Se povesteste despre un tanar avocat, proaspat absolvent al unei facultati de drept, ca , intalnindu-se cu unul din profesorii sai, a fost intrebat de acesta cu privire la planurile lui de viitor. Foarte optimist, tanarul avocat ii raspunde:

- Imi voi deschide un birou de avocatura particular si voi incepe o serie de procese celebre , care sa ramana  in istoria dreptului.

- Buuun ! Si dupa aceea ? – il intreaba profesorul.

- Dupa aceea voi strange bani, bani multi, ma voi casatori si voi avea copii…

- Si dupa aceea ? – continua profesorul.

- Voi cumpara o ferma la tara si-mi voi petrece acolo o batranete lunga si linistita…

- Si dupa aceea ?

Tanarul simte ca incepe sa-i fuga pamantul de sub picioare. Cu toate acestea, ii raspunde profesorului sau:

- Dupa aceea, voi merge pe calea pe care merg toti si-mi voi da obstescul sfarsit.

- Si dupa aceea ? – insista profesorul.

Tanarul nu mai stie ce sa raspunda. Vazandu-l nedumerit, profesorul ii spune:

- Cum, tu care esti avocat, care-i inveti pe altii principiile dreptului si dreptatii, nu stii ca dupa aceea , la incheierea tuturor lucrurilor, vine judecata ?

Cei doi s-au despartit, insa intrebarea profesorului a ramas ca un tepus in constiinta tanarului avocat. Din acea clipa nu a mai avut liniste, pana ce nu L-a gasit pe Christos si pana ce nu i-a predat inima si intreaga viata. Parasind cariera promitatoare, tanarul avocat s-a dedicat predicarii Evangheliei, devenind unul din cei mai mari evanghelisti ai lumii. Tanarul se numeste Charles Finney.

Ne place sa pastram in minte imaginea unui Dumnezeu al iubirii, al milei si al indurarii, gata sa se plece asupra oricaror nevoi ale fiintei umane. Dar, atentie ! Este doar una din fetzele monedei. Biblia ne descopera un Dumnezeu caruia Ii face placere sa binecuvanteze. Insa aceeasi Biblie ne spune ca Dumnezeu stie sa si blesteme…Un Dumnezeu care iubeste pana la sacrificiul suprem, dar care stie sa si pedepseasca …Un Dumnezeu care vindeca rani fizice sau sufletesti, dar care poate ingadui suferinta in viata copiilor Sai…Un Dumnezeu iubitor, dar si drept…Un Dumnezeu care judeca.

Nu-i asa ca atunci cand auzim despre judecata lui Dumnezeu inima ni se strange, un fior ne strabate intreaga fiinta si o teama ascunsa pune stapanire pe noi ? Parca ne-am simti mai in largul nostru daca Biblia nu ne-ar vorbi despre acest subiect.

Adevarul despre judecata lui Dumnezeu este un adevar din categoria celor “tari”, este o “hrana tare”, greu digerabila pentru fiinta umana. Unii oameni, neacceptand sub nicio forma ideea de judecata a lui Dumnezeu, ajung pana la negarea existentei Lui. Altii, desi accepta ideea judecatii, ridica metereze, incercand sa indulceasca adevarul biblic.

Va invit sa ne apropiem de acest subiect incomod pentru a-i intelege mai bine sensurile profunde si pentru a-L vedea in actul judecatii pe Acelasi Tata iubitor pe care L-am vazut si la Golgota. Nu-mi propun acum sa privesc judecata din punct de vedere teologic, separand fazele ei ( judecata de cercetare, judecata din timpul mileniului si sentinta finala ), ci mai degraba sa observam impreuna sensurile profunde si efectele judecatii lui Dumnezeu.

In orice domeniu de cercetare, intrebarile isi au rostul lor benefic. Iata cateva intrebari posibile legate de subiectul judecatii , care ne vor ajuta sa intelegem mai bine actul divin.

1) De ce judeca Dumnezeu ?

El, Dumnezeul atotputernic, atotstiutor, omniprezent, caruia nimeni nu-i poate sta impotriva, de ce  judeca niste fiinte muritoare, limitate in timp si spatiu ? De ce se coboara la nivelul unor fiinte infirme ? Unii oameni, legandu-se de actul divin al judecatii , ajung pana acolo incat sa considere ca judecata lui Dumnezeu este actul suprem al rautatii, argumentand ca este usor sa fii atotputernic, sa poti conduce totul spre un final dorit de tine, iar apoi sa te rafuiesti cu dusmanii tai.

Intr-adevar, daca asa ar proceda Dumnezeu, ne-am putea declina imediat increderea in El. Insa pentru a raspunde la astfel de intrebari e necesar sa-L definim pe Dumnezeu asa cum este El si sa luam in consideratie unul din atributele sale: atotstiinta.

Biblia este plina de dovezi in favoarea adevarului atotstiintei divine. Dumnezeu, in calitate de Creator al spatiului si timpului, se afla intotdeauna deasupra lor. El stie totul. Pentru El nu exista nici trecut, nici viitor, ci doar prezentul vesnic. El cunoaste viitorul inainte ca el sa se produca, dupa cum o marturiseste chiar El, prin pana profetului Isaia:

“Eu am vestit de la inceput ce are sa se intample si cu mult inainte ce nu este inca implinit.” ( Isaia 46, 10 pp. ; vezi si Psalmul 139, 16 )

Daca Dumnezeu cunoaste totul ( atotstiinta ) si stie dinainte ce se va intampla ( prestiinta ), se ridica intrebarea justificata: De ce mai are El nevoie de judecata ?

Raspuns: Pentru ca cerul nu este gol, ci populat cu fiinte inteligente create de Dumnezeu. Insa aceste fiinte nu au atribute divine. Ele nu sunt atotstiutoare ca Ziditorul tuturor lucrurilor si nu pot patrunde in tainele inimii omului pentru a vedea acolo care sunt adevaratele simtaminte si motivatii care conduc viata fiintelor omenesti.

Din acest motiv, judecata divina este acel moment pe care Dumnezeu il foloseste pentru a scoate la lumina inaintea intregului Univers lucruri care pana atunci fusesera ascunse, lucruri pe care El le stia, dar nu erau stiute de creaturile sale.

Si atunci, ce este cu adevarat judecata ? Este ea o ultima “rafuiala” rautacioasa a unui Dumnezeu atotputernic cu impotrivitorii sai ? Nicidecum ! Judecata este mai degraba o ultima clarificare inainte de a incepe vesnicia, este ocazia pe care Dumnezeu o foloseste pentru a sterge din gramatica cerului orice semn de intrebare sau de mirare de care s-ar mai putea agata vreodata in vesnicie vreo indoiala a fiintelor create. Judecata este de asemenea ultima ocazie in care Creatorul va sterge din vocabularul cerului termeni ca: pacat, rautate, invidie, mandrie, razboi, crima, adulter, minciuna, coruptie, tradare, suferinta, moarte…

Dumnezeu judeca pentru ca in finalul luptei dintre bine si rau insusi Satana sa recunoasca , impreuna cu demonii sai : “Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al neamurilor” ( Apocalipsa 15, 3 up. ). El judeca pentru ca Legea Sa sa fie repusa in adevarata ei autoritate, iar caracterul Sau sa fie definitiv indreptatit in fata Universului.

2) Care principii stau la baza judecatii lui Dumnezeu ?

Pentru a descoperi aceste principii e necesar sa analizam cu atentie cele cateva “machete” ( prototipuri ) ale judecatii divine care sunt prezente pe paginile Scripturii: Potopul, distrugerea Sodomei si pedepsirea poporului Israel in pustie. O prima observatie pe care o putem face este aceea ca Dumnezeu, atunci cand judeca, respecta cateva principii:

a) Judecata lui Dumnezeu nu este arbitrara. Ea nu se declanseaza fara un motiv anume. Ceea ce declanseaza judecata este intotdeauna o situatie limita si iremediabila, o stare in care raul a avansat atat de mult incat, oricat de mult ar prelungi Dumnezeu harul Sau, situatia nu s-ar imbunatati.

In cazul potopului biblic, Scriptura dezvaluie adevarata cauza a declansarii judecatii lui Dumnezeu:

“Dumnezeu a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau.” ( Geneza 6,5 )

Cele patru superlative prezente in acest text ( “mare”, “toate”, “in fiecare zi” si “numai spre rau” ) demonstreaza ca situatia era fara intoarcere. Daca Dumnezeu ar mai fi ingaduit har generatiei antediluviene, nu  s-ar fi produs nicio schimbare in bine, dimpotriva. Daca in aceasta generatie corupta pana la limita ar mai fi existat vreo sansa de indreptare, daca cel putin un suflet ar mai fi putut fi salvat, Creatorul ar fi prelungit harul.

Un argument in acest sens il gasim in cuvintele spuse de Dumnezeu lui Avraam, atunci cand ii descopera viitorul descendentilor lui: “In al patrulea neam, ea ( samanta lui Avraam ) se va intoarce aici ( Canaan ), caci nelegiuirea amoritilor nu si-a atins inca varful.” ( Geneza 15, 16 ). Judecata lui Dumnezeu asupra popoarelor canaanite nu s-a declansat pe vremea lui Avraam, caci mai exista inca speranta pentru indreptarea lor. Dupa 430 de ani de har pentru aceste popoare, judecata lui Dumnezeu a devenit insa iminenta. Nu se mai putea face nimic pentru ele.

b) Inainte de a rosti o sentinta, Dumnezeu cerceteaza in detaliu situatia. In cazul potopului, Biblia spune ca “Dumnezeu a vazut ca …”, ceea ce inseamna ca El a cercetat starea morala a omenirii din acea vreme inainte de a lua decizia nimicirii ei.

