorbă îşi dădură mâna şi se priviră multă vreme...
        - Cumătră Ghiro, cine are mai multă minte, noi ori copiii? Ghira-şi făcu cruce.
        - Nu-ţi spuneam eu d-tale, că toate se potrivesc pe lume când vrea Ăl-de-sus să le potrivească? Necuratul ne îndemna: "Rupeţi-vă gardul", iar Dumnezeu, bunul: "Bine, împeliţate, tu rupi gardul, şi eu voi face din două curţi o singură curte..."
        După zece ani, bunicile, cu părul alb ca zăpada, sorbeau din ochi pe nepoţii pletoşi, cârlionţaţi şi nebunatici...
        - Ba, Cioca seamănă mă-sei ca două picături de apă...
        - Ba, Udrea buflei e tat-său gol, leit-poleit... Aşa îndrugau, torcând la umbra salcâmilor... c-aşa fusese să fie...

Şuer

2014-02-03T02:19:00.000+02:00

La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.
        Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.
        Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile uşii licăresc fâşii de lumină, ce se mişcă, ca şi când s-ar ţese, schimbându-se între ele.
        Înainte vreme, în aşa loc şi-aşezau pragul cei care, biruiţi de dorul libertăţii, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pământul înţelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mişca încotro i-or duce picioarele şi cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi.
        Aşa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu şerparul verde, smead la faţă, cu mustaţa rară şi cu ochii ca solzul de crap.
        Şuer aţine, în plaiuri depărtate, poteca arnăuţilor cu fes roşu şi cu iatagan adus.
        Când făcu crucea, dând drumul murgului, Kira îi strigă, ţintindu-l pe cale:
        - Lasă murgului tot zborul, Şuere, şi să-mi întreci vântul de miazănoapte, vânt fără noroc, de suflă încotro te duci.
        Kira şi-aşteaptă voinicul din haiducie. În coarne de cerb atârnă carabine cu guri largi şi pistoale cu plăsele de argint şi de sidef. Văpaiţa, cu feştilă de câlţi răsuciţi, tremură în colibă o lumină galbenă şi tristă. Flacăra ei slabă joacă, ca şi când ar voi să scape din feştilă, şi aruncă umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi.
        Fusul Kirei zboară în lungul firului, ca la doi coţi de degete, şi suge de sub pămânzalcă caierul plăvan. Pe genunchii ei doarme somn dulce Niculina, o puiandră sălbatică, pe care Şuer o poartă în brâu ş-o schimbă pe umeri. Când a zis "mamă", Şuer a iertat un ciocoi, când a zis "tată", a trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu.
        Mulţi ani Kira a străşnicit plaiurile cu alesul ei. Pletele-i, dese şi negre corb, se îndoaie din creştetul frunţii până la umerii obrajilor. Ochii ei poruncesc când nu dezmiardă.
        Cântă, muindu-şi pripit degetele cu care trage lână din caier. Niculina tresare; cască ochii rotunzi şi albăstrii ca o mărgea; scutură pe spate coama părului ca spicul şi, agăţându-se de sânul pietros al mă-sei, îi zice:
        - Tu, bâcă, ai două fuioare, unul colea, unul colo, unul în furcă, unul pe grinzi, ăla e negru, ş-ăsta bălan.
        Kira, zâmbind, răspunde:
        - Ăl de sus e umbra, mamă; din aşa caier trag ursitorile firul vieţilor de nimic.
        - Şi de se rupe firul tău, fusul cu tort cade; dar de s-ar rupe firul de umbră, cade şi fusul de pe grinzi?
        Şi văzând pe mă-sa dusă pe gânduri, se vârî sub o blană de urs şi adormi cu mâna aninată de cerculeţele Kirei.
        Ploaia începe cu boabe mari cât oul de graur; vântul goneşte năuc şi se umflă cu un vuiet ce se ridică necontenit. O clipă, coliba se lumină pe ferestruia podului. Un fulger cât un balaur se zvârcoli în norii groşi şi negri ca zgura. Noaptea îşi închise iarăşi întunericul. O uruitură se pierdu în depărtare.
        Kira îşi făcu cruce; fusul îi scăpă din mână; de greutatea tortului rupse firul, căzu jos şi se învârti în jurul măciuliei. Niculina tresări. Kira o sărută în creştetul capului, se pipăi şi oftă apăsat. Simţise mişcându-se în pântecele ei o nouă viaţă...
        Niculina întrebă:
        - Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira aruncă furca, se sculă de pe pătura sură şi, dreaptă şi nemişcată, ca o stană de piatră, zise pe gânduri:
        - Cum mi se bătu inima... şi nu ştiu pentru cine. Nu-i bănuiesc nici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, de-a fi băiat, câmpul lui să dea nouă spice dintr-un bob, plugul lui să taie pân' la izvoare, boii lui să lase de-o şchioapă copita în pământ; să aibă umbra tihnită şi casă la văzul lumii; şi potera şi ciocoii să se ducă cum se duc stolurile de lăcuste, mânate de vânturi, în pustii locuri.
        Dar - cum nu se mai pomenise - cel din urmă fulger dezlegă începutul iernii. Răcoarea se schimbă în frig. Fulgii de zăpadă cad împestriţând întunericul. Vântul amorţi.
        Niculina întrebă iar:
        - Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira zise încet:
        - Vai de mine! bărbatul plecă pe vânturi şi pruncul se vesti pe viscol!
        Într-un târziu suflă în văpaiţă, îşi ghemui copila la sân şi adormi muncită de vise şi de vedenii.
        Dimineaţa câmpul e coliliu cât se pierde ochiul în zare. Cerul acoperă ca un coviltir de argint aria pământului.
        Uşa colibei se deschide. Kira, într-o dulamă cu hărşii de vulpi, se repede înspre Cornul-Caprei şi priveşte neclintită.
        La o fugă de cal, acolo unde cerul se împreună cu pământul, se zăreşte un vălmăşag de oameni care călări, care pe jos. Ei vin şi vin încet. Vin prea încetinel... Kira se cutremură. Vin şi vin domol. Chipurile lor uscăţive, cu mustăţi răsucite şi cu ochi de lup, se taie desluşit în moina limpede a dimineţii. Cel dintâi e Ursul, care lasă pistolul în oblânc şi ucide cu pumnul. În sărici blănoase, cu căciuli cât căldările, ceilalţi merg cu privirea în jos, ca într-un alai de jale. Tolopan, Cătănuţă şi Deliu poartă pe umeri sarcină, ce, de-ar fi mai mare decât pământul, nu i-ar strivi mai greu. Parcă numără paşii, parcă dibuie locul în mersul lor. Să ducă ei, pe patul de tufani, cerb trântit din muchie de stâncă, ori mistreţ doborât la jiriştea pădurilor? Dar unde să fie mai-marele lor? De obicei, el venea în fruntea copiilor, jucându-şi murgul, ce-şi mesteca zăbalele înecate în spume albe şi roşii.
        - Unde e Şuer? strigă Kira... şi pustiul se umplu de strigătul ei deznădăjduit.
        Când ceata haiducilor sosi în dreptul colibei şi puse încetinel jos patul de tufani, Kira văzu pe Şuer învăluit în bunde, vânăt, cu gura încleştată, cu capul sfărâmat, cu mâinile întinse de-a lungul trupului. Şi se repezi la gâtul lui Şuer ca o fiară care se azvârle asupra prăzii. Îi cuprinse grumajii, îşi lipi faţa de faţa lui...
        Când se ridică, cu buzele roşii, în mijlocul tuturor, îşi aruncă dulama şi strigă:
        - Deşteaptă-te, copil, în măruntaiele mele, c-a pierit viteazul codrilor! Şi codrii vor fi moştenirea ta, c-ai mişcat pe crivăţ, pe fulgere şi viscol. Apoi, înduioşată, plecându-se pe trupul mortului: Iartă-mă, Şuere, că blestemai şi soarta pruncului ce n-a sosit încă...
        Haiducii măsurară pe Şuer c-o trestie în lung şi în lat. La câţiva paşi, săpară groapa cu cuţitele, scoţând bulgării cu pumnii.
        După ce-l coborâră în locaşul de veşnicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă, în semn de cruce. Semn de viteaz şi de creştin. Şi cu toţii, în jurul mormântului, se rugară în gând, învârtind căciulile în mâinile lor cojite de soare şi de ger. Dar în aceste feţe de răşină, dorul şi mila se sfărâmă ca de nişte lespezi de piatră şi trec fără să lase urme.
        Kira îngenunche; îşi acoperi faţa cu marama udă de lacrimi şi sărută mormântul, care începuse a îngheţa...
        La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, în faţa unei cruci de iatagane ruginite, stă coliba Şuerenilor, mândră şi ridicată de la pământ ca la trei tălpi de grindă. De zăvorul uşii e priponit roibul, şi suflă sperios pe nări răsfrânte, şi bate cu copita iarba de sub picioare. În colibă mama Kira se dezmiardă între copiii săi: o fată mare ş-un flăcău. Fata e bălaie; flăcăul e oacheş şi larg în spete. E Şuer-copilul, căpetenie de haiduci, ce poartă fulgere în priviri şi glasul lui te îngheaţă ca bătăile crivăţului, căci a sosit pe vânturi, pe fulgere şi viscol.
        Ş-a strâns grămezi de mahmudele ca jăraticul, zestre pentru sora sa, şaluri de Ţarigrad şi chihlimbare cât oul de găină; iar zestre sieşi: carabine ferecate şi hangere de seraschier.
        Acum, în toiul verii, ar dori să zboare la pândă, unde Şuer-copilul, luând din cătare în cătare conacul isprăvniciei, îşi uită de trândăvia din răspântia căilor singuratice.
        Din depărtare s-auzi încetinel un cântec prelung:
        - La crucea de iatagane
        De te-aş prinde, caţaoane,
        Să-ţi dau foc la fustanele,
        Să scape ţara de ele,
        De lepră şi de belele...
        - Vin! zise Şuer, sărind de lângă masă.
        - Vin, fătul meu, răspunse Kira. Spune-mi mie, Şuere, ce-ţi lipseşte? Ce nu ai? Când ăi lăsa focului viaţa de haiducie, viaţă de azi până mâine?
        - Când iataganele de fier de la căpătâiul tatei s-or preface în iatagane de aur, când din busuiocul de pe mormântul lui vor răsări dafini şi naramzi, când codrii or înfrunzi iarna ca şi vara, vara ca şi iarna... atunci şi nici atunci...

Sorcova

2014-02-03T02:17:00.000+02:00

Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine.
        Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene.
        Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.
        Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.
        Toţi aşteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
        Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.
        - N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?
        Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.
        - Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile - îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura.
        - Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!
        II
        Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
        - Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
        - Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi.
        - Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
        Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept - deşi abia era de şase ani - căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.
        - Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
        - De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
        - Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
        Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei.
        - Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii.
        Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns:
        - Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oţelul..." Nu vrei?... "Să înfloreşti, să mărgăreşti!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"...
        Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc.
        Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
        - Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? "Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata"... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
        Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.
        Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: "Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!"
        Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. "Nică!.. Nică!..." Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
        - E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.
        - Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund.
        - Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.
        Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.
        Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce:
        - Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:
        - Da' ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
        - Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
        - Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc.
        Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:
        - Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!... De ce s-o bage în groapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea ţărână în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... când m-oi face mare o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ... Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata ştii cum se ducea înainte... dumneata ştii...
        Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât "odată cu mama".
        A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: "Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!", auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
        Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
        Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.

Fata moşului

2014-02-03T02:16:00.000+02:00

Copiii cutreierau voioşi via părăginită. Un şir, ţinându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhaţe "mama-gaia". Fetele începuseră "de-a ulciorul". - Cum dai ulciorul?
        - Cum îl vezi,
        cu ochii verzi,
        ş-o lingură de păsat,
        să nu zacă de vărsat.
        Sub castani, oamenii stau de vorbă. Numai moş Doroftei judecă cel din urmă clondir şi-l stoarce, picătură cu picătură.
        - Aşa să se scurgă ochii fetelor după mine.
        - Ei, aş! ţi-ai trăit traiul, ţi-ai păpat mălaiul, zise una dintre femei. Mai bine ne-ai spune câte ceva, da mai altfel, nu ca nea Tămădueanu.
        - Hai să spunem ghicitori, zise Doroftei, începând a cânta, legănând capul, cam fără voie, aci pe-un umăr, aci pe cellalt.
        Şi lumea se grăbi a-i da de nimic ghicitorile lui.
        - Bulgăraş de aur, joacă pe piele de taur?
        - Soarele.
        - Nuia vâjâia, ocolii ţara cu ea?
        - Gândul.
        - Şervet vărgat, pe Dunăre aruncat?
        - Şarpele.
        - Minţi, moţato!
        - Curcubeul.
        - Ei, aşa, aşa mai merge.
        - Sus copaie, jos copaie, la mijloc carne de oaie?
        - Scoica.
        - Hudurabaie-baie, bună de bătaie?
        - Toba.
        - Ce e mic, mititel, îşi îndreaptă Vodă hainele pentru el?
        - Puricele.
        - Eh! grăi moş Doroftei cam supărat, am să v-astup cloanţa la toate. Ghiciţi acuma, de vă taie capul, de nu, să-l tăiaţi voi pe el:
        Din pulpă născută,
        pe claie aruncată,
        de vultur răpită,
        de babă robită,
        la domnie-ajunsă,
        de ţigancă tunsă:
        călugăraş mă făcui.
        Ce să fie? Ce să fie? Toţi se uitau lung unii la alţii. Cei mai pricepuţi se codiră la răspuns. Vedeau ei că nu e glumă cu tata Doroftei. Tot bătrânii ştiu mai multe, nici vorbă. Câteva fete mari, necăjite de râsul lui Doroftei, cercară s-o brodească cum le-o trăsni prin cap.
        - Nu e nunta? întrebă una din ele.
        - Tu o să te călugăreşti după ce te-oi mărita, zise râzând Doroftei, şi-şi şterse faţa de sudoare.
        - Ba e curat "minciuna", zise alta.
        - Minţi tu, fără să vrei, c-aşa fac proastele. Tu n-o să te măriţi decât când te-oi lua eu.
        Aşa-i spuse ăsteia tata Doroftei, şi-o mângâie pe sub bărbie, că nu era tocmai o glumă dulce, mai ales pentru o fată mare, frumoasă, harnică şi cu zestre.
        - Ei, să vă desluşesc tot eu, că tot eu de nu v-oi desluşi. Şi nu e de mirare, urmă Doroftei, că pe când vă năşteaţi voi, eu însuram flăcăi, măritam fete, beam o butie, luam o casă în spinare, atingeam cerul cu deştul şi ţineam douăzeci ca voi la subţioară, treizeci în brâu şi-o sută în sân. Iacă, e un basm cu ghicitoare vorba mea şi, de vreţi, am să vi-l spun, dacă mi-o face poala căpătâi o fată frumoasă.
        - Mai e vorbă? Vrem, vrem!
        - Uite, vin' la mine.
        - Ba la mine!
        - Ba la mine, că-ţi caut în cap!
        - Ba la mine, că-ţi aduc apă de la "Susana" să-ţi fac o turtă cât toate zilele.
        Aşa îl rugară fetele pe bătrân, întinzându-l toate de mânecă. Doroftei îşi plecă capul în poala Marichei şi începu să povestească.
        "Pe vremea când se înnodau iepurii de coadă şi iepuroaicele îşi spălau mustăţile în vârful stejarilor, în nu se ştie ce parte de loc, o babă şi-un unchiaş îmbătrâniseră fără să aibă copil.
        Bani aveau, bucate aveau, cirezi de boi şi herghelii sumedenie. Unde zgâriau pământul, scoteau galbenul, că nici nu mai ştiau ce să-şi mai facă capului de atâta avuţie.
        Într-o zi, baba trânti de la gură lingura cu zeamă şi aduse vorba aşa:
        - Da' bine, bărbate, ce ne foloseşte nouă, unor bătrâni, atâta bogăţie? Mai bine am fi săraci lipiţi, fără petic de cămaşă în spinare. Barem atunci ne-am trudi pentru gură. Dar aşa, bogaţi, putrezi de bani, şi să n-avem noi un copil măcar care să ne zică "tată" şi "mamă" şi să ne închidă ochii când o fi să ne ducem?...
        - Lasă, femeie, grăi unchiaşul, nu te mai amărî, că o da Dumnezeu să dobândim şi noi unul... Cine ştie... Minunile de-aia sunt minuni...
        - Aida-de, dacă n-a dat Dumnezeu până acum, nu mai dă de-aci înainte. Mai bine ar fi s-o ştergi mâine din revărsatul zorilor la Sfânta Vineri, milostiva, că aşa am visat eu ăst-noapte.
        - Bine, mătuşă, bine, m-oi duce pân' la sfârşitul pământului, numai s-avem şi noi un copilaş care să ne râdă şi să ne plângă în casă, că mă topesc şi eu ca şi tine de-atâta pustietate.
        A doua zi unchiaşul se sculă cu noaptea în cap. Puse şaua pe Murga, o înstrună bine, încălecă şi o şterse, luându-şi rămas bun de la babă.
        Şi merse, merse, şi trecu ape limpezi şi felurite, care aci curgeau drept, două-două, ca urmele carului, aci se răsfirau şi se rotocoleau pe după dealuri, pierzându-se unele spre răsărit, altele spre apus.
        Şi lăsă în urma lui împărăţia florilor, a păsărilor şi a piticilor, unde cei mai mari sunt cei mai mici. Şi tocmai când se gândea că lumea de-acolo încolo n-o să mai fie ca lumea, iar dete peste oameni ca şi dânsul.
        - Un'te'ci, moşule? îl întrebară nouă fraţi, tot unul şi unul, care se trudeau la arătură cu nouă boi cu coarnele aurite.
        - Mă duc, taică, să-ntreb pe Sfânta Vineri ce să mă fac eu. Că mi-a dat Dumnezeu de toate, numai copii nu, şi mai bine mi le lua pe toate şi-mi dăruia un copil.
        - Moşule, să spui şi de noi că întindem de dimineaţă până seara, cu nouă boi, şi brazdă tot nu facem. Se înfige fierul plugului adânc şi spintecă în sus, apoi alunecă pe deasupra ţelinei ca un călcâi pe gheaţă. Moşule, da' să nu uiţi!
        - Bine, tată, bine. Mai merse ce mai merse, şi întâlni un flăcău, voinic, să fi spart pietre-n pumni. Şi cât era de namilă şi de rumen, sta despuiat şi lungit pe-o rogojină la umbra bălăriilor.
        Cum văzu pe bătrân, vru să îndruge ceva, şi cum deschise gura, gura - clanţ, falcă pe falcă. La urma urmelor, se frecă bine la ochi, căscă zdravăn, de i se văzu omuşorul şi, clefetind buimăcit de câteva ori, izbuti să spună, mai mult pe nas:
        - Aba... Moşule... Încotro?... Un'te'ci pe-aşa zăpuşeală?...
        - Iacă, taică, sa întreb şi eu pe Sfânta Vineri ceva de mine şi de mătuşa mea.
        - Că ce bine ai face s-o întrebi şi de mine. Zac... gol puşcă... numai c-o rogojină... aci sub mine... aci-n spinare.
        Şi căscă, din căscat în căscat, până-l trecură lacrimile. Şi-i căzu capul pe spate şi începu să horcănească parcă n-ar fi dormit de când lumea.
        Şi tot aşa gonind goană de voinic la vreme de bătrâneţe, nemaiţinând socoteala zilelor ş-a săptămânilor, sosi la un deal nalt, cu fân ca mătasea de moale şi cu flori să le fi cules de-a încălarele. După ce sui dealul, dete peste o apă întinsă, liniştită şi sclipitoare ca o oglindă, din mijlocul căreia se ridică un glas ca de om:
        - Moşule, moşule, nu trece aşa trecător, ci spune şi de mine, acolo unde te duci, că lată sunt, limpede sunt, adâncă sunt, şi peşte tot nu fac.
        Mai apoi, un păr verde şi frumos:
        - Moşule, să spui şi de mine, că nalt sunt, frumos sunt, că înverzesc, înfloresc şi mă scutur, şi pere tot nu fac.
        La urma urmelor, din fundul unei fântâni:
        - Moşule, de-ai simţi şi foc în cerul gurii, să nu te pleci la izvorul meu. M-ai blestema şi tu ca toţi care au trecut pe lângă mine. Mai bine ţi-ai căta de drum şi-ai întreba pe Sfânta Vineri, milostiva, că de ce izvorul meu, limpede ca roua şi rece ca gheaţa, codeşte gura călătorilor şi pleacă toţi bombănind: "Mai bine am fi băut dintr-o mocirlă, zvânta-ţi-ar Dumnezeu apele tale amare şi spurcate!"
        Abia când i se mai ţinea viaţa într-un fir de păr, ajunse unchiaşul la poarta de argint a Sfintei Vineri. Şi cum se apropie de ea, Murga se trase înapoi spăimântată de-aşa mândreţe, c-o fi având dobitocul abur în loc de suflet, dar văzul e tot văz.
        Peste porţi, mai dincolo de ele, un palat în lumini de toate feţele, că nici penele de pasăre măiastră, nici noaptea cu spuzeala de stele, nici zorile cu revărsatul lor, nici curcubeiele n-ar fi întrecut acest palat, minunea minunilor.
        În pragul porţii bâzâia o albină, care se roti o dată şi trecu în pasăre, se roti a doua oară şi se prefăcu într-o ciută, se roti a treia oară şi se prefăcu într-o fecioară albă ca laptele, cu părul ca un abur auriu.
        - Intră, îi zise ea, intră, că trebuie să fii om bun, altfel, fără să vreau, m-aş fi prefăcut într-o căţeluşă c-un dinte de fier şi cu altul de oţel şi te-aş fi făcut praf şi fărâme.
        Sfânta Vineri, după ce ospătă bine pe unchiaş, îi dete trei mere de aur şi-i zise:
        - Iacă, moşule, merele să le mănânce baba, iar cojile să le dai Murgii, şi vi se va împlini dorinţa, că ştiu ce vânturi te-au adus pe la mine.
        Unchiaşul îi sărută poala şi se şterse cu o cută pe la ochi, îi sărută mâna dreaptă, i-o puse la frunte, apoi o întrebă şi de ce întâlnise în drum. Şi Sfânta Vineri îi răspunse ce se cuvenea fiecăruia. Moşul, nemaiputând de bucurie, întoarse Murga şi o luă spre casă. Când zări fântâna, fântâna, de departe, îl întrebă:
        - Moşule, da' de mine ce-a zis?
        - Că până nu ţi-i scoate comoara de argint de lângă izvor, apă bună n-ai să ai.
        - Moşicule, fă bine şi pune mâna pe-o cazma şi scoate-mi pustia de comoară.
        Unchiaşul uşură fântâna. Sorbi o gură de apă limpede, rece şi bună, şi luă o desagă cu bani şi plecă.
        Merse ce merse, şi zări părul. Nici nu-l zărise bine, şi părul începu să strige:
        - Moşule, de mine ce-a zis? Moşule, de mine ce-a zis?
        - Că până nu ţi-i scoate comoara de galbeni de la rădăcină, pere n-ai să legi în vecii vecilor.
        - Taică moşule, pune mâna pe cazma şi îndură-te de mine. Moşul, cioc-boc, până dădu de buzele cazanului. Şi când îl scoase de-o şchioapă, părul înflori. Când îl scoase de două palme, părul se scutură. Iar de-l scoase pe de-a întregul, părul legă pere care crescură cât pumnul, se pârguiră şi se coapseră galbene-ceară.
        Unchiaşul mâncă o pară dulce ca mierea, umplu cealaltă desagă cu galbeni şi plecă.
        Când dete la apa adâncă, limpede şi lucie ca o oglindă, din mijlocul ei se ridică un glas jalnic:
        - Moşule, da' de mine ce-a zis? Moşu tăcu.
        - Moşule, moşule, da' de mine ce-a zis? Moşu tăcu. Şi tocmai din vârful dealului, se întoarse şi strigă, dând vânt Murgii:
        - A zis că până nu-i îneca om, peşte n-ai să faci. Şi apa să repezi năprasnic, să-l soarbă, şi mai multe nu. Dar abia ajunse să umezească creştetul dealului, şi se prăvăli clocotind iar în matca ei, strigând de băgase spaima în moşul, care gonea năuc.
        - Ah! hodorog şiret, căci n-am ştiut! Întâi pe tine te-aş fi răpus! Unchiaşul nu se opri decât lângă namila de voinic despuiat, care sforăia dus, întins pe rogojină.
        - Hei, voinice, cică ţi-o fi de-atâta somn! Sfânta Vineri mi-a spus că, de nu vei munci, n-ai să rămâi nici cu rogojina aia de sub tine.
        Leneşul se învârti pe partea cealaltă, crăpă ochii, căscă de trei ori în şir şi bombăni ameţit:
        - Cată-ţi de drum, că de n-ar fi să mă scol în picioare, ţi-aş arăta eu... Apoi aşa leac de sărăcie ştiam şi eu... Şi închise ochii şi aţipi şoptind: Uf! da' multă vorbă!
        Şi dădu Dumnezeu un soare de frigea pământul şi asudau pietrele. Unchiaşul mâna, mâna. Şi calea nu se mai isprăvea. Şi foamea îl leşuia. Şi setea îl ardea. Tocmai acum înţelese că el călcase în gura lăcomiei. În loc de apă din fântână, luase arginţi, în loc de pere din păr, luase galbeni.
        - Stăpâne, n-o mai duc, dă-mi ceva pe cerul gurii, zise Murga. Unchiaşul, nemaiavând încotro, scoase un măr de la Sfânta Vineri, îl mâncă, iar cojile le dete Murgei.
        Mai merse ce mai merse, şi abia se mai ţinea pe şa, şi Murga abia se mai ţinea pe picioare.
        - Stai, zise moşul, oi spune mătuşii că numai un măr mi-a dat Milostiva. Şi mâncă şi pe-al doilea.
        Dar de ce mânca, de ce foamea creştea şi merele i se păreau mai bune. La urma urmelor, îşi dădu el un pumn în cap, dar mâncă şi pe-al treilea măr.
        Cât înghiţi cea de pe urma felie, îl apucară căldurile şi rămase greu în pulpa piciorului drept.
        Pulpa creştea, Murga se umfla (apucase şi ea din cojile merelor) şi drum mai era.
        Când întâlni pe cei nouă fraţi, care trosneau cu biciul în spinarea boilor, şi brazdă nu mai spărgeau, le grăi, ţinându-şi drumul:
        - Mi-a zis Sfânta, oameni buni, că până nu veţi dejuga pe muma ălor opt boi, brazdă n-o să trageţi, că omenie fără hărnicie se mai poate, dar hărnicie fără omenie, ba.
        Ajungând unchiaşul acasă - abia târându-şi piciorul - spuse babei tot, din fir până în aţă. Şi plânse baba ce plânse, apoi se-mbună, că tot o să aibă un copil, fie şi din pulpa moşului.
        Pe unchiaş îl apucă facerea în mijlocul câmpului. Când îi plesni pulpa în două, sări din icrele lui o fată cu părul de aur, ce strălucea ca soarele, şi mirosea ca sulfina, şi tremura ca brebeneii ciufuliţi de vânt, şi zicea c-un glas dulce de te topea: "Tată, mi-e frig!" Unchiaşul, zăpăcit, o culcă într-o căpiţă de fân şi alergă să-i aducă un zăbun moale ca s-o înfaşe. Dar n-apucă să se întoarcă, şi un vultur, din albastrul cerului, îşi strânse aripile şi căzu glonţ pe căpiţă, răpi fata şi se pierdu în zarea de la răsărit.
        Departe, departe, vulturul i-a clădit un cuib de puf în vârful unei sălcii pletoase ce se oglindea într-un pârâu argintiu. Vântul s-o răcorească, salcia s-o legene şi pârâul s-o descânte.
        Aşa crescu fata până se făcu mare. Că "tata vultur" îi aducea câte-n lună şi-n soare, sângele murelor, mustul strugurilor, mierea albinelor şi miresmele florilor.
        Într-o zi veni de la împărăţia vecină o slugă domnească să adape, sub salcie, pe bidiviul împăratului. Calul plecă nările la pârâu şi începu să sforăie şi să arunce bulgării de sub copite. Auzind aceasta, împăratul trase o ceartă robului şi-l trimise iarăşi la pârâu cu calul de căpăstru.
        - Uite-te bine, prostule, c-o fi văzut calul ceva, nu se sperie el de florile mărului...
        N-apucă să plece, şi se şi întoarse, spunând împăratului că în apă se vede chipul unei fete cu părul de aur, aşa de frumoasă, că la soare te poţi uita, dar la dânsa ba.
        Împăratului pe loc îi rămni inima. Adună pe toţi ai curţii, ca să vadă cum să aducă în palat aşa minune. Dintre toţi ieşi o ţigancă, bătrână, zbârcită şi urâtă, şi vorbi aşa:
        - Luminate împărate, să-mi dai un car cu boi, nişte pirostrii, o cremene cu amnar, o tingire, mălai, sită, peşte sărat ş-o ploscă cu vin vechi, şi ţi-o aduc eu cum nici că te-ai gândi.
        - Daţi-i ce cere, zise împăratul. Dihania bătrână opri carul sub salcie şi începu să se văicărească, de hoaţă ce era.
        - Vaaai! vai! Păcatele mele... Că mult mi-e foame... Şi pustiii de ochi m-au lăsat. Cum să fac eu mămăligă! Vaaai! vai!
        Şi puse câteva găteje şi dădu s-aprindă iasca, dar izbi cu amnarul în unghii.
        - Nu aşa, mamă, zise fata din salcie, făcându-i-se milă.
        - Da'... cuuum, mamă?... Nuuu văd, mamă... Că m-au lăăsat pustiii de ochi...
        Şi pirostriile le puse cu picioarele în sus, căldarea o răsturnă cu gura în jos, mălaiul îl turnă alături de sită.
        - Nu aşa, mamă, nu aşa, zise fata cu părul de aur.
        - Da'... cuuum, mamă?... Nuuu văd, nu văd... Dăă-te jos, mamă... Fiiie-ţi milă de-o biată bătrână... făără ochi... făără vedere...
        Fata se dete jos din salcie. Aprinse focul. Puse de mămăligă şi-i întinse masa.
        - Ţine-mi de urât, bunico, zise dihania, şi gustă şi dumneata, cucoană bună şi blajină, din peştele meu.
        Fata o ascultă şi mâncă cu poftă peşte sărat. I se făcu sete. Baba îi întinse un pahar de vin, două, trei, până o ameţi ş-o culcă în poală, să-i caute în cap, "c-aşaaa se cade la cucoanele mari".
        Pe biata fată o fură somnul şi adormi tun. Bahniţa o puse în car şi, bătând să omoare boii, o aduse la tronul împărăţiei.
        Când se deşteptă fata, plânse ce plânse, până ce se mângâie, că împăratul o îmbrăcă în mătăsării, o plimbă în caleşti şi-i făcu toate voile.
        Dar n-apucă nici să aibă un cucon, şi, într-o zi, o altă haină de cioară se furişă pe lângă ea şi-i şopti în ureche:
        - Măria-ta, măria-ta, o să naşti un copil mut şi orb, că te-a fermecat ţiganca care te-a robit. Vino cu mine în grădină, să te descânt.
        Împărăteasa se înduplecă. Ce făcu, ce drese, ţiganca o adormi cu capul în poala ei. O tunse frumuşel de podoaba părului, se tunse şi pe ea de părul ei de porc şi, cum îşi puse acele cosiţe, ca nişte beteli de aur, pe loc se şi prinseră, ş-o şterse p-aci încolo. Iar împărăteasa rămase cu capul pe iarbă.
        Când se deşteptă şi se văzu tunsă, plânse până ameţi şi plecă pe drum, încotro or duce-o picioarele.
        Când îşi văzu împăratul pramatia de împărăteasă, neagră tăciune, spaima copiilor, crezu c-a pârlit-o soarele, după cum spunea ea, că n-avea ce să-şi facă capului văzând-o cu pletele de aur.
        Împărăteasa adevărată luase lumea în cap. Pe drum întâlni un călugăraş, îi dădu veşmintele ei şi îi luă rasa şi caucul lui. Plecă înainte şi ajunse la stâna împărăţiei. Acolo, la un foc cu vâlvătăi, baciul şi ciobanii spuneau ghicitori, care de care mai împeliţate.
        - Ia spune şi sfinţia-ta una, părinte călugăraş, îi zise baciul.
        - Să spun, de ce nu, dar ghicitoarea mea e cu legătură mare. Dacă veţi ghici-o, să-mi luaţi rasa şi caucul, dacă nu, să vă iau eu turmele de oi.
        - Bine, răspunseră ciobanii. Călugăraşul deschise gura şi zise:
        - Din pulpă născută,
        pe claie-aruncată,
        de vultur răpită,
        de baba robită,
        la domnie-ajunsă,
        de ţigancă tunsă,
        călugăraş mă făcui.
        O fi tunsă... O fi rasă... Că hâr... Că mâr... Ciobanii nu ghiciră, şi călugărul le luă turmele de oi şi-i lăsă cu buzele umflate.
        Călugărul merse ce merse şi ajunse la cirezile şi la hergheliile împărăteşti, şi iar se legă cu ghicitoarea şi luă şi cirezile, şi hergheliile. Şi porni mai departe.
        Atunci, dădură năvală ciobanii, văcarii şi herghelegiii la împăratul şi-i spuse că un călugăr, frumos de pică, c-o ghicitoare, le-a luat turmele, cirezile şi hergheliile, ş-a pornit cu ele, tânguind mai mult ca o femeie decât ca un călugăr.
        Pe loc împăratul porunci la doi cetaşi să întoarcă călugărul din cale, ca să-i spună şi lui ghicitoarea pe care nimeni nu putu s-o dovedească.
        Când se înfăţişă călugărul, toţi rămaseră înmărmuriţi de frumuseţea lui şi se uitau lung, dându-şi ghiesuri:
        - Da' unde-i sunt mustăţile?
        - Da' n-are barbă?
        - Uh! ce ochi!
        - Păcat că e prea gros!
        - Păcat că e călugăr!
        - Ei, rogu-te, părinte călugăraş, zise împăratul, şi nu-şi mai lua ochii de la el, ia spune-ne şi nouă ghicitoarea cu care ne-ai luat avuţiile. Călugărul începu:
        - Din pulpă născută,
        pe claie-aruncată,
        de vultur răpită,
        de baba robită,
        la domnie-ajunsă,
        de ţigancă tunsă,
        călugăraş mă făcui.
        - Cum? cum? Mai zi o dată.
        - Dă-l încolo de hoţoman! Ce te uiţi în gura unui şiret... zise cioara de împărăteasă, albind ochii în cap. Împăratul îi întoarse spatele supărat, şi iar la călugăr:
        - Mai spune, tată, mai spune o dată ghicitoarea. Părintele călugăraş mai spuse o dată ghicitoarea şi, pipăindu-se cu binişorul la cingătoare, începu să cânte:
        - Copilaşul mamei,
        dormi şi nu mai plânge,
        că rasa nu strânge;
        că rasa-i de jale
        nu pentru matale;
        caucul nu-i greu
        pentru capul tău,
        nici pentru al meu...
        Aşa cântă şi-şi azvârli caucul din cap, iar din creştetul capului pân' la brâu se desfăcură valurile de păr mai strălucitoare ca lumina soarelui.
        Împăratul îşi cunoscu pe adevărata lui împărăteasă, îi dădu în genunchi şi-i plânse pe iminei.
        Dar ca o fiară se răsuci pe loc şi, umflând pe cioara haină, care se gogoţase pe tronul împărăţiei, porunci ca iataganele s-o hărtănească, găilor s-o dăruiască şi vântului s-o risipească.
        Şi încălecai pe-o şa şi vă spusei d-voastră aşa. Şi încălecai pe-o..."
        - Ho! Ho! oprea la basma, tată Doroftei, că mai sunt p-acilea şi fete mari, zise Ţuguia. Şade rău. Nu fi slobod la gură. Aici nu e cumetrie cu chef şi cu lăutari.
        - Aide, treacă-meargă ş-asta de la mine, mormăi Doroftei, să isprăvesc fără isprăvit, deşi mă ciupeşte gluma de limbă parc-aş fi luat în gură un furnecai întreg.
        - Tată Doroftei, dar baba şi unchiaşul, dar vulturul ce s-au făcut? întrebă un copilandru care ascultase pitulat după Marica.
        - Aci fuseşi, ciufule? răspunse bătrânul. Nu mai poţi după poveşti şi basme; copiii se joacă, şi tu pândeşti vorba cu urechile ciulite. O să visezi la noapte şi iar o să deştepţi pe mă-ta din somn. Dar cine poate să răspundă la ce întrebi tu? O să ajungi rău, că prea vrei să ştii multe! Aşa e basmul. Baba, moşul şi vulturul or fi crăpat de dor, şi pace bună!
        - Mamă, mi-e foame, hai acasă, zise un alt copil, ca de patru ani, şi se plecă la urechea mă-sei şi-i şopti încetinel.
        - Ce ţi-a spus, mamă Floare, spune drept! întrebară câteva fete mari, râzând să se prăpădească.
        - Uite, băiat mare, şi cere ţâţă, aţi mai pomenit una ca asta?...
        - Bravo! nu ţi-e ruşine, flăcău de însurat, şi adormi cu botul în sânul mă-tei.
        - La şcoală, nu la ţâţă! Nu ţi-e ruşine!
        - Să-ţi pui sabur, zise Doroftei.
        - Am pus şi l-a spălat, răspunse Floarea. Iar copilul, ruşinat, fugea plângând spre casă, ne-ndrăznind să se mai uite îndărăt.
        Scăpătase soarele. Adierea clătina frunzele castanilor. Copiii, aprinşi la faţă de zbenguială, se adunau unul câte unul, lăudându-se fiecare că pe el nu l-a luat "mama-gaia", pe el nu l-a tăiat "hâra" şi nu l-a făcut porcar, că nimeni n-a fost mai grozav ca el în tot jirul.
        În depărtare se-auzeau pocnete de bice. Erau grânarii. Sărbătoarea i-apucase pe drumuri.
        Se sculară cu toţii de la umbra castanilor ş-o porniră în cârduri spre casă. Bărbaţii, tăcuţi, gândindu-se pe-a doua zi. Femeile vorbeau de leacuri.
        - Aş! Untul de sunătoare nu e aşa de bun pentru bube, tăieturi şi zgaibe ca pătlagina.
        - Foile de leandru, oricât le-ai fierbe în apă sărată, tot mai bună e ţintaura pentru friguri.
        - Socul, macul, salcâmul şi coada-şoricelului sunt pentru tuse.
        - Pânza de păiajene dezumflă obrinteala.
        - Aş! Orice umflătură e mai bine s-o moi, s-o răsufli cu abureală de bozii, cu ceapă coaptă şi cu oblojeli de lipan.
        - Pe Ancuţa, gropăreasa, a aruncat-o în apă rece, şi parcă i-a luat cu mâna lungoarea.
        - Cătană şi-a descântat dălacul, şi l-a stropit cu apă ne-ncepută, fermecată de vestita Trandafiră, şi degeaba, a trebuit sa se ardă cu o muchie de bardă înroşită, altfel nu scăpa.
        Aşa mergeau agale, spunând fiecare ce-o tăia capul. Şi sănătate, mulţumire, veselie.
        A doua zi le aştepta lucrul, de dimineaţa până seara, şi ele îl aşteptau cu drag.
        Copiii zburdalnici goneau înainte, cântând, fluierând şi aruncând cu bulgări "care mai departe". Cei cu praştia şi-ascultau piatra cum piuia, ca un glonţ scăpat din carabină. Începuse a însera.
        Găinuşele bâzâiau, zburând greoaie, şi copilele alergau după ele să le prindă cu şorţul. Licuricii şi-aprindeau scânteile de argint.
        Şi acea linişte adâncă, întinsă peste toată mahalaua, aui de ţipetele copiilor când zăriră primul liliac care gonea, cotiş, de-a lungul uliţelor.
        Cu toţii începură să azvârle căciulile în vânt, cântând:
        - Liliac, liliac,
        trage noaptea la conac!
        din clopotniţa bătrână
        hop o data! hop de două,
        pân' la nouă...
        Liliecii dacă scapă
        sub căciulă fac calpacă.
        De-atunci tot să fi trecut cincisprezece ani, şi pe-aceeaşi streaje am intrat, pe-aceeaşi cărare m-am strecurat, şi n-am mai văzut mândreţea de-odinioară...

Pravoslavnicul şi slăninile

2014-02-03T02:15:00.001+02:00

Era odată un biet creştin sărac şi c-o droaie de copii mărunţi. Toată avuţia lui era gura femeii şi a copiilor, care ţipau de fitece. Guri flămânde, şi pace bună!
        Bietul creştin, ce făcu, ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc, Paşte fără ouă roşii şi nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.
        La Ignat vru să taie porcul. Dar cu cine? Muierea lui era cu mâinile legate. Un' s-o lase copiii? Copiii, ca copii mărunţi, se adunaseră împrejurul ei, şi cel mai mic sugea mereu ce mai avea de stors din ţâţele ei slabe.
        Se suci românul, se învârti, dar n-avu cu cine tăia porcul.
        Nevoia îl făcu să se gândească la vecin, un vecin ciudat de tot. Bătrân, singur cuc, uscat, ducând o viaţă de pravoslavnic, de pusnic, de sfânt în toată legea, bombănind toată ziulica Viaţa Sfinţilor părinţi.
        Şi de, bietul creştin adeseori se gândise: "Într-una, într-una, cruci peste cruci; cine face într-una cruci ca crucea se usucă".
        Dar, neavând încotro, chemă pe bătrânul pravoslavnic ca să taie porcul.
        Tăiară porcul.
        Aprinseră un foc de paie cu câteva găteje; îl pârliră, îl frecară cu cărămida; îl spintecară; slăninile le făcură în patru şi le atârnară în podul casei.
        La urmă, românul, mulţumit, vroi să dea câteva bucăţi de carne pravoslavnicului. Bătrânul îşi făcu cruce, se cutremură şi cu nici un preţ nu voi să primească, zicând c-un glas de mucenic:
        - Lasă, lasă, omul lui Dumnezeu, că pentru Dumnezeu am muncit.
        Ei, dar cine-mi fusese omul cu crucile!
        De lăcomia dracului, când eşti lacom, nici crucile, nici vieţile sfinţilor nu te scapă. Uite aşa, îi rămăsese pe suflet slăninile, groase ca un lat de palmă. Le simţea pe limbă şi în cerul gurii.
        Pravoslavnicul aşteptă până după miezul nopţii fără să închidă ochii, trudindu-se cu gândul cum să şteargă slăninile spânzurate în podul casei.
        Se gândi el ce se gândi, şi înainte cu "Doamne-ajută" şi cu Sfânta Scriptură.
        Când ajunse la uşa vecinului, vecinul sărac, rupt de oboseală şi ghemuit de frig, dormea dus, cu nevasta şi cu copiii, claie peste grămadă.
        Cucernicul bătrân vru să încerce cât de adânc le e somnul şi, bătând tare în uşă, zise:
        – Deschideţi voi uşile, şi vi se vor deschide vouă porţile raiului!
        Aş! bieţii oameni dormeau duşi. Nu se auzi nici pis. Unul barim să se fi întors dup-o parte p-alta. Ei, e greu să ai năravul d-a te învârti cânt îţi rămâne spatele gol. Şi ei abia se potriviseră, spate în spate, cu nasul în velinţele zdrenţuite.
        Văzând cucernicul bătrân că dorm cu toţii ca nişte bolovani de piatră, începu şi hâţ în dreapta, hâţ în stânga, până descuie uşa omului. Înlăuntru - iar ca să vază cum dorm - o luă popeşte, făcând cruci late:
        – Acesta este întunericul cel vecinic şi scrâşnirea dinţilor!
        Şi nimic, nici o scrâşnire de dinţi.
        Cucernicul iar îi trase o cruce şi puse mâna pe bărbat, şi-l hâţâi, cântând prelung şi tare:
        – Balaurul acesta pe care l-ai zidit a-l batjocori pre dânsul!
        Aş! pace! Parcă era mort balaurul acesta.
        Dibuind până la capătul celălalt al patului, dete peste muiere şi zise:
        – Marea aceasta, este mare şi laaaatăăă!
        Învârti mâinile pe deasupra copiilor!
        – Acolo, juvini mari şi mici, mari şi mici... corăbiile umblă!
        Şi încredinţându-se că dorm toţi ca nişte buşteni, se duse în tindă, orbăcăi până înnemuri scara şi, aşezând-o la gura podului, zise prelung şi pe nas:
        – Aceasta este scara pe care, pe care, văzutu-o-a Iacov în vis, şi îngerii Domnului se suiau şi se coborau...
        Se sui în pod şi puse mâna pe slănini.
        – Suitu-te-ai la înălţime şi robitu-ai robiiiimeee!
        Dar hop, ce cu gândul n-ar fi gândit, când voi să se coboare pe scară, tremurându-i mâinile, de frică şi de frig, îi scapă o slănină. Slănina răbufni în nişte străchini şi le sparse cu mare zgomot, să se fi deşteptat şi pietrele.
        Şi pravoslavnicul făcu o cruce şi zise:
        – Întristat este sufletul meu până la moarte! Doamne, păzeşte-mă de ceasul acesta şi mă izbăveşte de cel rău!
        Omul din casă se deşteptă, aprinse o lumânare şi, văzând scara la gura podului şi o slănină trântită jos, ridică toată casa în sus, înhăţă un retevei şi se repezi pe scară.
        Pravoslavnicul, speriat, rupse învelitoarea ca să scape şi zise cu glasul tremurând:
        – Ruptu-ai sacul tău, Doamne; şi m-ai, m-ai încins cu veselie!
        Hoţul de păgubaş în pod, pravoslavnicul pe casă. Când să sară:
        – Şi şchiopii vor sări ca corbii!
        Şi bâldâbâc jos.
        Păgubaşul după hoţ. Fugi pravoslavnicul cu slăninile, fugi păgubaşul. Şi zvârrr! românul cu reteveiul după cucernic şi-l pocni în cap. De unde, hoţul să cază?!
        Şi de durere, gonea de-i sfârâiau picioarele!
        Şi trecându-şi mâna prin păr şi dând de sânge:
        – Unsu-ai, Doamne, cu unt, cu untdelemn capul meu!
        Şi bietul păgubaş, auzindu-l şi văzând că nu-l mai ajunge, se opri locului, încrucişă mâinile pe piept, dădu din cap şi zise şi el cu glas lung, făcând după glasul pravoslavnicului:
        – Adevăr zic vouă, că hoţul fuge mai uite decât păgubaşul...

