Știi acel moment când descoperi o scrisorică veche sau un obiect care-ți amintește ceva despre trecutul tău? Ceva despre care știai, dar uitasei complet. C-o-m-p-l-e-t!

Tocmai am pățit asta. Am pățit asta și m-am pus pe scris. I-auzi ce-am pățit:

Știam că undeva prin 2017 m-am dus prima dată la un psiholog în cabinet. Din vorbă în vorbă, din recomandare în recomandare, am ajuns la un domn în cabinet deprimat fiind.

Având acest blog din 2007 și pe vremuri scriind și de 3 ori pe zi aici (acum n-am mai scris de câțiva ani deja, post-pandemic gen), știam sigur că am scris în perioada mersului meu la terapie.

Am căutat și am găsit. Am găsit și m-a lovit.

Uite acest prim articol în care zic public că merg la terapie. Urma să am a 3-a sesiune din viața mea.

La final de articol uite ce scriu:

Era noiembrie 2017 și Arielul de mine avea vreo 26 de ani și începea să vadă efecte mersului la psiholog.

Hai să vă zic, pe repede înainte, ce s-a întâmpla de fapt după acea postare…

… am renunțat la acel psiholog, nu m-am mai dus.

Costa 200 de lei fiecare ședință și omul mă enervase. Eu ajungeam la timp, dar el își termina târziu ședința anterioară. Apoi se purta ca și cum nimic nu s-a întâmplat. După 600 de lei lăsați acolo și câteva revelații interesante despre mine, am decis că n-am destui bani să fac asta calumea și nici nu-mi prea place domnul recomandat.

Ce a urmat? Până-n pandemie nu am mai ajuns la terapeut.

Dar ce să vezi că nu scapi așa ușor de criză existențială – și-n 2020 am căutat să fac terapie online, căci n-aveai voie să ieși din casă și eu turbam. De data asta m-a lovit și mai tare.

Am făcut două ședințe cu o doamnă, online, care locuia în ceva oraș din România – nu-mi amintesc care. Era mai ieftină.

Ce a urmat? Iar am renunțat.

Pandemia a continuat.

Dar criza vârstei + criza existențială + toate traumele posibile adunate în aproape 30 de ani de viață m-au făcut ca-n ianuarie 2021, cu puțin înainte de a face 30 de ani, să sun o prietenă despre care știam că-i psihoterapeut și să-i zic că… nu știu ce să mai fac. Cu mine. Cu viața mea. Nu știu.

Și, de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, așa am ajuns mereu în cabinet la psiholog: gândind că NU ȘTIU CE SĂ MAI FAC! E groaznic când nu știi ce să mai faci, și nu te mai ajută să vorbești cu nimeni din viața ta despre asta.

Această prietenă mi-a răspuns prompt, lucra într-o clinică care oferea servicii de psihoterapie și mi-a zis că mă rezolvă.

Zis și făcut, am dat două telefoane și m-am programat la o doamnă.

Am fost impresionat atunci de faptul că vorbesc cu cineva la telefon care nu-i terapeutul. Că nu trebuie să mă tocmesc cu el la bani, la oră, la chestii. Nu, tati, vii la ora X, în ziua Y, plătești cu cardul la intrare și aia a fost. Cu factură la final, ca la carte.

De ziua mea, când să fac 30 de ani, am ținut un event restrâns cu 30 de invitați și am filmat un stand-up comedy care se numește, ironic, Terapie-n public. Aparent, și abia acum îmi dau seama, viața mea a luat-o “pe arătură” și s-a dus tare spre ‘terapie’ la modul general în ultimii ani.

În stand-up, care-i de găsit public aici pe YouTube, chiar zic povestea asta cu terapeuții pe care i-am cunoscut.

Bun, fast-forward că deja m-am lungit aiurea (dar n-am scris de ani de zile și e fun!) – cu Mihaela am rămas într-un proces terapeutic din ianuarie 2021 și suntem în iulie 2025.

Sigur, poți să cugeți despre mine că-s un prost, sau că “meamă ce te-a tras Mihaela ta pe sfoară!”, dar eu pot să-ți zic doar că treaba asta mi-a schimbat viața. Radical aș zice.

Mereu m-a pasionat psihologia și am citit despre “mine”, ca om. Am fost, să zicem, predispus la curiozitate de genul ăsta. Dar una e să citești și să cugeți singur, alta este să lucrezi activ la tine cu cineva priceput, care te ține accountable.

Ce am mai făcut în anii ăștia?

Nu știu. Multe. Am stat în industria producției video și a fost interesant. Și bănos. Și frumos. Și internațional. Am mai filmat, am mai produs, dar cel mai mult m-am dus spre no-code sau low-code.

Mereu m-a fascinat programarea, dar niciodată nu m-am dus spre ea cu adevărat.

Prin 2022 am creat un mic site care se numea mihaela.app și era inspirat de numele terapeutei mele. Acolo puteai să vorbești cu un ChatGPT modificat, care se prefăcea că-i psihoterapeut. Am avut și plătitori. Eram șocat de ce site-uri pot programa – dar nu știam cum să cresc acest proiect – era pentru mine mai mult “o joacă” cât să învăț programare.

Mereu am făcut asta: am învățat făcând. (Bine era să încerc să fac și invers: să fac învățând… de fapt asta cred că fac azi, haha!).

Am introdus apoi, pe mihaela.app, un prompt care o obliga pe AI-ul meu Mihaela să îi zică clientului: “Îmi pare rău, de aici înainte ar fi recomandat să vorbești cu un psihoterapeut real, eu sunt doar un ChatGPT și mai mult nu te pot ajuta. Dacă ești interesat, te pot conecta cu un terapeut – apasă aici.”

Și da, am avut 2 clienți cu zero publicitate, more or less. Dar era tot o joacă.

N-am crescut acel mic proiect, căci oamenii cu care vorbeam despre ce fac erau foarte anti-AI.