De asemenea, in cazul distrugerii Sodomei, Insusi Domnul coboara impreuna cu doi ingeri puternici pentru a verifica situatia din cetatile aflate in campia Iordanului. Si aceasta nu pentru ca El nu avea incredere in raportul ingerilor, ci pentru a ne oferi noua o dovada ca judecata lui Dumnezeu nu se declanseaza fara o cercetare amanuntita a situatiei.

c) Inainte de a judeca, Dumnezeu avertizeaza, oferindu-i omului o sansa de salvare. In cazul potopului, Noe a predicat despre distrugerea ce urma sa vina timp de 120 de ani. Salvarea se afla in intrarea in corabie. In cazul distrugerii Sodomei, Lot i-a avertizat pe conationalii lui de a iesi din cetate, insa in zadar. Salvarea lor era fuga spre munte, fara nicio ezitare.

d) Dumnezeu demonstreaza ca intotdeauna, in aceleasi conditii in care rautatea unor oameni  ajunge la limita, exista si oameni integri si credinciosi. Din nefericire, numarul acestora este intotdeauna mic, mult prea mic fata de marea masa a nelegiuitilor.  La potop, doar opt suflete au putut fi salvate dintr-o generatie intreaga; in cazul Sodomei, doar Lot si cele doua fiice au fost salvati din toata populatia care locuia atunci in manoasa vale a Iodanului; iar in cazul israelitilor eliberati din Egipt, doar doua suflete au intrat in Canaanul promis, din marea multime a robilor evrei.

e) Dumnezeu incepe judecata intotdeauna de la tabara copiilor Sai, apoi trece si la tabara celor razvratiti: “Incepeti insa cu Locasul Meu cel sfant…” ( Ezechiel 9, 6 )

De ce procedeaza El astfel ? Pentru a inlatura orice acuzatie posibila din partea celor nelegiuiti, care ar putea obiecta: “De ce, Doamne, incepi cu noi ? Ai Tai cum stau ? De ce lor le mai acorzi  har, iar noua nu ?”

Evreii din timpul Exodului au pierit, in urma judecatii lui Dumnezeu, chiar inainte de nimicirea popoarelor canaanite pagane, ceea ce dovedeste valabilitatea principiului amintit. De asemenea, principiul este valabil si in cazul judecatii finale, deoarece prima faza a ei este judecata celor care se pretind a fi copii ai lui Dumnezeu: “Caci suntem in clipa cand judecata sta sa inceapa de la casa lui Dumnezeu. Si, daca incepe cu noi, care va fi sfarsitul celor ce nu asculta de Evanghelia lui Dumnezeu ?” ( 1 Petru 4, 17)

3) Ce este osandit la judecata ?

La aceasta intrebare unii se grabesc sa raspunda: pacatele oamenilor. Raspunsul este insa partial corect, deoarece Biblia ne descopera ca Dumnezeu nu va judeca doar faptele omului, ci mult mai mult decat atat. Dumnezeu va judeca cuvintele omului (  Matei 12, 36; Luca 19, 22 ), “umbletele” omului ( Ezechiel 33, 20 ), “caile” omului ( Ezechiel 18, 30 ), precum si“lucrurile ascunse ale oamenilor” ( Romani 2, 16 ).  In concluzie, Dumnezeu va osandi tot ce este pacatos in faptele, gandurile, cuvintele, tendintele, aspiratiile, simtamintele si dorintele oamenilor.

In cartea “Tragedia Veacurilor” , in capitolul “In fata raportului vietii”, se precizeaza ca in rapoartele din ceruri sunt scrise cu exactitate, in dreptul fiecarui suflet omenesc, orice cuvant rau, orice fapta egoista, orice datorie neimplinita, orice prefactorie oricat de iscusita ar fi, orice pacat ascuns, precum si avertismentele si mustrarile lui Dumnezeu respinse de om, pierderea timpului, ocaziile nefolosite, influenta spre bine sau rau cu urmarile ei indepartate, scopurile si motivele ascunse, defectele de caracter nebiruite, modul cum s-a folosit fiecare talant, ce am facut sau nu am facut pentru semenii in nevoie, cum ne-am raportat la Cuvantul lui Dumnezeu…

Daca este adevarat ca judecata lui Dumnezeu osandeste toate aceste pacate, fie descoperite, fie ascunse, la fel de adevarat este faptul ca exista un singur lucru pe care El il osandeste in mod direct: respingerea continua a harului mantuitor. Daca pentru orice pacat exista o solutie salvatoare in jertfa lui Christos, pentru cel care isi impietreste inima an de an, cu buna stiinta, nu va mai fi nicio salvare.

Ce a adus osanda asupra civilizatiei antediluviene ? Pacatele lor grele si numeroase ? Nicidecum, ci faptul ca, pacatosi fiind, s-au impotrivit timp de 120 de ani harului salvator oferit gratuit de Tatal ceresc. Timp de peste un secol, ei si-au batut joc, nu  doar de Noe si credinta lui in Dumnezeu, ci de mana intinsa spre ei pentru a-i salva. Si in apele potopului a pierit o generatie intreaga…

De ce au pierit locuitorii cetatilor din campia Iordanului ? Datorita pacatelor lor grele ? Nu, ci datorita impietririi inimii lor fata de adevarul predicat prin cuvant si fapta de “neprihanitul Lot” ( 2 Petru 2, 7-8 ) care traia in mijlocul lor.

De ce au pierit israelitii in pustie, inainte de a intra in tara promisa ? Datorita pacatelor lor ? Dar oare Iosua si Caleb, singurii din generatia lor care au avut privilegiul de a intra in Canaan, nu erau si ei pacatosi ? Desigur ! Ei au pierit insa datorita respingerii aceluiasi har salvator oferit de un Dumnezeu al indurarii.

Acelasi adevar este valabil si pentru generatia noastra. Daca vom constata vreodata cu groaza ca unii dintre noi nu vom fi mantuiti, aceasta se va datora nu pacatelor noastre, caci pentru ele a murit Christos, ci pentru ca o viata intreaga ne-am impotrivit harului lui Dumnezeu.

“Pieirea ta, Israele, este ca ai fost impotriva Mea, impotriva Celui ce te putea ajuta.” ( Osea 13, 9 )

“Ierusalime, Ierusalime…De cate ori am vrut sa strang pe copiii tai cum isi strange gaina puii sub aripi, si n-ati vrut ! Iata ca vi se lasa casa pustie.” ( Matei 23, 37-38 )

Conform profetiei biblice ( Apocalipsa 14, 6-7 ), “a venit ceasul judecatii Lui” ( judecata care precede a doua venire a lui Christos si care va stabili cine va fi si cine nu va fi mantuit ).

Dumnezeu ne da posibilitatea sa alegem , in deplina cunostinta de cauza, drumul pe care-l dorim: “Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti tu si samanta ta.” ( Deuteronom 30, 19 )

Insa, El ne avertizeaza: “ Bucura-te, tinere, in tineretea ta ! Fii cu inima vesela cat esti tanar, umbla pe caile alese de inima ta si placute ochilor tai. Dar sa stii ca pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecata.” ( Eclesiastul 11, 9 ).

“Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Christos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul pe care-l va fi facut cand traia in trup.” ( 2 Corinteni 5, 10 )

Gandurile exprimate mai sus si legate de judecata lui Dumnezeu au menirea sa ne ajute sa raspundem cu incredere intrebarii: “Si dupa aceea ?” Fie ca “dupa aceea” sa urmeze vesnicia, o vesnicie traita alaturi de Dumnezeul mantuirii noastre.

Lori Balogh

Sursa: www.loribalogh.ro

În acei ani, toată porţiunea din fostul cartier „Steagul Roşu” aflată în vecinătatea Dealului Melcilor era în mod continuu şi persistent poluată de un praf foarte fin de ciment generat de procesul de fabricaţie din acea „întreprindere de stat” numită într-un mod foarte sugestiv „Temelia”. Tehnologia era de sorginte interbelică, de dinainte de 1945, fiind doar preluată şi extinsă de către comunişti cu scopul de a avea suficient de mult ciment pentru toate construcţiile ce se derulau în chip sălbatic în special în perioada „Epocii de aur”.

Pentru a avea o imagine mai completă asupra „mirosurilor” emanate de întreprinderile industriale din vecinătatea zonei în care locuiam pot să mai adaug şi o tăbăcărie, care deşi nu emana continuu noxe, totuşi la anumite ore ale zilei puteai să îţi dai seama dacă se lucrează sau nu după „duhoarea” ce se adăuga armonios prafului de ciment ce venea „în salve” dinspre Temelia.

Aşa am luat pentru prima dată contact cu industria cimentului şi cu siguranţă că mi-am propus ca niciodată să nu ajung să lucrez într-un astfel de domeniu. Însă dincolo de acest aspect personal, importanţa unui beton de calitate pentru realizarea unei construcţii reprezintă un lucru de la sine înţeles. Din nefericire, „proba” calităţii nu o poate oferi decât timpul şi … seismele, care oferă în cele din urmă testul adevărului.

Într-o anumită ocazie am stat de vorbă cu o cunoştinţă care tocmai îşi construia o casă, undeva lângă Bucureşti. În urma acelei discuţii am descoperit un lucru surprinzător pentru un novice în ale construcţiilor cum sunt eu, şi anume că o treime din costurile de realizare ale unui imobil este folosită pentru realizarea fundaţiei.

Cu alte cuvinte, o treime din banii investiţi sunt pur şi simplu „îngropaţi în pământ”, având drept unic scop acela de a oferi o temelie sigură pentru construcţia ce se va ridica la suprafaţa pământului. În plus, dacă solul este nisipos sau instabil, este necesară realizarea suplimentară a unei consolidări prealabile, care poate conduce la cheltuirea până la jumătate din banii destinaţi imobilului doar pentru lucrări efectuate sub nivelul solului. Nu este de mirare că sunt necesare atât de multe resurse materiale, mai precis bani, pentru a ridica o construcţie de bună calitate.