Sultănica

2014-02-03T02:15:00.000+02:00

        D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii - curate ca un pahar; prispa din faţă - lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte şi de alta, scârţâie, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.
        Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.
        Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.
        De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie şi de pustiu... Nu cerea de pomană... da' şi viaţa de azi până mâine viaţă e, or foc?
        Doi juncănaşi, o vacă, doi cârlani, zece oi ş-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt'dată ţineau opt perechi de boi ungureşti, şase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuţi ş-o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.
        II
        E începutul lui decembrie.
        A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; şi cade, cade puzderie măruntă şi deasă, ca făina la cernut, vânturată de un crivăţ care te orbeşte. Muşcelele dorm sub zăpadă de trei palme. Pădurile, în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi. Vuiet surd să încovoaie pe după dealuri şi să pierde în văi adânci. Cerul e ca leşia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncăie, căutând spre păduri. Viscolul să înteţeşte. Vârtejele trec dintr-un colnic într-altul. Şi amurgul serei se întinde ca un zăbranic sur.
        Râul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vâjâit mânios înecat în glasul vântului, şi izbeşte sloiuri mari de gheaţă şi butuci groşi de meterezele podului.
        Arar se vede pui de om trecând prin sat. Pârtia e acoperită. Abia se zăresc poteci ca de lăţimea unei lopeţi.
        Cea mai îngrijită leagă cârciuma de primărie.
        Lumini gălbui de văpaiţă joacă prin geamurile câtorva case. Vremea rea a amorţit satul, îndeobşte zgomotos. Numai în bătătura Hanului Roşu hămăie răguşit doi dulăi de câini.
        În cârciumă e arababură mare. Firitiseală nepomenită ţine nea Nicola Grecul, cu fruntaşii satului, de ziua sa.
        O dată pe an e Sf. Niculae.
        În uşa prăvăliei stă un ţăran nalt, spătos, cu faţa conabie ca sfecla; uneori scutură din cap, râde şi îndrugă singur.
        – Aşa e omul... un ciocan, încă unul ş-al treilea, până ajungi la tinichea... d-acolo-ncolo... Dumnezeu cu mila... torni, parcă torni într-o pârnaie... Dar Sanda ce-o să zică... că mi-a dat Sfântul muiere harnică, dar rea, topenia pământului!...
        Înlăuntru s-aud ciocneli de pahare, buşeli de călcâie şi zbârnâitul otova al cobzarului. Trăgeau chindia de curgea ţărâna din pod. Apoi, când să mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toţi, care mai de care:
        – Hai să ne fie de bine, nea Nicola... La mulţi ani cu spor şi sănătate... Cinstit socru mare...
        – Suge, suge, că doar nu te-a îmbătrânit calea bisericii...
        – Mai trage-i, părinţele, o leturghie...
        – Să te văz, logofete, care pe care...
        Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alţii obide. Unii abia aşteaptă Ignatul să-şi taie grăsunul cât malul, alţii abia au mălai de gură. Că cine a făcut lumea, cu deşertăciunile ei, la unii tună şi fulgeră, iar pe alţii îi îmbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci.
        III
        Aşa înţelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; şi aşa, hangiul venetic, bogat putred, să răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin, pe când mama Stanca Kivuleasa stă mâhnită la gura sobei, mângâindu-şi odorul pe obraji. Sultănica aţipise cu capul în poala mă-sei.
        Odaia e deretecată de ţi-e drag să te uiţi la ea. Pe pat o scoarţă aleasă în fel de fel de migălituri. Pernele, cu feţe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, două plapumi groase.
        Spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. Toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de apă. Toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două. Cât despre sf. Gheorghe, călare p-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoară şi nu mai omoară un balaur de pe tărâmul celălalt. Mai jos de icoane arde candela.
        Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de busuioc şi siminoc, din Vinerea Patimilor, strâns legate în vlăstar de salcie de la Florii.
        Focul pâlpâie. Câteodată pocneşte de-aruncă spuza în sus.
        Şi Sultănica deschide repede nişte ochi ca pruna de mari. Şi mama Stanca, ferind-o de scântei, îi zice încetinel: "Dormi puiul mamii, dormi!"
        Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrămi. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreţi gura.
        Fata Kivului e cum arar se mai află sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugrăvit: alb şi cu două răsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoşi de pică, dar când îi încruntă, te sperie ca-ntunericul. Părul lins, cu unde albăstrui. Să poartă cu tâmple. Aşa a apucat de la mă-sa, şi mă-sa de la mă-sa, obicei adus de pe obârşia Ialomiţei, unde nu se ştia de creţuri şi colţişori.
        Sultănichii îi este dragă curăţenia ca lumina ochilor, că chiar de n-ar avea sprâncenele trase ca din condei şi buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foiţă şi cu muc de lumânare.
        Când merge, saltă puţin şi se mlădie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frânge.
        Multe capete a sucit. Mulţi ochi au jinduit-o.
        În horă fură toate privirile, şi ea s-aprinde d-ai crede că se topeşte.
        Şi ce vâlnic, şi ce năframă, şi ce cămaşă de borangic, galbenă ca spicul şi subţire ca pânza păiajenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca poama pârguită, cum se bate când abia răsuflă de osteneală.
        Să crape de căldură, nu-şi sumete mânicuţele în faţa flăcăilor. Să se îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu creiţe şi cu ochiu-boului? Nu scrie la dânsa aşa ţigănie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduşe în păr, ori cu doi-trei didiţei între betele ce-i încolăcesc mijlocul de patru ori.
        La şezători s-a dus o singură dată de când e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomeneşti: "Cui îi arde de zbenguit e săritoare pentru aşa treabă". Că până se coace dovleacul în sobă, câţiva flăcăi dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sărută de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or năframa, şi duminica, la horă, până să li le dea, le snopesc o toană pe după şura din spatele hanului. Unii mai împeliţaţi numai ce-i auzi: "Sări, cutăriţă, de suflă în ăl foc!" Şi când biata fată stă-n genunchi, suflând din băirile inimii, odată îi dă brânci şi cade pe spate.
        Sultănica e leită-poleită răposatului. Când se aprinde, nu te poţi apropia cale d-o poştie. Când vrea ceva, vrea, nu se încurcă. De să mânie, nu mai vede înaintea ochilor.
        Într-o zi, la sapa porumbului, cine ştie ce i-a năzărit, că cu toate rugăciunile mă-sei, n-a voit să mănânce din zori până la amurg şi n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de osteneală. A dus-o biata bătrână mai mult moartă decât vie acasă. A doua zi, când s-a dezmeticit ş-a văzut pe mama Stanca la capul ei, galbenă ca turta de ceară, cu părul alb şi ciufulit, cu ochii traşi de durere, a sărit la gâtul ei şi, fără să zică nici pis, a început s-o sărute şi p-o parte şi pe alta, pân-a podidit-o un plâns d-a muiat un ştergar întreg-întreguleţ.
        Unele mai isteţe din sat au împrăştiat zvonul că ar cam suferi de vrun farmec.
        De harnică, harnică, n-are cum mai fi! Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila! Sare din vârful stogului şi cade ca un fulg. În argea nu i se văd mâinile. Când toarce, mănâncă caierul. De cinstită, nu e obraz mai curat. Când Ioniţă Rotarul, om chipeş şi hazlâu, s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de şarpe şi, în mijlocul flăcăimii, i-a strigat:
        – Mi-aş tăia obrazul, dar ţi-aş tăia buzele!
        IV
        Ce punea satul în nedumirire, şi mai vârtos p-ale ce cată nod în papură, e când apucă lumea în cap şi trece nouă hotare.
        Numai ce-o vezi, la revărsatul zorilor, că o ia rara-rara, prin fâneaţă. Galbenă, cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, şi să opreşte la vrun deal, la vrun pârâu. Ascultă neclintită un ceas, două. Vântul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura pietricelele din matcă şi le sună ca pe nişte zurgălăi auzite din depărtare.
        Apoi culege flori şi le azvârlă, până ce i se aprind obrajii şi să trezeşte ca dintr-un somn adânc. Ochii îi sclipesc ca oţelul învârtit la soare.
        Joiţa Baciului ar fi văzut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creştetul muşcelului ce desparte apa Vâlsanii de Râul Doamnei, privind, ca dusă de pe lume, la roşeaţa apusului.
        Obosită de gânduri, se întorcea spre casă cu căutătura-n jos, cu un nod în gât, cu gura friptă de sete. Şi de întâlnea vrun izvor, bea până i se oprea răsuflarea. Apoi, făcând mâinile căldăruşe, le umplea cu apă rece ca gheaţa şi limpede ca diamantul, pe care ş-o arunca în obraji.
        Da' să te ferească Cel-de-sus de gura satului şi de pizma celor vinovaţi şi răi!
        N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea, care, de bună ce era, ş-ar fi dat şi dumicatul din gură, că începeau şuşuitul şi ponoasele.
        Câte-n lună şi-n soare-i scorneau.
        – Sultănica, frumoasă? Aida-de!
        Mai bine îşi pune gâtul pe tăietor Ilinca, ciupita de vărsat.
        – E o fudulă, o luată din Iele, n-are toate sâmbetele. Când umblă, calcă-n străchini. Numai nevastă ca toate nevestele n-o să fie Sultana aia, zicea la fântână, la horă, la şezători fata Ciauşului. Ce are neica de nu i-a primit peţitul? Au nu e voinic? Or e beţiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? He, he, fata proastă şi ţâfnoasă dă norocului cu piciorul. Da' de, om sărac şi cu nasul în sus... Ştie Dumnezeu ce face!
        Şi flăcăii, mai toţi, o luaseră în nume de rău. Nu, că de ce să fie aşa de mută? De ce să fugă de toţi parc-ar fi râioşi? O fată mare se mai lasă ba la un sărutat - că d-aia are gură dulce - ba la un giugiulit - că d-aia are sân cu drăgănele. Şi ştii, cum e omul, din una într-alta, se îngroaşe gluma, şi căpătuiala vine, că moş popa ce-aşteaptă? Să dezlege dorul după pofta inimii. Altfel cântă cucul pe fată bătrână şi rămâne moşoroi fără soboli.
        V
        S-auzea, în depărtare, chiuit de danţ şi pocnete de pistol la nea Nicola Grecul.
        Vântul vuia de te lua groaza. Măzărichea răpăia în fereastra mamii Stanchii.
        Sultănica ridică capul din poala mă-sei. Se alipi de bătrână. O cuprinse pe după gât cu braţele rumenite de dogoarea focului şi privi lung în chipul ofilit al bătrânii.
        Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap şi multe prin inimă când grecoteiul se desfăta.
        – Mamă, mamă, grăi bătrâna, moş popa, când spune din Vanghelie, cică să rabzi şi iar să rabzi... Aşa e, părinţele... aşa e... că Mieluşelul Domnului a răbdat scuipat, bătaie şi răstignire... Dar când mă gândesc la răposatul ş-auz chiuitul caţaonului, mă podidesc lacrămile, Sultănica mamii, şi blestem din suflet, doară de l-o ajunge mânia Domnului!
        Sultănica strânse vătraiul de-i zbârnâi în mână.
        – Nu mai pot, grăi iar bătrâna, nu mai pot să-mi târăsc zilele, când mă uit la tine şi nu ştiu pe ce mâni o să cazi... Aveam şi noi, pe vremea Kivului, rod şi vite cu duiumul; pătulele gemeau de pline; bătătura nu mai încăpea de vite şi lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Şi ce te pomeneai că se aruncau pe răsfăţ. Rupeau pământul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletănată ca o măciucă. Şase argaţi nu le da de cap până nu se potoleau de bunăvoie şi nu cătau spre obor, dând din cap şi băgând limba şi p-o nare, şi pe alta. Bietul tat-tău se uita mândru la bogăţia lui cinstită. Parcă-l văz, c-o mână în şerparu-i civit, alergând de colo-colo. Ce hărnicie de om! Tot satul nu-i ţinea piept. Când punea mâna pe plug, trosneau coarnele. Când da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mâinile lui rădea ca briciul. Tu erai mică şi nebunatică. Cum te zărea că-i ieşi înainte, cu mănuşiţele pline de noroi, creştea inima în el şi se topea d-a-n picioarele.
        – Bietul tata!...
        Focul pâlpâia în gura sobei. Muşcelele alburii abia se mai zăreau prin geamuri.
        – În toiul verii, îndată ce venea rupt de osteneală, ne ospătam bine, apoi ne odihneam pe prispă. Pe tine te-aşeza ca p-o laiţă pe genunchi, şi te juca, şi spunea, şi râdea, şi tu-i băgai mâna în barbă. Uite aşa ne-apuca miezul nopţii. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ş-acum glasul lui: "Să mai stăm, fă Stancă, fă, că parcă mă-ngraş când mă uit la voi!" Era rai, nu viaţă, până să pripăşi, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de caţaon. Şi-a sosit într-un ceas rău. Lăcuste erau, secetă era, vitele boleau şi mureau p-un capăt. Dar ce să mai îndrug Sultănica mamii... Într-un an, a făcut ce-a făcut, lipitoarea, l-a băgat în judecăţi şi l-a lăsat sărac lipit. Kivu era iute ş-avea ş-un beteşug de tuse. S-a luat la contră şi, de mâhnire, s-a-mbolnăvit. Când ş-a dat sufletul, mă strângea de mâni ca c-un cleşte şi te chema, ars d-un foc nestins. "Încă doi ani... Să nu vă las pe drumuri"... a zis şi i-am închis ochii.
        Pe mama Stanca o podidiseră lacrămile; curgeau picături mari pe vatra de cărămizi calde, şi de unde cădeau se ridicau aburi înghiţiţi de gura sobei.
        – Nu mai plânge, mamă, zise Sultănica sărind în sus. Îi dau foc... să arză ca şoarecii... Doar nu s-au stins toţi ai Kivului!
        Mama Stanca îngheţă văzând pe Sultănica năprasnică la corp şi cu ochii ca doi cărbuni aprinşi. După câteva clipiri dese, zise cu mare evlavie:
        – Fă-ţi cruce, fata mea, fă-ţi cruce, avuseşi un gând rău... Necuratul a trecut pe lângă noi...
        Bătrâna şopti de trei ori, plecând fruntea în jos: "Numele Tatălui, ş-al Fiului, ş-al Sfântului Duh, amin".
        Se liniştiră. Sultănica aruncă o buturugă în sobă. Bătrâna turnă untdelemn în candelă şi-şi şterse pe frunte deştile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane.
        – Am să-ţi fac o rugăciune, mamă. Iacă, astăzi fuse S-tul Niculae, vreau şi eu să-ncerc mila cerului. Să stau la privighere până la cântatul cocoşilor d-a treia oară. Poate să ne arunce cuviosul Niculae vro pungă cu bani, că văduva din carte avea trei fete, şi pe câtetrele le-a căpătuit...
        Mama Stanca, cu tot amarul de care era covârşită, zâmbi.
        – De, maică, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia şi Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioară a fost cum a fost, dar acum e prea de tot... O să ne apuce judecata d-apoi... O să plouă foc şi pucioasă... Şi îngerii AtotŞtiitorului vor buciuma: "Sculaţi, morţi, din morminte!... " Domnul ş-a întors faţa de la noi, păcătoşii...
        – Să-mi încerc şi eu norocul...
        – Bine, Sultănico, fie ş-aşa, răspunse Kivuleasa şi, făcând trei cruci căpătâiului, să vârî în plapumă.
        Mama Stanca sforăia dusă. Din vreme în vreme ofta, înghiţind în sec.
        VI
        Fitece oftare, năbuşită în plapumă, sugruma pe Sultănica. Gândul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumeşti.
        Cine pe lume a scăpat de chinul din care izvorăşte omenirea cu bunele şi relele ei? Toţi trec p-acolo, oricât s-ar ruşina.
        Sultănica rătăcea ca o umbră, nu de vrun farmec; ci, când e să te biruie dragostea, să te pui în cruciş şi-n curmeziş, să te tai şi să presari sare pe crestături, spuză să pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiţi pe lângă focul dragostei, de este foc cu adevărat. Şi aşa fusese să fie cu Sultănica, că nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata şi trece prin toate şi buture de rovină rămâne: bâzâie fără să ia foc.
        Că după cum simţea Sultănica... de s-ar fi vârât în gaură de şarpe şi s-ar fi dat vântului turbat... era ceva din altul în ea... un chip... nişte ochi... un sărutat ce-o tot săruta în acelaşi loc... şi o fura, şi o ducea, legată-ferecată, acolo unde numai focşorul ei ştia... Se prăpădea după Drăgan Căprarul.
        VII
        Căprarul, scăpat de militărie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinţi, scoase apă din piatră şi ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl făceau, nu e vorbă, pişicher, papugiu de Bucureşti, dar cum ziceau alţii, din prietenii lui: "Aşa e moara trândavilor. Căţăie, că nu ţine parale. Până o pune Căprarul mâna în chica vrunuia, să-i facă morişcă de vânt."
        Cârdăşia lui erau din flăcăi de muncă ca Voicu Ciauşului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ioniţă Rotarul şi alţii. Nu-l vedeai umblând pe două cărări. Rămânea poricine la prinsori. Prindea armăsarul din herghelie cu dinţii de nările nasului.
        Frumos, chipeş, avea o uitătură vie şi cam ascunsă, de nu-l ghiceai ce-ar vrea şi ce n-ar vrea. Mustăţi negre şi dese. De le netezea, pleca puţin capul şi p-o mână, şi pe alta. Cămaşa pe el, ca floarea. Căciula ţurcănească, trântită p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc.
        Era vesel şi glumeţ.
        Dar de prin priar se schimbă Drăgan al nostru.
        Începu să dea târcoale Sultănichii. Când îl cătai, de era şi Sultănica la horă, el sta deoparte mâhnit, privea galeş, răsucind vrun pai în mână.
        D-o întâlnea la adăpatul vitelor, i-ajuta cu dragă inimă, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Şi când zicea "mama", i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta să puie în spinare cobiliţa cu cofele, să n-o fi atins de mână, că pleca ochii în jos ruşinat.
        Azi aşa, mâne aşa, că Sultănica, când prinse de veste, i se păru aşa de veche treabă, că d-ar fi fost de când lumea ar fi fost mai de curând.
        I se făcu frică.
        Ba să hotărî să nu mai dea ochii cu dânsul.
        Trei săptămâni îl ocoli, şi fură trei veacuri.
        Într-o zi o luă razna p-un piept de muşcel, fără să ştie încotro. Fânul îi trecea de mijloc. Arşiţa începuse de dimineaţă. Cântau păsările de te slăveau. Lăcustele zbârnâiau şi tot a bine ş-a duios spuneau şi ele. Florile îţi luau ochii şi te-adormeau cu mirosul.
        Sultănica căta alinare, şi, în deşert, alinare nu găsea. Toate o munceau s-o răpuie. Că d-o supunea frământarea, d-o muia dorul şi sângele de-i năvălea în colcote la cap, să trântea cu faţa la pământ şi săruta florile, până ce o piroteală plăcută o făcea nici s-adoarmă, nici deşteaptă să fie.
        Şi simţea în astă zi de pribegie o nedumirire, că suia către culmea dealului, fără să-i pese de ciulinii şi rugii ce-i tăiau picioarele ca un herăstrău. Plaiul, cu podoaba lui, o ameţea într-un vârtej de întristare.
        Când ajunse în vârf, pământul i se învârti supt tălpi; mintea i se clătină de spaima ce te cuprinde când te prăbuşeşti într-o vultoare... La umbra unui păducel, Drăgan sta p-un buture de stejar.
        Drăgan aruncă ghioaga cu care bătea păişul, răsturnă o tivgă cu lapte bătut şi strigă ca scos din fire: "Sultănico, mă prăpădeşti!"
        Cum, ce fel, de ce... să treziră strângându-se în braţe, că braţele le curma trupul.
        Din acest ceas se întâlneau pe ascuns de lume.
        Sultănica bolea. Nu adormea decât despre ziuă. Vise urâte îi turburau odihna.
        VIII
        Ş-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba să se vază.
        Mama Stanca dormea.
        Sultănica suflă în văpaiţă şi căzu la icoane. Galbenă ca turta de ceară, dă să se roage, şi nu poate să-şi adune gândurile risipite. O sudoare rece îi brobonă fruntea. Îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile. Socotise că icoanele s-au clătinat, voind să se întoarcă de la dânsa.
        Încet-încet, ca o stafie, să târî până la gura sobei. La lumina focului parcă murise şi înviase.
        "Înşel pe mama, necinstesc curatele sale bătrâneţi, înşel cele sfinte!" Deodată, lumina ochilor îi scăpără. Gura sobei se lărgeşte, buzele-i de pământ se roşesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur; flăcările sunt limbi de foc ce să răsucesc şi se desfac; duduitul dinlăuntru să porneşte ca un potop de jale.
        Sultănichii, privind la vâlvătăile din sobă, i să păruse c-a văzut gura şi muncile Iadului.
        Speriată, se repezi din nou la icoane şi dădu-n genunchi. Să rugă, mormăi: "Împărate ceresc, mângâietorule... " Îndurarea să coborî pe chipul ei. Vedeniile o părăsiră. Faţa i să lumină şi căzu cu fruntea la pământ.
        Şi de ce mila de sus să n-o ajute? Nu s-a grijit la Paşte şi la Crăciun? Cine, ca dânsa, a mai atins Sfântul Potir cu atâta evlavie? Şi dacă dragostea curată e păcat neiertat, cum de atâtea fete mari fug cu flăcăii, şi unele neveste să dau afund cu târgoveţii, şi tot bine, tot vesele, tot zile albe duc?
        Ispita ei e mai afară din cale? Un sărutat o arde trei zile şi fitece bălărie o ameninţă s-o dea de gol satului.
        După ce vede pe Drăgan, vestmintele o doboară ca nişte piei de plumb. Îndată ce scapă din braţele lui, e ceva care o încinge şi-i zdrobeşte oasele. N-o să-i mai vie minte la cap. D-ar fi de ţâţă, şi tot n-ar fi aşa de proastă şi de capie. Vezi bine... nu se poate... Ce e de la ea nu e... nu e după cum vrea, ci după cum îi e scris să vrea... Cine ne-a dat inima să nu ne fi înfipt dorul şi dragostea în ea...
        Sultănica strânse pumnii de-i trosniră deştele.
        În uşa tinzii să auzi ciocănind încetişor.
        Sultănica abia-şi stăpâni răsuflarea. Îşi netezi părul. Îşi aşeză fusta înaintea icoanelor. Vru să meargă şi se clătină. Îi amorţise un picior. Apoi ieşi în vârful degetelor, aruncând o căutătură speriată. Trăsese zăvorul prea repede.
        Mama Stanca doarme învârtindu-se şi p-o parte, şi pe alta. Chipul ei, zbârcit, uscat şi luminat de candelă, parc-ar fi chip de moaşte. Visează... Ar voi să scape de vro primejdie... Se-ntunecă...
        IX
        Se crapă de ziuă. O făşie de lumină, ca un brâu de argint, se întinde spre soare-răsare. Codrii fumurii parcă plutesc în depărtare şi ogrăzile sunt albe de zăpadă.
        Sultănica gâfâie, scoţând, pe gură şi pe nas, aburi groşi ce-i cărunţesc părul şi genele. Picioarele i să scufundă până la glezne. Nasul ei e roşu-vânăt. Lacrămile i-au îngheţat pe obraz. Se luminează. Ea vrea să meargă mai iute şi cade. Să scoală repede şi iarăşi cade.
        Speriată, priveşte în toate părţile. Să tăiase în gheaţă. Câteva picături de sânge căzură pe zăpada albă.
        Un vânt uşor scutură, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare.
        Sultănica apucă o pârtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub paşii ei pripiţi. În dreptul morarului, pune capu-n pământ, furişând o uitătură numai cu coada ochilor.
        Un mârâit de câine o face să tresară ş-un ţipăt de gâscan i-aruncă inima din loc. Îşi încordează puterile ş-o rupe la fugă. Case, plute bătrâne, troieni cât dealurile, ogrăzi de pruni, toate fug şi s-afundă în urma ei. Într-o clipă trece podul de peste Râul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleieşti cu aur.
        A ajuns acasă. Lăbuş, câinele curţii, cu păr ca de lup, începe a lătra ş-a se gudura pe lângă dânsa.
        Sultănica pune mâna pe clanţă, dar nu îndrăzneşte nici să deschidă, nici s-o tragă înapoi, arsă de ger.
        Pielea degetelor i se prinse de clanţă.
        – O nălucă, mamă, a sfântului Niculae m-a făcut să alerg, să caz, ţiindu-mă întruna după acel moş cu barba albă, în sfintele odăjdii...
        Bătrâna, cu frica Domnului în sân, crezu. Să sperie văzându-şi fata sângerată. Îi legă mâna în cârpe curate. Nu ştia ce să mai facă ca s-o oprească din plâns.
        Atât odor mai are Stanca. Atâta nădejde. În faţa ei vede pe Kivu, vede belşugul d-odinioară, zilele senine şi nopţile petrecute pe prispă afară. În faţa ei vede căminu-i cum era când era. O durere d-a Sultănichii îi curmă viaţa ce abia se mai ţine într-o aţă. Un dar, o înduioşare, când se zugrăveşte în chipul fetei, face pe bătrâna, deşi veştejită şi uscată ca o frunză de brumar, să-şi învieze în adâncul ei ceea ce a simţit când a dat ochii cu Kivu pentru întâiaşi dată.
        D-ar fi după gândul ei, Sultănica, "plăpândă şi frumoasă ca o cocoană", ar trebui să fie şi mai şi decât nevasta arendaşului. I-ar da caleşti cu telegari, poştalioane cu opt cai bidivii şi câte-n lună şi-n soare. Da' s-ar robi turcilor, numai s-o ştie bine. Şi când să gândeşte că nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine să se dea cu capul de pereţi, să intre în pământ de vie.
        – Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetii pe pieptul ei măluros şi mort.
        Sultănica sughiţă. Pe umerii obrajilor îi joacă şi se schimbă două pete ca nişte nisfele de rumeneală. Privirile-i ascuţite, scăpate din umezeala ochilor, trec prin geamuri şi să îneacă în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai răsfrântă. Buzele, aprinse, le simte calde de sărutări. Sfârcurile urechilor îi ard. Părul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucită pe trup. Năjiţele opincilor, dezlegate. Se pipăie. Îşi încheie cămaşa la gât. Clipeşte zorit. Ş-ascunde ochii în umărul osos al mamei Stanchii.
        Dacă ar putea să se arunce la picioarele mă-sei! Să-i sărute tălpile şi să mărturisească tot...! Dacă s-ar arunca în râu...? Dac-ar lua lumea în cap şi ş-ar pierde de urmă...?
        – Odorul mamei, odorul mamei! îngână mama Stanca, legănând capul fetei pe pieptul ei măluros şi mort.
        Pe Sultănica o tăie această mângâiere curată. Sări din braţele mă-sei şi s-aruncă în pat, cu faţa într-o pernă, cuprinsă d-o jale cu lacrămi cari ard pe unde pică.
        X
        Drăgan Căprarul câştigase rămăşagul cu Ion al Ciauşului că va veni de hac Sultănichii. Un junc mai mult şi fala flăcăilor. Cum o să-şi răsucească mustaţa de grozav printre tineret! O să calce din pod. Câtă-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o să-l mai încapă locul! Leicuţei i-a făcut răvaş de drum. Bărbaţi sunt şi pentru cele sărace. Fiecare cu norocul ei. Dacă i-a plăcut, a vrut. Şi ce, nu e tot ea? Multe a văzut, multe a prefirat el prin ăl Bucureşti! Doară n-a tăiat câinilor frunză! Sporovăia, la cazarmă, Negoţoi, vistavoiul, şi de cocoana d-lui maior. Că n-o să cază el, Căprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bătaie i-a tras ţiitoarea! A doua zi, la "revizie", era cu ochii ca fundul căldării.
        Olio-lio! greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că d-aci încolo merge găitan. Pentru o cotoroanţă ş-o pitpalacă, un pumn, şi le-a luat mirul!...
        XI
        Mitrana Tălugă a Ţuţuenilor are şezătoare, nu glumă! Două lumânări de seu ard p-o masă rotundă cu trei picioare. Nu e nici un flăcău. Altfel, nu e chip să ai la şezătoare nici pe fata popii, nici pe fata primarului.
        Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ş-au făcut poala maldăr de fuioare. Da' mai încurcă lumea câteva fetişcane ce nu s-au prins în horă şi li se scurg ochii să fie şi ele printre cele mari.
        Fusele zbârnăie alene într-un râs cu hohote. Un pisoi, cu cercei roşii, cu ochii ca două scântei, sare de la un fus la altul şi parcă le cântăreşte în labele lui neastâmpărate. Doi copilaşi, cu chica ciuf, aşteaptă să scoată daica Mitrana cartofii din spuză şi dovleacul din căldare. Şi să tot şterg la nas când le vin aburi dulci cu miros de godină.
        – Aşa, soro, zise Ciauşanca, a început să cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gândurile, c-o s-o ia Drăgan... E împeliţat Căprarul, nu-i dai de fund. Cu rămăşagul i-a păpat neichii juncul cel mai gras.
        – Iată colo, strigă Mitrana, de umplu casa, fitece pasăre măiastră îşi găseşte vânătorul. Măcar de ş-ar clădi cuibul în clopotniţă ori sub streaşina primăriei, tot o să cânte, că nu se poate:
        Dar un hoţ de vânător
        Smulse trei fire de păr,
        Le făcu un lăţişor
        Şi mi-l puse de picior.
        – De, dadă Mitrană, grăi Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, cică şi vânătorul îi zice măiestrei:
        Cântă-ţi, puică, cântecul
        Că mi-e drag ca sufletul.
        Toată pasărea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare...
        Marica e un boboc de fată. Cam puţintică, dar ce să-i faci, când omul e nurliu, duce ziua după el. Marica, de râde, ţi-arată două şiruleţe de mărgăritar. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii, şi să strecoară printre surate ca un prichindel. Şi gluma cu glumă bate şi spune basmele şi snoavele bătrâneşti cu atâta limbuţie, că parc-ar citi pe slove.
        Mitrana simţi cuvintele Marichii ca şi cum o piersicase cu urzici. Tuşi, cântă ceva pe nas, apoi se duse să ia aminte de mezelic, cum se cuvenea după bunele datini.
        Safta lui nea Ghiţă aduse iar vorba:
        – O să se ducă vestea ca de popă tuns. Ce mai cinste şi pe Sultănica! Obraz smerit, suflet ascuns...
        Nu sfârşi cuvântul, şi Catrina Pârvuleasa şopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte:
        – Uite, soro, ce ţi-e omul! Auzi colo la Safta... Şi ea are un copil ce face măricel. Ăst copil l-a născut patru luni în urma măritişului cu nea Ghiţă. În curând o să aibă doi, şi, de, se cam zic multe... Altfel, nea Ghiţă e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumii?... Până nu vede, nu crede... dacă o crede ş-atunci...
        – Şi eu, lele Saftă, grăi Ilinca Ciupita, şi eu dam cu gândul că Sultănica n-o să sfârşească cu bine. Acum să-şi mute gândul la moşii ăi verzi, că nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine să-şi lege o piatră de moară de gât şi să s-arunce în râu decât să-şi târască zilele încărcate de aşa păcat...
        – Nu spui eu, Miră, şopti iar Pârvuleasa, pe când celelalte dau prin ciur şi prin dârmon pe Sultănica, nu-ţi spui eu că naiba când n-are de ce râde face pe hoţ judecător...
        – Ai gură de aur, surată Catrină, răspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovăieşte Ilinca Ciupita, şi ea a îmbătrânit fată mare. Se dă ea pe lângă mulţi, şi mulţi se dau pe lângă ea, c-ar avea bune părăluţe. Da' ce face, ce drege, că n-are lipici. Când merge, să zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde, sparge ţiple.
        Până au început, atât le-au fost mult, c-apoi cădeau claie peste grămadă, ponoase, cârtiri, zavistii, învălmăşite într-un hohot gras şi spart.
        – O să-i semene Căprarului.
        – D-o fi fată, s-alerge d-a-ncâtelea pe la soare-răsare pân-o vedea pe dracu la soare-apune.
        – Frumoasă zestre dăruieşte sfântul Niculae!
        – Zestre cu mâni şi cu picioare.
        – Ei, ei, guri rele, şi voi aţi ameţit în braţele flăcăilor! Ziceţi mai bine Doamne fereşte...
        – O să vă placă...
        – Da' nu ca Sultănichii...
        – Pentru că inima cere, nu-şi pune fata poalele în cap.
        – Vijelia le ridică.
        – Nu se îngroaşe gluma... dacă nu ţi le ridici singurică, fetica mea.
        Şi ţipete, şi râs, şi frământare.
        Fusele dormea somnul mătuşii. Fetele fierbeau de un neastâmpăr cald şi puternic. Sudoarea curgea în cârâie pe obrajii lor graşi şi aprinşi. Unele-şi sumeseră mânecile chenăruite în stacojiu şi azvârliră coadele pe spetele largi. Altele-şi desfăcură sânul pietros, care ţipa sub cămăşile întinse.
        Soba dogorea.
        Fetişcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrăzneau, cu tot zăduful, să s-arate în bună voie: abia aveau ca două mere creţeşti.
        Zbenguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roşie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tavă, spart în bucăţi mari şi galbene. Aburii, groşi şi dulcegi, se încolăcea din tavă până la grinzi. Lelea Safta, lăsându-i gura apă, aruncă marama pe spate şi, de veselie, începu să cânte c-un glas prelung:
        - Pentr-un măr de fată mare
        Naiba aleargă călare,
        Pentr-o mură ş-o răsură
        De trei ori să şterg la gură,
        Şi răzeşi cu răzeşie,
        Şi ciocoi cu căftănie...
        XII
        Sultănica nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare. Îngălbenise, se uscase ca iasca şi-i scoteai vorba cu cleştele. Ochii ei, drăgălaşi odinioară, în fiece dimineaţă erau roşii. Noaptea, cum simţea pe mama Stanca înşelată de somn, plângea năbuşit până ce pleoapele îi zgâriau luminile.
        Unde o apuca gândurile, acolo rămânea, fără a clipi, cu mâinile înţepenite ca nişte beţe. Şi după ce se întunecă, pe buzele ei, crăpate şi acoperite cu pieliţe pârlite, trecea câte un surâs trist şi plin de amărăciune.
        Nu mai ştia de lume, nici de rugăciunea obişnuită. Să mişca ca o vârtelniţă, fără să ştie, fără să vrea. Când umbla, aluneca uşor, ca umbra ce însoţeşte paşii omului.
        Aşa se văd, în codrii muşcelelor, mesteceni bălai, cu frunzişul mărunt prin care tremură cerul vioriu, şi deodată, ca arşi de var la rădăcină, se scutură de frunză, se cojesc de teaca lustruită, se-ncovoie, se usucă şi pier pe nesimţite.
        Sultănica, de n-ar peptăna-o mă-sa, nu s-ar mai pieptăna. Şi când mama Stanca îi desfăşură valurile de păr, negru şi des, pieptenele îi scapă din mână ca la o ciolacă, gâtul nu-i mai ţine capul fără pic de carne şi, cu un glas ce abia se aude, îi zice: "Spune maichii focul tău"...
        Ce nu făcuse bătrâna?... Colindase, pe furiş, prin satele dimprejur după meştere şi cărturărese. Unei ţigănci dase trâmbă de nouă cămeşi ghicirea sorţii pe stele, pe bobi şi pe furtuni... Dar nici leturghiile, nici descântecele, nici vrăjile nu-i scăpa copila de veştejire.
        Din zvon aflase că ai scăpa ce ţi-e drag dacă te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.
        Într-o noapte de marţi, zărind un cearcăn în jurul lunii, s-a strecurat ca o nălucă până la biserică. Apoi s-a întors sub streaşina casei. Şi ş-a presărat în creştet pământ din trei morminte. A adăstat toată noaptea, dar Ielele n-au venit. În altă zi a înşirat toate rugăciunile, de la moşi, de la strămoşi, până a căzut jos de ameţeală.
        Trecu Naşterea Domnului cu sărbătorile mari, trecu câşlegiul şi cei patruzeci şi patru de mucenici. Vremea dădu în cald. Primăvara mugură şi încolţi podoaba plaiului. Şi nici-o îmbunare l-alde mama Stanca.
        În dimineaţa Floriilor, bătrâna plecă la biserică, mânată spre locaşul mântuirii d-o fărâmă de nădejde. Se dete cu inima toată cântărilor şi evangheliei. La ieşire, câteva muieri din sat făcură roată în jurul ei şi începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor.
        Soarele şi un vântuleţ zbiceau văile. Copii desculţi goneau veseli, încinşi cu ramuri de salcie slujită de moş popa. Bătrânele, păşia-păşia, ţineau drumul casei, mestecând anafura sfinţită.
        Viaţa se deştepta. Mugurii crăpau. Vrăbiile, stoluri pe moliftul din faţa bisericii, ciripeau cearta lor obişnuită. Şi zoriţi la trai de aerul căldicel, cocoşii s-auzeau cântând să-şi rupă beregata.
        Muşcelele, acoperite d-o pojghiţă verzurie, abureau un fum ce să-nălţa alene, clătinat de adiere.
        – Jupâneasă Stanca, grăi Tălugianca a mare - nerăbdătoare d-a sfârşi cu cele sfinte - se vorbeşte pân sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă! Iacă, n-are cuvânt să se prăpădească. E tânără, curăţică, harnică, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-şi răpune cineva capul. Ce să-i mai faci? Că d-ta ştii, nu e ea pentru întâia oară. S-a încrezut pe mână rea, da' şi lui Drăgan n-o să-i meargă strună. Azi pângăreşte pe una, mâne pe alta, până ş-o găsi stăpânul.
        Mama Stanca, apucată ca de alte alea, fără să deschidă gura, o rupse la picior, aruncând mirul sfânt în noroi.
        – Prefăcătorii de vulpe bătrână, îngână Voiculeasa, plecă ca o vijelie, parcă n-ar fi ştiut de patarama Sultănichii. Ţandăra nu sare departe de buştean. Aşa a încurcat şi ea în tinereţe pe Kivu, numai că fetei nu i-a fost d-a bună.
        Mama Stanca intră în casă, trântind uşa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vâjâia ca scocul morei. La încheietura fălcilor simţea două ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i îngheţaseră până la glezne... Şi, învârtind ochii în cap, aruncă un fulger de privire asupra Sultănichii...
        – Ai pierdut tot... ai pierdut cinstea casei! Atât ne mai rămăsese! strigă Kivuleasa, şi căzu mototol la pământ, bolborosind şi zvâcnind din picioare.
        Sultănica începu să ţipe. Se plecă asupra mă-sei, ce în deşert se-ncerca a mai vorbi. Bătrâna o apucă de gât. "Tot... tot... tot!" mai izbuti să zică... ş-o sărută cu focul cel din urmă...
        Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ş-o arăta cu degetul. În urechile-i surde auzi strigându-i: "Unde ţi-e fala?... Credeai c-o să ţie cât lumea belşugul fără căpătâi?... N-a fost curată starea d-odinioară... Sărăcia te-a pedepsit o jumătate de viaţă şi necinstea te cotropeşte la moarte."
        XIII
        La trei duminici după Sân-Petru, soarele poleia lumea în aur cald şi tremurător. Zăpuşeala, în loc d-a da lenei vieţuitoarele, le zorea, le fierbea într-o mişcare veselă de sărbătoare. Belşugul împrăştia cheful pretutindenea.
        Porumbiştile primăvăratice erau o podoabă. Iarba se strecura şi pe potecile bătătorite. Ogrăzile de pruni şi mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolăciseră unu peste altul, acoperind gardurile cu foi ţepoase şi mai late ca foile de lipan. Era un an cât cinci. Săturase orice râvnă. Că din vreme veche nu se pomenise atâta prisos de bucate. Ai fi zis că fitece bob se însutise.
        În faţa Hanului Roşu se încinsese o horă straşnică, de săreau scântei de supt călcâie. În vârtejul jocului, salbele de galbeni împărăteşti şi icosari turceşti zornăiau la gâtul celor avute. Vâlnecele, cu fluturi sclipitori, zburau când la dreapta, când la stânga. Suratele, împodobite cu flori-domneşti, râdeau izbind pământul după hihăitul flăcăilor pletoşi, rumeni de zăduf şi de sânurile durdulii. Se mlădiau rotund trupurile, dârdâind pe picioarele lor sprintene, parcă naiba gâdila astă tinerime plină de foc, ş-o arunca în sus ca p-o minge.
        Trei ţigani - două cobze ş-o lăută - trăgeau "mărunţica craiului", înşirând, din când în când, chiote întocmite din senin. Lăutarul se prăpădea cu firea, trântind capul şi p-un umăr, şi pe cellalt, mai ales când zărea ulcica, plină până-n buze cu vin roşu, subţire şi înspumat.
        Fruntea horii era Drăgan Căprarul. Cu mijlocul încolăcit în bete, c-un maldăr de ciucuri pe şoldul drept, cu pălăria pe ceafă, ş-ascundea mândria sub nişte sprincene îmbinate. Se simţea în lauda lumii. Se răsfăţa în atâtea priviri drăgăstoase.
        Femeile în vârstă nu se mai săturau privindu-şi mândreţile, îndrugând mai una, mai alta, să le treacă vremea, lipite pământului.
        – Numai biata Stanca se stinse aşa cum cu gândul n-ai fi gândit... şopti morăreasa. Odinioară, când sosea în toiul horei, amuţea zarva...
        – Doamne fereşte, grăi moaşa Safta, cu Sultănica lăsată pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile... Şi pe deasupra mai va parastase la nouă zile, la trei şi şase săptămâni; la trei, la şase, la nouă luni; la anu, la anu şi jumătate, la doi ani, apoi la doi ani şi patru luni. Cine să i le facă? Astea-s capetele creştineşti pentru mântuirea sufletului. Şi cine poate, la şapte ani, scoate oasele din sânul pământului pentru sfânta moliftă. După şapte ani omul e curat, că e ţărână. Şi ţărâna cu oasele binecuvântate să vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrima, în faţa tronului de lumină veşnică.
        – Iată la Drăgan, zise morăreasa, ce proţăpit e! Da, şi joacă, bată-l pustia, parc-ar trage tighel! O să ne nuntească satul cu fata primarului. Da' nu ca zărpălatecul de fi-meu: în loc să puie şi el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umblă craun. Sărbătorile, când îl cauţi, cu hârzobul în mână. Pe cine i-o fi căşunat nu ştiu, că nu spune să-l tai...
        – Lasă, cuscră, grăi Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii căprui, ce-i juca la fitece cuvânt. Ăsta să-ţi fie necazul ăl mare, că n-ai mai vedea fir alb...
        Brâul răpăia pe-ntrecute, că flăcăii ceruseră ceva bărbătesc. Puţine fete-l învârteau, da-l învârteau să se ducă pomina.
        XIV
        Pe pieptul muşcelului dintre Domneşti şi Berivoeşti, Sultănica suia, mânând o vacă bălaie c-un viţel, ce să da pe furiş la uger şi scăpa, în mers, ţâţa rumenă şi asudată de lapte. Miercana mugea, întorcând capul cu nişte ochi negri, blânzi şi genoşi. Bătrânul Lăbuş îşi urma stăpâna cu credinţă.
        Sultănica, afundată până la brâu în fâneaţă, mergea privind neclintit în depărtare. Slabă, galbenă, cu pielea de pe faţă aşa de subţire că-i numărai vinele albăstrui urzite în curmezişul tâmplelor. Ochii ei, mari din fire, păreau mai prelungi decât sprincenele, şi nu spuneau nici dragoste, nici ură, uitându-se, fără pic de credinţă, la cerul întins ca un zăbranic nepăsător şi vioriu.
        Părăsind vatra părintească, pustie de farmecele de odinioară, tot i să înfăţişa ca o minciună deşartă. Luase lumea în cap, căutând drumul muntelui Popău, unde tatăl său îşi ţinuse la păşune turmele de oi şi cirezile de vite mari.
        Voia să-şi piardă urma şi să-şi adoarmă inima ostenită.
        Fânul, de leandră, de mărgărintă, de trifoi cu vlăstare învoalte, de măzăriche vârtojită, să mişca în valuri uşoare, ca o pânză îmbrebenată cu flori. Scânteioarele se ridicau cu vârful roşu. Drăgaica stufoasă răspândea, pripită de soare, un miros ca floarea de tei. Lumânărelele, drepte şi băţoase, întreceau fânul şi stau de streajă, din pas în pas, cu flori galbene şi bătute p-acelaşi picior.
        Arii de feţe să împreunau în toată întinderea plaiului, desfăşurat în colnice şi văi, închis, în depărtare, de înălţimi încovoiate ca nişte brâie verzi.
        Peste toată această mândreţe plutea câte un vultur, alunecând în largi rotocoale pe aripile întinse ale căror sfârcuri abia se mişcau din vreme în vreme.
        Sultănica ajunse în vârful muşcelului... Privi lung la turla bisericii din sat... Şi pieri la vale, înecată în fâneaţa ce cobora...
        Miercana mugi, şi mugetul ei se pierdu, ca un glas de jale, în adâncimea văilor.

Hagi-Tudose

2014-02-03T02:13:00.000+02:00

Dincolo de "Crucea de piatră", de-a stânga Şoselei Vitanului, se ridică biserica "Sfânta Troiţa". Mândreţe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru şi pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculţi la troiţeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă ameţelile când încep ei să-şi ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mâinile câte minuni se află în sfântul locaş. Şi când se încurcă, se fac foc bătrânii troiţeni; ba îşi muşcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ţi le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zice "una la mână" şi moaie câte un deget în gură. La înfierbânţeală, uită că degetele sunt ale lor, şi le muşcă, şi vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă şi cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială?... Fiecare vrea să laude şi să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă şi numără ceilalţi.
        De cumva nu eşti din partea locului, trei-patru bătrâni - care de obicei ascultă, cu gurile căscate şi cu şepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din şcoala vestitului dascăl Nicuţă cum te-or zări, te simt, ca nişte copoi, că eşti străin, că n-ai mai văzut biserica lor. Îşi freacă mâinile; tuşesc; îşi dreg glasul; apoi, rara-rara, cu nişte paşi lungi şi semeţi, îţi ies înainte, îţi caută prilej de vorbă, toţi cu aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi tărăgănire de glas şi cu capul dat pe spate:
        – Ei, flăcăule, de pe unde?... Ce vânturi?... Pe la noi... ai?... Şi de ce?... Ce zici de biserica noastră?... Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ţi tăiem capul...
        De te împinge păcatul să spui ceva de sfinţii uscaţi şi drepţi - unii cu suliţe, alţii cu paloşe, unii călări, alţii pe jos şi cu mâinile aşa de încrucişate pe piept, că palmele le ies afară din trup - pe loc bătrânii îşi ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roşie şi-ţi suflă cuvântul din vârful limbii:
        – Ei, puişorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot... Am văzut şi noi... am prea văzut cum o dau în păgâneşte şi-ţi toarnă la sfinţi cu ochi de om, cu mâni şi picioare ca şi ale noastre... Da' de, vezi d-ta, sfinţii ăştia, aşa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevărat sfinţi. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblaţi cu şoalda, la scris cu şoalda şi la sfinţi tot cu şoalda...!
        II
        Aşa m-au judecat şi pe mine, şi n-oi mai uita mai ales ochii mici şi vărgaţi ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigând degetul arătător asupra sfinţilor şi oftând parcă ar fi voit să plângă vremile apuse şi credinţele de odinioară.
        Erau patru. Trei - cu giubele lungi, cu şepci cu cozoroace de lac, crăpate şi şterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteică de elastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn şi picată cu ceară.
        Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalţi trei îmi râdeau în obraz, ca şi cum mi-ar fi spus: "Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ş-a păţit şi mai multe"...
        – Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce pofteşti? Nu-ţi place Sfântul Gheorghe? Ce vitejeşte stă pe cal! Şi cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un vierme, nici nu se sinchiseşte. Iacă şi mucenicul Mina cum îşi bate joc de Necuratul. Dar capul arhiereului Nicolae... ce mândreţe, ce curăţel şi frumos bătrân! Ei, nenişorule, o să trăiţi, şi cu d-alde astea n-o să vă mai întâlniţi! În ziua de astăzi?... vardie naţională cu cozi de cocoş muiate în băcan... şi barabance... şi triu-liu-liu-triu-triu... la dreapta... la stânga... dreeeepţi!... Iar sfintele locaşuri... ruşine!
        Ctitorul abia răsufla, roşu ca para focului. Mă hotărâsem să tac. În uşa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi şi lungi şi, mai presus de toţi, bunul Dumnezeu, pe nori cenuşii, rotocolit cu un curcubeu.
        Ctitorul nu se mai putu stăpâni. Ridică mâinile. Mânecile i s-adunară în umeri şi începu, ascuţindu-şi glasul:
        – Nu vezi cum s-agaţă dimonii de talerul drepţilor, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, căci o faptă bună ridică de la pământ doi draci şi mai bine... Nu vezi că ăştia-şi apasă degetul pe un şir de oameni dezbrăcaţi şi albi ca varul, cari o porniseră spre rai - au fost buni, milostivi, şi n-au râvnit la ale altuia, şi n-au zavistit, şi n-au furat, şi n-au luat numele Domnului în deşert, şi n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi...
        Hagiul plecă capul în jos, strângându-şi poalele scurteicii.
        Doi din bătrâni iar zâmbiră şi iar înţeleseră cu zâmbetul lor şiret: "Bine mai vorbeşte ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!"
        – Iacă, urmă ctitorul, iacă şi bogaţii nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deşelaţi de aur şi de argint!
        Hagiul tuşi, trase cozorocul şepcii pe ochi şi întoarse spatele "judecăţii d-apoi".
        – Strângeţi-vă vouă comori în ceruri... strigă ctitorul, ameninţând cu pumnul pe bogaţii nemilostivi, cari să duceau liniştiţi în iad... strângeţi-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corăbiei prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor!
        Ctitorul rămăsese cu pumnul încleştat asupra zidului; ceilalţi doi îşi descoperiră capul, îşi făcură cruce, îngânând: "Doamne, Doamne, mare şi milostiv eşti, Doamne!"
        Jupân Hagiul o şterse binişor-binişor şi se făcu nevăzut.
        – Fugi Hagiul... fugi... Nu-i vine la socoteală, - începu iar ctitorul - nu dă un sfanţ la cutia bisericii (ctitorul ţinea mult la cutia bisericii), şi acasă - nomol de galbeni bătuţi şi ferecaţi! Îngroapă mereu cazanele, şi n-are decât o nepoată, pripăşită pe lângă dânsul de când a plecat la hagialâc, ca să-i păzească coştoroaba. Şi nu mărită fată mare, nu sleieşte un puţ, nu dăruieşte un crâmpei de salbă iconostasului unde se miruieşte, caiafa de el!
        Şi vorba se încinse ca focul.
        – Să dea Hagiu?... Hagiu să dea?...
        – Dar nu l-aţi văzut cum mişună prin cârciumi şi băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binişor o măslină, o aduce la gură ş-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă... "E, cum dai măslinele, dragă cutare?..." "Atât"... "Scump, scump de tot la aşa vremuri. Vremuri grele!" Şi pleacă... Intră peste drum. Şterpeleşte icrele de cosac. Rupe o bucăţică, îi face vânt. Pleasc, pleasc... "Cum petreceţi icrele?"... "Atât"... "Scump, scump. Vremuri grele!" Şi pleacă... Se duce la pastramagiul din colţ. "Ia să vedem, vericule, cum ţi-e marfa, că nu mai dau pe la cutare"... Ia o feliuţă, îi face de petrecanie. "Cum o daţi?" "Pe parale şi atât." "Aş, v-aţi scumpit de tot! S-au dus vremurile alea... Vremuri grele!" Şi pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagerie. "Ei... să gust... ce başbuzuc aveţi?" Suge un fund de tinichea, ghiorţ, ghiorţ, ghiorţ. "Zeamă de aguridă. Cin' s-o bea? Cin' s-o plătească? Vremuri"... Şi pleacă. Aşa mănâncă şi se răcoreşte, şi pe el îl dau banii afară din casă.
        Şi bătrânii - hi-hi, ho-ho, hi-hi - râd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai şiret la cuvânt şi mai subţire la coada ochilor, răsucindu-şi stropii de mustăţi, întorşi ca nişte colţi albi împotriva nasului.
        – Carâmbii cizmelor?... De când era flăcău...
        – I se scâlcie tocurile?... Le bate singur câteva flecuri...
        – Pe mine, de câte ori mă vede: "Dă-mi o pustie de ţigară, că-mi uitai păpuşa acasă".
        – Aş! ce-a uitat acasă?... Bea peliniţă. O adună vara, o usucă, o freacă în mâni ş-o aşează în lacră. Bea toată iarna şi tuşeşte să-şi dea sufletul.
        – Da' v-aţi uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând şi ciupindu-şi mustăţile. Nu?... Bine... Să vă spui eu... Într-o zi, după slujbă, stam de vorbă... mai mulţi inşi şi câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeţ... Pândea o prescură. Paracliserul, un drac şi jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paispre'ce şi-i zise: "Jupân Hagiule, mi se pare că dumitale ţi-a căzut la miruială". Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O ţintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna... Când se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbaţi şi cocoane, ne bufni un râs straşnic, şi râzi, şi râzi... Hagiul îşi uitase acasă turul pantalonilor... De râsul nostru, neîndrăznind să se aplece până la firfirică, se uită lung la dânsa şi, cu lacrămile în ochi, ieşi din biserică, mormăind: "A mea era!... era a mea!"
        Paracliserul ştia de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cârpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă p-atât de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mânecile.
        III
        Fum pe coşul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeţii până la streşini. Apele să îngheţe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrele la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cânii de căldură. Iarna tremură, vara gâfâie.
        Toată viaţa lui, de câte ori nepoată-sa - trăind aciolată pe lângă dânsul - îi pomenea, la Crăciun, să taie şi ei un porc, ca tot creştinul, bătrânul răspundea:
        – Îmi face rău, nepoată, s-aud guiţând... Îmi face rău... c-aşa sunt eu... milos...
        – Cumpără-l, nene, tăiat gata.
        Dacă aşa îl aducea din cuvânt Leana, înghiţind în sec, cu gândul la şorici, bătrânul răspundea liniştit:
        – Un porc... carne multă... Se strică... Două guri suntem...
        Venea Paştele.
        – Nene, să înroşim şi noi ouă...
        – Ce prostie!... Ouă roşii?... Nu e mai bine să le mănânci proaspete?... Ouă roşii, ouă stătute...
        – Să roşim puţintele.
        – De roşim puţintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d-a surda băcanul... Cheltuială zadarnică... Vremuri grele!
        – Da... o ciozvârtă de miel...
        – Miel?... Ce fel miel?... Cum miel?... Miroase a oaie... Paştele prea e în vară...
        – Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă şi fulguieşte?!...
        – Ei, fulguieşte, fulguieşte... tu nu vezi că nu ţine? Unde ţine? Cum cade, se topeşte... Eu mor de căldură... Uf!... uf!...
        – Şi eu mor de frig...
        – Mori de frig... crăpi!... Aşa te-am pomenit... lacomă... nemulţumitoare!
        Leana tace şi înghite în sec. E săracă. N-are pe nimeni. Tace, că bătrânul, de se mânie, strigă, trânteşte uşile, apoi se aruncă în pat şi se vaietă până la miezul nopţii, uitând să-i dea şi de pâine.
        De mic copil Hagiul fusese copil cuminte şi aşezat. Nu i s-auzea guriţa, nici paşii. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa. Pe ce punea mâna punea bine.
        Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos şi cu patimă în mijlocul tovarăşilor săi.
        – De când eram d-o şchioapă pricepusem lumea, le zicea el. Înţelesesem bine de tot că o cârpă din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui deoparte. Şi dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâine, sănătate bună, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâine? Ce-ţi trebuie simiţi? Şi puneam banul bine. Şi un ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei... Râdeţi voi... râdeţi... Da', vânturaţi banii în mâni şi veţi simţi ce răcoare ţine când vă e cald, şi ce cald când vă e frig. E destul să te gândeşti ce poţi face cu banii, ca să şi guşti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simţit bucuria?... De ce să-l mai cumperi?... Râdeţi voi, râdeţi... Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinşi pe o masă?... Voi râdeţi... râdeţi cu hohote... Nişte risipitori... În viaţa voastră n-o să gustaţi adevărata bucurie...
        Într-o zi, o calfă, văzându-l cum tremură şi cum i s-aprind ochii când vorbeşte de bani, i-a zis în glumă:
        – Strângi tu, băiete, strângi, şi într-o zi... fiut... fiut... p-aci l-e drumul... şi ia-i de unde nu-s...
        Tudose, la aşa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a încleştat pumnii, i-a adus la gură şi a strigat, închizând ochii:
        – Numai de veţi vârî tot pământul în buzunar... numai atunci veţi fura şi banii mei!... Aşa să ştiţi!... Aşa!... Că n-am bani... N-am chioară lăscaie... P-aşa vremuri nu poţi să ai...
        În sfârşit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâine cu bragă. După zece ani, ajuns la parte, după alţi cinci, tovarăş pe din două cu stăpânul său.
        În primii ani de tovărăşie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică şi de griji, bolea pe picioare. Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Şi ce frumos mânca! Oscior peste oscior şi nimic pe oscior.
        Se mai întremase. Erau cu toţii pe iarbă verde, sărbătorind şi udând cu pelin ziua de întâi mai. Jupânul i-aduse vorba:
        – Tudose, nu vrei tu să-ţi găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, şi ştii, un copil, doi, ai pentru ce trăi.
        – Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer demâncare, vesminte, învăţătură... şi n-am de unde... Ce bruma am sunt în negoţ, şi banul din negoţ este al oricui ar voi să te înşele.
        – Tudose, băiete, nu vorbi cu păcat, să nu vorbeşti într-un ceas rău.
        Ceas rău? Îşi strânse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gânduri:
        – Nu se poate, jupâne... copiii cer pâine, îmbrăcăminte, învăţătură, şi femeia... rochii... plimbare... scurteică de tibet... fuste în gherghef... Nu se poate, jupâne... să mă crezi că nu!...
        IV
        Oh! ce fericire pe Hagiu când rămase singur stăpân în prăvălie! În prima zi l-apucă căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieşea din prăvălie s-o privească pe dinafară. Îi da târcoale. Îi cerceta încăperile şi zidurile cu d-amăruntul. Se ridica în vârful picioarelor ca să-şi arunce privirile până peste acoperişul ei. Prăvălia?... Era copilaşul rumen şi frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mângâia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închişi şi cu inima speriată.
        I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubiţele şi ghemurile de găitane; ale lui războaiele, rodanele şi maldărele de lână; numai el singur deşchide tejgheaua; numai el singur tocmeşte, face preţul şi primeşte, numai în mâna lui, banii frumoşi şi rotunzi.
        În prima seară, zăvorând uşile şi obloanele, ochii îi jucară în toate părţile, mustrând pe ucenici la fitece mişcare.
        – Încet, încet, încetinel, că uşile nu sunt de fier!
        – Ia seama, trândavule, să nu spargi geamurile, că nu sunt de fier!
        – Nu trânti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier!
        – Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt... şi dacă sunt?... au broască, au meşteşug, costă parale!
        De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrimi şi plecă, mormăind:
        – Mititica... tristă şi ea... cu obloanele în jos, cu uşa închisă... ca un om care a închis ochii!... Se crapă de ziuă?... Face ochii mari, cât geamurile ei, şi parcă vorbeşte, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziuă şi să-i târguiască câte ceva... Linguşitoarea...
        Cu capul în jos, ciulind mustăţile, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, iuţind şi muind paşii, mestecând şi tuşind, se duce acasă. Vorbeşte. Se vede în luptă cu ceilalţi: cu ucenicii, cu calfele, cu muşteriii mărunţi şi cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu alţii se ceartă, la urmă se împacă cu toţi, îi atrage, îi momeşte, îi înşeală.
        Obosit, ajunge acasă.
        La răspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pituleşte căsuţa Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase.
        Deschide uşa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică şi întunecoasă; aprinde o lumânare de seu; se aşează pe pat; îşi ia capul în mâni şi-şi reazemă coatele de genunchi.
        Păreţii sunt cojiţi şi galbeni; grinzile tavanului, negre şi prăfuite; icoanele, cu sfinţi şterşi; patul de scânduri, acoperit cu o pătură lăţoasă, vărgată cu alb şi vişiniu. Două perne de paie la perete şi una de lână îmbrăcată într-o faţă soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormânt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, ţar fi frică să priveşti, de frică să nu vezi morţii odihnindu-se cu feţele în sus.
        Hagiul tresări şi suflă în lumânare.
        – Costă parale. Mă gândesc eu şi pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun eşti, ce înţelept eşti! De n-ar fi soare, câte lumânări mi-ar trebui să arz ziua în prăvălie!... Ce cheltuială!...
        Abia se lungi în pat, şi gândurile începură, întâi blânde, prietenoase, ş-apoi îndoielnice, posomorâte.
        Bine că a rămas singur stăpân în prăvălie! Jupânul era bun, era cinstit, da' de... două chei la o tejghea... două mâni în parale... douăzeci de degete în firfirici... patru buzunare şi două socoteli... Cine ştie!... Din greşeală... bani sunt mici... uşor îţi scapă printre degete... ba în buzunar... în pungă... în căptuşeala hainei... Stăpânu-său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriaşi, pe ucenici, când rupeau şi spărgeau prin prăvălie. Venea un cerşetor, doi, douăzeci: "Să le dăm, că avem copii". Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncaţi era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea şi fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpăra cu d-a sila, lumânările de Paşte, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică... dar cutia bisericii, de care îi era spaimă... Socoteală limpede: masa, creditul şi numele stăpânului său produceau mai puţin ca mila stăpânului, hainele pentru masa stăpânului, evlavia stăpânului şi nepriceperea stăpânului la vânzarea găitanului.
        Hagiul se rostogoleşte în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde şi oftează. E deştept şi visează. Ce vis! De nu s-ar sfârşi! Dacă aci, în zăduf şi întuneric, ar sta în picioare, şi banii ar creşte, ca o revărsare de apă, de la tălpi în sus până peste creştetul capului... Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte să-şi dea sufletul, ar vedea faţa şi vecinicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el şi-ar înfige amândouă mâinile în tăişul ei!
        Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se şterge pe frunte de năduşeală. Răsuflă greu, ca p-un suiş de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morţi fericite i s-a prefăcut într-o viaţă de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea să-l jefuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat şi lung, i-atârnă în viţioane pe ceafă şi pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Şi-aduce aminte de Dumnezeu. Fireşte că se gândeşte la el! Se gândeşte că suferă pe pământ din cauza leneşilor şi a tâlharilor. Lui nu i-ar fura o băşică cu zece mii de galbeni, îngropaţi sub cărămizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul şi cu viaţa lui. Iacă de ce se gândeşte la Dumnezeu.
        – S-aprind candela, deşi Milostivul ar trebui să vază şi pe întuneric! zise Hagiul şi se ridică, tremurând, în dreptul icoanelor.
        Scoase binişor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse şi îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului...
        – Un deşt de untdelemn!... un deşt!... e prea mult... risipă... se revarsă de ziuă... Cum o să mai vază atotştiutorul o limbuliţă gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?...
        Puse paharul pe un taler de pământ şi turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în pahar un rotocol d-o muchie de cuţit.
        Se vârî în pătură. Candela sfârâi şi trosni. Hagiul, ameţit, mormăi în mustăţi:
        – De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat destul untdelemn... De ce-o fi trosnind?... De nu mi-ar arde prăvălia!...
        V
        Aşa petrecu viaţa Hagiul până la bătrâneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite, nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopţile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată.
        La bătrâneţe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot.
        – M-am ales şi eu c-o pâine, după o muncă câinească de la opt şi până la şaizeci de ani.
        Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii şi nevasta erau banii agonisiţi şi ascunşi, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea:
        – Dumnezeu vede toate... plăteşte toate. Vede toate!... Cum vede?... N-am furat pe nimeni... N-am luat banul nimănui!
        "Vede toate, plăteşte toate". Icoanele şi vorbele din biserică i se deşteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură şi nu bate pe nimeni? Dacă bogaţii ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăţi şi bogaţii ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câştigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, şi o vecinicie toată să nu vază faţa luminoasă a idolului său?
        Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât:
        – Da, da, am să mă iau bine cu Dum... Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea?
        Locurile sfinte... lemn sfânt... cei cari nu se duc... se poate vinde lemnul sfânt... p-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte...
        Şi bătrânul s-a dus la hagialâc şi s-a întors aghios - "hagiu" - sfânt, dar mai soios de cum plecase.
        Şi tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt. Văzuse el, cu ochii lui, leproşi vindecaţi cu lemn sfânt. Le atingea rănile cu o bucăţică mică, mititică, de lemn, şi rănile se închideau, şi pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a venit minţile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte.
        Povestind aşa minunile şi închinându-se, Hagiul a vândut lemn sfânt bătrânilor, babelor şi văduvelor.
        De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu şi fericit că şi-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul - ba a mai şi câştigat -, bombănea, uitându-se în toate părţile:
        – Ce negoţ, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfânt merge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea... credinţă puţină... Doamne! Doamne!
        Şi Hagiul îşi făcu cruce că lumea să ducea la pieire.
        Pustiile de bătrâneţi sunt grele. Tusea îl apucă mai des şi-l ţine mai mult; sângele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuţinează. Deseori se ceartă el cu el:
        – Ba sunt opt mii...
        – Ba sunt zece!
        – Ce fel zece?
        – Atunci, dincolo, sunt opt!
        – Aş! nu se poate, aseară i-am numărat.
        Şi auzul îl cam lasă. De vorbeşte mai tare, se aude, se sperie şi se uită în toate părţile...
        – Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parcă cine ştie ce-ai fi având! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, eşti sărac lipit!
        Iar în mintea lui: "Am, am ceva, dar e mai bine să zic că n-am chioară para".
        VI
        Până la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toţi de bătrâneţe, pierzându-i pe unii în coajă, pe alţii în miez de pâine.
        Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheaţa cu frunze mari şi groase. Degeaba se încerca nepoată-sa să facă ochiuri în geam. Rotunjea biata fată gura, sufla din toată inima; se croia câte un rotocol, dar se prindea la loc.
        – Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloşit într-un colţ al patului.
        – Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul şi mi-a îngheţat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurând c-o cergă în spinare. Ar trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim până mâne.
        – Cum?... lemne acum?... pe frigul ăsta? P-aşa frig o cioaclă de lemne costă un galben... un galben!
        Leana plecă bombănind în odaia d-alături. Hagiul rămase singur. Trist, întuneric şi frig. Vântul se repede pe coş, rece ca gheaţa, şi nu găseşte în vatră nici cărbuni, nici cenuşă. Hagiul tremură şi morfoleşte o bucăţică de pâine. Fiori reci îi trec prin şira spinării. Nu-şi mai simte picioarele din tălpi până la genunchi.
        Zăpada se ridică până la geamuri. În toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne.
        Hagiul adoarme, mâhnit că, dacă iarna va ţine tot aşa, n-o mai duce fără lemne. Şi ce scumpe trebuie să fie lemnele. Aşa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mişcă. Se învârteşte. Toată noaptea visează că se prigoreşte la un foc mare.
        A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia putu să zică: "Leano, foc, că mor", şi îi întinse un bănuţ de aur, închizând ochii. Îi fu ruşine ca să nu-l vază acel ochi de aur cu câtă uşurinţă îl aruncă în mâinile nemiloase ale lumii. Oftă dureros.
        Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogoreşte şi aruncă un polei cald şi rumen, pe peretele din faţă. Tavanul trosneşte şi zidurile asudă. Leana, cu picioarele goale până la genunchi, se părpăleşte în gura sobei. Bătrânul a ieşit din pătură şi-i e cald, şi îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viaţa lui.
        – Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Şi tot mi-e frig... Prea multe lemne!... Mi-e foame... O să dai foc casei!... Ah! pâinea nu mă mai satură... picioarele nu mă mai ţin!
        – Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spiţerie e un doftor...
        – Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plăteşti cu viaţa toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!...
        Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: "Oh! da, niciodată n-am fost mai bine!"
        După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat şi galben, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul lung şi ciufulit. Leana îl întrebă încetişor dacă n-ar vrea ceva.
        – Aş vrea, răspunse trist Hagiul, aş vrea o ciorbă de găină... cu niţică lămâie... lămâia e scumpă... câteva boabe de sare de lămâie... Şi, vezi, găina să nu fie prea mare... mică şi grea.
        Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ştergar. Pe ştergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluţe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lăcomie, se şterse pe frunte şi zise cu o nespusă părere de rău:
        – Ce poftă de copil!...
        Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura.
        Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; îşi supse gropile din obraji; se încruntă; şi-acoperi ochii cu sprincenele; se răsti la Leana, aruncând lingura:
        – Una de lemn... asta e coclită!...
        Leana, râvnind la ciorbă şi înghiţind în sec, ieşi afară şi-i aduse una de lemn.
        Hagiul începu iarăşi a sorbi zgomotos. Se scutură şi scuipă de mai multe ori.
        – Ia ciorba d-aci! M-am săturat... Simţ pe gât o cocleală acră... sărată... un miros nesuferit... Ia-o... fugi cu ea... nu vezi?... îmi sorb viaţa!
        Leana luă strachina şi ieşi.
        Hagiul îşi trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Şi se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Şi pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!
        Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă:
        – Stinge focul... să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!... Aruncă ciorba... şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi... Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi!
        Şi începu să plângă în hohote.
        – Ucigaş!... nebun!... nelegiuit!... în veci n-o să te saturi!
        Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la uşă cotoiul, tovarăşul ei de foame şi de tremurat, singura fiinţă care o mângâie şi pe care o mângâie.
        Leana crăpă uşa. Hagiul se uită speriat şi, văzând cotoiul strecurându-se pe uşă, se răsti:
        – Să-i tai coada!... Să-i tai coada!... O coadă d-un stânjen!... până să intre, se răceşte odaia!... Să cheltuiesc eu pentru el?... Unde e toporul?... Am să i-o tai eu!
        Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari şi roşii; căscă gura şi căzu pe spate.
        Leana, speriată, fugi afară, închinându-se.
        S-a înnoptat. Ea pândeşte la uşă. Tremură şi inima i se bate. Ar vrea să intre, şi spaima că e mort or nebun o îngheaţă. Vântul fluieră în straşina casei. Zăpada le-a troienit uşa pe dinafară. În tindă e frig şi întuneric.
        Pe la miezul nopţii se păru că în odaia Hagiului se târăşte cineva de-a buşilea. Ascultă. Auzi desluşit un sunet de bani.
        – El e. N-a murit, şopti Leana, banii îi prelungesc viaţa. Săracu nenea Hagiu!
        Liniştită puţin, dibui pe întuneric clanţa de la odăiţa ei, deschise uşa binişor şi se duse să se culce, tânguind încet pe nen-său Hagiu:
        – Săracu, ce bogat este!
        A doua zi, de dimineaţă, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămaşă, în cămaşa sa petec de petec, trântit cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închişi.
        Cum îl văzu, începu să plângă.
        Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d-a lungul, de la picioare până la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinşi şi-i îndreptă, ca nişte sticle reci, asupra Leanei; bolborosi câteva cuvinte nedesluşite; muşcă în vânt cu gingiile albe şi izbuti să slomnească:
        – Nu te uita... închide ochii... ochii fură... închide ochii!...
        Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mâinile i se înfipseră în bani... şi adormi de veci, cu ochii deschişi şi ţintă asupra Leanei.
        Când l-au scăldat, pe genunchi, pe piept şi pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Şi i-au rupt pleoapele de sus, şi ochii lui spăimântaţi nu s-au închis.
        Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troiţa, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea:
        – Ce frumuseţe! Bine de el!
        La capul lui mergea Leana; după ea, câţiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc.
        Unul din bătrâni întrebă pe ctitor:
        – Ce bani a lăsat?
        – Un milion, răspunse ctitorul!
        – Cât face un milion?
        – Un milion? De zece ori câte o sută de mii.
        – Săracu Hagiu!
        – Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormântarea lui...
        – Ar muri! răspunse unul din bătrâni.
        Şi oranistul, cletănându-şi ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: "Veşnica lui pomenire, veşnica lui pomenire"...