Dar AI-ul a crescut oricum, și va crește incredibil de repede, așa că acuma sunt multe alte app-uri care iau bani din discuția cu psihoterapeutul AI. And that’s ok, I got 0 regrets.

Dar ce-am mai făcut în timpul acesta, în anii ce-au trecut de la împlinirea vârstei de 30 de ani, a fost că am ajutat și încurajat prieteni să meargă la psiholog. I-am susținut și am discutat cu ei despre ce efect fain are asupra noastră.

Așa că, încet-încet, a venit momentul să “construiesc învățând” – m-am gândit că ar fi genial să pot să fiu eu acea clinică faină, care vorbește despre programare și plată – dar la nivel digital.

Știind că a-ți găsi un psiholog sau psihoterapeut online este super greu, căci sunt 18391231 de profile și nu știi ce să alegi – m-am gândit că ar fi super simplu să aleg eu pentru tine.

De la această mică idee + experiența anterioară cu mihaela.app + faptul că am început să fac programare … s-a născut ceea ce am denumit Pasul. Pasul.ro adică.

Pentru cine mă știe de douăjdemiideani – da, știu, seamănă cu “Tribul”. :)

Pe Pasul nu avem AI cu care să vorbești, că nu prea cred eu în treaba asta. Și cine face asta, nu mai are nevoie de o platformă specială. La Pasul conectăm oameni cu terapeuți potriviți pentru ei și le oferim și o sesiune gratuită de 15 minute pentru a vedea dacă au chimie.

Ca să nu dea ca mine 200 de lei ca să vadă că au dat de un psiholog complet neprofi sau chiar nesimțit (căci da, există mulți! mulți care practică meseria asta complet ilegal also).

Și-n ianuarie 2025 am lansat Pasul cu un story. S-au înscris brusc zeci de oameni, iar eu nici nu știam dacă merge bine back-end-ul.

Am avut zile când am sunat la zeci de psihologi (cold calling) ca să le zic de platforma mea, să le zic să se înregistreze…

Am avut zile când mi-am distrus singur, fără să vreau, bucăți din website.

Am avut zile când vorbeam pe Whatsapp cu potențiali clienți care erau în mijlocul unei crize la ora 2 noaptea – iar eu nu dormeam și am cugetat că ar fi o idee bună să răspund. A fost, a doua zi clientul avea sesiunea de cunoaștere și azi se ține de terapie.

Am avut zile când am vorbit la telefon cu un pensionar din comuna Meri, care căuta să facă terapie online sau la telefon, dar avea o pensie de 600 de lei și nu prea avea cum să facă.

Doamne, câte povești am întâlnit în ultimele 7 luni.

Și câți terapeuți și câți oameni faini …

Azi sunt un pic peste 100 de clienți activi. Adică 100 de oameni care au făcut mai mult de 2 ședințe de terapie și încă se tin de treabă.

Da, sunt și mulți care au renunțat după 1-2-3 ședințe. (Ariel din 2017 much?) – Dar o parte din ei apoi au revenit, și au reluat, sau au zis că vor un alt terapeut.

Ce facem la Pasul este să oferim suport emoțional, real, uman, prin Whatsapp, să facem psiho-educație și apoi să recomandăm un psihoterapeut potrivit.

În 2025, când mai tot conținutul din social media începe să fie AI-generated, nu mai știm ce-i real și ce nu, oamenii au nevoie tot mai mult de conexiune reală. Văd de 7 luni cât de mult contează să fii uman pe Whatsapp cu un strain care nu știe ce să mai facă.

Și acum revin la începutul acestui text. Am pielea de gaină din vârful capului și până la degetele din picioare… că am găsit, acum, la aproape 8 ani distanță, scris pe acest blog, acest mic PS:

Uite cum te duce viața.

Și da, știu, e un clișeu mare cât casa să spui cuiva: “caută probleme și rezolvă-le. preferabil rezolvă problemele tale, și apoi fă la fel și pentru alții”…

Dacă “căutam” activ această idee… ea nu venea.

Ea s-a construit în timp, s-a copt ani de zile, s-au aliniat toate planetele posibile și, când am fost mai rătăcit, când mi-am căutat Tribul (după care sufeream teribil în 2016 și aș zice că am suferit mai mult timp după hehe) – am găsit Pasul. Uite în 2016 ce scriam despre cum se închide proiectul meu de suflet după ani de zile.

FAQ: întrebări frecvente despre Pasul și terapia online

Cum mă pot programa rapid?
Intră pe Pasul.ro și rezervă o sesiune de discovery call gratuită – durează 2 minute.

Cum îmi găsesc psihoterapeutul potrivit în România?
“Algoritmul” Pasul + un consultant real îți recomandă 1‑2 terapeuți pe baza nevoilor tale, economisind ore de căutare.

Există costuri ascunse?
Nu. După cele 15 minute gratuite, decizi dacă vrei să continui cu acel terapeut sau nu. Dacă nu, îți găsim altul, gratuit. Vezi tariful fiecărui terapeut încă de dinainte de Discovery Call.

Ce detalii pot alege despre terapeutul meu?
Poți alege dacă să fie bărbat sau femeie (sau nu contează), poți alege o vârstă aproximativă și totodată un buget în care să te încadrezi. Vom recomanda terapeuți doar pe baza acestor criterii + altele mai detaliate despre motivele care te aduc în cabinet.

Sunt psihoterapeut și vreau să colaborez. Cum procedez?
Completează formularul „înscrie‑te ca psihoterapeut pe Pasul” și urmează pașii de acolo. Ne vedem în call-ul de on-boarding, haha!

Am colaborat deja cu peste 30 de terapeuți care au câștigat prin noi peste 20 de mii de euro.

Dacă ai minte de antreprenor acum deja calculezi să vezi câte ședințe de terapie au trecut prin noi deja – nu te mai obosi, îți zic eu, la ora scrierii peste 700.

Dacă ai ajuns la acest text căutând pe Google ceva de genul ‘cum să găsești psihoterapeut potrivit în România’, atunci sper că-ți dai seama acuma că există o mulțime de oameni în situația ta.