Să ne mai gândim la o altă imagine, de data aceasta preluată din registrul „montan”. Poate ai avut vreodată răbdarea să studiezi înfăţişarea unui copac înalt, expus vânturilor puternice, precum şi intemperiilor de orice fel în genul ploii, gheţii şi zăpezii. Dacă ai făcut acest lucru, atunci este imposibil să nu fii remarcat faptul că un trunchi maiestuos trebuie să fie susţinut de o rădăcină cel puţin la fel masivă. De regulă, copacii care cad nu sunt cei la care cedează trunchiul sau coroana de ramuri, ci aceia la care rădăcinile nu mai sunt suficient de rezistente pentru a susţine structura de deasupra solului. Practic, este aceeaşi lecţie ca în cazul realizării unei temelii de nădejde pentru o clădire.

Tot astfel, revenind în registrul vieţii de zi cu zi, este necesar să ai o ancoră puternică în mijlocul vâltorii evenimentelor vieţii, să îţi întinzi „rădăcinile” pentru a te prinde puternic în realitate, astfel încât să poţi creşte viguros şi să nu fii purtat încoace sau încolo de circumstanţele schimbătoare din jur. În acest moment, îmi aduc aminte de cuvintele Mântuitorului, care spunea:

„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.”

Expresia cheie constă în faptul că „temelia era zidită pe stâncă” (τεθεμελιωτο γαρ επι την πετραν), cu alte cuvinte tăria construcţiei faţă de intemperii este conferită de către ceea ce nu este vizibil, de către temelie, care la modul literal se află „îngropată” în pământ. Astfel, şi în cazul tău există o temelie ce a fost adânc îngropată în pământ cu scopul de a-ţi oferi un sprijin ferm, imposibil de clătinat, de-a lungul vieţii. Este vorba despre realitatea jertfei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru tine a părăsit cerul, a luat chipul tău, a suferit şi a murit pentru tine, cu scopul de a-ţi oferi temelie sigură.

Costul a fost imens, practic imposibil de descris în cuvinte, dar având o astfel de „rădăcină”, viaţa ta poate deveni cu totul alta, astfel încât să fii biruitor indiferent de încercare. Nu este necesar să te apuci să „sapi” o astfel de construcţie sub nivelul solului, ci doar să te ancorezi, să te conectezi cu cea realizată de către Isus Hristos, şi astfel să te concentrezi pe partea de deasupra solului. Marele cost al temeliei a fost deja achitat, astfel că înaintea ta stau posibilităţi de dezvoltare nemărginite şi neobişnuite.

Încă de la începuturile sale, creştinismul a fost destinat descătuşării energiilor latente ce se află în interiorul naturii umane, mai precis în fiinţa ta, să materializeze fiecare năzuinţă nobilă de a deveni asemenea „chipului divin”, ce tânjeşte cu dor să iasă la lumină în viaţa ta. Fiecare dorinţă spre bine şi progres porneşte din „memoria” edenică, acel fragment originar ce nu a putut fi şters, iar ancorat în temelia jertfei lui Hristos, aceste tendinţe vor deveni realitate.

Mă întorc la amintirea timpului în care locuiam lângă „Temelia” şi în imediata vecinătate a tăbăcăriei urât mirositoare. Parcă simt deja acea senzaţie de miros acru amestecat cu praf fin de ciment cum mi se lipeşte plămâni făcându-mă să cuget trist asupra destinului frânt al tuturor lucrurilor din această lume, ca un ecou al cuvintelor:

„Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”

Diferenţa dintre cel ce am fost şi cel care sunt nu este dată de o schimbare semnificativă a circumstanţelor vieţii. În locul prafului de ciment am praful şi noxele Bucureştiului, iar tăbăcăria a fost înlocuită cu succes de vecini care cresc animale pe bloc sau de o gheenă golită destul de rar de către firmele de salubritate. În plus, am şi un zgomot persistent la ore târzii de la vecini care practică „munca la domiciliu pe timp de criză”, precum şi altele în genul acesta.

Însă, indiferent cât de greu ar fi, „temelia” în care m-am ancorat prin studiul Bibliei şi încredere în Hristos, mă face să exclam la sfârşitul fiecărei zile că deşi construcţia ridicată de către mine este în mare parte şubredă în faţa intemperiilor, temelia ce se află dedesubt continuă să mă ţină cu putere. Secretul constă tocmai în „conexiunea” cu Hristos prin credinţa în jertfa Sa. Vrei să urci şi tu pe această temelie?

Referinţe:

Evanghelia după Matei (Ματθαίος), capitolul 7

7:24 De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă.

πας ουν οστις ακουει μου τους λογους τουτους και ποιει αυτους ομοιωσω αυτον ανδρι φρονιμω οστις ωκοδομησεν την οικιαν αυτου επι την πετραν

7:25 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.

και κατεβη η βροχη και ηλθον οι ποταμοι και επνευσαν οι ανεμοι και προσεπεσον τη οικια εκεινη και ουκ επεσεν τεθεμελιωτο γαρ επι την πετραν

7:26 Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip.

και πας ο ακουων μου τους λογους τουτους και μη ποιων αυτους ομοιωθησεται ανδρι μωρω οστις ωκοδομησεν την οικιαν αυτου επι την αμμον

7:27 A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”

και κατεβη η βροχη και ηλθον οι ποταμοι και επνευσαν οι ανεμοι και προσεκοψαν τη οικια εκεινη και επεσεν και ην η πτωσις αυτης μεγαλη

Autorul articolului: Octavian Lupu

Ziua mult asteptata se apropia, însa fara ca tânarul sa poata depista vreun semn ca masina mult visata va intra în posesia sa. O usoara dezamagire începuse sa i se cuibareasca în inima. În seara dinaintea festivitatii de absolvire, tatal si-a chemat fiul în birou. L-a felicitat pentru anii de studiu si i-a spus cât de mândru este de el si cât de mult îl iubeste. Apoi i-a întins o cutie frumos împachetata, rostind emotionat: “Felicitari, fiule!”

Fiul a deschis cutia, sperând ca va gasi în ea cheile masinii. Însa în cutie se afla o biblie scumpa, îmbracata în piele, cu numele lui scris în litere aurite pe coperta. Dezamagirea i s-a transformat în mânie. – Cu banii pe care îi ai, tu îmi dai ca dar la absolvire o Biblie? Trântind Biblia pe biroul tatalui, tânarul a iesitfurios din camera, parasind definitiv casa tatalui sau. Anii au trecut.

Tânarul de odinioara avea de-acum o afacere prospera si o familie frumoasa. Într-un târziu, si-a dat seama ca vremea nu sta în loc si a hotarât sa-si viziteze tatal, pe care nu-l mai vazuse din ajunul absolvirii facultatii.

Însa înainte ca sa poata pleca la drum, o telegrama fulger îl anunta ca tatal lui a decedat si ca toata averea i-a ramas lui, ca singur mostenitor. Ajuns din nou acasa dupa ani de zile, inima i-a fost coplesita de tristete si regrete. A intrat în biroul tatalui sau. La un capat al mesei grele din lemn de stejar se afla biblia pe care o primise în ajunul absolvirii – în aceeasi pozitie în care o lasase el înainte de a parasi casa parinteasca. Cu ochii împaienjeniti de lacrimi, fiul a luat-o, a deschis-o si a început sa citeasca în ea.

La un moment dat, întorcând înca o fila, un plic alb a fluturat la podea. S-a aplecat sa ridice plicul, pe care se afla adresa magazinului auto de unde sperase cu ani în urma sa primeasca masina mult visata. În plic, un contract de vânzare, datat în ziua absolvirii. ACHITAT- scria în litere mari peste termenii contractului. Masina îl astepta de ani de zile în garaj. De câte ori nu trecem cu vederea binecuvântarile lui Dumnezeu, doar pentru ca nu sunt “împachetate” cum ne-am asteptat ?

Articole Crestine

Barton was supervising a relief effort for a terrible spring flood on the Mississippi River from the deck of the riverboat Mattie Bell. The river was jammed with debris, from large trees to buildings. Worst were the submerged dangers: boulders and levee breaks that could wreck a boat in moments.

Just before departure, one of her associates told Clara that a stranger was insisting on boarding the Mattie Bell, although he was, the worker reported, rather “unusual,” and vague as to his purpose. Clara had no time for sightseers. “Permission denied,” she said. But by the time she’d sent that order, the boat had pulled away with the extra passenger on board.

The stranger was soon forgotten, for they were sailing through a tragic scene. The water was thick with the bloated bodies of livestock, men, women, and children, all floating toward the Gulf of Mexico. Sometimes they’d hear the roar of a crevasse—a broken levee forming a rushing waterfall that could pull the boat in and wreck it.
Near sundown, Clara noticed the stranger. Though he was looking ahead at the river and troubling no one, she reminded the captain that she wanted him put off. The captain wasn’t ready to stop. He wanted to continue on to a spot that he felt was a safer anchor. Clara reluctantly agreed. But as darkness fell, the ship was enveloped in a thick fog that left them navigating the debris-filled river blind. Clara, standing at the rail, was terrified, and in spite of herself, began to pray.

The stranger’s voice interrupted her. “Within moments the steamboat will be in a deadly crevasse,” he said. “The captain will not listen to me. You must command him to pull back at once!”
There was something about the stranger’s tone that impressed Clara. She issued the order, and the captain complied, reversing the engines and anchoring on the opposite side of the river.

At dawn, everyone saw the death they had narrowly escaped: a 500 foot crack, with all the force of the Mississippi behind it, plunging 15 feet off a high levee. How had the stranger known? Clara asked her staff to look for him so they could thank him. After a thorough search of the small riverboat, the report came back, “He’s nowhere on board.”
Until she died, Clara Barton believed that an angel had saved the Mattie Bell.

If you believe the Bible, you know that angels are real. So what does the Bible say about them?

God’s helpers

Angels go by several names in the Bible. In addition to the word angels itself, these beings are referred to as “cherubim” and “seraphim” (Genesis 3:24; Ezekiel 10:1; Isaiah 6:2, NKJV),1 and the word archangel is often applied to Christ Himself (1 Thessalonians 4:16; even though Christ is a Divine Being and thus not a created angel). The Bible even gives personal names to at least two angels: Gabriel and Apollyon (Daniel 9:21; Luke 1:26; Revelation 9:11).