Bunicul

2014-02-03T02:12:00.000+02:00

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
        Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.
        Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.
        Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
        Cine trânti poarta?
        – Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
        Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui "tata-moşu".
        – "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
        – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
        – Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
        – Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
        Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
        – O, voinicii moşului!...
        Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.
        – Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?
        – În ţara cocorilor.
        – În ţara cocorilor?
        – Da.
        – Dar rândunelele un'se duc când se duc?
        – În ţara rândunelelor.
        – În ţara rândunelelor?
        – Da.
        – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
        – Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
        – Da... hî... hî... poi ce fel... şi mie?
        Fata se întristă.
        Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:
        – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
        – Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?
        – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
        – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.
        – Cum de nu?! Mie un scatiu.
        Ce fericiţi sunt!
        Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"...
        O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.
        E muma lor şi fata lui.
        Cum îl văzu, începu:
        – I... tată, şi d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap...
        Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:
        – Lăsaţi pe copii să vie la mine!
        – Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...
        Femeia intră în casă.
        – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
        Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
        Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
        Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
        – Partea asta este a mea.
        – Şi partea asta, a mea!
        – Mustaţa asta este a mea.
        – Şi asta, a mea!
        La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
        – Pe din două.
        Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
        – Jumătate mie.
        – Şi jumătate mie.
        Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
        Băiatul:
        – Mustaţa mea e mai lungă.
        Fata:
        – Ba a mea e mai lungă!
        Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
        Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
        – Amândouă sunt deopotrivă.
        – Ş-a mea, ş-a ei!
        – Ş-a mea, ş-a lui!
        La obraji cearta se aprinse mai tare.
        – Partea mea e mai frumoasă.
        – Ba a mea, că e mai albă!
        Bunicul zâmbi.
        – Ba a mea, că e mai caldă!
        – Ba a mea, că e mai dulce!
        – Ba a mea, că nu e ca a ta!
        – Ba a mea, că are un ochi mai verde!
        – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
        Bunicul abia se ţinea de râs.
        – Ba a mea!
        – Ba a mea!
        Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.
        Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.
        Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.
        Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:
        – Ce e asta, viermi neadormiţi!
        Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
        – Lăsaţi pe copii să vie la mine!

Poveste

2014-02-03T02:11:00.000+02:00

O, poveşti, poveşti... lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi, şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată.
        Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om... şi numai ăla va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.
        A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea.
        Împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea:
        - Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei!
        Iar peste capul fetei cu cosiţe de aur cădea barba lui albă ca nişte şuvoaie de apă. Şi fata, despicând în două barba mai lungă ca ea, scotea capul, ca prin gura cămăşii, şi zicea râzând:
        - Bau, tată... Şi împăratul plângea de bucurie, şi lacrimile alunecau de-a lungul bărbii până la sfârcuri, şi de-acolo picurau, ca din nişte feştile, pe genunchii goi ai domniţei.
        Iar împărăteasa avea haz, căci începea şi ea, adunându-şi lacrimile în pumni, şi-l certa că prea plânge ca o muiere de fiece şi orişicând.
        Şi începeau:
        - Ba iar ai plâns.
        - Ba n-am plâns.
        - Ba te-am văzut eu.
        - Şi eu te-am văzut pe tine.
        - Ba eu am râs.
        - Şi eu am râs. Iar domniţa, mică-mică, dar cu ochii în zece, îi da de gol pe amândoi:
        - Tata a plâns că m-a usturat pe genunchi, şi mama a plâns că are ochii roşii.
        Acum nu mai aveau ce zice şi începeau să râdă, mormăind, ca să nu se audă unul pe altul.
        - Ce nătâng (sau ce nătângă), de azi înainte nu mai plâng, că plânsul nu e de-a bună...
        Aşa au petrecut ei mulţi ani, până când domniţa a început a nu mai fi mică şi barba împăratului de până la brâu i-a trecut peste genunchi.
        Şi două lucruri necăjeau pe împărat: că nu-l mai răbdau puterile să-şi joace copila pe genunchi ş-apoi că prea se făcuse frumoasă din cale-afară.
        - Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dând cu toiagul de colo-colo o pietricică pe care căşuna în neştire.
        Şi două lucruri necăjeau pe împărăteasa: că n-o mai ajungeau mâinile pân' la sfârşitul părului când îşi pieptăna fata ş-apoi... or ţine-o zilele să vadă un nepot şi o nepoată, frumoşi ca domniţa ei?
        De se întâlneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se înţelegeau din ochi, deşi abia se mai vedeau, şi cu glas uscat se luau iute la harţă, parc-ar fi fost necăjiţi unul pe altul.
        - Ei, ce mai ai şi astăzi?
        - Măria-ta ce ai?
        - Ce să am, ale pustii de bătrâneţi. Nu mă mai ţin genunchii ca să-mi joc copila. Ce n-aş da să-mi mai facă bau prin barbă!
        - Da' eu, măria-ta, trebuie să mă sui pe-un scaun ca să-i ajung cu pieptenele în creştet, ş-apoi să mă grămădesc broască la pământ ca să dau de cârlionţii de la sfârcul pletelor.
        - Ia vezi, nu glumi, să nu-i rupi părul, că te-ai topiiiit!
        - Bătrâneţile, măria-ta, câteodată...
        - Ce-ai zis?
        - Bătrâneţile... uneori îmi rămâne câte un fir lung, ca un fir de beteală, în dinţii pieptenelui...
        - Nu, nu, să nu-ţi rămână nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu m-ai auzit?
        Şi împăratul pleca mânios, tremurând, izbind cu toiagul în pământ. Iar domniţa ajunse fată mare. Când îşi încingea talia cu betelie de aur şi pornea uşor ca o umbră, la toţi ai curţii li se făcea frică ca nu cumva vântul să-i ofilească lumina feţei, ori că mijlocul să se frângă sau că picioruşele, în conduri de argint, să nu-i scapete în crăpăturile pământului. Şi când împărăteasa o scălda, căci nu lăsa nici o altă mână s-o atingă, atât se rumenea faţa şi cutele apei, că împărăteasa nu-i mai zicea "ai de te scaldă", ci "ai de fă apa mărgean".
        Într-o zi, ce-i veni domniţei, că se strecură de lângă mă-sa şi se duse, pe un zăduf de foc, să bea, ea singură, apă de la puţul de piatră, din fundul curţilor împărăteşti. Acolo, o babă bătrână, uscată ca o scândură şi ciuruită în obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatră un ulcior cu apă proaspătă şi rece.
        - Bunico, zise domniţa, să sorb şi eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult ţâşnesc din el boabe ca de mărgăritar.
        - Ei, măria-ta, unul scoate şi o mie beau! răspunse baba şi se încruntă. Altul ară şi altul cară; pe cine nu-l pârleşte soarele nu-l degeră nici gerul. Dar ţine şi bea, şi când ăi înghiţi să nu te îneci, că numai flămândul se îneacă la masa sătulului.
        Baba rânji şi îi întinse ulciorul. Bietei domniţe i se făcu frică; puse mâna pe gâtul ulciorului; mâna îi tremură şi, scăpând ulciorul de pe colacul de piatră, îl făcu praf şi fărâme.
        Domniţa încremeni, iar baba oftă de i se subţie pântecele, se-nnegri ca bozul şi zise:
        - Răpi-ţi-ar Necuratul minţile cum mi-ai răpit tu bucuria apei, şi orice ai face, orice ai drege, blestemul meu să te-ajungă cum ţi-ajunge umbra ta de călcâiele tale!
        Aşa o blestemă baba şi, făcând cu mâna în patru părţi, plecă ca o vijelie.
        Domniţa intră, podidită de plâns, în iatacul ei de cleştar. Se trânti în pat şi adormi cu genele ude şi cu mâinile încrucişate pe piept.
        Când tresări din somn şi deschise ochii, şi mă-sa şi tată-său se uitau la ea cum se uită bătrânii la icoane. Împărăteasa tăcu, iar împăratul zise încet:
        - Nu mă lăsa, lumina şi toiagul bătrâneţilor mele! Şi nici o vorbă nu mai scoaseră tustrei, ci se uitară unul la altul până scăpătă soarele.
        Şi tot acolo adormiră, fără să se mişte, parc-ar fi fost de piatră. Împăratul îngenuncheat pe barbă, împărăteasa c-o tâmplă pe dunga patului, iar domniţa aci fiartă de călduri, aci cutremurată de fiori.
        A doua zi împăratul adună pe toţi doctorii şi le zise:
        - Jumătate din împărăţia mea aceluia care-mi va vindeca fata! Şi nici un doctor nu-i ghici leacul. A treia zi adună pe toţi vracii şi pe toate vrăjitoresele şi le zise:
        - Toată împărăţia mea aceluia care va tămădui pe domniţa! Şi nimeni nu ştiu ce să facă şi ce să zică, numai o babă, uscată ca scândura şi ciuruită ca un burete, zise împăratului rânjind:
        - Măria-ta, domniţei i-a abătut de măritiş. - Mai ştii minune!... zise împărăteasa.
        - Da' unde să-i găsesc potriva? şopti împăratul în urechea împărătesei.
        Şi pe loc porni vestea pe la toate împărăţiile cu feciori de domn care de mult râvniseră la fata cu păr de aur.
        Până să s-adune feciorii de împărat, trecu vreme la mijloc, că unii porneau din revărsatul zorilor, alţii tocmai din scăldătoarea soarelui, şi alţii de unde noaptea se ridică ca un zăbranic negru, şi alţii chiar de pe unde pământul e drob şi piftie.
        În ajun de-a-i trece pe dinainte şirul băieţilor de împărat, domniţa, care nu se mai mişcase din pat, pofti sa se scoale şi să se plimbe, singură-singurică, prin grădina împărăţiei.
        Frumoasă şi galeşă şi rezemată c-o mână pe umărul împărătesei, iar cu cealaltă petrecută pe după gâtul împăratului, intră în grădină şi, cu toate rugăciunile părinţilor de-a-i lăsa şi pe ei, domniţa le închise binişor uşa în obraz şi-i lăsă cu inima arsă.
        Cum rămase singură, cutreieră cărările cu naramzi şi chiparoşi, cu luminişuri de smarald şi cu bolţi umbrite şi răcoroase.
        După ce umblă cât umblă, cu ochii pe jumătate închişi, oftă fără să ştie de ce, fără să ştie ce vrea, şi se lungi pe iarbă, la umbra unei perdele de chiparoşi.
        Cum sta lungită, o apucă o piroteală şi, cum privea într-un adânc fără fund, printre genele lungi, i se păru c-aude un cântec de chitară.
        Tim, tam, tam, tam, tam, uşor, încet, prelung... o adiere de sunete, o mângâiere dulce, un farmec de pe altă lume... Tim, tam, tim, tam, tam... ca o licărire depărtată care s-apropie, şi iar s-afundă, şi iar se întoarce... Dar cântecul o gâdilă pe obrajii rumeni şi-i furnică din tălpile mititele până în creştetul luminos... Şi i se păru c-aude un glas, un glas fericit care cânta şi vorbea după tremuratul uşurel al chitarei.
        - Tim, tam... adormi şi rămâi deşteaptă. Tim, tam, tam... care e adevăratul vis, ziua ori noaptea?... Făt-Frumos vine noaptea şi pleacă de cu ziuă... Făt-Frumos este şchiop, da' nimeni nu cântă ca el şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el... Tim, tam, tam...
        Şi domniţa simţi nişte buze de foc pe amândoi obrajii. Şi tresări şi, sprijinindu-se într-un cot, privi speriată înainte, pe cărarea îngustă cu stropi de umbră şi de lumină.
        Şi în fund, în fund de tot, văzu pe minunatul cântăreţ, care-i zâmbea şi-i făcea semn să se apropie. La şoldul stâng purta paloş lat, în mâna dreaptă ţinea o chitară cu gât lung şi ochii-i scânteiau ca doi cărbuni aprinşi.
        Domniţa dădu să ţipe şi nu putu. Sări în picioare, vroi să fugă, da', ca şi cum ar fi fost prinsă de talie de nişte braţe lungi, începu să păşească spre cântăreţul care o aştepta cu mâinile întinse.
        Când se apropie de el, deschise braţele şi, voind, fără să vrea, ca să-l strângă în braţe, mâinile îi trecură prin el, apoi simţi un sărutat sub bărbie şi, uitându-se înainte, văzu pe cântăreţ ca o umbră, o umbră şchioapă care se ducea cântând.
        - Tim, tam, tam, tim, tam, tam... Făt-Frumos este şchiop... şi nimeni nu leagănă mai bine ca el, şi nimeni nu mângâie şi nu sărută mai dulce ca el... Tim, tam, tam... umbra s-a topit, adormi şi rămâi deşteaptă, fată cu plete de aur...
        Domniţa, dreaptă şi nemişcată ca o făclie, se uită după umbra şchioapă cum se ducea, se tot ducea, mică, mai mică, şi mai mică, până ce se înecă în ceaţa depărtării. Apoi, fără să mai simtă ceva, afară de un vuiet adânc, adânc, în fundul urechilor, intră în iatacul de cleştar, se trânti în pat şi începu să plângă.
        Iar împăratul şi împărăteasa îi culegeau fiece lacrimă în năframele lor ş-o întrebau:
        - Spune-ne nouă ce vrei, lumina şi toiagul bătrâneţilor noastre!
        A doua zi, împăratul şi împărăteasa stăteau încremeniţi pe jeţurile lor de sidef presărate cu pietre scumpe.
        Domniţa bolea, lungită în pat, cu ochii pe jumătate închişi, iar pe dinaintea ei treceau feciorii de împărat, ca să-şi aleagă unul, ea, dorita tuturor.
        Trecu ăl dintâi, numai în zale de sus până jos, cu chivără de argint; şi când păşea, zalele sclipitoare zuruiau ca şi cum ar fi fost vii. Domniţa nu dădu nici un semn. Voinicul plecă ruşinat.
        Trecu altul, cu parul lung şi negru corb, cu cămaşa uşoară, albă ca floarea şi cu chenare de găitan aurit, încins pe la mijloc cu un brâu de mătase verde. Şi când păşea, pletele i se legănau pe umeri, iar cutele albe, din şolduri până la călcâie, se îndoiau frumos după legănatul trupului.
        Domniţa nu se uită nici la el. Şi drăguţul se duse cu inima secată. Trecu al treilea, numai în fireturi şi steme, şi nici pe el nu căzură ochii domniţei.
        Aşa, până-n deseară, se încheie şi se ruşină lungul şir de feciori de împăraţi.
        Tocmai la isprăvit, şontâc-şontâc, veni şi un cântăreţ şchiop. Pe şoldul stâng purta un paloş lat, în mâna dreaptă ţinea o chitară cu gâtul lung. Împăratul şi împărăteasa, cum îl văzură, se înfiorară. Ce gură mare şi strâmbă! Şi ochii din cap îi scânteiau ca doi cărbuni aprinşi. Nalt, deşirat, c-un picior mai scurt şi cu altul mai lung.
        Şontâc-şontâc, şi, când ajunse în dreptul patului, domniţa tresări, deschise nişte ochi mari, sări drept în picioare şi-i întinse mâna.
        Împăratul şi împărăteasa plecară ochii în jos, iar domniţa, dându-le în genunchi, le zise:
        - Iată mirele meu... nimeni nu cântă ca el... nimeni nu sărută ca el...
        Împăratul îşi ridică mustăţile cu o mână, şi cu alta apăsându-şi barba, zise, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul:
        - Fie! Împărăteasa se cutremură şi se duse să poruncească de masă. Se puse masă împărătească, dar masă tristă, mai tristă ca întunericul. A doua zi era să fie nunta, şi a treia zi era să fie război mare cu toţi feciorii de împăraţi ruşinaţi de cântăreţul şchiop şi deşirat.
        În jurul mesei, lângă împărăteasă, se aşeză fie-sa, lângă ea cântăreţul şi, mai departe de cântăreţ, oftă şi stătu bietul împărat.
        Împăratul nu mai lua ochii de la el şi, dând din cap, îi zise:
        - Ginere, de ce înghiţi carnea nemestecată?
        - Mi-e foame, tată, mi-e foame. Aş înghiţi nouă suflete nemestecate. Viu tocmai de la marginea pământului.
        Aşa răspunse cântăreţul şi mai înghiţi o halcă de carne.
        - Ginere, da' de ce-ţi scânteiază şi-ţi dogoresc ochii ca doi cărbuni aprinşi?
        - În ochii mei vezi stemele măriei-tale, răspunse cântăreţul uitându-se în jos.
        Împăratul îşi luă coroana de pe frunte şi o aruncă cât colo.
        - Ginere, de ce c-o mână bagi pâinea în gura şi cu alta o scoţi? Numai carnea îţi place?
        - Cine-a frământat azima îi mirosea mâinile a ceapă.
        - Vezi, tată, vezi? zise fata înduioşată.
        - Ginere, ce-ţi ţăcănesc dinţii şi măselele, ca şi cum ar fi de oţel?
        - Din greşeală am strâns furculiţa în dinţi, răspunse cântăreţul şi trânti furculiţa pe farfurie.
        - Ginere, dar de ce-ţi sunt unghiile aşa de lungi şi de ascuţite?
        - Ce unghii? Şi parc-ar fi fost o pisică, aşa îşi trase unghiile sub piele. Ce unghii, măria-ta? Ieri mi le-am tocit cu gresia, ca să nu zgârii mâinile albe ale drăguţei mele...
        - Ginere, da' mult păr ai pe mâna dreaptă, parc-ai fi lup, aşa e de des şi de aspru!
        Cântăreţul se făcu negru-verde şi răspunse, încheindu-şi banta:
        - E un semn, un petic de păr, pe care-l avem din moşi-strămoşi, dar încolo sunt alb ca zăpada şi rumen ca răsura.
        - Ginere, mai zise împăratul tremurând, ce ai pe frunte, ca două umflături de berbec tânăr?
        - Socrule, răspunse el necăjit, într-o parte m-a izbit cu buzduganul un uriaş, şi în alta un zmeu. Ei au crăpat în luptă, iar eu am rămas cu două cucuie.
        - Vezi, tată, vezi? îngână domniţa şi-şi înghiţi lacrimile, căci mult i se părea tată-său de rău. Cântăreţul se sculă de la masă.
        - Sunt obosit de-atâta drum. Să mă iertaţi, mă duc să mă culc.
        - Ginere, se răsti împăratul, dar nu faci barem o cruce după masă?
        Cântăreţul îşi întoarse faţa, clănţăni din dinţi şi zise:
        - Eu mă închin la mine, să nu mă vadă nimeni. Şi plecă pe uşă afară.
        Fata se culcă în iatacul ei de cleştar. Împăratul ceru împărătesei crucea din paraclisul domnesc ca s-o puie sub căpătâi.
        Împăratul se culcă şi avea la cap două sfeşnice mari de argint şi la picioare alte două, câteşipatru cu făclii aprinse.
        Trase un somn şi tresări... nimeni... Trase două şi iar tresări... iar nimeni... A treia oară, tresărind şi mai tare, văzu la capul lui o dihanie deşirată, cu păr ca de lup, cu ochii ca doi cărbuni aprinşi, clănţănind din nişte dinţi de oţel mai lungi ca piroanele.
        Împăratul scoase crucea de sub căpătâi şi o ridică deasupra dimonului strigând:
        - Piei, dimone, ucigă-te-ar crucea! Împăratul văzu atunci ce nu mai văzuse în toată viaţa lui. Dihania se cutremură, se lungi şi se subţie şi, ca şi cum ar fi fost un fir de aţă, se strecură prin gaura broaştei. Dar cât de repede se strecură, împăratul tot văzu că are un picior mai lung cu zece coţi ca celălalt.
        Şi când împăratul se uită pe jos, văzu o chitară cu gâtul lung şi cu coardele plesnite şi, înhăţând-o, răcni:
        - El este! Se repezi în iatacul fetei, trântind uşile ca o vijelie.
        Pipăi patul... Fata nicăieri...
        Atunci alergă la grajdul murgului care mânca jăratic şi strigă:
        - Murgule! Într-o clipă murgul rupse ştreangul, dărâmă uşa şi îngenunche înaintea stăpânului său.
        - Împăratul încălecă şi porunci:
        - Ca gândul! Şi porni bidiviul mai iute ca vântul, în urma împăratului, barba, despicată în două, îi fâlfâia ca două steaguri albe. Văile şi dealurile i se pierdeau în urmă rotocolindu-se. Codrii îi păreau ca nişte ape tulburi fugind la miazăzi. Vântul pe care-l lăsa în urmă îndoia stejarii, frângându-i ca pe nişte nuiele.
        Înaintea lor, cântăreţul gonea şi se lungea de ce-l apropiau... cât o beldie, cât un brad, cât un plop, aruncând piciorul ăl lung în văi şi p-ăl scurt în dealuri. În cârca lui, domniţa.
        Când mai trebui o aruncătură până la dihanie, se revărsă de ziuă. Cocoşii cântară de trei ori. Pocitura se opri în loc, se răsuci ca un sfredel şi intră în pământ, lăsând pe iarbă pe domniţa fără simţiri.
        Murgul îngenunche. Împăratul îşi ridică fata. C-o mână o luă de mijloc şi alta i-o înfipse în păr.
        Încălecă şi porni.
        - Încet, Murgule, să n-o deşteptăm. Atât mai zise împăratul şi, dând ochii peste cap, căscă gura şi fălcile îi trosniră din încheieturi, închise ochii, şi două lacrimi îi îngheţară sub gene ca două diamante. Împăratul încremeni pe cal, iar de-a curmezişul, în braţele lui reci, sta leşinată domniţa cu părul de aur, lung până-n pământ, ca o beteală lungă. Peste ea curgea barba albă a împăratului.
        Încet-încet, îi duse Murgul zile şi nopţi, împăratul sta ţeapăn, cu ochii închişi, iar mâinile domniţei, albe şi moi, se clătinau, bătând uşurel coastele Murgului.
        Când intrară în curtea palatului, împărăteasa, toţi boierii mari şi toţi curtenii le dădură în genunchi.
        Iar când Murgul necheză, împărăteasa şi boierii, punând mâna pe împărat şi pe domniţă, înmărmuriră. Împăratul era rece ca gheaţa, domniţa, caldă şi i se bătea inima.
        Şi voind să ridice pe împărat de pe cal, le-a fost cu neputinţă; şi voind să ia pe domniţă din braţele împăratului, mâna lui nu i se descleştă din creştetul ei.
        Atunci au chemat popi mulţi şi mitropoliţi, câţi erau, şi au început sfintele slujbe ca să dezlege pe împărat din spinarea calului şi creştetul domniţei din mâna rece a împăratului.
        Şi isprăvindu-se slujba, o babă bătrână, uscată şi ciuruită ca un burete, a zis în gura mare:
        - Fetele, dacă îmbătrânesc la uşa părinţilor, înnebunesc, dar şi dacă fug, le ia dracu.
        - Amiiin! zise prelung un diacon care rămăsese în urmă cu slujba.
        Şi atunci, ca prin minune, împăratul alunecă la vale pe şeile calului şi mâna i se dezlipi din creştetul domniţei.
        Iar mulţi au auzit un oftat greu când împăratul căzu, lung şi ţeapăn, la pământ.
        Domniţa deschise ochii, începu să jelească pe tată-său, şi-l jeli ani mulţi, dar de frica dracului nu s-a mai măritat.
        Cine ştie?... ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi... şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată...

Departe, departe

2014-02-03T02:10:00.000+02:00

Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.
        O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi...
        Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali.
        Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vântul nu bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă.
        Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de stejar. Porţile se deschideau ţipând, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva.
        Cine bătea în porţi la miezul nopţii? Cine deschidea porţile la miezul nopţii? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopţii, speriat de nişte lovituri înfricoşate, sării în picioare.
        O umbră intră pe porţile înalte; şi porţile se închiseră în urma ei. Apoi auzii o uşă trântindu-se, şi alta, şi alta, încet, mai încet, mai încet, până nu ştiu bine dacă mai auzeam sau mi se părea.
        A cui să fie umbra?
        Vreo stafie? Înăuntru plânge cineva... se roagă, a leşinat... nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Şi ameţii pe marginea lacului.
        A doua zi mă deşteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald şi lumină... Mă gândeam acasă şi mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam... Săraca, o fi crezând că m-am înecat... şi m-o fi plâns... cât m-o fi plâns, săraca...
        O rupsei la fugă.
        Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic şi fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii.
        Eu ştiam nişte plopi înalţi... aşa venisem, din plop în plop.... unde să fie? Mă uit în toate părţile...nimic, nicăieri... Suisem nişte dealuri... unde să fie? Mă uit în toate părţile... nimic, nicăieri.
        M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o fâşie de drum n-am întâlnit.
        Şi când mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile fumurii.
        Lacul e roşu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un peşte.
        Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrând, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte... M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sângerat degeaba buricele deştelor.
        Stele nu răsar. Nici luna. Şi nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărâi să mă duc pân' la porţile mari şi să bat în ele. Dibuind zidul, ocolii grădina şi ajunsei în dreptul porţilor.
        Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrând la miezul nopţii?
        Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulţime de idoli uşurei, care goneau în văzduhul de cerneală. Atunci izbii cu pumnul în porţi. Porţile sunară. Sunetul se duse departe, departe, şi în toate uşile palatului mi se păru că aud lovitura mea...
        - Cine e? Ah! ce glas!
        - Cine e?
        - Eu.
        - Cine, tu?
        - Nu ştiu.
        - Cine te-a trimis?
        - Nimeni.
        - Ce cauţi?
        - Nimic.
        - Ce vrei?
        - Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame!
        Porţile se desfăcură în două. O bătrână cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiţă în mână... încolo, nimic.
        Închisei ochii şi căzui mototol, ca o cârpă.
        Când mă deşteptai, era ziuă. Ce bine e într-un pat moale şi cald! Pe un scaun, lângă mine, bătrâna răsucea un fir de borangic. Cum mă simţi că deschisesem ochii, începu să mă mângâie. Mână uscată, uşoară, blândă.
        - Eram cu părul ca păcura de când n-am mai văzut om ca toţi oamenii, şi azi sunt albă ca zăpada, zise bătrâna, şi mă sărută pe frunte.
        Parcă-mi luase frica cu mâna. Mă întorsei spre ea şi o întrebai:
        - Cât e de-atunci?
        - Nu ştiu, bunico, nu ştiu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze şi de rod; păsările au adormit şi nu s-au mai mişcat în frunzişul lor. În palat, de atunci şi până acum, nimeni nu s-a schimbat. Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hârtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat şi nimeni nu a ieşit pe porţile pe care ai intrat tu, dragul mamei.
        - Nimeni nu a intrat?
        - Nimeni.
        - Nimeni nu a ieşit?
        - Nimeni.
        - Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopţii, în porţile palatului?
        - Nimeni, răspunse bătrâna, uitându-se în jos.
        - Cine a deschis porţile palatului alaltăieri, la miezul nopţii?
        - Nimeni, răspunse bătrâna, şi rupse firul de borangic şi aruncă fusul în fundul odăii.
        Fusul se învârti în jurul măciuliei.
        - Dar eu am auzit...
        - Ţi s-a părut! zise bătrâna, sculându-se în picioare.
        - Şi am văzut o umbră...
        - Ti s-a părut! răspunse bătrâna, plimbându-se prin odaie.
        - Pe urmă, cineva plângea şi se ruga, se ruga...
        - Taci! zise bătrâna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipişi, dragul mamei...
        Începui să tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se păru că plutesc în aer. Mama o fi crezând că m-am înecat şi m-o fi plâns... cât m-o fi plâns, săraca?
        Aş fi crezut că văd nişte ochi roşii de stafie... şi ochii ei erau buni şi mângâietori, ca ai mamei. Se aşeză lângă mine, îmi luă mâinile în mâinile ei şi-mi zise:
        - Tu, dragul mamei, n-ai să te mai întorci de unde ai plecat, e atât de departe de-aici până acolo, că drumul e mai lung ca viaţa ta...
        Începui să plâng.
        - Plângi, dragul mamei, plângi.
        Până mă făcui bine, bătrâna dormi la capul meu pe un jeţ vechi, negru de vechi ce era.
        Mă dădui jos din pat. Ea mă luă de mână şi-mi zise:
        - Să-ţi arăt palatul. Ce coridoare lungi şi triste! Prin umbrele lor, săgeţi de lumină.
        - Ştii, îmi zise bătrâna, că aici nimic nu se mişcă, ci stă aşa cum au apucat să stea.
        În faţa noastră, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrită; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca nişte drugi de fier. Pusei mâna pe un scaun nalt şi subţirel, degeaba; nu putui să-l mişc. La o scară de marmură mă oprii speriat: un câine mare sta cu ochii ţintă la mine şi cu gura căscată.
        - Ce, ţi-e frică? zise bătrâna zâmbind. Aşa a rămas, tocmai cum lătra.
        Bătrâna băgă mâna printre dinţii lui ascuţiţi şi lucioşi. Câinele nu se clinti, uitându-se înainte, lăsat pe picioarele dinapoi.
        În vârful scării, o pisică neagră, cu laba aruncată după un fluture alb cu bobiţe albastre. Fluturele plutea nemişcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu nişte ochi vii şi lacomi.
        - Câţi, zise bătrâna, nu se asemănă cu pisica asta!
        - Cum?...
        - Între ei şi ceea ce vor, încă niţel, încă niţel, şi ăst niţel nu se mai isprăveşte...
        Bătrâna vorbea şi eu râdeam de pisică: "Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi... ce frumos e... încă niţel, încă niţel, şi aripioarele lui vor curge ca nişte flori mărunte"...
        - Vrei să vezi masa împăratului?
        - Masa împăratului?
        - Da.
        - Vreau, dar mi-e frică.
        - De ce ţi-e frică?
        - Să nu fie oameni...
        - A, nu! răspunse bătrâna dând din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au rămas numai tacâmurile...
        - Tacâmurile?
        - Da. Tot este gata. Când s-or umplea locurile goale, cuţitele au să sune şi paharele or să se ciocnească, vinul are să curgă...
        - Dar cine a întins masa?
        - Cei care s-au dus.
        - Şi n-au mâncat tot?
        - Aşa cred oamenii, c-or mânca tot... Şi, neînţelegând nimic, ajunserăm la nişte uşi poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească.
        Cum intrarăm pe uşă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulţime de furculiţe cu bucăţi de carne şi de pahare cu vin stăteau aplecate în aer, ca şi cum cineva le-ar fi adus la gură. De la un pahar în jos, un şir de picături de vin ca nişte boabe de rubin.
        - Acolo era locul împăratului. A fost cel din urmă pahar pe care l-a băut, zise bătrâna, făcând cu deştul, capul, mâinile şi trupul împăratului.
        Şi deştul ei parcă lăsa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc şi-i zisei tremurând:
        - L-am văzut! Ea se uită drept în ochii mei şi-mi zise:
        - Peste zece zile, la miezul nopţii, o să-l vezi şi mai bine. Mă înfiorai. O rugai să ne coborâm în odaia noastră. Se întunecase. În dreptul unor uşi cu lanţuri groase şi cu lacăte cât plosca auzii un oftat lung şi năbuşit.
        - Cine-a oftat?
        - Nimeni, răspunse bătrâna, iuţindu-şi paşii, nimeni, ţi s-a părut. Nici vorbă că sărisem înaintea ei. Să mă fi tăiat, nu m-aş fi uitat îndărăt.
        Mă întinsei în pat. Ea aprinse o feştilă într-o scoică de argint. Flacăra galbenă juca în vârful feştilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat năbuşit. Bătrâna trase jeţul şi se aşeză la capul meu. Încet-încet, mă liniştii. Îi sărutai mâna. Era rece. Vroiam să ştiu unde mă aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmură? Cine oftase în odaia pecetluită cu lanţuri?
        - Cine e închis acolo?
        - Unde? răspunse bătrâna tresărind.
        - Acolo...
        - Ţi s-a părut, n-ai auzit nimic.
        - Atunci, spune-mi unde sunt. Bătrâna se plecă pe capul meu, mă sărută pe frunte şi-mi zise:
        - Văd eu că nu adormi pân' nu ţi-oi spune o poveste.
        Ridicai capul din pernă şi bătrâna începu.
        A fost odată, când şi pe-aici bătea vântul şi se mişca apa, a fost un împărat mare şi viteaz, dar rău, că moartea de om la el era jucărie. Şi bătrâni, şi femei, şi copii despicase în două. Când ieşea la plimbare, toţi cădeau cu frunţile la pământ îndată ce-l zăreau. Şi mergea cu capul în piept şi c-o mână pe mânerul paloşului. Privirea lui era cruntă şi zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmură era răcoare, dar când intra el pe toţi îi apucau fiorii. Şi avea o împărăteasă frumoasă, frumoasă, şi blândă, blândă, ca un miel plăpând. Doar de-o vedea pe ea se descreţea fruntea împăratului şi i se oprea în mustăţi un surâs de care ţi-era frică. Şi trecu un an, trecură doi de la cununie, şi n-avură copil.
        Împăratul se posomorî. Chemă pe toţi doctorii şi le zise:
        - Iacă o pungă cu diamante şi paloşul meu. Căruia o ghici leacul, ca să rămână împărăteasa grea, punga, iar de nu, paloşul.
        Trei ani de-a rândul izbi cu mâna lui câte zece capete de doftori, şi capetele se rostogoleau pe marmură.
        Într-o zi era la chef mare. Şi bău, bău, că ochii din cap erau ca două picături de sânge, parcă să pice pe masa de borangic galben. Se ridică în picioare. Trase paloşul şi-l învârti pe deasupra împărătesei. Părul ei se lumină ca de fulger. Şi împăratul, băgând paloşul în teacă, zise:
        - Muiere, mai aştept un an! Mesenii înmărmuriră. Împărăteasa se făcu albă ca hârtia. Până la isprăvitul mesei, împăratul tăcu şi bău, uitându-se drept înainte. Când se sculă de la masă, se opri în prag, se uită la împărăteasă şi zise:
        - Un an mai aştept! Împărăteasa oftă. Două lacrimi mari îi picară din amândoi ochii: pic, pic. Şi se duse în odaia ei de culcare.
        Acolo îngenunche la icoane şi se rugă, se rugă, până când adormi în genunchi. Pe la miezul nopţii, trei femei bătrâne intrară la dânsa. Slabe, uscate, deşirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să ţipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rând:
        - Vrei un copil?
        - Da, răspunse împărăteasa.
        - Vrei un copil?
        - Da.
        - Vrei un copil?
        - Da.
        - Bine! ziseră tustrele, şi ieşiră pe uşă afară. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împărăteasa le aude.
        - Să fie fată.
        - Să fie.
        - Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că e mă-sa.
        - Să fie.
        - Să fie muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului său...
        - Numai atunci când fata îi va întinde două mâini, c-o mână...
        - Şi tot ce-o fi rău să piară şi ce nu o fi rău să-ncremenească, iar el să fie umbră şi veşnic să ceară iertare, şi iertare să nu aibă.
        Împărăteasa dădu un ţipăt şi căzu leşinată. A doua zi când se deşteptă înmărmuri, văzând pe împărat lângă dânsa.
        Împăratul începu s-o mângâie, iar ea îi zise plângând:
        - Oh! Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decât să te fi culcat lângă mine! Împăratul începu să râdă... şi ce râs!
        Nu trecu mult, şi toată împărăţia află că împărăteasa rămăsese grea.
        Eu, de bucurie, îi sărutai mâna şi îi zisei:
        - Ai scăpat, măria-ta.
        - De-o fi băiat, am scăpat, da' vai de mine de-o fi fată... Şi-o podidi plânsul.
        - Şi dacă ar fi fată?...
        - Va fi muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului lui...
        Şi-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gândii că femeile grele aiurează.
        Când îi sosi ceasul, abia apucă să nască, şi întrebă pe împărat:
        - Ce e, măria-ta, băiat ori fată?
        - Fată... şi ce fată! răspunse împăratul, şi se întoarse la împărăteasă.
        Împărăteasa era rece ca gheaţa, cu mâinile încleştate peste amândoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, şi, văzând că nu are paloşul, strigă de se zgudui palatul de marmură:
        - Luaţi-o de-aci, că-i turtesc capul! Eu înfăşurai copila într-un cearşaf cald şi fugii cu dânsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanţuri.
        Împărăteasa oftă când căzu pământul peste ea. O auziră toţi, afară de împăratul, care privea cu mâna pe mânerul paloşului şi zicea celor care aruncau pământ: "Mai iute! mai iute!"...
        Şi fata creştea şi nu vedea soarele decât prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile.
        Părul bălai şi lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeş, aşteptând ca din umbra portocalilor să răsară mama ei, de care întreba necontenit.
        - O să vie?
        - Da, bunico...
        - Şi un' s-a dus?
        - Departe, departe...
        - Şi când s-a dus?
        - Demult, demult...
        - O să vie?
        - Vezi bine...
        - Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e când aud zale zuruind?
        - El, îi răspunsei eu, şi începui să-i spun câte-n luna şi-n soare, până când o fură somnul cu capul în poala mea, întrebând necontenit prin vis: "0 să vie?"
        Alţi şase ani, ca şase zile.
        Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sânge. Mă chemă. Dădui în genunchi şi întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală:
        - Ce porunceşti?
        - Mi-e dor de fată! N-o văzuse de la naştere. Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de mână şi-i zisei:
        - Te cheamă împăratul. Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, şi de pe ele căzură câteva picături de sânge.
        - Fata mea? Semăna atât de mult... nu semăna... era chiar mă-sa din cap până-n picioare.
        - Fata mea? zise împăratul, ca şi cum l-ar fi sugrumat cineva. Amândouă încremenirăm.
        - Ieşiţi! strigă împăratul, şi căzu pe un jeţ de argint.
        Cum intrarăm în odaie, fata îşi rezemă capul de fereastră şi începu să plângă. Eu mă ghemuii într-un colţ şi mă înfiorai aducându-mi aminte de vorbele împărătesei: "Va fi muma şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului"... Cum mă gândeam, fata tresări şi-mi zise:
        - Vin' de vezi... Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban cânta din fluier, şi cânta aşa de duios, că oile se strânseseră împrejur şi ascultau, uitând să mai bea apă.
        - Ce frumos cântă şi ce bine-mi face! Du-te şi-i spune că în fiece zi să cânte sub ferestrele mele.
        Mă întorceam de la cioban. Pe scări, împăratul, galben ca ceara şi dus pe gânduri. Cum mă văzu, îmi zise:
        - Ce face fata? Şi, până să-i răspund, se făcuse nevăzut, trântind uşa după dânsul.
        A doua zi, abia se crăpase de ziuă, şi fata, la fereastră. Ciobanul se zărea în depărtare, într-o ceaţă albastră. Turma, ca un nor târându-se pe pământ.
        Fata îmi petrecu amândouă mâinile pe după gât, mă sărută şi-mi zise plângând:
        - Ce am, bunico, ce am? Şi ciobanul sosi pe malul lacului; îşi aruncă pălăria; îşi scutură pletele şi începu să cânte aşa de frumos, că oile uitară să mai bea apă. Şi de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ţinea fluierul la gură.
        Fata se rumeni şi nu mai zise nimic.
        Într-o zi (tocmai îi desfăcusem coadele ca să o pieptăn) intră pe uşă o roabă, o arăpoaică, şi îi spuse că o cheamă împăratul.
        Ea începu să tremure şi plecă. Nu trecu mult, şi auzii un ţipăt ascuţit, apoi nişte paşi mărunţi şi repezi. Era ea. Dădu să vorbească şi nu putu. După ce răsuflă bine, îmi zise:
        - M-a strâns în braţe... o! aşa m-a strâns în braţe... dă-mi niţică apă... aşa m-a strâns... niţică apă, că nu mai pot!
        Bău şi mă întrebă:
        - Sunt fata lui?
        - Da...
        - Doamne!... Doamne!...
        Începu să se închine. Se trânti în pat. Mă chemă lângă dânsa şi mă rugă să-i spun adevărat cine a fost mă-sa, cum a sosit ea pe lume şi ce să facă ca să scape de împărat?
        Îi spusei tot. Cele trei femei, la împărăteasa. Au vorbit la uşă. A rămas împărăteasa grea şi a murit într-o clipă, îndată ce el i-a spus că e fată.
        Biata domniţă şopti podidită de plâns: "Să fie muma ei şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului"...
        Unde am apucat amândouă, acolo am rămas până-ntr-un târziu. Aprinsei o văpaiţă. Ea sări din pat. Se uită la icoane.
        - Cum să-i întind două mâini c-o mână? Ce clipă fericită ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mişcă în acest palat de spaimă şi de moarte!
        Apoi îmi spuse că altă scăpare nu e: să fugă cu ciobanul şi să-şi ia lumea-n cap.
        A doua zi se sculă, mă sărută şi ieşi din odaie în vârful picioarelor. Nu se luminase bine de ziuă, şi ciobanul era pe malul lacului, şi cânta, cânta să adoarmă apele. Nu ştia el... dac-ar fi ştiut! Pasămite, împăratul nu dormise toată noaptea, frământat de urgia gândurilor. Şi auzind cântecul, deschisese fereastra, ca să vadă de unde vine. Tocmai atunci ajunsese şi domniţa la cioban.
        I-a văzut! Nu cred ca împăratul la vreun măcel să fi răcnit mai înfiorător. Mie mi s-a lăsat o perdea peste amândoi ochii şi m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai văzut nimic. Ca prin vis auzeam un freamăt în tot palatul. Nu-mi era nici frică, nici milă. Nu mai simţeam nimic. Uitasem tot.
        Pe la prânz mă chemă împăratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte dacă am căzut în genunchi. Ştiu că mi-a dat o cheie şi mi-a zis:
        - Na, şi du-te de-i spune că, de-o vrea să-mi fie soţie, scapă şi ea şi el. Trei zile aştept. Iar de nu, pe el îl tai şi pe ea o zidesc acolo.
        Doi gealaţi m-au dus la beciul de piatră. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumină. Cum mă văzu, mă pipăi şi începu să plângă de bucurie că trecuseră atâtea ceasuri şi tot trăiam. Apoi mi-arătă un zid şi îmi zise liniştit:
        - El e aici. La noapte o să cânte. Ascultă cum vorbim. Bătu de trei ori în zid, şi de dincolo se auzi bătând iar de trei ori.
        - Ce faci tu?
        - Bine, dar tu?
        - Bine.
        - Vrei să cânt?
        - La noapte, că ne-aud. Şi n-apucă să-i spun porunca împăratului, că ea îi strigă:
        - Pe tine or să te taie...
        - Bine, dar pe tine?
        - Şi pe mine...
        - Să cânt?
        - Nu, la noapte, că ne-aud. Începui să plâng, şi ea zise:
        - Nu, câinele de împărat nu va fi tatăl nepotului şi bunicul fiului său!
        Când vrusei să plec, îmi spuse la ureche că au început să găurească zidul, ca până în trei zile el să-i sărute mâna ei şi ea pe a lui, ş-apoi... Dumnezeu să ierte păcatele împăratului...
        Împăratul porunci o masă mare; la mijlocul mesei era să-i aducă, pe tipsie, mâna dreaptă şi capul ciobanului, cu fluierul în gură.
        Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mâna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roşu ca sângele.
        Aiurită, mă coborâi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: "Ştiu de ce aţi venit". Şi îngenunche. Frumos şi blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.
        Gealaţii traseră paloşele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealaţii se opriră. Domniţa începu să vorbească.
        - Tu eşti bine?
        - Da, răspunse ciobanul, dar tu?
        - Şi eu.
        - Ţie ţi-e dor?
        - Da, dar ţie?
        - Şi mie!
        - Da? ce aud zângănind?
        - Nimic, ţi se pare.
        - Nu e nimeni la tine?
        - Nimeni.
        - Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!
        - Ce?
        - Se făcea că ne iertase şi ne cununam...
        - Drăguţa mea, ţi se izbândeşte visul...
        - Când?
        - Chiar acum... Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii şi auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună. Sângele ţâşni.
        - Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid.
        - Bine, răspunse ciobanul şi se târî în genunchi pân' la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.
        Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid... şi auzii un ţipăt sfâşietor.
        Domniţa săruta, săruta mereu şi striga:
        - Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el... să-i fiu tot, să-mi fie tot!
        Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti şi nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului.
        Ieşi... luminoasă ca o sfântă... Mâna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva.
        - Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mâna?
        - Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma.
        - Acuma doarme?
        - Da, acum doarme bine...
        Când intrarăm în sala de mâncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline.
        Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise:
        - Dă-mi să-ţi sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împăraţi!
        Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise:
        - Na! sărută şi fii fericit! Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure.
        - Sărută! strigă fata. Împăratul scăpă paharul.
        - Sărută! Împăratul căzu pe scaun.
        - Sărută!
        Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietându-se.
        Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos.
        Mă apropiai de ea. Parcă era vie... cu ochii deschişi... privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante.
        Când vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe... avea două mâini în umărul drept...
        - Cum avea două mâini în umărul drept? Răsuflarea mi se oprise.
        - Cu firul de mătase îşi legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna.
        - Şi ştii unde e acum?
        - Unde?
        - Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase?
        - Ba da... am auzit un oftat năbuşit... Începui să tremur.
        - Ei, da...
        - Cine ofta?
        - Ea...
        - Cine... ea?... Capul îmi căzu în pernă.
        - Ea... n-a murit...
        - N-a murit?
        - Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din când în când se încearcă să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit...
        - Brrr... ce frig e aici! Mai e mult pân' să răsară soarele?
        - Ti-e frig? răspunse bătrâna, şi începu să mă mângâie pe obraji.
        Mâinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă. Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă:
        - Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici?
        - A... da... eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână şi ne ducem împreună până la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Uşa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plânge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Când cântă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlând. Uşa se închide, parc-ar trânti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc.
        - Mai e pân' la ziuă?
        - S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare? Deschisei ochii şi începui să mă închin. Era soare, lumină şi căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă aşa de lungă!
        Mă luă de mână şi plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb.
        - Ştiu la ce te gândeşti, zise ea uitându-se la mine.
        - Eu? Nu mă gândesc la nimic.
        - Ba da, te gândeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi.
        - Aşa e...
        - Dar de unde ştii că nu sunt o umbră?
        - O umbră? Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului.
        - Da, o umbră...
        - Nu se poate... nu m-ai mângâiat... nu ţi-am sărutat mâna?...
        - Vrei să vezi? Şi până să zic "nu", bătrâna mă luă în braţe şi sări cu mine drept în mijlocul lacului... Ah!... privii în sus... o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri... lumină... îngeri... apoi adânc... întuneric... adânc...
        Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură.

Norocul dracului

2014-02-03T02:09:00.000+02:00

        - Ba e noroc!
        - Ba nu e noroc!
        - Ba e noroc, muiere!
        - Ba nu e, mă omule, nu!
        - Adică, nu muncesc eu, femeie?
        - Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă.
        Şi Plăviţa mugi, şi patru copii mărunţi începură să strige:
        - Mi-e foame!
        - Şi mie mi-e foame!
        - Şi mie!
        - Şi mie! Omul vărsă un ştergar cu mălai în copăiţa femeii.
        - Scutură ştergarul.
        - L-am scuturat.
        - Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, şi azi să lingi fundul copăii. Opt guri, opt, şi cu Plăviţa, nouă!
        Şi Plăviţa, parc-ar fi înţeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă.
        - Că mie mi-e foame!
        - Şi mie!
        - Ba şi mie! Omul se uită lung, se scărpină în cap, băgă ştergarul în sân şi plecă zicând:
        - Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi strigă:
        - Ba nu e şi nu e, omule! Dacă munceşti, e, dacă nu munceşti, nu e.
        Şi omul plecă să caute de lucru, dar se tot gândea: "Nu e, zice ea; cum nu e? dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prăşit, n-am plivit ca ceilalţi? Ba da, şi ogorul meu a ieşit sterp; piatra pe mine m-a bătut; şi, rămas numai cu mâinile, muncesc, şi nimeni nu mă crede; iar când la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, şi făina din copaie scade, şi foamea copiilor creşte".
        Se duse la arendaş.
        - Nu e de lucru, omule. Bătu la uşa popii.
        - Nu e de lucru, omule. Dete pe la un chiabur.
        - Am destui argaţi, omule. Se opri la cârciumar.
        - Pe rachiu, ar fi ceva de săpat.
        - Să fie pe mălai.
        - Pe mălai nu e. Şi omul, întorcându-se acasă, auzi de departe:
        - Mamă, eu nu m-am săturat!
        - Nici eu!
        - Nici eu! Şi nici Plăviţa, care mugea, colindând bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde. În prag, muierea:
        - Nimic în ştergar?
        - Nimic.
        - Copaia goală...
        - N-am noroc, femeie.
        - Nu e minte, omule. Omul îşi şterse fruntea de năduşeală cu mâneca cămăşii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, îşi făcu mâna căpătâi şi închise ochii. Dar unde să adoarmă? Jos, pământul tare şi rece; sus, întuneric adânc; în casă, copiii adorm plângând; în curte Plăviţa pufăie pe nări a foame; şi el, prigonit de gânduri şi de nenoroc. "Dar mâine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mâine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întâmpină muierea în prag şi nici nu-i zice: "Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă! Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi avea noroc nici mâine, beau câteva rachiuri şi mă duc la târg... Ei, şi dacă mă duc la târg?... Fie ce-o fi, şi să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Mă duc la târg şi fur... ce-oi putea fura"...
        Omul tresări. Cine-i zisese:
        - Ce să faci, dacă n-ai noroc!
        - Tu eşti, muiere?
        - Eu, socoteam că dormi.
        - Ai auzit ceva?
        - Ce s-aud?
        - Nimic. Şi femeia intră în casă, şi omul închise ochii mormăind:
        - Ce-o fi să fie!... Să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Dar cine i-a zis iar:
        - Ce să faci, dacă n-ai noroc!
        - Tu eşti, femeie? Întuneric. Nimeni.
        - Doar n-o fi dracul! Şi omul adormi mormăind:
        - Ce-o fi să fie!... Nu se crăpase bine de ziuă, şi o gură mare se auzi:
        - A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame...
        - Şi eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept în picioare. Şi plecă fără să se uite îndărăt. Şi tocmai de departe îşi întoarse capul. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu uşa dată de perete. Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ţinând casa după el! Ş-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului.
        - Poate mâine, că azi nu e de lucru. La taica părintele.
        - Poate poimâine, că azi nu e de lucru.
        - Mâine, poimâine, zise el oftând, dar astăzi cu ce potolesc eu opt guri şi cu a Plăviţei nouă? Ei, de-acum la cârciumar, la târg, ş-apoi, ce-o fi să fie, că cu mâna goală nu mă mai întorc acasă!...
        La cârciumă arvoni pe Plăviţa şi-i bău aldămaşul: cinci rachiuri unul după altul. Şi glonţ la târg.
        La târg se uită în dreapta, se uită în stânga, la fasole, la pâine, la peşte, la pastramă, dar nu fu chip. Toţi îşi cuprindeau marfa cu ochiul. Şi negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau râzând:
        - Ce pofteşti, nea Sărăcilă? După ce se învârti toată ziulica, plecă.
        - Nici la furat n-am noroc! Când să treacă streaja târgului, un creştin, beat mort, îşi târa punga după el.
        Omul, după ce privi în toate părţile, puse mâna pe pungă, îi rupse băierile, o înfăşură în ştergar, o băgă în sân, şi la picior. Când ajunse într-o câmpie, întinsă şi pustie, vru să-şi vadă norocul. Desfăcu ştergarul, întinse gura pungii, ş-odată zvâcni din ea un drac mic, c-o limbuliţă de foc ce-o scotea pe gură şi pe nări. Omul, speriat, aruncă punga şi plecă făcându-şi cruce şi scuipând îndărăt. Nu făcu însă câţiva paşi, şi ştergarul din sân începu să se umfle. Scoase repede ştergarul, îl desfăcu şi se minună văzând punga pe care o aruncase.
        Deschise punga, şi dracul, ţâşti! tremurând limba în gură ca o văpaiţă albastră. Omul strânse bine punga la gură, o puse jos şi, potrivind călcâiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o băşică de bou şi un foc pâlpâi sub opincă şi se stinse, risipind un miros de pucioasă.
        Omul răsuflă.
        - De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul! N-apucă să facă zece paşi, şi ştergarul iar se umflă. De astă dată îl trecură năduşelile. Scoase ştergarul; îl pipăi. Punga dracului tot în ştergar. O aruncă, cu ştergar cu tot, şi o rupse de fugă.
        Cum ajunse acasă, toţi copiii îi ieşiră înainte.
        - Tată, mi-e foame!
        - Şi mie!
        - Şi mie! Omul se uită în sân, îngălbeni ca ceara... Punga în sân, ştergarul nu. Şi pe când se închina, femeia îl întreba:
        - Ce mi te-nchini, mă omule? Ce te uiţi în sân? Ce-ai adus copiilor?
        - Muiere, zise el, să arzi cuptorul, să-l arzi pân' s-o face roşu, că am să coc patru pite ş-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai să scapi, dimon împeliţat!
        Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghiţeau cu poftă şi ziceau pe rând:
        - Patru pite ş-un purceil
        - Patru pite ş-un purcel!
        Când omul văzu că cuptorul e roşu ca focul, ceru o lopată şi goni pe toţi de lângă dânsul. Puse punga pe lopată, o vârî binişor până-n fundul cuptorului şi o răsturnă, trăgând lopata înapoi. Luă capacul de pământ şi-l potrivi în gura cuptorului şi se dete la o parte, aşteptând sa vadă ce are sa se întâmple.
        Nu trecu mult, şi-odată s-auzi o pocnitură ca de puşcă. Piatra din creştetul cuptorului sări în sus zbârnâind, şi o limbă albastră de foc ieşi pe gaură, flutură în văzduh şi pieri.
        - A plesnit purcelul, strigă un copil.
        - Ba vreo şoimană de pită, zise altul. Un miros de pâine caldă se împrăştie în toată curtea.
        Femeia zise omului:
        - Prea am ars cuptorul, să crap niţel capacul.
        - Crapă-l, zise omul, ştergându-şi năduşeala şi tremurând de frică.
        Femeia se uită pe gura cuptorului şi zise mirată:
        - Vezi dumneata, a fost prea iute.
        - Ce să văd, muiere?
        - Ce să vezi? S-a copt şi purcelul, şi pitele.
        - S-au copt?...
        - Dar ce ai, omule, de-ntrebi aşa, ca un copil speriat?
        - Nimic!... Şi, pipăindu-se, dădu de pungă. Un fior rece îi fulgeră din călcâie şi până în creştetul capului. Apoi, văzând pe cel mai mic dintre copii cum se aşezase pe vine şi sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura cuptorului, se uită la nevastă şi îi zise:
        - Ce-o fi să fie, muiere! S-au copt purcelul şi pitele?
        - Cum, ce-o fi să fie?! Vezi bine că s-au copt. Şi vârând lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite.
        - Omule, dă-mi ştergarul ca să ridic tava.
        - L-am pierdut, muiere.
        - Cum l-ai pierdut?
        - Vezi că ce e al tău se duce şi ce e al dracului rămâne.
        - Dar asta... ce-o mai fi?
        Copiii mâncară, se săturară şi adormiră cu feţele în sus, doi pe prispă şi cinci în casă.
        Omul se dete după casă, puse mâna sub cap şi adormi, visând turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai... Şi toate ale lui! Şi se făcea că zicea nevestei: "Vezi că e noroc?" Iar ea se făcea că-i zice: "Norocul e de la Diavolul".
        Se albise luna ca un rotocol de hârtie. O apă de lumină se revărsa de la răsărit. Omul se deşteptă speriat, căci se făcea că n-o să-i fie de-a bună până la isprăvit.
        "Să mă uit încă o dată în ea, se gândi el, să-l apuc bine pe spiriduş şi să-l strâng de gât pân-o plesni."
        Scoase punga. Se uită în ea. Ce să vadă? În loc de dimon, bănuţi de aur, ce luminau ca jăraticul. Omul, şi speriat, şi necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit şi altul la apus, zicând:
        - Duceţi-vă dracului, banii dracului! N-apucă bine să sfârşească cuvântul, şi zări de la răsărit turme albe şi de la apus turme negre ce izvorau din lumină şi din neguri ca nişte ape creţe şi nemărginite. De behăitul lor se deşteptase lumea. Turmele cuprinseră casa, învăluiră curtea, încinseră satul şi nu le mai încăpea locul. Un cioban, cu plete lungi şi cu căciula ca o căldare, se apropie şi zise:
        - Să trăieşti, jupâne, ale d-tale sunt toate de-aci până unde bate ochiul.
        - Ale mele? Nu se poate! Eu n-am după ce bea apă!
        - Ale d-tale, răspunse ciobanul, căci stăpânul lor, murind, ne-a zis nouă: "Porniţi, unii din răsărit şi alţii din apus, şi la casa unde se vor întâlni turma albă cu turma neagră, alei case să le dăruiţi".
        Omul uită tot de bucurie şi alergă la nevastă.
        - Fă muiere, tot ce vezi este al nostru!
        - Ei, minunea dracului! zise muierea.
        - Minunea cui? Şi omul cu noroc şi-aduse aminte de pungă şi se gândi: "Cum aş scăpa eu de ea şi să rămân cu turmele?" Se uită în sân. Punga, acolo, umflată şi îndesată cu bănuţii de aur pe care îi aruncase el în două părţi ale lumii. Şi frica, frică, dar omul, om. Ce se socoti el? "Dar dacă aş mai scoate ceva din pungă până să scap de ea?"
        Şi luă banii, şi un pumn îl aruncă spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Şi din miazănoapte porniră cirezi de vaci, şi din miazăzi, herghelii de cai.
        Când deschisese ochii n-avea un pumn de mălai, când fu să-i închidă, era cel mai bogat om din lume.
        - Asta trebuie să fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!... zise norocosul, şi îl trecură năduşelile.
        - Nu vii în casă, măi creştine de Dumnezeu, că ţi-am aşternut moale şi pernă lângă căpătâi?
        - Nu, femeie.
        - Apoi, pe-nserate e răcoare, noaptea se lasă frig şi dimineaţa cade brumă. Vino în casă, măi creştine.
        - Suflarea oilor e caldă şi clopotele berbecilor m-or deştepta înainte de-a cărunţi bruma pe deasupra turmelor.
        - Atunci să dorm şi eu cu tine, bărbate, zise femeia veselă, şi-l apucă de mâneca cămeşii.
        - Nu, femeie...
        - Ba zău aşa, bărbate, că ce-avem, şapte guri, nimica toată. Zău aşa... să fie cu soţ... că ce-a lăsat Dumnezeu fără pereche?
        El nu vru. Femeia intră tristă pe uşă, bombănind: "Dar nu mă las, Doamne fereşte, pân' n-or fi cu soţ... mai bine paisprezece decât şapte!"
        Omul cu noroc se duse după casă, îşi puse mâna sub cap, închise ochii şi începu a se gândi cum să scape de ăl din sân. Tot gândindu-se, şopti:
        - Am să sap o groapă adâncă, adâncă. Şi din întuneric auzi:
        - Adânc... adânc...
        - Tu eşti, muiere? întrebă omul speriat. În cireadă unele vaci mişcară clopotele: ting-tang-tâng.
        - E clopotul vacilor.
        Închise ochii.
        - Şi după ce-oi săpa o groapă adâncă, adâncă, am s-o arunc în fund, în fund, ş-am să pun tot pământul peste ea, peste ea...
        Din întuneric se auzi:
        - Peste ea, peste ea...
        - Tu eşti, femeie? întrebă omul sărind în sus. Nimeni nu-i răspunse. Din turma neagră se auzi: bea, beaaa.
        - E behăitul oilor... Omul cu noroc luă cazmaua, sapa şi lopata şi se duse după coşar. Măsură ce măsură, apoi începu să sape. Toată noaptea săpă şi aruncă pământul. Pân' la genunchi, pân' la brâu, pân' la umăr. Până a doua zi de dimineaţă, când veni muierea după el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea năduşeala din el ca dintr-un burete stors şi izbea mereu pământul umed, ce se desfăcea felii mari şi lucioase.
        - Ce faci, omule? întrebă femeia mirată.
        - Sap groapă Dracului, răspunse el fără să ridice ochii.
        - Toată noaptea n-ai dormit...
        - Toată noaptea n-am dormit...
        - Nu te culci?
        - Nu mi-e somn...
        - Nu-mbuci ceva?
        - Nu mi-e foame...
        - Un pahar de vin?
        - Nu mi-e sete...
        - Dar ce faci, mă omule?
        - Sap groapă Dracului, răspunse el necăjit, şi înfipse cazmaua atât de înverşunat, încât intră în pământ c-o palmă peste limba de fier.
        Femeia plecă închinându-se.
        - Să te ferească Dumnezeu de prea mult noroc! Şi omul, încet-încet, se ducea în pământ. Pe seară, femeia se plecă pe groapă şi strigă:
        - Hei, omule, nu vrei nimic?
        - Să baţi un ţăruş unde ai tu călcâiul drept, de ţăruş să legi o frânghie, frânghia s-o dai în groapă şi mâine până-n zori să frigi un berbec şi să iei o botă cu vin, c-am să mănânc tot berbecul şi să beau tot vinul dintr-o sorbitură.
        Glasul lui ieşea ca dintr-un puţ adânc. Femeia bătu un ţăruş, legă de ţăruş o funie, dădu cu piciorul funia în groapă, apoi plecă să îngrijească de vin şi de berbec.
        Se înnoptă şi nu se mai auzi nimic pe nicăieri. O umbră ieşi din groapă. Câinii începură a urla. Omul cu noroc se lăsă pe brânci şi privi în fundul gropii. Adânc, întuneric. Trase funia. Vârî mâna în sân. Aruncă punga şi ascultă... banii sunară.
        Omul începu s-arunce pământ. Din fund se auzi strigând:
        - Mai încet, ce-ai cu norocul tău? Omul, speriat, aruncă mereu. Din fund s-auzi râzând:
        - Ha, ha, să nu cazi şi tu! Omul căzu pe spate, se sculă repede şi aruncă, aruncă, până nu se mai auzi nimic. La revărsatul zorilor umpluse groapa. Omul plecă urechea pe mormântul adânc şi auzi întunecat un plâns şi un râs năbuşit, ca de pe altă lume. Atunci se repezi vesel în casă.
        - Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul şi bota cu vin.
        - Sa mănânci, să bei şi să dormi, bărbate, dar să ştii că şapte guri e nimica toată, eu vreau cu soţ, mai bine paisprezece decât şapte!
        El luă un picior de berbec, îl aduse la gură, dar se opri. Se pipăi. Punga-n sân! Încremeni cu berbecul la gură.
        - Nu mănânci, măi omule?! zise femeia dându-i ghes.
        - Nu mi-e foame!
        - Nu bei?
        - Nu mi-e sete!
        - Culcă-te niţel.
        - Nu mi-e somn!
        - Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinându-se.
        - De unde ştii? întrebă omul scos din fire. Şi se sculă de la masă şi plecă ca o vijelie pe uşă afară.
        După ce se descurcă din turmele, cirezile şi hergheliile sale, se gândi, apucând spre biserică: "În foc nu, în groapă nu, am s-o azvârl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul". Dar cum puse mâna pe uşa bisericii, se opri tremurând. Cine îl înhăţase de păr şi-l trăgea înapoi? Se uită în toate părţile... Nimeni!
        - Cine m-o fi oprind, strigă omul, ăl din pungă, sau ăl din biserică?
        Se întoarse şi apucă câmpii, neştiind încotro s-apuce. Şi-i era foame, şi-i era sete, şi-i era somn, şi se tot ducea prigonit de norocul din sân.
        Hei, departe, întâlni în mijlocul drumului un cerşetor.
        - Moşule, zise omul, ia uită-te la mine. Moşul îşi ridică sprâncenele cu mâinile şi se uită lung. Omul cu noroc scoase punga din sân. Şi aruncă un bănuţ de aur la răsărit şi altul la apus. Într-o clipă, de la răsărit veni o oaie albă ca zăpada, iar de la apus, o oaie neagră ca tăciunele.
        - Vrei tu, moşule, să-ţi dau ţie punga asta?
        - Cum de nu, taică, cum de nu?! Moşul luă punga. Vărsă bănuţii de aur în mână şi aruncă un pumn la răsărit şi altul la apus. La răsărit şi la apus se încolăci două fulgere ca doi balauri, şi cu fulgerele pieriră şi oaia albă, şi oaia neagră.
        Cerşetorul, speriat, se închină şi zise, lăsându-şi sprâncenele pe ochi:
        - Piei, demone, bătu-te-ar crucea!
        - Moşule, strigă omul cu noroc, la tine e punga?
        - Nu, ducă-s-ar în pustii!
        - E la mine-n sân, răspunse omul, şi începu să fugă.
        Tălpile-i crăpaseră de fugă, când dete de o apă repede. Deznădăjduit, îşi făcu vânt şi se aruncă cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stânjen mai la vale, apa îl aruncă în sus. Şi pluti ca o băşică umflată.
        - Nici să mă înec n-am parte!
        Rupt de osteneală, sângerat de drum, înfricoşat de noroc, se întoarse la cârciuma din satul lui. Cum intră pe uşă, bărbaţii îşi scoaseră căciulile, femeile se ploconiră şi un bătrân îi zise:
        - Cu sănătate şi noroc!
        - Cu sănătate da, dar norocul... ducă-se dracului! răspunse omul, şi ceru o oca de vin.
        Cum puse gura pe oală, o sorbi până-n fund, fără a se uita la ceilalţi, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru încă o oca şi o bău şi pe-aia pe nerăsuflate.
        - Dă la oameni să bea, să bea cât or vrea.
        - Noroc! zise o femeie bătrână.
        - Muiere, ducă-se dracului norocul! strigă el, privind-o cu nişte ochi roşii că parc-ar fi picurat sânge din ei.
        Şi bău, şi bău, şi bău. Abia îl mai ţineau picioarele. Trânti căciula, aruncă zăbunul, scoase punga din sân, îi lărgi gura ş-o puse pe tarabă. Bănuţii de aur sclipeau parc-ar fi fost vii.
        - Iacă, zise el râzând cu hohote, s-o bem toată... Un flăcău se apropie de pungă.
        - Uf! ce frumos clipesc, parcă sunt ochi de fată mare!
        - Aş! mormăi o bătrână cocoşată, banii sunt ochii dracului.
        - De unde ştii? întrebă repede omul cu noroc, scăpând oala cu vin de la gură. Să-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie şi babei, că baba-i calul dracului!
        - De unde ştii? zise baba, şi din buzele ei negre scoase, ca o gheară de pisică, un dinte ascuţit.
        Şi bău, şi bău, şi începu să cânte, să dea chiote, să joace, până odată se opri şi privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul.
        - Măi oameni buni, zise el, aducând mâna la brâu, ştiţi voi una? Să te ferească Dumnezeu de noroc!
        - Aş! ce vorbă! răspunseră toţi odată.
        - Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să mă înec nu pot, că plutesc ca o băşică!
        - Ei, aş!
        - Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să-mi tai beregata nu pot, că nu intră cuţitul!
        - Ei, aş!
        - Să vedem! zise baba cocoşată, desfăcând o gură pân' la urechi. Omul trase cuţitul din brâu şi se izbi în beregată. Cuţitul intră ca într-o cârpă, de colo până dincolo. Sângele gâlgâi şi omul căzu, lung şi greu, ca un buştean.
        Toţi înmărmuriră. Uşa prăvăliei se deschise şi se închise fără să fi ieşit nimeni. Afară s-auzi un râs ascuţit: "Hi, hi, hi!". Apoi, un glas:
        - Unde e punga? Toţi îngălbeniră şi începură a se închina, şoptindu-şi speriaţi:
        - Cine-a fi râs?
        - Unde-a fi punga?
        - Era aci şi ne pieri din ochi...
        - Dar baba unde e?
        - Care babă?
        - A cu un dinte în gură şi cu cocoaşă în spinare?
        - Eu am văzut-o - zise un flăcău, şi-i clănţăneau dinţii de frică - a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare!
        Un bătrân trase cuţitul din gâtul omului.
        - E rece ca gheaţa.
        - A scăpat de noroc.
        - Şi cui rămân toate bogăţiile lui?
        - Altora.
        - Ce, nu ştiţi, zise un moş cu barba până-n brâu, nu ştiţi că nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îţi vine ţie ca să folosească altora...
        Ş-a plâns muierea pe bărbatul său. Dar cu atâtea turme, şi cirezi, şi herghelii curând s-a mângâiat. Şi nu s-a lăsat până n-a ajuns de la şapte la paisprezece, că decât fără soţ... mai bine paisprezece decât şapte...

