- O CREDINTA (NE)CONDITIONATA -

Mi s-a intamplat odata sa cumpar niste banane foarte ciudate. Oricine stie ca o banana are o “introducere” ( se rupe varful si se desface coaja ), un “cuprins” ( se mananca miezul ) si o “incheiere” ( se arunca coaja la gunoi ). Bananele despre care am amintit aveau “introducerea” nespus de groasa ( coaja ), in timp ce “cuprinsul” ( miezul cel dulce ) era foarte subtire.

Intamplarea aceasta m-a dus cu gandul la unele predici pe care le ascultam in biserica, cu introduceri foarte lungi, insa cu miez saracacios. Si pentru ca nu doresc sa se intample acelasi lucru si cu aceasta ocazie, voi intra direct in subiect, invitandu-va sa citim impreuna cateva pasaje biblice.

1. Geneza 28, 20-22

Acest prim pasaj biblic vorbeste despre fuga lui Iacov la unchiul sau Laban, dupa visul in care el primeste asigurarea din partea lui Dumnezeu ca va fi ocrotit pretutindeni pe unde va merge. Stiti cati ani avea Iacov cand a trebuit sa fuga din calea maniei fratelui sau Esau? In jur de 77 ani. Un batran, am spune noi. Tinand cont insa de vitalitatea oamenilor din acea vreme, Iacov nu era deloc batran. Sa ne reamintim ca Avraam, dupa moartea Sarei, la varsta de 137 ani, s-a recasatorit si a avut copii! In ceea ce-l priveste pe Iacov, avand in vedere ca a trait 147 ani, in acest moment in care Scriptura il surprinde fugind in Mesopotamia, el se afla abia la jumatatea vietii.

In juruinta pe care Iacov  a facut-o lui Dumnezeu in acele clipe de criza, exista ceva care ne atrage atentia in mod deosebit: apar de cate trei ori cuvintele “daca” si “atunci”.

Aceasta ciudata promisiune facuta de Iacov Domnului seamana mai degraba cu un contract incheiat intre doua parti.  Cuvantul “daca” introduce obligatiile unei parti ( Dumnezeu ), iar cuvantul “atunci” – obligatiile celeilalte parti ( Iacov ).

Se pare ca Iacov, la cei 77 ani ai sai, avand un bunic ca Avraam ( “parintele credinciosilor” ) si un tata ca Isaac, nu a inteles pana in acest moment, mai nimic din ceea ce noi cunoastem sub sintagma de “indreptatire prin credinta”, si prea putin din ceea ce inseamna caracterul lui Dumnezeu. Traind in caminul calduros si lipsit de griji al parintilor sai, si rasfatat de mama sa, Iacov inca nu intelesese ca pe Dumnezeu nu poti sa-L tratezi ca pe un partener de afaceri, caruia sa-i pui conditii sau sa-i oferi privilegii. El nu intelesese ca intr-o relatie de dragoste nu trebuie sa existe “daca” si “atunci”, ca nu trebuie sa existe conditii contractuale.  Dragostea implineste orice conditie.

Pentru a-l ajuta sa inteleaga acest lucru, Dumnezeu a fost nevoit sa-l treaca pe Iacov printr-o serie de incercari care au culminat cu acea teribila noapte a stramtorarii de la paraul Iaboc. In urma acestor incercari,  Iacov a inteles ca relatia omului cu Dumnezeu se bazeaza pe dragoste, nu pe principii contractuale.

Stiti ce ma uimeste in acest pasaj biblic? Nu faptul ca Iacov, la cei 77 ani ai sai nu intelegea mare lucru din lucrarea mantuirii, ci faptul ca Dumnezeu se coboara la nivelul nostru de intelegere. Desi Iacov era complet gresit in felul in care punea problema, Dumnezeu a intrat totusi in contract cu el.

Raman uimit de intelegerea pe care o are Dumnezeu fata de limitele gandirii noastre! Raman uimit de rabdarea Sa cu noi, de bunavointa de care da dovada in procedeele Sale cu noi! As dori atat de mult sa am acelasi orizont larg pe care-l are Dumnezeu! As dori mult sa am aceeasi viziune larga cu privire la viata, la oameni din jurul meu! As dori mult sa fiu ferit de ingustimea gandirii atunci cand trebuie sa-i pun in balanta  pe cei de langa mine!

Daca la unul din serviciile divine ar veni pentru prima data un tanar de pe strada care, impresionat de Cuvantul lui Dumnezeu, s-ar ruga in felul urmator: “Doamne, daca ma vei ajuta sa reusesc la facultate, daca imi vei da un serviciu bun si ma vei ajuta sa am o familie, atunci voi incheia si eu legamant cu Tine prin botez”… , probabil ca, dupa ce isi va fi incheiat scurta lui rugaciune, l-am lua deoparte si i-am spune, batandu-l pe umeri: “Ehei, tinere, mai ai multe de invatat. Cu Dumnezeu nu poti incheia afaceri de felul acesta. Tu trebuie mai intai sa-L iubesti, sa-ti predai viata Lui, si abia dupa aceea, daca El va voi, iti va da ceea ce Ii ceri.”

Poate ca cineva va zice ca in cazul lui Iacov s-a intamplat o exceptie. Sa citim un alt pasaj biblic:

2. 1 Cronici 4, 9-10

Este un caz parca tras la indigo cu cel deja amintit. In rugaciunea lui Iaebet apare de trei ori expresia “daca”  Biblia nu ne spune insa nimic cu privire la a doua parte a contractului: ceea ce ofera Iaebet lui  Dumnezeu .

Scriptura ne spune ca Iaebet era cel mai cu vaza intre fratii sai, ceea ce ne poate duce cu gandul al faptul ca si el a fost, probabil, un rasfatat al parintilor sai, dat fiind conditiile nasterii lui ( fusese nascut cu durere) . Nu ne intereseaza prevederile “contractului” lui Iaebet cu Dumnezeu. Cert este ca Iaebet, asemenea lui Iacov, la data aceea nu intelegea prea mult din ceea ce inseamna sa ai o relatie cu Dumnezeu bazata pe credinta si dragoste.

Si totusi, la fel de uimitor ca in cazul lui Iacov, Dumnezeu se coboara la nivelul sau de intelegere si ii da ceea ce a cerut. Va place o astfel de credinta? Dar lui Dumnezeu ii place o credinta ca a lui Iacov  sau a lui Iaebet? Daca intr-o zi fiul sau fiica ta ar veni si ar zice:“Tata si mama, daca va veti ingriji de mine pana la terminarea facultatii, daca-mi veti cumpara o casa si o masina, si daca imi veti plati si o vacanta in Hawai, atunci am sa va recunosc drept parinti ai mei si am sa spun tuturor ca voi sunteti parintii mei.” Cum ati reactiona si, mai ales, cum v-ati simti ca parinti ? Probabil ca multi dintre noi si-ar pierde cumpatul la auzul unor astfel de emanatii.

Si totusi Dumnezeu nu reactioneaza asemenea noua, oamenilor. Stiti de ce ?

“Caci gandurile mele nu sunt gandurile voastre si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. Ci, cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat sunt de sus caile Mele fata de caile voastre, si gandurile Mele fata de gandurile voastre.” (  Isaia 55, 8-9 )

Atunci cand Iacov si Iaebet au inaintat, fiecare de partea lui, cate un contract lui Dumnezeu, este evident faptul ca ei au avut un fel de credinta. Intrebarea care se pune este daca aceasta credinta este suficienta? Este ea o credinta mantuitoare?

Raspunsul meu este unul singur: Nu! O astfel de credinta NU ESTE MANTUITOARE!

Sa ma explic: Ma aflu in Brasov si vreau sa merg la Bucuresti cu masina, insa rezervorul masinii este gol. Ma duc la Peco, cumpar 5 litri de benzina si plec la drum. Voi ajunge la Bucuresti cu cei doar 5 litri de benzina? In cel mai fericit caz voi ajunge pe undeva in preajma orasului Ploiesti, si nimic mai mult. Cei 5 litri de benzina sunt suficienti sa incep drumul spre Bucuresti, dar nu ma ajuta sa si termin acest drum.

Revenind la credinta celor doua personaje biblice pe care le avem in vedere, acest gen de credinta pe care l-au avut Iacov si Iaebet este acceptabil doar pentru a incepe drumul spre mantuire. O astfel de credinta nu-l va ajuta pe niciun om sa-si incheie drumul, trecand dincolo de portile Imparatiei lui Dumnezeu.

Credinta, asemenea unui organism viu, se naste, creste, apoi ajunge la desavarsire. Dupa cum un parinte nu ar fi deloc fericit sa-si vada copilul de 10, 15, sau 20 ani in patut, gangurind si cerand suzeta,ci doreste sa-l vada crescand, pana va sta pe propriile picioare, la fel si Tatal nostru ceresc doreste de la noi o credinta din ce in ce mai profunda.

Citind istoria vietii lui Iacov, vom observa ca, desi Dumnezei S-a coborat la nivelul intelegerii lui, intrand in contract cu el, dupa 20 ani, Dumnezeu nu mai este multumit cu acelasi fel de credinta. La paraul Iaboc, in acea teribila noapte a stramtorarii, Dumnezeu a asteptat de la Iacov o credinta matura, desavarsita.

Dupa 20 ani de experiente de viata, alaturi de Dumnezeu, Iacov este un alt om, un om matur in credinta. O credinta de asa natura incat lui Dumnezeu ii va placea sa Se numeasca pe Sine “Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov.”

Si acum, va propun sa citim un alt grupaj de texte biblice: 3. Iov 19, 25-27; 4. Habacuc 3, 17-18; 5. Daniel 3, 17-18

Ce expresie se repeta in cele trei pasaje biblice?  “Chiar daca”- o expresie ce defineste o credinta de o alta calitate decat cea pe care deja am intalnit-o la Iacov si Iaebet. Este evident faptul ca Iov, Habacuc si Daniel au dat pe fata o credinta de o alta calitate decat cea a lui Iacov si Iaebet.

Care din cele doua tipuri de credinta Il onoreaza pe Dumnezeu: credinta de tipul “Doar daca…”, sau cea de tipul “Chiar daca…” ?

Sa ne oprim putin la experienta lui Iov, citind  cap. 1, 8-12!

Cateva observatii:

1. Dumnezeu vorbeste despre Iov la superlativ: “Nu este nimeni ca el pe pamant”, “este un om fara prihana si curat la suflet”, “se teme de Dumnezeu si se abate de la rau”. Toate aceste aprecieri venite din partea Celui ce cunoaste inima dovedesc faptul ca intre Iov si Creatorul sau exista o relatie perfecta, solida, bazata pe dragoste reciproca.

2. Observati ce incearca sa insinueze Satana: “Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu”? Cu alte cuvinte, Satana insinueaza ca relatia lui Iov cu Tatal ceresc nu este  o relatie bazata pe o dragoste dezinteresata, ci e un contract in care apare mereu cuvantul “daca”. “Daca il ocrotesti, daca il binecuvantezi, atunci el iti este credincios. Dar incearca sa nu mai implinesti conditiile puse de el si vei vedea ca relatia dintre voi va disparea.”

Dumnezeu ii raspunde insa lui Satana: “Eu il cunosc pe robul Meu Iov. Eu stiu ca el Imi slujeste din iubire, nu din interes. Dar ca sa te convingi de asta, iti dau voie sa te atingi de tot ce are. Vei vedea ca Iov Ma iubeste nu pentru ca il binecuvantez, ci chiar daca Mi-as retrage binecuvantarile de la el.”

Si demonstratia a fost facuta!

Demonstratia aceasta a fost repetata in vietile a mii si mii de credinciosi, care au aratat Universului intreg ca ei Il iubesc si Il slujesc pe Dumnezeu nu doar daca sunt ocrotiti si binecuvantati, ci chiar daca Dumnezeu Isi retine pentru moment binecuvantarile. Tatal ceresc tanjeste sa vada la noi o credinta neconditionata de darurile Lui, o credinta care se bazeaza pe o dragoste dezinteresata.

Imi amintesc de o scena petrecuta pe cand baiatul meu avea doar cativa ani. Facuse ceva rau si trebuia sa-l pedepsesc. Au urmat lacrimi din partea lui si durere sufleteasca din partea mea. In acele momente insa , mi-a trecut prin minte un gand, o temere: “Oare acum ma mai iubeste copilul meu?” L-am intrebat, cu inima stransa: “Il mai iubesti pe tata?”

Stiti care a fost reactia lui? Cu ochii inlacrimati, manutele lui mi-au cuprins gatul si m-au strans cu toata puterea de care era capabil. Nu-mi amintesc sa fi spus ceva in acele momente, insa gestul lui mi-a dovedit ca ma iubea chiar daca l-am pedepsit si l-am facut sa sufere.

Dupa o astfel de credinta tanjeste Dumnezeu din partea noastra!

William Kerry, un cizmar umil din Anglia secolului al 19-lea, in acelasi timp un credincios devotat, simte chemarea de a-L sluji pe Dumnezeu, mergand in India. Cand ii spune sotiei despre planul sau, aceasta nici nu vrea sa auda. Aveau deja doi copii, iar al treilea era pe drum. In cele din urma o convinge si pleaca impreuna la Calcutta. Incep greutatile, care erau de neimaginat inainte. Unul din copii moare. Sotia face o depresie severa si il invinuieste pe sot ca el este cauza mortii copilului.

Totusi, William Kerry nu da inapoi. Chiar daca e indoliat, el continua sa lucreze mai departe pentru indienii hindusi, facand totul pentru a-i conduce la Christos. Dar necazurile nu se opresc aici: ii moare si sotia, iar el este nevoit pentru a doua oara sa imbrace hainele de doliu. Chiar daca este greu incercat, el continua sa lucreze. Timp de cativa ani nu aduce niciun rod pentru Dumnezeu, in ciuda tuturor eforturilor. Cu toate acestea, William Kerry continua sa predice, sa traduca Biblia in dialectele Indiei, chiar daca nu vede niciun rod.

Tarziu, dupa ani si ani de sacrificii, lupte si greutati, apar si primele rezultate: primele suflete castigate la Christos, primele scoli, primele exemplare ale Bibliei traduse in dialectele Indiei. Mai mult decat atat, el reuseste sa determine autoritatile sa abroge o lege cat se poate de cruda din cultura si religia hindusa: arderea de vii a sotiilor barbatilor decedati.

William Kerry este doar unul din miile de exemple de oameni care L-au iubit si L-au slujit pe Dumnezeu chiar daca au suferit, chiar daca au trecut prin lipsuri, si, aparent, Dumnezeu nu i-a mai ocrotit si binecuvantat.

Am facut cunostinta in aceasta ocazie cu doua feluri de credinta: o credinta de tip “doar daca”

( cazul lui Iacov, Iaebet ), si o credinta de tip “chiar daca” ( cazul lui Iov, Habacuc, cei trei tineri din Babilon ). Acestea definesc de fapt doua clase din biserica lui Hristos: o clasa a celor care-L iubesc pe Dumnezeu si Ii slujesc doar daca le merge bine, si o a doua clasa- a celor care Il iubesc pe Dumnezeu si Ii slujesc chiar daca trec prin lipsuri si suferinte, chiar daca , aparent Dumnezeu i-a uitat.

Primii sunt cei care si-au construit casa pe nisip. Casa e mare, impresionanta, are multe etaje, are toate utilitatile. Insa numai daca e timp frumos! Ceilalti sunt cei care si-au zidit casa pe stanca. Poate ca aceasta nu e la fel de impozanta, insa ea rezista la furuna!

Si acum, cateva intrebari de autoevaluare a credintei noastre:

1. Il slujesti pe Dumnezeu cu darurile pe care ti le-a dat doar daca esti sanatos, sau chiar daca ai parte de suferinte?

2. Slujesti biserica doar daca esti apreciat si aplaudat, sau chiar daca ai parte de critici si lipsa de intelegere?

3. Aduci un dar Domnului doar daca ai un surplus, sau chiar daca esti sarac lipit pamantului?

4. Esti credincios in pazirea poruncii a patra doar daca este libertate religioasa, sau chiar daca este persecutie ?

5. Participi la serviciile divine doar daca toti membrii familiei vin cu tine, sau chiar daca unii din familia ta refuza sa o faca?

6. Te rogi Domnului doar daca ai vreo problema nerezolvata, sau chiar daca toate merg ca pe roate?

7. Studiezi Cuvantul lui Dumnezeu doar daca ai placere in acel moment, sau chiar daca nu simti acest lucru?

Intrebarile pot continua si ma rog ca Duhul Sfant sa continue sa le puna in interiorul fiintei noastre.