The word angel comes from the Greek word aggelos (in biblical Greek, the letters gg are pronounced like the English ng), which means “messenger.” Much about angels is mysterious, but their work is not. They are God’s helpers.
Like us, angels were created by God. “For by him were all things created, that are in heaven, and that are in earth, visible and invisible,” explains Paul (Colossians 1:16, KJV). Though we don’t know how many angels God created, the Bible gives us a hint. Revelation 5:11 describes “many angels, numbering thousands upon thousands, and ten thousand times ten thousand” encircling God’s throne. The number of these angels is probably unchanged since they were created, for these heavenly beings neither reproduce nor die (see Matthew 22:30).

Angels have powers and abilities far beyond ours. Unencumbered by physical bodies—the Bible calls them “ministering spirits” (Hebrews 1:14)—they can influence our lives even when we don’t see them. In many Bible accounts they appear and disappear at will. Once, when Elisha and his servant were surrounded by hostile forces, God let them see a vast, invisible angel infantry fighting on their side against the enemy (2 Kings 6:15–17).

In their visible form, angels occasionally appear with wings (Isaiah 6:2) or shining with a glorious light (Matthew 28:3). But they can appear in any form God wants them to—once, even, speaking through the mouth of a donkey (Numbers 22:28)! They frequently appear as human beings, such as when angels stopped at the home of the elderly Abraham to promise him a son (Genesis 18). That’s why the Bible advises us that if we do a kindness to a stranger, we may “have entertained angels without knowing it” (Hebrews 13:2).

Angels are never described in the Bible as chubby winged infants, the way some artists depict them. These mini-cherubs reflect a misconception that babies who die turn into angels—an idea that is not found in the Bible.

Bad angels

In common with us, angels have free will—a quality that has played a big part in our own human spiritual history. For it was at the time of the creation of humankind that a rogue angel, nursing a wicked pride in his position as God’s second-in-command, declared, “ ‘I will make myself like the Most High’ ” (Isaiah 14:14). He convinced a third of the angels to join him in a rebellion against God and all that God stands for (see Revelation 12:3, 4). This villainous being, whom we call Satan, succeeded in tempting Adam and Eve to disobey God and so brought the curse of sin on the whole world.
Thus it’s obvious that not all angels are good. Satan and his rebellious angels are responsible for all the pain and unhappiness in our world—for wars, disasters, diseases, and even death itself. We human beings are caught in this cosmic battle, for Satan’s angels are masters of temptation: they manage to influence all of us, at some time or another, to disobey God. “For our struggle is not against flesh and blood,” Paul warns, but “against the spiritual forces of evil in the heavenly realms” (Ephesians 6:12).

God’s angels

Thankfully, God’s angels are more than a match for Satan and his angels. The Bible pictures good angels helping human beings in several ways.
• PROTECTION AND DELIVERANCE: Angels removed Peter from prison, and when Daniel was confined in a den of hungry lions, an angel kept them from attacking him (see Daniel 6:22). God promises that “the angel of the Lord encamps around those who fear him, and he delivers them” (Psalm 34:7).
• GUIDANCE: At the time of Jesus’ birth, Joseph, Mary, and the shepherds all received guidance from angels (Matthew 1:20; Luke 1:26, 27; 2:8, 9). After Jesus had returned to heaven, angels advised the apostles about the work of the newly founded Christian church (Acts 8:26).
• COMFORT AND HELP: When Jesus was tempted by Satan, “angels came and attended him” (Matthew 4:11). And angels brought Elijah food when he hid from wicked King Ahab (1 Kings 19:6).
• COMMUNICATION: Angels deliver messages from God. Moses received the Ten Commandments “ ‘through angels’ ” (Acts 7:53; see Galatians 3:19). They also bring answers to prayer, as happened frequently to Daniel (Daniel 9:20–22).

Angels and God

While more powerful than human beings, angels are not gods. Scripture says there is only one God (Deuteronomy 6:4), who is all-powerful, all-knowing, and present in all places at once—qualities angels don’t have. Angels receive their assignments from God, who will always “command his angels” (Psalm 91:11). They speak only what God gives them to say and do only what God asks them to do.

I once met a woman who’d filled her house with pictures and figurines of angels. She claimed that she could feel the presence of angels and that she sometimes talked to her personal guardian angel. It was almost as if she’d chosen God’s angels over God! I thought her obsession rather dangerous. Satan has been known to exploit human confusion about spiritual beings, which is why the Bible warns that we should not worship or pray to any creature or object, no matter how impressive. We should render our homage to God alone (Exodus 20:3–5).

While Paul acknowledged the importance of angels, he was careful to point out that when God “raised [Jesus] from the dead and seated him at his right hand in the heavenly realms,” he placed him “far above all rule and authority, power and dominion, and every title that can be given” (Ephesians 1:20, 21). That’s why Jesus, who started His life on earth as one of us, is now worshiped by angels (Hebrews 1:6).

There is one way in which we humans have an advantage over angels. Since angels never fell into sin, the joy of accepting Christ and receiving His forgiveness is an experience that they can never know. Angels are wondering onlookers to the plan of salvation (1 Peter 1:12). God calls on these mighty heavenly beings, who have unlimited access to the heavenly courts, to “serve those who will inherit salvation” (Hebrews 1:14).

Angels and worship

When they’re not on God’s errands, angels spend their lives in worship. The book of Revelation describes the quintessential heavenly church service, where John the revelator heard the voice of millions of angels singing, “ ‘Worthy is the Lamb, who was slain, to receive power and wealth and wisdom and strength and honor and glory and praise!’ ” This chorus was joined by “every creature in heaven and on earth and under the earth and on the sea, and all that is in them” (Revelation 5:11–13).

Revelation also reassures us that Satan’s rule over this earth is limited. John saw three angels flying through the heavens announcing God’s final judgment and the fall and punishment of Satan (Revelation 14:6–12). This prophecy will come true at earth’s final battle, when Satan gathers his forces for an assault against the Holy City. They “surrounded the camp of the saints and the beloved city” (Revelation 20:9, NASB),2 John writes. But Satan’s doom is sure, for “fire came down from God out of heaven and devoured them. And the devil that deceived them was cast into the lake of fire and brimstone” (Revelation 20:9, 10, KJV).

And when that’s done, you and I will have eternity to become friends with God’s angels!
1Scriptures quoted from NKJV are from The New King James Version, copyright © 1979, 1980, 1982, Thomas Nelson, Inc., Publishers.

2Scriptures quoted from NASB are from The New American Standard Bible®, Copyright © 1960, 1962, 1963, 1968, 1971, 1972, 1973, 1975, 1977, 1995 by The Lockman Foundation. Used by permission.

Şi clipe vin, dar trec prea iute
Lăsând amprente peste noi;
Deşi frumoase nu-s prea multe
Am vrea să vină înapoi.

Apar doar noi necunoscute
Şi am putea sa ne dorim
Să fie bune şi plăcute,
Cu Domnul noi să le menim.

Să fim mai plini de sănătate,
Mai bucuroşi şi fericiţi…
La masa plină de bucate
Să fim cu-ai noştri dragi uniţi.

Dorim ca pe a vieţii mare
Să fie cât mai mult succes,
Iar de-i răscruce pe cărare
S-alegem ce-i mai bun de-ales.

Ajute Domnu-n mântuire
(Pe care n-o primim cu bani);
Iar când va reveni-n mărire,
Să fim în ceruri… „la mulţi ani!”

© Viorel Dascalu 2010
Sursa:www.vioreldascalu.ro

“Noaptea in care a fost vandut”

In dramatica istorie a omenirii au existat nopti unice, in care s-au petrecut evenimente care au schimbat radical mersul ei. Au fost nopti in care s-au prabusit imperii, asa cum s-a intamplat cu Imperiul Babilonian al lui Belsatar, cazut intr-o singura noapte in mainile armatelor medo-persane ale lui Cirus . Au fost nopti in care s-au petrecut masacre teribile, asa cum s-a intamplat in Franta anului 1592, in Noaptea Sf. Bartolomeu, cand din ordinul Caterinei de Medici, mama regelui Carol al IX-lea, mii de hughenoti au fost ucisi fara veste. Doar in Paris, au pierit in acea noapte peste 2000 de hughenoti( protestanti ). Au existati nopti in care s-au intamplat catastrofe naturale, asa cum multi dintre noi ne reamintim de cutremurul din 4 martie 1977…

Au existat multe astfel de nopti, insa niciuna nu a intrecut in dramatism si importanta pe aceea despre care vorbim acum: noaptea vanzarii lui Iisus. A fost o noapte condensata, plina de evenimente:

- A fost noaptea Cinei Domnului. In acea ocazie ( noaptea de joi spre vineri, prima zi a praznicului Pastelor din primavara anului 31 d.Chr.), Mantuitorul a desfiintat Pastele evreiesc, inlocuindu-l cu actul comemorativ al mortii Sale – Sfanta Cina.

- A fost noaptea  umilintei lui Iisus. In camera de sus, unde era pregatita masa pascala, niciunul dintre ucenicii Sai nu a fost dispus sa slujeasca celorlalti. Mantuitorul le-a dat in acea ocazie una din cele mai impresionante lectii despre umilinta, luand vasul cu apa si stergarul, si spaland , pe rand, picioarele tuturor ucenicilor Sai. El, care coborase din cerul plin de slava unde ingerii I se inchinau ca unui adevarat Domn al domnilor si Imparat al imparatilor…

– A fost noaptea Ghetsemanilor. Chinuri sufletesti de nedescris au apasat in acele ore asupra sufletului Sau , asemenea unei prese de masline, facand ca picaturile de sudoare de pe frunte sa se prefaca in picaturi mari de sange.  Acolo, in acel intuneric de nedescris, Iisus facea primii pasi in “intunericul de afara, unde este plansul si scrasnirea dintilor” ( Matei 8,12 ), in intunericul despartirii de Tatal Sau si cel al mortii a doua.