Foarte des avem clienți expați, care trăiesc undeva-n lume și caută un psiholog român, care să le înțeleagă limba și cultura.

Psihoterapia online este într-un trend masiv de creștere încă de dinaintea pandemiei, dar după pandemie creșterea a bubuit. Iar apoi, pentru că planeta arde de războaie, piețele internaționale de psihoterapie (online sau în cabinet) au bubuit și ele.

De 7 luni sunt super-conectat la industria asta și nu încetează să mă fascineze.

Anyway. O plăcere să scriu după atâta timp. Dacă mai este cineva pe aici, după toți acești ani – I salute you!

Sper să facem față cu succes anilor ce vin – cu bubuială tehnologică aprigă, dar și bubuială propriu-zisă crescută. Sper că ați crescut și sunteți bine, iar viață o fost blândă cu voi.

The post Cum am lansat Pasul.ro și am ajuns să ajut 100+ oameni cu terapie online în România appeared first on Ariel Constantinof Blog.

Scriu acest text la o lună și două zile după dimineața zilei de 7 octombrie 2023, când m-am trezit și am fost absolut oripilat și șocat de ceea ce-mi arătau feed-urile din social media.

Fără pic de cenzură, Instagram-ul meu îmi arăta o dubă plină de ceea ce păreau a fi soldați înarmați până-n dinți. Trăgeau spre blocuri de civili, și nimic din acele imagini nu avea sens.

Știri nu prea existau – sau erau foarte vagi: Israelul, țara în care m-am născut, era iar atacat – cu rachete (mii de rachete deodată) – dar și cu soldați per-se. Am intrat repede pe Digi24.ro, pe CNN, pe Euronews – nicio sursă de “știri” nu era prea utilă.

Am ajuns pe Twitter … acolo am început să văd, efectiv în timp real, cadavre.

Cadavre în stații de autobuz ale unor persoane în vârstă.

Oameni răpiți, bătuți, violați, deca- nu mai zic, nu mai zic că oricum știi dacă citești asta deja.

Să revin la subiect, că aici voiam să ajung: acum 3 zile am fost la un concert în București.

Am dat de mulți oameni dragi, cunoștințe, prieteni etc.

La bar, mai târziu în seară, m-am reîntâlnit cu un prieten.

Când să achit băutura mea, POS-ul a întrebat dacă vreau să dau bacșiș barmanului.

Am ales 5% (cea mai mică variantă).

Prietenul meu a comentat atunci, în glumă, evident, dar destul de vocal cât să audă și barmanul și toți oamenii din jur: “Păi uite cine are bani, evreul, desigur…”

Am simțit cum sunt străfulgerat. Nu știu ce m-a străfulgerat exact, căci de o viață sunt în România și aud comentarii dinastea și, pe bune, în foarte puține ocazii m-au deranjat.

Le-am luat ca glume nevinovate.

Am răspuns mereu cu umor: “Păi da, normal, nu-s eu bogat?”

Am mai auzit comentarii de genul: “Te cheamă Ariel? Ești evreu? Păi evreii conduc lumea…”

La care mereu am răspuns, cu umor: “Da, fix, conducem lumea, haha!”

–

Revenind: străfulgerat fiind m-am întors la prietenul meu, care mi-este drag și am toată iubirea pentru el, și-mi dau seama că n-a fost cu intenție rea ce-a făcut, și i-am zis:

“Măi, nu mai zice așa, măcar nu în perioada asta. Știu că-i doar o glumiță, dar nu e amuzant deloc.”

Mai mult n-am știut a-i spune pentru că vedeam cum tipa de lângă mine și barmanul se uită la ce am de zis – iar zilele astea nu vrei să fii în mijlocul atenției, nu vrei să se știe despre tine “public” că ești evreu, nu vrei atenție.

M-am simțit brusc foarte vulnerabil și în nesiguranță.

Ai zice poate, așa cum am zis și eu zeci de ani de viață: “Hai mă, cine să-ți facă rău aici, în România, că ești evreu?!” – ei bine, poate părea incredibil, dar se întâmplă de când sunt aici. Doar că dacă până acum era mai “pe ascunselea”, acum e mai pe față.

Niciodată, în 32 de ani, nu m-am simțit vulnerabil și-n nesiguranță cum mă simt în aceste zile – fie că-s în București sau în alte părți ale lumii.

Doar în Israel m-am simțit safe – în sensul că deși am prins rachete picând în orașul în care mă aflam, nu mi-era teamă de antisemitism. Mergeam pe stradă fără să simt nevoia să mă uit peste umăr.

_

Hai să concluzionez, că altfel mă duc pe toate arăturile, că-s “nevorbit” (sau “nescris”, n-am scris pe blogul ăsta de vreo doi ani).

Vă rog, prieteni, străini, cunoscuți sau necunoscuți, dacă vreți să îmi faceți mie personal un bine, dar și evreilor în general, și acestei lumi întregi, acestei societăți, vă rog ceva foarte simplu:

Nu mai spuneți chestii de genul: “Evreii conduc lumea.” sau “Normal că ai bani.” sau orice stigmatizare de genul ăsta care pare nevinovată și amuzănțică.

Așa cum de vreo doi ani societatea românească a înțeles că vorba “a te îneca ca țiganul la mal” înseamnă ceva absolut oribil, și orice om care o folosește ar trebui să înceteze – vă rog să facem la fel și cu tot ce ține de evrei.

Sunt sigur că mulți oameni au prieteni evrei care nu s-au supărat de-a lungul anilor pe aceste glume … dar acesta-i un moment de cotitură în care … eu refuz să mai tolerez astfel de comentarii.

Căci ne fac rău pe termen lung.

Și nu doar mie, nu doar nouă – evreilor – ci nouă, tuturor.

În egală măsură o să vă încurajez să nu spunem despre arabi că-s niște teroriști – un stigmat care a cam apărut după 9/11 și a rămas destul de adânc în mințile noastre.