Palatul de cleştar

2014-02-03T02:08:00.000+02:00

Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă.
        Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.
        Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ - ca pe la pârdalnicii noştri de stihari -, dar multe nu erau aşa după cum sunt.
        Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor.
        Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă.
        Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod.
        Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise.
        Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate.
        Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc.
        Nu trecu cât ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mângâieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zâne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului.
        Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa:
        - Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat şi frânt la războaie? Care împărăţie a rămas, atâta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pământului? Care răsură e mai învoltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întâi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atâtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi având ca să te mai tânguieşti?
        Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmându-şi plânsul, mulţumi tuturora şi, furişând sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie.
        Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lângă dânsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:
        - Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-i auzi auzit să rămână... Pe mine m-a ajuns grea bătrâneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, până ce mă culcă la pământ. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau câte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: "Măria-ta, împărăţia ce stăpâneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte".
        - Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mângâindu-l ca pe-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cât despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintâi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămâne.
        - Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: "Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia "palatului de cleştar", odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decât atunci când ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii."
        Împăratul scoase din sân patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-săi şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvântul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, până ce-l doboară la pământ.
        Noaptea, târziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învârti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă până la glezne, până la brâu, până la gât, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii.
        La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipând în copilii groşi, se deschiseră, la dreapta şi la stânga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi când trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cântau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vânturaţi din mână în mână.
        Când descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă... în prag se zvârcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cât să înghită un călăreţ cu cal cu tot.
        Limbile lui, ca nişte săgeţi pârjolite, le azvârlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipând clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării.
        - Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii, şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine!
        N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele.
        Când se trezi, se feri în lături. Lângă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintâi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zâmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşa ochii săi verzurii, scăpărând scântei de mânie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate.
        - Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărâmul vostru? nici-o ceartă? nici-o ocară?
        - Domniţă, te-aş face praf şi fărâme dacă nu m-aş teme că n-aş mai avea pe cine urî!
        - Domniţă, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Aşa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu o mâncărime în vârful limbii şi proastă ca un buştean.
        Se strecură pe lângă toate tainele încătuşate în cruci, până în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbârlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcând din carnea lor de le ţâşnea sângele.
        Lângă ele sta una neclintită, senină, pe gânduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire.
        Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osândea şi ierta. Alta nu putea fi decât Înţelepciunea.
        De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mâna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise:
        - Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blândă ca mielul de trei zile şi, după atotştiutorul, cea mai adâncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărâm. Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mângâia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare.
        - Spune viteazului bătrân că, trecând pe lângă toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atârnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavând copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicând din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema.
        Când sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soarbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzându-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpând cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală...
        Când se trezi pe tărâmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plânse ce plânse cheile pierdute, apoi se gândi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece.
        Când împăratul auzi cuvântul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cât, cu dorul şi cu cântecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei.
        Şi-a întâlnit, în creţul crângurilor, vânători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scânteile din coada licuricilor de fac vâlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrâneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai înainte, şi împăratul tot fără chef.
        Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui râuleţ ce şerpuia ca o fâşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea.
        Şi ce mândreţe de voinic! Cum îl văzură, ascultară teacă de pământ migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvântare a sufletului.
        - Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tu după pofta inimii?
        - Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cânt, să mor... N-apucă să sfârşească bine cuvintele, şi se zăriră câţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile.
        De sub copitele armăsarilor vâjâiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid.
        - Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi drept la scaunul împărăţiei să mi-l duceţi.
        Bietul băiat se împotrivi: "Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele..." Dar n-avu ce face.
        Când ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire.
        Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gât, sărutându-l şi pe-o parte, şi pe alta.
        - Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise până la pământ, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu.
        Nu se dezmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupânesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului.
        Şi era fragedă şi subţirică din creştet până în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur - lumină şi dragoste - că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învârti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul.
        - Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi, aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lângă cea mai frumoasă din fetele mele.
        Dar, în clipa când împăratul vroi să binecuvânteze pe noii stăpânitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorâră, cutreierând pacea văzduhului. Vânturile porniră bătaie oarbă, făcând una cu pământul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde nimerea, mulţimea norodului.
        Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pământul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare.
        Împăratul, trezit de spaimă şi de mânie, strigă către soră-sa cea mai mare:
        - Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un' ţi-ai uitat minţile să-ţi fi uitat oasele!
        Cuvântul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlâcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţâţâni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pământ pe toţi cei de faţă... Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor...
        La o nouă zbuciumare, pământul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund.
        Mânia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vârtej în alte părţi ale lumii acesteia.
        Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se târa mulţumită, de-a înboulea... Dar ce-i păsa?... Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi până azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti.

Neghiniţă

2014-02-03T02:07:00.000+02:00

A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănutat şi n-ar fi tuşit câteodată. Ba uneori, ca să-şi mai ţie de urât, tot ea vorbea şi tot ea răspundea. Şi râdea ea de ea, ca şi cum ar fi râs ea de altcineva, înşirând ochiurile pe cârlige.
        - Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrâneţile noastre!
        - Cât, de? cât?
        - Îhi, îhi, mult de tot!
        - Adică ce, nu te-ai mulţumi şi c-o fată mare?
        - Ba, ce să zic, bine ar fi ş-o fată...
        - Da, dar la fată vrea zestre.
        - S-ar găsi, că eu şi unchiaşul avem ce ne trebuie şi nu ne trebuie mult, trei coţi de pânză albă şi câte un coşciug; iar boii moşului, iar plugul moşului, iar casa moşului şi a babei, toate ar fi ale fetei.
        - Bine, mătuşă, bine, da' de unde şi fată? Tu nu ştii că copacii uscaţi nu mai dau de la rădăcină?
        Şi bătrâna începu să râdă şi să ofteze: "hi, hi, hi, ooof, of!"
        - Ei, toate se întorc, şi apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinereţile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată. M-aş mulţumi eu şi pe un prichindel de băiat.
        - Ba te-ai mulţumi şi pe-o codană. Tu să-nşiri, şi ea să deşire, tu să cerni, şi ea să risipească, tu să pui de mămăligă, şi ea să răstoarne căldarea pe foc.
        - Dacă e pe-aşa, m-aş mulţumi şi pe-un copil cât ghemul, numai s-aud în casă "mamă", că mult e pustiu când uşa se închide peste doi bătrâni.
        - Da' dacă ar fi mai mic?
        - Fie şi mai mic. Şi bătrâna începu să râdă.
        - Ce neroadă!
        - Ba neroadă, nu glumă!
        - Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre? Şi tocmai când da bătrâna capul peste cap de râs, odată tresări că, de după uşă, se-auzi un glas ascuţit şi înţepat:
        - Dar dacă ar fi cât o neghiniţă? Bătrâna se uită, se uită şi începu să se închine.
        - Bine, bine, zise acelaşi glas, văd eu că nu-ţi trebuie copii... Baba îşi luă inima în dinţi şi zise:
        - Ba-mi trebuie... da' unde eşti... cine eşti?
        - Cine sunt? Neghiniţă, gândul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor şi-i ascult cum gândesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stângă, ş-am râs de m-am prăpădit când am văzut ce-ţi trec prin minte...
        - Ei, aş! Ce mi-a trecut? Nimic!
        - Nu e adevărat, răspunse Neghiniţă râzând, omul spune mai puţin decât gândeşte. Dacă nu-ţi şopteam eu că copacul uscat nu mai dă de la rădăcină, cine ştie ce-ai mai fi spus...
        Baba se făcu ca para focului.
        - Zău aşa... nu te ruşina, mamă, nu zău... Aşa e omul. Când e mic face nebunii fiindcă e mic; când e la tinereţe face nebunii fiindcă e tânăr, iar la bătrâneţe se gândeşte la nebunii fiindcă nu le poate face...
        Bătrâna pierdu sfiala şi răbdarea şi se răsti cât putu:
        - Neghiniţă, ci tacă-ţi gura şi vin să te văd! Şi pe loc se-auzi un ţâşt ca de lăcustă şi un bâzâit ca de albină. Bătrâna simţi pe mână o picătura caldă.
        - Iacătă-mă şi pe mine!... Biata femeie făcu nişte ochi mari cât toate zilele şi se miră toată de ce văzu pe mână, că cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.
        Neghiniţă era frumos ca o piatră scumpă; şi era mic cât o neghină; şi avea nişte ochişori ca două scântei albastre, şi nişte mâini şi picioruşe ca nişte firişoare de păiajen.
        Bătrâna dădu să-l sărute. Neghiniţă, ţâşti pe nas, ţâşti iar pe mână!
        - Încet, mamă, încet, că mă striveşti, zise Neghiniţă.
        - Să te sărut, că-mi umpluşi casa cu dragoste când îmi ziseşi mamă.
        - Încet, să nu mă sorbi. Îl sărută.
        - Cum mănânci tu, Neghiniţă al maicăi?
        - Eu? Eu mă satur din fum. Până acum am mâncat la mese împărăteşti fără să ştie nimeni. Şi ce-am mai râs când ceilalţi tremurau înaintea împăraţilor, iar eu mă plimbam prin urechile lor şi le aflam gândul.
        - Bine o fi de ei, Neghiniţă mamă...
        - Aş, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor de mâncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, şi de ei e rău că trebuie să poruncească la mulţi. Pe ceilalţi oameni când îi minţi te iau de guler şi te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minţi şi dau din cap; ba şi mai şi: ei ştiu că-i minţi, şi tac, şi înghit, şi n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăţiei.
        - Da' bine, Neghiniţă, ţie-ţi trebuie un an ca să umbli cât altul umblă într-o zi.
        - Da? Ei, nu e aşa deloc. Eu mă las pe-o adiere şi plutesc ca pe apă, şi mă mlădii pe apa vântului ca pe valurile mării. Ba uneori întrec rândunelele ca o săgeată de argint.
        - Ce bucurie pe unchiaşul meu, zise bătrâna, când o afla că are şi el un copil. Deseară o să se îmbete de bucurie.
        - Ba e vorbă, răspunse Neghiniţă, eu vreau să văd pe tata acuşi-acuşic!
        Şi bătrâna, când auzi cuvântul tată, se bucură de bucuria moşului şi îi zise:
        - Aria moşului este cât vezi cu ochiul de departe, pusă pe-un deal mare şi întins. Unde-i vedea şase cai murgi treierând grâu, acolo să te opreşti, că dai peste unchiaşul babei.
        - Iată, plec. Cum îi deschise uşa, Neghiniţă se aruncă, cu mâinile întinse şi cu picioruşele deschise, într-o undă de adiere. Şi se făcu nevăzut, ca un strop de lumină.
        Pe drum întâlni o cireadă de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urmă de vacă şi începu să strige:
        - Măi văcari, măi, veniţi de mă scoateţi din inima pământului, că vă fac pe voia gândului!
        Văcarii se luară după glas, până deteră peste Neghiniţă. Unul, mai rău şi mai prost dintre ei, vru să-l strivească şi-şi repezi călcâiul din băierile inimii. Neghiniţă ţâşti, şi sări alăturea, iar văcarul, lovind cu sete pământul, îşi scrinti piciorul şi începu să se vaiete. Ceilalţi începură cu măciuca şi, cum izbeau, rămâneau cu jumătatea în mână, iar ailaltă se ducea zbârnâind.
        - Să nu vă păziţi vacile, cum vă păziţi minţile. Cruce lată, minte întunecată, urechi de văcar, urechi de măgar! le zise Neghiniţă, şi se dădu vântului.
        Ajunse la unchiaş. I se sui pe nas, ca să-l vadă mai bine. Unchiaşul se bucură, dar nu ca baba, iar Neghiniţă se întristă. Dar ca să se-arate grozav, zise unchiaşului:
        - Nu căta că-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? şi-l încalecă copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? şi-l înjugă omul. Munţii nu-s mai mari ca oile? şi-i pasc turmele. Pământul nu e mai mare ca fierul plugului? şi-l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? şi-l culcă toporul la pământ. Tu nu eşti mai mare ca mine? şi te-au ostenit murgii în arie. Ia să vezi cum îi dau eu la arie, fără bici, fără nimic.
        Unchiaşul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghiniţă sări pe-un cal şi începu să strige: "Hi, hăi, hi, hăi!" Ciupeşte pe unul, ciupeşte pe altul, caii începură să fugă, dar ce fugă, parc-ar fi avut douăzeci de bice pe şalele lor. Şi cum se crucea moşul, iată şi un negustor care trecea la scaunul împărăţiei.
        - Moşule, îi zise negustorul, cine mână caii aşa de grozav, că eu aud "hi-hăi, hi-hăi" şi nu văd pe nimeni!"
        - Ei, tată, răspunse bătrânul, m-a dăruit Dumnezeu cu un copil ca o neghină, da' cu mintea cât zece ca mine şi ca d-ta.
        Neghiniţă opri caii şi sări în palma unchiaşului. Cum îl văzu negustorul, se gândi să ducă împăratului aşa minune.
        - Moşule, zise negustorul, îţi dau o pungă de bani pe el. Neghiniţă, sfâr, în urechea moşului şi îi şopti ce să vorbească. Şi moşul zise, crezând că de la el zice:
        - Tu, care vinzi şi cumperi, ai cumpărat vreun suflet pe-o pungă de bani?
        - Îţi dau... două. Şi iar moşul, după Neghiniţă:
        - Două pungi... pentru un suflet?
        - Îţi dau... zece. Moşul îngălbeni şi zise, iar după şoapta lui Neghiniţă:
        - Sufletele se dăruiesc Domnului şi se vând Necuratului.
        - Îţi dau... douăzeci! Şi moşul, călcând în gura lăcomiei, tăcu, cu toate şoaptele bietului Neghiniţă.
        Neghiniţă văzu lăcomia, da' tot el şopti moşului:: "Fie!" Şi moşul zise:
        - Fie! Bătu palmă în palmă cu negustorul. Tocmeala se făcuse. Negustorul plăti şi luă pe Neghiniţă, vândut de bunăvoie. Negustorul plecă. Neghiniţă strigă moşului:
        - Moşule, moşule, ai fost să n-ai copii, iar biată babă, da!
        Împăratul era la mare şi la greu sfat cu toţi cărturarii, că bântuia seceta şi molima. Şi dacă negustorul îi spuse că are un copil ca o neghiniţă, împăratul rămase înmărmurit, învăţaţii împărăţiei căscară ochii mari şi se traseră de bărbile lungi.
        - Nu se poate, măria-ta, aşa ceva nu scrie la carte.
        - Ba se poate, zise Neghiniţă, sărind pe masa sfatului, că multe se pot şi nu stau în cărţi; şi mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Şi după ce se minunară cât se minunară, începu sfatul. Neghiniţă se sui pe mâna împăratului, pe umăr, apoi în creştetul capului, şi de-acolo zise râzând:
        - Învaţă, măria-ta, că cei mai mici sunt cei mai mari. Împăratul, cam de voie, cam de nevoie, răspunse:
        - Aşa e, Neghiniţă, aşa e. Iar cărturarii îşi deteră ghies pe sub masă şi plecară ochii în jos. Împăratul porunci să-i toarne lui Neghiniţă o casă cu zece caturi, cât o nucă de mare, toată din aur-lamur şi împodobită cu pietre scumpe.
        Neghiniţă rămase la sfat şi se pierdu din ochii tuturora, numai ca să se ţie de năzdrăvănii. Şi, încet-încet, pâşi-pâşi, până intră în urechea învăţatului care căuta în stele cu ocheanele. Acolo ascultă ce ascultă, şi înţelese că acest vestit cărturar, în loc să se gândească la sfat, se gândea că împăratul are nasul cam mare. Se duse binişor şi intră în urechea cărturarului care zicea că ştie măruntaiele omului şi leacurile bolilor. Ăsta se gândea nu la sfat, ci că-i plăcea inelul împăratului. Aşa află, pe rând, că unul se gândea la o cucoană frumoasă, că altul se gândea cam ce linguşeală să cârpească împăratului, altul că ce n-ar da el pentru o sticlă de vin, altul că bine e să fii împărat, altul că împăratul e om ca toţi oamenii, numai unul, cu fruntea cât toate zilele, asculta cuvintele şi întrebările împăratului.
        Neghiniţă, cum află gândul tuturora, zbughi în urechea împăratului şi îi şopti tot, din fir până în aţă. Împăratul, crezând că singur, el de la el, a citit în mintea lor, se mânie foc şi le zise:
        - Ei, tu, care caţi în stele, ţi-ai făcut ochii ochean şi-mi vezi nasul cât un buştean. Astfel ţi-e gândul la sfatul domnesc?
        Cărturarul se cutremură şi dădu în genunchi, cerând iertare.
        - Tu, se răsti împăratul către doctor, dacă ai avea inelul meu, ai omorî mai puţini oameni?
        Doctorul se cutremură şi dădu şi el în genunchi.
        - Tu, zise împăratul necăjit ălorlalţi, te gândeşti la secături şi nu vezi că eşti cu un picior în groapă; tu îţi pregăteşti limba ca să mă minţi; tu crezi că într-o sticlă cu vin este mai mult duh decât în capul meu; tu nu ştii că un învăţat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboaţe ca un neghiob; tu te pricepi că împăratul e om ca toţi oamenii, da' nu te gândeşti că învăţaţii sunt ca neoamenii; iar tu abia te ţii să nu caşti o gură cât să înghiţi împărăţia toată; numai ţie ţi-e mintea la sfatul domnesc.
        Cu toţii căzură în genunchi.
        - Acum ce să le fac, zise împăratul mânios, să le tai capul? Cărturarii muriră şi înviară, iar Neghiniţă, care se suise în creştetul împăratului:
        - Ferit-a Dumnezeu, măria-ta, fără învăţaţi cine să mintă lumea?
        - Să nu fie decât adevărul pe lume!
        - Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar măria-ta fără minciună? Apoi măria-ta ţi-ai făcut socoteala vieţii? Mai multe ceasuri ai mâncat, ai dormit, ai vânat, ţi-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminăţia-sa împărăteasa, ba şi fără ea, decât te-ai necăjit cu trebile şi cu nevoile împărăţiei. Cum ai sta măria-ta pe scaunul lumii când lumea ar afla adevărul?
        Împăratul zâmbi, cu ciudă, nu e vorbă, dar zâmbi ca să dreagă treaba şi îi iertă pe toţi. Văzând însă că cel din urmă cărturar, care se gândise la sfat, tremura mereu, îi zise:
        - Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?
        - Măria-ta, zise bietul bătrân, mai bine să spun şi eu decât să afli măria-ta. Iată, socotesc că nu ştiu nimic şi tot mă gândesc că mi-e leafa prea mică.
        Împăratul râse cu poftă şi-i făgădui o leafă mai mare, apoi sparse sfatul cărturarilor şi plecă cu Neghiniţă în creştetul capului, nedumirit de cum ghicise gândurile tuturora.
        Împărăteasa şi cuconii ei, văzând pe Neghiniţă, se minunară, dar, când aflară că împăratul, la vreme de bătrâneţe, ghiceşte gândurile oamenilor, se cruciră şi tot nu le venea să creadă.
        - Împărate, zise împărăteasa, zău aşa, ghiceşte-mi şi mie un gând.
        - Să vedem, răspunse împăratul. Împărăteasa se gândi şi începu să râdă... Neghiniţă o zbughise în urechea împărătesei şi-i aflase gândul: "Că ce bine-ar fi să mai fie o dată împăratul tânăr!" Şi într-o clipă intră în urechea dreaptă a împăratului, şi şopa-şopa-şopa. Împăratul - pace! Împărăteasa râdea şi zicea:
        - Vezi că nu ghiceşti? vezi? Pasămite, împăratul era cam tare de urechea dreaptă. Neghiniţă înţelese, şi ţâşti în urechea stângă, şi iar şopa-şopa.
        Împăratul se lumină la faţă, dădu din cap, râse cu hohote şi zise:
        - Ei... împărăteasă, împărăteasă... da' tot muiere! De, bine te gândişi tu, da' nu se poate...
        Împărăteasa se ruşină, plecă ochii în jos şi se gândi: "Dar dacă o ghici şi la ce m-oi fi gândit înainte, intru în pământ! De câte ori n-am dat dracului sfaturile împărăţiei când nu se mai isprăveau până după miezul nopţii."
        În sfârşit, ce-i veni lui Neghiniţă, vru să râdă şi de împărat; şi îşi zise într-o bună dimineaţă: "Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelaşi lucru... omul crede, că omul e prost. Ce nu crede întâi crede mai pe urmă. Am să-i fac una şi bună împăratului, să-l las fără sfetnicii cei credincioşi şi să-l încurc cu nebunii."
        Împăratul, de umbla în fruntea oştilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de mânca, de-şi mângâia cuconii, un gând nu-l mai slăbea: "Nu vezi, omule de Dumnezeu, că ţi-au îmbătrânit sfetnicii şi împărăţia merge rău?"
        Pasămite, Neghiniţă îi intrase într-o ureche. Azi aşa, mâine aşa, până nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi şi chemă altul nou.
        Tot unu şi unu!
        Cum veniră, cum aruncară pe bietul împărat din scaunul neamului lui...
        - Acu să-l vedem! zise împieliţatul de Neghiniţă. Împăratul ieşi plângând din cetate. Neghiniţă, sus pe umărul lui.
        - De ce plângi, măria-ta? ţine-ţi firea, nu fi muiere.
        - Ei, ei, Neghiniţă, cum să nu plâng?! Unde mi-e toiagul împărătesc?
        - Ci taci, măria-ta! Ia taie un corn şi fă-ţi, colea, o cârjă. Buzduganul e greu la bătrâneţe, te doboară. Cârja te sprijină.
        - Ei, ei, Neghiniţă, unde mi-e scaunul împărătesc pe care au stat atâţia moşi-strămoşi ai mei?
        - Ci taci, măria-ta! Întinde-te colea, pe fânul înflorit şi moale, şi să-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fânul cu frumuseţea?
        - I, i, Neghiniţă, unde mi-e coroana cu stemele şi cu luminile?
        - Ci taci, măria-ta! Pune foaie lată de lipan pe deasupra pletelor albe şi spune-mi drept, care e mai uşoară, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele?
        - Aşa o fi, Neghiniţă, mai zise împăratul, oftând tocmai din băierile inimii, aşa o fi, se potriveşte ş-aşa, fiindcă ştii tu să le potriveşti, dar când mă gândesc în ce slavă eram ieri... îmi vine să scald tot pământul cu lacrimile mele!
        - Ci taci, măria-ta! Adică ce slăvire? Toată viaţa, ba războaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citeşte jalbele, ba ascultă păsurile, ba câte şi mai câte, şi mai multe fără să vrei de câte pe vrute. Mărire să fi fost asta? Dar ia gândeşte-te măria-ta că un supus era supusul măriei-tale ş-avea un stăpân, iar măria-ta, purtând grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia măria-ta ai fost cel mai slugă, cel mai nevolnic din toată împărăţia. Curată socoteală: erai împărat, nu om; acum eşti om, nu împărat. Şi eşti mai mare, că unde-ţi spune gândul, acolo te duc picioarele. Ş-apoi, cine ştie? Socoteşti măria-ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară prostimea pe vechiul lor împărat... şi să vezi măria-ta...
        Se mai îmbună împăratul la cuvântul lui Neghiniţă şi se duse, în cruciş şi în curmeziş, în toată împărăţia, c-o foaie de lipan pe cap şi sprijinit pe-o cârjă de corn. Şi de ce vedea se minuna şi întreba pe Neghiniţă:
        - Neghiniţă, de ce-l bat pe ăla, de răcneşte ca din gură de şarpe?
        - Fiindcă împăratul e surd şi n-aude, răspunse Neghiniţă.
        - Neghiniţă, de ce-or fi atâţia oameni goi şi desculţi?
        - Fiindcă împăratul e orb şi nu vede.
        - Neghiniţă, de ce bătrânul ăla s-o fi muncind să roadă în gingii o cojiţă uscată?
        - Fiindcă împăratul mănâncă prea mult.
        - Neghiniţă, de ce-o munci unii şi noaptea, de dau pe brânci?
        - Ca să doarmă împăratul şi ziua, de i-o veni poftă.
        - Neghiniţă, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împărat şi surd, şi orb, şi lacom, şi somnoros?
        - Ei, poi, înainte de-a fi împărat, vedea, auzea, muncea, cumpătat la mâncare şi la băutură.
        Bietul pribeag stătu pe gânduri, în mijlocul unui oraş mare, mare şi zise:
        - I, i, Neghiniţă, mult cuvânt ai! Acum s-ajung împărat, şi aş şti eu să fac cum e bine.
        Şi, ca din senin, abia sfârşise vorba de pe urmă, ş-auzi o gălăgie, un vaiet, o duduitură, că parcă se cutremura pământul. Când colo, ce să fie? Ştafetă mare. Nişte voinici, cu suliţe lungi, aduceau vestea că norodul a băgat la dubă pe împăratul ăl nou, cu sfetnici cu tot, şi că cheamă iarăşi pe adevăratul împărat. Cum auzi bătrânul, zise voinicilor:
        - Staţi, că eu sunt! Şi-l cunoscură toţi, şi îi deteră în genunchi. Iar Neghiniţă, de colo, de pe umăr:
        - Măria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ţi s-a făcut foame şi-ţi vine să dormi?
        La toate vine rândul, după cum se întoarce roata, că de-aia e roată, să se întoarcă, iar nu să stea locului. Şi-i veni rândul şi lui Neghiniţă, gândul lumii.
        Într-o zi vru să glumească cu împăratul, să mai facă vreo drăcie. Îi intră în urechea dreaptă, crezând că e în a stângă. Cu stânga n-auzea de loc. "Nu face nimic. Mi-e lene să mă mut, se gândi Neghiniţă. În loc să şoptesc, voi striga." Şi începu să strige din toate puterile în urechea cu care împăratul auzea de minune.
        - Un împărat dacă n-a şti el de la el adevărul, nu-l mai află de la nimeni!
        Împăratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvâcni inima şi-şi trase o palma cât putu peste ureche, zicând:
        - Iiiii, să ştii că ce credeam eu că-mi trece prin minte era numai în ureche!
        Şi când îşi scutură urechea în podul palmei... Neghiniţă căzu leşinat...
        - Tu mi-ai fost? Tu m-ai făcut să cad din scaunul împărăţiei? Bine! Am eu ac de cojocul tău!
        Împăratul, înfuriat, porunci să-l lege de gât cu un fir lung de mătase şi-l coborî de-l înecă în puţul din curtea domnească.
        Aşa sfârşi bietul Neghiniţă.

Rodul tainic

2014-02-03T02:02:00.000+02:00

A fost odată un împărat, şi-n curtea acelui împărat se afla un pom atât de înalt, încât nimeni nu era în stare să-i vadă vârful. Pomul acesta înflorea şi dădea rod în fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pământean n-a apucat să vadă poamă din rodul acela.
        Era, se vede, pe acolo, prin înălţimile nestrăbătute de ochiul omenesc, cineva care nu lăsa să cadă nici o poamă pe pământ, ci le culegea toate la timpul potrivit. Împăratul ţinea doar să afle cum sunt poamele rodite de pomul acela, şi a dat de ştire în toată împărăţia lui că aceluia care se va fi urcat în pomul acela şi va putea spune cum anume îi sunt poamele îi va da în căsătorie pe aceea dintre fetele sale pe care el însuşi şi-o va alege.
        Au venit dar boieri de toate spiţele, feciori de împărat, până chiar şi feţi-frumoşi, dar nici unul n-a fost în stare să se urce în pom.
        Era însă la curtea împărătească un flăcău ţanţoş, şi acesta s-a lăudat mumei sale că el are să se urce, şi-a rugat-o pe aceasta să se ducă la împărat să-i spună că el se urcă.
        Împăratul nu credea aşa ceva şi l-a chemat pe Danciu la sine.
        - N-o să fii nici tu în stare să te urci, i-a zis, şi să ştii că, dacă nu te vei putea urca, dau poruncă să-ţi taie capul.
        Danciu s-a învoit să-i taie capul, dacă nu va fi în stare să se urce, şi a rugat pe împăratul să-i dea răgaz de trei zile ca să se gândească, iar în timpul acestor trei zile a pus pe un meşter faur să-i facă căţărătoare de fier, apoi s-a pus pe urcate.
        S-a urcat omul şi iar s-a urcat timp de trei zile şi trei nopţi, şi deo dată a dat în scoarţa copacului de o gaură prin care a intrat în o colibă în care a găsit o babă bătrână, de tot bătrână. El îi dete bineţele cuvenite.
        - Bună seara, bunică dragă! îi zise apoi.
        - Bine că mi-ai zis bunică, îi răspunse baba, căci altfel te-aş fi omorât într-o clipă. Dar ce te aduce pe la noi, puişorul mamei?
        - Bunică dragă, răspunse el, n-ai putea să-mi spui ce fel de rod are pomul acesta?
        - Mai aşteaptă puţintel până ce se va fi întors fiul meu, răspunse ea, el va fi ştiut-o şi aceasta, căci suflă şi în cele mai mici găuri.
        Iară dânsa era Mama Vânturilor. Seara, după ce s-a întors, fiul ei a simţit miros de om pământean.
        - Simt boare de om, zise el mumei sale. Cine a venit şi în ce treburi umblă?
        Ea îi spuse ce şi cum, toate din fir a păr, precum le aflase de la Danciu.
        - De, zise fiul ei, Vântul cel fără de astâmpăr, eu suflu, ce-i drept, în toate găurile, dar până acum tot n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta.
        A rămas cu buzele umflate şi-a plecat mai departe. Urcându-se până acolo, el a tocit o pereche de căţărătoare. El luă acuma altă pereche.
        După ce s-a urcat încă trei zile, a dat de o altă colibă şi-a intrat şi-n aceasta dând cuvenitele bineţe.
        - Bună seara, bunică dragă! Şi baba aceasta îi dete acelaşi răspuns ca cea de mai nainte, apoi îl întrebă:
        - De unde şi până unde? El îi spuse că umblă să afle care e rodul pomului.
        - De! îi răspunse ea. Îmi pare rău că nu te pot dumeri. Mai aşteaptă însă să vie fiul meu; el o să ţi-o poată spune.
        Baba i-a dat apoi să mănânce, căci era lihnit de foame, şi după aceea i-a făcut culcuş să doarmă.
        Viind acasă fiul ei, care e Omul-din-lună, a făcut şi el întrebările pe care le făcuse vântul. Ea îi spuse că e om bun şi umblă să afle ce fel e rodul pomului.
        - Îmi pare foarte rău, răspunse el. Eu mă uit, ce-i drept, prin toate crăpăturile, dar n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta.
        Dimineaţa, după ce Danciu se deşteptă din somn, baba i-a spus-o aceasta. Nu-i rămâne dar lui Danciu decât să-şi ieie a treia pereche de căţărătoare şi să arunce jos pe cele tocite.
        Găsindu-le pe acestea prin curte, slugile i le duseră împăratului, care prin aceasta se încredinţă că a ajuns tot departe.
        "Te pomeneşti că acela găseşte în cele din urmă rodul pomului, zise el în gândul lui, eu însă tot n-am să-i dau fata mea."
        Iară Danciu se urcă tot mai departe, o zi, două zile şi după a treia zi iar dete de o colibă. Găsi şi în coliba aceasta o babă încă mai bătrână, Mama Soarelui; o păţi însă şi cu aceasta tot ca şi cu celelalte două şi plecă mai departe.
        A urcat acum, a urcat şi iar a urcat timp de trei zile - da, încă trei - fără ca să i se fi tocit căţărătoarele, şi tocmai în seara zilei a şaptea s-a pomenit la poarta raiului.
        Nu mai era acum tot ca mai nainte: la poarta aceea n-a găsit adică o babă, ci un moşneag bătrân, de tot bătrân.
        - Ai obosit, nu-i aşa? îl întrebă moşneagul.
        - De! am cam obosit! îi răspunse.
        - Ei bine! grăi moşneagul, dacă eşti obosit, sari ici în locul meu şi mai odihneşte până ce mă voi fi întors eu.
        Danciu se aşază şi aşteaptă un ceas, două ceasuri, mult a aşteptat, dar moşneagul nu s-a mai întors. El a încercat să se ridice, dar n-a fost în stare; îi era parcă-l bătuseră cu cuie în scaun.
        Deodată se pomeni faţă-n faţă cu o fată de tot frumoasă, care, nici una, nici alta, îl întrebă dacă nu vrea să intre vizitiu la Lia, Zâna Zânelor.
        - Voi fi vrând eu, îi răspunse Danciu, dar nu pot să mă scol de aici.
        - Aş! întâmpină fata cea frumoasă. Am să te scol eu numaidecât. O să-l aduc înapoi pe moşneagul care a fost aici.
        Ea s-a dus apoi fuga la Lia şi i-a spus că moşneagul nu mai e la slujba lui şi a lăsat în locul său pe unul care ar fi gata să intre vizitiu la ea, dar nu poate să se ridice de acolo.
        Lia se încruntă şi-i porunci olacului său să se ducă iute şi să-l aducă pe moşneag la locul lui.
        Olacul se puse pe drum şi alergă o zi întreagă, de dimineaţă până seara, dar nu ajunse la el. Mai alergă însă încă o zi, şi pe înserate îl ajunse, puse mâna pe el, îi trase o trânteală bună, apoi îl luă în spinare şi-l duse la Danciu, care se şi sculă îndată ce ei sosiră acolo.
        Olacul îi mai trase moşneagului o trânteală bună, îl aşeză la locul lui, iar pe ţigan îl duse la zâna Lia, ca să-i fie vizitiu.
        Lia avea doi cai de călărie, amândoi cu părul de aur.
        - Dacă vrei să intri în slujba mea, îi zise lui Danciu, scaldă-te în putina aceasta.
        Ţiganul nu mai stete pe gânduri, ci se dezbrăcă şi sări în putină. El s-a scăldat timp de jumătate de ceas, apoi Lia i-a poruncit să iasă din putină. După ce a ieşit, ce să-ţi vadă ochii? Să stai şi să te miri! El era frumos de nu-i mai puteai găsi pe faţa pământului pereche.
        Să vezi dar ruşine ce era să păţească împăratul acela care şi-a pus de gând să nu-şi dea ţiganului fata!
        După ce el s-a îmbrăcat, iar a venit fata cea frumoasă şi l-a dus la grajdul celor doi cai cu părul de aur.
        - Iată, îi zise ea, aici în cămăruţa de alături e ovăz de aur; dă-le din el cailor în fiecare zi o dată câte o baniţă.
        Iar s-a făcut apoi nevăzută, şi prin cele cu desăvârşire minunate abia de aici înainte trece Danciu.
        După ce şi-a făcut slujba trei zile de-a rândul, a venit din nou fata cea frumoasă şi i-a spus că Lia, Zâna Zânelor din Împărăţia Sorilor, are să-l aleagă bărbat pe acela care e în stare s-o îngâne făcându-le toate întocmai ca dânsa.
        - Du-mă la ea! strigă Danciu săltând de bucurie. Am s-o îngân ca şi când aş fi întru toate ea însăşi.
        El a fost dus la stăpâna lui. Pe-nserate, Lia a poruncit să fie pus în iatacul ei un al doilea pat la o potrivită depărtare de al ei. Ea a început apoi să se dezbrace, şi, dezbrăcându-se, ea avea şasesprezece rochii, pe când Danciu n-avea decât o pereche de iţari. El şi-a sfâşiat însă iţarii în şasesprezece fâşii şi, când Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea şi el pe al său o fâşie. După aceea a pus fâşie lângă fâşie, ca să le coase la loc, dar să vedeţi minune! fâşiile se ţineau una de alta, încât Lia, Zâna Zânelor, stătea cuprinsă de uimire când l-a văzut dimineaţa îmbrăcându-se tot ca ea.
        Lia s-a dus apoi să se pieptene. Ţiganul, de asemenea. Li se puseră două oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptănat, şi au început amândoi să se pieptene. Când Lia îşi trăgea o dată cu pieptenul prin păr, Danciu trăgea şi el prin al său. Ea a tras de şasesprezece ori, el de asemenea. Ţiganul avea şi el păr lung, şi după ce s-au pieptănat, altă minune: faţa lui era tot atât de frumoasă ca a Liei.
        Când se uită deci la el, Lia nu mai ştia ce să facă de bucurie, l-a chemat la ea şi l-a sărutat - cum mireasa îşi sărută mirele.
        S-a făcut apoi o nuntă mare, şi după nuntă Lia l-a trimis la vânătoare pe Danciu, care nu mai era acum ţigan ca toţi ţiganii, ci Făt-Frumos deopotrivă cu orişicare fecior de împărat.
        Mai nainte de plecare ea îi dete o oglindă şi-i zise:
        - Când vrei să ştii ce fac, uită-te în oglinda aceasta, că mă vezi în ea.
        Luându-şi apoi "ziua bună" unul de la altul, el plecă la vânătoare. N-a făcut însă decât vreo câteva sute de paşi, şi s-a pomenit cu olacul care alerga spre el ca să-i spună că Lia îi trimite vorbă să cruţe vânatul şi să nu împuşte decât doi iepuri.
        Mergând mai departe, şi tot mai departe, a zărit o pădure cu copaci de aur, iar în pădure alergau o turmă de animale cu păr de aur în care nu era însă nici un iepure. După ce a mai trecut prin pădurea aceea, i-a trecut prin faţă altă turmă, dar nici în aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, până ce a dat de a treia turmă; în aceasta era însă un singur iepure. Şi-a încordat întâi arcul şi una, două, trei! l-a şi culcat la pământ.
        El însă doi iepuri avea să-i ducă Liei. A mers dar înainte, ca să mai culce la pământ încă unul.
        Mergând aşa, la început de drum, apoi pe potecă şi în cele din urmă pe potecuţe, el s-a rătăcit de nu mai ştia încotro să apuce.
        El scoase deci oglinda şi se uită în ea. A şi văzut pe Lia, care îi făcu semn să apuce la dreapta.
        S-a dus dar, şi mereu s-a dus - un ceas, două, trei ceasuri, timp de patru ceasuri s-a tot dus fără ca să poposească, şi iată că a zărit o întreagă turmă de iepuri.
        El rămase nedumerit. Un iepure mai avea să culce la pământ, unul singur. Iepurii erau însă grămadă, tot unul lângă altul, şi el, nefiind vânător bun, se temea că, trăgând în el, va omorî deodată mai mulţi.
        A aşteptat dar şi iar a aşteptat, până ce şi-a pierdut răbdarea, şi a tras, încât a culcat la pământ trei iepuri.
        Îi părea rău că n-a putut să se ţină de vorba scumpei sale soţii, dar nu i-a rămas decât să se întoarcă acasă. Peste puţin i se ivi în cale o matahală de om, un adevărat uriaş.
        - Nu ţi-e ruşine obrazului că ai împuşcat doi dintre iepurii mei?! îi zise omul acela, care era stăpânul moşiei pe care rătăcise Danciu.
        Nu era adică al Liei decât unul dintre cei trei iepuri.
        - Haid' să ne măsurăm puterile! urmă dar stăpânul celorlalţi doi, care mai era necăjit şi pentru că ar fi voit ca Lia pe el să şi-l aleagă de soţ.
        Danciu începu să tremure de frică. De! nu se simţea el destul om pentru ca să se-ncumete a-şi măsura puterile cu asemenea matahală. El puse deci mâna pe arc şi-l încordă. Cellalt fu şi el gata să tragă, dar era prea târziu, căci Danciu îl şi culcă la pământ.
        El se întoarse apoi acasă. Lia rămase cuprinsă de spaimă când îl văzu aducând patru iepuri.
        - Vai de mine! strigă dânsa. De ce ai omorât şi pe ceilalţi doi iepuri?! Dacă află stăpânul lor, te omoară-ntr-o clipă.
        - Grija aceasta să n-o mai ai! răspunse ţiganul, treaba aceasta am regulat-o eu cu dânsul. Aş avea însă să te-ntreb ceva, dacă vrei să-mi dai răspuns.
        - S-ar putea oare să nu-ţi dau? grăi dânsa. Nu avem, aşa credem, noi doi nici o taină unul pentru altul.
        - Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, îi zise dar Danciu.
        - Atâta e tot ceea ce vrei să mă-ntrebi? răspunse Lia. De ce oare n-aş fi având să ţi-o spun aceasta?! Am să-ţi dau, dacă e vorba, chiar să mănânci din poamele acelea câte pofteşti.
        Ea chemă apoi degrabă pe una din slugile ei şi-i porunci să aducă zece poame de ale acelui pom.
        Sluga s-a urcat în pom. Pomul însă avea trei feluri de poame: mere de aur, pere de aur şi prune de aur. Servitorul nu ştia din care să ieie patru, căci luând din fiecare câte trei, erau numai nouă. El chibzui în cele din urmă să ieie patru prune, căci prunele erau mai mici decât merele. Aşa a şi făcut, şi le-a adus Liei, care i le-a dat soţului său.
        - Am o mică daraveră pe pământ, grăi acesta.
        - Dacă e aşa, răspunse Lia, poţi să te cobori numaidecât. Ea porunci apoi să i se facă iute un leagăn care se lasă până la pământ, şi-l aşeză pe soţul său în leagănul acela. Cât gândeşti cu gândul, Danciu şi ajunse la pământ cu poamele pe care le avea în buzunar şi i le duse împăratului.
        Nu voise împăratul să-i deie fata sa, dar i-o dete acum, când îl văzu atât de frumos. Nu voia însă fata de împărat să şi-l ieie de bărbat, căci se temea ca nu cumva el iar să se facă cum fusese mai nainte.
        Danciu o-nşfăcă însă, o luă pe sus şi-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi să vie cu el şi-o duse la pomul cel înalt.
        Sosit aici, el strigă "una", şi fu jos leagănul în care se aşezară toţi trei: el, mama sa şi fata de împărat. Iar numără apoi "una" şi el fu sus.
        - N-ai vrut să mă iubeşti, nu te iubesc nici eu! îi zise acum fetei de împărat, şi-i dete brânci ca să cadă pe pământ.
        Ea a tot căzut trei zile şi trei nopţi de-a rândul, iar după ce a ajuns la pământ, s-a făcut miş-fărămiş, de n-a mai rămas de ea întreg decât capul, pe care una dintre slugi l-a dus la împăratul.
        - Doamne sfinte! se tângui împăratul, cine m-a pus să nu i-o dau de bunăvoie pe fata mea?
        Când împăratul se tânguia în felul acesta, se ivi deodată-n faţa lui ţiganul, care se căia şi el de fapta ce săvârşise într-o clipă de supărare.
        - Ai fi acum gata să mi-o dai de bunăvoie pe fiică-ta?
        - Nu numai că ţi-aş da-o de bunăvoie, răspunse împăratul, dar ţi-aş mai da pe deasupra şi jumătate din împărăţia mea dacă ar fi în viaţă fiică-mea.
        Danciu se duse la mumă-sa şi-i spuse ce-a zis împăratul.
        - Să vezi un lucru, grăi aceasta, eu am să-ţi dau o cutioară în care e un praf fermecat. Dacă vei presăra praful acela pe faţa moartei, aceasta va învia şi trupul se va întrema chiar mai şi mai de cum a fost.
        Danciu a alergat fuga la împărat, a cerut capul moartei şi a presărat pe el praful, cum zisese mumă-sa. Cât dai în palme, trupul fetei s-a întremat, crescând bucată lângă bucată, şi ea începu să vorbească. Împăratul i-ar fi dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primească.
        - Să trăieşti în bună fericire cu fiică-ta, îi zise el împăratului, căci eu am găsit altă soţie.
        El chemă apoi pe mumă-sa, cu care se duse la pom, se urcă-n leagăn şi se-nălţară într-o clipă la Lia, Zâna Zânelor din Ţara Sorilor, care i-a primit cu multă bucurie. El a zidit apoi pentru mumă-sa un palat frumos şi i-a zis:
        - Dacă ţi se va fi făcut dor de mine, trimite-mi vorbă prin o slugă, şi-ntr-o clipă vom fi eu şi soţia mea la tine.
        El s-a dus apoi acasă, unde s-a făcut nuntă mare. Lia voia să-l poftească şi pe împăratul, dar ţiganul nu s-a învoit să stea la masă cu cel ce umblase cu gândul de a-l înşela. Au poftit deci la nuntă şoarecele, care s-a-ndopat.
        Am fost şi eu la ospăţ şi-am pus mâna pe un ciolan, apoi am plecat lăsându-i în fericire, care n-a mai încetat nici până astăzi, dacă nu vor fi murit cumva.

Stan Bolovan

2014-02-03T02:01:00.001+02:00

Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan, şi muierea lui. Ea era tristă mereu şi degeaba încerca soţul ei să afle de ce, că ea nu voia să-i spună, căci, zicea ea, avea să fie şi el trist dacă află.
        Dar Stan nu se lăsă şi pînă la urmă ea îi spuse că e suparată că nu au copii şi, într-adevăr, omul se întristă şi el. Într-o bună zi, sosiră la ei în casă Domnul Iisus Cristos şi Sfântul Petru.
        I-au primit bine, i-au hrănit şi le-au spus vorbe bune, iar când să plece, Cristos l-a întrebat pe Stan ce îşi doreşte, pentru că el are să-i îndeplinească trei dorinţe. De trei ori l-a întrebat, de trei ori a spus că vrea copii, de trei ori i-a dat copii, aşa că Stan a rămas cu o sută de copii.
        În câteva zile copiii au început să strige de foame, iar cei doi părinţi hotărâră ca tatăl să plece în lume, să caute un dar de la Dumnezeu, hrană pentru copii. A umblat cât a umblat Stan, dar nu a găsit ce îi trebuia. A ajuns până la marginea lumii, unde se amestecă ce este cu ce nu este, şi acolo a dat peste o stână cu şapte păcurari. Acolo află că un zmeu vine în fiecare noapte şi le ia câte trei oi, dar şi laptele de la şaptezeci şi şapte de oi, pe care îl ducea zmeoaicei bătrâne, să se scalde în el ca să întinerească. Atunci Stan întrebă ce i-ar da ei dacă i-ar scăpa de zmeu, iar ciobanii îi spuseră că îi dau a treia parte din oi.
        Pe la miezul nopţii auzi Stan un zgomot grozav, apoi îl zări pe zmeu apropiindu-se de stână. Îi strigă să stea şi îi spuse că el e Stan Bolovan, care ziua mănâncă stânci, iar noaptea paşte copaci. Zmeul spuse că nu se va atinge de turmă dacă se va întrece cu el, iar Stan scoase din traistă o bucată de caş spunând că e o piatră, îi zise zmeului să ia şi el o piatră de pe malul râului şi să scoată zer din ea. Zmeul strânse piatra în pumn de o făcu praf, dar zer nu curse din ea. Atunci Stan strânse şi el caşul, zerul începu să curgă, iar zmeul începu a se uita pe unde să fugă ca să scape de un aşa voinic.
        Gândindu-se el că nu va putea să scape, îi zise lui Stan să vină acasă la el, că mamă-sa are nevoie de o slugă pentru un an. Aflând Stan că anul e de trei zile, iar simbria de şapte saci de galbeni pe zi, se învoi şi plecă cu zmeul. Ajunseră nu departe de casă, iar Stan o zări pe mama zmeului, bătrână şi groaznică la vedere. Zmeul îl lăsă să aştepte afară şi se duse să-i spună maică-si că l-a adus pe omul ăla, care mănâncă bolovani şi stoarce zer din piatră, pentru ca ea să îl scape de el.
        A doua zi zmeoaica le zise să dea semn în lumea zmeilor cu buzduganul cel ferecat de şapte ori. Zmeul trebuia să-l arunce cale de trei poşte, apoi Stan, tot cale de trei poşte, apoi iar zmeul şi tot aşa. Când îi veni rândul lui Stan, acesta privi îngrijorat la el, socotind că el şi cei o sută de copii ai săi nu ar izbuti nici să îl ridice de la pământ. Atunci îi spuse zmeului că e păcat de buzdugan, fiindcă el îl va arunca aşa de tare că va rămâne pe lună. Atunci zmeul zise că îl aruncă el, Stan se făcu a nu vrea şi nu se lăsă până când zmeul nu îi făgădui să îi dea şapte saci de galbeni ca să îl lase pe el să arunce buzduganul. Se duseră acasă, iar zmeoaica se cam îngrijoră şi ea când află că vrusese să arunce buzduganul tocmai în lună.
        Dimineaţă îi trimise la fântână, să umple fiecare cu apă câte douăsprezece burdufuri, făcute fiecare din pielea unui bivol, şi să aducă apa acasă. Zmeul umplu cât ai clipi burdufurile, dar Stan abia târâse până la fântână burdufurile goale. Scoase el o custură de la brâu şi începu să zgârie pământul de jur împrejurul fântânii. Când îl întrebă zmeul ce face, spuse că are de gând să aducă fântâna acasă, ce să se mai încurce cu pieile de bivol. Zmeul rămase cu gura căscată şi, ca să stea pe loc fântâna rămasă de la moşu-său, zise că îi duce el şi burdufurile lui. Stan se făcu a nu vrea şi nu se învoi decât după ce zmeul îi făgădui alţi saci de galbeni.
        În ultima zi a anului de muncă, zmeoaica îi trimise la pădure, după lemne. Până ai număra la trei, zmeul scoase din rădăcină o sumedenie de copaci şi îi aşeză la un loc. Stan începu el să privească la copaci, apoi să-i lege unul de altul, zicându-i zmeului că el nu stă să ia copacii unul câte unul, ci duce toată pădurea acasă. Atunci zmeul îi spuse că duce el şi lemnele lui Stan, numai să lase pădurea la locul ei. Stan nu se învoi până când zmeul nu-i făgădui că va primi simbria de şapte ori câte şapte saci cu galbeni.
        Acasă, zmeoaica nu prea se îndura să îi da atâţia bani şi îi zise zmeului să îl omoare pe Stan la noapte, să-i dea cu buzduganul în frunte când va dormi. Numai că Stan auzise şi puse în pat în locul lui troaca porcilor, iar el se culcă sub pat. Zmeul veni şi sfărâmă troaca cu buzduganul, apoi plecă mulţumit că a scăpat de Stan. Dimineaţă şi el şi zmeoaica rămaseră încremeniţi când îl văzură pe Stan viu şi frumos ca un măr. Îl întrebară cum a dormit şi el spuse că a dormit bine, dar l-a pişcat un purice de frunte.
        Speriaţi de aşa voinic, îi dădură banii, numai să plece, dar el, îngrozit că nu va putea căra atâţia saci cu galbeni, se făcu că vrea să-i mai slujească un an. Atunci zmeul îi mai dădu încă de şapte ori câte şapte saci cu galbeni şi-i spuse că îi duce el toată comoara asta acasă. Stan se învoi bucuros şi plecară, dar, când se apropiară de casa lui, începu să se teamă că zmeul, ştiind unde stă, va veni să îşi ia banii înapoi. Îl scăpară de grijă copiii lui, care, de cum zăriră zmeul, năvăliră flămânzi, cu câte un cuţit şi o furculiţă în mâini, strigând că ar mânca toţi carne de zmeu. Zmeul aruncă sacii şi fugi înspăimântat şi de atunci nu a mai cutezat să se arate în lume.
        Iar Stan, tocmai când număra galbenii cu nevasta şi copiii, se trezi că vin şi ciobanii cu oile pe care le promiseseră dacă îi scapă de zmeu, că de, când dă, Dumnezeu dă cu amândouă mâinile!