- A fost noaptea judecarii lui Iisus. Ceea ce au facut Ana, Caiafa si intregul Sinedriu a fost o parodie, un simulacru al unei judecati adevarate si drepte. Iisus, Cel care va fi Judecatorul tuturor oamenilor la incheierea istoriei acestei lumi, a trebuit, in acea noapte, sa suporte umilinta unei judecati omenesti nedrepte, care a uimit cerul intreg.

- A fost noaptea lepadarii lui Iisus. Nu doar impulsivul Petru, ci toti ucenicii L-au parasit pe Domnul in momentele in care El avea cea mai mare nevoie de compasiunea lor.

- A fost noaptea singuratatii lui Iisus. Nimeni nu L-a inteles, nimeni nu L-a ajutat, nimeni nu L-a incurajat. Mantuitorul a trebuit sa paseasca singur , incepand cu acea noapte, in experienta despartirii de Tatal Sau.

In acea teribila noapte s-au intamplat atatea evenimente…Si totusi, cand se refera la acele ceasuri, apostolul Pavel aminteste doar unul singur: vanzarea lui Iisus.

“Caci am primit de la Domnul ce v-am invatat si anume ca Domnul Iisus, in noaptea in care a fost vandut, a luat o paine si, dupa ce a multumit lui Dumnezeu, a frant-o si a zis: “Luati, mancati; acesta este trupul Meu care se frange pentru voi. Sa faceti lucrul acesta spre pomenirea Mea…” ( 1 Corinteni 11, 23-24 )

“Iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori”

Nu ! Nu va impacientati ! Cuvintele acestea nu reflecta caracterul lui Dumnezeu, ci mentalitatea omeneasca. Iulius Caesar, autorul acestui aforism celebru, inainte de a fi marele imparat roman, era doar un om, un om pacatos. Oare asa gandeste si Dumnezeu ?

De ce marele apostol se opreste doar asupra acestui eveniment petrecut in acea noapte ? Se pare ca Pavel a inteles ca din multimea durerilor pe care Mantuitorul le-a trait atunci cea mai mare a fost tradarea unuia dintre ucenici.

Pe Iisus nu L- a durut atat de mult faptul ca ucenicii Sai, dupa mai bine de trei ani petrecuti in scoala Lui, nu intelesesera inca ce inseamna adevarata umilinta. El stia ca vor invata aceasta lectie, in viitor. Pe Iisus nu L-au durut atat de mult nici suferintele fizice, caci stia ca ele vor trece; nici lepadarea lui Petru, caci stia ca el se va intoarce; nici condamnarea la o moarte nedreapta si rusinoasa, caci pentru aceasta venise in lume.

Ceea ce a strapuns cel mai adanc inima Sa de Om-Dumnezeu a fost tradarea unui ucenic pe care Iisus il iubea din toata inima Lui. Da, Mantuitorul il iubea pe acest ucenic tradator. Si pentru ca stia ca acest om era pierdut pentru totdeauna, fara speranta de mantuire, El a suferit  atat de mult in acea noapte.

Ramanem inca odata surprinsi ( pentru a cata oara ? ) de cat de diferit gandeste Dumnezeu fata de noi…

“Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele.” ( Isaia 55, 8 )

Daca Caesar iubea tradarea, dar ii ura pe tradatori, Iisus ura tradarea, dar il iubea pe bietul om care cazuse in plasele ei. Acesta este Dumnezeul nostru: un Dumnezeu care uraste din tot sufletul Sau pacatul, oricare ar fi el, dar care il iubeste pe omul pacatos pana la sacrifiul suprem.

O noua identitate

Biografiile biblice sunt de un folos imens, caci ele oglindesc caracterul unui om asa cum este el vazut de Dumnezeu. De aceea, sa incercam sa patrundem in labirintul caracterului lui Iuda, ucenicul tradator, pentru a intelege, atat cat este cu putinta, care au fost cauzele sfarsitului sau atat de tragic.

Inca de la inceput trebuie sa remarcam un amanunt important: Iuda nu a fost chemat la ucenicie direct de Mantuitorul, asa cum s-a intamplat cu ceilalti 11 ucenici. Iuda s-a infiltrat in randurile lor, fiind sprijinit si recomandat cordial de ceilalti ucenici, care vedeau in el un om deosebit de capabil, inteligent si care va mari prestigiul grupului si eficienta lucrarii lui Iisus.

Mantuitorul nu l-a respins, desi ii cunostea inima si viitorul. L-a primit in randurile ucenicilor Sai si l-a inconjurat cu aceeasi grija si dragoste, oferindu-i aceleasi ocazii de a creste in har ca si celorlalti ucenici. Aceasta mana intinsa a lui Iisus catre el a facut ca Iuda sa devina martor ocular al tuturor minunilor si invataturilor Maestrului sau timp de trei ani si jumatate. Iuda are privilegiul de a participa activ la lucrari de evanghelizare, primind puterea de a scoate demoni si de a vindeca bolnavi. Are privilegiul de a auzi predici rostite de Iisus, de a vedea cum mortii inviaza in prezenta Izvorului Vietii, de a vedea orbi care isi reacapata vederea, leprosi curatiti, paralizati vindecati. Iuda vede cu ochii sai cum multimi de oameni Il cauta pe Mantuitorul, insetate sa afle cat mai multe lucruri despre Imparatia lui Dumnezeu care se apropiase de ei.

Iuda a avut aceleasi privilegii ca toti ceilalti ucenici, dar destinul sau a fost atat de diferit…

Noi suntem adesea victimele unei prejudecati legate de caracterul acestui ucenic: vedem in el un om cu totul rau, avar si lipsit de suflet. Nici nu suntem surprinsi ca un astfel de om L-a tradat pe Mantuitorul si, mai mult decat atat, ne miram ca Iisus l-a acceptat in anturajul Sau.

Intr-adevar, Iuda avea multe defecte de caracter. Unele dintre ele erau mostenite, altele erau dobandite.

Iuda era foarte ambitios in cele lumesti. Iisus insa dorea sa transforme ambitia lui gresit orientata in ceva bun: ravna pentru Evanghelie.

Iuda iubea banii… Pentru a-l vindeca de acest defect, Mantuitorul i-a oferit ocazia de a-si infrange pornirile, punandu-l casier al grupei ucenicilor. Insa, in loc sa foloseasca ocazia oferita de Iisus pentru a se indrepta, Iuda a cultivat in continuare iubirea de bani. De multe ori, atunci cand facea un serviciu in slujba lui Iisus, sustragea din putinele fonduri ale ucenicilor si se platea pe sine pentru serviciul facut . Nu fura in mod vulgar, insa folosea orice pretext pentru a lua din putinele resurse financiare ale ucenicilor. Desi lui i se parea ca procedeaza corect, in ochii lui Dumnezeu era un hot.

Iuda avea o personalitate marcanta , era orgolios si tinea mult la propriile pareri. Mereu avea de criticat ceva, mereu era in dezacord cu ceilalti…Despre sine, Iuda avea o parere foarte buna, privindu-i pe ceilalti cu superioritate. Vedea in semenii sai niste naivi care nu stiu sa profite de imprejurari. El credea ca biserica nu va prospera niciodata cu astfel de conducatori miopi. Pentru Iuda, Petru era un impulsiv care actiona intotdeauna fara judecata; Ioan – un nepriceput in cele financiare; Matei – un om pe care nu te puteai baza niciodata…Daca n-ar fi fost el, Iuda, biserica ar fi avut multe incurcaturi cu astfel de conducatori.

Uneori, Iuda avea indoieli cu privire la divinitatea lui Iisus, insa nu le exprima niciodata. Era revoltat ca lucrarea nu inainta asa cum dorea el. Vede cum trece timpul fara ca multimile sa se adune la Iisus asa cum s-ar fi asteptat. E foarte nemultumit cand vede ca , dimpotriva, multi Il parasesc pe Iisus. In inima lui, Iuda ia atunci o hotarare: Nu se va uni atat de tare cu Mantuitorul incat sa nu se mai poata desprinde de El. Iuda isi pastreaza o rezerva…

Si inca ceva: Simtea o placere deosebita atunci cand reusea sa-i puna in incurcatura pe ucenici. Folosea pasaje biblice pe care le scotea din context, punandu-le intr-o lumina falsa.

Schimbarea macazului

In viata lui Iuda s-au produs trei cotituri majore care au schimbat definitiv destinul sau.

1) Prima schimbare de macaz s-a produs in urma predicii Mantuitorului despre Painea Vietii ( Ioan 6, 51-55 ). Momentul, supranumit si “criza din Galileea”, a condus la plecarea mai multor ucenici carora vorbirea li s-a parut “prea de tot”. Iuda incepe sa semene indoiala in jurul sau, in timp ce el personal se “imbogateste” tot mai mult cu atributele Satanei. Deja, cu un an inainte de rastignire, Iisus spunea: “Nu v-am ales Eu pe voi ? Si totusi, unul din voi este un drac.” ( Ioan 6, 70 )

Din acel moment, daca apar neintelegeri intre ucenici, la originea lor se afla Iuda. Daca ei ajung sa se certe pentru intaietate, Iuda este cel care le sugereaza acest gand. In unele lucruri Iuda se simtea chiar mai intelept decat Iisus si era convins ca , daca Acesta i-ar fi urmat sfaturile, lucrurile ar fi mers cu mult mai bine.

2) A doua mare cotitura in viata ucenicului tradator s-a produs cu ocazia ospatului din casa lui Simon leprosul. Cu acea ocazie, Iuda primeste o mustrare pe fata din partea lui Iisus: “Pe saraci ii aveti totdeauna cu voi…” ( Ioan 12, 4-6 ). In acea imprejurare Iuda incepe sa murmure impotriva Mantuitorului si a procedurilor Sale. Mustrat si lovit in amorul propriu, Iuda se manie. Orgoliul sau infrant cere razbunare si nu va intarzia sa o faca. Iuda gaseste repede drumul spre Sinedriu si aranjeaza tradarea…

3) A treia mare cotitura ( si ultima ! ) in viata ucenicului pierdut s-a produs in noaptea Cinei ( Ioan 13; Luca 22, 15-22 ). Atmosfera este deosebit de apasatoare…Ucenicii mai luasera Pastele cu Iisus, dar de fiecare data erau veseli. Acum o umbra apasa asupra sufletelor lor…Pe chipul lui Christos se citeste ingrijorare si durere intensa. Ucenicii nu cunosc cauza acestei dureri, insa ii simt efectele.