–

Pentru cei ce simt nevoia să-mi spună că nu există antisemitism, sau că sunt exagerat, sau că Israelul nu face bine ce face acum – e ok, avem comentarii publice, putem “discuta” fără probleme.

Dar o să repet treaba asta: mă bat cu pumnii în piept, public, de prin 2007, că sunt evreu în România.

Am un nume care mă scoate-n evidență, “anunță” religia mea sau cultura mea.

Niciodată – niciodată – niciodată n-am simțit nesiguranța simțită în ultima lună.

Este, cu adevărat, de groază să vezi cum istoria se repetă sub ochii tăi.

În Europa o femeie de 30 de ani, evreică, a fost înjunghiată la ea în casă.

Unor bătrâni li s-a dat foc la ușă.

Au apărut multe mesaje antisemite în tot felul de orașe mari Europene: pe pereți, pe uși, pe blocuri, pe garduri.

Centre culturale evreiești au fost vandalizate – cel mai recent în Serbia.

Tu, cititorule, nefiind poate afiliat comunității evreiești, n-o să auzi prea ușor de toate aceste incidente. Dar eu le urmăresc, și le consider un indicator al “sănătății societății” în raport cu evreii. Și îți zic … e rău. E cel mai rău de la Holocaust încoace.

Și cu asta m-am oprit.

PS 1: Am scris în 2012 un text despre rădăcina mea evreiască. Poate fi citit aici.

PS 2: Acum o săptămână m-am dus în Israel și am luat-o pe bunica mea de acolo. Are 85 de ani. Am adus-o în București ca să stau cu mai puține griji. Acum câteva ore am ieșit cu ea pe stradă și am găsit acest afiș care m-a întristat:

The post Le-am luat ca glume nevinovate. appeared first on Ariel Constantinof Blog.

Mama spune că atunci când eram mic tot spuneam că vreau să devin bucătar. Dar, ironic, eram extrem de sclifosit, nu mâncam mai nimic.

Mai târziu cică am spus că vreau să spăl mașini. Mi se părea mie relaxant tare să fac asta, mai ales după ce mi-a fost dat să spăl mașina familiei de vreo două ori și mi-a plăcut maxim.

Am zis că vreau să fiu și macaragiu ca tata, dar nu s-a întâmplat.

Am ajuns orice altceva, dar nimic tot ce spuneam în copilărie că aș vrea să fiu.

Dar de voie, de nevoie, și nu neapărat de foame ci mai degrabă din nevoia de disciplină, am învățat să mănânc un pic din tot, măcar așa, cât de cât, și am învățat să mă și joc prin bucătărie.

E drept că nu există satisfacție mai mare decât în acel moment când cineva gustă din mâncarea gătită de tine și spune că-i place.

Voiam să fac materiale video în care să încurajez copiii de vârsta lui sor-mea aia mică, 18 ani adică, să-și gătească prin bucătărie – așa, în joacă, așa, de plăcere.

Dar știam deja că nu mă pot clona să fac ȘI ASTA.

Așa a apărut Giuly în viața mea, care-i oleacă mai în vârstă decât sor-mea aia mică și care deja are niște ani de experiența prin diverse bucătării din București.

I-am zis să facem un mic show online în care să gătim chestii simple, ușoare, ieftine. În care chiar să dăm și greș dacă dăm, că aia e, mâncarea-i mâncare oricum.

În primul episod, pilot, mi-am făcut eu rețeta mea de ouă ochi cu ciuperci date pe răzătoare și avocado – totul în croissant.

Iar apoi a gătit el ce-i place lui.

Și mai avem deja multe episoade filmare. Chiar și cu invitați.

Giuly se descurcă tot mai bine-n fața camerei, iar încet-încet mi se pare că ne prindem și noi de tot formatul care rămâne.

Nu zic că-i CORECT tot ce face, nu zic că-i SUPERB tot ce gătim … dar dacă inspirăm pe alții să gătească, eu sunt fericit.

În fiecare zi de luni seară pe canalul meu de YouTube.

PS: Pentru acest mic show online am implicat alți 3-4 oameni. Unul filmează, unul editează, unul se roagă la Dumnezeu să ne iasă decent … iar asta-mi doream de mult. Să fac o mini-echipă. Și să devină mini-rutină. Îs mega-recunoscător că se mișcă treaba.

PS2: Dacă faci rețete din seria noastră, să ne arăți și nouă pe insta, să ne bucurăm. :D

Mai jos primele trei episoade:

The post Cum îmi gătesc eu … appeared first on Ariel Constantinof Blog.

Nu știu când am ajuns la 19 episoade din seria #BUCUREȘTENII, dar mai am deja 6 alte episoade filmate și în stand-by – deci 25 de întrebări/episoade.

Și de parcă n-ar fi de ajuns, în weekendul acesta mai fac o filmare și mai pun cinci întrebări.

Așa că dacă vrei să te așez în fața camerei și să-ți pun câteva întrebări mai intime, mai ne-confortabile, mai “deochiate” … haide să-mi faci o vizită – sâmbătă și duminică 29 și 30 mai, între orele 10 dimineața și 18-19 seara, pe Calea Victoriei 101 la The Hive.

Adu prieteni, adu voie bună, adu o umbrelă … în rest găsești aici o cafea, un ceva dulce și niște haine vintage de la Faine și niște borsete colorate de la BumbagR.

În cele mai recente video-uri am întrebat bucureștenii dacă cred în Dumnezeu:

Ce ai făcut când n-ai mai știut ce să faci?

Și ce-ți place și ce-ți displace la tine?

Poți să vezi toată seria BUCUREȘTENII chiar aici. Sau la mine pe IGTV.

The post Tu crezi în Dumnezeu? Filmez un nou sezon #BUCUREȘTENII appeared first on Ariel Constantinof Blog.

Înainte să se numească “influence-ăreală” toată treaba asta de pe internet de acum – cu influenceri pe Instagram/Tik Tok blabla – oamenii scriau pe forumuri și pe bloguri recomandări fără să primească nimic în schimb.