Zâna Zorilor

2014-02-03T02:01:00.000+02:00

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.
        A fost odată un împărat, - un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.
        Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul.
        Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.
        Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori în ţară ca trei luceferi pe cer! Florea, cel mai bătrân era de un stânjen de înalt, cu nişte umeri încât nu l-ai putea măsura cu patru pălmi cruciş.
        Cu totul alta era Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu braţul de bărbat, cu pumnul îndesat. Al treilea şi cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar subţire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde şi cântă, cântă şi râde de dimineaţă până în seară.
        Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în dreapta şi în stânga de pe frunte şi atunci ţi se pare că vezi pe un bătrân din sfatul împăratului.
        – Măi Floreo, tu eşti acum mare; du-te şi întreabă pe taica, pentru ce-i plânge lui un ochi, iar altul râde pururea.
        Aşa zise Petru către frate-său Florea într-o bună dimineaţă. Dar Florea nu s-a dus: el ştia încă de mic că împăratul se supără, dacă-l întrebă cineva de astă treabă.
        Tot aşa o păţi Petru şi cu frate-său Costan.
        – Nu cutează nici unul; lasă c-oi cuteza eu, zise la urmă Petru. Vorba fu zisă; lucrul fu gata. Petru merse ca să întrebe.
        – Oarbă-ţi fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?! îi zise împăratul mânios, şi-i dete o palmă pe de-a dreapta şi alta pe de-a stânga.
        Petru se duse supărat şi spuse fraţilor săi cum a păţit-o cu tatăl său.
        De când a întrebat Petru de treaba ochilor, se părea cum că ochiul cel din stânga plânge mai puţin, iară cel de-a dreapta râde mai mult.
        Petru îşi întări inima şi mai merse o dată la împăratul. O palma e o palma şi două-s două! Gândi şi făcu.
        O păţi din nou, cum a mai păţit-o.
        Ochiul cel din stânga lăcrăma acuma numai din când în când, iară cel din dreapta se părea a fi înjunit cu zece ani.
        – Dacă e treaba aşa, gândi acum Petru, apoi ştiu eu ce-oi face. Atâta mă duc, atâta întreb, atâta rabd la pălmi, până ce nu vor râde amândoi ochii.
        A zis-o, a şi făcut-o! Petru nu zicea nimic de două ori.
        – Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând şi râzând cu amândoi ochii. Eu văd că ţie nu-ţi iese grija din cap; ţi-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi, ochiul acesta râde de bucurie, când văd că am aşa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge pentru că mă tem că voi nu veţi fi în stare să împărăţiţi în pace şi să apăraţi ţara de vecinii cei vicleni. Dacă-mi veţi aduce însă apă de la fântâna Zânei Zorilor, ca să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi şti că am feciori voinici, pe care mă pot răzema.
        Aşa zise împăratul. Petru-şi luă pălăria de pe prispă şi se duse să spună fraţilor săi ce-a auzit. Feciorii împăratului se puseră la sfat şi gătiră lucrul pe scurt, cum se cade între fraţii cei buni. Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul cel mai bun şi mai frumos puse şaua pe el şi apoi luă ziua-bună de la casă şi masă. "Mă duc, zise către fraţii săi, şi dacă nu voi veni într-un an, o lună, o săptămână şi o zi cu apă de la fântâna Zânei Zorilor să vii tu Costane după mine". Se duse.
        Trei zile şi trei nopţi Florea nu mai stătu; calul zbură ca năluca peste munţi şi peste văi până ce n-ajunse la marginile împărăţiei.
        Jur împrejur pe lângă împărăţie era o prapastie adâncă şi peste această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătu Florea o dată: să privească înapoi, apoi să ia "ziua-bună" de la ţară.
        Ferească Dumnezeu şi pe sufletul păgân de aceea ce văzu Florea acum, când era să plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu nişte feţe grozave, cu o falcă-n cer, cu una în pământ.
        Florea nici nu mai aşteptă ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete pinteni la cal şi se duse ca şi când nici n-ar fi fost aici.
        Balaurul suspină o dată şi pieri fără de urmă.
        Trecu o săptămână! Florea nu mai veni; trecură două; de Florea nu se mai auzea nimic. Trecu o lună; Costan începu a alege între cai. Când crăpară zorile de un an,o lună, o săptămână şi o zi, Costan se sui pe cal, îşi luă ziua-bună de la frate-său mai mic. "Să vii şi tu, dacă voi pieri şi eu" zise şi se duse cum s-a fost dus frate-său.
        Balaurul de la punte era acum mai înfricoşat; capetele lui erau mai îngrozitoare şi fuga voinicului mai repede.
        Nu se mai auzi de amândoi fraţii: Petru rămase singur.
        – Mă duc şi eu în urma fraţilor mei, zise el într-o zi către tatăl său.
        – Apoi mergi cu Dumnezeu, îi zise împăratul, doară vei avea mai mult noroc decât fraţii tăi.
        Şi cel mai tânăr fecior al împăratului luă dară "ziua-bună" şi porni către marginea împărăţiei.
        Pe puntea cea mare stătea acum un balaur şi mai mare şi mai grozav, cu fălcile şi mai înfricoşate şi mai deschise. Balaurul avea acum nu trei, ci şapte capete.
        Petru stătu în loc când văzu dihania asta înfricoşată. "Feri din cale!" strigă apoi. Balaurul nu feri. Petru mai strigă o dată şi încă de a treia oară; după aceea se repezi la el cu sabia scoasă. Îndată i se întunecă cerul de nu văzu alta decât foc! Foc în dreapta, foc în stânga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Balaurul arunca la foc din toate şapte capetele.
        Calul începu a horcăni şi a se arunca în două picioare încât voinicul nu putea să lupte cu sabia. "Stai! c-aşa nu-i bine!" zise el şi se coborî de pe cal. În mâna stânga calul, în mâna dreapta sabia. Nici aşa nu merse: Făt-Frumos nu vedea alta decât foc şi văpaie.
        – Acasă după alt cal mai bun! Petru zise, încălecă şi se duse ca iarăşi să vină. Când sosi acasă, îl aşteptă lăptătoarea sa baba Birsa în poarta curţii.
        – Hei fătul meu Petre! am ştiut cum că iară ai să vii fiind-că n-ai plecat bine.
        – Cum să fi plecat dară? întrebă Petru pe jumătate supărat, pe jumătate trist.
        – Vezi, dragul meu Petre, începu a-l învăţa acuma baba, tu nu vei putea merge la fântâna Zânei Zorilor decât dacă vei călări pe calul pe care a călărit tată-tău împăratul în tinereţea sa; mergi, întreabă unde şi care e calul acela. După aceea încalecă şi te du.
        Petru mulţumi de învăţătură şi apoi se duse, ca să întrebe de treaba calului.
        – Neagra-ţi fie lumina! se răsti acum împăratul. Cine te-a învăţat ca să mă întrebi tu pe mine aşa? Cu de-a bună samă vrajitoarea cea de Birsa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de când am fost eu june: cine ştie pe unde au putrezit oasele murgului meu de atuncea?! În podul grajdului îmi pare, cum că mai e o curea din frâu. Atâta am şi mai mult nimic din cal.
        Petru icni supărat şi spuse babei "cum şi ce".
        – Aşteaptă numai - strigă baba râzând de bucurie. Dacă stă lucrul aşa, apoi stă bine. Du-te şi adă bucata din frâu. Doară voi şti eu face un lucru cu cale din ea.
        Podul era plin de frâie, de şele şi de curele. Petru alese cele mai roase, mai ruginite şi mai neîngrijite şi le duse babei, ca să facă precum a fost zis. Baba luă frâiele, le afumă cu fum de tămâie, zise peste ele o zicălă din cuvinte mărunţele şi grăi după aceea către Petru:
        – Ia frâiele şi dă cu ele de poarta casei.
        Petru făcu precum i se zise ca să facă.
        Vraja babei a fost bună. Abia dete Petru cu frâiele de poartă se şi întâmplă... nu ştiu cum... un lucru înaintea căruia Petru stete uimit... Un cal stătea înaintea lui decât care lumea n-a văzut mai frumos! Cu o şa plina de aur şi pietre scumpe cu nişte frâie, la care să nu priveşti că-ţi piere lumina ochilor.
        Frumos cal frumoasă şa şi frumoase frâie pentru Făt-Frumos.
        – Sari voinice în spatele Murgului, strigă baba facând cruce peste cal şi călăreţ: mai zise apoi o zicală de câteva cuvinte şi intră în casă.
        După ce Petru sări pe cal simţea cum că de trei ori este mai puternic la braţ şi de atâtea ori mai pietros la inimă.
        – Să te ţii bine stăpâne, c-avem cale lungă şi trebuie să mergem iute. Aşa zise Murgul; dar şi-a aflat voinicul... Se duseră... se duseră, zburară - cum nu s-a dus şi nici n-a zburat cal şi vonic înainte de aceea.
        Pe punte stătea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie! Hei! dar şi-a aflat voinicul. Petru nu se înspăimântă, ci începu a se sufleca la mâneci şi a scuipa în palme: "Feri din cale!" Balaurul începu a scuipa la foc.
        Petru nu mai făcu dară multă vorbă, ci scoase sabia şi se grăbi să se repeadă spre punte.
        – Stai! astâmpără-te stăpâne!, grăi acuma Murgul, "fă cum zic: înţepeneşte-te cu pintenii la mine în brâu, scoate sabia şi stai gata, că avem să sărim peste punte şi balaur. Când vei vedea apoi că suntem tocmai pe deasupra balaurului, taie capul cel mai mare, şterge cu mâneca sabia de sânge şi o băgă în teacă, ca să fii gata pe când ajungem la pământ".
        Petru strânse din pinteni, scoase sabia, tăie capul, şterse sângele, băgă fierul în teacă şi fu gata pe când simţi pământul sub picioarele calului.
        Aşa trecură puntea.
        – Să mergem mai departe, începu Petru vorba după ce mai privi o dată îndărăt la ţara sa.
        – Să mergem! îi răspunse Murgul. Numai spune-mi acuma stăpâne cum să mergem? Să mergem ca vântul? Să mergem ca gândul? Să mergem ca dorul? Sau să mergem chiar ca blestemul?
        Petru privi înainte şi nu văzu alta decât cer şi pământ... un pustiu la a cărui vedere i se ridicară perii în vârful capului.
        – Să mergem tot una după alta, nici prea tare să nu ne obosim, nici peste măsura să nu ne întârziem. Zise... apoi merseră... o zi ca vântul, una ca gândul, una ca dorul şi una ca blestemul. Până ce n-ajunseră, în crăpatul zorilor zilei a patra la marginile pustiului.
        – Stai acum! Dă în paşi! Să văd ce n-am mai văzut, strigă Petru ştergându-se la ochi ca omul care se trezeşte din somn, sau ca acela care vede ceva şi-i pare că numai îi pare... 'Naintea lui Petru se întindea o pădure de aramă... cu copaci, pomi şi poame de aramă, cu frunze de aramă, cu tufişuri, iarbă şi flori care de care mai frumoase tot de aramă...
        Petru stătu şi privi cum priveşte adică omul, care vede ce n-a mai văzut şi despre ce n-a mai auzit. Intră în pădure.
        Florile de pe marginile căii începură a se lăuda şi a îndemna pe Petru ca să le rupă şi să-şi facă cunună din ele...
        – Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă şi dau putere celui ce mă rupe, zicea una.
        – Ba ia-mă pe mine, că cine mă pune în pălărie pe acela-l iubeşte cea mai frumoasă nevastă din lume, zicea alta... şi iarăşi se mişcă alta... şi alta... care de care mai frumoasă şi mai dulce la vorbă, până ce n-ademeniră pe Petru ca să le rupă.
        Murgul sări în lături când văzu că stăpânul său pleacă după flori..
        – Pentru ce nu rămâi în pace?! zise Petru cam cu răstita.
        – Nu rupe, că nu e bine să rupi! zise Murgul sfătos.
        – Pentru ce să nu fie bine?
        – Pe florile acestea zace blestemul: cine rupe din ele acela are să se lupte cu Vâlva pădurii!
        – Ce vâlvă?!
        – Acum dă-mi pace! Ascultă de mine: priveşte la flori; nu rupe însă din ele, ci rămâi în pace. Aşa zise calul, şi mersera în paşi mai departe.
        Petru o ştia din păţite cum că e bine s-asculte de Murgul; îşi rupse dar gândul de la flori. În zadar însă! Dacă se pune odata necazul pe capul cuiva, nu scăpa de s-ar şi feri din toate puterile...
        Florile tot i se îmbiau şi el tot într-una slăbea din inimă:
        – Fie ce e dat să fie! zise Petru de la o vreme. Barem voi vedea şi Vâlva pădurilor. Să văd, ce e? Cu cine am de lucru? Dacă-mi va fi ursita să mor de ea, voi muri şi aşa; dacă nu... apoi scap... să fie o sută şi-o mie de iele! Se puse la rupt de flori...
        – N-ai făcut bine! zise acum Murgul plin de grijă. Dacă ai făcut-o, însă e făcută! te încinge acuma şi fii gata de luptă, că acuş, vine Vâlva!
        Abia rosti Murgul vorba, abia fu Petru gata cu cununa... până ce şi începu un vânt uşor din toate părţile.. Din vânt se făcu vifor... Viforul crescu... crescu până ce nu se văzu alta decât întunerec şi noapte... şi iară numai noapte şi întunerec... Lui Petru îi părea, cum că a luat cineva lumea în spate şi a încărcăt-o la fuga cu ea, aşa se cutremura pământul sub el.
        – Frică ţi-e? întrebă murgul scuturând din coamă.
        – Ba! răspunse Petru întărindu-se pe inima, deşi spatele începu a-i furnica. Dacă e acuma aşa, aşa apoi fie cum e!
        – Nici nu-ţi fie frică! începu a-l îndemna Murgul. Ia frâul de la mine din cap şi umblă ca să înfrâni Vâlva cu el.
        Alta nu mai zise, căci Petru nici nu avu timp să desfrâne cum se cade până ce şi ajunse Vâlva la ei...
        Petru nu putea privi la ea... aşa era de grozavă şi de înfricoşată.
        Cap n-are... dar nici fără cap nu e...
        Prin aer nu zboară... dar nici pe pământ nu umblă... Are coamă ca şi calul, coarne ca cerbul, faţă ca ursul, ochii ca dihorul şi trupul e de toate... numai de fiinţă nu... Aşa era Vâlva când se repezi către Petru.
        Petru se sprijini în fere, se ridică în picioare şi începu a lucra când cu sabia, când cu braţul, iar sudorile mergeau după el că pârâul.
        Trecu o zi şi o noapte; lupta nu mai ajunse la capăt.
        – Stai... Să ne mai întărim oleacă! zise Vâlva râsuflând cu greu.
        Făt-Frumos lăsă spada în jos.
        – Nu sta! strigă murgul cu grăbita.
        Petru iarăşi începu a lucra din toate puterile.
        Vâlva râncheză acuma o dată ca şi calul... apoi urlă ca lupul... şi se repezi din nou la Petru.
        Lupta mai curse o zi şi o noapte şi mai înfricoşată ca până acuma. Petru simţea abia că se mai poate mişca de obosit ce era.
        – Stai acuma, că văd că am cu om de lucru! Stai, zise Vâlva şi de-a două oară. Stai! Să ne împăcăm.
        Petru se luptă mai departe deşi abia mai putea răsufla.
        – Nu sta! vorbi Murgul.
        Dar nici Vâlva nu se mai repezi ca până acuma, ci începu a se purta mai cu cale şi treabă, cum se poartă adică toate când nu mai simt putere în sine.
        Aşa curse lupta până-n zorile de-a treia zi. Când începură zorile a crepeţi, Petru făcu ce făcu, destul că aruncă frâul în capul Vâlvei obosite... Deodata se făcu din Vâlva un cal, cel mai frumos din lume.
        – Dulce-ţi fie viaţa, că mă scăpaşi de la robie! zise acuma Vâlva prefăcută în cal şi începu a se dezmierda cu Murgul.
        Mai în urmă înţelese Petru din vorbă şi cuvânt cum că Vâlva nu fusese alta decât un frate al Murgului, pe care l-a blestemat Sfânta Miercure înainte de asta, cu atâtea şi atâtea sute de ani.
        Petru legă Vâlva de calul său, se sui pe ea şi se puse din nou pe cale... Cum a mers? Nici nu e nevoie să spun. Repede a mers... până ce n-a ieşit din pădurea cea de aramă.
        – Stati pe loc! Daţi în paşi să văd ce n-am văzut! zise Petru mai odată când ieşiră din pădurea cea de aramă. Inaintea lui se întindea acuma o pădure încă mai minunată decât cea de aramă, cu tufiş mai strălucitor, cu flori mai frumoase şi mai ademenitoare - el intră în pădurea de argint.
        Florile începură a vorbi încă mai dulce, mai îndemnător decât cele din pădurea de aramă.
        – Să nu mai rupi din flori zise Vâlva cea legată de Murgul, căci frate-meu e de şapte ori mai puternic decât mine.
        Nu se opri însă Făt-Frumos cel fără de frică! Abia trecu una două, până ce Petru şi începu a rupe flori şi a le împleti în cunună.
        Se făcu vifor mai turbat, noapte mai neagră, pământul se cutremura mai tare decât în pădurea de aramă; Vâlva pădurii de argint se repezi la Petru c-o grozăvie de şapte ori mai mare decât cum a fost în pădurea de aramă. Nici el nu fu însă leneş! Lupta mai curse o dată trei zile şi trei nopţi; şi-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru înfrâna şi pe a doua Vâlva.
        – Dulce-ţi fie fericirea, că m-ai scos de la robie! zise şi astă-dată Vâlva, apoi se întinseră la cale cum s-au mai întins şi până acum.
        – Ho, staţi pe loc! Daţi în paşi!. Să văd, ce n-am mai văzut încă, strigă călăreţul acuma de a treia oară, puse după aceea palma pe ochi, fiindcă se temea că-i va pieri lumina de razele ce veneau din pădurea cea de aur.
        El mai vazuse lucruri minunate, dar despre aşa ceva nici nu a visat până acuma.
        – Să stăm pe loc! Că nu e bine, strigară caii deodată.
        – Pentru ce să nu fie bine? întrebă Petru.
        – Tu iarăşi ai să rupi din flori. Ştiu că nu te va răbda firea! Şi fratele nostru cel mai tânăr e de şaptezeci şi şapte de ori mai puternic şi mai grozav decât noi toţi trei laolaltă. Să înconjurăm dar pădurea! Aşa vorbi Murgul.
        – Ba nu! răspunse Petru, să mergem! Să le vedem pe toate dacă am văzut ceva. N-aveţi frică, nici eu n-am!
        Nu e nevoie să spun, cum că Petru iarăşi a făcut făcut-o... Doamne! dar cum să nu o facă.
        Abia împletită cununa, până ce şi începu să fie ceva cum n-a mai fost... Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pământul nu se cutremura mai mult. Se făcea nu ştiu ce şi nu ştiu cum... destul că lui Petru îi părea c-a intrat cineva în miezul lumii şi a început s-o întoarcă pe dos. Grozav era ce era şi înfricoşat... şi... să ferească Dumnezeu!
        – Vezi aşa! zise Murgul supărat, dacă n-ai putut rămânea în pace.
        Petru văzu că nu mai vede nimic, începu a simţi că nu mai simte nimic şi dete a pricepe că nu mai are ce să priceapa; tăcu dară şi nu zise nimic, ci se încinse şi se făcu gata de luptă. Vie acuma Vâlva! strigă după aceea. Sau mor sau îi pun frâul în cap!
        Abia zise vorba până ce şi văzu apropiindu-se către dânsul... o negură deasă venea către Petru. Aşa era de deasă negura asta, încât Petru nici pe sine însuşi nu se putea vedea în ea.
        – Ce e asta?! strigă el cam înspăimântat când începu a simţi că-l doare din toate părţile. Se înspăimântă însă şi mai tare, când văzu că nici el singur nu-şi aude vorba în negura cea deasă.
        Începu dar a da cu sabia în dreapta şi în stânga pe dinainte şi pe dindărăt a da din toate părţile şi din toate puterile care le mai avea... cum face adică omul, care vede că acuma nu e bine. Aşa lucra el o zi şi o noapte fără să vadă alta decât negru înaintea ochilor săi, fără să audă alta decât cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor.. De la o vreme chiar şi începu a crede că nici nu mai trăieşte, ci a murit acuma de mult.
        Deodată începu a se desface negura... În zorile zilei a doua, negura se resfiră de tot, şi pe când se ridică soarele pe cer, înaintea ochilor lui Petru era lumină ca lumina.
        Lui îi păru acuma că se născuse din nou. Vâlva? peri ca-n palmă.
        – Rasuflă acuma o dată, că iară va să înceapă lupta din nou! zise Murgul.
        – Ce-a fost asta? întrebă Petru.
        – Vâlva, răspunse Murgul, Vâlva a fost prefăcută în negură... Răsuflă numai că iarăşi vine!
        Nici n-a zis-o bine Murgul asta, nici n-avu Petru vreme ca să răsufle până ce şi văzu că vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu ştia ce e... o apă, însă nu e ca apă că-ţi pare că nu curge pe pământ, ci zboară cumva sau ce face... destul că urme nu are şi pe sus nu zboara... Aşa ceva ce nu e!
        – Vai! strigă Petru.
        – Ţine-te şi dă, nu sta! zise Murgul..., şi nu mai zise după aceea nimica, că-i astupă apa gura.
        Lupta se începu din nou... Petru dădu o zi şi o noapte necurmat fără ca să fi ştiut în ce şi se luptă fără să ştie cu cine... Când se apropiară zorile zilei a doua, începu a simţi cum că slăbeşte din picioare.
        – Acuma pier! strigă cam supărat; însă pentru aceea începu a-şi întări inima şi a da încă mai ţapăn... Soarele răsări pe cer, apa pieri fără să se ştie cum şi când.
        – Răsuflă! grăi Murgul, răsuflă că n-ai multă vreme, Vâlva vine pe loc! Petru nu mai zise nimic, că nici nu ştia săracul de el ce să mai facă de obosit ce era. Se aşeză dară mai bine în şa, strânse mai bine de sabie şi aşteptă aşa gătit, ca să ajungă ce vedea că vine...
        Aşa cum, nu ştiu cum, ca şi când se visează omul, că vedea ceva ce n-are ce are şi are ce n-are, aşa îi parea lui Petru că ar fi Vâlva acum. O! Doamne! O! Doamne! Cum poate fi Vâlva pădurii de aur când s-a dus de două ori cu ruşine?! Zbura pe picioare şi umbla pe aripi... era cu capul dinapoi şi cu coada dinainte, cu ochii în piept şi cu pieptul în frunte... şi cum mai era încă - numai Dumnezeu ar şti s-o spună!
        Pe Petru îl trecură fiorii o dată din sus în jos, o dată din jos în sus, o dată cruciş, şi o dată curmeziş; după aceea întări inima şi începu a lucra cum a mai lucrat şi... n-a mai lucrat. Trecu ziua. Petru începu a slăbi din puteri. Trecu amurgul serii; lui Petru începură a i se împăienjeni ochii. Când ajunse la miezul nopţii, Petru simţi cum că nu e mai mult călare. Nici el singur nu ştia cum şi când a ajuns la pământ; destul că nu mai era pe cal. Când începu a se dezveli ziua din noapte, Petru nu mai putea sta în picioare, ci se lăsă în genunchi.
        – Nu te lăsa; mai ţine-o încă oleacă! strigă Murgul când văzu că slăbesc puterile stăpânului său.
        Petru se şterse cu mâneca cămăşii de sudori. Îşi încordă toate puterile şi se ridică încă o dată în picioare.
        – Loveşte acuma Vâlva cu frâul peste bot! zise Murgul.
        Petru făcu precum îi zise.
        Vâlva râncheză o dată ca armăsarul, încât lui Petru îi părea c-o să asurzească, apoi sări la Petru, deşi abia se mişca şi ea de obosită ce era.
        Lupta nu mai curse mult. Petru făcu ce făcu şi puse frâul şi la astă Vâlva pe cap...
        Pe când se făcea ziua cum se cade, Făt-Frumos călărea pe al patrulea cal.
        – Frumoasă-ţi fie nevasta, că m-ai scos de la robie! zise Vâlva.
        Plecară, se duseră şi pe când se învăluia ziua cu noaptea ajunseră spre marginea pădurii de aur. Cum mergeau aşa pe cale, lui Petru începu a i se urî şi ca să facă şi el ceva, dete a privi la cununile cele frumoase.
        – Ce să fac cu trei cununi? începu a vorbi aşa singur. Destul îmi fie una. Ţiu pe cea mai frumoasă.
        Aruncă dar cea de aramă, apoi cea de argint şi ţinu numai pe cea de aur la sine.
        – Stai! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descalecă şi le ridică că-ţi vor prinde încă bine.
        Petru făcu precum i se zise şi merse mai departe.
        Când era soarele de-o palmă de la pământ aşa de către seară când încep musculiţele a se aduna, călăreţul nostru ajunse chiar la marginea pădurii. Naintea lui se întindea un pustiu mare... mare... cât vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.
        Caii se opriră în loc.
        – Ce e? întrebă Petru.
        – Nu e bine! răspunse Murgul.
        – Pentru ce să nu fie bine?!
        – Intrăm în împărăţia Sfintei Miercuri. Cât vom merge prin ea, nu vom da de alta decât de frig şi iarăşi de frig. Pe marginile căii vor fi focuri din focuri şi eu mă tem că tu vei merge să te încălzeşti.
        – Şi pentru ce să nu mă încălzesc?
        – Nu e bine să te încălzeşti! răspunse Murgul cu grijă.
        – Intră! grăi Petru fără frică, dacă trebuie, voi şti răbda la frig.
        Pe cât Petru intra mai adânc în împărăţia Sfintei Miercuri, pe atâta simţea mai tare că nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger... Dar frig şi ger încât îngheţa măduva în oase... Dar nici Petru nu era făcut de picioroange! Voinic a fost la luptă, voinic rămase şi la răbdare.
        Pe marginea căii tot foc din foc şi lângă focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase şi mai ademenitoare. Lui Petru începu a i se îngheţa răsuflarea din gură, dar el nu se lăsă, ci însă porunci Murgului ca să meargă la pas.
        Câtă vreme a răbdat voinicul nostru la ger şi frig, nici nu se poate spune, căci fiecare ştie cum că în împărăţia Sfintei Miercuri nu e frig... numai iac-aşa, ci frig, frig..., încât îngheaţa şi viţelul în vacă... încât crăpă şi stâncile de ger ce e...
        Aşa zău e acolo! Dar nici Petru n-a crescut fără necaz... scrâşnea din dinţi şi nimic mai mult, deşi a fost înţepenit, încât nici nu mai putea clipi.
        Aşa ajunseră la Sfânta Miercuri.
        Petru coborî de pe cal, aruncă frâul în capul Murgului şi intră în coliba Sfintei Miercuri.
        – Buna ziua, Maică!
        – Mulţumim, voinic friguros!
        Petru râse o dată dar nu răspunse nimic.
        – Voinic ai fost, îi zise acuma Sfânta Miercuri bătându-l pe umeri. Acuma să-ţi dau câştigul. Se duse după aceea, deschise un serin ferecat şi scoase din el o cutie mică: iacă, zise mai departe, cutia e dată din bătrâni ca să nu o poarte decât acela care a trecut prin împărăţia frigului. Na-ţi-o şi poartă grijă de ea că-ţi va prinde încă bine. Când o deschizi, îţi vine veste de unde tu numai vrei şi ştire adevarată din ţara ta.
        Petru mulţămi de vorbă şi de dar şi se sui pe cal şi porni mai departe.
        După ce se departă de o azvârlită bună, deschise cutia cea vrăjită.
        – Ce e poruncă? întrebă nu ştiu ce din cutie.
        – Veste îmi adă de la taica, porunci Petru cam cu frică.
        – Şade la sfat cu bătrânii! răspunse cutia.
        – Merge-i bine?
        – Zău aci cam rău, că-i supărat!
        – Cine îl supără? întrebă Petru acum mai aspru.
        – Fraţii tăi Costan şi Florea! răspunse iarăşi din cutie. Pe cum îmi pare mie cer împărăţia de la el şi bătrânul zice că n-ar fi vrednici de ea.
        – Mergi Murgule, că nu e vreme de pierdut! strigă acuma Petru. Închise după aceea cutia şi o băgă în traistă.
        Se duseră cum se ducea năluca, cum umblă vântoasele şi gonesc în miezul nopţii pricolicii. Cât au mers aşa nici nu se poate spune... Au mers mult... foarte mult!
        – Stai! să-ţi mai dau un sfat! zise Murgul într-un târziu.
        – S-auzim! grăi Petru.
        – Ai avut necaz cu frigul, acuma ai să dai de o căldură cum n-a mai fost. Să rămâi voinic! Să nu te tragi la răcoare că nu e bine.
        – Mergi! răspunse Petru. Nu-ţi fie frică, dacă n-am îngheţat nici nu mă voi topi. Hm! aici era o căldură încât se topeşte şi măduva în oase... Căldură adecă cum nu poate fi decât în împărăţia Sfintei Joi.
        Pe cât mergeau mai departe, cu atât căldura era mai mare... De la o vreme începură a se topi chiar şi potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lăsă! îi curgeau sudorile vale, el se ştergea cu mâneca şi mână în goană mai departe.
        De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, era însă şi un alt lucru care pe Petru îl supără încă mai tare. Pe lângă cale tot câte la o azvârlitură bună de departe una de alta erau nişte văi răcoroase cu nişte izvoare reci şi astâmpărătoare. Când Petru privea la ele, simţea că i-a secat inima şi i s-a uscat limba în gură de sete ce-i era.
        Pe lângă izvoare erau tot crini, viorele şi trandafiri, prin iarba cea molcuţă şi pe ele odihneau nişte fete, frumoase, doamne! încât nici nu pot fi mai frumoase.
        Lui Petru îi venea să închidă ochii, ca să nici nu mai vadă aşa lucruri ademenitoare. – Vino, voinice, la răcoare! Vino! Stai de vorba! îl chemau fetiţele.
        Petru dădea din cap şi nici nu zicea nimic, că i s-a oprit şi graiul.
        Mult au mers aşa, foarte mult!
        Deodata simţiră că începe căldura a se mai stâmpăra. Din departe, pe un deal se vedea o colibă; aici locuia Sfânta Joi.
        Petru trase spre ea.
        Când erau să ajungă la colibă, Sfânta Joi le ieşi în cale şi-i zise "Ziua bună" lui Petru.
        Petru îi mulţumi... precum e acuma datina la oameni cu cinste şi nărăveală, prinseră după aceea vorba... cum prind adică oamenii ce nu s-au mai văzut încă. Petru spuse veste de la Sfânta Miercuri, vorbi despre patimile sale şi despre calea în care a pornit şi luă ziua bună, că zău! el nu prea avea vreme de pierdut... Hm! cine ştie cât mai avea să meargă până la Zâna Zorilor!"
        – Mai stai oleacă! grăi Sfânta Joie, să-ţi mai zic o vorbă. Acum intri în împărăţia Sântei Vineri: să treci şi pe la ea şi să-i spui "sănătate şi voie bună" de la mine. Când vei merge apoi către casă, să vii iarăşi pe la mine, că am să-ţi dau ceva, care îţi va prinde bine.
        Petru mulţămi de vorba şi de toate, plecă după aceea mai departe.
        Abia merseră cam aşa cât ţine o pipă de tutun până ce şi ajunseră într-o ţară nouă.
        Aci nu era cald, dar nici nu era frig, ci... aşa cumva între ele... cum e colea primăvara, când încep a se înţărca mieii. Petru începu acum a răsufla mai stâmpărare. Era însă un pustiu... numai nisip şi scai. Oare ce să fie aceea? întrebă Petru dând cu ochii de aşa ceva ca şi o casă însă departe... foarte departe! tocmai până unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.
        – Aceea e casa Sfintei Vineri, răspunse Murgul. Dacă mergem bine poate ajungem încă până ce se întunecă deplin.
        Aşa şi fu... Noaptea se făcu noapte. Făt-Frumos se apropie cu încetul de casa cea depărtată.
        Peste pustiu se vedeau o mulţime de năluci ce se goneau pe din dreapta, din stânga, pe dinaintea şi pe dindosul lui Petru.
        – Să n-ai nici o frică! zise Murgul. Aceste sunt fetele vântoaselor... Se joacă prin aer aşteptând să vină şi vârcolacii. Aşa ajunseră până la casa Sfintei Vineri.
        – Cobori acuma şi intră în casă! zise Murgul. Petru voi să facă ce i se zise.
        – Stai nu fi aşa grăbit, vorbi Murgul mai departe. Să te învăţ mai nainte ce şi cum să faci. La Sfânta Vineri nu poţi intra, că e păzită jur împrejur de Vântoase.
        – Ce să fac dară?
        – Ia cununa cea de aramă şi te du cu ea vezi colo departe pe colina ceea. Când vei fi acolo începe a striga: Vai, ce fete frumoase! ce îngeri! ce suflete de zâna! După aceea ridică cununa în sus şi zi: Dacă aş şti că ar primi careva cununa asta de la mine! dacă aş şti! şi aruncă cununa.
        – Şi pentru ce să fac aşa?, întrebă Petru... cum întreabă adică omul, care vrea să ştie că pentru ce face.
        – Taci, du-te şi fă! zise Murgul pe scurt şi Petru nu mai lungi vorba, ci făcu precum i se zise. Abia aruncă Petru cununa când se şi îngrămădiră Vântoasele peste ea şi începură a se bate, ca să o aiba care de care.
        Petru o luă acuma către casă.
        – Stai! strigă Murgul încă o dată. Încă nu ţi le-am spus pe toate. Ia cununa cea de argint apoi te du şi bate la fereastra Sfintei Vineri... Dacă te întreabă baba, cine e? tu să zici că ai rătăcit prin pustiu. Ea te va mâna îndărăt. Tu să nu te mişti, ci să zici: Ba zău! eu nu voi merge, că de când am fost mic tot am auzit de frumuseţea Sfintei Vineri şi nu mi-am făcut opinci de oţel cu curele de viţel, nu am venit de nouă ani şi nouă luni, nu m-am luptat pentru cununa asta de argint, care voiesc să i-o dau ei, nu le-am făcut şi păţit toate astea pentru ca să merg înapoi când voi ajunge la ea... Aşa să faci şi aşa să zici; de aici încolo grija ta să fie.
        Petru nu mai făcu vorbă, ci porni spre casă.
        Cum era aşa de noapte, Petru nici nu vedea casa Sfintei Vineri, ci merse numai pe razele luminii ce străbăteau din fereastră până la el. Ajungand la casă, nişte căini începură a lătra, când simţi ceva străin prin apropiere.
        – Cine se mănâncă cu câini? amară i-ar fi viaţa! strigă Sfânta Vineri mânioasă cum se cade.
        – Eu sunt, Sfântă Vineri, eu! zise Petru răsuflând o dată cu greu, ca omul care ar vrea să facă ce face. Am rătăcit prin pustiu şi n-am unde să dorm peste noapte. Aici tăcu, nu cuteză să zică mai mult.
        – Unde ţi-ai lăsat calul?, întrebă Sfânta Vineri cam aspru. Petru sta în chibzuri, nu ştia să minta ori să vorbească vorbă dreaptă. Nu răspunse nimic.
        – Mergi cu Dumnezeu, fătul meu! Eu n-am loc să-ţi dau, zise Sfânta Vineri şi se retrase de la fereastră.
        Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul să zică.
        Abia-şi sfârşi Petru zicala până ce şi văzu, cum că Sfânta Vineri deschise fereastra vorbind către el cu vorbă dulce şi blânda:
        – Să văd cununa fătule! Petru-i întinse cununa.
        – Vino în casă! zise Sfânta Vineri, nu te teme de câini, că ei înţeleg voinţa mea. Aşa şi făcu... Câinii începură a mişca din coadă mergând în urma lui Petru, cum merg după om când vine seara de la ţarină.
        Petru zise "bună seara", când intră în casă, îşi puse pălăria pe vârful cuptorului şi se aşeză pe pomnol după ce i se zise să şadă.
        Acuma se vorbi... iaca despre lucruri de toate zilele, despre lume, despre răutatea oamenilor şi despre alte lucruri ca astea... fără nici o treabă şi preţ... Precum se vedea, Sfânta Vineri era foarte supărată pe oameni; iar Petru-i dădea în toate dreptate, cum se cade adică omului care şade la masa altuia.
        Doamne! dar şi bătrână era baba asta!
        Eu nu ştiu de ce privea junele de Petru aşa de-a-deochiul la ea. Doara voia să-i numere creţurile din faţă?!
        Poate! Ar fi trebuit însă, ca să se nască de şapte ori cât un om într-o viaţă pentru ca să poată ajunge la capăt cu număratul...
        Sfintei Vineri îi râdea inima de bucurie, când vedea cum că Petru se pierde cu totul în privirea ei. Când nu era încă ce este, începu Sfânta Vineri vorba, când lumea încă nu era lume, atunci m-am născut eu, şi eram atât de frumoasă fiind copilă, încât părinţii mei au lăsat să fie lume, ca să fie cine să se minuneze de frumuseţea mea... Când s-a făcut apoi lumea, eu eram fată mare, şi de minunat ce s-a minunat de frumuseţea mea, lumea m-a deochiat... De atunci se face pe toată suta de ani câte o crestătură pe fruntea mea... şi acuma-s bătrâna. Sfânta Vineri nu mai putu vorbi mai departe despre aceasta de tristă şi de supărată, ci vorbind mai departe, îi spuse apoi lui Petru, cum că tată-său era odată împărat mare şi puternic, şi născându-se vrajba între el şi Zâna Zorilor, care împărăteşte în ţara vecină, fusese batjocorit, cum nu se cade, de către vicleana de vecină. Începu apoi a vorbi câte rele toate despre Zâna Zorilor... Petru ce să mai facă şi el? Asculta şi el. Dacă mai zicea şi el câteodată: Aşa e zău aici! Ce alta se poate face?
        – Dar să-ţi dau un lucru, dacă eşti voinic şi vrei să mi-l faci, grăi Sfânta Vineri cam pe când începură a fi somnoroşi. Este la Zâna Zorilor o fântână. Cine bea din apa ei, acela înfloreşte ca trandafirul şi ca viorelele. Să-mi aduci un ulcior din această apă... Lucrul e greu! Ce e drept e drept! Împărăţia Zânei Zorilor e păzită de fel de fel de fiare şi zmei îngrozitori. Să-ţi spun însă ceva şi să-ţi dau un lucru.
        După ce vorbi aşa, Sfânta Vineri se duse la un scrin ferecat din toate părţile şi scoase din el un fluieraş mic micuţ. Vezi tu fluieraşul ista? grăi către Petru, mi l-a dat un moş bătrân încă de când eram tânără. Cine aude sunetul acestuia acela adoarme... doarme... până ce nu-l mai aude. Tu să iei fluieraşul şi să tot cânţi din el cât vei fi în Împărăţia Zânei Zorilor. Nimeni nu te va atinge, căci toată lumea va dormi.
        Petru spuse acuma în ce cale a pornit şi ce treabă cearcă. Sfânta Vineri se bucură şi mai tare. N-au mai stat mult de vorbă... Dar cum să şi stea când a fost trecut acuma miezul nopţii bine, binişor. Petru luă "noapte bună", băgă fluieraşul în teacă şi se sui în podul casei, ca să mai doarmă şi el de la o vreme. Pe când se revărsau zorile, Petru era în picioare; luceafărul boului nici nu s-a fost ridicat bine pe cer, până când el s-a şi fost sculat... Luă un troc mare, îl umplu de jăratec şi se duse ca să hrănească caii. După ce Murgul mâncă câte de trei ori trei, iară ceilalţi cai câte trei trocuri pline de jar. Petru trase la fântână, adăpă şi se făcu gata de cale.
        – Stai! strigă Sfânta Vineri de la fereastră. Mai am să-ţi zic o vorbă! Să-ţi mai dau un sfat...
        Petru s-apropie de fereastră.
        – Lasă un cal aici şi pleacă numai cu trei. Mergi apoi încet până ce vei ajunge la Împărăţia Zorilor.
        Aici descalecă şi intră pe jos... Când vei veni apoi îndărăt, aşa să vii, ca toţi trei caii să-ţi rămâna în cale, s-ajungi pe jos.
        – Aşa am să fac! grăi Petru voind să plece.
        – Nu te grăbi, că n-am gătit încă, vorbi Sfânta Vineri mai departe. Să nu priveşti la Zâna Zorilor că ea are ochi care vrăjesc şi priviri care răpesc minţile. E urâtă, atâta de urâtă încât nici nu-ţi pot spune. Are ochi de buhă, faţă de vulpe şi gheare de mâţa. Auzi?! să nu priveşti la ea... Şi Dumnezeu să te aducă întreg şi sănătos, fătul meu Petre!
        Petru mulţămi de vorbă şi învăţatură şi nu se opri mai mult... Unde avea el vreme de a sta cu babele la vorbă! Lăsă pe Murgul ca să pască, se întinse apoi la cale.
        Departe... departe... unde se lasă cerul pe pământ, unde stau stelele de vorba cu florile, acolo se vedea o roşeaţă cam aşa cum e cerul colea în zorile de primăvară, dar mai frumos şi mai minunat! Acolo era cetatea Zânei Zorilor.
        De aci până acolo, de acolo până aci, nu era alta decât iarbă şi flori... şi apoi nu era nici cald, nici rece nici luminos, nici întunerec, ci aşa cumva între ele... cum e colea pe la Sfântu Petru când te scoli ca să mâni vitele la turmă... Petru numai de un drag umbla prin ţara asta plăcută...
        Cât a mers Făt-Frumosul nostru aşa, aceea nu se poate spune cu vorbă omenească fiindcă într-această ţară n-a urmat zilei noaptea şi nopţii ziua, erau pururea zori cu vânt moale şi răcoros, cu soarele ascuns şi lumina de jumătate; împărăţia nopţii şi a zilei se începea numai de la casa Sfintei Vineri. După mult mers şi lungă călătorie. Petru văzu zărindu-se ceva alb printre roşeaţa cerului... Cu cât se apropia mai mult, cu atâta ceea ce vedea se desfăşura mai tare naintea ochilor lui. Asta era cetatea... Petru privi... privi... Răsuflă apoi o dată cu greu, ca omul care gândeşte "Doamne mulţumescu-ţi!
        ... Dar şi frumoasă era cetatea asta!
        Nişte turnuri nalte... nalte... până dincolo de Împărăţia Norilor, nişte păreţi albi ca ghioceii şi ridicaţi mai sus decât cum stă soarele la prânzul cel mare, un acoperiş de argint, dar cum de argint?! Aşa că nici nu strălucea în faţa soarelui, şi fereşti... tot din aer tors cu multă maiestrie şi ţesut în gherghef de aur întunecos... Peste toate astea se jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joacă vântul cu umbra crengilor colea primăvara când se mişcă de leneş ce este.
        Petru stete uimit în loc, ca să se poata minuna de atâta frumuseţă îngrămădită.
        Mult n-a putut să steie că i-a fost degrabă: descălecă dară, lăsă caii, ca să pască pe iarba cea plină de rouă, îşi luă fluieraşul precum i-a fost zis Sfânta Vineri, zise o dată "Doamne ajută" şi plecă la lucru cel mai mare. Abia merse aşa singur, pe jos o cale cam de trei azvârlite bune, până ce şi dete de un năzdrăvan adormit de dulceaţa fluieraşului. Acesta era unul dintre pândarii jurului cetăţii Zânei Zorilor... Oare Doamne cum a putut creşte atât de lung?
        Cum s-a putut întrupa atâta de puternic?
        Cum stătea aşa culcat pe spate. Petru începu să-l măsoare cu paşii... Nu voiesc să spun minciuna! a fost lung, foarte lung; atâta de lung a fost încât Petru răsuflă o dată cu greu când ajunse de la picioare la cap... nu ştiu acuma cu de-a bună seamă... de obosit, ori de uimit: nu e lună la răsărit atâta de mare, cât era ochiul năzdrăvanului. Apoi barem dacă ar fi fost şi acesta ca la altă lume, dar era tocmai în mijlocul frunţii... Aşa era ochiul! Cum au putut apoi celelalte să fie! Petru voinic de voinic, dar zău! el mulţumi lui Dumnezeu fluieraşului şi Sfintei Vineri, cum că n-a dat de rău cu acest om neom şi plecă cu încetul mai departe.
        Aşa, cam cât merge omul până ce-i vine să se aşeze la răcoare mai merse Petru până ce dădu de alte lucruri şi mai grozave... Nişte balauri tot cu câte şapte capete erau întinşi la soare şi adormiţi adânc, când pe de-a dreapta, când pe de-a stânga... Cum au fost aceşti balauri, aceea n-o mai spun: ştie anume toată lumea că balaurii nu-s treabă de glumă şi de râs... Asta era a două pază a împrejurulul de curte... Petru trecu cam cu fuga nu ştiu acuma de grabă ori de groază... Nici n-ar fi fost însă minune dacă s-ar fi îngrozit!
        Balaurul e balaur!!
        Acum ajunse Făt-Frumos la un râu...
        Să nu gândească însă nimeni că acesta ar fi fost râu ca toate râurile... Nu apă, ci lapte curgea aici nu peste nisip de piatră, ci peste pietre scumpe şi mărgăritare... şi nu curgea lin sau repede, ci lin şi repede deodata cum curg zilele omului fericit... Acesta a fost râul, care curge jur împrejur pe lângă cetate... tot curge... tot curge... fără a mai sta, fără a mai merge mai departe.
        Pe marginea râului dormeau tot cam de o săritură unul de altul nişte lei înghieraţi... Ce lei însă! Cu părul de aur şi pe dinţi şi gheare tot cu ferecătura... Aceştia erau paza râului... Dincolo de cea parte de râu era o grădină frumoasă... foarte frumoasă... cum nu poate fi decât la Zâna Zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori dormeau dulce şi lin tot zâne din zâne care de care mai frumoase, mai vrăjitoare şi mai dulce la faţă...
        Petru nici nu cuteză ca să privească într-acolo.
        Făt-Frumos se întrebă acuma cum să treacă peste râu. Râul era lat şi adânc, şi peste râu numai o punte, asta însă cum nu mai sunt puţine în asta lume. Dincoace şi dincolo, pe un mal şi pe altul, tot câte o frunte de punte păzită tot de câte patru lei dormitori. Puntea însă? peste punte nu poate trece suflet de om... O vezi cu ochii dar simţi golitate când calci cu piciorul pe ea... Cine ştie din ce o mai fi fost şi asta făcută! Doar chiar dintr-un pui de nor?
        Destul că Petru rămase pe ţărmul râului. Să treacă? nu poate. Să înoate? nu e treabă. Ce să facă dară?!
        Hai! Să nu fie grijă de Petru! Cu una cu două el n-o sfârşeşte! se întoarce îndărăt până ce ajunse la năzdrăvanul cel mare. Ce va da târgul şi norocul, gândi în sine, să stam dară şi la vorbă! "Scoala voinice!" strigă apoi pe năzdrăvan trăgându-l de mâneca surtucului. Când năzdrăvanul se deşteptă din somn întinse palma după Petru... aşa ca şi când vrei să prinzi o muscă.
        Petru suflă în fluieraş... Năzdrăvanul căzu iarăşi la pământ.
        Aşa-l trezi şi adormi Petru de trei ori una după alta, adică de trei ori l-a trezit şi de trei ori l-a adormit... Când fuse ca să fie de a patra oară, Petru îşi dezlegă năframa de la grumazi, luă degetele cele mici ale năzdrăvanului şi le legă cu ea laolaltă, scoase sabia şi prinzând pe năzdrăvan de piept mai strigă o dată: Scoala voinice! Văzându-se năzdrăvanul atât de rău batjocorit:
        – Ei, zise către Petru, nu te lupţi în luptă dreaptă! Stai la luptă dacă eşti voinic!
        – Mai aşteaptă oleacă! Mai nainte am o vorbă cu tine, grăi Petru... Jură că mă vei trece peste râu, şi atunci te las să vii la luptă. Năzdrăvanul făcu jurământ şi Petru-l lăsă să se scoale.
        Când năzdrăvanul se simţi deşteptat se repezi la Petru ca să-l turtească c-o lovitură... şi-a aflat însă omul!
        Nici Petru nu era de ieri de alaltăieri, şi el se repezi voiniceşte. Trei zile şi trei nopţi se luptă.
        Năzdrăvanul dete cu Petru de intră până la genunchi în pământ; Petru dete cu năzdrăvanul până în brâu; iară dete năzdrăvanul până la piept. Şi mai în urmă Petre până în grumazi! Când năzdrăvanul se simţi aşa strâmtorat:
        – Lasă-mă, strigă înspăimântat, lasă-mă că mă dau bătut!
        – Treci-mă peste râu? întrebă Petru.
        – Trec! răspunse cela din gură.
        – Ce să fac cu tine dacă îţi calci vorba?
        – Ucide-mă, fă ce vrei cu mine, numai acuma mă lasă să trăiesc.
        – Aşa să fie dară! zise Petre, luă după aceea mâna cea stângă a năzdrăvanului şi o legă de piciorul cel drept îi băgă năframa în gură ca să nu strige, îl legă la ochi ca să nu vadă şi porni aşa purtându-l de mână către râu.
        Când ajunseră la râu năzdrăvanul păşi cu un picior de o parte, cu altul de alta de râu, luă pe Petru în palmă şi-l puse frumos de cealaltă parte.
        – Acuma e bine! grăi Petru, suflă după aceea în fluieraş şi năzdrăvanul căzu de-a lungul pe malul râului.
        Aşa trecu Petre râul. Când zânele cele ce se scăldau în laptele râului auzira sunetul fluieraşului lui Petru, ele căzura somnoroase, ieşiră din lapte şi adormiră pe florile de pe mal. Aşa dormind le află Petru când se coborî din palma năzdrăvanului...-Nici nu cuteză să steie multă vreme la ele... Frumoase erau, doamne! Cum putea apoi să fie însăşi Zâna Zorilor? Sau doară ea e cea mai urâtă dintre cele frumoase? Făt-Framos nu se întrebă mult, ci porni ca să vadă.
        Când intră în grădină, începu a se minuna din nou. Cât a umblat şi păţit atâta frumuseţă n-a mai văzut...
        Lasă că arborii erau tot cu craci de aur, că izvoarele curgeau mai limpede decât roua, că vânturile se mişcau cântând şi florile vorbeau vorbe dulci şi frumoase; dar Petru mai mult se mira de aceea că în întreagă această grădină nu era nici o floare desfăcută, ci numai boboci... Parcă aici a fost stat lumea locului şi era să fie pururea tot primăvară... Oare când vor înflori florile acestea, dacă n-au avut vreme să înflorească până acuma? şi dacă n-au înflorit pentru ce?
        Aşa se întrebă Petru; aşa şi încă şi într-alt chip, în calea lui către cetate... Nimic nu-i stătea în cale; nimic nu-i oprea gândirea: toată lumea dormea; zânele de pe la izvoare, păsările de pe crengi, căprioarele dintre tufişuri şi fluturii de lângă flori. Toate erau duse de fluieraşul lui Petru.
        Chiar nici vântul nu se mai juca cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarbă şi râurile încetară de a mai curge... Singur Petru era treaz. Petru cu gândurile sale şi Petru cu mirarea gândurilor sale. Ajunse la curte. Jur-împrejurul curţii se întindea un ierbiş frumos şi des, un ierbiş ce fugea ca vântul. Poarta era în frunte: o poartă tot din flori şi alte lucrări frumoase. Pe sub poartă şi pe lângă poartă iarăşi flori, care de care mai frumoase, încât lui Petru i se părea că umblă pe nouri când călcă pe ele. Pe de-a dreapta şi pe de-a stânga dormeau zânele ce au fost să păzească intrarea în curte. Petru privi în toate lăturile, mai zise o dată "Doamne ajută" şi intră în cetate.
        Ce a văzut Petru într-aceasta curte, aceea nici n-o mai spun, ştie doară toată lumea că curtea Zânei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rând. Jur-împrejur zâne împietrite, pomi cu frunzele de aur şi cu florile de mărgele şi pietre scumpe, stâlpi de raze de soare şi netezi ca şi paltinul, trepte lucii şi moi ca şi culcuşul fetelor de împărat şi un aer plin de miros dulce şi adormitor...
        Nici nu voiesc să spun, că numai grajdul în care stau caii Sfântului Soare, era mai frumos decât cetatea celui mai mare împărat din lume... Aşa era asta la Zâna Zorilor şi nici n-ar fi putut fi altfel... Cum să fie doară? Petru se sui pe trepte şi intră în cetate... Cele dintâi douăsprezece odăi erau din pânză, altele douăsprezece din mătase. Urmară apoi douăsprezece de aur. Petru trecu cu iuţeală prin toate patruzeci şi opt; aici află pe Zâna Zorilor într-a patruzeci şi nouălea, care era cea mai frumoasă dintre toate.
        Astă casă era lungă, lată, naltă, ca şi o biserică din cele mai frumoase... jur-împrejur păreţii erau acoperiţi cu fel de fel de mătăsuri şi alte lucruri minunate; pe jos, pe pământ, pe unde umblai cu picioarele, era nu ştiu ce strălucitor ca oglinda şi moale ca perina şi... mai erau acum tot felul de lucruri frumoase, ca la Zâna Zorilor adecă... Unde va fi doară frumos, dacă nu aicea!.. Cum zic, lui Petru i se opri răsuflarea, când văzu că se vede în mijlocul atâtor lucrări aşa grozav de frumoase... În mijlocul acestei biserici, sau ce era, văzu Petru fântâna cea vestită pentru care a venit el atâta lume de pe pământ... (fântână ca toate fântânile şi nimic mai mult! Te miri cum a şi răbdat-o Zâna Zorilor în casa ei! Avea nişte doage din moşi strămoşi. Bag seamă, a fost lăsat ca aşa să rămâna! şi acum ar trebui să spun o vorbă mare!) Lânga fântână era chiar Zâna Zorilor aievea aşa cum era!
        Era doamne un leagăn de aur şi... numai Dumnezeu ştie de ce încă, destul cum că era frumos, aici în leagăn dormea Zâna Zorilor pe perini de mătasă umplute cu suflare de vânt de primăvară... Nici nu era frumoasă... Dar de unde să şi fie! N-a zis doară Sfânta Vineri că are fel de fel de lucruri urâte şi îngrozitoare? Ce să mai lungim doară vorba? Poate că Sfânta Vineri a avut dreptate. Poate să fie! Destul când Petru privi la ea aşa cum dormea în leagăn, el stete cu sufletul amorţit şi nu sufla mai mult în fluieraşul cel vrăjit... Era încremenit de minunat ce se minuna... Ba! frumoasă era,... frumoasă! Mai frumoasă decât chiar cum ţi-ar părea că ar fi să fie Zâna Zorilor... Mai mult nu vreau să zic!
        Pe de-a dreapta şi pe de-a stânga leagănului dormeau câte douăsprezece zâne din cele mai alese. Bag samă au adormit legănând pe împărăteasa lor... Petru nici nu le văzu de privit ce privea la Zâna Zorilor, până ce nu tresăriră toate din somn, când nu mai auzira fluieraşul... Petru... tresări dară şi el... şi începu a cânta din nou în fluieraş... Iarăşi adormi lumea, şi Făt-Frumos păşi cu trei paşi mai înainte.
        Între leagăn şi fântână era o masă, pe masă un colac alb şi moale, frământat cu lapte de căprioară, şi un bocal de vin roşu şi dulce ca visul de dimineaţă... Acesta era colacul puterii, şi celălalt vinul juneţei...
        Petru privi o dată la colac, o dată la vin şi o dată la Zâna Zorilor, se apropie după aceea cu încetul, păşi doi paşi către leagăn, masă şi fântână.
        Când Petru ajunse la leagăn, îşi pierdu minţile şi nu se mai putu răbda şi sărută pe Zâna Zorilor... Zâna Zorilor deschise ochii şi privi la Petru cu o privire încât el îşi pierdu minţile încă mai tare...
        Sufla după aceea în fluieraş, ca Zâna Zorilor s-adoarmă; luă cununa cea de aur şi o puse pe fruntea Zânei Zorilor; luă o bucătură din colacul de pe masă, bău o înghiţitură din vinul întineritor... şi iarăşi sărută şi iarăşi luă o îmbucătură, iarăşi bău o înghiţitură... Aşa de trei ori una după alta... de trei ori a sărutat pe Zâna Zorilor, de trei ori a îmbucat din colac şi de trei ori a gustat din vin... După aceea şi-a umplut ulcioarele cu apă din fântână şi a pierit cum piere vestea cea bună. Când Petru ajunse în grădină, dete de o lume cu totul nouă...
        Florile erau flori; bobocii se desfăcuseră; izvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe păreţii cetăţii, zânele aveau mai multă plăcere în feţele lor. Toate aceste din trei sărutări... Cum a intrat Petru aşa a şi ieşit: printre zâne şi flori, pe palma năzdrăvanului, printre lei, balauri şi năzdrăvani... Când fu apoi în seară privi o dată îndărăt şi văzu că lumea întreagă s-a pornit în urma lui... Hei! dar şi-au dat de om! Nu ca vântul, nu ca gândul, nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai repede, cum trece fericirea s-a fost lăsat Petru pe cale... Goana rămase îndărăt şi Petru sosi pe jos la Sfânta Vineri.
        Sfânta Vineri ştia că Petru o s-ajungă, din rânchezatul Murgului, care din cale de trei zile simţi apropierea stăpânului său: îi ieşi dară în cale cu colac moale şi cu vin roşu.
        – Bun ajuns, Făt-Frumos!
        – Bună ziua, soră sfântă!
        Petru-i dete ulciorul cu apă de la fântâna Zânei Zorilor. Sfânta Vineri-i mulţumi frumos. Mai vorbiră apoi câteva cuvinte despre calea lui Petru, despre curtea Zânei Zorilor şi despre frumuseţea sorei Soarelui şi Petru puse şaua pe Murgul, că zău! el nu prea avea vreme de pierdut... Baba Vineri asculta când cu dulce, când cu amar, când cu drag, când cu necaz; văzând apoi cum că Petru va să meargă îi pofti sănătate şi noroc.
        Petru nici nu stete până n-ajunse la Sfânta Joie. Aici se coborî de pe cal şi intră; precum a fost vorbă să fie.
        Nici la Sfânta Joie nu se prea opri; zise "bună ziua", mai făcu o vorbă scurtă şi luă "sănătate bună".
        – Stai! să-ţi mai spun una mai nainte de a porni în cale, zise Sfânta Joie cu grijă.
        – Să-ţi ai grijă de viaţă; să nu legi vorbă cu om, să nu mergi iute, grăbit; să nu iei apă de la mână; să nu crezi la vorbă şi să fugi de buze dulci.
        Să te duci cum ai venit... Calea e lungă, lumea e rea şi tu ai la tine lucru mare! Ascultă dar de mine: iaca-ţi dau o năframă; nu e de aur, nu-i de argint nici de mătasă, nici de mărgele; e de pânză nesădită, să o porţi că e vrăjită... Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l ajunge, suliţa nu-l pătrunde, sabia nu-l taie şi gloanţele sar de pe trupul lui.
        Aşa grăi Sfânta Joie. Petru primi şi ascultă; se lăsă apoi cu Murgul în vânt şi se duse... se duse... cum se duc adică Feţii-Frumoşi când îi mâna dorul de casă.
        La Sfânta Miercure Petru nici nu se mai coborî de pe cal, ci zise "bună ziua" din spatele calului şi mână mai departe.
        Într-o bună vreme îi veni cutia cea vrăjită în minte şi vrând să audă veste din lume, o scoase din teacă. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, până ce şi începu a vorbi ce vorbea de acolo din ea.
        – S-a supărat Zâna Zorilor pentru că i-ai furat apă... S-a supărat Sfânta Vineri pentru că i s-a spart ulciorul... S-au supărat fraţii tăi Florea şi Costan pentru că le-ai luat împărăţia.
        Petru începu a râde când auzi de atâta supărare. Nici nu ştia ce să întrebe mai înainte.
        – Cum a spart Sfânta Vineri ulciorul?
        – De bucurie ce i-a fost a început a juca şi a căzut cu ulcior cu tot.
        – Cum am luat eu împărăţia de la fraţii mei?
        Cutia începu acuma a spune că fiind împăratul bătrân şi orb de amândoi ochii, Florea şi Costan s-au dus la el şi au cerut ca să împartă împărăţia între dânşii. Împăratul le-a spus că numai acela va împărţi ţara, care va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor. Înţelegând fraţii lucrul merseră la Baba Birsa şi asta le spuse că ai fost, ai făcut şi ai pornit ca să vii.
        Fraţii se sfătuiră şi acuma au pornit în calea lui Petru, ca să-l ucidă, să ia apă de la el şi să împărătească peste ţară.
        – Minţi, cutie spurcată! strigă Petru mânios când le auzi toate acestea, şi dete cu cutia de pământ, încât crăpă în şaptezeci şi şapte de bucăţi.
        N-a mai mers mult până ce şi văzu nourii din ţara sa, simţi suflarea vânturilor de acasă şi zări din depărtare pe ici colea câte un munte de pe marginile ţării... Petru stete în loc ca să vadă mai bine, că-i părea că nu e adevărat ce-i părea.
        Era să treacă peste puntea cea din marginea împărăţiei când văzu c-aude ceva din depărtare... aşa ceva ca şi când ar striga un om, şi ca şi când l-ar striga chiar pe el după nume
        – Măi Petre! Voi să stea în loc.
        – Mergi! mâna! strigă Murgul. Nu e bine să stai!
        – Ba nu! stai! să vedem ce e cine şi pentru ce? Să dăm faţa cu lumea.
        Petru zise şi suci frâul Murgului.
        – Ei Petre! Petre! Oare cine te-a învăţat să stai? Oare n-ar fi mai bine să te pleci la sfatul Murgului? Aşa e lumea n-ai ce face!
        După ce se întoarse văzu, doamne, pe cine văzu! pe frate-său Florea şi pe frate-său Costan... Amândoi erau şi împreună se apropiau către Petru... Petre! mergi! mâna! Sau nu ţi-a zis Sfânta Joie să nu legi vorba cu om? Sau nu ştii ce veste ţi-a dat cutia Sfintei Miercuri? Fraţii veneau cu vorbă bună şi cu buze dulci... Şi Sfânta Joie a fost zis... Petre! Petre! ai uitat, ce-a zis?! Când Petru văzu pe fraţii săi cei dulci zbură din spatele Murgului la ei în braţe. Doamne! Dar cum să nu zboare! De când n-a văzut el faţă de om? De când n-a auzit vorbă pământească?
        Şi a curs vorba cum curge între fraţi. Petre era vesel şi fericit. Florea şi Costan erau buni la vorbă şi dulci la buze... Singur Murgul era trist, singur el îşi lăsă capul la pământ.
        După ce fraţii vorbiră multe de împăratul bătrân, de ţară şi de calea lui Petru, Florea începu a-şi încreţi fruntea.
        -Frate Petre! Lumea e vicleană! N-ar fi mai bine ca să ne dai nouă apa ca s-o ducem noi? grăi fratele. Ţie-ţi iese unul în cale, iară pe noi nimeni nu ne ştie, de unde venim, unde mergem şi ce ducem.
        – Da! da! grăi Costan, Florea vorbeşte bine. Petru clatină o dată... de două ori din cap şi spuse fraţilor săi treaba cu năframa. Fraţii cei doi văzură acuma că pentru Petru nu este decât o moarte.
        Florea începu dar a bate şaua ca să priceapa iapa.
        Cam de vreo trei azvârlite d-acolea era o fântână cu apă limpede şi rece.
        – Nu ţi-e ţie sete măi Costane? grăi Florea trăgând o dată cu ochiul către Costan.
        – Da! răspunse Costan, pricepând ce şi cum ar trebui să fie. Hai, frate Petre să ne stâmpărăm o dată setea şi apoi să pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge în urma ta şi te vom păzi de necaz şi primejdie.
        – Nu merge Petre! Nu merge că nu dai de bine! Murgul necheza o dată... Hei! Dar Petru nu l-a înţeles.
        Ce s-a întâmplat după aceea!? Ce să se întâmple? Nimic nu s-a întâmplat! Fântâna era lată şi adâncă...
        Fraţii porniră cu apa către casă ca şi când ei ar fi adus-o chiar de la Zâna Zorilor. Murgu mai necheză o dată aşa de turbat şi de dureros încât se înfiorară şi pădurile... fugi până la fântână... şi stete împietrit de durere.
        Aşa fuse treaba cu Petru cel voinic şi Făt-Frumos viteaz! Bag samă aşa i-a fost ursita, ca s-ajungă în ceas rău!
        La curtea împăratului se făcu ospăţ şi veselie mare. Merse vestea în ţară, cum că feciorii împăratului Florea şi Costan au adus apă de la fântâna Zânei Zorilor.
        Împăratul se spălă cu apă pe ochi şi văzu, - cum om încă n-a mai văzut... Era în casa împăratului pe după cuptor un vas cu curechi; în doaga acestui vas şedea un vierme: împăratul îl văzu prin lemn, aşa vedea de bine.
        După ce împăratul împărţi ţara între feciorii săi cei voinici, se retrase în curtea sa cea mare, ca să-şi trăiască zilele bătrâneţelor în pace.
        Aşa se sfârşi treaba cu apa de la fântâna Zânei Zorilor: Ţara făcu un ospăţ de trei zile şi trei nopţi şi se puse iarăşi la lucru ca şi când nici nu s-ar fi întâmplat nimic.
        După ce Petru se depărtase de la leagăn, ieşi din casă şi curte... după ce sunetul fluieraşului nu se mai auzea, Zâna Zorilor îşi veni în fire, deschise ochii, ridică capul şi privi în toate lăturile căutând nici ea singură nu ştia ce... Ce a fost? întrebă pe de jumătate încă prin vis. Cine? I se părea, cum că a văzut ceva prin vis ba chiar aievea... ceva dulce, plăcut, o fiinţă... ca şi când ar fi omenească, însă mai puternică în privire, mai altfel decât ceea ce a fost văzut până atunci...
        – Nu ştiti voi ce a fost? Aţi văzut şi voi? Sau aţi dormit? Aţi visat? aşa le întrebă Zâna Zorilor pe zâne... şi se întrebă pe sine însăşi... îi părea că de când a văzut ce-a văzut chiar nici sufletul său nu mai e tot acela... şi nimenea nu-i răspundea, toată lumea stătea uimită. Văzu cununa...
        – Ce cunună frumoasă! Cine oare a cules florile din ea? Cine oare le-a împletit în cunună? Şi cine oare a adus aici cununa şi a lăsat-o la mine pe leagăn?! Zâna Zorilor se întristă!
        Văzu pâinea pe masă... Lipseau din ea trei bucăţele; una de-a dreapta, una de-a stânga şi una din mijloc.
        Din vinul juneţei lipseau asemenea trei înghiţituri: una de deasupra, una din fund şi una din mijloc... A trebuit să fi fost cineva aicea... Zâna Zorilor se întristă încă mai tare; îi părea că o doare ceva, şi nu ştia ce şi unde...
        Apa din fântână era tulbure... Apă! apă a dus cineva de aici! Zâna Zorilor se supără. Cum a putut intra cineva fără veste?!
        Unde e paza cea aspră? Năzdrăvanii? Balaurii? Ce au făcut leii ferecaţi?! Şi zânele? Şi florile? Şi soarele? Nimeni n-a păzit? Nimeni n-a fost la locul său?! Zâna Zorilor se supără pe deplin. – Lei, zmei, balauri, năzdrăvani, porniţi, goniţi, ajungeţi, prindeţi şi aduceţi! porunci Zâna Zorilor în supărarea ei cea mare.
        Porunca sună şi toată lumea se puse în mişcare.
        Petru s-a fost însă întins la fugă încât nici razele soarelui nu-l puteau ajunge.
        Toţi veniră trişti, toţi aduseră veşti triste. Petru a fost trecut peste marginile Împărăţiei Zorilor unde întreaga pază nu mai avea putere.
        Zâna Zorilor îşi uită acuma supărarea de tristă ce se făcu şi trimise pe Sfantul Soare ca să umble în lume să facă din şapte zile una... să cerce să afle şi s-aducă veşti.
        O zi din şapte zile Zâna Zorilor n-a făcut alta decât a stat şi privit în calea Soarelui, a privit... privit... până ce au început a-i curge lacrimile din ochişori, nu ştim acuma de privitul cel mult ori de durerea şi dorul ei cel mare!
        Iată-ntr-a şaptea zi Sfantul Soare se reîntoarce... roşu, trist şi obosit... iarăşi veste rea! Hei! că Petru era unde razele soarelui nu pot pătrunde!
        După ce Zâna Zorilor văzu că şi cea din urmă încercare fu în zadar, dete poruncă aspră în ţară: Zânele să nu mai zâmbească, florile să nu mai miroasă, vânturile să nu mai mişte, izvoarele să nu mai curga limpede şi razele soarelui să nu mai lumineze.
        Porunci apoi, ca între lume şi Împărăţia Zorilor să se lase vălul cel mare al întunecimii prin care să nu străbată decât o singură rază de soare, care să ducă vestea-n lume cum că "până ce nu va veni acela care a dus apă de la fântână, soarele să nu se mai mişte pe cer".
        A mers vestea în lumea cea întunecoasă... oamenii înţeleseră că lumina cea grozavă nu e decât pentru lumina ochilor împăratului...
        Nimeni nu vedea în lume afară de împăratul; nimeni nu vedea necazurile întunericului decât împăratul. Dete dar fiilor săi Florea şi Costan sfat şi poruncă, ca să pornească, să meargă şi să mântuiască lumea de întunerec. Cine a minţit una, minte şi a doua; Florea se puse în şa şi porni către Împărăţia Zorilor acuma când Petru a fost curăţit calea.
        – Vine cineva? întrebă cam aspru.
        – Vine, răspunseră zmeii, ce stateau pază la punte.
        – Cum vine, peste punte ori pe sub punte? Puntea era, - acum ştim noi - cum era! Florea trece pe sub punte.
        – Voinicul vine pe sub punte! răspunseră zmeii cam în glumă.
        – Grijiţi de el, neagră vă fie lumina! zise acuma Zâna şi primi pe Florea să intre.
        Pe Florea-l trecură fiorii când văzu atâta frumuseţă.
        – Bun ajuns voinice! Tu ai furat apă?
        – Să fie de bine! Zău eu am luat-o.
        – Tu ai băut vinul? Florea stete mut.
        – Tu ai mâncat pâinea? Florea zise "ba".
        – Tu m-ai sarutat? Florea-şi uită vorba.
        – Na! Oarba-ţi fie lumina! Învaţă-te să mai minţi!
        Zise acuma Zâna supărăta şi-i dete lui Florea două pălmi, una pe de-a dreapta, una pe de-a stânga, încât ăstuia i se întunecară ochii.
        Doi zmei dusera apoi pe orbitul de Florea acasă şi treaba se găti.
        Porni şi Costan în urma frăţine-său.
        Porni, ajunse, o păţi şi reînturnă.
        În lume nu mai rămase acuma nici o rază de lumină.
        Aşa rămase lumea întreagă oarbă de dragul ochilor unui împărat...
        După ce Zâna Zorilor a văzut cum că nu poate afla pe Petru, a chemat la sine pe întreaga ţara sa, pe zmei, balauri, năzdrăvani şi lei, pe toate zânele, pe toate florile, pe toţi supuşii i-a chemat la sine. Chiar şi Sfantul Soare a trebuit să se coboare de pe cer, să desfrâne caii de la căruţă, să-i bage în grajd şi să intre la Zâna Zorilor... Când au fost aşa toţi adunaţi împreună, Zâna Zorilor nu le împărţi mai mult la porunci, ci tristă şi mustrată cum era, luă ziua bună de la toţi supuşii săi, le mulţămi pentru iubire şi credinţă şi-i trimise în lume, ca să meargă să facă fiecare după capul şi priceperea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi balauri şi tot atâţia năzdrăvani opri la sine, ca să fie cine să-i păzească puntea. Trimise toate zânele în grădină şi lăsă, ca să nu intre-n curte până ce nu o vor vedea pe ea senină; lăsă ca florile să miroasă d-aici înainte un miros, care îmbata orice fiinţă omenească, ca vânturile să se mişte cântând atâta de dureros încât orice suflet omenesc să plânga când le aude, ca izvoarele să curga apă amară, şi lăsă ca soarele pe toată ziua dată de Dumnezeu să arunce câte şapte raze seci în lume.
        După ce toate acestea le rândui, se duse la roata cea mare, pe care era învârtit firul traiului omenesc şi opri roata de a se mai întoarce şi viaţă omenească de a mai curge... Dup-aceea... Zâna Zorilor se ascunse din faţa lumii în fundul curţii celei mari, în locul cel mai întunecos şi mai neîngrijit...
        Zmeii, balaurii şi năzdrăvanii ieşiră-n lume şi de ruşine ce le era, s-ascunseră în cele mai adânci pustiuri, peşteri - ca ochiul omenesc să nu-i mai vadă! Leii-şi lepădară părul de aur şi ferecătura de pe gheare şi dinţi, şi de supăraţi ce erau se făcură sălbatici; Zânele s-ascunseră prin grădini; florile, izvoarele şi vânturile se supuseră voinţei Zânei Zorilor, şi razele seci, fără căldură şi lumină, şi astăzi se văd întinse pe cer colea în nopţile de vară...
        Viaţa omenească stete locului, şi timpul înceta de-a mai curge...
        Doi lei, doi zmei, doi balauri şi doi năzdrăvani se pusera pază la punte...
        Cât a rămas Împărăţia Zorilor astfel, aceea nu se ştie şi nici nu se poate spune...
        A trecut multă vreme aşa fără să fi curs!
        A înţeles şi Sfânta Vineri că Zâna Zorilor s-a supărat; raza cea pustie şi vântoasele ce cutreierau lumea întreagă i-au fost adus ştire de mult... S-a supărat de jumătate, iar de cealalta jumătate s-a bucurat: s-a supărat pentru că nu mai putea să mai privească în căutătoare şi s-a bucurat pentru că vedea pe Făt-Frumosul său cel voinic scăpat şi pe vecina sa cea frumoasă trista... A mai fost apoi necăjită pentru că i s-a fost spart ulciorul cu apa cea minunată.
        Când Sfânta Vineri văzu însă că întunerecul nu mai încetează, lumina nu mai vine, şi când pieri şi cea din urmă rază de pe pământ, zic când Sfânta Vineri văzu că Zâna Zorilor i-a trecut de glumă, ea porunci vântoaselor ca să pornească toate împreună, să se izbească în vălul cel mare de la marginea împărăţiei să-l mişte din loc şi să facă ca lumina să curgă în lume.
        Vântoasele porniră... care de care mai turbate, care de care mai grozave şi mai înfricoşate,... cum merg adică vântoasele... Ţi se părea că au să ia lumea cu sine şi să nu se mai oprească în loc cu ea. Ajunseră la văl... se izbira în el... şi cum se izbira? Vălul nu se mişcă!
        Vântoasele se mai izbira o dată... apoi încă o dată... adică de trei ori una după alta.
        ...Şi apoi nu se izbira mai mult... văzură cum că vălul stă mai ţeapăn decât pământul în ţâţânele sale... Stătură câteva clipe locului - ruşinate şi obosite se întoarseră după aceea îndărăt şi înconjurară o dată lumea în mânia lor cea turbată... Ce a fost calea lor? Acuma-şi poate gândi fiecare ce a fost! Bine cu de-a-bună seamă-a putut fi! Vai şi amar!
        Vântoasele sosira acasă şi spuseră Sfintei Vineri cum şi ce e cu vălul.
        Sfânta Vineri se supără acuma şi de cealalta jumătate: trimise vânturile la curtea împăratului ca să ducă lui Petru vorbă şi sfat: să meargă să stea de vorba cu Zâna Zorilor şi să facă ce va face, ca să aducă lumina în lume.
        Vântoasele porniră de-a două oară... acuma ceva şi mai încet... mai nepripit... ca şi când pleci adică în treabă bună şi la om... Ajunseră la curte... Petru nu e! Vântoasele începură a se mişca mai a străin.
        Petru a pierit în cale.
        Vântoasele luară curtea din stânga... apoi din dreapta... apoi din mijloc... O întoarseră, suciră, ridicară şi aruncară până ce nu se mai alese nimic din ea... După aceea porniră cu vestea despre moartea lui Petru către coliba Sfintei Vineri.
        – Porniţi cu toţii în lume; mişcaţi tot ce e de mişcat şi aflaţi pe Petru. Viu sau mort mi-l aduceţi! porunci Sfânta Vineri după ce auzi vestea cea tristă. Trei zile şi trei nopţi vântoasele nu mai steteră...
        De trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile din cursul lor; de trei ori sfărâmară nourii izbindu-i de stânci; de trei ori măturară fundul mării şi de trei ori prăpădiră faţa pământului.
        Toate fură în zadar! Ele intrară acasă care de care mai obosite care de care mai mânioase şi mai ruşinate.
        Numai una n-a sosit încă; vântul cel de primăvară, leneş, moale şi întârziatic... Unde să fi rămas? Toţi ştiau că multă treaba n-o fi fost să facă... Cine ştie... de obosit ce-o fi fost s-a pus undeva la răcoare... Nimeni nu-şi bătea capul cu el.
        Iac-o dată într-un târziu după ce toată lumea s-a mai rupt gândul de a mai afla pe Petru, frunzele începură a se mişca. Sfânta Vineri simţi molătatea suflării şi ieşi afară.
        – Ce veste aduci? întrebă pe cea mai dragă dintre vântoase.
        – Tristă e de tristă dar bună-i de bună, şopti vântul cel tânăr. După ce m-am fost obosit de atâta cercetare, de atâta spart şi prădare dădui de-o fântână seacă şi cugetai să intru în ea ca scutit de surorile mele să mă mai odihnesc mai nainte de a porni către casă.
        – Şi-n fundul fântânei aflaşi pe Petru? strigă Sfânta Vineri plină de bucurie.
        – Da! şi pe Murgul de o parte.
        – Dulce-ţi fie vorba, dragu-ţi fie sufletul, şi pururea veste bună s-aduci! zise acuma Sfânta Vineri către vântul cel de primăvară, îi porunci apoi ca să se repeadă până la Sfânta Joie şi să-i spună ca să gătească cu tigaia de aur, că de Petru nu e bine, să sară d-acolea până la Sfânta Miercure, şi să-i spună ca să vină la sfântă cu apa vieţii.
        – Înţeles-ai? îi mai zice Sfânta Vineri. Să fii cu-n picior aici, cu unul acolo! Şi porniră cu toţii... Sosiră cu toţii la fântâna cea părăsită...
        De Petru nu era decât os şi cenuşă.
        Sfânta Miercure luă oasele şi le încheie laolaltă... Nu lipsea nici unul.
        Sfânta Vineri porunci vântoaselor ca să desfunde fântâna, s-arunce pulberea în sus şi s-adune cenuşa lui Petru... Toate se făcură...
        Sfânta Joie făcu foc, culese roua de pe frunze în tigaia cea de aur... şi puse tigaia pe foc... Când apa începu a fierbe, Sfânta Miercure zise trei vorbe... privi o dată către răsărit, o dată către apus, o dată către miază-zi, o dată către miază-noapte, apoi aruncă iarba vieţii în apa cea fiartă. Tot aşa făcu şi Sfânta Vineri cu cenuşa lui Petru. Sfânta Joie numără după aceea, unul, două, trei şi luă tigaia de pe foc.
        Din cenuşa lui Petru, din roua şi din iarba vieţii s-a fost făcut o unsoare mirositoare. Vântul cel de primăvară suflă o dată peste ea, şi unsoarea se slei. Acuma unseră oasele lui Petru cu unsoarea de şapte ori în jos, de şapte ori cruciş, tot de atatea ori curmeziş... şi când fuseră gata, Petru sări în picioare... pe de o sută şi pe de o mie de ori mai frumos decât cum a fost... pe de o sută şi pe de o mie de ori mai voinic şi mai fălos decât cum a fost!
        – Săi pe cal, voinice! zise Sfânta Vineri.
        Îndată ce Murgul simţi pe stăpânul său în spatele sale, începu a necheza şi a scăpăra din picioare... Era mai viu decât cum a fost cândva!
        – Unde pornim? întrebă vesel.
        – Către casă! răspunse Petru.
        – Cum să mergem?
        – Ca blestemul!
        Petru mulţămi de vorbă şi treabă, se întinse apoi la cale şi merse... merse..., cum merge adică blestemul... până ce ajunse la curtea împăratului. De curte nu mai era decât locul... Nu vedeai urmă de om, de la care să poţi auzi o vorba sau o veste... iacă într-un târziu Barsa ieşi din fundul unei pivniţi mucezite.
        Petru înţelese ce e, cum din ce pricină, întoarse frâul Murgului şi merse mai repede decât cum a venit... Nici nu răsuflă până la Împărăţia Zorilor. Câtă vreme a trecut, de când a rămas, cum a fost să rămâna trebile-n Împărăţia Zorilor, aceea cu vorbă şi grai nu se poate spune...
        Multa vreme a trebuit să treacă!
        Când Petru sosi la punte, în soare nu mai erau decât trei raze luminoase, şapte calde şi nouă seci... celelalte toate le-a fost lepădat cu de-amănuntul... Când Petru se opri cu Murgul, toată lumea se opri cu el ca să vadă ce va fi să fie acuma.
        Zâna Zorilor simţi, cum că ceva deosebit trebuie să fie în apropiere, că-i părea că tocmai acuma s-a deşteptat din visul cel ce-a făcut-o tristă... Ea dorea... nu ştia ce... tocmai ca şi atuncea... – Cine vine? întrebă cam cu jumătate de gură.
        – Ţine-te bine stăpâne! zise Murgul. Petru strânse din pinteni, trase din frâu şi nici nu se simţi până ce fusese de cealalta parte de punte.
        – Voinic vine peste punte! strigară păzitorii ridicăndu-şi pălăriile din cap.
        Zâna Zorilor nu se mai mişcă din loc şi nu mai grăi nici o vorbă... Ca pe nevăzute sări Petru la ea, a cuprins-o în braţe, şi o sărută... cum sărută adică Feţii Frumoşi pe zânele drăgăstoase!
        Împărăteasa Zorilor simţi că simte ce n-a mai simţit... Nu mai vorbi, nu mai întrebă, ci făcu semn ca să bage pe Murgul în grajdul soarelui şi intră cu Petru în casă...
        Zânele începură a zâmbi vesel; florile începură a mirosi dulce; izvoarele deteră a curge limpede; vânturile se prefăcură în cântec de bucurie: roata vieţii începu a se întoarce mai repede decât prisnelul; valul cel negru căzu la pământ şi soarele strălucitor se ridică în sus către ceruri... sus... mai sus decât cum a fost cândva.. şi-n lume se făcu lumina ca faţa soarelui încât nouă ani, nouă luni şi nouă zile oamenii nu văzură nimic de lumina cea înfricoşată.
        Petru merse acasă, aduse pe tatăl său cel bătrân şi pe mama sa cea bătrâna, făcu o nuntă încât îi merse vestea-n nouăzeci şi nouă de ţări şi se făcu împărat peste amândouă împărăţiile.
        Iară fraţilor Florea şi Costan li se dete lumina ochilor ca să vadă şi ei fericirea lui Petru.
        Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Făt-Framos cu Zâna Zorilor din Ţara Soarelui.
        Petru a trăit şi a împărăţit cu pace şi cu sănătate,... şi doară mai împărăteşte şi astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Limir-Împărat