Sa privim, in final, la exemplul nostru suprem de credinta, la Iisus! In tot ceea ce a facut pentru mantuirea noastra nu gasim niciun “daca”, sau “doar daca”. El nu a conditionat in niciun fel intruparea, viata, suferintele si moartea Sa de atitudinea noastra.

Mantuitorul nu a spus: “Eu vin sa va mantuiesc doar daca Ma veti primi intr-un palat, daca Imi veti aduce onoruri de Imparat, daca Ma veti respecta si daca Imi veti sluji.” El nu a pus niciodata astfel de conditii. Dimpotriva, El a venit sa ne mantuiasca chiar daca noi L-am respins si I-am fost vrajmasi; Chiar daca L-am spionat, L-am criticat, L-am scuipat, L-am batut si rastignit.

El ne-a iubit, chiar daca noi L-am urat !

In fata unui astfel de Mantuitor nu pot decat sa ma plec in adorare !

Lori Balogh

Un fenomen contemporan

Interesul fata de subiectul experientelor extracorporale a trecut demult dincolo de granitele unor preocupari din sanul bisericii. Internetul este plin de marturii ale unor persoane care au trecut prin astfel de experiente, incercand sa redea “trairile” pe care le-au avut in acest timp. Presa scrisa face din acest subiect titluri de prima pagina, iar literatura abunda in lucrari pe aceasta tema.

Probabil cea mai cunoscuta carte in domeniu este cea a  psihiatrului american Dr.Raymond Moody , “Viata dupa viata” ( Mockingbird Books, Atlanta, 1975 ), in care autorul reda experientele a sute de oameni care au trecut prin moarte clinica. Cartea a ajuns un bestseller, avand o vanzare de peste doua milioane de exemplare. Cartea Dr. Moody a trezit un interes imens fata de subiect, cercetarile sale in domeniu fiind urmate de cele ale Dr. Elisabeth Kubler-Ross, precum si de studiile stiintifice ale Dr. Osis si Dr. Haraldsson. O continuare a primei sale carti o reprezinta lucrarea „Cugetari asupra vietii de dupa moarte”( A Bantam-Mockingbird Book, 1977) , in care Dr. Moody aduce mai multe observatii asupra subiectului. Dupa scrierea lor, Dr. Moody a cazut insa in plasa ocultismului. Intr-o lucrare recenta intitulata “Caming back” (“Intoarcerea“), el vorbeste despre delirul hindus al reincarnarii.

In America, numarul celor care au trecut printr-o astfel de experienta este tot mai mare, fenomenul devenind oficial incepand cu 1982. In acest an, mostenitorul celui mai prestigios institut de sondaje din lume, George Gallup junior, a facut un sondaj pe intreg teritoriul SUA pentru a afla numarul cetatenilor americani care au trait experienta mortii clinice. Rezultatul sondajului a fost uluitor: circa 8 milioane de americani avusesera trairi de acest gen. Sondaje mai recente arata ca numarul a crescut la 13 milioane in 1998, ceea ce reprezinta un procent de circa 5% din populatie.

Interesul fata de astfel de experiente neobisnuite se regaseste si in sanul bisericilor crestine care au in dogmele lor invatatura despre nemurirea sufletului. Motivul este de la sine inteles: sustinatorii ideii de nemurire a sufletului  gasesc in asa-zisele experiente extracorporale din timpul mortii clinice dovada ca sufletul supravietuieste momentului decesului . O dovada in acest sens este pozitia Bisericii Catolice cu privire la aceste experiente:

“Pozitia Bisericii Catolice este foarte clara: spiritul supravietuieste functiunilor biologice. Punctul de vedere al Bisericii este in deplina concordanta cu cele mai moderne descoperiri: Nimic nu se pierde, nimic nu se creeaza, totul se transforma. Experientele de revenire din moarte clinica sunt un argument sau o dovada a existentei lui Dumnezeu, dar nu sunt o demonstratie. Sunt un argument ca exista viata dincolo de aceasta viata“, spune preotul greco-catolic Dumitru Suciu. ( 1 )

Biserica Ortodoxa este si ea interesata de astfel de fenomene, insa recomanda prudenta maxima in aprecierea lor: „Cu toate acestea, in plan mai amplu omul credincios trebuie sa fie foarte precaut cu toate vedeniile si experientele mistice” ( 2 )

Intr-un articol intitulat: „Pozitia ortodoxa vis-a-vis de marturiile persoanelor ce au supravietuit mortii clinice”, autorul afirma: „Noi credem că oamenii ce au suportat moartea clinică încă nu au fost în adevăratul rai sau iad, ci numai au contemplat şi au presimţit acele stări.” ( 3 )

Bisericile protestante si neoprotestante ( cu exceptia Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea si a Martorilor lui Iehova,  care nu accepta doctrina nemuririi sufletului ) acorda o atentie sporita experientelor din timpul mortii clinice. Site-urile unor biserici neoprotestante sunt pline de marturii ale unor credinciosi care afirma ca au trait experienta urcarii la cer sau a coborarii in iad, in timpul mortii clinice. Cei interesati pot accesa site-ul: http://www.crestinul.ro/iadul.htm#_O_VEDENIE_A unde pot citi articolul lui John W. Reynolds, intitulat „Patruzeci si opt de ore in iad”. Este marturia unui hot de cai notoriu din Jefferson Country despre orele petrecute in iad in timpul mortii clinice.

Orice om care iubeste adevarul trebuie sa se intrebe cu toata sinceritatea:

- Marturiile despre experientele din timpul mortii clinice sunt demne de luat in serios ?

- Redau ele realitatea existentei dupa moarte, sau sunt o mare amagire ?

- Ce are de spus stiinta in aceasta privinta ? Si, mai ales,

- Ce are de spus Cuvantul lui Dumnezeu in legatura cu adevarata stare a omului in moarte ?

Fara o aplecare serioasa si lipsita de prejudecati asupra subiectului, riscul de a aluneca spre misticism este enorm.

Moartea clinica

Dezvoltarea stiintei medicale a impus necesitatea stabilirii momentului in care pot fi prelevate organele vitale precum inima, rinichii, ficatul si plamanul in vederea transplantului. Daca prelevarea de cornee, oscioare auditive, piele sau meninge poate fi facuta cu pana la 20 de ore dupa decesul unei persoane, prelevarea organelor vitale este legata de o buna circulatie a sangelui. A aparut astfel necesitatea  de a defini mai clar moartea. In 1968 s-a format o comisie ad-hoc, alcatuita din medici, juristi si teologi de la Harvard Medical School din SUA, care a stabilit criteriile de diagnosticare a mortii, criterii valabile si astazi. In Raportul Harvard apare o notiune noua: „moartea clinica”. Ce este aceasta ?

In cursul nr. 1 de medicina legala ( 4 ) care este predat studentilor medicinisti, sunt prezentate cateva elemente de tanatologie medico-legala ( de la tanatos = zeul mortii la greci si logos = cuvant, idee, ratiune ). Tanatologia studiaza problematica mortii organismului uman pe care o descrie in cele trei etape ale ei:

1) Agonia ( „viata redusa” )

Termenul provine de la grecescul agon = lupta si se refera la perioada premergatoare mortii. Este etapa „luptei” dintre viata si moarte, in care predomina fenomenele tanatologice, prevestitoare ale mortii. In aceasta etapa se produce o diminuare a functiilor vitale ( cardio – vasculare si respiratorie ) si alterarea, pana la disparitie, a functiilor vietii de relatie.

Agonia cuprinde si ea mai multe faze: - faza euforica, de preagonie, in care omul se afla intr-o stare de excitatie psiho-motorie ( miscari dezordonate ). Omul este nelinistit, respiratia este superficiala si rapida ( trahipnee ), insa regulata. Uneori individul este logoreic ( vorbeste mult ).

- faza de privire fixa in care apar transpiratii reci, extremitatile devin cianotice ( invinetirea lor ), respiratia devine neregulata, iar pulsul devine slab.

- faza de imobilitate in care extremitatile se racesc si simturile dispar progresiv . Intai dispare vazul, ultimul simt care dispare fiind auzul.

Agonia poate dura, in functie de cauza care a provocat decesul, de la cateva secunde la cateva zile. In cazul unor boli cronice sau al hemoragiilor interne, agonia poate dura chiar zile, in timp ce in cazurile de intoxicatii sau asfixii mecanice , ea poate dura cateva minute sau chiar secunde.

Agonia poate avea mai multe forme: 1) Agonia constienta ( individul este constient de sine, vorbeste si isi urmareste parametrii functionali: puls, ritmul respirator etc. ) 2) Agonia inconstienta sau deliranta ( omul se exprima incoerent si are halucinatii ) 3) Agonia alternanta ( in care perioadele de luciditate alterneaza cu cele delirante ).

Dupa incheierea fazei de agonie, odata cu incetarea functiilor respiratorie si cardio-vasculara, se instaleaza a doua faza: moartea clinica.

2 ) Moartea clinica reprezinta trecerea de la viata la moartea biologica, definitiva si ireversibila. Mai este numita si moarte relativa.

Prima functie care dispare este cea respiratorie, urmata de cea cardio- vasculara. Etapa mortii clinice dureaza din momentulul incetarii functiilor vitale pana la instalarea leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central. Tinand cont de faptul ca neuronii sunt celule foarte sensibile la lipsa oxigenului ( neuronii corticali rezista aproximativ pana la 3 minute fara oxigen, cei subcorticali, pana la  5-10 minute, iar cei din trunchiul cerebral, pana la 30-40 de minute ), se considera ca moartea clinica nu poate dura mai mult de 5 minute, daca intre timp nu s-au aplicat tehnicile de resuscitare cardio-respiratorie.

In lipsa acestor interventii de resuscitare, in etapa mortii clinice se instaleaza leziuni ireversibile la nivelul neuronilor scoartei cerebrale ( encefalopatie anoxica ).

Exista si situatii speciale in care moartea clinica poate dura pana la 15-20 minute. Este vorba de situatiile de hipotermie in care se reduce necesarul de oxigen , prin scaderea functiilor organismului, inclusiv a celor vitale. Daca in perioada mortii clinice se efectueaza tehnicile de resuscitare adecvate, omul poate fi readus la viata. Etapa mortii clinice este comuna atat mortilor violente, cat si a celor neviolente, indiferent de cauza care a provovat declansarea ei.

3 ) Moartea biologica ( definitiva, reala si ireversibila ) este etapa finala in care individul nu mai poate fi readus la viata indiferent de tehnicile de resuscitare folosite. Este etapa caracterizata prin incetarea functiilor vitale si aparitia leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central.

Dupa instalarea ei, apar semnele mortii. Unele organe si tesuturi mai pot manifesta semne aparent vitale, in functie de rezistenta acestora la lipsa oxigenului ( cresterea unghiilor de

ex. ).

Este de subliniat faptul ca, in afara acestor trei etape ale mortii, organismul uman poate trece si prin alte stari particulare care pot fi confundate cu etapele mortii de care am amintit mai sus. Toate aceste stari particulare au in comun alterarea starii de constienta, fiind denumite in mod incorect „stari intermediare” intre viata si moarte ( „stari de frontiera” ). Din aceasta categorie fac parte:

- moartea aparenta ( „viata minima” ) – consta in reducerea accentuata a functiilor vitale si a activitatii sistemului nervos. Este o stare din care individul poate reveni la viata. Moartea aparenta se poate instala in electrocutii, hipotermii, intoxicatii cu monoxid de carbon, in urma administrarii unor substante anestezice, dupa emotii puternice, etc.

– coma ( somnul profund ) – consta intr-o stare de inhibitie a activitatii nervoase superioare.

- sincopa – consta in pierdereea brusca si de scurta durata a constientei, datorita hipooxiei (o slaba irigare cu oxigen a creierului ).

- lipotimia ( lesinul ) – o sincopa falsa caracterizata prin pierderea de scurta durata a constientei, dar fara ca parametrii functiilor vitale sa se altereze.

Avand in vedere  toate aceste consideratii de ordin medical si etic, trebuie sa ne punem serios intrebarea daca persoanele care au relatat experiente din timpul „mortii clinice” au fost cu adevarat in moarte clinica sau au trecut pentru scurt timp printr-una din starile particulare care pot  fi confundate usor cu moartea clinica.

Experiente extracorporale

Marturiile celor care pretind ca au fost in moarte clinica si au revenit la viata au cateva elemente comune:

1) Decorporalizarea. Primul lucru pe care il relateaza cei ce au trait astfel de experiente este simtamantul ca isi parasesc propriul corp. Senzatia este redata prin strabaterea unui tunel intunecat la capatul caruia se vede lumina. Ei raman constienti de ceea ce se intampla in jur, fara insa a putea influenta cu ceva lucrurile. Adesea ei spun ca isi privesc propriile corpuri de sus, ii vad pe medicii care incearca sa-i resusciteze si aud tot ce se vorbeste in jurul lor. Procesele de gandire sunt mult mai rapide decat in viata , senzatia fiind aceea de plutire, de lipsa de durere si de usurare. Iata si una din numeroasele marturii de acest gen:

„Dintr-o data, sufletul s-a ridicat din trupul meu. M-am ridicat deasupra patului si mi-am vazut trupul de sus. Stiam foarte clar ce se intampla in momentul in care sufletul meu a iesit din trup. M-am vazut. Am vazut-o pe Lucia. in momentul acela am gandit foarte liber. Nu aveam nicio durere, nu aveam nicio confuzie. Stiam ca sunt eu, adevaratul eu, sufletul meu, ca sunt iesit din trup si ca am murit la propriu.” ( 5 )

2 ) Intalnirea cu rude, prieteni si cunoscuti decedati.

„Acolo erau mamica mea, bunicii mei, acolo era Laurentiu, prietenul meu care-a plecat. Acolo erau multi oameni pe care ii cunosteam. Ma strigau sa ma duc acolo. Ei au iesit in fata portii, spunand: “Vino! Vino! Vino! Vino!”. Parca era o galerie. Ma simteam fantastic.” ( 6 )

Uneori, persoanele readuse la viata povestesc ca s-au intalnit nu cu rude sau cunoscuti, ci cu persoane complet necunoscute, asa cum este dat exemplul in cartea Dr. Moody.

3 ) Intalnirea cu o fiinta de lumina.

Majoritatea oamenilor povestesc despre aparitia unei lumini pe care o identifica cu o stare de pace, de dragoste. Multi o identifica cu o fiinta plina de caldura si iubire, fata de care persoana in cauza  este atrasa ca de o forta magnetica. Recunoasterea acestei fiinte depinde , se pare, de educatia religioasa primita: unii afirma ca fiinta este Christos, altii vad ingeri… Toti afirma insa ca fiinta este trimisa sa-i calauzeasca.

“Am inceput sa urc si, la un moment dat, de undeva din cer a inceput sa curga peste mine un fascicul de lumina. Lumina aceea era ca un fel de dragoste, bucurie, pace, fericire, dar parca sub forma lichida. Curgea, iar eu urcam prin ea. La un moment dat, fasciculul acela s-a facut tot mai mare, norii s-au dat la o parte, m-am ridicat deasupra pamantului si am plecat. In timp ce urcam, dintr-o data am inceput sa aud muzica. Era o asemenea muzica cum pe pamant nu exista. si undeva, departe, am vazut ceva mare si alb. De dupa obiectul acela urias si alb curgea spre mine acel rau de dragoste, de fericire, de bucurie pe care nu stiu sa-l descriu.” ( 7 )

Uneori, in legatura cu aceasta fiinta de lumina, muribundul vede tot filmul vietii sale derulandu-se prin fata sa sau aude intrebari de genul: „Esti pregatit sa mori ?” sau „Ce ai facut bun in viata ?”

4 ) Reintoarcerea in corpul fizic

Cei care relateaza experientele lor extracorporale marturisesc ca ajung la o limita peste care nu pot trece, fiind nevoiti sa se intoarca in trupurile lor. Reintoarcerea este adesea instantanee si violenta, ea producandu-se si in lipsa acestei limite amintite. Dezamagirea persoanei revenite la viata este de nedescris, in contrast cu bucuria medicilor si a rudelor.

“Am trecut printr-un tunel gri. Ma simteam usor si liber. Parca auzeam si o muzica linistitoare. Cand am iesit din tunel, am ajuns la o bariera, cum sunt cele vechi de cale ferata, vopsite in alb si rosu. Dupa bariera se intindea o pajiste verde, plina de flori. In stanga sus, era o lumina galbena foarte puternica si foarte placuta. Am dat sa ma aplec, sa trec pe sub bariera, dar am auzit o voce care-mi spunea sa ma intorc inapoi, ca nu mi-am terminat misiunea. Imi parea foarte rau, dar imi dadeam seama ca nu ma pot impotrivi. As fi vrut, totusi, sa raman acolo” ( 8 )

Dupa incheierea unei astfel de experiente, individul isi gaseste foarte greu cuvintele prin care sa exprime ceea ce pretinde ca a  trait.