Cuvintele Domnului lor: “Am dorit mult sa iau Pastele acesta cu voi inainte de patima Mea” ( Luca 22, 15 ) ii umplu de neliniste si tristete. Apoi, mai sunt si resentimentele traite de ucenici…Iacov si Ioan cerusera primele locuri in noua Imparatie, lucru ce starneste revolta celorlalti.

Atmosfera apasatoare este accentuata apoi de gestul umilintei, prin care Iisus le spala picioarele ucenicilor Sai. Cand Domnul ajunge in dreptul lui Iuda, un fior  stabate  intreaga lui fiinta. Iuda inca nu este cu totul impietrit. Mai lipseste doar putin pentru ca ucenicul care deja aranjase tradarea sa-si marturiseasca pacatul. Iisus  asteapta  momentul pocaintei lui, dar Iuda se impietreste si mai mult.

In camera de sus tensiunea creste cu fiecare clipa ce se scurge. In fata mesei pascale Iisus marturiseste: “Voi sunteti curati, dar nu toti ” ( Ioan 13, 10 ).  Iuda  intelege  aluzia, ceilalti nu. Apoi Iisus continua: “Cel ce  mananca paine cu Mine a ridicat calcaiul impotriva Mea” ( Ioan 13, 18 )  Ucenicii nu inteleg nici de data aceasta, dar sesizeaza tulburarea Mantuitorului lor si o presimtire neagra coboara peste sufletele lor.

Apoi Iisus le spune pe fata: “ Adevarat va spun ca unul din voi ma va vinde” ( Ioan 13, 21 ). Cuvintele lui Iisus provoaca revolta si uimire in acelasi timp. Cum este posibil ? Cine dintre ei ar putea face o asemenea grozavie ? Nu se poate…

Si totusi, ucenicii stiu ca Domnul lor nu vorbeste niciodata in zadar. Unul dupa altul, cu sufletul tremurand de emotie, incep sa intrebe: “Nu cumva sunt eu, Doamne ?” ( Matei 26, 22 ). Iuda este ingrozit, caci este pe punctul sa fie demascat. Dar intrebarea nu ajunge la el, caci Petru ii face semn lui Ioan sa-L intrebe pe Domnul: “Doamne, cine este ?”( Ioan 13, 25 ). Raspunsul nu intazie sa vina: “Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela ma va vinde” ( Matei 26, 23 ).

Iuda e atat de ingrozit incat nu aude nici intrebarea lui Ioan, nici raspunsul lui Iisus. Si, pentru ca se simte apasat de privirile celor din jur, intreaba si el: “Nu cumva sunt eu, Invatatorule ?”  “Da, i-a raspuns Iisus, tu esti” ( Matei 26, 25 ).

Ingrozit si demascat, Iuda iese in intunericul noptii, trantind usa dupa sine. Nu stie ca aceasta fusese ultima ocazie de har pentru el, iar intunericul in care se afunda era acel “intuneric de afara unde este plansul si scrasnirea dintilor” despre care ii invatase de atatea ori Domnul lor ( Matei 8, 12 ).

Oare ce se petrecea atunci in inima Mantuitorului ? Nu putem intelege…Iisus facuse totul pentru mantuirea ucenicului Sau; ii daduse ocazii nenumarate pentru a se indrepta; ii oferise numeroase dovezi ale divinitatii sale; ii oferise increderea Sa si-l tinuse langa Sine, desi Iisus stia ca de doua ori ucenicul sau aranjase tradarea . Apoi, in timpul Cinei, Mantuitorul ii daduse ultima sansa de indreptare, apeland la cele mai sensibile corzi ale sufletului sau.

Rezultatul ? Iuda si-a tradat Mantuitorul.

Ma intreb: Oare de ce Iisus nu l-a indepartat de la inceput pe ucenicul tradator ? De ce nu l-a demascat cu mult timp inainte ? Nu pot raspunde la aceste intrebari decat intr-un singur mod: Pentru ca Iisus il iubea pe Iuda. Iar iubirea nu poate respinge…

Prejudecati, prejudecati…

Nu este asa ca in Iuda vedem o culme a raului ? Daca maine vi s-ar naste un copil, i-ati pune numele de Iuda ?

Cu toata repulsia noastra fata de fapta oribila savarsita de acest om, Iuda nu a fost un om cu totul rau. Iata ce scrie o pana inspirata legat de acest subiect:

“Daca Iuda ar fi murit inainte de ultima lui calatorie la Ierusalim, atunci el ar fi fost privit ca un om vrednic de a ocupa un loc intre cei 12 apostoli, unul a carui lipsa avea sa fie mult simtita. Repulsia cu care a fost privit de-a lungul veacurilor n-ar fi existat daca insusirile caracterului sau n-ar fi fost date pe fata la incheierea istoriei vietii sale.” E. G. White, “Hristos Lumina Lumii”, pag. 705

“Iuda a simtit chiar in persoana sa dovada puterii Domnului Christos. A recunoscut invataturile Domnului Christos ca fiind superioare tuturor celor pe care le auzise vreodata. Il iubea pe marele Invatator si dorea sa fie cu El. Avea dorinta sa fie schimbat in caracterul si viata sa, nadajduind sa experimenteze acest lucru prin legatura sa cu Domnul Christos…” Idem

Nu, Iuda nu era un om cu totul rau. El nu era mai plin de defecte decat oricare altul dintre ucenici. Era ambitios ? Dar si Ioan era…Nu ravnea acesta din urma, alaturi de fratele sau Iacov, la locurile de frunte in imparatia promisa de Iisus ? Iubea banii ? Dar si Matei fusese vames, iubind banii…Era Iuda sceptic uneori ? Dar si Toma dovedeste necredinta dupa invierea Mantuitorului. Avea slabiciuni ? Dar care dintre ucenici nu avea ?

Atunci de ce Iuda a avut un destin atat de diferit si tragic ? Care a fost acel macaz care l-a impins pe o linie moarta ? Raspunsul il putem intrevedea in cele scrise de aceeasi pana inspirata:

“ Iuda n-a ajuns acolo incat sa se predea pe deplin Domnului Christos…Iuda s-a hotarat sa nu se uneasca atat de strans cu Christos incat sa nu se mai poata desface” Idem, pag. 705, 707

Urmarea ? Iuda a devenit orb fata de propriile defecte de caracter. In timp ce Iisus nu a avut nicio rezerva fata de el, Iuda, desi Il iubea pe Iisus, a preferat sa pastreze o rezerva fata de Mantuitorul sau.

Concluzii

Gandurile inspirate de viata ucenicului care a ratat tinta nu se adreseaza in primul rand celor care vand in mod vulgar si fara ocolisuri interesele Bisericii si ale lucrarii lui Dumnezeu. Pentru aceasta categorie de oameni Mantuitorul are un cuvant cat se poate de dur: “Vai de omul acela prin care este vandut Fiul Omului” ( Matei 26, 24 ).

Trista experienta a tradarii lui Iuda este un avertisment pentru fiecare dintre noi, crestinii de inceput de mileniu trei. In lumina Scripturii, laodiceenii secolului al XXI-lea sunt in acelasi pericol ca si Iuda: acela da pastra o rezerva si de a nu se preda cu totul lui Christos.

“Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece , nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot ! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece , nici in clocot, am sa te vars din gura Mea…” ” ( Apocalipsa 3, 15-16 )

O lege a fizicii spune ca aceleasi cauze vor produce intotdeauna aceleasi efecte. Daca rezerva pe care Iuda si-a permis-o in relatia lui cu Mantuitorul l-a condus atat de departe de mantuire, oare unde va duce rezerva pe care mi-o permit eu sau tu in relatia cu El ?

Iuda a avut numeroase defecte de caracter. Dar cine nu are ? Nici ceilalti ucenici care au ramas langa Domnul nu au facut exceptie. Dar nu slabiciunile noastre sunt cele ce conteaza inaintea lui Iisus. Ceea ce conteaza este ceea ce facem cu aceste slabiciuni: le punem la picioarele Mantuitorului sau pastram o rezerva ?

Iuda a tradat in timp de criza. Iisus se afla deja in umbra crucii cand ucenicul sau negocia tradarea. Acelasi lucru se va intampla si in criza finala prin care va trece atat Biserica lui Christos, cat si lumea intreaga. In timpul celei mai mari stramtorari din intreaga istorie a lumii “ multi vor cadea, se vor vinde unii pe altii si se vor ura unii pe altii” ( Matei 24, 10 ).

Oare teribila criza din fata noastra de care parte a baricadei ne va gasi ?

Haideti sa ne legam fara rezerve de Domnul si Mantuitorul nostru asa incat sa putem spune asemenea lui Pavel:

“Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nicio alta faptura nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este in Iisus Christos, Domnul nostru” ( Romani 8, 38-39 ).

Lori Balogh

www.loribalogh.ro

“Evanghelia Imparatiei”

Cine ar fi crezut acum doua milenii ca un perceptor de taxe evreu, vandut autoritatilor romane de ocupatie, va ajunge sa scrie cea mai citita carte din lume ?

Daca am fi trait in Palestina primului secol, cu greu am fi crezut ca vamesul Levi Matei va ajunge sa scrie un bestseller al tuturor timpurilor : Evanghelia care ii poarta numele. Da, aceasta carte este cea mai citita carte din intreaga Biblie, cea mai citita carte din lume…

Supranumita si “Evanghelia Imparatiei”, datorita folosirii dese a expresiei “Imparatia cerurilor”, Evanghelia lui Matei a fost scrisa in ebraica, fiind destinata in special poporului evreu.  Acesta este si motivul pentru care cartea e plina de aluzii la traditiile, obiceiurile, credinta si amintirile israelitilor. Apoi, catre anul 60 d.Chr, autorul a completat lucrarea in limba greaca.