Și cred că de-a lungul vieții am fost ne-oficial “ambasadorul” mai multor servicii sau produse care mi-au plăcut, pe care le-am recomandat, pe care le-am “dat mai departe”.

Cu toții suntem “influenceri” în cercul nostru de prieteni. Zici că un film îi fain sau că un restaurant îi fain și, dacă prietenii tăi testează și chiar le place… bam, ai rată de conversie, ești “influencer cu acte-n regulă”. (PS: Vezi pe Netflix filmul “5 minute” de Dan Chișu – e bun tare!)

Însă de puține ori CHIAR am fost, pe față, ambasadorul vreunui produs sau serviciu. Cum se întâmplă de vreo trei luni încoace, de tot laud imprimanta mea Epson EcoTank.

Nu cred că mă băgam să fac asta dacă la finele anului trecut nu cumpăram o imprimantă multi-funcțională care, după ± două luni de viață a refuzat să mai funcționeze.

Nu mai spun ce nervi am avut când pe cutia ei spunea că merge conectată la WiFi, dar odată ajuns cu ea acasă am aflat că, deși scrie pe cutie, nu e așa la toate modelele – iar cea din cutie, evident, nu mergea conectată.

Nu mai zic că am făcut iar extra-spume când am văzut că în cutie nu se află cablul de conectare direct de la imprimantă la PC … și am fost nevoit să merg IAR la magazin.

Anyway, imprimanta aia m-a scos din sărite. Am ajuns s-o arunc direct la ghenă după ce i-am smuls niște cabluri interne atunci când încercam s-o repar.

Ah, da, am vrut s-o duc și-n garanție, dar când am aflat cât de complicat este m-am resemnat.

Revenind, cu Epson EcoTank apreciez faptul că:

• Stă conectată la WiFi și printez rapid de pe device-urile din casă.
• Nu mai am nicio frică de faptul că mi s-ar usca cartușul sau ceva de genul.
• Mă ține foarte mult rezervorul de cerneală cu care a venit direct – ca idee, vine cu echivalentul a 82 de cartușe clasice de imprimantă (aprox. 8 mii de pagini alb-negru de printat, sau 6500 color).
• Chiar dacă încă n-a fost cazul să cumpăr cerneală nouă, ea e mult mai ieftină decât varianta clasică de cartușe.
• Și sunt slabe șanse să te murdărești pe mâini când ai de adăugat cerneală nouă în rezervor.

Cu ea îmi printez acum facturile și contractele, cu ea îmi scot pe hârtie foto pozele de pe Instagram și tot cu ea îmi scanez desenele pentru tablourile pe care le mai fac.

Detalii tehnice și alte răspunsuri la întrebările despre EcoTank puteți găsi aici și aici.

The post influence-ăreală appeared first on Ariel Constantinof Blog.

Tu-ți dai seama că s-a făcut un an de când se vorbește de “noul normal”?

Gata cu “noul”, nu mai e nou, e doar normal acum.

Normal să lucrăm de acasă sau din vacanță sau din mașină.

Normal să comandăm chestii prin curieri. Normal să nu știm ce să facem cu viețile noastre. (mereu a fost normală partea asta, de fapt, nu?)

Și mai nou, cel puțin pentru mine, este normal să fiu acum atent la părinții și bunicii mei așa cum erau ei atenți la mine când eu eram mic.

Am început să printez fotografii cu rădăcinile mele și am avut revelația că gata, adio copilul-Ariel, acum sunt cea mai în forță verigă din familie și e treaba mea să construiesc mai departe rădăcinile.

(bine, eu cuget și zic asta deja de niște ani, dar parcă acu-i-acu!)

Nu cred că are de-a face cu vârsta neapărat. Da, am făcut treizeci recent, dar nu-i (doar) asta.

E, înainte de orice, o decizie pe care am luat-o.

Mor mai mulți oameni din familia mea decât se nasc – și asta mă înspăimântă oleacă.

Pentru că văd în fotografiile de familie ce zâmbete sincere generează momentele în care se mărește familia. Sau în care doar ne reunim și vedem câți suntem și cum suntem.

Apropos de noul normal, la mine se face un an și jumătate de când nu mi-am văzut toate fetele din familie – mamă, bunică, surori și noua-nepoțică.

E fascinant să o văd pe bunica din Israel cum socializează cu nepoțica din Anglia prin internet, să văd câtă bucurie generează… și-n egală măsură mă oftic teribil că încă nu ne putem vedea față-n față.

Deci… Care-i noul normal pentru tine? Că la mine e conștientizarea asta toată.

Revenind la fotografii: Dacă în trecut am avut un business care printa fotografiile de pe Instagram, acum mi le printez singurel acasă pe hârtie foto cu Epson EcoTank-ul meu.

Epson are o campanie în magazinele Altex și MediaGalaxy în care la achiziționarea unui multifuncțional Epson EcoTank L3111, L3151, L3156, L4150 din unul dintre magazinele partenere primești o ilustrație a Alexiei Udriște.

Avem lista magazinelor și orarul consilierilor de vânzări Epson aici.

Am primit și eu ilustrația și am lipit-o pe imprimantă. Arată bine:

Și dacă te-am convins măcar un pic sa-ți iei și tu o imprimantă Epson, află că se poate extinde gratuit garanția lor. Detalii aici.

Reminder: uite cum e diferit multifuncționalul EcoTank față de alte imprimante:

1. În loc de cartușe, are un rezervor de cerneală și primești echivalentul a 82 de cartușe când o cumperi.
2. Poate printa până la 8100 pagini alb-negru sau 6500 color cu rezervele de cerneală livrate împreună cu imprimanta.
3. Poate printa, copia, scana și, cum ziceam mai sus, poate printa și pe hârtie foto, fără margini, de 10x15cm.

The post Care-i noul normal pentru tine? appeared first on Ariel Constantinof Blog.