Cateva observatii utile

Marturiile  persoanelor care pretind ca au fost in moarte clinica sunt intr-adevar impresionante. Cele mai multe din ele vorbesc despre  lumina, pace si iubire , despre ingeri si fiinte dragi, despre campii pline de verdeata si flori. Exista insa si marturii care vorbesc despre intuneric, fiinte hidoase, gemete, foc si chin vesnic, toate fiind asociate iadului. Inainte insa de a trage niste concluzii, sunt necesare cateva observatii:

1 ) Moartea clinica in care se presupune ca au fost toti cei care pretind ca au avut astfel de experiente nu este adevarata moarte. Ea mai este numita si “moarte relativa” , tocmai pentru ca din moarte clinica exista sansa ca un om sa revina la redobandirea tuturor functiilor vitale. Iata ce sustin medicii cu privire la acest subiect:

“Moartea clinica lasa sansa revenirii la viata. Cand se ajunge in moarte cerebrala – faza in care se mai pot face doar prelevari de organe interne in vederea transplantarii – este prea tarziu”. (  9 )

Asadar, adevarata moarte este cea biologica, cerebrala, cand in scoarta cerebrala apar leziuni ireversibile si tehnicile de resuscitare nu mai au nicio sansa de a-l readuce la viata pe cel decedat. Insusi Cuvantul lui Dumnezeu afirma ca in moarte nu mai exista nici constienta de sine, nici inteligenta, sentimente, memorie sau activitate  ( vezi Eclesiastul 9, 5.6.10; Psalmul 6, 5 , etc. ). Toti cei care relateaza experiente din „lumea de dincolo” se gasesc de fapt tot in lumea de aici, in aceasta viata.

2 ) Analizand marturiile continand astfel de experiente, se constata ca ele sunt strans legate de mediul cultural si religios in care au trait acele persoane. Mai mult decat atat, se constata ca detaliile declaratiilor variaza in cadrul aceleiasi culturi, de la o epoca la alta. Marturiile din secolul nostru se deosebesc de cele facute acum un secol sau doua, chair daca indivizii apartin aceleiasi culturi si religii. Acest fapt dovedeste  ca aceste marturii sunt strans legate de ideile preconcepute pe care indivizii le au in legatura cu moartea, fiind influentate de credintele lor religioase.

Daca astfel stau lucrurile, se ridica o intrebare justificata: Oare realitatea „lumii de dincolo” ( daca ea exista cu adevarat ! )  variaza in functie de cultura si religia fiecarui om ? Nu ar fi logic sa existe descrieri similare, indiferent de epoca, religia sau cultura in care au trait cei care relateaza aceste experiente ? Exista oare un rai si un iad pentru omul secolului al 21-lea, un altul pentru omul secolului trecut, un altul pentru crestini si un altul pentru necrestini ?

3 ) Daca aceste experiente ar fi reale, se ridica si o alta intrebare : De ce ar proceda Dumnezeu in felul acesta ? Ca sa le arate oamenilor ca exista si o alta realitate decat cea a acestei vieti ? Finalul Parabolei bogatului si saracului Lazar ( Luca 16, 19-31 – Atentie ! Este vorba doar de o parabola ! ),   ne arata ca nu acesta este modul obisnuit prin care Dumnezeu vrea sa-i convinga pe oameni cu privire la adevar. „Dialogul” dintre Avraam si bogatul aflat in locuinta mortilor este plin de invataturi in acest sens:

„ Bogatul a zis: „Rogu-te dar, parinte Avraame, sa trimiti pe Lazar in casa tatalui meu, caci am cinci frati, si sa le adevereasca aceste lucruri, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.” Avraam a raspuns: „Au pe Moise si pe prooroci; sa asculte de ei.” „Nu, parinte Avraame,” a zis el, „ci daca se va duce la ei cineva din morti , se vor pocai.” Si Avraam i-a raspuns: „Daca nu asculta pe Moise si pe Prooroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti.” ( Luca 16, 27-31 )

Nu, Dumnezeu nu se foloseste de morti pentru a-i converti pe cei vii. Metoda aceasta nu face parte din planurile Sale de a-i mantui pe oameni. Daca oamenii nu se lasa convinsi de adevar si nu se convertesc datorita Scripturilor, ei „nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti.” ( vers. 31 )

Avem si o dovada biblica: Lazar ( nu exista niciun indiciu ca este acelasi Lazar din parabola ) a fost inviat dupa patru zile de stat in mormant si totusi, carturarii si fariseii nu au crezut in Iisus. Dimpotriva, in ura lor fata de Mantuitorul, au planuit sa-l ucida si pe Lazar, distrugand in felul acesta una din cele mai mari dovezi ale mesianitatii Sale ( vezi Ioan 11, 47-53 ).

4 ) Nu de fiecare data cand o persoana revine la viata din moarte clinica poveste experiente de felul celor amintite. In multe cazuri exista o tacere absoluta. De ce ? Raspunsul este simplu: Pentru ca oamenii nu au ce povesti. Daca ne referim la exemplele biblice in care avem de-a face nu cu morti relative sau aparente, ci cu moartea reala, definitiva, tacerea este evidenta. Fie ca este vorba de cei inviati in timpurile VT ( 2 Regi 4, 8-37 – invierea fiului sunamitei de catre Elisei ), fie ca e vorba de cei inviati in timpurile NT       ( Luca 7, 11-17 – fiul vaduvei din Nain ; Marcu 5, 21-43 – fiica lui Iair ; Ioan 11, 1-46 – Lazar ; Faptele Apostolilor 9, 36—42 – Tabita ; Faptele Apostolilor 20, 7-12 – Eutih ), niciunul din acestia nu relateaza experiente extracorporale de genul celor amintite. De ce ? Pentru simplul motiv ca nu le-au avut, dovedind ca Biblia are dreptate cand afirma ca in moarte nu exista stare de constienta ( vezi Eclesiastul 9, 5.6.10 ).

Dar tacere intalnim nu doar in cazurile biblice amintite, ci si in zilele noastre. Cunoscutul om de afaceri roman, Silviu Prigoana, povesteste despre accidentul pe care l-a avut la 22 de ani, in urma caruia si-a pierdut piciorul. In 1984, Silviu Prigoana a suferit trei operatii in urma unui accident de munca petrecut pe cand lucra ca frigotehnist la o fabrica din Gherla. Iata ce relateaza dansul in legatura cu acest accident
“In cele trei luni cat am fost internat, am suferit trei operatii, pentru ca mi se tot cangrena piciorul. Trebuia sa-mi taie din el. La cea de-a treia operatie am intrat in moarte clinica. A durat cam 20 de minute, dupa cum mi-a spus medicul anestezist. Poate ca n-au fost 20 de minute, ca medicul era cam batran, poate au fost 8 sau 10 minute, dar ştiu ca am fost in moarte clinica“, a mai povestit Silviu Prigoana, care a infirma teoria conform careia cei care se afla in aceasta stare plutesc ori trec printr-un tunel, la capatul caruia vad “ingerasi si luminite”. “Astea-s vrajeli, fabulatii. Esti mort si gata! Eu, unul, n-am vazut nimic din toate astea! Ce credeti, ca daca as fi vazut ingerasi, nu m-as fi laudat si eu?! Eu n-am vazut nimic!” a conchis, pe un ton relaxat, milionarul clujean.” ( 10 )
5 ) Cercetarile stiintifice din ultimii ani au dus la obtinerea in laborator, fara o aparatura prea sofisticata, a acelorasi stari si experiente pe care le relateaza unii din cei ce au revenit din moartea clinica.

Primul stadiu pe care marturisesc ca il parcurg aceste persoane este cel al parasirii corpului, avand un sentiment de usurare, calm si plutire. Omul vede adesea scene si intamplari din viata personala, dar dintr-o perspectiva diferita – aceea de spectator. Aceste trairi extracorporale sunt aduse ca argument in favoarea ideii de nemurire a sufletului.

In laborator insa, au putut fi obtinute exact aceleasi trairi si experiente, fara ca persoana sa se afle in moarte clinica. Profesorul neurolog Olaf Blanke, impreuna cu colaboratorii sai de la Spitalul Universitar din Geneva, au obtinut marturii ale unor experiente extracorporale  din partea unei paciente supusa unui astfel de experiment, folosind electrozi pentru stimularea cortexului drept. ( 11 )

Al doilea stadiu descris este senzatia de parcurgere a unui tunel luminos , simtind si o adiere de vant. Psihologul american Susan Blackmore este de parere ca senzatia de lumina se produce datorita unei cresteri temporare a activitatii cortexului vizual., in conditiile in care lipsa de oxigen reduce inhibitia fiziologica operata de unele celule asupra altora. Aceasta activitate mai ridicata decat cea normala din cortexul vizual produce senzatia parcurgerii unui tunel luminos. Aceeasi senzatie poate fi provocata si in laborator, in lipsa hipoxiei.

„Cu toate ca aceste relatari par fabuloase, stiinta a reusit sa explice o parte din ele. Datorita faptului ca in momentul mortii, corpul sufera modificari fizice şi chimice, ca scaderea tensiunii arteriale si micsorarea cantitatii de oxigen care ajunge la creier, celulele nervoase ale creierului inceteaza sa mai functioneze. Centrul vazului este primul afectat, iar imaginile sunt percepute tot mai greu. Aceasta duce la senzatia perceperii unei lumini stralucitoare inconjurata de intuneric, perceptie care apare in memorie sub forma unui tunel.” ( 12 )

O teorie revolutionara cu privire la ceea ce se intampla cu organismul uman in clipele dinaintea mortii a fost lansata in 1981 de doctorul Ronald Siegel, psiholog la Universitatea din Los Angeles:

“In momentul in care simte ca se apropie moartea, organismul elibereaza automat o enorma cantitate de droguri sinaptice”. Traducand limbajul stiintific, acea stare de euforie de care vorbesc cei intorsi la viata nu ar fi, potrivit lui Siegel, decat un proces chimic. Ca si cum subiectul ar fi drogat!”( 13 )

Concluzii

Biblia ne invata ca „Dumnezeu vorbeste cand intr-un fel, cand intr-altul, dar omul nu ia seama. El vorbeste prin visuri, prin vedenii de noapte, cand oamenii sunt cufundati intr-un somn adanc, cand dorm in patul lor. Atunci El le da instiintari si le intipareste invataturile Lui, ca sa –l abata pe om de la rau si sa-l fereasca de mandrie, ca sa-i pazeasca sufletul de groapa si viata de loviturile sabiei.” ( Iov 33, 14-18 ).

Nu putem nega faptul ca uneori, in situatii exceptionale si hotarate doar de Dumnezeu, El poate transmite un mesaj personal unui om aflat intr-o stare de viata minima, cu scopul de a-l ajuta sa-si indrepte caile dupa ce va reveni la o viata normala. Dar nu trebuie sa omitem doua amanunte importante:

1 ) Daca Dumnezeu poate proceda in felul acesta, El o face doar atunci cand in trup exista inca viata, fie ea chiar la parametri scazuti, avand scopul de a-l intoarce de pe caile lui gresite.

2 ) Chiar daca ar fi reale, experientele extracorporale din moartea clinica nu dovedesc in niciun fel continuarea vietii dincolo de momentul decesului. Asa cum am subliniat deja, „trairile” si senzatiile relatate de unele persoane pot fi obtinute si prin simulari in laborator, fara ca persoanele sa se afle in moarte clinica. Ele apartin vietii, nu starii de moarte.

Ce se afla dincolo de pragul mormantului ? Acolo se afla, asa cum afirma Biblia, „locul tacerii”  ( vezi Psalmul 115, 17 ). Unul singur ne poate raspunde la aceasta intrebare: Cel care a gustat cu adevarat moartea, dar S-a intors din ea biruitor asupra ei:

„Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma. Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor.” ( Apocalipsa 1, 17up.-18 )

Creatorul vietii si al tuturor lucrurilor din Univers este singurul care ne poate spune ce e dincolo de moarte. Si Biblia, Cuvantul Lui, este plina de marturii in acest sens:

– In moarte nu exista constienta de sine ( Eclesiastul 9, 5 )

– In moarte nu exista intelepciune ( Eclesiastul 9, 10 )

– In moarte nu exista sentimente ( Eclesiastul 9, 6 )

– In moarte nu exista activitate ( Eclesiastul 9, 10 )

- In moarte nu exista dialog, comunicare ( Psalmul 115, 17; 88, 10-12 )

– In moarte nu exista laude la adresa lui Dumnezeu ( Isaia 38, 18 pp.; Psalmul 115, 17 )

– In moarte nu exista speranta ( Isaia 38, 18 up. )

– In moarte nu exista memorie ( Psalmul 6,5; 88, 12 )

Si totusi, moartea nu este un punct. Christos a biruit moartea prin propria Sa jertfa, facand ca deasupra oricarui mormant sa straluceasca speranta invierii si a unei vieti fara de sfarsit. O viata cat viata lui Dumnezeu !

Aceasta este adevarata nadejde a crestinului ! Nu raiul, nu iadul, nu purgatoriul, inventate de oamenii care i-au dat crezare mai degraba „sarpelui celui vechi” ( Apocalipsa 12, 9 ) decat Creatorului, ci invierea prin puterea Celui care marturiseste despre Sine:
„Eu sunt invierea si viata ! Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai.” ( Ioan 11, 25 )

Lori Balogh

Referinte:

( 1 ) http://www.clujeanul.ro/cluj/marturii-de-dincolo-de-moarte-2396662

( 2 ) http://www.odaiadesus.ro/tunel.html

( 3 ) http://www.geocities.com/levitki/opinii/moartea.htm

( 4 ) http://facultate.regielive.ro/cursuri/medicina/medicina_legala-67163.html

( 5 ) http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri-Interviu—Moarte-clinica-Suntem-un-abur-ce-piere-934.htm

( 6 ) Idem

( 7 ) Idem

( 8 ) http://www.clujeanul.ro/cluj/marturii-de-dincolo-de-moarte-2396662

( 9 ) Idem

( 10 ) Idem

( 11 ) http://news.bbc.co.uk/2/hi/health/2266740.stm

( 12 ) http://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte_(mitologie)