2014-02-03T02:00:00.000+02:00

A fost ce-a fost... a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, şi văduva era săracă de nu mai ştia cum să-şi înnoade zdrenţele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creşteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el.
        Dimineţile, când se deştepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopţile o visa totdeauna pe fata ei voioasă şi fericită înconjurată de bogăţii şi gătită ca o împărăteasă, şi grea mâhnire o coprindea când o vedea săracă şi îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puţin faţa mamei iar se înveselea, căci Lia era şi în sărăcia ei tot voioasă şi fericită, parcă ar fi încunjurată de bogăţii şi gătită cum o visase, ca o împărăteasă.
        Sculată în crepetul zorilor de zi, Lia se furişa tiptil din coliba sărăcăcioasă, ca să nu turbure nici măcar prin răsuflarea ei somnul maicii sale, şi începea să măture preajma casei, să cureţe coteţele celor trei găini pe care le aveau, să-şi adune porumbeii şi să facă rânduială puind fiecare lucru la îndemână, după cum cere rostul lui. Şi cum mătura şi făcea rânduială, Lia nu începea de la pragul colibii, ci de la cel mai depărtat colţ al curţii, şi mâna gunoiul spre uşa de intrare, ca să nu rămîie nici un unghi nesocotit şi necurăţit. Când se scula, văduva stetea mai bucuros afară decât în casă, şi Lia ridica gunoiul din prag, îl ducea la locul lui, apoi intra ca să dereticească prin colibă, cântând voioasă, şi oglindă luminoasă se făcea toate sub mâna ei, încât, împărat de-ai fi fost, ţi-ai fi părăsit palatele ca să stai în coliba văduvei.
        Iar când Lia ieşea din colibă, curtea era plină de flori răsărite pe urmele paşilor ei, care toate se clătinau plecându-se spre dânsa, dar îi ziceau întristate: "Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce eşti la fire, şi totuşi, mult mai ai să umbli şi să alergi, căci ursitul tău e dus după lume de 9 ani acum în pământ."
        Aşa azi, aşa mâne, multe zile de-a rândul tot aşa, până ce Lia n-a fost cuprinsă de un nespus dor de ducă.
        – Am să plec, mamă, în lume, că nu rnă mai rabdă pământul şi mă duce dorul, zise ea. Sunt acuma fată mare şi eu şi mi se cuvine să-mi caut rost în lume.
        Văduva suspină, căci atâta copil avea şi ea şi mult îi era dragă fata, dar mamă era, ca orişicare mamă, norocul copilului său îl visa, iar norocul în lumea largă se găseşte.
        – Mergi - îi zise dar - copila mea, şi nici spine, nici buruiană în cale să nu-ţi găseşti.
        Lia frământă aluat din făină neagră şi-şi făcu o azimă de drum, apoi porni în cale lungă, nu cu opinci de oţel şi curele de viţel, ca Făt-Frumos din poveste, ci desculţă, ca o fată săracă, şi se duse zi de vară până în seară, peste văi şi dealuri, cum o ducea potecuţa pe care mai umblaseră şi alţii.
        Cum se ducea aşa, iată că dă peste o turmă de oi, care păştea păzită de dulăi, în vreme ce păcurarii dormeau la umbră de mărăcini. Liei i se făcu milă de ea, căci dulăii erau toţi şchiopi de toate patru picioarele, iar oile, sărmanele, toate erau pline de scaieţi, de se făcuse pâslă bătucită lâna de pe ele.
        – Oiţelor, dragelor - le zise Lia - ia veniţi la mama, ca să vă cureţe. Oile alergară din toate părţile şi se adunară împrejurul ei ca bobocii plouaţi împrejurul cleştii, iar ea se puse pe muncă grea şi lungă, ca să le scoată scaieţii din lână, unul cîte unul, încet şi cu băgare de seamă, cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici pielcuţa să nu le doară, nici firele subţiri să nu se rumţpă.
        Mult a stat aşa şi le-a curăţit, şi iar le-a curăţit, de s-au adunat vrafuri mari de scaieţi şi la dreapta şi ia stingă ei, dar nu s-a lăsat până ce.nu le-a văzut toate curate şi cu lâna moale şi creaţă, parc-ar fi trecută prin darac.
        – Câţi scaieţi ai scos, atâte zile să ai - îi ziseră oile uşurate - şi orişicât de lung ţi-ar fi drumul, buruiană în cale să nu-ţi găseşti, mai ziseră şi ele, parc-ar fi ştiut vorba mamei.
        – Dar voi, cânilor, dragilor, de ce şchiopătaţi fiecare de cîte toate patru picioarele? îi întrebă ea acuma pe dulăi.
        – Pentru că suntem desculţi ca tine, iar nu încălţaţi ca oile - răspunseră ei - şi sunt mulţi spini şi multe mărăcini prin care avem să alergăm.
        Lia iar se puse pe muncă lungă şi grea, ca să le scoată spinii din tălpi, tot unul câte unul, tot încet şi cu băgare de seamă, tot cu degetele subţiri şi măiestre, ca nici să nu simtă când îi scoate.
        – Câţi spini ai scos, atâţi ani să numeri în viaţa ta - îi ziseră cînii - şi orişicât de lung ţi-ar fi drumul, peste spini în cale să nu dai.
        Lia plecă mai departe uşurată, căci uşurat se simte omul care li-a făcut altora vreo uşurare, şi-şi urmă drumul pe potecuţa cea netedă şi curată, de era mare mulţumire să calci cu piciorul gol pe ea. Nu trecu însă mult şi dânsa iar se opri.
        În drumul ei se zbătea în arşiţa soarelui o biată de râmuliţă, subţirică, străvezie şi plăpândă. Ar fi vrut, sărmana de ea, să intre în pământ, dar prea era bătătorit locul pe potecă, s-ar fi târât mai departe, dar i se sleiseră puterile şi rău o ardeau razele fierbinţi ale soarelui, care uscă şi seacă viaţa.
        Liei i se făcu milă de ea, o luă frumuşel şi, dând cu ochii de un muşuroi, scurmă puţin pământul din el, o puse în scurmă tură şi-o acoperi.
        – Scurtă să-ţi fie şi netedă calea, căci mare bine mi-ai făcut - grăi râma - şi să-ţi aduci aminte de mine când te vei afla în mare strâmtoare.
        Plecând înainte, Lia văzu în zarea depărtării o pădure, dar cum mergea, pădurea venea, parcă, şi ea şi se apropia, încît ai fi crezut că aleargă - curat ca în poveste! Nu făcu, însă, Lia decât puţin drum, când dete peste o cârtiţă, care, orbită, sărmana, de lumina zilei, umbla buimacă şi deznădăjduită că nu mai poate să-şi găsească muşuroiul în care o aşteptau puişorii flămânzi.
        I se făcu Liei milă şi de ea, o luă în poală şi o duse la muşuroiul în care pusese râma.
        – Bine cu bine să ţi se răsplătească - îi zise cârtiţa - căci mare bine mi-ai făcut şi în greu drum ai plecat. Să ştii, însă, că din drum n-ai să te abaţi şi unde ţi se va sfârşi poteca, acolo să te opreşti.
        Lia îşi urmă drumul, încă mai uşurată, şi haide! pe potecă înainte, tot mai aproape de pădurea deasă şi plină de buruiană mare şi de mărăcini înţesaţi.
        Fiindcă în lumea aceasta drumurile toate se înfundă, pe înserate, când Lia a ajuns la pădure, s-a înfundat şi poteca cea netedă şi curată. Lia s-a oprit dar şi, nemaiştiind încotro să apuce, s-a aşezat pe iarba verde şi moale, s-a lăsat în paza duhurilor curate şi, obosită cum era, de drum, a adormit deodată cu asfinţirea soarelui.
        Dimineaţa, în revărsatul zorilor, când s-a pomenit din somn, ochii ei s-au oprit asupra unei poteci netede şi curate, care şerpuia prin pădure, printre buruieni şi mărăcini.
        Oârtiţa luase înţelegere cu râma şi peste noapte se adunaseră toate cârtiţele ca să taie rădăcinile mărăcinilor, toate râmele, ca să taie rădăcinile buruienilor şi să afâneze pământul în calea Liei, iar oile l-au bătucit cu unghiile lor cele tari şi cânii l-au netezit cu tălpile lor cele moi, încât era o mare mulţumire să calci pe el.
        Lia îşi urmă dar drumul sprintenă şi voioasă până în prânzul cel mic, până în cel mare şi până în amurgul serii, când iar i se sfârşi poteca, şi dânsa iar se opri, iar se aşeză pe iarba verde şi moale şi iar adormi sub paza duhurilor curate. Când se pomeni a doua zi, ochii ei se opriră asupra florilor care crescuseră pe urma ei şi se plecau, ca de obicei, spre ea şi-i ziceau mai înviorate:
        – Bună eşti, frumoasă eşti, harnică eşti, dulce la fire şi miloasă eşti, dar tot mai ai să umbli şi să alergi, ca să ajungi unde nimeni nu te aşteaptă.
        Iar în partea cealaltă se urma poteca netedă şi curată printre spini şi mărăcini, parcă ar fi voit să zică: "Vino, fată şi mă calcă".
        A doua zi ca cea dintâi, iar a treia zi pe înserate poteca s-a sfârşit la o dărăpănătură de colibă pustie şi părăsită în mijlocul pădurii, s-o vezi şi să nu te mai uiţi la ea.
        Lia, cu toate aceste, intră, căci acolo avea să se oprească, unde i se înfunda drumul.
        Să vezi cu ochii şi să nu crezi cu gândul ceea ce era în colibă!
        Era parcă Vântoasele au stat în ea şi şi-au făcut toate toanele: toate colţurile pline de păiengeniş îngreunat de praf şi de gunoaie, adunate din şapte ţări, iară pe jos şi pe pereţi, să ştii şi să nu mai spui nimănui ce era şi cum! Lia se puse pe muncă lungă şi grea, ca să dereticească şi să cureţe, să adune gunoiul şi să-l care şi să-şi facă cuibul atât de curat ca pe iarba verde şi moale şi, în vreme ce ea lucra, poteca, pe cane venise se umpluse de flori care cântau voioase în adierea vântului de seară.
        După ce s-a înnoptat bine, deodată s-a pornit afară un viscol parcă veneau Vântoasele, şi nu alta, şi răsunau prin văzduh zbierete şi ţipete de te treceau fiorii.
        Cuprinsă de spaimă, Lia nu mai ştia ce să facă şi unde să se ascundă, unde să-şi găsească adăpost. Ea sări iute pe vatră şi se furişă-n cuptorul pe care-l curăţise de cenuşă, când deodată Ielele, nebunele, deteră năvală val-vârtej unele peste altele, care pe uşă, care pe fereastră, care prin crăpăturile din pereţi, căci se strecoară ele şi prin urechea acului.
        Şi erau, neică, frumoase toate, care de care mai subţirică, şi mai uşoară, şi mai sprintenă, şi mai zburdalnică, şi gătite toate în haine ţesute ca păiengenişul, încât ochii Liei se deschiseră mari şi rămaseră înţepeniţi în ţâţânile lor, că nu se mai săturau să vadă şi să se uite cu jind de femeie jignită.
        – Ce e aici!? ce a fost? ce are să fie!? grăi cea mai mare dintre ele, înspăimântată de curăţenia pe care o vedea împrejurul ei.
        Aici a fost ori e cineva... Sâmt, parcă, miros de fiinţă străină... Inima Liei ticăia pitiş, căci vai era şi de sufletul, şi de trupşorul ei dacă Ielele, nebunele, care o zăpsiseră, îi şi dedeau de urmă.
        – Nu-i! nu-i! nu-i! strigară însă toate din toate părţile. Nu poate să fie! am dat roată împrejur, şi nicăiri iarba nu-i călcată şi nici fir de păr, nici zdreanţă de haină, nici urme de sânge ţâşnit n-am găsit pe spini şi pe mărăcini, iar prin văzduh numai noi putem să străbatem.
        Văzuseră ele pîrtia de flori pe unde călcase piciorul Liei, dar nu putea chiar nici în basm să le treacă prin minte gândul că florile vii sunt urmă de fată cu inima curată; se potoliră dar, se prinseră în horă şi începură să joace lin, bătând cu piciorul în pământ şi cântând cu glas adimenitor: "Ieşi, Limir, ieşi, Limir-împărat, ieşi să bem şi să mâncăm! - Ieşi, Limir, să ne veselim! Ieşi, ieşi, ieşi, Limir-împărat."
        Şi atât de lin jucau şi atât de ademenitor cântau, încât Liei îi venea să iasă din cuptor şi să se prindă în horă cu ele. N-a mai făcut-o însă şi asta, căci deodată pământul se deschise şi în deschizătură se ivi, ridicându-se încetul cu încetul un tânăr, şi trupeş, şi chipeş, să-l vezi şi să ştii că l-ai văzut, Limir el însuşi.
        Limir acesta era nu un făt-frumos ca toţi feţii-frumoşi de prin poveşti, vreun fecior de împărat, care umblă razna prin lume şi încurcă minţile zânelor şi ale fetelor de împărat, ci el însuşi împărat, care avea şi împărăţie întinsă, şi oştiri nenumărate, şi palaturi strălucite, şi slujitori credincioşi, toate câte se cer pentru o stăpînire mare şi puternică. Toate le avea, ba mai era şi blând, şi drept, şi milos, şi darnic, cum unui împărat i se cuvine să fie, dar avea şi un păcat: prea se credea, prea se socotea mai şi mai decât toţi, prea era doritor de a ieşi din lume şi prea nemulţumit că nu poate să iasă şi, văzându-i slăbiciunea aceasta, Ielele s-au făcut stăpâne pe el şi-l ademeneau, şi-l furau cu momeli, ca să-şi petreacă nopţile veselindu-se în felul lor cu dânsul.
        Şi cum ieşea Limir-împărat din pământ, ieşea dimpreună cu el şi palatul lui cel strălucit, încât Ielele, nebunele, se pomeniră într-o sală întinsă şi împodobită tot cu aur şi cu pietre -Scumpe, în mătăsuri şi catifele, iar acolo unde sta Lia pitită era ur dulap de cristal, din care vezi fără ca să fii văzut, iar la o parte era întinsă şi încărcată de toate bunătăţile masa cea mare, pe care ardeau lumânări de-ţi luau vederea.
        – Care va să zică, de asta vă era vouă!? grăi Lia înciudată. De asta vă ardea! Aici vă ducea gândul!
        Aşa zicea şi iar îi venea să iasă, dar nu ca să se prindă în horă, ci ca să răstoarne şi masa cu toate bunătăţile încărcate pe ea şi tot ceea ce îi mai cădea în cale şi să le alunge pe Iele, nebunele, căci multă era întristarea în faţa lui Limir, pe care nu-l lăsau în pace, şi rău îi şedea să fie trist.
        Deodată însă răsună de undeva din văzduhuri o muzică - să stai, s-asculţi şi să-ţi ieşi din minţi, nu alta! - şi Lia rămase încremenită şi cu ochii duşi la Limir, care, prins în horă, sălta îndelete şi mândru, fără ca să se uite fie la dreapta, fie la stânga, şi fără ca să zâmbească, parcă nu-i în lume nimeni alăturea cu dânsul şi nu vede, sărman de sufletul lui, pe zânele ce-l sorbeau cu ochii.
        Aştepta fata să-l mai vadă şi, aşezându-se la masă cu ele, căci nu ştia că zânele se veselesc numai gândindu-se cu gândul, beau şi mănâncă numai mîngâindu-şi vederile la masa încărcată şi simt plăcerile numai închipuindu-şi-le. Când era colo, spre miez de noapte, luminile începură să se stingă una câte una şi, când nu mai rămase decât una singură arzând, iar se porni vântul, palatul cel frumos se prăbuşi şi se cufundă dimpreună cu Limir-împărat în pământ, iară Ielele, nebunele, se deteră valvîrtej unele peste altele şi se depărtară ca volbura în timpul verii.
        Lia rămase câtva timp frecându-şi ochii. Nu mai ştia nici ea: i s-a părut, a visat, a aiurit ori le-a văzut toate în aievea?
        Într-un târziu, a ieşit din cuptor.
        Coliba luminată de un muc de opaieţ iar era cum o găsise, plină în toate colţurile de păiengeniş îngreunat de praf şi de gunoaie adunate din şapte ţări, iar pe jos şi pe păreţi - nici să te uiţi!
        Acum însă Lia nu se mai apucă de muncă grea şi lungă, ci începu să bată cu piciorul în pământ şi să cânte cu glas adimenitor:
        "Ieşi, Limir, să ne vedem faţă în faţă. Ieşi, Limir-împărat, să grăim şi să ne bucurăm! Ieşi! ieşi! ieşi!" Nimic nu se mişcă.
        "Ieşi, Limir, stărui dînsa din nou, ieşi, Limir-împărat, ca să te ating cu mâna, ieşi, ca să văd dacă eşti om în toată firea, să-ţi aud glasul şi să simt bătăile inimii tale."
        Tot nu se mişcă nimic.
        Când bătu însă de-a treia oară cu piciorul şi zise: "Ieşi, Limir, că vreau şi vreau să mă uit în ochii tăi!", pământul s-a deschis şi iară a ieşit la iveală Limir în mijlocul altei săli încă mai frumos împodobite, tot în roşu şi verde, şi i-a întins mâna ca să se prindă în horă cu ea.
        Ei se cutremurară amândoi: el pentru că mâna ei era caldă de se înfierbânta sîngele în vinele lui, iară ea pentru că mâna lui era rece de îngheţa sângele în vinele ei.
        Şi se uitară uimiţi unul la altul: el o vedea cu obrajii rumeni, cu ochii plini de văpaie şi cu zâmbetul pe buze, desculţă şi îmbrăcată în cămăşuţa ei curată, iară ea îl vedea pe el în podoabe împărăteşti, dar cu faţa albă ca varul, cu ochii stinşi şi cu buzele supte.
        – Dar tu, sărman de sufletul tău, cum ai răzbit până aici? grăi dânsul pe şoptite.
        – Întreagă, sănătoasă şi curată, răspunse ea.
        – Nici buruiana n-ai călcat-o, nici hainele nu ţi s-au zdrenţuit, nici trupul nu ţi s-a sângerat, nici tălpile nu ţi s-au umplut de spini? întrebă el.
        – Nu! răspunse ea.
        Limir simţi cum i se dezmorţeşte trupul şi i se înviorează sufletul.
        – Lucru nemaipomenit - grăi dânsul - dar tot vai de sufletele noastre, căci mari chinuri ne aşteaptă pe amândoi. N-ai ântîlnit în calea ta o turmă de oi păzită de nişte câni?
        – Ba da, răspunse ea.
        Oile acelea sunt tot fete care au îndrăznit să vie, iar cânii tot voinici cari au încercat să mă scape de aici - răspunse el - şi amare o să-ţi fie zilele dacă Ielele dau peste tine. Eu, muncit mereu de dorinţe ce nu se pot împlini, am să te iau într-una la goană şi să muşc în carnea ta, iar tu, ca să scapi, ai să alergi prin bălării şi prin mărăcini cuprinsă de spaimă. O singură scăpare ar fi: să nu stai aici, nici să nu te întorci, ci să răzbeşti înainte şi mereu înainte prin desişul pădurii, până ce nu vei da de altă colibă ca aceasta, în care stă Mama Ielelor, şi să dezlegi întrebările pe care ţi le va pune ea. Pierduţi suntem amândoi dacă nu răzbeşti şi nu eşti în stare să dezlegi, căci numai aşa se pierde puterea vrajei.
        – Duce-mă-voi şi mă voi tot duce - grăi Lia - şi voi răzbi şi-mi voi aduna toate puterile dacă e vorba să scap un suflet. Şi nici c-ar fi fost adevărată povestea dacă n-ar fi grăit aşa şi nu i-ar fi fost fapta ca vorba.
        Îndată dar ce Limir-împărat s-a cufundat iar dimpreună cu palatul lui, Lia a prins inimă şi a pornit-o înainte.
        N-au mai venit însă acum nici râmele, nici aricii, nici oile, nici dulăii ca să-i netezească drumul, ci trebuia să răzbească, vai de trupşorul ei, prin bălării, printre spini şi mărăcini, încât făşii-făşii i s-a făcut cămăşuţa, fire-fire i s-a smuls părul din cap prin scaieţi, trupul i s-a sângerat şi tălpile picioarelor i s-au umplut de spini. Nu poate însă nimic în lume să moaie voinţa tare, şi Lia a mers şi tot a mers, cum se zice, zi de vară până în seară şi azi, şi mâine, şi poimâine, trei zile de-a rândul.
        A treia zi pe înserate a zărit, în sfârşit, din depărtare, coliba cea încă mai dărăpănată, în care şedea, precum îi spusese Limir-împărat, Mama Ielelor.
        Asta, o hârcă bătrână şi colţată, cu nasul cârlig şi cu ochi de şarpe călcat pe coadă, o simţise de mult şi o aştepta în pragul colibii răzămată de băţul ei noduros.
        Lia simţi că-i trece prin inimă fier roşu şi prin vine sloi de gheaţă când se uită în faţa ei: s-o facă scrum cu ochii, şi nu alta.
        – Bună seara, maică, şi bine te-am găsit! grăi Lia cu glasul ei de turturică speriată.
        Bătrâna mişcă puţin din cap, dar nu-i răspunse nimic, ci-şi ridică numai băţul şi bătu cu el în pământ, parc-ar fi voit să vestească pe cineva că a sosit cine avea să sosească.
        Nu mai văzuse ea în viaţa ei, - şi tânără nu mai era, - picior de om pământean pe acolo, şi sta şi se uita şi nu se putea dumeri cum a putut o fată plăplâhdă să răzbească printre Iele, nebunele, şi să ajungă aşa de departe.
        A răzbit însă, şi parcă nu se simţea destul de tare ca să se prindă cu dânsa.
        – De! îi zise ea într-un târziu cu glas piţigăiat. Vei fi venit tu de ce vei fi venit, te va fi ispitit cine te va fi ispitit, te va fi ajutat cine te va fi ajutat, dar degeaba ţi-ai sângerat trupul, că nu sunt eu aceea pe care o cauţi, ci soacră-mea, bunica lor, care sade peste nouă ţări şi nouă mări, şi mult ai mai avea să umbli şi să-ţi sângerezi trupul ca să ajungi la ea, bătrână, colea, ca mine, ai fi când te-ai întoarce, dacă te vei mai întoarce de acolo. Fă-ţi mai bine calea întoarsă - adause ea cu glas dulceag şi momitor - şi bucură-te c-ai scăpat până aci cu obrazul curat.
        – Nu nouă - îi răspunse Lia - ci nouăzeci şi nouă dac-ar fi ţările şi tot atâtea mările, eu tot înainte aş merge. Baba se încruntă o dată, îşi încreţi sprâncenele stufoase şi bătu iar cu băţul ei noduros în pământ.
        – Ia să-ţi văd virtutea! zise apoi, şi deodată se iviră ca ieşiţi din pământ o mulţime de dulăi îndârjiţi şi se repeziră cu toţii lătrând şi cu dinţii rânjiţi asupra Liei, ca s-o sfâşie în bucăţi.
        Lia-şi urmă însă inimoasă drumul, deşi dulăii i se aţineau în cale. Degeaba-i asmuţa baba, căci nici unul nu sărea la fată, ci făceau potecă, sărind peste buruieni şi călcându-le, culcând mărăcinile la pământ şi curăţindu-le de spini, care toţi intrau în tălpile lor.
        Erau cânii cărora Lia le făcuse un mare bine şi cu cât mai mult turba în mânia ei baba, şi cu cât mai rău îi asmuţă, cu atât mai mulţi erau şi spinii intraţi în tălpile lor; în cele din urmă, ei nici nu mai lătrau, ci chelălăiau schiopătând ca vai de ei din toate patru picioarele. I se făcu Liei şi astă dată milă de dânşii, dar, vorba aia, "milă mi-e de tine, însă mă arde pe mine"; ea nu se mai opri ca să le scoată spinii, ci-şi urmă drumul în vreme ce baba îi bătea pe dulăi cu băţul ei noduros.
        N-a mers însă Lia mult, şi se auzeau încă din depărtare chelălăiturile cânilor, când se iviră în calea ei o mulţime de şerpi mărunţi, care se uitau cu gurile căscate şi cu limbile scoase la ea şi-i sâsăiau în urechi de te treceau fiorii. Ea mergea înainte, printre ei şi peste ei, băgând de seamă ca nu cumva să calce pe vreunul pe coadă. Cu cât însă ea înainta, cu atât şerpii ieşiţi în calea ei erau mai mari şi mai furioşi, cu atât sâsăiturile lor erau mai ascuţite şi cu atât spinii de prin mărăcini, erau mai lungi, mai groşi şi mai ascuţiţi. Nu e însă în lume nimic ce poate să ţină în loc pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să meargă înainte.
        – Balauri cu şapte capete dac-aţi fi, eu tot calc peste voi! grăi Lia, şi-şi urmă drumul. Deodată se ivi în calea ei un şarpe mare, mare, de tot mare, cu gura ca şura şi cu limbile late de-o palmă şi lungi de trei coţi, s-o înghită într-o îmbucătură şi să-i cauţi degeaba urma.
        Lia îşi făcu de trei ori cruce, gata în gândul ei de orişice. Când însă şarpele se repezi cu gura căscată printre mărăcini la ea, un spin lung, şi gros, şi ascuţit apucă între falca de jos şi se înţepeni în cerul gurii lui negre şi i se făcu căluş înfipt.
        Cuprins de dureri sfâşietoare, şerpoiul începu să se încolătăcească, să se zbată şi să se salte.
        Liei i se făcu milă de el şi, luându-şi inima în dinţi, ea se apropie şi-i scoase spinul din gură.
        – Puţin ai ostenit, dar mult bine mi-ai făcut şi mare o să-ţi fie răsplata! grăi şarpele uşurat, şi începu s-o mângîie cu limbile lui, şi, cum o mângăia, rana i se vindeca, fiindcă nu e în lume leac ca limba de şarpe, şi cât ai bate în palme, ea se făcu de o sută şi de o mie de ori mai zdravănă, mai gingaşă şi mai frumoasă de cum fusese.
        – Încalecă acum pe mine - îi zise dup-aceea - şi ţine-te bine, că am să te duc nu ca armăsarii hrăniţi cu jăratiic, nici ca pajurile-n zbor, ci ca zmeii ce se iau la întrecere.
        Lia încalecă şi şarpele cel mare se aruncă în săltate, de-o ridică deasupra mărăcinilor, apoi se repezi înainte, încât ochii ei se împăiengeniră de nu mai vedeau nici la dreapta, nici la stânga, ci numai zare nesfârşită înainte.
        Cât dai în palme, ajunseră la mare şi şarpele se avântă în valuri, şi-o duse lunecând printre ele înainte până la celălalt ţărm.
        Aşa au trecut trei ţări şi tot atâtea mări, alte câte trei şi iar câte trei, de s-au făcut câte nouă în cap, cum zisese Mama Ielelor, dar le-au trecut pe toate parc-ar fi aţipit aici şi s-ar fi pomenit acolo.
        Zgripţoroaica cea împetrită de bătrână simţea după miros că vine şi se apropie ceva ce n-a mai fost prin partea locului, dar nu putea să deie cu socoteală ce şi cum şi de ce, şi sta în pragul colibii dărăpănate, gârbovă, răzămată în două beţe noduroase şi clănţănind din cei doi dinţi ce-i mai rămăseseră în gură. Când fură aproape, şarpele se opri şi se întinse, ca Lia să descalece.
        – Acum urmează-ţi drumul în pace - grăi dânsul scuturându-şi solzii - şi când vei mai avea nevoie de mine, bate de trei ori din palme, că eu, orişiunde aş fi, te aud, şi, vară fie, iarna fie, viu într-o clipă la tine. Lia-i mulţumi, cum se cuvine şi-şi urmă drumul.
        Bunica Ielelor începu, când dete cu ochii de ea, să tremure mai de mânie, mai de îngrijare, căci simţea că şi-a găsit naşul.
        Cum o vedea - aşa de tânără, şi frumoasă, şi dulce la fire, şi întreagă şi nevătămată - înţelegea că mare trebuia să-i fie puterea şi multe farmecele ca să fi putut răzbi cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească şi drum atât de greu fără ca puterile să i se sleiască.
        "Acum e acum!" îşi zise dar, înteţindu-se.
        – Bună seara, mamă! grăi Lia şi astă dată.
        Bunica Ielelor nu îi răspunse nici ea, ci o măsură eu ochii ei ţepoşi de sus până jos şi de jos până sus.
        – Nu sunt mamă, ci babă, îi răspunse apoi într-un târziu morocănoasă, şi mult era fioroasă când îşi dădea astfel răspunsul.
        – Nu-ţi ştiu anii şi n-am să-i număr, întâmpină Lia cu glas de pisică linguşitoare, dar îţi văd faţa şi bunătatea din ea, şi, orişicum te vei fi socotind, mie îmi eşti cum îmi pari.
        Baba se mai muia puţin. Orişicât de bătrână ar fi baba, i se-nveseleşte inima când o crezi încă tânără, şi cel mai rău om se moaie şi el niţel când alţii îl cred bun.
        – O fi, n-o fi cum zici - grăi dânsa - de mare lucru te-ai apucat, şi mult mi-e milă de tine, că de venit ai venit cum ai venit, dar nu ştiu cum o să te întorci.
        Mult ar fi dorit ea să ştie cum a potrivit Lia lucrurile ca să răzbească întreagă şi nevătămată şi să vie cale atât de lungă fără ca să îmbătrânească.
        – Ce te-a adus? adăugă ea, şi asta era întâia din cele trei întrebări.
        – Ajută, ca să te ajuţi! îi răspunse Lia. Cum am venit, aşa o să mă şi întorc, şi valvîrtej dacă s-ar răsturna toate, drumul degeaba n-o să-mi fie.
        Când auzi asemenea vorbe, Bunica Ielelor iar începu să tremure, însă mai puţin de mânie şi mai mult de frică.
        – Cum mă vezi? întreba iar dânsa.
        – Cu ochii, răspunse Lia fără ca să ştie că răspunde la a doua întrebare.
        – Şi ce cauţi? fu a treia întrebare.
        – Omul, răspunse Lia, cât umblă pe pământ, tot moartea o caută.
        Acum baba se cutremură.
        – Ia să mă uit mai bine-n ochii tăi, îi zise, şi se apropie de dânsa rezemându-se în cele două beţe, i se uită în ochi şi-i puse mâna pe umărul gol.
        Ochii Liei erau stinşi, iar trupul ei era rece ca sloiul de gheaţă.
        Nu ştia Lia, săraca, că-i vindecase şarpele, mîngâind-o cu limbile lui, toate rănile şi-o făcuse nevătămată, ca nici sabia să n-o taie, nici focul să n-o ardă, dar îi făcuse şi sîngele rece ca al lui, strânsese tot focul vieţii din ea şi-i oprise viaţa în loc, ea, orişicât ar mai sta pe pământ, to-t aşa cum e să rămâie.
        N-o ştia Lia aceasta, dar o ştia baba cea înrăită, care vedea acum că nu mai are nici o putere asupra ei - câtă vreme nu e om în toată firea.
        – Vai de sufletul tău - îi zise dar luându-i mâna - nu vezi tu, nu simţi, nu-ţi dai seamă că nu mai ai nici o viaţă în trupul tău, că sângele nu mai curge în vinele tale, că eşti rece ca sloiul de gheaţă? Uite! Fiindcă eşti fată bună şi mi-ai vorbit frumos, mi s-a făcut milă de tine şi am să-ţi gătesc o alifie ca să te freci cu ea şi să te faci iar cum ai fost. Orişicine, bărbat fie ori femeie, scapă chiar şi de cea mai spurcată vrajă dacă se freacă cu alifia aceea.
        Lia se simţi chiar mai rece de cum era; îşi aducea aminte de vorbele pe care i le grăise Limir-împărat şi ştia acum că după alifia aceasta a venit ea aici.
        – Bună eşti şi miloasă - îi zise dar - şi cât o fi lumea n-o să te uit.
        Orişicât de îndrăcită ar fi fost însă, Bunica Ielelor nu putea să facă alifia aceea ea singură, ci numai ajutată de o fată nevinovată, care trebuia să adune şapte flori de la şapte buruieni, de şapte ori câte şapte frunze de la tot atâţia copaci şi şaptezeci de rădăcini de la şaptezeci de alte buruieni şi să le pună toate în cazan, ca baba să le fiarbă toate în bale de la şaptezeci şi şapte de şerpi.
        S-a apucat dar Lia şi astă dată de muncă lungă şi grea: a adunat de prin pădure cele şapte flori, cele de şapte ori câte şapte frunze şi cele şaptezeci de rădăcini, a frecat cazanul cel mare, pirostriile de fier şi linguroiul de aramă de le-a făcut lucioase, a strâns şaptezeci şi şapte de braţe de vreascuri uscate şvarog, ca să aprindă focul, a pus flori, frunze şi rădăcini în cazan, a ridicat cazanul pe pirostrii şi se bucura, sărmana, că a scăpat şi de aceste, căci nu se gândea că pierirea şi-o pregăteşte.
        Baba a bătut apoi din palme şi au venit din şaptezeci şi şapte de părţi cei şaptezeci şi şapte de şerpi, toţi cu limbile scoase şi gata de a umplea cazanul.
        Între aceştia se afla însă şi cel scăpat prin Lia de grele suferinţe: el se furişă lunecând pe lângă dânsa şi-i zise pe sâsâite la ureche:
        – Să nu te pună păcatele să te freci cu alifia, că-ţi pierzi toate puterile, ci scuipă în palme şi fă ca şi când te-ai fi frecat cu alifie.
        El ştia că nu are alifia putere decât frecată fiind cu mâna unei fete nevinovate.
        – Aşa o să fac! Zise Lia şi, după ce şerpii îşi făcură şi ei rândul, voi să aprindă focul.
        – Oho! mai va, fată, mai va! grăi bătrâna. Pentru ca fiertura să se prindă, trebuie să mai dereticeşti prin colibă şi să cureţi curtea din dosul colibii, ca toate să fie ca la casa unei fete mari.
        – S-o mai fac - zise Lia - şi pe asta.
        S-o facă - vai de capul ei!
        Ea rămase încremenită când deschise uşa colibii: de când Bunica Ielelor a fost fată mare, n-a mai dereticat nimeni prin colibă, gunoiul se adunase mormane, iar prin colţuri păienge-nişuâ încărcat de praf sta perdele groase şi pretutindeni mişunau păiangeni mari cît pumnul, muscoi înţepători şi fel de fel de alte bîzdîgănii, care, simţind mirosul de sînge curat, deteră năvală asupra Liei, ca s-o sleiască ântr-o clipă.
        Ştiau, afurisitele, că ea, care lasă locul curat pretutindeni pe unde trece, e duşrcianca lor cea mare. În curând simţiră, însă, că n-au ce să-i facă şi i se deteră ruşinate din cale. O ştiuse şi baba aceasta, şi-o pusese pe Lia să dereticească numai pentru ca să le îndârjească.
        – Puişorilor, drăguţilor - le zise dar - mai aveţi puţintică răbdare, că în curând vi-o dau gata. A curăţit dar Lia şi păiengenişul, şi pereţii, a cărat gunoiul, a măturat şi a şters praful, a făcut colibă curată de-ar fi putut să steie chiar şi Limir-împărat în ea. Ea rămase şi mai încremenită când ieşi în curte.
        Aici îşi ţinea baba hoarele, găini moţate, raţe deşelate, broaşte-ţestoase, şopârle râioase şi fel de fel de alte jigănii spurcate, cu ale căror ouă trăia şi care umpluseră curtea de găinaţ şi de fel de fel de alte murdării, încât te cuprindea leşinul chiar şi când te gândeai numai că ai să simţi mirosul. Iară prin murdăriile acelea colcăia gadul de viermi, prin văzduh roiau fel de fel de muşte, pretutindeni mişunau jigănii care se hrănesc cu viermi şi cu muşte, şi şoareci, şi guzgani, şi conopiştiriţe, şi lilieci, bufniţe cu capul cât baniţa şi şerpi fel de fel, să vezi cu ochii şi să nu crezi, ci să te miri şi să nu mai ştii ce să zici.
        – Las', că vă viu eu de hac! grăi Lia, şi intră cu bărbăţie în curte. Într-o clipă deteră cu toate năvală asupra ei, unele târâş, altele pitiş, iar altele alergând ori zburând, Degeaba însă, că nu puteau să-i facă nimic: ea se scutură o dată, şi toate căzură la pământ.
        – Puişorilor, dragilor - grăi baba şi de astă dată - aveţi puţintică răbdare, că vi-o dau deodată gata. Poate orişicine să dea cu socoteală cât şi cum a trebuit să muncească Lia ca să cureţe şi curtea Bunichii Ielelor, - muncă, nu şagă! Las' că de aici căra şi colo se aduna, dar afurisitele acelea de lighioane se îngrămădeau în urma ei, şi unde ea curăţa, acolo se spârcăiau ca să le umple toate de alte murdării, şi iar trebuia să cureţe, şi iară, şi iarăşi – şi până ce n-a ajuns să cureţe şi maţele din ele.
        "Uf!" grăi dânsa când o mântui şi asta şi se duse să aprindă focul la cazan. Au fiert florile, şi frunzele, şi rădăcinile, şi tot au fiert în clocote, în vreme ce baba mesteca mereu cu linguroiul şi boscorodea cum ştia, şi tocmai pe la miezul nopţii văzduhul se umplu de un miros plăcut şi începu să se prindă pe deasupra un fel de pojghiţă ca smântâna. Asta era alifia care dezgheaţă sângele, dezmorţeşte vinele şi pune în mişcare viaţa, ca omul om să fie.
        – Ia, fată - grăi baba cu glas momitor - şi freacă-te şi la ochi, şi la tâmple, şi la crucea pieptului, şi în palmă, c-o să te simţi ca înviată din morţi!
        Asta era dar taina.
        – La ochi, la tâmple, la crucea pieptului şi în pălmi, grăi Lia, atât voiam să ştiu! Ea se duse apoi, luă un ţest de broască, îl curaţi bine şi începu să adune în el alifia până ce nu-l umplu. Când veni însă rândul să se frece, ea făcu precum îi zisese şerpoiul: dădea pe deasupra alifiei ca şi când ar fi luânid din ea, dar făcea parcă-i era greu mirosul şi se ţinea de nas cu mâna stângă, iar pe subt ea scuipa pe deget, apoi se freca.
        Aşa s-a frecat şi la ochi, şi la tâmple, şi la crucea pieptului, şi în pălmi, iar Bunica Ielelor nu se îndoia că cu alifie s-a frecat.
        – Ţo pe ea, puişorilor, dragilor! strigă dar cu toată răutatea ei, şi bâzdâgăniile toate şi toate jigăniile deteră năvală asupra Liei, ca într-o clipă s-o facă miş-fărămiş, încât numai oase albe să se aleagă de ea. Lia însă se scutură o dată, răsturnă cazanul de pe pirostrii, şi pe aci îi fu drumul - cu ţestul plin de alifie.
        – În ceas bun să fie! strigă şerpoiul, care îi ieşi peste puţin în cale. Cum ai pornit-o, aşa s-o şi scoţi la capăt. Acum scuipă încă o dată pe deget, ia cu el alifie şi freacă-mă în frunte, la ochi şi la crucea pieptului. Lia făcu precum i se zise, şi şarpele se zbătu puţin, se dete o dată peste cap şi se făcu armăsar cu nări umflate şi cu ochi focoşi.
        – Eu sunt armăsarul lui Limir-împărat, îi zise, pe care nimeni afară de dânsul nu 1-a încălecat. Încalecă-mă şi ţine-te bine, că am să te duc cum nici pe el nu l-am mai dus. Lia a încălecat ş-apoi a pierdut vederile în repeziciunea goanei în care a fost dusă şi dusă mereu, într-o răsuflare, până la turma păzită de câinii cu picioarele pline de spini.
        Aci armăsarul se opri.
        – Uite! vezi oile acelea!? grăi armăsarul. Sunt tot fete care au făcut ca tine încercarea de a-l scăpa pe Limir-împărat şi-au fost vrăjite de Iele, iar câinii sunt tot feţi-frumoşi, care, duşi de dorul lor, au răzbit până la Mama Ielelor, ca să le scape pe fete, şi-au căzut în urgie. Descăleca şi du-te de le freacă, şi-i freacă, cum ştii, cu alifie, dar bagă de samă ca să nu ţi se prindă alifia de deget.
        Lia făcu precum i s-a zis şi, una câte una, oile se scuturară, se deteră peste cap şi se făcură fete care de care mai frumoase, încât tot să stai şi să te uiţi la ele.
        Armăsarul necheză o dată şi din lărgimile câmpiei veniră în goană mare cai frumoşi, pentru fiecare fată câte unul, iar după ce încălecară, fetele se pomeniră gătite în haine scumpe şi frumoase, cum li se cuvine călărind pe asemenea cai.
        Lia, văzându-le atât de frumoase şi atât de frumos gătite, era cuprinsă de ciudă şi-i părea rău că le-a făcut bine, dar tot îi frecă şi pe câini, care se scuturară şi ei, se deteră peste cap şi se făcură feţi-frumoşi, care de care mai voinic. Armăsarul iar necheză şi iar veniră cai frumoşi, pentru fiecare câte unul, şi voinicii, încălecând, se pomeniră şi ei îmbrăcaţi în haine scumpe şi frumoase.
        – Dar aceia cine sunt şi de ce dorm când ar trebui să steie treji şi să poarte grijă de turmă? întrebă Lia arătând asupra păcurarilor.
        – Aşa li-e rostul, grăi armăsarul. Sânt sfetnicii lui Limir-împărat, care prin momelile lor, şi-au ameţit stăpânul şi i-au umplut capul de fumuri. Haid' să mergem mai de parte.
        Lia încălecă şi abia acum îşi dete seama că ea însăşi e gătită în haine încă mai frumoase şi mai scumpe decât ale celorlalte fete şi împodobită tot cu aur şi cu pietre scumpe. Pe când însă ceilalţi vorbeau şi râdeau în voie bună, ea se ţinea ţeapănă, rece şi mândră în scări, era posomorită şi înfumurată parcă n-ar fi nimeni vrednic să stea alături cu dînsa, nici să simtă mirosul alifiei ce mai rămăsese în ţestul pe care îl ducea cu multă grijă în mâna ei stângă. Mult ar fi voit, Doamne, să se vadă în oglindă şi rău era mâhnită că era pustiu împrejurul ei şi nu se adună de nicăieri lume ca s-o vadă şi să stea uimită.
        Mare-i fu dar bucuria când, aşa cum mergeau în josul câmpiilor, li se ivi în preajma vederii un sat. Peste puţin, însă, ea zări mai la o margine şi coliba în care crescuse şi din care plecase în lume, şi-i veni să-şi schimbe drumul. Îi era greu afară din cale să-şi vadă sărăcia şi să deie ochi cu mama ei cea îmbrăcată în zdrenţe înnodate.
        – Ei! grăi însă, prinzând inimă, ce-mi pasă!? Ei tot nu ştiu nimic, nimeni n-o să mă cunoască, iar eu fac ca şi când n-aş fi ştiind nimic.
        Aşa a şi fost.
        A mers iute vestea că vine o împărăteasă cu curtenii ei, ca să-i ducă lui Limir-împărat daruri nepreţuite, şi multă lume li s-a adunat în cale ca să-i vadă.
        Era şi văduva cea săracă, mama Liei, acolo, şi cum văzu din depărtare alaiul, îşi aduse aminte că aşa-şi visa dânsa fata.
        – Lio, fata mea, Lio! strigă ea după ce alaiul se apropie. Lia însă se ţinea ţapănă, rece şi mândră în scări şi trecu posomorâtă şi înfumurată înainte, parc-ar fi fost din altă lume.
        – Nu-i Lia, fata mea, grăi văduva întristată. Şi totuşi, parc-ar fi aidoma ea. Ce s-o fi ales de Lia mea?
        Aşa au trecut prin sate şi prin oraşe multe, mereu prin mijlocul mulţimii uimite, şi Lia se simţea din ce în ce mai nemîngîiată că toţi o vedeau, dar ea însăşi nu putea să se vadă pe sine.
        A mers în cele din urmă vestea până la Limir-împărat, care-şi petrecea zilele în marele lui palat, înconjurat de sfetnici şi de slugi fără de număr, dar singur în mijlocul lor, tot tânăr şi frumos, dar mereu posomorât. "Doar o da Dumnezeu!", ziceau supuşii lui când o vedeau pe Lia atât de frumoasă şi cu alai atât de strălucit. Mult ar fi dorit să-l ştie şi pe el om cu rost la casa lui şi pereche mai potrivită nu puteau să-şi închipuiască.
        Limir-împărat mai zâmbea parcă şi el din când în când şi o aştepta cu oarecare nerăbdare. Când a aflat, însă, că ea e mândră şi se ţine ţapănă în scări, el a început să-şi încreţească sprâncenele şi să dea porunci ca să i se adune oastea.
        "Nu cumva!? îşi zicea. N-ar voi cumva să se sămuiască cu mine!?" Asta ar fi voit s-o vadă.
        Când curtenii l-au vestit, în sfârşit, că Lia a sosit cu alaiul ei, Limir s-a gătit în cele mai strălucite podoabe şi a poruncit să i se adune curtenii în sala cea mare, unde-şi avea tronul făcut din aur şi aşezat la înălţimea de şaptezeci şi şapte de trepte. După ce el urcă cele şaptezeci şi şapte de trepte, se aşeză în tron şi luă scheptrul în mână, sfetnicii şi curtenii - îşi plecară capetele şi îngenuncheară pe trepte, fiecare după rangul lui, cei mai umiliţi şi mai vrednici mai sus şi mai aproape de stăpîn, iar cei mai ândoielnici, ceva mai jos şi mai departe de el.
        Aşa-l găsi Lia când intră cu alaiul ei în sală şi, cît dete cu ochii de el, îl şi cunoscu şi fu gata să-i aducă aminte cele petrecute în coliba Ielelor.
        La dreapta tronului era însă o oglindă mare şi la stânga alta şi Lia rămase, când se văzu în oglindă, într-un fel de aiurire; nu mai vedea acum nici sală, nici curteni, nici tro-nul cu cele şaptezeci de trepte ci, uimită de frumuseţea ei, se simţea cu trei palme mai înaltă şi-şi ridica cu atâta mândrie capul, încât toţi începură să tremure în faţa ei. Limir-împărat îşi aduse aminte de ea şi nu-şi mai putu stăpâni firea.
        "M-a întrecut, m-a răpus, m-a dat gata!?" îşi zise el, şi coborî printre curtenii săi umiliţi cele şaptezeci şi şapte de trepte, ca să meargă la ea şi să i se închine ca orişicare muritor.
        – Lia - îi zise - parcă ne-am mai văzut şi, plecându-se, îi întinse mâna. Lia înghiţi un nod: îi era peste putinţă să facă mărturisirea că dânsa e ceea ce umbla odată desculţă şi în cămăşuţă curată.
        – Ţi se va fi părând - îi răspunse - dar îi întinse şi ea mâna, aşa, mai din depărtare. El îi ţinu câtva timp mâna, dar nu mai simţea fiorii pe care îi simţise, nu se dezmorţea, nu i se încălzea sângele în vine.
        – Da, mi s-a părut numai! Alta era şi altfel în toată firea ei aceea pe care o ştiu, grăi posomorât, şi se întoarse ca să urce cele şaptezeci şi şapte de trepte, să şadă în tron şi să ia scheptrul în mână. Lia însă nu-l lăsă, ci-l ţinu în loc. Acum i se înfundă însă şi Liei.
        În zadar îi spuse c-a umblat şi a ostenit, a trecut prin multe şi s-a canonit ca să caute alifia ce dezmorţeşte vinele, în zadar îl încredinţa că a găsit-o şi vine cu ea de peste, nouă mări şi nouă ţări, în zadar stărui să-l frece fie măcar şi numai la ochi şi la tâmple, căci el ţinea una şi bună, că alta e aceea pe care o ştie dânsul şi o aşteaptă, o lua drept o vrăjitoare care vrea să-l piardă cu farmecele ei, ba în cele din urmă se îndârji şi voi s-o dea afară din palat şi s-o alunge din împărăţia lui.
        Toate ca toate, dar asta n-o mai putea suferi Lia.
        Atinsă în mândria ei, ea-şi pierdu sărita şi cu ea toată ruşinea. Băgă dar mâna în ţestul cu alifie şi se frecă la ochi, la tâmple, la crucea pieptului şi în pălmi, apoi se scutură ca trezită din somn şi rămase în faţa lui aşa cum o ştia el, desculţă şi în cămăşuţă curată.
        – Asta e! strigă Limir-împărat, şi sări să o cuprindă în braţe, dar nu-i simţi bine trupul cald, când Lia îi dete brânci atingându-l la obraji şi la crucea pieptului cu mânile ei pline de alifie şi se desfăcu din braţele lui ca şarpele lunecos.
        – O să alergi tu după mine cum am alergat eu după tine! grăi dânsa, apoi se depărta iute, dimpreună cu alaiul ei, încalecă şi plecă în goană mare.
        A şi alergat Limir, bietul de el.
        Atins şi ici şi colo de alifie, el nu mai era nici viu, nici mort, ci numai aşa - leşinat şi lihnit. Porunci dar ca iute-iute să încalece cu toţii şi s-o urmărească pe Lia. A trecut însă vreme multă până ce slugile au scos caii din grajdurile împărăteşti, li-au pus şelele şi frânele şi până ce sfetnicii şi curtenii au încălecat, căci de! erau boieri, nu oameni de rând. Era departe Lia când ei au plecat în urmărirea ei şi nici vorbă nu putea fi ca s-o ajungă în drumul ei spre coliba văduvei. Mare a fost, Doamne, bucuria mamei când şi-a văzut fata întorcându-se tot cum a fost, dar cu alai frumos şi mare de nu-l mai încăpea nici coliba, nici curtea, nici preajma curţii.
        Răsăreau florile şi acum pe urmele paşilor ei şi se clătinau plecându-se spre ea, dar nu mai erau triste, ci-i cântau voioase: "Bună eşti, harnică eşti, frumoasă şi la fire dulce eşti şi puţin ai să mai stai cu noi, că vine într-o răsuflare ursitul tău."
        A şi sosit în curând, şi văduva cea săracă nu mai ştia ce să înceapă când s-a pomenit la coliba ei cu Limir-împărat el însuşi, venit ca să cerşească alifie şi să-i peţească fata.
        Că i-o dă ori nu i-o dă, despre asta nu mai putea să fie vorba: s-a făcut, neică, o nuntă împărătească de se vesteşte şi astăzi despre ea, şi şapte zile şi şapte nopţi împărăţia întreagă a tot mâncat, băut şi s-a veselit, a tot jucat şi jucat, de-a schimbat fiecare flăcău de dai-Doamne câte trei perechi de opinci!
        Numai sfetnicii şi curtenii lui Limir-împărat erau cam puşi pe gânduri, căci, de! multe s-au întors cu susul în jos şi mulţi dintre cei de pe treptele de sus s-au coborît ceva mai în rând cu talpa scării. Iar Ielele, nebunele, au rămas cum fuseseră, dar de atunci încoace, când se întâlnesc pe la răscruci, se mai prind şi numai singure în horă.