Zilele trecute m-am speriat de carantinarea de la ora 20:00 și am zis că-i un bun moment să fug de la oraș la munte, ceva cât mai îndepărtat de civilizație și ore de carantină, ceva cu curte mare, foc de tabără și sentimentul de libertate pe care-l aveam înainte de pandemie.

Și așa am ajuns prin Crai, zona Plaiul Foii – nu știam dacă se poate urca pe munți, auzisem că-i zăpadă, dar eram gata să încerc.

Ei bine, luni, la ora 11:00, la final de martie, nu urca nimeni munții de pe acolo.

Eram eu și cei doi prieteni cu care am fugit la munte … și pădurea.

Atât.

Ce-mi place la a face efort susținut este că you get to space out – adică la un moment dat nu mai stai de vorbă cu oamenii din jur, că trageți tare să urcați, să respirați, și atunci urcarea devine ceva aproape meditativ.

Am pățit asta și când am pedalat pe distanțe foarte lungi – sunt sigur că-i la fel și pentru alergători.

Ei bine, urcând prin zăpadă, nemaivăzându-mi prietenii-n “oglinda retrovizoare” (vorba vine) – îi lăsasem oleacă-n urmă căci mi-a plăcut să urc în alergare o perioadă – m-am trezit singur.

De-a dreptul singur-singur.

Eram eu și liniștea pădurii și a muntelui – care nu-i chiar liniște, e mai mult un vuiet constant, dacă închideam ochii nu mi-era clar dacă-s la munte sau la mare și aud valuri.

M-am simțit mic.

Nu că n-aș știi că-s mic, dar, și mic și singur, într-un ocean de alb din care ies copaci verzi – efectiv am avut la un moment dat senzația că sunt într-un joc, într-o realitate virtuală, și cumva m-am spawnat acolo.

Mi-am curățat apoi un lăcaș, pe un copac doborât, cât să pun fundul jos pe ceva mai puțin ud decât zăpada și ca să-mi aștept prietenii din urmă.

În liniștea aia, cumva, mi se filtraseră toate gândurile așa cum mă chinui periodic să mi le filtrez când ÎNCERC să meditez. Zic ÎNCERC pentru că simt că încă nu-mi iese bine.

Mi-am scos din ghiozdănel carnețelul și pixul și mi-am notat un monolog din cap, un șir de gânduri venite fix de nicăieri, fix atunci.

Când suntem mici suntem fascinați de tot ce-i în jurul nostru. Asta ne hrănește sufletul și creierul angro. Dar fascinația aia, curiozitatea, frumusețea descoperirii, toate astea încep să dispară când te bagi în rutină. Și asta, simt eu, că nu ne face bine. Rutina te face eficient, dar degeaba eficient dacă nu și fascinat. Rutina nu oferă entuziasm… Iar entuziasmul e benzină.

Când am ridicat privirea din carnețel, mă ajungeau din urmă prietenii.

Am scris două pagini mici pline de chintesențe, pe un subiect așa, oleacă filosofic, care cred că mă măcina de ani buni.

Eram alt om când am interacționat iar cu ei.

E cert: trebuie să-mi fac o rutină din a explora natura și a fi fascinat de ea ca un copil. Îmi face cel mai bine.

Am urcat apoi până la refugiul Șpirlea, unde am stat vreo oră și jumătate în soare, zicând repetitiv, pe rând: “Doamne, ce frumos e aici!” – Doamne, ce frumoasă e viața!

Asta-i cea mai recentă trăire a mea cu mama-natură, cu o pădure, cu o conexiune de care mi-era dor.

Sper că ți-am făcut poftă – mie-mi plouă-n gură să fug iar la munte acum, că am scris.

Scrie și tu o poveste despre păduri >>

Vodafone face un audiobook numit “Vocea Pădurii“, în care adună cele mai faine povești și trăiri cu și despre păduri.

Dacă ai o poveste pe care vrei s-o dai mai departe, te aștept în comentarii cu ea.

Pentru a fi selectată și inclusă în audiobook, tine cont de următoarele reguli:

• să nu fie sub formă de dialog.
• să fie originală / autentică.
• și să nu fie mai lunga de 10 minute dacă este citită / format audio.

Cele mai faine povești vor fi selectate atent.

Haida, sper să ne ajuți să facem vocea pădurii auzită. :D

Am scris toate astea pentru că Vodafone România tocmai face Prima Pădure Smart – uite aici un video care explică asta frumos:

Pe scurt: au plasat și vor plasa niște “urechi” în pădurile noastre, care odată conectate la un AI (inteligență artificială) vor anunța autoritățile instant oricând se aude vreo tăiere ilegală.

Conceptual, mi se pare o soluție genială și apreciez enorm că există o astfel de mișcare în România.

Cam așa arată un dispozitiv:

Haide cu povești faine despre păduri!

The post M-am simțit mic. appeared first on Ariel Constantinof Blog.

De când mă știu îmi place să caut “învățămintele” din orice consum.

Și când zic “consum”, nu mă refer la mâncare, evident, ci la ce citesc, la ce muzică ascult, la ce filme sau documentare văd.

Prin adolescență dacă simțeam că n-am luat nimic dintr-un film nici că-l recomandam. “E prost, n-am învățat nimic nou.” ziceam.

Dar, evident, abilitatea de a “lua” ceva din ceea ce consumi e o treabă extrem de subiectivă.

În funcție de experiențele fiecăruia de viață, ne luăm sau nu ne luăm valoare din ceea ce consumăm – și chiar și așa, valorile luate vor fi diferite.

Aș zice azi că am o ablitate, un skill, de a pune totul într-un soi de chintesență. Nu știu dacă-i utilă și altora, dar mie cu siguranță-mi prinde bine.

Când merg la talk-uri d-alea mari pe scene (mai greu în pandemie), sau la cursuri / workshop-uri, mereu mă trezesc luând notițe sub formă de mici-desene. Ei bine, alea-s chintesențele mele. Le am prin carnețele, peste tot.

Într-o zi m-am întrebat de ce le țin în carnețele și nu le pun undeva “mare”, să le văd.