( 13 ) http://www.clujeanul.ro/cluj/marturii-de-dincolo-de-moarte-2396662

Astazi se vorbeste foarte mult despre manageri. Adica, pe intelesul tuturor: administratori. Din nefericire, in ultimii ani am auzit de foarte multe exemple de administratori de rea credinta care au falimentat intreprinderi nenumarate, ducand nu numai la inmormantarea industriei nationale, dar si la ruinarea multor persoane si familii care au ramas fara locuri de munca.
Si totusi DE CE ?
Sa ne imaginam un scandal atat de intalnit in zilele noastre.Un administrator este concediat pentru risipirea fondurilor unei mari companii, o banca de exemplu. Deoarece desfacera contractului de munca se face cu un preaviz de 15 zile, angajatul s-a gandit sa depuna toate eforturile pentru a-si asigura existenta in viitor. Asadar el face un plan ingenios pentru perioada concedierii. Daca o persoana este datoare bancii cu 1000 de lei, administratorul  propune ca aceasta sa inapoieze doar jumatate din datorie, astfel incat creditorul sa se considere achitat de cealalta jumatate de datorie. Daca o alta persoana este datoare cu 1000 euro acesta ii anuleaza 200 euro din datorie,  lasandu-l dator doar cu 800 de euro. Nu vi se pare cunoscut acest scenariu? El seamana identic cu cel din ” Pilda ispravnicului necredincios”.
Iata deci ca ideea de administrator  nu este straina de Cuvantul lui Dumnezeu. Ea apare insa intr-un termen mai invechit pentru zilele noastre : ispravnic, dregator.
Domnul Christos  a vorbit de mai multe ori in predicile Sale despre subiectul  ispravniciei.  Pilda polilor, Pilda talantilor si Pilda ispravnicului necredincios sunt numai cateva exemple in acest sens. De ce a revenit El mereu asupra acestui subiect ? Apostolul Pavel ne raspunde scurt si concret :
“Iata cum trebuie sa fim priviti noi : ca niste slujitiri ai lui Hristos, si ca niste ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu.  Incolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare sa fie gasit credincios in lucrul incredintat lui “. ( 1 Corinteni 4, 1-2 )
Referitor la Pilda ispravnicului necredincios, unii teologi sustin ca, dintre toate parabolele pe care le-a spus Domnul Christos, aceasta este cea mai dificil de interpretat. La prima vedere sau la o citire superficiala, s-ar parea ca incompetenta si necinstea sunt laudate in aceasta parabola. Nu era ceva neobisnuit pentru Iisus sa foloseasca astfel de ilustratii.
Care a fost scopul folosirii acestei pilde in care se pare ca valorile caracterului personajului principal se contrazic cu tot ceea ce facea si invata Mantuitorul ? Este un paradox.
Exista doua elemente importante din aceasta istorisire care trebuie clarificate :
1.  v 8 – Stapanul a laudat siretenia angajatului sau: ispravnicul necredincios.
2.  v 9 – Parabola sugereaza ca o anumita relatie cu lucrurile profane, cu bogatiile nedrepte, conduc la primirea Imparatiei.
Desigur, Iisus nu putea sa incurajeze necinstea angajatului. Biblia contine destule exemple in care persoane bine intentionate au apelat la minciuna si  inselaciune, dar niciodata faptele lor nu au fost laudate si date ca exemple de urmat. Dumnezeu care a spus : “Sa nu furi !”, “Sa nu minti !”, “Sa nu poftesti !”... nu  e schimbator. El nu putea ca in persoana lui Iisus sa laude necinstea, siretenia si coruptia ispravnicului.
Stapanul din pilda l-a laudat pe ispravnicul nedrept ( vers.8 ). Cel care spune aceste cuvinte de lauda este  “omul bogat “ din vers 1. Este cu totul de neconceput ca Iisus sa fi adus o lauda absoluta planului ispravnicului necinstit de a-si insela stapanul. Evaluarea din partea lui Isus a acestui ispravnic este descoperita in expresia “ispravnicul nedrept “. Totusi, intrucat aceasta lauda constituie punctul culminant al parabolei, reiese ca Isus a gasit in lauda omului bogat adusa ispravnicului sau ceva folositor pentru  invatatura ucenicilor Sai si a celor care-L ascultau.
“Acest om a laudat istetimea celui ce l-a inselat pentru ca lucrase intelepteste. Dar lauda omului bogat nu era si lauda lui Dumnezeu. Domnul Christos nu l-a laudat pe slujitorul necredincios, dar El s-a folosit de o intamplare bine cunoscuta spre a ilustra lectia pe care El dorea sa-i invete. ” Faceti-va prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte “, a spus El, ” pentru ca atunci cand veti muri, sa va primeasca in corturile vesnice “ E. G. White, “Parabolele Domnului”,  pag, 255
Chiar daca unii teologi considera ca Iisus a spus aceasta parabola pentru a descreti fruntea ascultatorilor Sai (ca o gluma, spre amuzamentul lor) , realitatea este ca Iisus, prin aceasta intamplare reala, a castigat atentia ascultatorilor Sai, indreptandu-le privirea spre concluziile profunde din versetele 10, 11 si 12.
Ispravnicul nedrept din parabola il reprezinta pe poporul Israel caruia i-au fost incredintate adevarurile sfinte pentru binecuvantarea lumii. Cuvantul lui Dumnezeu, Legea Sa, fagaduintele Sale, binecuvantarile spirituale si materiale de care s-a bucurat Israel ca natiune pentru a duce lumina planului de mantuire pana la marginile pamantului, poporul ales le-a folosit pentru el insusi, pentru a se imbogati si pentru a se inalta pe sine. In curand, israelitii aveau sa dea socoteala de ispravnicia lor.  Anul 34 d.Ch se apropia si  poporul Israel avea sa fie concediat din rolul de ispravnic al Planului mantuirii pentru omenire.
Dupa rostirea parabolei, Mantuitorul face o afirmatie socanta : “Caci fiii veacului acestuia fata de semenii lor sunt mai intelepti decat fiii luminii. “ ( vers. 8 )
Ce vrea sa spuna Iisus aici ?
“Fiii veacului acestuia” sunt ” fiii acestei lumi ” ( traducerea KJV ), sau literal: “copiii acestui
veac “. Aceia care traiesc pentru lumea aceasta sunt asezati  in contrast cu aceia care traiesc pentru lumea viitoare, “ copiii luminii “. Ei sunt mai intelepti decat cei ce traiesc pentru viata vesnica. Oamenii care traiesc exclusiv pentru viata aceasta dau adesea pe fata mai multa sarguinta, ravna si pricepere in urmarirea aceea ce le ofera lumea aceasta decat crestinii in pregatirea lor pentru ceea ce le ofera Dumnezeu.
“Si Eu va zic : “Faceti-va prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte, pentru ca atunci cand veti muri sa va primeasca in corturile vesnice. ” ( vers. 9 )
CE NU vrea Iisus sa intelegem din aceasta parabola ?
1. Prietenii adevarati nu se castiga cu ajutorul banilor, al bogatiilor nedrepte, care nu ne apartin. “Pilele” si relatiile nu fac parte din metodele lui Dumnezeu. A-ti face prieteni cu ajutorul banilor este o provocare careia multi i-au cazut in capcana.  Experienta arata ca atunci cand se termina banii, se termina si prietenia.
2. Iisus nu vrea sa intelegem ca mantuirea se poate cumpara. Cerul nu se cumpara cu valori pamantesti.
3. Viata vesnica nu incepe in momentul cand murim. Cei care isi incheie viata pe acest pamant, nu intra imediat in rai. Biblia ne invata altceva: 1) rasplata va fi data la revenirea lui Iisus ( vezi  Ioan 14,1-3 ; Apocalipsa 22, 12 ) si  2) intrarea in Imparatia lui Dumnezeu va avea loc dupa inviere (  1Cor. 15,51-54 )
4. Nici un muritor nu are autoritatea sa ne primeasca in “corturile vesnice”. Autoritatea acesta o are doar Mantuitorul care a platit pentru mantuirea noastra.
Ce vrea Iisus sa ne transmita prin acest sfat ?
Sa definim termenul ” bogatii nedrepte “:
I  – Expresia vrea sa sugereze dispretul fata de asa-zisele bogatii ale acestei lumi. “Nu va strangeti comori pe pamant unde le mananca moliile si rugina, si unde le sapa si le fura hotii” ( Matei 6, 19 )
II – Chiar daca Iisus a spus ucenicilor Sai aceasta parabola, tinta o reprezentau fariseii care se gaseau printre ascultatorii Sai ( vezi vers. 14 ). Acestia erau tributari indreptatirii prin fapte.
III – Ispravnicul  din parabola s-a purtat nedrept cu bogatiile stapanului care nu-i apartineau. Stapanul de drept al acelor bogatii era proprietarul lor. In calitatea sa de administrator, el s-a erijat  pe nedrept in postura de proprietar al acelor bunuri, administrandu-le in mod nedrept. El era un proprietar nedrept din 2 puncte de vedere : 1 ) bunurile nu-i apartineau ; si 2 ) nu le-a administrat corect.
Intr-un sens mai larg, ispravnicul  nedrept il reprezinta pe poporul evreu. Intr-un sens mai restrans, el  ne reprezinta pe fiecare dintre noi.. In aceasta viata, cu totii suntem ispravnici ai bunurilor incredintate de Dumnezeu. Parabola talantilor ne prezinta cateva bogatii ( talanti ) pe care Dumnezeu ni i-a incredintat.  Facultatile mintale,  vorbirea,  influenta,  timpul, sanatatea,  puterea,  banii,  simtamintele de amabilitate, de bunatate si blandete, indemnurile generoase si o intelegere imediata a lucrurilor spirituale sunt talente pretioase care il aseaza pe posesorul lor sub o grea raspundere.
In afara de cele enumerate, toate darurile si toata destoinicia, fie innascuta sau dobandita, naturala sau spirituala, sunt talanti de la Dumnezeu incredintati spre slava Sa si spre binecuvantarea semenilor.
Mai exista si darurile speciale ale Duhului Sfant enumerate in Rom.12, 6-8 ; 1 Cor. 12 si Efeseni 4 : profetia, invatarea, slujirea, darnicia, carmuirea, intelepciunea, cunostinta, credinta, vindecarea, facerea de minuni, deosebirea duhurilor, darul limbilor, interpretarea limbilor, administrarea, evanghelizarea, pastorirea etc.
Multe din aceste daruri sunt legate de acest pamant , fiind de aceea ” bogatii nedrepte ” ( in sensul ca apartin acestei lumi nedrepte ). Ele mai sunt considerate nedrepte si pentru ca  noi nu suntem proprietarii lor de drept, ci ne-au fost incredintate pentru a le folosi nu in mod nedrept si egoist, ci pentru slava lui Dumnezeu. In parabola Sa, Mantuitorul ne avertizeaza ca va veni un timp cand vom da socoteala de lucrul incredintat.
Prin sfatul :” Faceti-va  prieteni cu ajutorul bogatiilor nedrepte ” Domnul Isus doreste sa spuna ca darurile si talentele incredintate trebuie sa le punem in slujba semenilor nostri, deoarece El se identifica cu fiecare din cei pe care noi ii slujim.
“Adevarat va spun ca oridecateori ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut. Caci am fost flamand si Mi-ati dat de mancat ; Mi-a fost sete si  Mi-ati dat de baut ; am fost strain si  M-ati primit ; am fost gol si M-ati imbracat ; am fost bolnav si ati venit sa Ma vedeti ; am fost  in temnita si ati venit pe la Mine. “ ( Matei 25, 35. 36. 40 )
Cine locuieste in corturile vesnice ca sa aiba autoritatea sa ne primeasca acolo ?  Dumnezeu, Domnul Christos si ingerii sunt locuitorii lor. Mantuitorul ne-a spus ca ne va pregati un loc. Acele locuri ne asteapta. Punand talantii la schimbator, folosind darurile lui Dumnezeu in scopul slujirii semenilor nostri, noi devenim impreuna lucratori cu fiintele ceresti, asemanandu-ne in caracter cu ele. . Atunci cand vom muri ,sau cand cele pamantesti vor pieri, pazitorii de la portile ceresti vor putea spune: “Bine rob bun si credincios. Ai fost credincios peste putine lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intra in bucuria Stapanului tau.”
( Matei 25, 21.23 )
O observatie: Versetul 9 este o exprimare a lui Isus in limba traditiei si culturii iudaice ce exista pe vremea lui Iisus ( vezi si Parabola cu “Bogatul si saracul Lazar” inspirata tot de acolo ).
Concluzia ( parafrazarea ) versetului 9:  Faceti-va prieteni cu ajutorul “bogatiilor nedrepte”, adica a darurilor si talentelor incredintate de Dumnezeu, chiar daca ele sunt trecatoare si apartin acestui veac ( banii folositi in scopuri umanitare sau in lucrarea lui Dumnezeu, vindecarea, darul limbilor, etc ), pentru ca atunci cand cele pamantesti vor pieri ( “veti muri” ),  ingerii si Domnul Iisus, care s-a identificat cu fiecare persoana pe care ati ajutat-o sau ati indrumat-o spre El, sa va primeasca in Imparatia Sa.
Luca 16,10-12: Mesajul lui Iisus
In mesajul Sau, Mantuitorul subliniaza clar si fara echivoc faptul ca nu accepta nicio scuza pentru necinste. Toti care aceia care doresc sa fie ucenicii Sai trebuie sa fie caracterizati de integritate si cinste exemplara.
“Cine este credincios in cele mai mici lucruri este credincios si in cele mari ; si cine este nedrept in cele mai mici lucruri este nedrept si in cele mari. “
Nu exista nimeni pe pamant care sa sustina ca  Dumnezeu nu i-a incredintat nici un talant. Din enumerarea anterioara am ajuns la concluzia ca toti avem cel putin un talent (inzestrare) pe care trebuie sa-l punem la schimbator.
In Evul Mediu, un om privea la ridicarea unei constructii monumentale.Un lucrator a trecut cu o roaba de mortar.
- “Ce faci?” l-a intrebat omul nostru.
- “Duc niste mortar, doar atat !”- a raspuns muncitorul obosit si plictisit. Un altul a trecut cu niste pietre de temelie.
-”Ce faci ? “ a fost intrebat si el ?
-” A, nimic. Doar car niste pietre.” Apoi a trecut al treilea cu niste materiale de constructie.
-”Ce faci ? “ a fost intrebat si el. Lucratorul a raspuns :
-”Construiesc o catedrala ! “
Observati diferenta intre cei trei lucratori ? Ce credeti ca da sens slujirii noastre ?  Lucrul pe care il facem , atitudinea pe care o avem fata de ceea ce facem sau motivatia  noastra ? Dragostea fata de Dumnezeu ne va motiva si va da sens atitudinii noastre care se va reflecta in calitatea slujirii noastre. Dragostea ne va motiva si va da valoare fiecarui talant oricat de neinsemnat poate fi pentru noi, dar nu si pentru Dumnezeu.
Nu trebuie neglijate nici cele mai umile indatoriri. Orice lucrare, orice munca cinstita sunt o binecuvantare si savarsirea lor cu credinciosie, poate dovedi destoinicie pentru datorii mai inalte. Orice lucru, oricat de neinsemnat ar fi, facut pentru Dumnezeu cu o totala predare de sine, este primit de El tot asa ca si cel mai mare serviciu.
“Deci daca n-ati fost credinciosi in bogatiile nedrepte, cine va va incredinta adevaratele
bogatii ? Si daca n-ati fost credinciosi in lucrul altuia, cine va va da ce este al vostru? ” ( vers.11.12 )
In lume, averea personala este masurata in valorea contului din banca, mai ales in valuta, in numarul proprietatilor, a terenurilor, a automobilelor si marcii acestora, a operelor de arta, a actiunilor si a bijuteriilor in cantitati industriale pe care le posezi. In  realitate exista doua sisteme de valori : cel pamantesc, trecator  si cel ceresc, vesnic. Ce valoare am avea daca am pierde toate averile pamantesti? Valoarea omeneasca difera de valoarea cereasca. Valoarea cereasca a fiecarui om este valoarea sangelui lui Iisus care s-a jertfit pe Golgota.
Inca de la o varsta frageda am fost invatati sa avem grija de lucrurile noastre, de jucariile noastre, de hainele noastre, altfel nu intram in posesia altora mai pretioase. In cele spirituale lucrurile stau invers. Isus spune ca cinstea fata de  lucrurile altuia ne va califica in administrarea lucrurilor noastre.
Fiecare din noi a inceput cu ceea ce apartinea Altuia – viata noastra.
“Nu stiti ca voi nu sunteti ai vostri ? Caci ati fost cumparati cu un pret. Proslaviti dar pe Dumnezeu in trupul si in sufletul vostru care sunt ale lui Dumnezeu. “ ( 1 Corinteni 6, 19.20 )
Ceea ce avem este un dar de la Dumnezeu. Fara Dumnezeu nu am fi detinut nimic. Asa ca ceea ce facem si ceea ce avem este darul lui Dumnezeu.
Mesajul este clar.
1- Intr-o zi Dumnezeu ne va chema la judecata. Avem promisiunea lui Dumnezeu ca daca am fost credinciosi in administrarea a ceea ce Ii apartine, El ne va incredinta ceva pentru vesnicie:   “o mostenire nestricacioasa si neintinata, care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi. ” ( 1 Petru 1,4 )
2- In aceasta parabola Isus accentueaza cinstea si credinciosia : ” Cine este credincios ( sau
nedrept )  in cele mai mici lucruri este credincios ( sau nedrept ) si in cele mari. “  ” Daca n-ati fost credinciosi in lucrul altuia, cine va va da ce este al vostru ? “
Cand administratorii acestor scurte imprumuturi pe care le numim “viata” vor fi chemati sa dea socoteala de ispravnicia lor, Dumnezeu le va pune o singura intrebare : AI FOST CREDINCIOS ?
” Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit .” ( 1 Petru 4,10 )
Fie ca fiecare din noi sa poata da un raspuns pozitiv, prin viata pe care o traim prin harul lui Dumnezeu si alegerea pe care o facem acum.

