Dar dacă mă gândesc bine, nu cred în ”perioada nepotrivită”.

De asemenea, nu cred că e sănătos să te gândești la ceva ce a eșuat și să îți spui ”ah, daca mi s-ar fi întâmplat aia acum/în perioada asta (teoretic f faină)”. Nu ai garanția că ar fi fost benefic, că totul ar fi mers ca la carte etc.

Viața nu e roz. Are perioade când e roz, da’ în majoritatea timpului e gri (uneori albă, alteori neagră, iar cel mai des mixed). Așa că n-o să-ți ofere nimeni pe tavă nimic dacă tu nu faci un semn că ai vrea acel lucru. N-o să stea nimeni să te împingă de la spate să faci ceva ce, teoretic, e ceea ce ai nevoie. N-o să îți așeze nimeni perioadele din viața ta, astfel încât totul să fie armonios și cursiv și… roz.

Nu.

Or să se amestece toate după cum… (well, insert here anything you believe in, from God to karma, destiny and so on).

Nu e ok să te scuzi cu ”perioada nepotrivită” și îmi cer scuze acum față de cei cărora le-am zis asta.

Despre persoanele care mi-au spus mie scuza asta? Cred doar că s-au temut de o schimbare sau pur și simplu n-au vrut-o și au refuzat-o cum au crezut de cuvință.

Ține mai mult de o teamă, de lașitate, de a nu accepta adevăratele motive.

Cum se scurg zilele, nu poți prezice. Dacă cedezi, te plafonezi și accepți ”orice s-ar întâmpla”, îți meriți soarta. Rareori o să prinzi momente potrivite, aranjate, rând pe rând apărute; dacă ți se întâmplă des, ești un norocos (și probabil plictisit deja).

Dar de fel… trebuie să lupți să obții ce vrei. Bineînțeles, cu condiția să ȘTII ce vrei.

Lasă deoparte perioada în care ți se întâmplă, doar analizează, evaluează, decide și acționează Chiar dacă în urma deciziei, acțiunea e nulă (adică rămâne totul ca atunci când folosești expresia de la început), măcar ești mulțumit cu gândul că ai luat în calcul situația și ai tratat-o cu maturitate, nu te-ai temut de ea din start și ai pus-o pe seama ”timpului delicat”.

Who we are is not who we came from.

Mă rog, vorba de mai sus se referea mai mult la gene și părinți, dar mi s-a părut că merge de minune și la subiectul meu

La aproape jumătate de an de când m-am mutat în Cluj (wow! ce a trecut timpul!) pot spune fără nici un pic de indoială că a fost cea mai bună decizie din ultimii ani, în ceea ce privește viața mea și făgașul ei.

Great roomie (nu că în Iași nu aș fi avut, Ela și Angelina mea scumpă), o prietenă adorabilă – Lore, moldoveancă focoasă ca mine, deci inevitabil suntem pe aceeași lungime de undă, un nepoțel preferat și favorit și mumos, o surioară și un cumnățel ce mă rasfață și cu care mă pot sfătui și un anumit domn ce mă face să zâmbesc și să-mi bată inima tari tari, zilnic

E caldă lumea aici. Calmi. Parcă în slow motion uneori. Mi-s dragi, mâna de oameni pe care am apucat să-i cunosc și cu care mă mai văd din când în când. Deși o parte din ei sunt tot moldoveni, nu ardeleni  Nu trebuie să știi jumătate de oraș ca să te simți binevenită într-un loc. Sau ca acasă Trebuie doar să-ți placă orașul și să știi 2-3 persoane cu care să schimbi o vorbă.

”Most people have a harder time letting themselves love than finding someone to love them.”

Bill Russell

Sunt pe jumătate adormită, da’ n-aș mai vrea să dorm. Am visat aiurea. Nu dau detalii, atât că totul era bine acum, iar în câteva ore totul e rău, fără vreun motiv anume. Just because.

Subconștientul meu lucrează… așa că tre să lucrez și eu la whatever thing declanșează treaba asta.

Fie e experiența, fie supra-analiza mea obișnuită, fie frica să fiu rănită.

Și ce trebuie să mă întreb e dacă merită. Indiferent care ar fi deznodământul unei acțiuni/perioade, a meritat… cuprinsul?

Nu poți fi niciodată sigur de alte persoane. Poți vorbi doar în numele tău și chiar și atunci când crezi că te cunoști perfect, îți mai faci câte o surpriză. Cum să pretinzi altfel de la alții? Nu poți vorbi decât în numele tău.

Acum chill, fii zen…

Să încerc la anul…

• să mă gândesc mai mult la mine
• să mă desprind de trecut, anumite vremuri au apus și nu le pot aduce înapoi
• să nu mă grăbesc, baby steps

• să accept realitatea sau viitorul apropiat
• să înfrunt nu, încă nu pot.
• să nu dau satisfacție celor care nu mă vor zâmbind
• să iert…
• să nu mă mai simt dezamăgită pentru faptele altora, greșite din prisma mea, nu și a lor
• să prind un răsărit frumos
• să încep să construiesc viitorul meu, așa cum mi-l doresc eu
• să nu mai urc persoane pe piedestaluri, nimeni.
• să sun mai des la tata
• să-mi mențin kg
• să nu refuz nimic doar din comoditate
• să gătesc mai mult
• să mă ocup mai mult de KarisMetal
• să fiu fericită fără să mă tem că vine potopul
• să… vorbesc
• să nu mă mai condamn, ce-am făcut e bun făcut; ce n-am făcut, e trecut timpul
• să las oamenii să mă cunoască
• să-mi fac o pușculiță pentru ”ieșiri din oraș”, so much to be seen
• să îndrăznesc să-mi reglez și somnul, ca un om normal?