Evanghelia lui Matei nu este altceva decat o suma de note luate la intamplare, dupa impresiile traite de autor si fara sa respecte criteriul cronologic.

Omul Levi Matei ?

Stim foarte putine detalii despre el. Aproape nimic… Toate rapoartele in legatura cu el se rezuma la momentul chemarii lui in slujba lui Iisus : Matei 9, 9-13.

Toti parintii Bisericii, incepand cu Papias, ucenicul lui Ioan, sunt de acord ca el este autorul Evangheliei care-i poarta numele. Traditia sustine ca, dupa Cincizecime, Matei a predicat cativa ani in Palestina, apoi a facut cateva calatorii misionare, sfarsind prin a fi martirizat.

Totusi, in ciuda lipsei informatiilor legate de viata si activitatea sa, o analiza atenta a pasajelor biblice scoate in evidenta o calitate a lui: modestia. De ce sustin acest lucru ? Iata argumentele mele:

1) Desi Matei este autorul incontestabil al Evangheliei ce-i poarta numele, el personal nu afirma niciodata acest lucru. Singurul amanunt pe care il aminteste despre sine este faptul ca era vames. Niciun alt evanghelist nu spune nimic despre ocupatia sa. Matei este singurul care se numeste pe sine “Matei – Vamesul” ( Matei 10, 3 ).

2) Observati, va rog, modul in care Matei se raporteaza la sine, in Evanghelia care-i poarta numele. El vorbeste despre sine ca despre un om oarecare: “omul acela” ( Matei 9, 9 up. ).

3) In pasajul biblic citat mai sus este vorba de o masa data  in cinstea lui Iisus. Cine era gazda ? Matei nu aminteste nimic in Evanghelia sa ca “ospatul  mare” era dat chiar de el. Marcu si Luca insa confirma acest lucru ( Marcu 2, 15; Luca 5, 29 ).

Tinand cont de toate aceste detalii, nu putem trage decat o singura concluzie: Matei era, in ciuda ocupatiei lui ingrate, un om deosebit de modest. Daca trebuie sa spuna ceva despre sine, atunci spune doar ca era vames, ca la masa erau invitati “vamesi si pacatosi” si ca Iisus a venit sa cheme la pocainta pe vamesi si pe pacatosi.  In spatele uniformei pe care o purta, profund  dispretuita de concetatenii sai,  batea o inima mare. Iar Iisus o cunostea prea bine…

Si atunci, permiteti-mi sa ma intreb: in spatele atator uniforme si titluri dispretuite de ochii nostri omenesti, oare cate inimi nu bat in ritmul inimii lui Dumnezeu ? Cate caractere puternice nu se ascund in anonimii lumii acesteia ? Cat de des ne lasam inselati in aprecierile noastre, incercand sa-i clasificam pe semenii nostri dupa aparente, nu dupa esente !

Matei este unul din “anonimii celebri”. Anonim si dispretuit de oameni, dar celebru in ochii cerului…

Ca intelect, Matei trebuie sa fi fost un om bine pregatit. Meseria lui cerea cunoasterea limbilor de circulatie in acea vreme: ebraica, aramaica si greaca. De asemenea, prin natura ocupatei care impunea tinerea unor evidente precise, Matei trebuie sa fi fost un om foarte ordonat. In relatia lui cu populatia, Matei trebuie sa fi avut prestanta si autoritate, avand in vedere ca in spatele uniformei pe care o purta se afla autoritatea romana.

Din punct de vedere al religiei, Matei era un practicant al religiei mozaice. Era un bun cunoscator al Scripturilor Vechiului Testament ( de altfel singurele existente la data aceea ), fapt ce rezulta din numeroasele pasaje pe care le citeaza in Evanghelia sa. Desi era un evreu inchinator al lui Iehova, concetatenii sai, dar mai ales conducatorii religiosi ai natiunii,  il considerau un apostaziat. Stiti ce insemna aceasta pentru Matei ? El nu avea nicio sansa la mantuire, fiind inclus pe lista neagra a desfranatilor si pacatosilor.

Ca profesie, lucrurile sunt si mai clare: Matei era un vames si asta spune tot. Pe vremea aceea existau cel putin patru motive mari si late pentru care un vames merita tot dispretul semenilor:

1) Vamesul era un strangator de taxe si impozite, ceea ce  facea ca el sa nu fie prea iubit de concetateni.

2) In plus, vamesii erau  unelte ale stapanirii romane, ceea ce amplifica ura israelitilor fata de aceasta categorie profesionala.

3) Mai mult decat atat, vamesii erau recunoscuti pentru abuzurile si necinstea lor in relatiile cu poporul de rand. Ei nu se multumeau cu strangerea taxelor oficiale, ci faceau numeroase abuzuri in propriul lor interes. Cazul lui Zacheu si marturisirea facuta in fata Mantuitorului este un argument in acest sens.

4) Si, in sfarsit, ceea ce facea ca Matei sa fie urat si dispretuit de concetatenii sai, pe langa motivele deja amintite,  era si acela ca era evreu. Daca vamesii ar fi fost straini, era de inteles. Dar ca un evreu sa se vanda  romanilor pagani pentru a stoarce taxe si impozite nedrepte, adaugand la acestea si abuzurile inerente, asta era prea de tot.

Incerc sa-mi imaginez ce simtea acest om, pe care il cunoastem ca fiind deosebit de sensibil, traind intr-o societate care-l dispretuia de moarte. In Evanghelia sa, Matei foloseste adesea expresii care redau dispretul profund al contemporanilor fata de vamesi:

- “Ca un pagan si ca un vames “ ( Matei 18, 17 )

- “ Vamesii si desfranatele “ ( Matei 21, 31 )

- “Un prieten al vamesilor si pacatosilor” ( Matei 11, 19 )

V-ati intrebat vreodata de ce Mantuitorul a rostit “Pilda fariseului si vamesului” ? De ce nu a numit-o , de exemplu: Pilda fariseului si desfranatului ? Stiti de ce ? Pentru ca in societatea vremii a fi vames insemna a fi pe o treapta inferioara unui desfranat.  Matei traia intr-o societate care-l aruncase la periferia ei, asemenea unui rebut. Era privit ca un gunoi, mai periculos chiar decat un pagan, un desfranat sau un criminal. De ce mai periculos ? Pentru ca societatea israelita putea lua masuri impotriva pacatosilor obisnuiti, insa impotriva unui vames, nu. El era ocrotit de umbrela autoritatii romane…

Chemarea

Cand citim relatarea  Evangheliilor cu privire la chemarea lui Levi Matei la ucenicie avem senzatia ca totul s-a produs doar in cateva secunde. Matei apare ca si hipnotizat in prezenta Mantuitorului si, desi nu L-a vazut si auzit niciodata pe Iisus, lasa totul si-L urmeaza. Un gest de grava imprudenta, nu-i asa ? Cum sa-ti parasesti rostul si sa te duci dupa un necunoscut ?

Iata cum descrie Sterie Diamandi acest moment in cartea sa “Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului “:

“Intr-una din zile, pe cand statea la vama, indeletnicindu-se cu strangerea birurilor, tintuit de privirile dusmanoase ale trecatorilor, Matei se pomeneste cu un strain care ii spune poruncitor si categoric: “Levi, urmeaza-Ma !”

Cat de gresit a inteles autorul amintit acest moment ! Era oare Iisus un “strain” pentru Matei ? Si apoi, chiar atat de poruncitor si categoric i s-a adresat Mantuitorul ?

Sa incercam sa intelegem ce s-a petrecut in realitate.

La data chemarii in slujba lui Iisus, Matei lucra in Capernaum, cetate din Galileea situata pe tarmul occidental al Marii Ghenezaret ( Marea Galileii ). Cetatea se afla la intretaierea drumurilor comerciale ce legau Siria de Egipt, lucru ce ne intareste convingerea ca acolo se afla un oficiu vamal. In Capernaum locuiau multi sirieni si greci alaturi de iudei, deci populatia era pestrita, culturile fiind amestecate.  De asemenea, Capernaum era cetatea lui Petru, dar si a lui Iisus dupa arestarea lui Ioan Botezatorul.

De ce toate aceste amanunte ? Pentru ca ele ne intaresc convingerea ca la data chemarii sale, Matei trebuie sa fi auzit de lucrarea lui Iisus in Iudeea, apoi si in Galileea. Serviciul pe care il avea il punea in legatura cu multi oameni care calatoreau. Auzind despre nenumaratele minuni savarsite de Iisus,  despre invataturile rostite de Acesta, dar mai ales despre caracterul Celui ce Isi zicea Fiul Omului, in sufletul vamesului din Capernaum se trezeste dorinta de a-L cunoaste mai mult. Duhul Sfant lucra in inima sa, aratandu-i cat era de gol sufleteste si cat era de nefericit in ciuda bogatiei pe care o detinea.

Bani avea din belsug, se avea bine cu autoritatile romane, avea si autoritate intre semenii lui…Insa toate nu aveau nicio valoare pentru omul care se simtea singur si dispretuit in mijlocul unui popor care-l lepadase la periferia societatii. Poate ca Matei L-a auzit personal pe Mantuitorul predicand in unele ocazii…Ceva ii spunea lui Matei ca acest Om poate sa-i aduca fericirea si siguranta dupa care tanjea atat de mult.

Ar fi vrut sa se apropie de El, dar…Matei cunostea bine exclusivismul si mandria rabinilor. Avusese de nenumarate ori de-a face cu purtarea lor distanta, ceea ce il facea sa se intrebe: Oare si Iisus era la fel ? Il va accepta in preajma pe el, un vames ? Sa nu uitam ca Matei era evreu, ceea ce il predispunea la o multime de prejudecati cu privire la Mesia.