Mihaela Balogh

- despre cresterea Bisericii -

La mijlocul lunii iunie 1941, “vulpea desertului”- maresalul german Erwin Rommel – aflat la baza egipteana de langa Libia, statea in cumpana daca sa cucereasca Alexandria, Cairo si Canalul Suez. Cu versata sa “Afrika Korps”, era hotarat sa-i scoata afara din nordul Africii pe britanicii aflati sub comanda generalului Archibald Wavell. Golful Alexandriei era ticsit de nave de aprovizionare britanice, iar Rommel stia ca, pentru a fi sigur de reusita, trebuia sa distruga acest port, indepartand astfel un port maritim esential aliatilor pentru innoirea trupelor,completarea arsenalului si aprovizionare.
Pentru a salva acest port,britanicii au pus la cale una dintre cele mai inteligente farse ale razboiului. Locotenentul Jasper Maskelyne, un magician profesionist, a elaborat un plan minutios lipsit de scrupule. S-a construit rapid un fals port Alexandria, cam la o mila de-a lungul coastei, la Maryut Bay.
In timpul zilei, Maryut Bay parea o asezare  tipic egipteana de cocioabe, insa noaptea, o retea ingenioasa de lumini si umbre, la nivelul solului, reproducea perfect portul Alexandria. Structuri marioneta de panza au fost construite pentru a parea niste vase uriase in port. Un simulacru de far a fost asezat pe linia tarmului pentru a-i  “ghida”  pe pilotii bombardierelor din Luftwaffe. Au fost plasati explozibili care sa simuleze explozia munitiei.
Falsul port era complet operational in seara zilei de luni 23 iunie, insa nemtii nu s-au aratat. In noaptea urmatoare bombardierele au aparut. La inceput, au zburat jos si repede spre portul Alexandria. La vreo 2500 m dedesupt, luminile din Maryut Bay licareau pline de viata in timp ce adevaratul port, Alexandria, era invesmantat  intr-un intuneric total. Pe masura ce pilotii germani se apropiau, nebanuind nimic, au fost derutati. In loc sa se increada in instrumentele si hartile lor, pilotii din fruntea escadrilei s-au bazat pe ceea ce vedeau si, spre usurarea comandantului portului Alexandria, bombardierele germane s-au intors spre Maryut Bay, falsul port. Pe masura ce avioanele inamice se apropiau , luminile falsului port s-au estompat amagitor, ca si cum ar fi fost camuflate in asteptarea raidului. Focul  antiaerienelor a lovit cu furie avioanele, in timp ce acestea isi aruncau in van bombele pe plaja nisipoasa.
Pentru desavarsirea farsei, in timpul comunicatiilor special destinate interceptarii de catre germani, comandantii aliati s-au prefacut a fi ingrijorati de avariile portului si, chiar in timp ce bombele cadeau la Maryut Bay, brigazile militare din portul Alexandria au raspandit cu repeziciune peste adevaratul oras ” resturi” de vase si “daramaturi ” din hartie pentru a simula in fata avioanelor de recunoastere ca tintele ar fi fost serios deteriorate.
Trucul a fost cum nu se poate mai eficient. Pilotii germani si ofiterii de spionaj au crezut ca bombardamentul a fost reusit si distrugator. Timp de opt nopti atacurile feroce au continuat, fara ca cea mai mica dauna sa fie produsa adevaratului port. Apoi, crezand ca portul este distrus, atacurile au incetat. Hitler si-a indreptat atentia inspre Rusia. Saptamana urmatoae intaririle aliatilor au inceput sa soseasca. Rommel, maresalul german, a pierdut batalia chiar in saptamana cand credea ca a fost castigata.

Acum sa incercam sa facem cateva conexiuni. Ar putea exista vreo legatura spirituala intre acest episod legendar din zilele celui de-al doilea razboi mondial si starea de crestere a bisericilor crestine ? Mai exact, este posibil ca Satana sa foloseasca cu succes o strategie similara pentru a-i amagi pe crestini ?
Intr-un numar al revistei “Semnele Timpului” din 2006 au fost publicate cateva articole despre dezvoltarea fara precedent a crestinismului. Erau amintite biserici din America de Nord cu 15.000-20.000 membrii, adevarate megabiserici care functionau mai degraba ca societati cu profit de zeci de milioane de dolari anual. Willow Creek Community Church este una dintre cele trei megabiserici fruntase .
Scriitorul James Rutz a ajuns la concluzia ca, cel mai probabil inainte de anul 2032, intreaga lume va fi crestinata. Sa fie oare aceasta implinirea profetiei Domnului Hristos din Mat.24,14 : ” Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor.Atunci va veni sfarsitul”.?
Biserica Evanghelica din SUA a constatat ca in lumea crestina au inceput sa se simta din nou pulsatiile unei cresteri numerice vizibile. Insotiti de manifestari miraculoase, misionarii Coalitiei Crestin Evangelice, aflati in avanposturi pe meleagurile Africii si Asiei, aduc sub steagurile crestine mii de noi-convetiti,  pe fondul unor manifestari miraculoase cum ar fi invierea mortilor. China reprezinta un sol fertil, crestinismul aparand pentru  tineri ca un inlocuitor al comunismului.
Reporterii de la “Dawn Fridayfox”, prezinta cu lux de amanunte peste 40 de cazuri in care, deopotriva tineri si varstnici, crestini sau pagani, bebelusi, oameni decedati in spitale, vrajitori, ofiteri de politie, pastori si politicieni, cu totii au avut deja parte de experienta minunata a invierii.
Biserica Romano-Catolica, aflata si ea in aceasta competitie a miracolelor de seama, isi prezinta inviatii in maniera unei invingatoare ce revendica mereu istoria. In lucrarea sa “Inviat din moarte – 400 de marturii adevarate despre invieri miraculoase”, Albert J. Hebert prezinta o lista interminabila de mutilati, spanzurati, putreziti, morti inhumati de cativa ani si chiar avortoni, care au inviat de-a lungul secolelor, prin mijlocirea la fel de dezinteresata a  truditorilor din misiunile catolice, plus o vie si detaliata descriere a iadului si a paradisului. Convertirile masive inregistrate in urma acestor miracole alimenteaza previziunile ca, inainte de anul 2032, intreaga populatie a globului va fi convertita la crestinism.
Ar putea exista vreo legatura spirituala intre acest episod legendar din zilele celui de-al doilea razboi mondial si starea de crestere a bisericilor crestine din zilele noastre ?  Mai exact, este posibil ca Satana sa foloseasca cu succes o strategie similara pentru a-i amagi pe crestini ?
Cresterea Bisericii inseamna extinderea Imparatiei lui Dumnezeu. S-au scris sute de articole si s-au sustinut numeroase expuneri cu privire la acest subiect. Carti, clipuri si casete, promitand  secretele ” cresterii bisericii, “  sunt produse aproape fara limita. Institutii, centre si experti in “cresterea bisericii”, ofera seminarii care promit sa dubleze sau chiar sa tripleze dimensiunile congregtiei. O cautare pe Google pe acest subiect afiseaza 260.000 de site-uri. Relatiile publice si tehnicile de marketing sunt folosite cu precadere intr-un efort de  atac a Imparatiei Intunericului.
Insa este posibil ca oamenii lui Dumnezeu sa fie deviati de la adevaratul inamic si de la adevaratele tinte ? Este posibil ca aceasta adevarata manie a ” cresterii bisericii ” sa se bazeze de fapt pe o iluzie ?
O atenta trecere in revista a rezultatelor miscarii de crestere a bisericii ofera putine dovezi care sa sugereze ca a cauzat vreo paguba, cat de mica, imparatiei lui Satana.
Nu cumva “bombele”  cresterii bisericii  nu ajung sa loveasca vreo tinta satanica reala ? Nu cumva ele reduc activele Imparatiei lui Dumnezeu, in timp ce lasa neatinsa imparatia intunericului? Nu cumva e posibil ca, in loc sa fie Biserica aceea care cucereste lumea, in realitate lumea sa fie aceea care face incursiuni cotropitoare in biserica ?
Cum sunt acesti crestini convertiti in comparatie cu cei rezultati in urma lucrarii lui Pavel?
”Caci uite, tocmai intristarea aceasta a voastra dupa voia lui Dumnezeu, ce framantare a trezit in voi? Si ce cuvinte de dezvinovatire ? Ce manie ! Ce frica ! Ce dorinta aprinsa ! Ce ravna ! Ce pedeapsa ! In toate voi ati aratat ca sunteti curati in privinta aceasta. “ ( 2 Corinteni 17,11 )
Are loc o convertire autentica ?
“Pentru fiecare suflet cu adevarat convertit, relatia cu Dumnezeu si cu cele vesnice va constitui chestiunea majora a existentei. Insa unde este, in bisericile populare de astazi, spiritul de consacrare fata de Dumnezeu ? Cei convertiti nu leapada mandria si iubirea de lume. Ei nu sunt mai dispusi sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-L urmeze pe Isus cel bland si smerit, decat erau inainte de convertirea lor. “ ( E. G. White,     “Tragedia veacurilor”, pag.463 )
Am fost avertizati ca Satana va incerca sa impiedice o adevarata redesteptare, ” prin introducerea uneia false In acele biserici pe care le poate aduce sub puterea sa inselatoare, va face sa para ca binecuvantarea speciala a lui Dumnezeu este revarsata; se va manifesta ceva ce este considerat drept un interes religios deosebit. Multimile se vor bucura ca Dumnezeu lucreaza in mod minunat in favoarea lor, in timp ce lucrarea este a unui alt spirit. Sub o masca religioasa, Satana va cauta sa-si extinda influenta asupra lumii crestine. “ (  Idem pag. 464 )
Biserica primara reprezinta un model pentru o autentica crestere a bisericii. Inspiratia descopera de ce ucenicii erau atat de eficienti: ”Ei nu isi modelasera credinta si invatatura sa se potriveasca dorintelor ascultatorilor lor, nici nu au tinut ascunse adevaruri esentiale pentru mantuire in incercarea de a-si face invatatura mai atragatoare. Ei prezentasera adevarul cu simplitate si claritate, rugandu-se pentru convingerea si convertirea sufletelor. Si se straduisera sa-si aduca viata in armonie cu propria invatatura , pentru ca adevarul prezentat sa se recomande singur constiintei tuturor oamenilor.”
(  E. G. White, “Istoria faptelor apostolilor”, pg.330 )
Se ridica o intrebare :Cat de mare este biserica mea ? Nu !Nu este o intrebare biblica. Ea nu se afla in centrul Bibliei. Este insa o intrebare la care trebuie sa ne gandim serios din perspectiva pe care am prezentat-o mai sus.
De doua ori Domnul a trebuit sa-i spuna lui Ghedeon : “Poporul este prea mult.”( Judecatori.7,2.4) Regele David a fost mustrat pentru numaratoarea poporului ( vezi  2 Sam. 24 ). Acela care alearga dupa multimi va fi dezamagit. Multimile de la inceputul lucrarii lui Ioan Botezatorul s-au risipit. Aceasta i-a dezamagit pe ucenicii proorocului (  Ioan3,26 ). Insa multimile care l-au parasit pe Ioan ca sa-L urmeze pe Isus, L-au parasit curand si pe Isus ( Ioan 6,66 ). Profetul Isaia prezisese ca Isus va merge singur la cruce ( Isaia 63,3 ).
Isus nu putea sa fie mai clar. Scopul evanghelizarii nu este in primul rand cresterea bisericii, ci rodnicia bisericii. Nu cantitatea Il intereseaza pe Dumnezeu in primul rand, ci calitatea