Mai am eu “remindere” tatuate pe corp, primul fiind de la 18 ani. Dar nu poți să tatuezi tot ce vrei să nu uiți, nu?

Așa a venit revelația asta cu “Hai să le transpun în mici tablouri și să mi le pun prin casă să nu le uit niciodată / să le văd des.”

Clar n-am talent la desen și de scris scriu urât, dar asta nu este relevant.

Mi-am cumpărat câteva markere, am scos niște hârtii mari de ambalaj de mobilă IKEA (reciclare, că le-am păstrat de parcă știam că voi desena pe ele vreodată) și am început să scriu, desenez, măzgălesc.

E uimitor să faci asta la 30 de ani – e meditativ. E relexant de-a dreptul.

E funny că mă uit la ceas după o vreme și nu-mi vine să cred cât timp a trecut cu mine “deconectat” de la internet și “realitate” .

Când am adunat destule desene d-astea am fugit la mall și mi-am cumpărat cele mai ieftine rame.

Am scanat foile cu desene – nu mai scanasem ceva din copilărie!

Dar, uite, e bine să ai multifuncțională, nu mai stai să te chinui să faci “scanări” cu telefonul, să fie lumina perfectă, să nu se miște mâna, bla bla – nu, scanare așa cum trebuie, cu scanner!

(paranteză) Scanează 1200 x 2400 dpi, viteză de scanare 200 DPI – 11 sec.

Și bam, print pe măsura ramei.

Evident că nu mi-a ieșit din prima, am dat la print-uri de mi-a venit rău până am înțeles bine toate măsurătorile, cu o stângăcie de ar râde taică-miu zile întregi de mine.

Dar, na, everything has a learning curve, right?

Nici nu s-au clintit rezervoarele de cerneală de la Epson EcoTank-ul meu nou, doar m-am șimțit eu prost că am irosit mai multe pagini aiurea.

Știu că n-am eu cele mai colorate tablouri, dar scanând paginile pe care am desenat și ele fiind imperfecte, la fiecare printare de tablou folosesc și nuanțe de albastru pentru fundal (se vede-n poza de mai sus).

Oricum, cu această mașinărie efectiv nu te doare sufletul să printezi color. Și acum că scriu asta: ia să fac un tablou numai din culori. Hmmm…

Revenind: Acum am în casă un fel de sanctuar de “Kind reminder”-uri de viață. La care tot adaug și tot adaug.

Sunt așa arogant încât când am musafiri uneori simt nevoia să arăt spre unul sau două dintre tablouri.

“La mine-n casă e necesară transparența, dacă tot stăm la discuții.” – zic și arăt spre “Always be transparent.” care arată de parcă l-a desenat un copil de 10 ani.

Dar, în fine, merge. Aia-i valoarea mea și o respect și aș vrea s-o respecți și tu dacă tot ești la mine-n sufragerie – hope that’s fair…

Așa-i la 30 de ani deci. Îmi fac tablouri ca să nu uit. Și ca să mă deconectez.

Acum judecați-mă.

PS: Nu am vândut încă niciun tablou, doar le-am dat cadouri la diverși oameni. Dar poate nu-i o idee rea de business, phaha, că tot vorbeam data trecută de făcut business cu imprimanta.

PS2: Da, Zyra s-a mărit foarte tare în ultima perioadă și dacă nu începe să aducă bani în casă nu știu ce mă fac cu ea … așa că măcar o folosim la postări în social media să aducă like-uri. :D

The post Îmi fac tablouri ca să nu uit appeared first on Ariel Constantinof Blog.

Îmi amintesc cum prin 2012 citeam un manifest online al unui tip care mi-a schimbat un pic percepția asupra modului în care mă definesc eu.

Scriam atunci pe mai multe bloguri și foarte des (zilnic) – dar nu aveam tăria să spun celor din jur că-s scriitor. (deși, în esență, eram… nu?)

Asta pentru că nici măcar mie nu-mi ziceam că aș fi scriitor. Eram “blogger” și atât.

Dar, undeva adânc în mine, știam că vreau să scriu și o carte – și ca să fac asta trebuia întâi să fac un “click” intern – și anume acela de a putea zice despre mine că sunt “scriitor”.

Un blogger nu poate scrie o carte, aparent.

Cam asta s-a întâmplat și acum: mi-am dat seama că nu trebuie să fiu comediant ca să încerc să fac stand-up comedy.

De ziua mea, săptămâna trecută, mi-am îndeplinit un vis pe care-l aveam de prin 2017: acela de a urca pe scenă și a povesti cu umor niște chestii din viața mea.

Multe dintre ideile poveștilor erau de foarte mult timp în capul meu – le exersasem fără să vreau povestindu-le prietenilor live, dar niciodată în scris pe undeva.

Îmi și notasem tot felul de dumițe, glumițe, gânduri pentru acest viitor-stand-up la care cugetam.

Dar nu venea niciodată ziua în care să fac asta – eram ocupat cu ale mele, cu munca, cu cele de zi cu zi.

Undeva la final de 2020 am zis că, gata, adio, nu se mai poate, fac pe dracu-n-patru și mă urc pe scenă și vomit tot ce țin în mine de mult timp.

M-am dus și la terapie s-o întreb pe doamnă de ce simt să fac asta – că în capul meu erau multe explicații.

Nu că ar conta foarte mult “de ce” faci chestii (mai ales dacă simți cu toată ființa ta să le faci) – dar știam că simt să fac asta și voiam să înțeleg mai multe despre acest pattern al meu de a mă expune public.

Și asta s-a întâmplat, mulțumită prietenilor de la DIUD și al lor Dă Space – am reușit să adun într-o sală mare 30 de prieteni dragi și să-i oblig să mă asculte cum mă fac de râs – stand-up pentru prima dată în viața mea.

Să vorbesc în public știam că pot, mai făcusem de zeci de ori și-mi plăcea.