Floriţa din codru

2014-02-03T01:59:00.001+02:00

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.
        În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de ţară, pe unde umblă şi trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâşmă, la crâşma aceea era o crâşmăriţă; crâşmăriţa avea o fată, şi pe fată o chema Floriţa. Fata asta nu era însă fiica crâşmăriţei, şi crâşmăriţă nu era mama fetei: fata era fată fără părinţi, şi crâşmăriţă maică de suflet a fetei... Cine să fi fost părinţii fetei chiar nici cei mai bătrâni şi mai cu sfat oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înţeleagă... într-o bună dimineaţă, crâşmarul s-a dus după lemne la pădure... şi... iacă ce să vezi: pe o poiană limpede şi plină de flori a aflat o fetiţă ce se juca cu nişte pui de căprioară. Cum, când şi de unde să fi ajuns copiliţa asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a crescut ca şi florile din pământ; doar a căzut ca şi stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva, pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c-atâta era de frumoasă fetiţa asta, încât, de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie cel puţin - fată de împărat. Cine ştie? vreun împărat ce domneşte în ascuns prin adâncul codrilor... Crâşmarul s-a lăsat de lemne, a luat fata în braţe, a dus-o acasă... şi de aici înainte a fost fata de suflet a lui şi a crâşmăriţei.
        Aşa a crescut apoi fata la crâşmă. În toată ziua se făcea mai mare, şi cu cât se făcea mai mare, cu atâta mai frumoasă la faţă, mai plăcută la făptură şi mai dulce şi mai înţeleaptă la vorbă. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, - Floarea cea frumoasă de la crâşma din codru.
        Nu numai Floriţa, ci şi maică-sa, crâşmăriţă, era însă frumoasă. Crâşmăriţă nu era însă aşa de frumoasă ca şi Floriţa, şi Floriţa altfel iară, nu ca şi crâşmăriţă. Crâşmăriţă era frumoasă ca şi o pană de păun; Floriţa era frumoasă ca şi o floare ce creşte ascunsă în umbra tufelor. Crâşmăriţă era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu vorbească cu ea şi nimeni nu cuteza să privească la ea; Floriţa era frumoasă încât nimeni nu se putea răbda ca să nu privească la ea şi nimeni nu cuteza să vorbească cu ea. Crâşmăriţa atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai faţa oglindită în faţa vinului, ţi se părea cum că vinul e mai tare şi mai înfocat; Floriţa atâta era de frumoasă încât, dacă-i vedeai faţa oglindită în faţa vinului, ţi se părea cum că vinul e mai dulce şi mai moale.
        A mers dară vestea în lume şi în ţară cum că la crâşma din codru se bea vinul cel mai bun, crâşmăriţa din codru e cea mai frumoasă crâşmăriţă din ţară, şi cum că Floarea Codrilor e cea mai frumoasă fată din lume. Câţi drumeţi treceau prin ţară, toţi se opreau la crâşma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crâşmăriţa şi aruncau o privire la Floriţa, şi apoi, cât trăiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce şi faţa cea frumoasă nu le ieşea din minte.
        Într-o zi de dimineaţă trece vestea din gură în gură până ce ajunge la crâşma din codru cum că peste ziuă are să treacă împăratul pe aici pe lângă crâşma, cu voinici, cu curte şi cu mare lucru şi treabă..., precum trec adecă împăraţii. Crâşmăriţa... acuma ştim noi cum sunt muierile! Dă în dreapta, dă în stânga, sparge, şterge, curăţeşte, s-a chitit, s-a pieptănat... cum fac adecă muierile când nu e ca totdeauna. Din zori de zi până în prânzul cel mare nu s-a mai mişcat de la căutătoare: tot s-a sucit şi dessucit, până când nici ea singură nu ştia ce are să mai facă. Când se simţi gătită cum se cade, ea se puse înaintea căutătoarei, privi îndelungat şi cu drag la faţa sa, apoi grăi:
        – Frumoasă sunt, oglindă?
        – Frumoasă, zău, răspunse căutătoarea; pe de o sută şi pe de o mie de ori e însă mai frumoasă Floriţa, pentru că ea are faţă ca zorile dimineţii, ochi ca şi câmpul cerului şi trup ca raza soarelui.
        Crâşmăriţa nu mai asculta nici o vorbă, ci ieşi afară, izbi uşa, intră în crâşma şi se puse cu vorbă aspră şi neîmpăcată la Floriţa: că nu e bună, că e proastă, că e leneşă - că e toate, numai aşa nu, precum ar trebui să fie. După ce i s-a făcut apoi destul de vorbe, a dat poruncă aspră ca Floriţa de aici înainte în toată ziua să se scoale dis-de-dimineaţă, să măture casa, crâşma, curtea, să fiarbă mâncare... şi iarăşi să măture, să spele, să taie lemne, să facă foc şi mâncare - până ce s-o face noapte; iar dacă s-a făcut noapte, să se suie în podul casei, să-şi coboare un sac de grîu necernut şi s-aleagă gunoiul din el, ca numai seminţele curate să rămână; numai după ce va sfârşi toate aceste lucruri îi era iertat să se culce şi să doarmă pe trei scânduri de goron.
        Împăratul veni, gustă o picătură de vin, grăi o vorbă cu crâşmăriţa cea frumoasă şi-şi merse mai departe în cale.
        Floriţa - sărmana de Floriţa! - ea trei luni, trei săptămâni şi trei zile trase-n jugul cel aspru fără să grăiască o vorbă fără să plângă o lacrimă, fără să-nceteze a-şi cânta cântecele vesele... Şi pe cât muncea mai mult, pe atâta ţi se părea mai rumenă la faţă, mai vie la privire şi mai harnică, şi mai sprintenă, şi mai drăgăstoasă.
        Peste trei luni, trei săptămâni şi trei zile iarăşi sosi vestea cum că împăratul era să treacă cu voinicii pe lângă crâşmă, Crâşmăriţa se găti încă mai cu ţorţoi decât în cel dintâi rând şi, când se simţi gătită, iarăşi întrebă pe căutătoare:
        – Frumoasă sunt, oglindă?
        – Frumoasă, zău! răspunse căutătoarea, dar pe de o sută şi pe de o mie de ori e mai frumoasă Floriţa, pentru că ea are faţa ca mărul, ochi ca şi căprioara şi trup ca şi crinişorii.
        Ce vorbe a zis, ce vorbe n-a zis crâşmăriţa către Floriţa, aceea nici n-o mai spun: ştie acuma fiecare cum că, zău! muierile n-aleg la vorbe când li-a trecut de glumă... Vai şi amar d-acela care în lume n-a avut parte de bine, care n-are maică, n-are taică, n-are fraţi, n-are surori, ci stă aşa singură, ca şi frunza agăţată d-un păianjen... Bag sama, aşa e dată, ca unul să strângă şi altul să frângă.
        Crâşmăriţa în supărarea ei cea mare, porunci ca Floriţa de aci înainte să nu mai iasă la faţa soarelui, ci tot în pivniţa cea mare din fundul grădinii să muncească. Lăsă apoi să se facă un război cum nici înainte de aceea, nici după aceea n-a fost altul: numai suveica era atâta de mare, încât voinic trebuie să fie acela care să ţi-o ridice de la pământ. Cum au trebuit apoi să fie celelalte! Pe acest război a trebuit apoi să ţese Floriţa pe toată ziua nouă coţi în lung, o pânză în care urzeala era din fire încât nu le vedeai cu ochii, iar năsădeala din funii, pe care nici cele mai sălbatice fiare nu le-ar fi putut rupe, şi apoi să ţeasă, încât nici năsădeala să nu se vadă prin urzeală, nici în urzeală să nu se facă crâmpiţă. Dacă Floriţa şi-a făcut lucrul, ea are să capete o bucăţică de pâne, făcută jumătate din pazme, jumătate din cenuşă, şi un ulcior de apă clocită la soare.
        Împăratul a venit, şi-a gustat picătura de vin, şi-a grăit vorba către crâşmăriţa cea frumoasă şi şi-a făcut calea mai departe.
        Floriţa nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile a muncit, sărmana de Floriţa, în întuneric, ascunsă sub pământ şi chinuită, şi flămânzită, şi batjocorită ca vai şi amar de ea!
        Peste nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile, acuma de-a treia oară, iarăşi sosi vestea cum că împăratul vrea să treacă pe lângă crâşmă cum înainte de asta n-a trecut încă, adecă cu mare lucru şi treabă cu multă socoteală... Era ca astă dată nu numai copitele, ci şi cozile şi coamele cailor să fie aurite... şi fel de fel de lucruri, de care înainte de asta nici nu s-a vorbit... Era adecă să fie lucru mare şi împărătesc! Se zicea cum c-acuma vine şi feciorul împăratului, un voinic... voinic ca şi un fecior de împărat...
        Crâşmăriţa? trei zile şi trei nopţi ea n-a stat în loc... în zorile de-a treia ziuă crâşma era mai curată decât ghiocelul şi crâşmăriţa mai chitită şi mai hoscocorată decât ce-a fost ea însăşi cândva. Şi apoi, aşa cum era, se puse, acuma de-a treia oară, înaintea căutătoarei.
        – Frumoasă sunt, oglindă?
        – Frumoasă, zău! grăi căutătoarea, dar pe de-o sută şi de-o mie de ori mai frumoasă Floriţa, pentru că ea are faţă ca şi fagurele topit, ochi ca şi nevasta unui împărat şi trup ca şi rouşoara de pe flori. Crâşmăriţa nu mai zise nici o vorbă, îşi înghiţi mânia, şi, plină de gânduri amare şi de necaz nestâmpărat, se aşeză pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-aştepte şi să vadă sosirea împăratului... Iacă într-un târziu, cam pe când stă soarele la prânzul cel mic, se văzu din depărtare că vine, că s-apropie, c-acuşi s-ajungă ceva ca şi un nor strălucit.
        Venea împăratul cu voinicii şi cu feciorul său, venea, însă, încât copitele cailor nici nu făceau colb şi pulbere, ci numai aşa... din strălucitul aurului celui mult simţeai cum că acuşi va să fie aici... Când crâşmărita şi oamenii ce stăteau de vorbă înaintea casei văzură cum că de aici înainte nu e glumă şi râs, ci chiar va să fie ceva, ei cu toţii se sculară în picioare şi făcură adecă cum fac oamenii de treabă cînd are să fie lucru cu cinste şi mare... Poţi şti acuma ce e aceea când vine chiar împăratul cu oamenii şi cu feciorul său! Crâşmăriţa îşi tocmi cătrinţa, se scutură de colb şi se supse la buze; oamenii îşi luară pălăriile din cap şi se neteziră la păr... Iară Floriţa toca din război.
        Abia fură gătiţi, până ce sosi şi împăratul şi năvăli cu ceata cea strălucită asupra crâşmei. împăratul, feciorul cel de împărat şi voinicii cei mândri se coborâră toţi cu toţii de pe cai, ziseră "bună ziua" şi băură vin de cela bun... După ce şi-au băut vinul şi şi-au zis vorbele, încălecară apoi şi se duseră încă mai repede decât cum au fost venit... De Floriţa... nimeni n-a întrebat, nimeni nu s-a îngrijit... Numai feciorului de împărat i se părea cum că nu e precum ar trebui să fie: cum că vinul nu e ca lauda, cum că, crâşmărita nu e ca vestea... Ce să faci însă? Şi el îşi dete pinteni la cal şi se repezi mai departe cu ceata cea strălucită...
        După ce împăratul, voinicii şi feciorul de împărat s-au fost depărtat, crâşmărita chemă la sine pe Baba Boanţa, o vrăjitoare vestită, care era atâta de bătrână, încât ţinea minte când codrii erau ca iarba, munţii ca muşunoiul şi văile ca şi creţăturile la ea pe faţă... atât de bătrână era Boanţa... şi de când trăieşte n-a făcut alta decât vrăji şi alte lucruri ascunse şi nepricepute... Acuma era vorba ca să facă ce va face cu sărmana de Floriţa.
        După multă vorbă şi îndelungată sfătuire, crâşmărita se înţelese cu Boanţa ca asta să lege pe Floriţa la ochi, s-o ducă în codru, să-i scoată ochii şi s-o lase acolo, ca s-o mănânce fiarele şi alte grozăvenii de acelea din pădure şi de prin guduroaiele întunecoase.
        Mult sfat nu s-a făcut după aceea. Boanţa merse în pivniţă, legă pe Floriţa la ochi... si făcu precum i s-a fost zis.
        Cînd ele ajunseră în adâncul codrului, pe unde fiinţă ome nească n-a călcat de cînd e lumea, Boanţa scoase cuţitul cel mare, dezlegă legătoarea cea neagră de pe ochii Floriţei şi făcu, ca să-şi facă treaba... Abia privi însă la Floriţa în faţă şi în ochi, ea scăpă cuţitul din mînă şi stete uimită şi încremenită - cura stă omul cînd mare lucru i se pune în cale... Mulţi ani a trăit şi multă lume a umblat Baba Boanţa: pe Fio riţa n-a văzut-o decât odată... De frumoasă ce-o vedea, îi pă rea cum că nici n-o vede, ci numai şi-o gândeşte... Floriţa... sta şi ea uimită de ce vedea: ea - sărmana! - nu ştia ce are să i se facă, ce are să păţească.
        Cum Floriţa şi Boanţa stăteau aşa uimite, deodată, ca din puşcă, sări o căprioară dintr-un tufar, şi cum sări, cum trecu pe lângă Floriţa, cum privi la ea, aşa privi, încât ochii amândoi, şi cel de-a dreapta, şi cel de-a stânga, îi săriră din cap şi căzură la Floriţa în poală.
        Baba Boanţa mulţumi lui Dumnezeu cum că nu e silită să facă un păcat mare, luă ochii cei de căprioară şi-i duse, ca să spuie cârciumăriţei cum că i-a scos de la Floriţa din cap.
        Floriţa rămase singură şi părăsită... Ce să facă? Porni încotro o duseră ochii şi norocul.
        Multe zile şi multe nopţi a pribegit Floriţa aşa singură prin codru, fără s-audă grai pământesc, fără să vadă fiinţă omenească.
        Numai din când în când i se ivea câte o fiară sălbatică în cale şi asta rămânea însă privind din depărtare, o urma o bucăţică de cale şi apoi se ascundea în tufele dese. Floriţa mergea cântând mai departe... Unde - nici ea singură nu ştia... Mergea... mergea...
        Într-atâtea şi atâtea zi, tocmai în revărsatul zorilor, pe când se dezvelea ziua din noapte, văzu cum că vede ceva, aşa ca ş-o casă, zărindu-se printre frunzele copacilor. Înaintea casei lucra un om ghebos ceva - nu ştiu ce - aplecat la pământ, dar lucra, încât nici cu trăsnetul n-ai fi putut să-l trezeşti de la lucru... Dar cum lucra? - nu ca altă lume. Toate le făcea întoarse şi sucite, ca şi omul adecă care nu pricepe lucrul de care s-a prins. El lucra la un pui... Mai înainte îl ciupeli şi numai după aceea îl opări cu apă fiartă - mai înainte îl drese şi numai după aceea îl ciupeli şi opări...
        Cînd Floriţa văzu cât de necioplit mi se mişca ghebosul, ea nu se putu răbda ca să nu meargă să-l înveţe şi să-i ajute...
        – Bun lucru, bădiţă! grăi Floriţa blând ca totdeauna...
        Ghebosul privi îndărăt când auzi, aşa ca prin vis, vorba cea dulce a Floriţei, şi când privi şi văzu ce vede... poate acuma fiecare să ştie ce trebuie să fie atunci când un ghebos priveşte în faţa Floriţei, Ghebosul scăpă şi cuţitul, şi puiul, şi toate le scăpă din mână, şi sta înaintea Floriţei, încât i se părea c-acuma nici nu e ghebos mai mult... Dar nici Floriţa nu sta la flori şi frunze! Ghebosul era atât de hâd, cât Floriţa de frumoasă: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul cârlig, cu părul pîrlit...
        – Ce ai de gînd cu puiul? ântrebă Floriţa după ce-i mai trecu ameţeala.
        – Am să-l frig pentru tovarăşi, răspunse ghebosul cam cu jumătate de gură, ca omul din care scoţi vorba cu frică.
        – Ce tovarăşi? îl întrebă Florica.
        Ghebosul privi lung la Florica, ca un om care ar vrea să zică ceva şi nu ştie cum s-o scoată mai nimerit.
        – Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inimă. Asta e casa celor doisprezece hoţi de codru. Ei s-au dus la hoţit, şi eu am rămas ca să le fac de mâncare.
        Aşa e, doisprezece hoţi - hoţi de codru şi grozavi, cu căpitanul lor cel înfricoşat - au locuit în astă casă... Şi ştie toată lumea cum că hoţii de codru se spală în toată dimineaţa cu sânge de copil nebotezat şi sânge de fete mari, iar în faţă de om nu pot să privească pentru că simţesc junghi în spete, şi-n cap, şi pe toate laturile... Nu e minune, dar, dacă Floriţa a cam tresărit cînd a auzit vorbe atât de mari... Hei! dar Floriţa nu s-a înfricoşat - zău nu s-a înfricoşat, ci, cu vorbă veselă şi râs pe buze, a zis către ghebos:
        – Un pui pentru doisprezece hoţi? Nici pe-o măsea n-are să le ajungă.
        – Vezi bine că doară nu am eu atâta pricepere, răspunse ghebosul făcându-se şi el înţelept. Ieri le-am fript un juncan, şi ei m-au bătut c-a fost prea mult: astăzi ştiu că nu m-or bate.
        – Iar azi te-or bate pentru că le-ai fript prea puţin... Aide ca să te învăţ eu ce, cum şi cât să faci, zise Floriţa sărind sprintenă, cum era ea, peste pragul casei.
        Acuma tăie patru pui şi-i fierse, tăie doi purcei şi-i fripse, făcu o zămuţă bună şi caldă şi arătă ghebosului cum are să facă de aici înainte.
        – Iacă aşa, dragul meu, şi aşa... şi aşa, - îl învăţa adecă precum învaţă o maică bună şi îngrijitoare.
        Ca nu cumva să se întâmple ceva cu hoţii, ghebosul spuse Floriţei cum că să-i spuie lui pe când are să fie gata cu mâncările, să fugă cât o duc picioarele ca să nu cadă în mâinile hoţilor, căci el numai atunci va cânta din fluieraşul cel mic, care cheamă pre hoţi la prânz.
        Floriţa găti mâncarea, puse vasele pe masă, mai curaţi, mai netezi, făcu casa, încât numai de-un drag să şezi în ea, apoi se puse la vorbă cu ghebosul şi vorbiră... vorbiră până ce uitară de hoţi, de fluieriţă, de toate.
        În adâncul codrului hoţii începură să flămânzească, să se supere şi, care de care mai cu greu gând la inimă, să por nească către casă... Hei! ghebosule, ghebosule, mare necaz ţi-ai făcut!
        – Ce se simte aici? întrebă Floriţa simţind ceva, ca şi când ar fi sânge sau aşa ceva...
        – Vai! sărmanul de mine! strigă ghebosul înspăimântat. Vin hoţii! Fugi! Ba nu fugi, căci n-ai vreme de fugă... Ascunde-te sub pat.
        Floriţa - de frică, ce să facă? - se ascunse sub pat. lar cei doisprezece hoţi de codru veneau tot unul după altul, şi încă din depărtare s-auzea cum ziceau că au să-l ucidă, să-i turtească, să-l taie bucăţele pre ghebosul... Cum nu? cînd ei răbdau de foame... ei... hoţi ca dânşii!
        Ghebosul le ieşi în cale, ca să-i roage de iertare şi să le spună cum că le-a făcut mâncări bune.
        – Să taci deloc! grăi căpitanul. Nu-mi prieşte mâncarea până ce nu mă spăl cu sângele tău.
        După aceea intră în casă pentru ca s-aducă cuţitul cel mare; iară ceilalţi prinseră pe ghebos şi-l făcură nod. Când căpitanul intră pe prag, el rămase stând uimit în loc; i se părea că astă casă netedă şi curată nu e a lui.
        -Măi oameni! grăi către cei de afară, veniţi încoace!
        – Ce e? întrebară cei de-afară.
        Veniţi când zic!
        Când hoţii păşiră pe prag, ei priviră încă mai uimiţi decât căpitanul la casa lor... Aşa privind, le trecu de mânie şi iarăşi le veni foamea; se aşezară unul după altul la masă. Ghebosul, ca şi omul care era s-o păţească, se făcu sprinten, fugi la vatră şi intră cu mâncărurile în casă.
        Când căpitanul sîmţi mirosul aburilor din zeamă:
        – Măi! grăi către ghebos, pentru că mi-ai curăţit casa, te lăsăm până după prânz.
        După aceea luă lingura, gustă din zeamă şi o purtă prin gură.
        – Ce mâncare e asta? întrebă după aceea.
        – Zeamă, cu cinste să fie zis, zeamă călduţă, răspunse ghebosul.
        – Bună mâncare! grăi căpitanul. Luă după aceea lingura, dete la fiecare hoţ câte trei linguri, şi ce rămase îşi ţinu sie.
        Hoţii îşi mâncară părticica şi după aceea priviră, lingându-se pe buze, la părticica căpitanului. Ghebosul intră cu carnea cea de pui.
        – Ce e aceasta? întrebă căpitanul.
        – Pui, pui fript, răspunse ghebosul.
        Căpitanul. îşi tăie o bucăţică, gustă şi apoi grăi către ghebos:
        – Măi! asta s-o fi adus tu mai înainte! Pentru că ne-ai făcut atât de bune mâncări, noi cu toţii te iertăm!
        După aceea luă cuţitul, tăie la fiecare hoţ câte o bucăţică şi ce rămase îşi ţinu sie.
        Hoţii îşi mâncară bucăţelele, după aceea începură să privească la bucăţile căpitanului, lingându-se pe degete... Iară căpitanul de la o vreme începu să răsufle cu greu şi să mănânce cu ţârâita, numai de ici, de colea câte o bucăţică, câte un fir, ca şi omul care ar mânca şi nu mai poate mânca de sătul ce e, săracul...
        – Frate căpitane, grăi unul dintre hoţii cei flămânzi, tu te-ai săturat: dă-ne nouă ce a rămas! 5
        – Ce? îi zise căpitanul, sau n-aţi avut şi voi: asta o ţin pentru mine - pentru ca s-o mănânc deseară.
        – Să nu fie supărare, grăi ghebosul, mai sunt încă şi alte mâncări.
        – Auziţi voi? zise căpitanul, celelalte sunt ale voastre.
        – Ba nu! grăiră hoţii, noi vrem să mâncăm din asta, căci asta e bună!
        Vorbă din vorbă: hoţii începură a se certa... Unii că asta, alţii, că ceea; treaba sta rău, şi dacă ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripţi în casă, zău nu cred că nu s-ar fi întâmplat un lucru nesfârşit. Cînd însă mirosul fripturii le intră în nas, îndată se stâmpărară.
        – Ce e aceea? întrebă căpitanul.
        – Purcel, purceluş fript! răspunse ghebosul.
        Căpitanul gustă... Aşa ceva până acuma nici în vis n-a gustat.
        – Măi prostule! grăi către ghebos, acuma trebuie să aduci tu pe acesta? Să mi-l pui mie pe sară, şi dete puii la ceilalţi hoţi.
        – Să ne dai purcel! grăiră hoţii, ai zis că ce vine e al nostru.
        – Ce? sau n-aţi zis voi că puii să vi-i dau? zise căpitanul mâniindu-se urât.
        ...
        O vorbă nu zic mai mult! Hm! aceea nu e glumă când căpitanul zice aşa vorbe către tovarăşii săi flămînzi... Poate acuma fiecare să ştie ce e aceea cînd unsprezece hoţi se bat cu căpitanul lor... Sărmana de Floriţa! dacă ar fi ştiut ea cum că asta are să fie din mâncările cele bune... Zburau, Doamne, săbiile, cuţitele şi fel de fel de lucruri, şi se băteau hoţii precum se bat nourii în capete şi se prăpădesc... Aşa lucru n-a fost încă de când e lumea!
        Şi Floriţa? Bun e sufletul bun! Doamne, bun e! bun ca şi darul şi mâna lui Dumnezeu! Când hoţii se băteau, sfărâmau şi prăpădeau mai a pieire, Floriţa nu se mai putut răbda, ci ieşi de sub pat şi se puse tocmai în mijlocul lor, şi cum s-a pus, a stat acolo între ei, între hoţii cei înfricoşaţi, bătăuşi şi hoţi de codru.
        Ce-a fost după aceea, cum s-a făcut, cum s-a sfârşit, aceea e acuma treaba lor... Oare, Doamne... când vede cineva pe Floriţa, s-ar mai putea bate şi supăra, i-ar mai putea veni gând rău şi neîmpăcat? Hoţii steteră toţi încremeniţi, şi amuţiră, şi scăpară săbiile, cuţitele şi fel de fel de lucruri ce aveau în mână: li se părea cum că a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca să-i tragă la socoteală pentru păcatele lor cele multe în răutatea lor cea mare şi înfricoşată şi hoţească... Iară Floriţa le grăi în graiul ei cel blând:
        - Nu vă supăraţi, bădişorilor, că, dacă doriţi, iarăşi vă fac mâncările încă mai bune şi mai călduţe decât cum au fost cele de astăzi.
        Hoţilor li se părea că cerul s-a dărâmat asupra lor, şi munţii, şi codrii, când auziră vorba Floriţei... De aici înainte Floriţa rămase la casa hoţilor; îi îngriji, îi curăţi, le făcu mâncări bune, îi ţinu la poveşti frumoase şi la vorbe blânde; iar hoţii nu se mai mişcară de-acasă. Le părea că de aici înainte nici n-au ce să cerce în lume... Aşa merse asta pînă ce li se sfârşiră mâncările: ajunseră că abia mai aveau bucate pentru trei zile şi trei nopţi. Apoi nici unul nu voia să se urnească de acasă pentru ca să câştige; fiecare voia să taie lemne, să facă foc, să spele, să măture, să văruiască, să îngrijească grădina cea cu flori, să facă adecă după placul şi dorinţa Floriţei.
        Într-o zi, Floriţa merse în grădina cea cu flori, ca să vadă cum şi ce, şi află că un porc sălbatec a făcut mare zguduire printre straturi şi, aflând, tare şi mult s-a întristat. Hoţii, cum auziră, toţi cu toţii săriră la puştile cele ruginite şi merseră şi goniră şi nu se opriră până ce nu-l împuşcară pe porcul cei sălbatec. Cînd căpitanul, care era cel mai sprinten dintre toţi, venea cu el în spate, aşa păşea de fălos, aşa privea de mândru, încât erai să crezi c-a stat de vorbă cu Sf. Petru... De aici înainte fiecare hoţ voia să fie cel mai harnic, mai de treabă şi mai voinic. Ghebosul, cel mai înţelept dintre dânşii, îi împărţi în două: şase inşi trebuiau să meargă în toată ziua la, câştig, iar alţii şase aveau să rămînă acasă pentru ca să lucreze după porunca ghebosului şi dorinţa Floriţei.
        Cei mai isteţi dintre hoţi se duseră în cetatea împăratului şi cumpărară cu mulţi bani fel de fel de lucruri frumoase şi le aduseră, ca să le pună la căpătâiul Floriţei, aşa ca nimeni să nu ştie cine le-a pus... Şi apoi li se înnebuneau minţile cînd vedeau cum că Floriţei îi sare inima de bucurie cînd dimineaţa îşi afla cârpele cele frumoase la căpătâiul patului. Aşa curgea traiul hoţilor de când ei au dat de Floriţa şi aşa traiul Floriţei de când ea a dat de hoţi. Îţi rîde inima cînd îţi aduci aminte!
        Hei! dar lumea e rea! Bag samă, nici Dumnezeu nu vrea ca în lume să fie numai bine! Crâşmăriţa după multă vreme iarăşi privi în căutătoare, iarăşi întrebă, căutătoarea iarăşi îi răspunse şi iarăşi făcu vorbă cu Baba Boanţa... Ce-ţi e muierea vicleană! nici în fundul lumii nu-ţi lasă pace şi trai bun...
        Baba Boanţa îşi făcu trebile, află cum şi ce e cu Floriţa şi unde se află ea, porni apoi în cale către codrul cel vestit... Cînd ea era s-ajungă la casa hoţilor, află că vede nişte oameni vorbind: erau cei şase hoţi ce stau cu ghebosul la sfat. Ea luă şapte frunze verzi de pe creanga unui stejar, grăi asupra lor câteva cuvinte ce sunau a vrajă, suflă de trei ori asupra lor. Baba n-a suflat bine, pînă ce frunzele se veştejiră şi hoţii adormiră toţi şapte, unul după altul.
        Acuma Baba Boanţa intră la Floriţa în casă, spuse cum că-i aduce "sănătate şi voie bună" de la maica sa cea bună; îi dete apoi un inel de aur, frumos şi rotund. Floriţa - dar de unde să poată gândi rău prin capul ei! - ea trase inelul pe degetul cel mijlociu şi nici nu-l trase cum se trage, până ce şi căzu la pământ.
        După ce Boanţa îşi făcu treaba, ea îşi luă cârja de după cuptor şi o şterse din cale. Nu-i venea la socoteală ca să stea încă mult, fiindcă ştia cum că multă vreme n-are să treacă până ce hoţii se vor trezi din somn. Şi hoţii cei din codru, zău! nici pentru o Boanţă nu sunt lucru de glumă.
        Cînd hoţii intrară în casă şi când ceilalţi sosiră, ştie acuma fiecare ce e acea când doisprezece hoţi de codru plâng din ruptul sufletului, âncât pietrele se mişcă... numai Floriţa nu se mişca, căci ea era moartă; moartă... ca şi moartă. În durerea lor cea mare, n-avură încotro: hotărâră s-o îmbrace frumos pe Floriţa, să-i facă un mormânt, şi... vai ş-amar cînd vine pînă într-atâta! Cum steteau ei însă aşa lângă mort, văzură ceva ce încă n-au văzut: inelul Boanţei... Cât ce traseră inelul de pe deget, Floriţa îşi deschise ochii şi se făcu mai vie decât ce a fost cândva. În bucuria lor cea mare, hoţii merseră în cealaltă zi în satul împăratului şi cumpărară toate inelele şi tot aurul ce se afla în târg şi-l deteră Floriţei, pentru ca să nu mai primească de la alţii. Şi apoi grijeau Doamne! cum pot numai hoţii să grijească pe Floriţa, când se tem că o vor pierde.
        Peste şapte luni, şapte săptămâni şi şapte zile, crâşmăriţa iarăşi privi în căutătoare, iarăşi auzi vorbele supărătoare, iarăşi chemă la sine pe Baba Boanţa şi iarăşi trimise primejdia asupra Floriţei. Boanţa făcu ca şi celălalt rând, şi după ce adormiră hoţii iarăşi intră la Floriţa, îi zise "sănătate şi voie bună" şi îi dete o rochie de mătase, grăind:
        – Iacă, ţi-a trimis-o maica ta cea bună ca să te împodobeşti cu ea.
        Floriţa, de bucurie că a primit veste de-acasă, îmbracă rochia ca să vadă cum îi şade. Nici nu trebuie să spun că astă dată Floriţa căzu mai moartă. Boanţa fugi mai iute, durerea hoţilor fu mai mare şi învierea mai puternică şi mai îmbucurătoare decât înainte de asta cu atâte săptămâni.
        Acum hoţii cumpărară toate mătăsurile şi frumuseţile ce se aflau la neguţătorii cei mari şi împărăteşti; iar îngrijirea lor se făcu pe de şapte ori câte şapte mai mare decât ce a fost cândva.
        Peste nouă luni, nouă săptămâni şi nouă zile crâşmăriţa, acuma de a treia oară, adecă de a doua oară de a treia oră, iarăşi se făli către căutătore cu frumuseţea sa.
        – Eşti frumoasă, îi răspunse căutătoarea, dar Floriţa e mai frumoasă, de o sută şi o mie de ori mai frumoasă decât ce-a fost ea însăşi cândva, şi trăieşte ca o împărăteasă.
        După aceste vorbe, crâşmăriţa n-a mai chemat pe Boanţa la sine, ci şi-a legat catrinţa şi ea însăşi s-a dus la coliba babei. Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au făcut, aceea nu se poate spune... Bune gânduri cu de-a bună seamă nu le-a trecut prin minte... Vai şi amar de acela ce dă de rău cu muierile!
        Boanţa se suflecă, acuma chiar de a treia oară, şi aceea nu e glumă când o vrăjitoare ca şi Boanţa se suflecă, cum înainte de asta nu s-a mai suflecat încă... De astă dată nici nu porni pe picioare, ci în miez de noapte, călărind pe o prăjină strâmbă... Mare primejdie trebuie să fi fost în gândul ei că s-a opintit atât de băbeşte!
        De când Floriţa murise în două rânduri, hoţii nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau la pază, cum stai când de mare necaz şi primejdie te temi. Pentru ca nu cumva să-i cuprindă somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia să se culce pe un pat de spini, iară subt pat era jăratec viu şi înfocat... Boanţa văzu că acuma cu una, cu două n-are s-o isprăvească; ea făcu dar lucruri, vrăjitorii şi fel de fel de taine, încât mintea curată nici nu le putea gândi... Pentru ca să adoarmă pe hoţi, ea acuma nu făcu vraja cea mai mică, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare şi nemaipomenită, încât ţi se ridică perii în vârful capului când gândeşti la ea. Luă un ac subţirel şi mic, dar mic şi subţirel, încât nici cu vîrful limbii nu puteai să-l simţeşti, dar încă să-l vezi cu ochii, împunse doisprezece stejari cu acest ac, grăi o mulţime de zicăli încâlcite, se-ntoarse de trei ori peste cap, şi hoţii, toţi doisprezece, împreună cu ghebosul, chiar şi acela de pe spini şi jăratec, adormiră ca morţi.
        Când Boanţa intră, acuma de a treia oară, în casă la Floriţa, ea nu zise numai "sănătate şi voie bună", ci alte vorbe care de care mai frumoase şi mai dulci, cum vorbesc adecă babele cînd voiesc să-ţi strice firea... iară Floriţei îi sărea inima de bucurie cînd auzea atâta veste bună şi frumoasă de la "ai săi".
        – Să te împodobesc ca pe o împărăteasă, mi-a poruncit maică-ta cea bună, grăi Boanţa într-un târziu. Să-ţi pieptăn eu părul şi să ţi-l...
        De unde ar putea Floriţa să nu facă precum a dorit maică-sa cea dulce? Ea lăsă ca Boanţa să o pieptene, şi Boanţa o pieptănă, atâta de frumos o pieptănă, atât de frumos îi împleti părul, încât i se încurcau ochii când privea la ea şi nu ştia pe unde o vede mai frumoasă. Dar Boanţa nici nu fuse gata cu pieptănatul, până ce Floriţa şi căzu moartă, mai moartă decât ce a fost cândva în viaţa ei... Boanţa i-a fost împletit firul morţii în păr.
        După ce Boanţa îşi făcu păcatul, ea se sui pe prăjina cea strîmbă şi se depărta mai răpede decât Vântoasele.
        Când hoţii aflară cum că iarăşi nu e bine, ei deferă a fugi care încotro, a se opinti din ruptul sufletului, ca doară cumva să învie pe Floriţa şi de a treia oară. Îi traseră inelele de pe degete, îi dezbrăcară rochia, îi luară salba de pe piept: dar Floriţa rămase moartă, şi hoţii cei doisprezece - hoţi grozavi din fundul codrului - încet-încet, unul după altul, începură să plângă, nu cum plâng copiii, ci cum plânge omul când vede că acuma toate s-au sfârşit, că de aci înainte nu mai are ce să facă. Când Floriţa fu cu totul dezbrăcată, hoţii încetară a plânge şi rămaseră cu toţii încremeniţi: li se opri suflarea şi-i părăsi sufletul.
        – S-o despletim! grăi ghebosul.
        – Să ferească Dumnezeu! răspunse căpitanul; aşa de frumos numai ea ştie împleti cu degetele ei cele mărunţele!
        – Da, da! ziseră ceilalţi hoţi! Dacă a venit acuma până într-atâta, să fie măcar şi moartă precum a fost mai frumoasă-n viaţă.
        De aci înainte hoţii multă vorbă nu făcură; nici n-aveau ce să-şi mai zică: îmbrăcară pe Floriţa în cele mai frumoase giulgiuri, îi puse fiecare câte un crinişor pe frunte, aleseră cel mai frumos copac din codru, făcură un coşciug, cum ei îl ştiau a face mai frumos, aşezară pe Floriţa în coşciug şi-i aprinseră la cap o lumină de ceară curată, topită tocmai din fagurele în care a fost să fie matca albinilor... După ce le gătiră astea, căutară cea mai înaltă poiană din codru şi unde erau cele mai multe flori, făcură un mormânt de trei ori mai adânc decât ce era de lat şi de trei ori mai lat decât era de lung... şi apoi... sărută fiecare pe
        Floriţa în mijlocul frunţii şi o luară, şi o duseră…
        – Ho! staţi! grăi ghebosul când văzu că hoţii voiesc să arunce pământ asupra Floriţei. Pământ pe trupul ei? Nu vă temeţi de maica lui Dumnezeu?
        Hoţii toţi, unul după altul, lăsară pământul din mână; le venea să intre în pământ de ruşinea păcatului ce era să facă.
        Când erau să pornească către casă, nici unul nu putea să facă începutul: erau legaţi de pământ şi simţeau că acasă nu au ce să mai caute... Se aşezară dar jur împrejur pe lângă mormântul Floriţei şi priviră... priviră, până ce, privind, muriră toţi doisprezece, unul după altul. Doisprezece hoţi au murit şi ghebosul împreună cu dânşii... Sărmanii de ei! mai c-au fost oameni de treabă. Bag sama aşa a fost să fie....................................................
        Multă, foarte multă vreme a stat Floriţa aşezată în mormânt; pe lângă mormânt, peste pământul ce sta în jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase şi nemaipomenite, şi florile nu cresc ca şi bureţii peste noapte... După multă vreme dară, feciorul împăratului a venit cu mulţi oameni şi cu mare treabă ca să vâneze prin codru... Deodată auziră cum fac câinii mare larmă şi multă lătrătură. Feciorul împăratului trimise pe câţiva argaţi dintre cei mai tari la inimă, ca să vadă ce e, cum şi pentru ce.
        Argaţii veniră şi spuseră că s-au adunat câinii într-o poiană înaltă şi luminoasă şi, suindu-se pe un dâmb cu flori, toţi cu toţii, cu mic cu mare, au început nu să latre, ci să urle, cum urlă câinele când vede bufniţa strigând pe hornul casei, ori când arde casa stăpânului său, să urle adecă a primejdie.
        Feciorul cel de împărat - fecior de împărat adecă, care nu se mulţumeşte cu una, cu două - porunci argaţilor să-l aştepte şi se duse ca să vadă el cu ochii şi s-audă cu urechile lui de treaba cânilor. Când simţiră cânii apropierea stăpânului lor, ei încetară a da semn de primejdie şi deteră a-şi mişca cozile. Hei! dar din loc nu se mişcară pînă ce nu păşi feciorul cel de împărat în florile cele frumoase... Fecior de împărat, fecior de împărat... doisprezece oameni împietriţi nu sunt glumă! zău, şi chiar un fecior de împărat trebuie să tresară când îi vede printre flori - şi apoi când privi în mormânt? Feciorului de împărat îi păru cum că chiar şi al lui suflet a împietrit cînd văzu pe Floa-rea Codrilor... El a văzut multe fete de împărat: Floriţa e însă Floriţa... Cînd văzu dar că Floriţa e moartă, el se întrista, după aceea se supără şi, mai la urmă, atâta de grozav se amărî, încât îi venea ca să ia lumea în gheare şi aşa să deie cu ea de pământ, încât toată să se sfarme, ca nici sămânţa să nu rămână de ea!
        Ei! dar feciorii cei de împărat sunt scurţi la vorbă. "Dacă n-am văzut-o vie, s-o văd cel puţin moartă", âşi zise el, şi apoi merse la argaţi, le porunci ca să pornească către casă. Numai doi oameni credincioşi ţinu la sine, şi cînd se făcu noapte, cu aceşti doi împreună scoaseră pe Floriţa din mormânt şi o duseră prin ascuns la curtea împăratului... După ce Floriţa fu bine pusă, ca nimeni să nu afle de ea, feciorul împăratului porunci argaţilor să tacă despre cele ce au făcut şi văzut şi n-au mai văzut, şi-şi făcu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douăsprezece case ce se aflau în curtea împăratului, aşeză pe Floarea Codrilor în cea mai frumoasă dintre ele, porunci ca douăspreze fete, cele mai sprintene, să grijească pe Floriţa zi şi noapte, să o aşeze într-un leagăn de aur şi să o legene ca şi când ar fi vie. Faţa Floriţei şi acuma era rumenă; crinişorii de pe fruntea ei nici acuma n-au veştejit şi părul ei şi acuma tot atât de frumos era pieptănat şi împletit; feciorul cel de împărat dete poruncă aspră ca nimeni să nu atingă faţa, crinişorii şi părul... De aici înainte, Făt-Frumosul împărătesc, de dimineaţă pînă seara şi de seara pînă dimineaţa, nu se mişcă de la leagănul Floriţei: privea, privea în faţa cea frumoasă, pînă ce adormea privind şi cu ochii deschişi.
        Cele douăsprezece fete ce aveau să grijească pe Floriţa nu mai încetau a-şi sparge capul asupra poruncii aspre ce li s-a dat. "Oare pentru ce să nu atingem crinişorii şi pentru ce să nu-i despletim părul? şi dacă am face, ce s-ar face? cum ar fi?" se întrebau ele în gândul lor. Aşa e muierea! n-are odihnă până ce nu află ce ar dori să ştie.
        – Ştiţi voi ce? grăi cea mai şireată dintre ele. Feciorul împăratului doarme: aide s-atingem şi să despletim; până când el se trezeşte, noi iarăşi facem precum a fost.
        La astfel de lucruri multă vorbă nu fac muierile: ele începură să despletească pe Floriţa, şi cum o despletiră, îi scoaseră firul morţii din păr; iară Floriţa, Floarea Codrilor, se făcu mai vie, mai frumoasă şi mai sprintenă decât ce a fost cândva în viaţa ei. Cînd fetele văzură morţii râzând, ele, înspăimântate şi învrăjbite, fugiră care încotro. Din larma ce făcură se trezi şi feciorul cel de împărat. Acuma poate fiecare să ştie ce e aceea când feciorul cel de împărat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, priveşte în ochii ei cei blânzi şi aude vorba ei cea dulce. Înfricoşat, şi grozav, şi nemaipomenit de frumos lucru trebuie să fie aşa ceva.
        Feciorul împăratului nici trei vorbe n-a grăit până ce a şi mers vestea în curte cum că "iacă aşa şi aşa", că s-a întâmplat adecă ce s-a întâmplat cu minune şi cu taină nepricepută; şi când a venit împăratul cel bătrân ca să vadă ce e, cum şi pentru ce, el atât de tare s-a speriat, încât îi înnegriră perii capului şi înjuni cu şaptezeci şi şapte de ani! După ce oamenii se dezmeticiră, Floriţa stete de vorbă cu ei şi le spuse cum şi ce, de unde şi până unde, iacă încoace şi încolo, adecă toată întâmplarea şi patimele ei. Împăratul cel bătrân asculta, precum asculţi la copilaşi când încep să vorbească, asculta adecă âncât îi sta răsuflarea în loc, şi precum asculta, el tare şi foarte mult se supăra cînd auzea câte toate despre suferinţele sărmanei de Floriţa; iară când asta încetă cu vorba, el grăi către ea cu vorba lui cea blândă şi împărătească:
        – Fătul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca să vii tu la casa mea, să îmi fii mie noră şi nevastă feciorului meu.
        Floriţa nu zise nimic, ci privi numai aşa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de împărat... iară feciorului i se făcură vorbele nod şi crâmpiţă tocmai pe vârful limbii.
        Până ce zici "una, două, trei", vestea despre cununia feciorului de împărat ajunse pînă în cele patru colţuri ale lumii. Până şi orbii şi şchiopii porniră în cale, ca să vină, să vadă şi să nu mai uite cât vor trăi. Crâşmăriţa cea frumoasă nici ea nu se putea să rămână acasă: se găti dar, cum numai ea ştia, şi când fuse gătită, iarăşi întrebă pe căutătoare, acuma de a şaptea oară, - de-a şaptea oară, asta nu e glumă!
        – Frumoasă, zău! răspunse căutătoarea, dar Floriţa e mireasă de împărat!
        Cînd crâşmăriţa auzi aceste vorbe, ea porunci ca să lase tot vinul să curgă, să spargă toate vasele, şi porni către fiica sa cea dragă şi ginere-său împărătesc.
        Se făcu apoi o nuntă, o cununie şi un ospăţ decât care mai vestit şi mai minunat de când e lumea n-a fost: chiar şi copiii cei de ţigan mâncau cu linguri de aur, iar după ce-au mâncat şi le duceau cu sine acasă, ca să le aibă şi să ţină minte. După nuntă, împăratul porunci ca să se facă o casă cu păreţii de oglindă, să se adune cele mai frumoase neveste din ţară şi să închidă pe crâşmăriţa cea vicleană cu ele, pentru ca să vadă şi, văzând, să se surpe în gândul ei, cum că nu-i ea cea mai frumoasă în ţară.
        Iar Floriţa şi feciorul cel de împărat trăiră fericiţi şi fără supărare, cum trăiesc oamenii buni la suflet şi înţelepţi la minte, încât vestea despre ei ajunse chiar şi până la noi...