( Ioan 15,16 ). Hristos a blestemat smochinul ca o demonstratie a felului in care El priveste cresterea plina de pretentii, dar lipsita de roade ( Mat.21,18-20 ). Dumnezeu nu are nevoie de crestini de decor. O gradina nu se masoara dupa numarul plantelor care cresc in ea. Nu e nici o arta sa umpli o gradina cu buruieni infloritoare, care par pline de vigoare, insa se cere multa grija, munca si deprindere ca sa faci gradina respectiva sa aduca roade.
Conteaza felul in care se realizeaza cresterea bisericii. Conteaza metodele. Conteaza oamenii cu care se umple biserica. Metodele lui Satana de crestere a bisericii ameninta sa distruga biserica. Metodele lui Dumnezeu o vor consolida.
Binecunoscutul predicator baptist englez Charles Spurgeon spunea candva.”Cand am auzit de congregatii mari adunate de muzica unui cor bun, mi-am amintit ca acelasi lucru se intampla si la opera, si la sala de concerte, si nu am simtit vreo bucurie.” Astazi, ca si in trecut, “Satana isi are propriile mijloace amagitoare prin care planuieste sa ticseasca biserica de falsi credinciosi, urmand ca prin intermediul lor sa poata lucra cu si mai mult succes la slabirea cauzei lui Dumnezeu”. ( Review and Herald,10 ian1893 )
Trupul omenesc este un model folositor pentru biserica (1Cor. 12,12 ;Ef. 5,23 ; Col. 1,18 ) si ofera o privire de profunzime asupra cresterii sanatoase. El, corpul omenesc, ne ofera posibilitatea sa observam ca nu orice crestere este sanatoasa, pe deoparte, iar pe de alta parte, ne ofera posibilitatea sa facem diferenta intre cresterea normala, sanatoasa, si o crestere anormala, bolnava. Acest lucru este util in intelegerea cresterii normale sau patologice a Bisericii.
1.CRESTEREA IN TALIE.
Atunci cand indivizii nu mai cresc in lungime, pot incepe sa creasca in latime. Daca este excesiva aceasta crestere, ea nu inseamna conditie fizica, ci mai degraba OBEZITATE. Nu este o crestere folositoare. Ea provoaca multe boli. Scade rezistenta organismului. Scurteaza viata. Apare atunci cand aportul de alimente depaseste cantitatea de efort ce trebuie depusa pentru arderea caloriilor. Caloriile goale si fast-food-urile sporesc aceasta problema.
Asa se intampla si pe plan religios. Obezitatea spirituala este vazuta in bisericile unde membrii participa la biserica si primesc hrana, insa sunt angajati intr-o masura prea mica in lucrarea pentru Christos. Predici de tip fast-food pot intretine pe ascultatori (o paine neagra de casa te satura. Nu trebuie sa mananci multa caci e hranitoare. O paine umflata cu afanatori si alte E-uri, nu ne da senzatia de satietate. Mananci multa, dar nu te simti satul.). Teorii inedite, teatralitate, senzational sau povesti hazlii pot parea sa starneasca interesul religios, insa cresterea numerica nu este insotita de o crestere pe masura a puterii spirituale. Membrii nu aduc roada ; ei nu fac nimic pentru inaintarea Imparatiei lui Dumnezeu in jurul lor. Ei nu isi recunosc adanca nevoie continua de pocainta si de o viata sfintita ascendenta. Nicio biserica ce creste simtitor cu crestini ce doar incalzesc scaunele si sunt iubitori de inchinare distractiva nu poate avea o crestere sanatoasa. Cu timpul, acesti membrii nu vor contribui la intarirea bisericii, ci mai degraba la dereglari spirituale serioase in interiorul bisericii.
Medicii solicita pacientilor supraponderali sa piarda in greutate. Marele Medic face acelasi lucru in cadrul bisericii. El are diferite metode : zguduirea, cernerea. Domnul Hristos afirma despre Tatal Sau: ”Pe orice mladita care este in Mine si n-aduce roada, El o taie; si pe orice mladita care aduce roada, o curateste ca sa aduca si mai multa roada.” ( Ioan 15,2 )
Numai in Biblie putem gasi sfaturi demne de incredere cu privire la modul in care trebuie sa aiba loc o crestere corespunzatoare   a bisericii . Exista un singur lucru pe care nu avem dreptul sa-l facem, iar acela este sa judecam inima vreunui om sau sa ne indoim de motivatiile sale. Se cere mare atentie in  acceptarea membrilor in biserica, deoarece Satana isi are propriile mijloace amagitoare prin care planuieste sa ticseasca biserica de falsi credinciosi, urmand ca, prin intermediul lor, sa poata lucra cu mai mult succes la slabirea cauzei lui Dumnezeu.
Mantuirea implica predarea deplina in fiecare domeniu al vietii, si, in majoritatea cazurilor, cei care ies din aceasta lume vor trebui sa-si schimbe garderoba, dieta, modul de recreere etc.Vorbirea lor se va schimba. Obiceiurile, cultivate toata viata, incurajate de societate si aprobate de celelalte biserici trebuie abandonate. Aceste schimbari necesare nu vor fi pe placul celor lumesti, care le vor privi ca stranii, inguste, extreme si fanatice.
Isus a avertizat : “Intrati pe poarta cea stramta. Caci larga este poarta, lata este calea care duce la pierzare si multi sunt cei ce intra pe ea. Dar stramta este poarta, ingusta este calea care duce la viata si putini sunt cei ce o afla. ” ( Mat.7,13.14 ).
Desi nu promovam  biserici sfrijite si saracacioase, avem nevoie de biserici fara colesterol. Aceasta se va intampla cand de la amvoanele bisericilor se va predica Cuvantul lui Dumnezeu asa cum este el, intreg, neciuntit, nemodificat si integru, iar membrii vor trai in tot Adevarul, vor trai prin Cuvantul lui Dumnezeu.
2. CRESTEREA FORTATA
Pentru a pastra cresterea echilibrata si sanatoasa, organismul reglementeaza cu grija cresterea printr-o varietate de mecanisme. Aceste mecanisme de protectie pot fi depasite si distruse chiar si in oamenii normali, prin administrarea unor hormoni precum cei de crestere. In anumite cazuri, acesti hormoni pot parea chiar sa stimuleze cresterea, dar, de fapt, ea este dezechilibrata. Sunt sportivi care sunt atat de  preocupati de cresterea musculara incat sunt dispusi sa-si sacrifice sanatatea pe termen lung prin anabolizanti si substante mai daunatoare. In cele din urma apare diformitatea, se instaleaza slabiciunea.
Crestere fortata spiritual poate fi uneori vazuta in redesteptari evanghelice si harismatice moderne.Sunt accentuate adevaruri solemne, necesare, care favorizeaza cresterea, fara a fi evidentiate deopotriva si “adevarurile probatoare” care le echilibreaza. CREDINTA fara fapte, DRAGOSTEA fara Lege,    INDREPTATIREA fara sfintire sunt trei hormoni de crestere  religiosi obisnuiti. Redesteptarile pot apela la emotii si sentimente, trecand pe langa filtrul mintii, dar fara sa ajunga vreodata cu adevarat la inima. Acest fel de crestere creaza niste pitici diformi si un crestinism schimonosit. Duce la amagirea oamenilor care cred ca sunt crestini, care cred ca sunt mantuiti, pentru ca au experimentat culmi emotionale, poate chiar cu lacrimi profunde. Apostolul Pavel declara: ”Nu m-am ferit sa va vestesc TOT planul lui Dumnezeu.” ( F.A.20,27.)
El nu a predicat doar partile populare si acceptate ale Cuvantului lui Dumnzeu; el l-a predicar pe tot. De asa ceva este nevoie pentru o crestere armonoasa, simetrica.
3.CRESTEREA NEOPLAZICA-TUMORILE
In cazul cel mai  fericit, tumorile sunt benigne. Iar in cel mai rau – maligne. Nimeni nu poate nega cresterea in cazul cancerului – este o crestere rapida, vizibila. Desi stadiile sale pot fi inselatoare, si pot parea chiar inofensive, cancerul se intinde repede in intregul corp. Aceasta este o crestere care nu aduce viata, ci moarte. Cancerul este o crestere care foloseste bogatele resurse ale intregului corp pentru o cauza locala, necontrolata, restransa. Nu exista nici un leac pentru aceasta crestere, ea trebuie depistata repede si eradicata.
Tumorile spirituale prezinta aceleasi caracteristici cheie. Ele consuma fara sa produca, si nu reactioneaza la controlul extern. Ele sunt in mod egoist independente si au o gandire congregationala. Daruirea  nu se face cu sacrificiu. Darurile pentru lucrarea mondiala nu depasesc nivelul de simboluri, in timp ce fondurile sunt pastrate pentru nevoile locale (din motive cat se poate de cucernice- vezi apostolul Iuda in cazul mentionat in Ioan 12,3 sau regele Saul in 1Sam.15,15 ).
Egoismul este incompatibil cu crestinismul.Adevaratii crestini nu vor cauta propria comoditate. Adevaratii crestini nu vor folosi niciodata fonduri pentru extravaganta si parada intr-o regiune, in timp ce alte parti ale viei Domnului se sting, din lipsa de fonduri. Cei cu adevarat convertiti vor avea un interes  egal in ce priveste lucrarea din toate partile viei.
4. CRESTEREA IN INALTIME
Asa cum nu orice crestere este buna, nu orice crestere este rea. Cresterea in inaltime este dezvoltarea si cresterea normala. Ea este determinata in parte de mostenirea noastra genetica. Unii oameni sunt inalti; altii sunt scunzi.
La fel, unele biserici au potentialul de a fi mari; altele nu. Bisericile mai mari si liderii lor nu trebuie sa dispretuiasca bisericile mai mici; nici bisericile mici si liderii lor nu trebuie sa le invidieze pe cele mai mari.
Insa cresterea nu este determinata numai genetic ; si dieta joaca un rol important in crestere. Unele persoane sunt scunde, oprindu-se din crestere, deoarece nu au putut sau nu au vrut sa se hraneasca corespunzator.Copiii primilor colonisti europeni ai Americii au fost scunzi pentru ca nu au putut beneficia de o alimentatie corespunzatoare in timpul anilor de crestere.
Apostolul Pavel ii cheama pe crestini la cresterea in inaltime in sens spiritual: “Pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, LA INALTIMEA STATURII PLINATATII LUI HRISTOS.” ( Efeseni 4, 13 )
Aceasta nu este o crestere numerica, ci o crestere in caracter, o crestere in har. Acest tip de crestere nu se poate realiza prin anxietate si ingrijorare : “Si apoi cine din voi chiar ingrijorandu-se poate sa adauge chiar un cot la inaltimea lui ? ” ( Mat. 6,27 ), nici prin eforturi de autoindreptare. Este roada naturala care insoteste consacrarea deplina si zilnica  inaintea Domnului :“Ci credinciosi adevarului in dragoste, SA CRESTEM IN TOATE PRIVINTELE, ca sa ajungem la Cel ce este Capul,Hristos.” ( Efeseni. 4,15).
“Sa crestem in toate privintele “=   in credinta ( 2 Cor10,15 ),  in cunostinta, in har (2 Petru 3,18), in intelepciune (  Luca 2,52 ),  in invatatura ( Efeseni 6,4 ),  crestere spre mantuire ( 1 Petru 2,2 ), sa creasca roadele neprihanirii ( 2 Cor. 9,10 ). Sa crestem in toate privintele.
5. CRESTEREA PRIN FERTILITATE
Cresterea prin fertilitate este o crestere numerica. Dumnezeu vrea ca familiile sa creasca. Finalitatea inmultirii necesita unirea deplina dintre sot si sotie in cadrul familiei.
Pentru Avraam si mai tarziu pentru fiul sau Isaac, cresterea prin fertilitate devenise un test al credintei. Vreme de 25 de ani, Avraam si Sara au incercat sa aiba un fiu. Ei si-au facut partea. Cu toate acestea nu a venit niciunul ! In dorinta lor naturala, justificabila, de a avea un urmas, ei au abandonat planul lui Dumnezeu dupa 15 ani de esec. Neincrezandu-se in Domnul, Avraam si Sara au analizat rational situatia, ajungand la un consens :Sara a propus, Avraam a acceptat. Avraam a comis adulter si, desi cresterea numerica a venit ca urmare naturala, a fost o crestere bastarda.
Ce ar tebui sa facem atunci cand Dumnezeu a incuiat pantecele evanghelistic ? Nu ar trebui sa ne descurajam. Nu trebuie sa-i invinuim si sa-i criticam pe altii. Trebuie sa ne asiguram ca biserica, mireasa lui Christos, este strans unita cu Christos. Este singura cale pentru o crestere autentica. Daca biserica este strans unita cu Dumnezeu prin credinta, putem astepta momentul in care El va deschide pantecele. Nu trebuie sa cautam alte metode pentru cresterea numerica a bisericii, caci ele nu vor produce decat roade bastarde.
Dumnezeu ne-a promis cresterea la fel de sigur, cum i-a promis-o si lui Avraam. Si putem sa ne incredem in fagaduint Sa. Chiar daca asteptam 10, 20, 30 de ani, fagaduinta ramane sigura. Isus a ramas credincios atunci cand lucrarea Sa a parut lipsita de roade. El s-a increzut in calauzirea Tatalui Sau.
Ce este biserica din care faci parte: un port fals sau unul adevarat?
Adevaratul port era in intuneric, in timp ce falsul port era plin de lumina. Lumina lui Hristos lumineaza din biserica noastra, sau ea este pusa sub obroc, adevaratii cautatori indreptandu-se spre alte biserici crestine ?
Ce fel de semnale transmitem  spre a fi interceptate de cei din afara bisericii ? Semnale reale sau false care sa-i descurajeze pe cei interesati sa caute adevarul in aceasta biserica ? Putem transmite adevarul sau subiectivismul, experientele cu Dumnezeu sau dezamagirea membrilor fata de ceea ce au crezut ca e biserica si ce este a de fapt in realitate, bucuria suferintei si biruintei cu Christos sau descurajarea si deprimarea.
Faptele apostolilor 2, 42 : “Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatura frateasca, in frangerea painii si in rugaciuni.”
Aceasta este adevarata crestere si dezvoltare. Pentru aceasta crestere trebuie sa ne rugam, apoi sa lucram in credinta si puterea Duhului Sfant care a realizat cresterea Bisericii primare.
Mihaela Balogh

O sarbatoare inofensiva ?

Sarbatoarea de Halloween a ajuns, cel putin pentru americani, cea mai importanta sarbatoare dupa cea a Craciunului. Anual, americanii cheltuiesc cu aceasta ocazie circa 2,5 miliarde de dolari si, avand in vedere influenta culturii americane asupra intregii lumi, tendinta este ca sarbatoarea sa fie “importata” de cele mai multe popoare de pe pamant.

La prima vedere, totul pare distractiv si inofensiv: dovleci luminati, masti lugubre, costume de vampiri si vrajitoare, schelete, paianjeni, fantome si pisici negre…Totul pare o joaca de copil…Este ziua in care adultii redevin copii, intrecandu-se in glume si farse care starnesc zambetul si rasul intr-o viata  atat de plina de tristete. Pe buna dreptate, aparatorii acestei sarbatori din ce in ce mai raspandite intreaba: “Ce e atat de rau in Halloween ? E vorba doar de un joc inofensiv de copii…Ce e rau in faptul de a ne amuza putin ?”

Si totusi…Halloween , cu costumele sale infricosatoare, cu accesoriile destinate sa trezeasca groaza si cu aerul sau lugubru, desi pare un joc inocent de copil, isi are radacinile intr-un trecut sinistru si demonic, de care oamenii care-l promoveaza nu sunt constienti.

Putina istorie

Care este originea sarbatorii de Halloween ?

Istoria ei incepe odata cu vechii celti – popor care a trait cu doua milenii in urma in teritoriile de azi ale Irlandei, Marii Britanii si ale nordului Frantei. Adoratori ai naturii si avand un mare numar de zei ( intre care un rol important il avea soarele ), vechii celti sarbatoreau noul an pe 1 noiembrie. Ziua marca sfarsitul recoltarii si al anotimpului calduros ( anotimpul soarelui ) si inceputul iernii friguroase si intunecate.

Din 31 octombrie pana in 2 noiembrie, celtii aveau o sarbatoare inchinata lui Samhain, zeul pagan al mortilor. Ei credeau ca, in timpul acestei perioade, Samhain aduna toate sufletele celor ce murisera in anul precedent, hotarand ce forma vor lua in anul urmator. Se credea ca aceste suflete puteau lua forma unui corp omenesc sau, in functie de hotararea zeului, puteau fi condamnate sa traiasca in trupuri de animale. Cei mai rai dintre oameni ( sufletele lor ) urmau sa ia forma unei pisici negre. Sarbatoarea avea drept scop sa-l insele pe Samhain , determinandu-l sa dea sentinte mai blande, fapt pentru care adoratorii lui se rugau si-i aduceau ofrande.

Conform Enciclopediei Britanice, perioada cuprinsa intre 31 ocombrie si 2 noiembrie era perceputa de celti ca un timp plin de pericole, de teama si evenimente supranaturale. Se credea ca atunci lumea zeilor devenea vizibila si , pentru a trece cu bine de aceasta perioada, celtii trebuiau sa aduca numeroase ofrande si sacrificii de tot felul.

In noaptea de 31 octombrie ( ajunul Anului Nou celtic ), dupa ce recoltele fusesera stranse si puse la adapost, celtii incepeau sarbatoarea propriu-zisa. Mai intai erau aprinse focurile in casa. Apoi druizii ( preotii celti ) se intalneau pe culmile dealurilor, in adancul padurilor de stejar, aprinzand focuri sacre cu scopul de a speria spiritele rele si de a-l onora pe zeul soare. Apoi, oamenii aduceau jertfe zeilor lor din recoltele anului si din animale, in tot acest timp ei dansand in jurul focurilor. In dimineata urmatoare, oamenii reaprindeau focul in casele lor cu foc “sfant” , pentru a alunga spiritele rele si a-i proteja in sezonul de iarna.

Se credea ca in 31 octombrie sufletele mortilor vizitau propriile case, fapt ce facea ca sarbatoarea sa capete o semnificatie sinistra. Aspectul lugubru era accentuat si de tot felul de “accesorii” care trezeau repulsie si groaza: fantome, pisici negre, vrajitoare, demoni de tot felul care se plimbau in acea noapte. In acelasi timp, sarbatoarea lui Samhain era considerata perioada cea mai propice casatoriilor, norocului, sanatatii si mortii, ea devenind precursorul Halloween-ului de azi. In concluzie, originea Halloween-ului nu este chiar atat de inocenta.

Dupa ce romanii au invadat Irlanda si Insulele Britanice, a avut loc o fuziune intre sarbatoarea celtica a lui Samhain si sarbatorile romane Feralia si Pomona. Feralia , celebrata in 21 februarie, era ziua dedicata de romani mortilor. In realitate, ea nu era altceva decat o zi a betiilor si orgiilor, ca multe alte sarbatori romane. Pomona ( zeita romana a fructelor si fertilitatii ) era celebrata pe 1 noiembrie, simbolul ei fiind marul. Timp de trei secole dupa cucerirea celtilor de catre romani, obiceiurile si traditiile legate de sarbatoarea celtica a lui Samhain s-au amestecat cu cele ale sarbatorilor romane Feralia si Pomona, rezultand un hibrid pagan ce va sta la baza viitoarei sarbatori “crestine” Halloween.

“Crestinarea”

Dupa incheierea persecutiilor romane indreptate impotriva crestinilor din timpul primelor trei secole , biserica crestina , sustinuta de autoritatile civile, a inceput sa imprumute diferite traditii si obiceiuri pagane, dandu-le o haina crestina. Un rol important in trecerea de la vechile sarbatori pagane Samhain si Pomona la actuala sarbatoare de Halloween l-a avut obiceiul crestinilor de a-i sarbatori pe martirii crestini din timpul persecutiilor romane. Existau zile speciale pentru comemorarea martirilor , insa s-a ajuns la o problema majora: numarul martirilor ce trebuiau sa fie comemorati era cu mult mai mare decat cel al zilelor anului. Faptul i-a determinat pe conducatorii bisericii crestine din secolul al patrulea sa desemneze o zi comuna pentru celebrarea tuturor martirilor.

Astfel in 609 d.Ch., Papa Bonifaciu IV a declarat vechea sarbatoare romana Feralia ca devenind crestina. Odata cu aceasta schimbare, Feralia nu mai era o ocazie de a-i onora pe toti mortii, ci doar pe “sfintii” decedati. In locul orgiilor, betiilor si alcoolului, ziua de Feralia devenea o ocazie de rugaciune si meditatie, ceea ce nu era deloc un lucru rau. De asemenea, vechea denumire de Feralia a fost schimbata in Ziua Tuturor Sfintilor . A urmat apoi modificarea datei: Papa Bonifaciu IV a mutat celebrarea tuturor sfintilor din 21 februarie in 13 mai, pentru ca Papa Grigore III ( 731-741 ) sa mute din nou celebrarea tuturor sfintilor pe 1 noiembrie – aceeasi data cu cea a vechii sarbatori pagane celtice a lui Samhain. Astfel, ziua de 1 noiembrie a adevenit oficial Ziua Tuturor Sfintilor ( in engleza: All Hallows Day ) , de unde si denumirea actuala de Halloween.

“Crestinarea” vechii sarbatori pagane nu era insa incheiata. In 988, biserica apuseana a instituit o noua zi : Ziua mortilor, cu scopul de a-i comemora pe toti credinciosii botezati decedati despre care se credea ca sunt in purgatoriu, pentru a fi acceptati de Dumnezeu. Incepand cu secolul al 13-lea , sarbatoarea a devenit universala. Astfel, 1 noiembrie devenea sarbatoarea tuturor mortilor despre care se credea ca sunt in cer, iar 2 noiembrie devenea comemorarea mortilor despre care se credea ca sufera in purgatoriu. In ansamblu, ajunul ( 31 octombrie ), Ziua Tuturor Sfintilor ( 1 noiembrie ) si Ziua Mortilor ( 2 noiembrie ) formeaza ceea ce englezii numesc “Hallowmas” – o reflectare a vechii si paganei sarbatori celtice a lui Samhain. Ceea ce astazi e considerat a fi o sarbatoare crestina, curata si sfanta provine in realitate dintr-o sarbatoare pagana si plina de orgii si superstitii.

In timp, sarbatoarea a devenit atat de populara incat Martin Luther a ales tocmai perioada de Halloween pentru a afisa in 1517 tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg, Germania. Acesata a fost inceputul Reformei care a zguduit din temelii stalpii bisericii crestine.