Dar atunci publicul râdea întâmplător, nu pentru că aveam eu glume pregătite… Iar scopul meu nu era să-i fac neapărat să râdă, ci să-mi livrez mesajul/povestea – căci de obicei ajungi pe scenă să vorbești cu un scop anume.

Am vorbit aproape o oră.

Am avut și un prieten în deschidere – Bogdan – care tot prima dată-n viața lui făcea asta…

Și a ieșit epic. Epic, epic, epic.

Sunt mândru de mine că am avut “curajul” și am simțit să fac asta.

Nu cred că-mi încep cariera-n comedie, dar ceva-mi spune că n-o să mă pot abține să nu mai urc pe scenă și să nu mai încerc – preferabil MULT mai bine pregătit.

Momentan am luat-o așa, nativ, fără training de comediant. N-am prea studiat pe bune cum se face o glumă, cum se face stand-up… cum ar zice Nike: I just did it.

Ca să nu mai zic: am avut alături și un brand cu care tot lucrez – Tohani – care a avut la rândul său “coa*ele” să se asocieze cu mine și să-mi dea vinuțul lor SIEL (recomoand rose-ul și alb-ul) să mă îmbăt cu prietenii – asta fără să știe ce prostii am eu de gând să debitez pe acolo. Apreciez nespus!

Apreciez că pot să fiu eu și brandurile cu care am de-a face mă acceptă așa cum sunt. Ani de zile m-am luptat cu treaba asta.

Dacă ești curios să vezi ce-a ieșit, găsești aici TERAPIE-N PUBLIC – Stand-up de ziua mea:

Mulțumesc din suflețel fiecărui om care a fost acolo prezent, în sală, fie că m-a ajutat cu filmarea, cu sunetul, cu organizarea, cu fotografiile sau pur și simplu m-a ascultat.

Când trece pandemia asta nebună vreau să repet schema asta, dar fără limită de locuri.

Nu-s eu Ceva Mărunt să umplu Pala Salatului, dar… ar fi un vis interesant.

The post Am făcut stand-up de ziua mea appeared first on Ariel Constantinof Blog.

Utima dată când a fost nevoie să printez o pagină A4 am mers 500 de metri până la primul magazin care să printeze lucruri din zona mea – totul a costat 50 de bani.

Ieri am făcut unboxing la o imprimantă care poate deja printa 8100 astfel de pagini alb negru, căci vine deja cu recipiente cu cerneală – și mi-am dat seama cât de bogat sunt înmulțind 50 de bani cu 8 mii.

Nu te chinui, îți spun eu rezultatul: 4 mii de lei.

Sau poți printa 6500 de pagini color. Iar paginile color se vând la 1 leu, deci 6500 de lei. 

Așa că am venit cu această mică idee de business …

Dacă vindem și pagini alb negru, și pagini color, facem o medie, rezultă 5250 de lei.

Imprimanta despre care vorbesc costă de aproximativ cinci ori mai puțin.

Ce rămâne dacă scazi costul imprimantei din cei 5 mii de lei se numește profit.

Adică vreo 4350 de lei.

În procentaj, am avea o marjă de profit de vreo 80%, înainte de taxe, dacă vinzi toate paginile la prețurile stabilite.

Evident, mai trebuie să dai bani pe curent electric, pe foile pe care printezi etc. Dar astea-s detalii, nu?

Și uite așa se fac banii – bine ai venit la o lecție rapidă și gratuită de business.

Acum să revin la imprimantă: se numește Epson EcoTank L3156 și costă ±900 de lei.

Și e diferită de celelalte imprimante pentru că cerneala cu care vine la pachet este echivalentul a 82 de cartușe de cerneală… 

În rest vine, ca orice imprimantă respectabilă, într-o cutie mare cu toate cele necesare în ea.

Am scos repede imprimanta din cutie căci pisica mea, Zyra, era nerăbdătoare să își facă culcușul în ea.

Cam așa funcționează Zyra: orice cutie “nouă” prezentă în casa mea trebuie testată de ea.

Am scos și recipientele de cerneală  – sunt cinci, trei culori și două negre. După ce-am așezat imprimanta pe podea, am vărsat tușul cerneala în ea – astfel am rămas cu o sticluță plină de cerneală neagră de rezervă.

Tot Zyra m-a ajutat și cu instrucțiunile, care-s desenate așa simplu că până și ea le-a înțeles.

Apasă butonul ăla, stai 10 minute, lasă imprimanta să-și facă rutina și să vorbească un pic singură, apoi mai apasă un buton, apoi altul și … cam aia a fost, a prins viață.

Pentru că suntem în 2021, nu mai conectăm imprimanta la calculator printr-un cablu, ci o conectăm pe ea la router-ul de internet. Bam, magie.

Acum, oricine e conectat la router-ul meu de internet poate să printeze.

Ca să pot conecta imprimanta la router a fost nevoie să-mi instalez pe laptop un program de la Epson strict pentru imprimanta EcoTank L3156 și să urmez câțiva pași simpli. Dar, acum, odată parcurși acești pași, imprimanta a rămas conectată la router.

Ce-i fain este că pot printa și direct de pe telefon, care-i conectat la același Wi-Fi din casă, printr-o aplicație numită Epson iPrint.

Am mutat câteva lucruri de pe dulap și am făcut locșor imprimantei.

După primele printuri Zyra a înțeles că imprimata scoate uneori sunete, dar dacă la început se speria, acum au făcut pace.

Concluziile sunt simple, și-s exact trei la număr:

1. Poți să-ți faci o afacere cumpărând o imprimantă ca asta, lejer. Nu mă crezi? Atunci compară cu alte imprimante, prețurile lor și numărul de printuri cu care vine inițial.
2. E 2021 și nu mai ai nevoie de cabluri, merge treaba țaca-paca prin Wi-Fi.
3. E mereu mult mai distractiv să faci treabă prin casă cu o pisică, decât singur.

Și dacă te întrebi de unde poți cumpăra rapid și ușor acest produs, dă-i click aici: Epson EcoTank 3156.

The post Mică idee de business appeared first on Ariel Constantinof Blog.