Spaima zmeilor

2014-02-03T01:59:00.000+02:00

A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor.
        Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amândoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele.
        Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toţi săracii şi toate văduvele şi se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: "Dă-ne, Doamne, şi nouă un copil, unul singur, cât de mic, numai copil să fie!"
        Dumnezeu însă nu se opreşte la vorbele omului, ci-i vede şi gândurile ascunse.
        - Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceştia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei!
        - De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului.
        - Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesăţioşi?! Tot le-am dat, şi nu se mai mulţumesc. Sănătate au, rânduială, pace şi bună înţelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie şi copii.
        - Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna câte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost şi el odată şi ştia ce sunt nevoile omeneşti.
        - Păcat că stai de-atât timp la poarta raiului! întâmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gândul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalţi. Când are apoi omul copii, puţine mai cere pentru sine, dar nu mai sfârşeşte cerând câte de toate pentru ei.
        - Miluieşte-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, şi orişicât vei fi dând, nu ţi se istovesc comorile.
        Aşa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni şi a-nceput muierea să aibă copii, - curat ca-n poveste, - pasul şi copilul, încât li s-a umplut deodată casa de copii.
        Şi toţi erau mărunţi, care de care mai mic decât cellalt, mai sfredeluş, mai guraliv, mai drăcos şi - asta să nu uităm - mai mâncăcios şi mai hapsân.
        - Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăştia-mi scot sufletul şi-mi mănâncă şi urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înţeles anapoda şi mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.
        Omul însă stătea şi nu se mai sătura să se uite la ei, c-aşa-i plăceau lui, neastâmpăraţi, hârjoneţi şi mâncăcioşi - adevăraţi prichindei.
        - Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-o să-ţi mai rămâie nici cenuşă-n vatră?!
        - Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, şi dacă-ţi dă dregătoria de părinte, te şi ajută s-o porţi.
        - Ţi-o fi dând, dacă mişti şi tu! răspunse ea, şi de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca nişte deşucheaţi, până ce el, nemaiputând să rabde gura nevestei, şi-a luat lumea-n cap şi-a plecat să strângă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.
        A tot umblat el aşa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.
        "Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au şi alţii?!" "De ce ţi i-ai făcut, dacă nu eşti volnic să-i ţii?" zicea altul.
        Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii aşa ceva nu vor să înţeleagă.
        "În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă", zise dar, şi trecu pe cellalt tărâm.
        Aici a intrat într-un codru des şi tot s-a dus - aşa ducându-se - până ce a dat de o casă cu multe marafeturi.
        Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o ştie cum e? Ruşine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea şi n-o cunoşti.
        - Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.
        - Dar tu cine eşti şi ce cauţi p-aici? îl întrebă zgripţuroaica.
        - Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor şi caut vreo slujbă.
        - Tata lor?! îşi zise Mama Zmeilor. Ştia, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, şi se simţi rău smerită când se văzu, aşa deodată, în faţa tatălui lor - cine or fi ei, aceia.
        Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se ştie, de trei zile, iar simbria - ziua şi găleata cu galbeni, dac-o fi să-şi poată împlini anul.
        Om să fii, însă, ca să împlineşti un an în slujba zmeilor.
        - Uite, îi zise zmeoaica cea bătrână celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strângeţi toate puterile, că ne-a venit tata lor, şi mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el.
        - Las' pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu!
        Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi?! Ziua întâi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.
        El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin?!
        "De! îşi zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poţi s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim şi spre minciună."
        Sosit la puţul care era departe-n vale, el îşi scoase costorul de la brâu şi începu să râcâie cu el împrejurul puţului, şi-a râcâit mereu şia-ndelete până ce i s-a făcut zgripţuroaicei lehamite de atâta aşteptare şi a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa.
        - Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul.
        - Uite, răspunse omul râcâind înainte. Ce să mai pierd vremea scoţând apă din puţ, ca s-o bag în burduf şi apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puţul aşa cum e în spinare şi-l duc în deal.
        - Ba să nu te pună păcatele să faci aşa, răspunse zmeul speriat, că puţul ăsta e făcut de bunicul bunicului, şi-aici e rostul lui să fie.
        - Ferit-a Sfântul! grăi omul. Am să-l iau şi să-l duc şi să-l urc în podul casei. Când ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, şi curge de te saturi.
        - Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toţi!
        - Nu, stărui omul, aşa se face la noi! Cu fleculeţe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm.
        Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra şi să aibă voia de a scăpa puţul ducând el burduful plin în spinare.
        - Auzi, mamă, îi zise apoi zgripţuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puţul şi să-l aducă-n podul casei!
        Pe zfripţuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, aşa, copaci întregi, smulşi din rădăcină şi duşi în spinare cu craci cu tot - cum se face-n lumea zmeilor.
        Ieşit în pădure, omul începu să se scarpine-n creştetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure şi să lege cu el copacii unul de altul.
        - Dar tu ce ai de gând să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aştepta!
        - Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă.
        Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.
        Seara o trecură pe zgripţuroaică şi mai reci fiori. A sosit, în sfârşit, şi ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, şi-acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creştetul capului şi să mai suspine din când în când.
        - Acum, grăi cel mai ţanţoş dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane.
        - Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viaţa lui toată şi-a petrecut-o aruncând buzdugane.
        Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare şi mai greu.
        El le luă pe rând, de la cel mai mic, pe care numai gâfâind putea să-l ridice, până la cel mai mare.
        - Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveţi?
        - Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gânduri. Ăsta a rămas de la un strămoş al meu, şi numai puţini dintre noi pot să arunce cu el.
        - Ei, dacă n-aveţi altul, haid' şi cu ăsta! grăi omul. Ia-l şi să ieşim în câmp.
        După ce ieşiră la câmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse până-n al treilea cer şi aşteptară peste jumătate de ceas până ce căzu şi intră în pământ de-un stat de om.
        - Carevasăzică, atâta e treaba pe care eşti în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipând în palme şi suflecându-se.
        El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pământ, ci rămase cu picioarele înţepenite-n pământ şi cu ochii ţintă la cer.
        - Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă!
        - Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoşului tău cum am păţit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ş-acolo a şi rămas? Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mâna pe ea!
        Zmeul se uită în lună şi, văzând în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop.
        - Nu cumva să-mi prăpădeşti buzduganul, că atâta moştenire mai avem şi noi din vremile cele bune, grăi dânsul.
        - Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc până ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună când se întoarce. De asta nu răspund!
        - Ştii ce? Haid' să ne-nţelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca şi-ţi mai dau o găleată de galbeni.
        - Ce păcate?! se răsti omul. Puţul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid'! dă-te la o parte! adăugă, şi se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice.
        - Îţi dau două găleţi! strigă zmeul, şi sări la el ca să-l oprească.
        - Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul şi nu mai stărui.
        Putea el să se mulţumească şi cu şapte găleţi de galbeni, care tot erau ceva pentru un pârlit ca dânsul.
        Zmeoaica cea bătrână, aflând că el şi-a aruncat barda-n lună şi era să arunce şi buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniţei şi-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dânsa ce stârpituri a născut şi ce pocitanii a crescut la sânul ei.
        Iar leaota de zmei s-a adunat şi s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor.
        Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.
        Orişicât bănet vor fi având însă zmeii în vistieria lor, şapte găleţi de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-aşa, o pişcătură, ca să zici că nu-ţi pasă.
        După multă cioroboreală s-au înţeles dar între dânşii ca peste noapte, când doarme, să meargă unul dintre dânşii şi să-i toace cu buzduganul în cap ca nici "hâc!" să nu mai zică.
        Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, şi cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci şi-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumuşel sub pat şi-a-nceput să sforăie din greu.
        Când zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dânşii şi-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, şi omul a suspinat din greu. Iar când zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morţii.
        Mare le-a fost dar spaima dimineaţa viitoare, când l-au văzut întreg şi sănătos.
        - Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte?
        - Bine, răspunse el. Aşa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pişcat un purice-n frunte!
        - Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoşului, şi el zice că-i ca şi când ar fi visat numai că l-a pişcat un purice.
        Să nu dai şapte găleţi ca să scapi? Ba să dai şi mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este ruşine să se-ntoarcă acasă cu numai şapte găleţi, şi-o să râdă şi copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an şi încă unul, ca să se facă trei.
        - Plătiţi-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrână, ca să se descotorosească de el.
        - De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi şade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceţi voi.
        I-au mai făcut-o zmeii şi asta.
        Mergea dar omul nostru cu paşi mărunţei înainte, cu căciula pe-o ureche şi jucându-şi beţigaşul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.
        Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroşat când au ajuns acasă. Copiii aceia, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, îşi făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puţ ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâşiau cămăşi şi cearşafuri, ca să-şi facă coadă de zmeu, câte şi câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, - să le vie bieţilor de oameni să-şi ia lumea-n cap, şi nu alta!
        Iară Dumnezeu şedea-n scaunul lui şi râdea de-i tremura barba, că-i plac şi lui răutăţile nevinovate.
        - Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îţi place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruinţele tale?!
        - O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că eşti mare şi înţelept.
        Nu ştia sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le ştie toate.
        Când a simţit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruş prin sat, au adunat toate cuţitele şi toate furculiţele şi, luându-şi fiecare câte un cuţit şi câte o furculiţă, le-au ieşit în cale şi, frecând cuţitul şi furculiţa, au început să strige:
        - Aş mânca carne de zmeu! aş mânca carne de zmeu! Zmeii, când au văzut aşa ceva, au aruncat sacii şi-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.
        De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut şi urma, încât numai prin poveşti mai dăm de ei.

Ileana cea şireată

2014-02-03T01:58:00.001+02:00

A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasă, cea mijlocie şi mai frumoasă, iar cea mai tânără, Ileana, atâta de frumoasă încât şi Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vadă şi să se desfăteze de frumuseţea ei.
        Într-o zi împăratul primi carte şi veste de la vecinul său împărat mare şi puternic, cum că, iaca, nu e bine, şi are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la sfat cu bătrânii ţării şi, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-şi apuce armele şi să se pregătească de bătaia cea grozavă ce-avea să se facă şi să fie.
        Mai înainte de a încăleca şi el însuşi, împăratul chemă pe fiicele sale la şine, le grăi vorbe blânde şi părinteşti şi dete apoi la fiecare câte o floare frumoasă, câte o păsărică veselă şi câte un măr fraged.
        - A cărei floare se va vesteji, a cărei păsărică se va întrista şi al cărei măr va putrezi, despre aceea voi şti că nu şi-a păzit credinţa, grăi împăratul cel înţelept.
        Încălecă apoi pe cal, zise "sănătate bună" şi porni cu voinicii săi în calea cea mare.
        Când cei trei feciori ai împăratului vecin primiră vestea că împăratul a pornit în cale şi că s-a depărtat de acasă, ei se înţeleseră între sine şi încălecară, ca să meargă la cetatea cea cu trei fete de împărat să răpească credinţa fetelor şi să-i facă împăratului supărare. Cel mai bătrân dintre feciori, voinic şi viteaz şi frumos merse înainte, ca să vadă ce e şi cum, şi apoi să aducă veste şi să spuie.
        Trei zile şi trei nopţi a stat voinicul pe sub ziduri fără ca vreuna din fete să se fi arătat la fereastră. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu răbdarea, îşi întări inima şi bătu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împărat.
        - Ce e? cine e? şi ce vrea? întrebă fata trezită din somnul cel mai dulce.
        - Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. Voinic împărătesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastră.
        Fata cea de împărat nici nu se apropie de fereastra, ci grăi cu glas înţelept:
        - Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ţi crească în cale şi spini să-ţi rămână pe urmă.
        Peste trei zile şi trei nopţi, feciorul de împărat iarăşi bătu la fereastră. Acuma fata de împărat se apropie de fereastră şi grăi cu glas blând:
        - Ţi-am zis să mergi pe calea pe care ai venit: spini să-ţi crească-n cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.
        Încă trei zile şi trei nopţi stete feciorul de împărat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adică după ce au trecut de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi el îşi netezi părul şi bătu, acum de-a treia oara la fereastră.
        - Ce e? cine e? şi ce voieşte? întrebă fata de împărat, acuma mai răstit decât în celelalte rânduri.
        - Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastră; vreau să-ţi văd faţa, să-ţi privesc ochii şi să aud cum curg vorbele de pe buzele tale.
        Fata de împărat deschise fereastra, privi cu supărare la voinicul cel frumos, apoi grăi cu glas neauzit:
        - Eu ţi-aş privi în faţă şi ţi-aş grăi o vorbă: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, şi numai după aceea vino la mine.
        - Am să trimit pe frate-meu cel mijlociu, grăi feciorul de împărat. Să-mi dai însă o sărutare pentru ca să-mi fie calea mai uşoară.
        Şi nici n-a zis bine până ce şi fură un sărutat de la fata cea frumoasă.
        - Să n-ai parte de altul! zise fata de împărat ştergându-se pe buze cu mâneca cea ţesută cu altiţe. Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ţi crească în cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.
        Feciorul de împărat merse la fraţii săi, le spuse cum şi ce, şi cel mijlociu porni în cale.
        După ce feciorul cel mijlociu stete de nouă ori câte nouă zile şi de nouă ori câte nouă nopţi la fereastra fetei celei mijlocii şi bătu de a treia oară la fereastra ei - ea deschise fereastra şi îi grăi cu glas drăgăstos:
        - Eu ţi-aş privi în faţă şi ţi-aş grăi o vorbă: să mergi însă la sora mea cea mai tânără şi numai după aceea vino la mine.
        - Am să trimit pe frate-meu cel mai tânăr grăi feciorul de împărat. Să-mi dai o sărutare ca să pot merge mai iute. Şi nici nu zise până ce şi fură un sărut.
        - Să nu ai parte de altul! grăi şi această fată. Mergi în calea pe care-ai venit: flori să-ţi crească în cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.
        Feciorul cel de împărat merse la fraţii săi, le spuse cum şi ce şi, acum de-a treia oara porni cel mai tânăr fecior de împărat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastră şi, cum sta ea îl văzu şi-i grăi cu glas vesel:
        - Cel voinic frumos cu faţă de împărat, ce cale ţi-ai ales de mâni aşa de înfocat?
        Când feciorul de împărat văzu faţa Ilenei şi auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea şi grăi cu glas voinicesc:
        - Am pornit către soare, ca să-i fur o rază, să-i încredinţez sora şi s-o duc acasă să mi-o fac mireasă. Acum, surioară, mă opresc în cale să privesc la tine, în raza feţei tale, şi să-ţi zic o vorbă şi să-ţi fur o vorbă.
        Ileana îi răspunse cu înţelepciune:
        - De ţi-ar fi năravul cum îţi este vorba, de ţi-ar fi sufletul cum îţi este faţa, mândre şi frumoase, blânde şi drăgăstoase, te-aş chema în casă, te-aş pune la masă şi te-as ospăta şi te-aş săruta.
        Feciorul de împărat sări de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grăi cu glas voinicesc:
        - Că-mi este năravul cum îmi auzi vorba, că-mi este sufletul precum îmi vezi faţa: lasă-mă în casă, pune-mă la masă şi din zori în seară rău să nu-ţi pară; şi nici nu-şi grăi vorba, până ce şi sări pe fereastră şi peste fereastră în casă şi în casă la masă, şi la masă tocmai în frunte, unde şedea împăratul când era mire.
        -Ei! Stai! grăi Ileana. Să vad mai înainte: eşti ce-ar fi să fii? Şi numai dup-aceea să grăim vorba şi să gustăm pomana şi să începem dragostea. Poţi tu face să-nflorească din brusture trandafir?
        - Ba! grăi feciorul de împărat.
        - Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înţeleaptă. Poţi tu face ca să cânte liliacul în glas frumos?
        - Ba! grăi feciorul cel de împărat.
        - Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înţeleaptă. Poţi tu face să rodească măr pe iarba lupului?
        - Pot! grăi feciorul de împărat.
        - El să fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasă şi şireată. Asază-te la masă.
        Feciorul de împărat se aşeză la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea şireată! El nu se aşeză încă bine, şi iată că şi căzu, cu scaun cu tot în pivniţa cea adâncă în care era ascunsă comoara împăratului.
        Acuma Ileana începu să strige: "primejdie", şi când se adunară toţi argaţii ca să vadă ce e şi pentru ce, ea le spuse că a auzit troncote prin pivniţă şi se teme cum că a intrat cineva în pivniţă ca să fure comoara împăratului. Multe vorbe n-au făcut argaţii, ci pe loc deschiseră uşa cea de fier şi intrară în pivniţă şi aflară pe feciorul cel de împărat şi cu ruşine Îl scoaseră la judecată.
        Ileana spuse judecata:
        - Douăsprezece fete pedepsite să-l scoată afară din ţară şi când vor ajunge cu el la marginea ţării fiecare să-i dea câte un sărutat.
        Aşa s-a poruncit, aşa s-a întâmplat.
        Când feciorul cel de împărat a sosit acasă la fraţii săi, le-a spus toată întâmplarea şi, după ce le-a spus-o, mare supărare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dară vorbă la cele două mai mari fete de împărat, ca ele să facă ce vor face ca să trimită cumva pe Ileana la curtea împăratului celui cu trei feciori, pentru ca ei să se poată răzbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fată de împărat primi cuvântul feciorilor de împărat, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat şi îi spuse că ea, numai aşa se va putea însănătoşi, dacă Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împărat.
        Ileana, de dragul surori sale, le făcea toate; ea lua aşadar cofiţa şi porni către curtea celor trei feciori de împărat, ca să meargă să ceară sau să ieie şi să aducă.
        Sosind la curte, Ileana intră în ruptul sufletului în curtea împărătească şi grăi către bucătarul cel mare:
        - Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te strigă împăratul? Mergi iute, ca să vezi ce şi pentru ce şi care pricină!
        Bucătarul îşi luă picioarele pe umeri şi se depărtă - ca şi la porunca împărătească adică. Ileana rămase singură în cuhne, îşi umplu vasele de bucate, vărsă apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc şi după aceea se feri din cale.
        După ce feciorii de împărat înţeleseră şi despre asta batjocură, ei se supărară încă mai tare decât ce-au fost până acuma, trimiseră din nou vorbă la cele doua surori şi se pregătiră din nou de răzbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat şi îi spuse că numai aşa se va însănătoşi, dacă va gusta din vinul ce se afla în pivniţele feciorilor de împărat. Ileana pentru sora sa le făcea pe toate; lua dar cofiţa şi porni ca să meargă - şi să vină. Sosind la curte, ea intră în ruptul sufletului în pivniţă şi grăi către pivnicerul cel mare:
        - Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te strigă împărăteasa? Fugi şi vezi cum, ce şi pentru ce pricină!
        Pivnicerul îşi luă picioarele pe umeri şi se depărtă ca la porunca împărătesei adică. Ileana îşi umplu vasele cu vin, vărsă ce-a mai rămas prin pivniţă, şi apoi porni către casă.
        Feciorii de împărat trimiseră acuma d-a treia oara veste la cele două fete de împărat ca ele să trimită pe Ileana cum n-au trimis-o încă. Fetele de împărat se făcură acuma amândouă bolnave, chemară pe sora lor la sine şi îi spuseră că ele numai atunci se vor însănătoşi, dacă Ileana le va aduce doua mere de la feciorii cei de împărat.
        - Dragi surorile mele - grăi Ileana către ele - pentru voi mă duc şi în foc, şi în apă; cu atâta mai bucuroasă la voinicii cei împărăteşti! Şi luă după aceea cofiţa şi porni, ca să meargă, să afle, să ia, să aducă şi să scape pe dragele surorile sale de la moarte.
        După ce-a înţeles feciorul de împărat cel mai tânăr cum că Ileana are să vină la el în gradină ca să fure merele cele de aur, el porunci ca, dacă va auzi cineva vaiete în gradină, nimeni să nu cuteze să intre, ci să lase pe cel ce s-ar văita ca să se vaiete în pace. Luă după aceea cuţite mari, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de lucruri şi le ascunse în pământ, pe sub mărul cel cu poame de aur; le ascunse aşa, ca numai vârful ascuţit să iasă din pământ. După ce a gătit tot, el se ascunse într-un tufiş, aşteptând sosirea Ilenei.
        Ileana sosi la poarta grădinii şi când ea văzu leii cei mari ce stau pază la intrare, le aruncă câte o bucăţică de carne; leii începură a se bate, iar Ileana merse la măr, păşi încet printre cuţite, săbii, suliţe şi alte lucruri şi se sui în pom.
        - Să-ţi fie de bine, surioară! grăi feciorul de împărat acuma. Îmi pare bine că te vad la casa mea.
        - A mea să fie bucuria! răspunse Ileana, că am voinic împărătesc, şi frumos şi viteaz, de tovarăş. Aide, sui-te în pom şi-mi ajută să culeg mere pentru dragele surorile mele, că le-au cerut cu limbă de moarte.
        Feciorul de împărat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca să tragă pe Ileana din pom între cuţite.
        - Eşti bună, tu, Ileano, grăi el, fii dar încă mai bună şi-mi dă mâna de mă ajută să urc în pom!
        "Rău e gândul tău - îşi gândi Ileana - dar parte să ai de el!" îi dete apoi mâna, îl ridică pe trupină până la cracuri, îl lăsă apoi ca să cadă între cuţite, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de alte lucruri ce erau gătite spre pierzarea ei.
        - Na-ţi, grăi după aceea, să ştii şi tu ce ai avut de gând.
        Voinicul cel rău la suflet începu să strige şi să se vaiete: hei! dar nimeni nu venea să-i ajute, ci-l lăsau ca, după porunca lui, să se vaiete în pace şi să sufere şi să rabde usturăturile cele grozave.
        Ileana îşi luă merele, le duse acasă, le dete la surorile ei, se întoarse după aceea la curtea împăratului şi le spuse argaţilor ca să meargă să scape pe domnul lor din primejdia cea mare.
        Feciorul cel de împărat, batjocorit ca vai de el, trimise după cea mai vestită vrăjitoare din ţară, ca să vina să-i facă de leac şi să-i vindece rănile. Ileana s-a dus însă mai înainte la vrăjitoare şi i-a dat bani mulţi ca s-o lase pe ea, pe Ileana, să meargă în locul vrăjitoarei. Aşa ajunse Ileana ca vrăjitoare la curtea împăratului; ea porunci apoi ca să se ia pielea unui bivol şi să se pună trei zile şi trei nopţi în murătură sărată, şi după aceea s-o scoată şi să învelească în ea pe feciorul cel rănit. Usturăturile feciorului de împărat se făcură încă mai straşnice, durerile lui încă mai nesufente. Când el văzu dar cum c-acuma nu e bine, trimise după un popă, ca, mai înainte de-a muri, să-si uşureze sufletul şi să se împărtăşească. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popă, îi dete mulţi bani şi făcu ca el să o trimită pe ea în locul lui. Aşa ajunse Ileana ca popa la curtea împăratului.
        Când Ileana ajunse la patul feciorului de împărat, el era pe pragul morţii; nu mai erau în el decât trei răsuflări.
        - Fătul meu, grăi Ileana popită, m-ai chemat la tine ca să-ţi mărturiseşti păcatele, Gândeşte dar la ceasul morţii şi spune-mi ce-ţi zace la inimă. Eşti supărat pe cineva ori ba?
        - Ba! pe nimeni! grăi feciorul de împărat, pe nimeni, afară de Ileana, fata cea tânără a împăratului vecin şi o urăsc cu dor şi dragoste, vorbi mai departe feciorul de împărat. Daca ar fi să nu mor şi să mă însănătoşesc, mă duc s-o peţesc la împăratul, şi dacă n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea să-mi fie soţie credincioasă şi după lege!
        Ileana ascultă aceste vorbe, zise încă şi ea puţine şi apoi merse acasă. Aici înţelese că surorile ei plâng şi se vaietă pentru că au simţit că împăratul are să sosească acasă de la lupta cea mare.
        - Bucurie s-aveţi, le zise Ileana când auzi că tatăl nostru cel bun are să vina acasă întreg şi sănătos.
        - Hei! că noi ne-am bucura, răspunseră, dacă nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit mărul şi nu ni s-ar fi supărat păsărica; dar acum e vai şi amar de capul nostru.
        Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casă şi află că floarea e încă aburită de rouă, că pasărea e flămândă şi că mărul numai nu zice "mănâncă-mă, surioară". Ca să le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete păsărica, iar sie-şi ţinu numai mărul cel fraged. Aşa aşteptă sosirea împăratului celui aspru la poruncă.
        Împăratul, îndată ce sosi acasă, intră la fata cea mai mare şi o întrebă de floare, de păsărică şi de măr. Ea îi arată numai floarea; şi asta era însă pe jumătate vestejită. Împăratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie. Asta-i arată numai păsărica; şi asta era însă pe jumătate întristată, împăratul iarăşi nu zise nimic, ci merse fără vorbă la fiică-sa cea mai mică, la Ileana cea înţeleaptă.
        Când împăratul văzu mărul pe dulapul Ilenei, el era să-l mănânce cu ochii de frumos ce era.
        - Unde ai pus floarea şi ce ai făcut cu păsărica? întrebă el pe Ileana.
        Ileana nici nu răspunse, ci fugi la surorile sale şi aduse o floare proaspătă şi o pasăre veselă.
        - Mare să creşti, fata mea! grăi împăratul, acum vad că ţi-ai păzit credinţa.
        De la Ileana împăratul iarăşi merse la fiica-sa cea mijlocie şi apoi la cea mare. După ce el le întrebă de cele trei lucruri ce le-a încredinţat, ele îşi aduseră cu grabă pasărea, floarea şi mărul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu răbda minciuna: la ele floarea era veştedă; pasărea era tristă şi numai mărul era proaspăt, fraged, rumen şi îmbietor la faţă.
        Când împăratul o văzu aceasta, el înţelese toată treaba; porunci dar ca pe cele două fete mai mari să le îngroape pân' la sânişori în pământ şi aşa să le lase ca să vestească asprimea pedepsei împărătesei, iar pe Ileana o lăudă şi o sărută şi multă vorbă bună şi împărătească făcu cu ea, zicându-i:
        - Mult noroc să ai, fata mea, căci tu ţi-ai păzit credinţa.
        După ce feciorul cel mai tânăr al împăratului vecin s-a însănătoşit, el încălecă şi porni ca să vina şi să peţească pe Ileana, Împăratul cel bătrân, tata Ilenei, îi zise cu vorbă părintească, când el îşi spuse gândul care l-a făcut să pornească în cale:
        - Fătul meu, voinice, mergi şi întreabă pe Ileana; cum că doreşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, aşa are să fie.
        Iar Ileana nu zise nici o vorbă, ci lăsă ca voinicul cel păţit să o sărute. Atunci împăratul pricepu toată treaba şi grăi:
        - Dragi copiii mei, bag seama aşa a fost dat, ca voi să vă fiţi soţ şi soţie; să vă fie dară de bine!
        Multă vreme n-a trecut până ce Ileana se cunună cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în şepte tari... Hei! dar Ileana n-a uitat vorba şi gândul cel rău al feciorului de împărat: ea ştia că în cea dintâi noapte după cununie are să o primejduiască. Porunci dară ca să se facă o păpuşă de zahar tocmai atât de mare cum era ea însăşi, cu faţă, cu ochi, cu buze, cu toată făptura Ilenei... şi când păpuşa fu gătită, ea o ascunse în patul în care ea avea să se culce în acea noapte.
        Sara, când cuscrii şi corinteii s-au fost aşezat la odihnă şi Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împărat grăi către mireasa lui:
        - Dragă Ileana, să mai aştepţi puţintel, că eu vin îndată.
        Ieşi după aceea din casă.
        Ileana nu se gândi mult, ci sări din pat, lăsă păpuşa cea de zahăr în locul său şi se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului.
        Ileana nici nu se ascunsese bine, până ce feciorul cel de împărat şi intră în casa cu o sabie ascuţită în mână.
        - Să-mi spui acuma, Ileana draga mea, grăi el, tu m-ai aruncat pe mine în pivniţă?
        - Eu! grăi Ileana de sub perdea.
        Feciorul de împărat dete o dată cu sabia peste sânişorii păpuşii.
        - Tu m-ai scos cu batjocura din ţară? întrebă el de-a doua oară.
        - Eu! grăi Ileana.
        Feciorul de împărat dete peste faţă.
        - Tu mi-ai vărsat mâncările? întrebă feciorul de împărat de-a treia oară.
        - Eu! grăi Ileana.
        Feciorul de împărat dete cu spada de sus în jos.
        - Tu mi-ai vărsat vinul? întrebă feciorul de împărat de-a patra oară.
        - Eu! grăi Ileana.
        Feciorul de împărat dete cu spada o dată cruciş şi o dată curmeziş. Iar Ileana începu a răsufla aburi de moarte.
        - Tu m-ai aruncat în cuţite? întrebă feciorul de împărat de-a cincea oară, şi mai în urmă.
        - Eu! grăi Ileana.
        Feciorul de împărat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi să dea în toate părţile, şi cruciş, şi curmeziş, şi în lung, şi în lat, să dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacrămile pârău. Când se apropiară zorile de ziuă, el începu să plângă din toată inima. O dată îi sări o bucăţică de zahăr în gură.
        - Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce eşti şi moartă! zise el plângând încă mai tare.
        - Dulce, zău! grăi Ileana, ieşind de sub perdea, dar pe de-o sută şi de o mie de ori mai dulce am să fiu de aci înainte.
        Feciorul de împărat stete împietrit de bucurie când văzu pe Ileana întreagă şi sănătoasă. El o cuprinse în braţe, şi de aci înainte trăiră mulţi ani fericiţi şi împărăţiră peste ţară cu pace şi cu noroc.

Păcală în satul lui

2014-02-03T01:58:00.000+02:00

I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, - vorbă scurtă, - să se astâmpere odată.
        Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.
        Căci aşa se facea averea. Păscând, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juncă, junca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei să cumperi şapte viţeluşe şi să le trimiţi şi pe ele la păşune în izlazul satului.
        De ce e oare izlazul izlaz, dacă nu pentru ca să-l pască viţeluşele oamenilor?
        Păştea dar viţeluşa lui Păcală, păştea, şi cu cât mai mult păştea, cu atâta mai vârtos creştea, încât nu era în tot satul viţea care s-o întreacă, iar când ajunse şi ea viţea, nici juncile nu se puteau potrivi cu ea.
        - Măi! ziceau vecinele lui Păcală, ce lucru să mai fie şi ăsta? viţeaua asta le întrece pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce soi o fi de creşte aşa de frumos?
        Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; viţeaua era însă viţeaua lui Păcală, iar Păcală îşi căuta de treabă, n-avea vreme s-o mai păzească şi să nu rupă câteodată şi din holdele oamenilor.
        Ajungând junincă, viţeaua lui Păcală se făcu stăpână pe întregul hotar. Umbla şi ea cum umblase şi stăpânul ei mai nainte de a se fi astâmpărat, şi unde n-o căutai, acolo dădeai de ea, mai prin lanul de grâu, mai prin porumbişte, mai ştie bunul Dumnezeu pe unde.
        Iară Păcală li se plângea oamenilor că prea i s-a făcut răzleaţă juninca şi că are treabă şi nu poate umbla după ea.
        Nu-i vorbă, oamenii s-ar fi plâns şi ei, dar nu mai aveau cui să i se plângă când Păcală îi lua pe dinainte şi li se plângea de te prindea mila de el.
        Când văzură dar că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă, oamenii se puseră pe gânduri. Ştiau ei cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele şapte viţeluşe cum se fac viţele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci şi ele, şi cum le vinde Păcală şi pe ele şi se întoarce de la târg cu o spuză de viţeluşe, toate flămânde, toate pornite din fire să se facă viţele, juninci şi vaci în cele din urmă.
        - Măi! strigară ei, ăsta ne mănâncă şi urechile din cap cu viţeluşa lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură.
        Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu era de vină şi avea treabă, nu putea să-şi piardă vara umblând după coada junincei.
        Se sfătuiră dar între dânşii şi iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până ce n-ajunseră a se dumeri că toată carnea pe care a pus-o viţeluşa ca să se facă viţea şi din viţea junincă e carne adunată din nutreţul de pe hotarul lor, adică după toată dreptatea carne din care ar fi fost să fie a lor şi numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca şi când venise ca viţeluşă în sat.
        Dumeriţi odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea şi o mâncară, iară pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală.
        Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se întâmplă.
        Păcală, de! ce să facă! Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu voia. Avea tragere de inimă penru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat a bunăoară pe oamenii din satul lui Tândală.
        Întinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscă, o luă în vârf de băţ şi plecă cu ea la târg, ca s-o vândă.
        Aşa ajunse Păcală iar pe drumuri. Se duse şi tot se duse mereu, de dimineaţă până la prânz şi de la prânz până seara. Când era pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului şi se uită împrejurul său, ca să-şi găsească vreo casă la care să mâie, vreo văduvă ori vreo femeie al cărei bărbat nu-i acasă.
        Nu poate, că - Doamne fereşte! - ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, ştia că sunt fricoase femeile, li se urăşte aşa singure, şi sunt bucuroase de oaspeţi, numai ca să ştie că e peste noapte picior de om la casa lor.
        Şi găsi Păcală chiar mai la marginea satului o femeie, al căreia bărbat se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea; Păcală ţinea şi el să rămână aşa într-un unghi al casei, într-un şopron, în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebuia să-l primească, dar îi şi spuse să se culce şi să doarmă, c-o fi ostenit de drum, sărmanul de el!
        "Ce-o să mai fie şi asta?!" grăi Păcală. El ştia că muierile sunt şi vorbăreţe, şi doritoare de a le şti toate câte sunt în cer şi pe pământ, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-l întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai ştie... Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, şi Păcală, în loc de a adormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vadă cele ce se petrec în casă şi împrejurul casei.
        Nici nu se înseră bine, şi muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel de mâncări, şi plăcinte, şi un purcel fript, şi o coastă opărită cu varză călită. Şi apoi rachiuri, şi apoi vinuri. Ospăţ, nu alta!
        N-ar fi fost Păcală om păţit dacă n-ar fi ştiut că toate aceste nu pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai era şi ea gătită ca de nuntă.
        Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l aştepta nevasta cum îşi aşteaptă fetele mari peţitorii, ieşind mereu în uşă şi în portiţă, ca să vadă dacă vine, dacă nu mai vine, dacă întârzie, dacă soseşte.
        Nu care cumva să creadă cineva că Doamne fereşte ce! Nu! ci fiindcă vornicul era cel mai de frunte om din sat şi nu putea să-l primească la casa ei ca pe orişicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum, mai pe seară.
        Alt nimic nu era la mijloc, Doamne fereşte! Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos şi rumen de-ţi pocnea şoricul în dinţi, costiţele erau opărite, varza era călită, plăcintele abureau, rachiul era aşezat pe masă, vinul stătea în apă rece, nu mai lipsea decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, când deodată - să te miri, nu alta! - se întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de el, o osie în drum, şi nu-i rămăsese decât să se întoarcă, să pună altă osie la car şi să plece mâine din nou la pădure.
        Muierea bună şi credincioasă îşi cunoaşte bărbatul după mers, din tuşite şi strănuturi, ba chiar şi din pocnetul biciului, iar nevasta la care îşi luase Păcală conac era şi ea muiere bună şi credincioasă. Ea îşi cunoscu bărbatul din scârţâitul roatelor de la car, iar scârţâitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnică precum era dânsa să-şi rânduiască treburile.
        Ea luă purcelul cel frumos şi rumen şi-l ascunse iute după cuptor, luă plăcinta şi o puse iute-iute pe cuptor, luă costiţele cu varză călită şi le vârî în cuptor, mai vârî tot iute-iute şi rachiul sub perina de la căpătâiul patului, iar vinul sub pat, şi pe când carul cu boii intrară în curte, toate erau în cea mai bună rânduială.
        Nu poate că Doamne fereşte ce! dar de! tot era mai bine să nu afle bărbatul.
        Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaş, începu să se plângă, nevasta, ca toată muierea bună şi credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul cumsecade, ieşi şi el din unghiul lui, ca să-i spună stăpânului de casă că e şi el aici, să-i ceară iertare că a îndrăznit şi să-l mai roage şi pe el de conac.
        - Fă muiere, grăi bărbatul după ce se mai încălzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mâncare?
        De! ce să-i faci? omul flămânzeşte la drum. Nu-i vorbă, mai era în traistă merindea pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănâncă bucuros merindea cu care se întoarce din drum.
        - Vai, săraca de mine! răspunse nevasta, dar de unde să am? Eram să te aştept mâine. O să-ţi fac însă o mămăliguţă bună, ca s-o mănânci cu o zămuţă de usturoi.
        - Mămăliguţă să fie! grăi bărbatul. Când e flămând, omul se bucură şi de mămăliguţă. Om umblat prin lume, Păcală ştia că o să-l poftească şi pe el la cină, ca să mai steie de vorbă, şi nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeţ era şi el, tot flămând - ca orişice om sosit din drum.
        Şi cum stăteau de vorbă în vreme ce nevasta gătea mămăliguţa, Păcală, care nu era cap sec, se gândea mereu cum să facă el ca să nu mănânce mămăligă, ci purcel fript, frumos şi rumen de-ţi pocneşte şoricul în dinţi, costiţe cu varză călită şi plăcinte de cele bune; cum ar face ca să bea o gură de rachiu şi să guste măcar o dată din vinul cel vechi.
        El se încruntă o dată şi trase cam pe furiş cu băţul în piele. Şi lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri, de alaltăieri! Simţise o dată mirosul, şi grija lui mai departe...
        Ca om drumeţ, îşi ţinea băţul la îndemână, iar pielea cea de junincă, marfa lui, toată averea lui, îi era la picioare.
        Bărbatul se cam mira că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era băţul, a lui era pielea; treaba lui era ce făcea cu ele.
        Peste câtva timp Păcală iar trase una cu băţul, ba mai se şi răsti la piele:
        - Ţine-ţi gura, sluto! Bărbatul iar tăcu. Păcală dete de a treia oară, şi acum se răsti şi mai rău.
        - Ce ai cu pielea aceea? întrebă omul nostru. Păcală mai dete din umăr, mai se codi, mai se rugă de iertare că nu poate să spună.
        - Apoi, grăi el cam cu anevoie în cele din urmă, piele-ar fi de piele, dar, aşa cum o vezi, nu e piele, ci proroc, care ştie toate cele neştiute şi vrea mereu să spună lucruri de nespus.
        - Şi ce vrea să spună? întrebă mirat bărbatul.
        - Uite! grăi Păcală, şi puse urechea la piele. Mare minune! Zice să cauţi la căpătâiul patului, c-o să găseşti rachiu.
        Bărbatul căută şi găsi.
        - Mare minune! Cine l-o fi pus oare?
        - E taină! răspunse Păcală, asta nu se poate şti.
        - Şi ce mai zice prorocul?
        - Să cauţi după cuptor, că vei găsi un purcel fript, zise Păcală, după ce puse iar urechea la piele.
        - Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice prorocul?
        - Caută sub pat, că găseşti vinul. Astfel înainte - până ce nu ieşiră la iveală costiţele şi plăcintele, încât numai de-un drag să te uiţi la masa încărcată şi să te aşezi la ea.
        Se mira bărbatul, se mira mai vârtos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi fost de faţă; numai Păcală nu se mira, fiindcă el îşi cunoştea marfa şi ştia de ce e bună.
        - Apoi de! zicea el mereu, ăsta-i proroc, nu fleac, şi-ţi scoate şi cârtiţa din fundul pământului!
        Va fi fost ori nu aşa, destul că Păcală s-a săturat ca un paşă turcesc, încât abia-l mai ţineau curelele.
        - Bună treabă prorocul ăsta! grăi bărbatul nevestei după ce se sătură şi el. Nu cumva ţi-e de vânzare?
        - Doamne fereşte! îi răspunse Păcală. Cum aş putea eu să vând un lucru ca acesta? Se poate?!
        - Dar dacă ţi-aş da un preţ bun?
        - Auzi vorbă! preţ bun? Un proroc ca ăsta e lucru nepreţuit.
        Doritor cum era de a se hrăni bine şi de a şti totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Îi dete la început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei, şi aşa mereu înainte, până la şapte pungi, bani frumoşi chiar şi pentru un om mai bogat decât Păcală.
        - Fiindcă văd şi văd că ţii cu orice preţ să cumperi prorocul, grăi Păcală muiat, o să-ţi fac după dorinţă, dar nu pentru bani, ci fiindcă m-ai primit la casă, m-ai poftit la masă şi mi-ai zis o vorbă bună. Noroc să ai de ea!
        Aşa grăi Păcală, şi-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să ieie cele şapte pungi de galbeni - mulţi bani chiar şi pentru un om mai bogat decât Păcală.
        Şi nu era pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei, fiindcă putea de aici înainte să ştie toate cele ce se petrec în casa lui şi să se mai şi hrănească bine.
        Iar Păcală, după ce-şi vându pielea şi puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea drum lung până acasă în satul lui.
        Ziua următoare îşi luă Păcală rămas bun şi plecă iar acasă. Şi cum mergea pe drum şi cum se simţea aşa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui, îşi puse tare şi cu adevărat de gând că de aici înainte nu mai vâşcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea altora - nu! nu! nu! ci se face om ca toţi oamenii care vor să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rând cu fruntea satului.
        Numai dacă n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnică! Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr, şi parcă i se surpa casa în cap când se gândea că prorocul a rămas în paza ei. Nu poate că Doamne fereşte ce! dar muierile sunt fricoase şi nu prea se simt bine când se află aproape de nişte lucruri cum era pielea lui Păcală.
        Ea făcu dar ce făcu, şi-şi trimise bărbatul iar la pădure, apoi, după ce rămase ea singură, puse, ca muiere harnică ce era, furca în brâu şi porni în urma lui Păcală şi grăbi şi alergă ca să-l ajungă şi să-l întrebe ce are să facă şi cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca toate pieile şi să-i ieie darul prorociei?
        Păcală, de! ce să facă şi el?! De pagubă se fereşte omul, dar de câştig niciodată; mai luă şi de la femeie şapte pungi şi îi spuse că n-are decât să opărească pielea cu apă de izvor strecurată prin o sită deasă, şi-şi urmă calea ca şi când nimic nu i s-ar fi întâmplat.
        - Acum zău că mă fac om aşezat, încât o să ajung chiar vornic în satul meu! grăi el după ce sosi acasă.
        Se şi făcu. Îşi zidi, Doamne, o casă frumoasă de nu mai era în tot satul casă ca a lui, - colea, cu pridvor aşezat pe stâlpi şi cu cerdac mare, - îşi cumpără pământuri, car cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi de prăsilă; în sfârşit, toate câte se cuvin la casa unui om cu dare de mână, toate erau la casa lui Păcală.
        Şi nu era în sat om mai aşezat decât Păcală. Numai oamenii din satul lui dacă n-ar fi fost tocmai aşa de proşti cum erau!
        Văzând cum zideşte Păcală, cum cumpără, iar cumpără şi tot cumpără, cum dă mereu fără să ieie, vecinele începură să şoptească între dânsele şi sătenii deteră cu socoteală că va fi având mulţi bani Păcală şi că banii aceştia îi va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat de la cineva. Destul că voiau să ştie de unde are Păcală banii.
        - Măi Păcală, îl întrebă dar unul dintre oameni, dar tu de unde ai atâta spurcăciune de ban, de tot dai şi nu mai sfârşeşti?
        Păcală şedea în cerdacul casei cu pipa în gură şi privea la carul cel cu patru boi care intra în curtea cea largă şi plină.
        - De unde am atâta ban? răspunse el. De unde, păcatele mele, aş putea să am dacă nu din preţul moşiei pe care am vândut-o?
        - Ce moşie, măi Păcală, că tu n-ai avut moşie?!
        - Apoi vorbă?! Dar pielea jinincei a cui a fost, măi?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toată averea: am vândut-o şi am luat bani ca să-mi fac altă avere în locul ei.
        - Atâţia bani pentru o piele de junincă?
        - Măi, dar greu mai eşti la cap! grăi acum Păcală, care ţinea să nu mai umble cu minciuna. Nu înţelegi tu că juninca aceea era junincă de prăsilă? Dacă o mai ţineam, făta, şi viţelul creştea, şi el se făcea vacă, şi aveam două vaci, şi două vaci fătau doi viţei, şi se făceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt şasesprezece şi cu timpul o întreagă cireadă de vite. Aşa se face socoteala când mergi la târg şi ştii cum să-ţi vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai iac-aşa!
        Omul dete din cap şi deteră din cap şi se puseră pe gânduri toţi oamenii din satul lui Păcală.
        Aveau şi ei viţele de prăsilă. De ce adică numai Păcală să-şi vândă pielea cu preţ? de ce să fie ei mai proşti decât dânsul? de ce să deie ei o avere întreagă pentru un preţ de nimic?
        Se puseră dar degrab', îşi tăiară cu toţii junincile de prăsilă, mâncară cât putură din carnea lor, iar pieile le duseră la târg, să le vândă şi ei cum a vândut Păcală pe a lui.
        Numai că nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii să-şi vândă marfa ca Păcală.
        Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voia să le deie preţul la care râvneau, şi s-au întors ca vai de ei acasă.
        Vai de ei! dar vai şi de Păcală! Când se văzură şi cu pagubă, şi cu batjocură, oamenii se adunară iarăşi, se sfătuiră şi tot se sfătuiră între dânşii, că ce să facă şi ce să dreagă ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială că-i va prăpădi pe toţi dacă va mai rămânea cu zile.
        - O să-şi deie foc la casă, ca să ne dăm şi noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători.
        - O să-şi frângă vreun picior, ca să ne frângem şi noi pe ale noastre, grăi altul.
        - O să sară în fântână, ca să sărim cu toţii după el! strigară cu toţii.
        Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să piară cu toţii ca vai de ei.
        Dar cum să scape? Asta era vorba. Să-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de călărit, să-i deie foc la casă şi să-l gonească din sat. Asta s-at fi putut. Dar cine putea să ştie dacă nu se va mai întoarce?
        Trebuia să-i stingă lumina vieţii: numai aşa erau scăpaţi, cu adevărat scăpaţi de el.
        Luară dar hotărârea să-l omoare pe Păcală; fiind, însă, că nu voiau să facă nici vărsare de sânge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se sfătuiră din nou între dânşii şi după mult sfat au chibzuit să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam de neamul lui să nu mai poată ieşi la lumina zilei.
        Şi dacă tot ar scăpa Păcală chiar şi din fundul Dunării? Asta era! Şi dacă tot ar scăpa?! Ce era atunci?! Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face ca Păcală să nu poată scăpa, dar deloc să nu poată scăpa.
        Se puseră dar din nou şi se sfătuiră, şi după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage pe Păcală într-un sac, să strângă bine gura sacului şi să lege sacul cu Păcală cu tot de o piatră de moară, pentru ca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura până la fundul Dunării şi să ducă şi sacul cu Păcală.
        Înţelegându-se astfel ei, toţi oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de piatră, luară cea mai mare din pietrele de moară pe care le putură găsi cale de trei zile de jur-împrejur şi porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ia, să-l ridice, să-l ducă şi să nu se oprească cu el decât în fundul Dunării.
        Păcală şedea cu pipa în gură în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină, - şedea Păcală cu pipa în gură şi se uita, - când se pomeni cu satul întreg, mic şi mare, de nu-i mai încăpea curtea cea largă a lui.
        Ce să facă, sărmanul de el, ce să facă?! Nu-i rămânea decât să se dea prins şi legat, dacă n-a putut să rămână pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, să se facă om aşezat şi să nu mai umble cu minciuna. Dar o viaţă are omul şi o moarte.
        - Mi-a fost, se vede, rânduit, grăi Păcală, să mor în satul meu ca om de treabă.
        Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o simţea.
        Îi părea cu toate aceste cam rău că trebuia să moară tocmai acum, când avea şi el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, şi ar fi voit Păcală să scape dacă se poate fără minciună, căci era hotărât odată să nu umble cu minciuni, dar nu se putea, fiindcă oamenii erau neînduraţi şi vicleni.
        Se lăsa dar Păcală, se lăsa, fiindcă n-avea încotro, să-l vâre ca pe un motan în sac, să-l ia pe sus şi să-l ducă la pierzare.
        El în frunte, piatra de moară după el, fruntea satului în urmă şi satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă, ieşiră din curtea cea largă, trecură prin sat şi o luară peste câmpul nisipos drept spre Dunărea cea mare şi adâncă.
        - Staţi, măi, strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală.
        Se opriră în loc cu toţii, cu mic, cu mare, cum erau.
        - Am uitat un lucru, grăi omul cel cu socoteală.
        - Ce-am uitat? întrebară ceilalţi.
        - Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.
        - Aşa-i, ziseră oamenii din satul lui Păcală, am uitat prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.
        Îl aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce fără ca să ştie unde-l aruncă?
        Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile şi numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, - prăjina în frunte, sacul cu Păcală, piatra de moară, fruntea satului şi apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.
        - Staţi, măi! strigă iar omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii.
        - Să-l legăm de piatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina fundul Dunării!
        - Să-l legăm, strigară cu toţii, ca să nu fugă! Îl legară dar pe Păcală de piatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce.
        Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuşi prăjina, dete o dată cu ea în valuri, o izbi cât nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.
        - Aici, zise el, Dunărea nu are fund, trebuie să căutăm alt loc.
        - Aşa e, strigară cu toţii, trebuie să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund.
        Nici că se putea altfel. Vorba era ca piatra de moară să meargă de-a dura şi să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se oprea piatra dacă Dunărea nu avea fund?
        Porniră dar cu toţii ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-l arunce la loc nepotrivit şi să-l scape acum, după ce îl aveau prins şi legat.
        Ei trebuiau să ştie unde are să se oprească piatra cu sacul şi cu Păcală cel din sac.
        Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de piatra cea de moară, cea mai mare pe care oamenii din satul lui o putuseră găsi cale de trei zile de jur-împrejur.
        - Staţi! strigă omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiţi, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă şi să cerceteze bine mai nainte de a-l arunca pe Păcală în Dunăre.
        Unde să-l arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce?
        Unii dădeau cu socoteală că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de acolo vine apa şi n-ar veni dacă n-ar fi destulă.
        Alţii însă erau de părere că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strânge apa, care vine de la deal, şi dacă l-ar arunca la deal, cum vine apa şi tot vine, se scurge şi tot se scurge, s-ar pomeni că Păcală rămâne pe uscat, iese din sac şi vai de capul lor!
        Se adunară dar cu toţii de se sfătuiră ca nu cumva să facă vreo prostie, şi după multă sfătuire se înţeleseră să caute locul cât mai devale, pentru ca toată apa să se strângă în capul lui Păcală.
        Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care ducea o cireadă de o mie de boi la târg, şi cum mergea jeleparul de-a lungul malului, dă de sacul cu Păcală şi se miră, cum s-ar mira tot omul când ar vedea în calea lui asemenea lucru.
        - Dar tu, măi, întrebă jeleparul, cum ai intrat în sac şi ce cauţi în el?
        - N-am intrat, răspunse Păcală, ci m-au vârât alţii în el.
        - Şi de ce te-au vârât?
        - Ca să mă arunce în Dunăre.
        - Şi de ce să te arunce?
        - Iacă - păcatele mele! - răspunse Păcală, fiindcă vor să mă facă vornic şi eu nu vreau să primesc...
        - Şi de ce nu vrei, măi?
        - Apoi de! zise Păcală. Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic.
        - Şi de ce nu e?
        - Fiindcă are neveste multe, şi bărbaţii pleacă cu toţii la lucru, de nu se mai întorc cu săptămânile, şi vornicul rămâne el singur cu nevestele.
        - Şi de ce nu vrei să rămâi cu nevestele?
        - Fiindcă sunt multe şi toate tinere şi sprintene ca furnicile şi nu pot să le stăpânesc.
        Când auzi asemenea vorbe, jeleparul se miră prea mult, fiindcă el bucuros ar fi fost vornic într-un sat ca satul lui Păcală.
        - Măi, dar prost mai eşti tu, măi! grăi el. Un om mai cu minte ar primi cu amândouă mâinile.
        - Un om mai cu minte e mai cuminte şi poate când nu poate prostul, îi răspunse Păcală. Haid'! dacă te simţi destoinic, intră în sac şi, când vei vedea că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le că primeşti să le fii vornic.
        - Şi ei mă vor primi oare pe mine?
        - Mai ales! îi răspunse Păcală. Cu amândouă mâinile! Atât îi trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Păcală.
        El dezlegă dar sacul, ca să iasă Păcală, apoi se vârî el însuşi în sac. Păcală răsuflă o dată uşor de tot, strânse gura sacului, o legă bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici că se mai opri decât la cireada cea de boi, pe care o mână acasă la el, în curtea cea largă, care putea să-i încapă pe toţi.
        Iară jeleparul din sac râdea în el când se gândea cum are să-i înşele pe proştii din satul lui Păcală, care nu ştiau, bieţii de ei, că nu mai e tot un prost ca dânşii în sac.
        Râdea însă mai ales când simţea că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă să-l arunce în Dunăre la locul pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci când simţi că-i dau avânt ca să-l arunce, abia atunci el strigă tare cât putu:
        - Staţi, măi! Toţi se opriră, cuprinşi de spaimă şi de mirare, fiindcă înţelegeau şi ei că glasul care răsuna din sac nu era glasul lui Păcală.
        - Lăsaţi-mă, grăi jeleparul, că primesc să vă fiu vornic.
        - Auzi vorbă! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care era chiar el vornic în sat, îşi preface glasul ca să nu-l mai cunoaştem, voieşte să ne mai fie şi vornic, ba te pomeneşti c-o să ne spună că el nu mai e Păcală!
        - Apoi că nici nu sunt! răspunse jeleparul. Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune cum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înşişi cu ochii lor când îl vârâseră în sac şi ei înşişi cu mâinile lor legaseră gura sacului şi, supăraţi cum erau, năvăliră cu toţii asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot şi - una! două! trei! bâldâbâc! - îl aruncară în Dunăre, ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieşi la lumină.
        Şi, Doamne! cât se simţeau de uşuraţi când văzură că merge drept spre fundul Dunării, că nu mai iese la iveală şi că apa curge mereu de la deal la vale şi se îngrămădeşte asupra lui.
        Iară Păcală şedea în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină de vite frumoase.
        - Staţi, măi! strigă omul cel cu socoteală. Staţi! strigă încă o dată.
        - Ho, staţi! strigară toţi oamenii din satul lui Păcală când le văzură ochii ceea ce mintea nu putea să le înţeleagă, şi se opriră cu toţii şi rămaseră încremeniţi în loc.
        - Dar tu, măi, cum ai ajuns aici? întrebă vornicul satului.
        - Aşa-i, ziseră cu toţii, cum ai ajuns tu aici?
        - Mare lucru?! răspunse Păcală. Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum aţi ajuns şi voi, venind de acolo până aici?!
        - Dar tu eşti mort, măi? te-am aruncat în Dunăre!
        - Aş! grăi Păcală. Apa Dunării e rece şi te face mai sprinten de cum ai fost.
        - Mare minune! strigară oamenii. Cu ăsta nu e chip s-o scoţi la capăt! Îl arunci legat de o piatră de moară în Dunăre, şi se întoarce mai degrabă decât tine acasă!
        - Dar vitele cele multe şi frumoase de unde le ai? întrebară ei.
        - De unde să le am, răspunse Păcală, dacă nu de acolo unde m-aţi lăsat voi?
        - Dar cine ţi le-a dat?
        - Cine să mi le dea? Le-am luat eu; ia omul cât poate şi ce nu poate lua mai lasă şi pentru alţii.
        Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Aşa cum erau adunaţi la casa lui Păcală, plecară cu toţii înapoi la Dunăre şi nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca broaştele - bâldâbâc! bâldâbâc! - care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor rămaseră pe ţărmure, aşteptându-şi fiecare bărbatul cu turma de vite.
        Era, se înţelege, şi popa între dânşii, şi fiindcă popii sunt mai lacomi decât alţi oameni, el se repezi mai tare decât ceilalţi şi sări unde era mai afundă apa, dar potcapul tot îi rămase pe deasupra.
        Preoteasa, care stătea pe ţărmure, lacomă şi ea, văzând potcapul, credea că n-are popa destulă vârtute ca să se cufunde, şi că vor lua alţii toate vitele mai înainte de a fi ajuns şi el la fund.
        - Mai la fund, părinte! striga dar, mai la fund! că acolo sunt cele coarneşe!
        A şi intrat popa cât de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici ceilalţi.
        Aşa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele.
        Cine o ştie mai departe, mai departe are s-o spună.