Pe masura ce numarul colonistilor europeni sositi pe pamant american crestea, numarul traditiilor, superstitiilor si  practicilor religioase europene a inceput sa patrunda in noile teritorii. In ce priveste Halloween-ul, o inflenta puternica a fost simtita in America odata cu imigrarea a milioane de irlandezi cu ocazia secetei din 1846. Halloween a devenit, asemenea Craciunului, o sarbataore nationala , fiind insotita de defilari, serate, costumatii specifice, deghizari, farse , focuri si multe alte obiceiuri. In lumina originii sale pagane, dovedita istoric, mai poate fi considerata sarbatoarea de Halloween ca fiind doar o joaca inofensiva de copil ?

Semnificatii ale simbolurilor si obiceiurilor de Halloween

Desi cei mai multi dintre noi cunoastem majoritatea simbolurilor ce insotesc Halloween-ul , putin dintre noi constientizam semnificatiile lor ascunse si originea lor pagana. Iata o lista cu cateva din simbolurile principale care insotesc sarbatoarea:

1) Farsele

Celtii credeau ca sufletele mortilor reveneau pe pamant in noaptea de 31 octombrie, provocand tulburari si stricand recoltele. Mai credeau, de asemenea, ca in aceasta perioada zeii le jucau feste. De aici provine obiceiul farselor legate de aceasta sarbatoare.

2) Dovleacul

Este, fara indoiala, cel mai cunoscut simbol al Halloween-ului. Originea obiceiului de a folosi dovleci luminati in noaptea de Halloween se trage din traditii irlandeze vechi de secole. Cinematografia a avut si ea un rol decisiv in promovarea obiceiului, ca si in cazul altor simboluri: schelete, povesti cu fantome, magie, vrajitoare, vampiri, pisici negre, demoni s.a.

Obiceiul cioplirii dovlecilor sub forma unor capete de monstri isi are originea in traditii irlandeze vechi. Lumanarea aprinsa in interior face ca acest chip cioplit sa capete o infatisare demonica. In folclorul irlandez exista o legenda care explica originea acestui obicei: povestea lanternei lui Jack. Legenda spune ca un barbat glumet si betiv pe nume Jack a reusit sa-l pacaleasca pe Satana sa urce intr-un copac. Apoi, pentru a-l impiedica pe Satana sa coboare din copac si sa vina dupa el, Jack a sapat o cruce in trunchiul copacului. Satana nu a putut cobora din copac decat dupa ce i-a promis lui Jack ca nu-l va ispiti niciodata. Dupa un  timp, Jack a murit. Sufletul sau nu a fost primit nici in rai, datorita sireteniei sale, nici in iad, datorita promisiunii facute de Satana. Singura concesie care i s-a facut a fost aceea de a putea lua un taciune cu care sa-si lumineze drumul dintre rai si iad, ramanand pentru totdeauna in intunericul dintre cele doua lumi.

Din aceasta legenda provine obiceiul de Halloween de a pune in dovlecii ciopliti o lumanare, amintind de “lanterna” lui Jack. Obiceiul poate fi regasit si in Ardeal, chiar inainte ca in Romania sa ajunga sarbatoarea de Halloween , scopul sau fiind acela de a goni spiritele rele care incep sa colinde lumea odata cu venirea iernii.

3) Marul

Simbolul marului este legat de vechea sarbatoare romana Pomona, celebrata pe 1 noiembrie. Romanii considerau marul drept un simbol sfant al zeitei Pomona. Din combinarea vechilor sarbatori Samhain ( a celtilor )  si Pomona ( a romanilor ) a rezultat ceea ce astazi numim Halloween. Aceeasi origine o are si obiceiul ( jocul ) de a prinde merele cu dintii dintr-un bol mare de apa.

4) Liliecii

Fiind animale nocturne care se hranesc cu sange ( unele specii ), asocierea lor cu Halloween-ul nu a fost dificila. Ei sunt considerati simboluri si reprezentanti ai raului, insotindu-i pe vampiri si vrajitoare, despre care se crede ca se transforma in lilieci tocmai pentru a zbura usor pe timp de noapte.

5) Pisicile negre

Sunt considerate inca din antichitate purtatoarele unor duhuri rele , fapt pentru care, in Evul Mediu, ele erau vanate si arse pentru alungarea spiritelor rele care le stapaneau. Pisica neagra este un simbol strans legat de Halloween, primind conotatii oculte.

6) Scheletele umane

Dat fiind faptul ca vechea sarbatoare celtica a lui Samhain era un festival al mortilor, prezenta scheletelor era inevitabila. Credinta populara era ca in noaptea de Halloween spiritele mortilor reveneau pe pamant, aducand tulburari si pagube oamenilor.

7) Vrajitoarele

Sunt simboluri importante ale Halloween-ului, crezandu-se ca in aceasta noapte ele au puteri mult mai mari decat in restul anului. Asocierea maturei face ca simbolul sa fie si mai pregnant. O vrajitoare calare pe matura in lumina lunii este una din cele mai clasice imagini asociate sarbatorii de Halloween. Matura era considerata un simbol al fertilitatii, de unde provine obiceiul gospodinelor de a sari peste ea in timpul Sabatului Vrajitoarelor. Cu cat saritura era mai inalta, cu atat recolta urma sa fie mai bogata.

8)  Bufnita

Simbolul isi trage renumele din superstitia ca bufnita se hraneste cu sufletele muribunzilor. Pana azi se crede ca tipatul bufnitei este un semn al mortii si al dezastrelor, fapt pentru care aceste pasari au devenit simboluri ale raului.

9) Mastile

Folosite din cele mai vechi timpuri in ceremoniile religioase, ele aveau rolul de a-i proteja pe oameni de spiritele rele. Confectionate din diferite materiale ( hartie, plastic, etc. ), mastile folosite in timpul sarbatorii de Halloween reprezentau de obicei o fata falsa, cu scopul de a deruta spiritele rele si de a-i apara pe oameni de influenta acestora.

10) Luna

Este si ea un simbol important al Halloween-ului, astrul nocturn  fiind asociat in mitologie cu sufletele mortilor si facand parte din scenariul celor mai de groaza povesti.

11) Paianjenul si plasa de paianjen

Fiind o insecta ce prefera intunericul, dezordinea si pustietatea, paianjenul a devenit un alt simbol important al Halloween-ului, sugerand ideea de loc lugubru, bantuit si uitat de oameni.

Toate aceste simboluri , atunci and se regasesc impreuna in practicile sarbatorii de Halloween, creeaza o atmosfera lugubra, sinistra si de groaza. Ele nu au nimic in comun cu crestinismul, cu Evanghelia mantuirii, cu frumoasele promisiuni ale lui Dumnezeu si nici cu frumusetea unei vieti traite in Christos.

Halloween in lumina Bibliei

Sarbatoarea de Halloween provine dintr-o credinta opusa adevarului biblic: credinta in nemuririi sufletului. Biblia ne invata ca moartea este moarte, nu viata traita intr-o alta sfera de existenta. Nici vorba ca ceva din fiinta noastra sa mearga, dupa moarte, in rai, purgatoriu sau iad. Starea de inconstienta din timpul mortii este sugerata in Cuvantul lui Dumnezeu prin folosirea substantivului “somn” si a verbului “ a adormi” ( vezi 1 Regi 15, 8; 14,31; 16,28; Daniel 12, 2; Ioan 11, 11-14, etc. ). Faptul ca mortii se afla intr-o stare de inconstienta totala este clar subliniat in Biblie:

“Cei vii, in adevar, macar stiu ca vor muri. Dar cei morti nu stiu nimic si nu mai au nicio rasplata, fiindca pana si pomenirea li se uita. Si dragostea lor, si ura lor, si pizma lor demult au si pierit si niciodata nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare…

Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta ! Caci in locuinta mortilor in care mergi nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune.” ( Eclesiastul 9, 5-6. 10 )

In ce priveste tendinta crestinilor de a imprumuta tot felul de traditii, superstitii si obiceiuri pagane, Biblia este din nou foarte categorica:

“Asa vorbeste Domnul: “Nu va luati dupa felul de vietuire al neamurilor si nu va temeti de semnele cerului, pentru ca neamurile se tem de ele. Caci obiceiurile popoarelor sunt deserte…” ( Ieremia 10, 2-3 )

Mantuitorul ne atrage atentia ca traditiile si obiceiurile care nu isi au izvorul in adevarul divin nu au nicio valoare in ochii lui Dumnezeu: “Degeaba Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi niste porunci omenesti…Orice rasad ( obicei, traditie- nota autorului ) pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina.” ( Matei 15, 9.13 )

Dupa eliberarea lui din aspra robie egipteana, poporul Israel a primit o porunca clara din partea lui Dumnezeu:

“Sa nu faceti ce se face in tara Egiptului, unde ati locuit si sa nu faceti ce se face in tara Canaanului, unde va duc Eu ! Sa nu va luati dupa obiceiurile lor ! …Paziti poruncile Mele si nu faceti niciunul din obiceiurile urate care se faceau inaintea voastra ca sa nu va spurcati cu ele. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.” ( Leviticul 18, 3.30 )

Aceleasi principii sunt valabile si azi, in crestinismul care a preluat tezaurul adevarului de la vechiul Israel. Din nefericire, biserica crestina a adoptat, usor si pe neobservate, tot felul de practici pagane, intre care se numara si sarbatoarea de Halloween. In felul acesta, false doctrine satanice au capatat un vesmant “ crestin”, dandu-le o mai mare putere de amagire.

In pofida atator argumente istorice si biblice, Halloween-ul continua sa atraga, fiind privit ca un simplu joc amuzant de copii. Asemenea unui “mormant varuit”(  Matei 23, 27 ), Halloween-ul este stralucitor si atragator pe dinafara, insa in ochii lui Dumnezeu el nu este altceva decat un morman de murdarii spirituale care-i sunt dizgratioase si respingatoare.

Niciun om, nicio institutie sau biserica nu au libertatea de a “crestina” un obicei, o traditie sau o superstitie care nu isi are izvorul in adevarul Scripturilor. Singura atitudine acceptata de Dumnezeu in fata unor astfel de practici si obiceiuri este respingerea lor neconditionata.

Lori Balogh

Pentru a putea intelege clar trecutul si a ne pune in legatura corecta cu prezentul si cu viitorul este necesar ca noi sa mergem mai departe decat numai sa acceptam istoria creatiunii si raportul potopului lui Noe din Geneza. Crearea lumii noastre, cu toate materialele ei minunate, actiunea legilor naturale si puterea data pe fata in pregatirea unui mediu ideal pentru un om incantat si fericit ne descopera un Dumnezeu al iubirii.

Istoria potopului lui Noe cu totala nimicire a celor nelegiuiti ne zugraveste un Dumnezeu al dreptatii. Dar numai a gandi despre Dumnezeu ca despre Cineva care se manifesta ca un Dumnezeu iubitor si just nu explica natura asa cum o gasim noi azi.

Poate ca voi putea lamuri punctul la care doresc sa atrag aici atentia, reamintind un capitol din copilaria mea. Am avut privilegiul de a creste intr-o familie crestina si de a participa la o scoala primara bisericeasca. In educatia mea primara s-a staruit mult asupra faptului ca Dumnezeu era un Dumnezeu al iubirii. El a facut lumea noastra frumoasa si a umplut-o cu cele mai minunate lucruri pentru a dovedi iubirea Sa. Ceea ce era accentuat mai mult era starea originara a lucrurilor, perioada edenica. De asemenea, era aratat cat de drepte si adevarate sunt judecatile Lui.

Dar cand am crescut, am inceput sa cercetez mai mult lucrurile din jurul meu si am fost socat cand am vazut atat de multe dovezi de ura si varsare de sange. Cuiburile pasarelelor pe care le observam erau in mod obisnuit jefuite de puii care erau inghititi de un talhar crud. Soricelul de camp se ascundea cu frica in vreun smoc de iarba toata ziua si cand se lasa noaptea se aventura intr-o primejdioasa umblare dupa hrana, scapand de multe ori ca prin urechile acului de pisicile, cucuvelele si vulpile gata sa-l inhate.

Adesea, urmele pe care le vedeam prin zapada se terminau cu smocuri de par si pete de sange. Micutele animale pe care noi copiii le indrageam in anii aceia ai copilariei mureau de vreo moarte naprasnica si cruda. Cu cat observam mai mult natura din jurul meu, cu atat devenea mai evident ca lumea noastra este sub stapanirea coltilor si a falcilor. Adesea imi era smulsa din inima intrebarea: “Unde este acest Dumnezeu al dreptatii si al iubirii?”

Pentru a intelege starea aceasta din lumea noastra, trebuie sa mergem inapoi la Geneza. Cand Adam si Eva traiau in gradina, totul in jurul lor reflecta faptul ca Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii. Totul era armonios. Daca ar fi sa descriem tesatura vietii de atunci, am spune ca urzeala consta din intreaga viata a plantelor si, tesute transversal prin placutele fire longitudinale, erau firele bataturii, animalele, alcatuind un model frumos in tesatura aceea, traind in armonie paralela, hranindu-se numai cu plante. Binecuvantarea lui Dumnezeu acoperea complet natura. Protectia Lui era atat de deplina, incat Satana nu putea sa faca rau nici chiar unui fir de iarba din toata aceasta creatiune minunata. Atata vreme cat omul a urmat sfatul Creatorului, nimicitorul era incapabil de a face lucrare lui rea.

Dar cand Adam a ales sa nu urmeze sfatul Creatorului Sau, toate acestea s-au schimbat. Omul a ales in mod deliberat sa aiba un fel de purtare in care Dumnezeu nu il mai putea proteja nici pe el, nici pamantul peste care ii daduse stapanire. Satana adusese acuzatia ca Dumnezeu era dictator si arbitrar in felul cum administra universul, conducand lucrurile intr-un fel mai putin vrednic de dorit de cum le-ar fi putut conduce Satana. Era lucrul acesta adevarat? Ostirea universului n-ar fi putut decat sa isi spuna parerea. Nu era decat un singur drum drept si eficient prin care Dumnezeu sa convinga universul ca Satana se insela. Calea aceasta era de a-i da o ocazie sa arate ce fel de conducator ar fi el intr-adevar.

Nelinistea si truda urmau sa fie soarta omului. Dezamagirea, durerea, chinul si, in cele din urma, moartea urmau sa fie consecintele naturale ale felului sau de purtare. Pe langa aceasta, “sub blestemul pacatului toată natura avea sa dea marturie omului despre caracterul si rezultatele rebeliunii fata de Dumnezeu” (PP 59).

Este bine sa ne dam seama de limitele trasate lui Satana si puterii sale. Citim: “Printul raului, cu toate ca poseda intelepciunea si puterea unui inger cazut, nu are putere sa creeze sau sa dea viata; acesta este exclusiv prerogativa lui Dumnezeu” (PP 264). Acest fapt ar trebui sa ne mangaie. Putem avea increderea ca Satana nu va crea vreun monstru precum Frankenstein ca sa ne distruga.

Totusi, trebuie sa ne aducem aminte ca Satana era ingerul de gradul cel mai inalt si ca fusese cel mai puternic inger din ceruri. El poate savarsi minuni (1T 302) si actioneaza in accidente si nenorociri pe mare si pe uscat, in mari conflagratii, in furtuni ingrozitoare si in grindine inspaimantatoare, in viscole, inundatii, cicloane, in valuri ale fluxului si cutremure. El pricinuieste foamete si imprastie germenii bolilor (GC 589, 590). El face vindecari de bolnavi, atunci cand este in avantajul sau. Satana este o fiinta cu o mare inteligenta si a studiat secretele laboratoarelor naturii pentru a descoperi cum poate aduce o cat mai mare distrugere si moarte.

Satana este adevăratul autor al durerilor omenesti. “El (Dumnezeu), n-a facut nici un spin, nici un maracine, nici o buruiană daunatoare. Acestea sunt opera lui Satana, rezultatul degenerarii, introduse de el printre lucrurile pretioase”. (6T 186). “Nici o planta daunatoare nu a fost pusa in marea gradina a Domnului, dar dupa ce Adam si Eva au pacatuit au rasarit buruieni otravitoare…. Buruienele daunatoare sunt semanate de cel rau. Orice buruiana daunatoare vine pe urma semanaturii lui si prin metodele lui ingenioase de hibridizare a stricat pamantul cu buruieni daunatoare” (MS 65,1899).

Declaratiile acestea il infatiseaza pe Satana ca fiind autorul oricarei stricaciuni. Iar el a facut lucrul acesta prin gresita intrebuintare a fortelor naturale. Dar el lucreaza in cadrul unor limite. Ca in cazul lui Iov, el lucreaza in natura numai atat cat ii permite Dumnezeu. In cazul lui Iov, Satana a folosit fiinte umane pacatoase, trasnetul, vantul si, in cele din urma, fata de Iov personal, bacterii producatoare de umflaturi si o sotie cazuta in descurajare. Satana este intotdeauna limitat la legile si procesele naturale. Dar vasta lui cunoastere a legilor naturii il face in stare sa manipuleze lucrurile in asa fel incat sa produca o mare deteriorare si schimbare de la modul original.