To be continued…

Foto.

O ador.

Atât că… nu prea simt așa mult anul ăsta. Sunt acasă la Botoșani și parcă nu e Crăciun. Deși am toate cele de mai sus, aproape… Tot ce vreau e să plec mai repede. Unul din motive e că am un magnet in alt loc care mă tot atrage spre el
Nu mai vin acasă aici, vin în vizită undeva unde mă simțeam ca acasă. Plec de “acasă” al meu din Cluj și merg în vizită. Parcă așa e situația…

Lăsând astea deoparte, negândindu-mă la anumite chestii ce-mi pot perturba liniștea, pot spune că sunt fericită

Sărbători fericite să aveți!

Well, după mintea mea încurcată, poţi. Acu’ nu ştiu cu ce drept…

Mă disperă să văd în filme sau uneori la ştiri faze cu adopții de copii/bebeluși la care mama biologică se ”răzgândește” DUPĂ ce l-a dat. Dacă se răzgândește imediat ce l-a dat (gen orele următoare) să spunem că se mai înțelege. Dar tot condamn. Se înțelege pentru că mna, e pusă în fața faptului împlinit, sunt emoțiile și sentimentele din urma unui eveniment care te marchează etc. Condamn pentru că decizia nu a fost de pe o zi pe alta, a avut timp să se gândească, să hotărască singură că asta vrea, la rece, nu cred că a obligat-o nimeni. Și-a pus atunci în calcul tot, și sentimente și rațiune.

Acum, la a doua categorie, alea de se răzgândesc dupa x timp (în luni sau ani), e de neconceput. Deci tu ai avut probleme, nu ți-ai dorit copilul sau pur și simplu nu l-ai putut întreține (bine, la asta mă mai întreb de ce naiba l-ai mai făcut, dar să trecem peste că nu ăsta e subiectul), nu prea contează motivul. Că e întemeiat sau nu.

Ideea e că ai făcut o alegere, să-l dai. Păi scumpo, nu te trezești după ceva timp – când poate ți-ai revenit emoțional, financiar, te-ai maturizat, te-ai căsătorit, s-a găsit tatăl să spună că el de fapt voia copilul când inițial te-a trimis la avort – că vrei înapoi un copil care nu te știe ca mamă și despre care nu știi nimic pentru simplul fapt că… nu l-ai crescut tu! Nu. Nu poți recupera timpul pierdut și nu poți să-i zguduiești lumea lui.

Pe de alta parte, nu ai dreptul să te joci de-a mama-sau-nu cu biata femeie care l-a infiat. Care poate că n-are alți copii ai ei și l-a dorit foarte mult sau poate are și a vrut să dea o viață mai bună și altuia, oricât de străin îi e ca sânge. Cât de minunată e așa o persoană?

So ”man up”, înghite-ți lacrimile și treci peste. Asta dacă vezi că îi e bine copilului și familia aia chiar îl iubește și au grijă de el. E prea târziu să te mai răzgândești acum.

Freedom

…cate ceva despre mine. Sau despre cum mai cresc.

Ce am aflat recent pe pielea mea… e ca nu conteaza unde esti (temporar sau nu), ci cu cine esti. Cand spun ca nu conteaza ma refer la ce e mai important.

Am fost la Rasnov recent (da, in final am putut sta dimineata devreme, pe terasa, aer rece), am cunoscut lume noua, pe care o stiam doar virtual, ne-am simtit bine… si probabil asta nu se schimba, indiferent unde eram. Am revenit in Cluj cu o strangere de inima, cu toate ca ma simt ca acasa acum in apartament aici, dar nu conteaza unde esti…

A venit toamna, enjoy.

Acum… nu mai stiu ce sa fac in continuare.

Sunt debusolata si, printre atatea schimbari din ultimele luni, si bune si rele, nici singurul lucru pe care il aveam cat de cat stabil, nu mai e asa.
Incepe sa ia o alta forma, sa se schimbe, incat se prevede un viitor si mai incert.

Asa ma enerveaza ca eu am nevoie apriga de siguranta si stabilitate… si parca mi s-a luat si asta, “sentimentul de…ceva”. Da’ poate e un test. Poate asa cum am zis acum cateva luni ca “trebuie sa invat sa fiu singura”, poate asa acum trebuie sa “invat sa traiesc in incertitudine”.

Vreau sa ma rup de tot. Sau de toate… m-am mai rupt si n-am murit, ce se mai poate intampla de acum? Incep iar celebra fuga bine cunoscuta de mine.

Mi-a fost lene sa iau masina, de teama ca nu gasesc parcare in oras si pierd locul din fata blocului, asa ca am luat autobuzul, ca e aproape statia.

A fost frumos

Dar mi-a amintit… de multe chestii din trecut si ma tot intreb cum as reactiona daca as da peste cineva pe strada, daca o mai fi pe aici, mai ales in conditiile pe care doresc sa le respect. Nu stiu. Nu prea e ceva ce poti planui.

Nu pot spune ca am facut multe alegeri pe care le regret. Dar cu siguranta nu mereu am avut cele mai bune reactii, cea mai buna gestionare a situatiei. Astea le vad acum, uitandu-ma in urma, la vremea aceea asa am stiut sa fac si am crezut ca fac bine. Se zice ca niciodata nu e prea tarziu, dar asta e asa de fals incat…

Ieri, desi nu am facut nimic interesant, pentru cineva a fost o zi speciala. Sau cel putin asa i-am dorit.