Auzind despre lucrarea lui Iisus, si poate auzindu-L predicand, Matei se hotaraste sa restudieze Scripturile pentru a verifica cele descoperite cu privire la Mesia. Incepe sa se roage mai profund, simtind ca ceva trebuia sa se intample in viata lui neimplinita si nefericita. Pe masura ce studiaza Scriptura, golul sufletesc devine tot mai mare, iar simtamantul pacatoseniei creste de la o zi la alta. Matei isi vede acum necinstea, abuzurile si pacatul in toata goliciunea lui, recunoscand in forul sau interior ca merita din plin ocara si dispretul societatii. Matei striga la Dumnezeu dupa mantuire, asteapta un raspuns , dar nu stie nici cine, nici cand , nici modul in care va primi acest ajutor.

Ce s-a intamplat in ziua chemarii lui Matei cu cateva ore inainte ? Aflam chiar de la viitorul evanghelist, atunci cand  relateaza despre vindecarea paraliticului din Capernaum ( Matei 9, 1-8 ).

Ceea ce s-a intamplat in acea casa in care Mantuitorul l-a vindecat pe paralitic ridica unele probleme serioase intre iudei. Fariseii, in mod deosebit, nu se legau atat de vindecarea propriu-zisa, cat de dreptul lui Iisus de a ierta pacatele. Tensiunea era maxima. Cand insa Mantuitorul descopera gandurile celor prezenti, teama cuprinde intreaga asistenta. Cine era acest Iisus ?

Apoi, ca dovada ca El are putere sa ierte si pacatele, Iisus il vindeca pe paralitic. Minunea aceasta i-a inspaimantat pe cei prezenti. De ce ? Iisus facuse multe minuni in Galileea: vindecase un lepros, apoi il vindecase pe robul unui sutas roman, o vindecase pe soacra lui Petru…De ce multimea s-a inspaimantat la vindecarea paraliticului ? Pentru ca de data aceasta Iisus facuse minunea ca dovada a faptului ca El este Fiul lui Dumnezeu, singurul care are puterea si autoritatea de a ierta pacatele.

Ceea ce a urmat este usor de inteles. Cei ce fusesera martorii vindecarii paraliticului au iesit imediat pe strazi, povestind tuturor cele intamplate. E firesc sa credem ca Matei, aflat atunci la postul sau de lucru, a aflat printre primii despre cele intamplate, in mod deosebit problema pusa in discutie acolo. Dintr-o data , in mijlocul incertitudinilor de pana atunci, Matei capata deplina sigurare ca Iisus era Mesia, trimisul lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii. Asadar, doar Iisus putea sa-i umple uriasul gol sufletesc. Matei avusese nevoie de un argument in plus si acest argument venise.

Iesind din casa unde-l vindecase pe paralitic, Iisus s-a indreptat spre mare. Insa drumul sau trecea prin fata oficiului vamal in care lucra Matei. Sa ne imaginam scena intalnirii celor doi.

Aflat in mijlocul documentelor de evidenta vamala, Matei statea ingandurat, meditand la evenimentele ce tocmai se intamplasera in Capernaum. Auzind pasi indreptandu-se spre intrare, Matei isi ridica privirea de pe documente si se vede dintr-o data fata in fata cu Iisus. Prima reactie este aceea de surprindere. Se asteptase ca Iisus sa aiba aceeasi privire rece si distanta ca rabinii iudei. Mereu ii fusese teama de acest lucru si de aceea statuse departe de ideea de a merge direct la Iisus.

Dar iata ca Iisus se afla acolo, in fata sa, intalnirea fiind inevitabila. Ce contrast izbitor intre ceea ce crezuse si ce era in realitate ! Privirea aceea blanda pe care niciun om nu o poate avea… Ochii aceia clari, limpezi si plini de lumina…Zambetul acela care ii incalzea inima, pana in cele mai intunecate colturi ale fiintei…Statura aceea demna, ca a unui fiu de imparat…Glasul acela dulce, asemanator celei mai alese melodii pe care o ascultase vreodata…

Toate acestea l-au coplesit pe bietul vames. Din acel moment Matei nu mai are nevoie de dovezi ca Iisus este Mesia. Dovezile le cercetase inainte, comparand versetele biblice cu ceea ce stia despre lucrarea si invataturile lui Iisus. Toate acestea insa nu reusisera sa-l determine la o predare totala. Ceea ce l-a determinat pe Matei sa se predea complet a fost intalnirea personala cu Iisus.

In cateva clipe, Matei intrevede in Persoana lui Iisus solutia tuturor framantarilor sale, raspunsul la toate rugaciunile sale arzatoare, obiectul tuturor cautarilor sale. Iisus este  prima fiinta care se apropie de el fara ura si dispret, ci cu intelegere si compasiune. In acest Iisus, Matei intrevede implinirea deplina a existentei sale, dandu-si seama ca El era de fapt ceea ce cauta, ceea ce dorea, ceea ce astepta.

Iisus nu-i spune multe cuvinte lui Matei, caci cuvintele sunt de prisos atunci cand inimile dialogheaza. Nu gasim in scurtul dialog dintre cei doi nici amenintari, nici porunci, nici argumente sau dezvinovatiri… Doar un indemn simplu: “Levi, vino dupa Mine.”

Si Matei lasa totul si-L urmeaza pe Mantuitorul: documentele de evidenta, colegii de serviciu si postul care-l costase multi bani; el lasa averea si perspectiva unui trai comod, dar si numeroasele prejudecati care stapaneau mintile iudeilor din acea vreme.

Hotararea lui Matei de a-l urma pe Iisus a fost uriasa. Nu pentru ca ar fi fost luata in cateva clipe. Aceasta hotarare a fost rodul unor lungi si nenumarate cautari, rugaciuni si framantari sufletesti. Ea a fost uriasa pentru ca Matei Il urmeaza pe Iisus fara sa-l intrebe: “Doamne, unde vom merge ? Ce va fi cu mine si familia mea ? Ce vor zice semenii mei daca vin dupa Tine ? “

Desi dispretuit de toti, inima lui Matei nu mai batea demult pentru cele lumesti. Dupa chemarea sa, Matei a devenit unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai Mantuitorului. A simtit dragostea cerului revarsata asupra sa si a trait pana la moarte ( moarte de martir ) iubindu-si Mantuitorul pana la capat.

Concluzii

Ma intreb: Daca nu ar fi existat aceasta intalnire personala cu Iisus, oare Matei ar fi gasit singur calea spre mantuire ? Putin probabil. Cata nevoie avem de aceasta intalnire personala cu Domnul si Mantuitorul nostru ! Cunostintele noastre teologice nu vor putea niciodata inlocui experienta unei intalniri personale cu El. Prieteniile noastre nu vor putea niciodata tine locul prieteniei cu Iisus.

Matei era vames, cea mai dispretuita categorie sociala a vremii si culturii in care traia. Si, cu toate acestea, Iisus a vazut in el un posibil mostenitor al Imparatiei cerurilor. Si atunci ma intreb din nou: Oare cate suflete sincere se afla  in mijlocul categoriilor celor mai dispretuite ale lumii noastre ? Cine sunt eu ca sa stabilesc cine merita mantuirea si cine nu o merita ?

Pentru ca sa-L poata urma pe Iisus, Matei a trebuit sa renunte la multe lucruri: un serviciu comod, o relatie buna cu autoritatile romane, o situatie materiala de invidiat. Tu si cu mine la ce suntem dispusi sa renuntam ? Dragostea adevarata cere intotdeauna sacrificii. De ce nu ar cere sacrificii si dragostea noastra  pentru Dumnezeu ?

Tu ce esti dispus sa sacrifici pentru El ?

Lori Balogh

www.loribalogh.ro

Opreste-te o clipa si intreaba-te: Ce este cel mai de pret in viata asta?. Daca vei face asa vei descoperii si alte lucruri ce le poti adauga aici.

O culegere de: John Raceala

Dupa ce s-au uitat la mai multe posibile locuri prin tara pentru a construi parcul propus, investitorii s-au oprit asupra unui teren de 800 de acri de pamant situat langa Expresul 75 care circula de la Nord la Sud, din statrul Kentucky. Deasemeni alegerea locului are de-a face cu mai multi factori favorabili investorilor, taxe scazute, ajutor din partea Statului, cat si garantarea obtinereii aprobarilor necesare. Valoarea totala a acestui proiect ramane sa fie determinata ulterior.

Noua replica a arcei lui Noe va fi parte a Muzeului Creaţiei din Kentucky din Statele Unite şi va atrage anual aprox.1,6 milioane de vizitatori, aceasta, conform estimărilor lui Mike Zovath. El crede deasemeni că o replică a faimoasei arce va îndepărta îndoielile multora cu privire la Potop cat şi cu privire la posibilitatea construirii arcei. In arca vor fi animale vii ca girafele care sa arate felul in care Noe a putut sa aiba grija de ele pentru o perioada asa de lunga. Ceeace va lipsi va fi Potopul in sine.

Numai in prima zi de la lansarea acestei idei sau strans deja 114,000 de dolari.

Arca va fi parte a unui complex care va include, între altele, un cinematograf 5-D în interiorul unei replici a Turnului Babel, un acviariu, o grădină zoologică si o replică a Nazaretului în care a crescut Iisus, notează christianpost.com. De asemenea, replica arcei va fi însoţită de o expoziţie cu caracter educativ despre geologia Potopului. „Vom încerca să arătăm vizitatorilor noştri că înregistrările Bibliei despre Creaţie, Potop, Turnul Babel şi venirea lui Christos pe pământ sunt istorice si adevarate”, a mai spus Looy….

Desigur ca numai idea ca statul sa ajute un asemenea proiect religios a atras imediat opozitie avand la baza separarea dintre biserica si stat. Se vede la orizont o batalie care va fi interesant de urmarit.

De John Raceala

*Referinta, Christianpost si Bussinessweek.