In blestemul rostit asupra pamantului din pricina pacatului lui Adam si al Evei, Dumnezeu a spus ca pamantul va produce buruieni daunatoare: “spini si palamida sa-ti dea” (Geneza 3,18). Multe persoane au tras concluzia de aici ca Dumnezeu a creat plante daunatoare dupa saptamana creatiunii. Dar am observat din citatele anterioare ca asemenea plante stricatoare sunt produse de Satana si nu printr-un act creator, ci prin gresita intrebuintare a proceselor naturale.

Descoperirile oamenilor de stiinta cu prilejul studierii proceselor schimbarilor survenite la plante si la animale ne dau o idee de felul cum Satana ar putea realiza aceste schimbari degenerative. Spre exemplu, s-a vazut ca este cu putinta sa fie incrucisate doua soiuri de porumb si sa se obtina un hibrid care produce mai putin caroten – o sursa de vitamina A – decat fiecare din parintii sai. Acest fapt ne da o idee asupra felului in care Satana ar putea produce o deteriorare a continutului nutritiv al materialelor noastre alimentare. Suntem lasati aici la bunul lui plac? Nu, Dumnezeu le-a lasat oamenilor cunostinte cu privire la vitamine care dau capacitatea celor care se informeaza sa-si echilibreze dieta.

Originea plantelor otravitoare a fost citata mai inainte. Oamenii de stiinta au verificat posibilitatea aceasta, de exemplu, in cazul unor anumite soiuri de omag (marul lupului) care nu contin nici un fel de otrava in sucurile lor, dar cand sunt incrucisate dau nastere la un hibrid care contine o substanta extrem de otravitoare numita aconit. Incrucisarea unor anumite soiuri de tutun si arbore de chinina s-a observat ca sporeste cantitatea de nicotina si respectiv de chinina. O serie de plante otravitoare au fost dezvoltate de Satana, dar ca o contrabalansare in privinaa aceasta, Creatorul iubitor a aratat omului cum sa foloseasca unele dintre otravurile acestea impotriva bolilor si molimelor devastatoare.

S-a observat ca incrucisarea unor anumite soiuri ale unor animale blande cum ar fi zebra si calul produce dispozitii irascibile, ceea ce face ca hibridul sa fie incapabil de imblanzire. Aceasta ne da o idee asupra metodei prin care vrajmasul a putut dezvolta soiuri de ucigasi de oameni printre animalele mai mari.

Natura pe care o vedem azi este in mare masura deosebita de cea prezentata lui Adam si Eva. Pe masura ce nelegiuirea creste, binecuvantarea lui Dumnezeu este retrasa din ce in ce mai mult. Lui Satana i se ingaduie sa manipuleze fortele si procesele naturale in chip distrugator. Dar atunci cand observam natura cu un ochi patrunzator, tot putem discerne ca Dumnezeu inca se mai ingrijeste de noi prin dezvoltarea unor agenti de echilibru si descoperindu-le oamenilor studiosi secretelor naturii care pot fi intrebuintate pentru a contrabalansa nimicirea universala planuita de Satana.

Pentru unii ar parea de mica insemnatate daca acceptam evolutia sau creatiunea speciala. Totusi, dovezile ce ne stau in fata descopera ca in acestea sunt cuprinse lucruri de cea mai mare insemnatate. Daca filozofia evolutionista este corecta, omul si-a croit drum in sus printr-o succesiune de vietati slabe, solzoase si paroase si a ajuns la treapta sa superioara prezenta, ducand mai mult sau mai putin cu el mostenirea lui animalica, totusi mentinand o inalta lauda pentru pretioasele lui realizari si o scuza indulgenta cand recade in felurile de viata animalica. Se arata ca, in lumina trecutului sau, a savarsit o lucrare destul de bună.

Pe de alta parte, daca filozofia creationista este corecta, “genealogia neamului nostru… isi traseaza originea in trecut, nu la un sir de germeni, moluste si patrupede in dezvoltare, ci la Marele Creator. Desi modelat din tarana pamantului, Adam era ‚fiul lui Dumnezeu’” (PP 45). Unii au spus in esenta ca mai bine ar vrea sa fie o maimuta avansata decat un om cazut, dar cu prilejul acestei alegeri, ei trec cu vederea ca Hristos a murit nu pentru a salva un animal nobil, ci pentru a face cu putinta reasezarea in locul pierdut printre membrii cazuti ai familiei lui Dumnezeu. Poate fi rascumparat numai acel lucru care s-a pierdut.

Pentru un om evoluat nu este nici o speranta sa scape din lanturile stramosilor lui animalici. Realizarile lui viitoare, datorita naturii trecutului sau, vor fi limitate. Dar inaintea fiecarui om cazut care se pocaieste si primeste mantuirea fagaduita straluceste nadejdea luminoasa a unei desavarsite reintegrari in familia lui Dumnezeu.

In acceptarea istoriei creatiunii din Geneza, combinata cu o intelegere a controversei care are loc astazi in natura intre Creator si Satana, avem o filozofie care explica adevaratul inteles al naturii. In curand, aceasta demonstratie a dreptei pozitii a lui Dumnezeu si a gresitei pozitii a lui Satana se va incheia si frumoasa tesatura a vietii va da din nou pe fata doar lucrarile minunate ale unui Dumnezeu al iubirii.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Ne intoarcem de la “dovada” in favoarea evolutiei, care este atat de nesatisfacatoare, si cautam in natura adevarata dovada care ne va indruma in decizia noastra cu privire la origine. Cercetand cu atentie toata infatisarea naturi vii, gasim ca un fapt foarte evident este acela al diversitatii organice. Dar un fapt aproape tot atat de izbitor ca insasi aceasta diversitate este discontinuitatea acestei variatii la organisme. Adunand toate fiintele vii cu putinta, observam deodata ca variatia observata nu formeaza nici un fel de distributie continua. Dimpotriva, se gasesc o multime de grupe separate si disjuncte.

Lumea vie este un sir de grupe separate, mai mult sau mai putin distincte, intre care intermediarii lipsesc sau sunt foarte rari. In felul acesta caii, bovinele, oile, porcii, trandafirii, petuniile si floarea-soarelui apar fiecare intr-o categorie deosebita de celelalte forme.

Ce influenta are aceasta situatie reala asupra teoriei evolutiei? Ei bine, atat de reala este aceasta discontinuitate a tipurilor fundamentale incat toti evolutionistii bine informati recunosc ca evolutia nu poate fi demonstrata la plantele si animalele vii. Multi autori specializati vorbesc cu indrazneala despre evolutie ca despre un fapt demonstrat. Totusi, atunci cand auzi sau citesti asemenea sustineri seci poti sa fii sigur ca acea persoana nu are o adevarata intelegere a originilor. Evolutionistii care sunt intr-adevar in posesia tuturor faptelor stiintifice vor admite fara retineri ca evolutia nu poate fi demonstrata acum.

Aceasta recunoastere a fost facuta cu cativa ani in urma de vestitul evolutionist si intemeietor al geneticii morganiene, Thomas Hunt Morgan, in cartea lui „Evolutie si adaptare”:

“In decursul istoriei umane, nu cunoastem nici o singura ocazie a transformarii unei specii (tip fundamental) in alta…. Se poate pretinde ca teoria descendentei are lipsuri chiar in ce priveste elementul esential de care are nevoie pentru a pune teoria aceasta pe o baza stiintifica. Lucrul acesta trebuie sa fie recunoscut” (p.43).

Se poate repeta, chiar pe temeiul celor admise de evolutionisti, ca doctrina evolutiei nu poate fi demonstrata stiintific. Numai persoanele insuficient informate vor cauta sa copleseasca pe cineva cu sustineri ca evolutia este un fapt stiintific demonstrat.

Discontinuitatea clar demarcata intre grupele formelor vii face cu totul imposibila confirmarea doctrinei evolutiei in lumea vie. Cu cat studiem mai atent si mai bine rezultatele variatiei si ale hibridizarii, cu atat mai clar devine faptul ca plantele si animalele vii exista in grupuri sau tipuri fundamentale distincte, care sunt separate unele de altele, nu printr-o serie de forme gradate care constituie inele de legatura, ci printr-un abis fara  punte de trecere, care niciodata nu este trecut nici natural, nici artificial. In ciuda multor false povestiri, vrand sa arate contrariul, toate dovezile stiintifice arata ca hibridizarea nu poate sa desfiinteze aceasta discontinuitate fundamentala launtrica, care delimiteaza diversele forme fundamentale ale naturii vii.

In mod firesc, se iveste intrebarea: Daca evolutionisti informati admit ca nu exista proba reala pentru evolutie printre formele vii, unde merg ei pentru a gasi probe mai bune? Vestitul evolutionist, in scrisoarea citata mai inainte, afirma ca proba cea mai buna care se poate obtine se gaseste in fosile. El s-a grabit sa adauge ca nu era un paleontolog (specialist in fosile), ci prietenul sau doctor G.G. Simpson, de la Muzeul American, explicase lucrul acesta spre deplina sa satisfactie intr-o carte noua intitulata „Tempo and Mode in Evolution”. Am obtinut un exemplar al acestei carţi si l-am studiat cu atentie. Inchipuiti-va uimirea mea cu privire la satisfactia prietenului meu evolutionist cu privire la probele pentru evolutie din raportul fosilelor, cand am citit urmatoarea declaratie facuta de aceasta persoana a carei autoritate este pretutindeni recunoscuta:

“Realitatea faptelor este ca multe specii si genuri, de fapt majoritatea, apar brusc in raportul (fosil), diferentiindu-se precis si in multe feluri de oricare grupa de mai inainte si ca aceasta evidenta de discontinuitate devine tot mai comuna, cu cat nivelul este mai inalt, pana cand ajunge universala in ce priveste ordinele si treptele mai inalte….

“Infatisarea raportului sugereaza astfel, in realitate, o discontinuitate normala la toate nivelurile, mai ales la nivelurile inalte. Altii trec complet cu vederea dovada aceasta si sustin ca intreruperile acestea nici nu probeaza, nici nu sugereaza ca este vreun mod normal de evolutie, altul decat acela vazut in grupele care evolueaza continuu si care sunt din abundenta raportate. Aceasta problema esential paleontologica este, de asemenea, de interes crucial pentru toţi biologii si, intrucat exista un astfel de conflict de opinie, neopaleontologii pot alege fie sa creada autoritatea care este de acord cu prejudecatile lor, fie sa nege dovada ca fiind fara  valoare” (p. 99).

Aici ne este zugravit acelasi tablou care se gaseste printre formele vii, o mare variatie in cuprinsul multor grupe, dar o precisa discontinuitate intre grupe. In aparenta, prietenul meu alesese “sa creada autoritatea care este de acord” cu felul sau de a o privi, dar eu in mod firesc m-am agatat de faptul discontinuitatii printre fosile si i-am scris din nou, intrebandu-l cum putea fi satisfacut cu dovada care proba stiintific ca aceeasi discontinuitate o gasim printre formele vii, asa cum aparea la organismele care traisera in trecut. Cu toate ca raspunsese prompt la toate celelalte scrisori, dupa sapte ani inca mai astept raspunsul sau la aceasta intrebare.

De asemenea, este important pentru noi sa observam ca cea mai buna “dovada” stiintifica a evolutiei, pe care Simpson o putea da la iveală din fosile, era un depozit din Anglia in grosime de vreo 16 metri in care amonitul parea sa fie mai aproape de partea de sus a sedimentului decat de partea de jos. Firesc, mintea nepartinitoare poate sa vada ca lucrul acesta nu este o adevarata evolutie, ci numai o variatie in cadrul unui tip fundamental, un tip care incepe si sfarseste cu amonitul.

In general, paleontologii admit ca straturile de roci sunt datate prin fosilele pe care le contin. Lipsa completa (si „completa” inseamna ca nu este nici o exceptie) a unei serii evolutioniste de straturi de roci nederanjate face sa fie absolut fara nici o valoare stiintifica seria de cai, camile si elefanti care sunt adunati din multe locuri de pe fata pamantului si aranjati in mod artificial in muzeele noastre pentru a-i convinge pe cei neinitiati ca evolutia a avut loc. Oasele acestea reprezinta animale reale care au trait pe vremuri, dar aranjamentele de la simplu la complex sunt artificiale reflectand filozofia evolutionista. Paleontologii informati vor recunoaste aceasta.

Pentru a fi convins de evolutie dintr-un studiu al fosilelor, cineva trebuie sa fie foarte credul si, in al doilea rand, cineva trebuie sa aiba un invatator evolutionist care poate sa ofere in mod artificial multele verigi de legatura ce lipsesc pretutindeni printre tipurile fosile discontinue.

Atunci cand cercetatorul atent urmareste toate dovezile pentru origine, el vede ca actuala discontinuitate la plante si animale, fosile si organisme vii, cu absoluta lipsa de forme intermediare intre tipurile fundamentale, plaseaza in realitate evolutionismul nu numai in situatia de a fi lipsit de o dovada reala pentru a-l confirma, ci si intr-o directa disarmonie cu toate dovezile stiintifice, adica demonstrative, cu privire la origine. Pe de alta parte, declaratiile Genezei, ca plantele si animalele au fost nu numai create dupa soiul lor, dar si constituite in asa fel incat sa rodească numai dupa tipurile lor fundamentale caracteristice, gasesc confirmare in dovezile stiintifice corespunzatoare de azi. Atat raportul fosil, cat si formele vii marturisesc ca nici nu a fost si nici nu este dezvoltare de la formele simple la cele complexe de viata.

Evolutionistul se agata de teoria aceasta printr-un anumit fel de “credinta”, care il face in stare sa creada ceva ce se opune dovezilor naturale. Pentru aceia care iau seama la discontinuitatea reala din natura, la acceptarea adevarului istoriei originilor din Geneza, este nevoie de prea putina credinta. Desi admitem liber ca creatiunea speciala nu poate fi demonstrata in laborator, totusi aranjamentul si realizarea din lumea organica sunt in completa armonie cu o asemenea origine si marturisesc incontestabil in favoarea ei. Dupa ce cercetatorul naturii a decis sa accepte evidentele naturale dupa valoarea lor nominala si, in felul acesta, ajunge sa creada in creatiunea speciala, problema urmatoare ce i se infatiseaza este daca sa accepte potopul lui Noe asa cum este descris in Geneza, sau sa ramana la o credinta in uniformitarianism pentru a explica starea prezenta a suprafetei pamantului.

Uniformitarianismul, doctrina care sta la baza evolutionismului, invata ca nu numai suprafata pamantului nostru, ci chiar intreaga lui masa fost prelucrata de actiunea fortelor naturale. Evolutionismul teist, de exemplu, sustine ca suprafata pamantului nostru este asa, din cauza folosirii de catre Dumnezeu a fortelor pur-naturale actionand intr-un mod pur-natural. Cu alte cuvinte, el nu accepta spusele Genezei cu privire la potopul lui Noe.

Evolutionistul teist nu vede fosilele ca pe ramasite de organisme ingropate intr-un potop universal cu cel putin 44 de secole mai inainte, ci drept plante si animale, care in decursul a milioane de ani au fost ingropate prin actiunea fortelor naturale asa cum le cunoastem azi. Aceasta inseamna, pentru el, ca straturile de roci ale pamantului sunt materiale sedimentare care s-au acumulat in decursul unor perioade geologice de timp, mai lungi sau mai scurte, atunci cand o anumita portiune a pamantului a fost acoperita de apa.

Faptul ca fortele naturale ca apa, vantul si vremea isi lasa urmele pe suprafata pamantului suntem cu totii de acord, dar a fost actiunea naturala a acestor forte cu totul sau chiar in principal responsabila pentru structurarea infatisarii pamantului nostru?

(In limitele acestei scurte discutii, este cu neputinta sa prezentam argumentele pro si contra ale uniformitarianismului fata de creationism in ce priveste problemele geologice ale pamantului nostru. Vezi articolul „Dovezi ale unui potop universal” pentru o discutie despre aceasta faza a subiectului precum si despre ramasitele fosilelor. – Editorul. )

Uniunea de Conferinte ale Bisericilor Adventiste din Romania

Grupele de dovezi la care s-a facut referire in paragrafele precedente constituie toate dovezile pe care evoluţionistii le prezinta pentru a-si sprijini credinta in evolutie. Pentru ei lucrul acesta apare atat de concludent, incat ii face chiar sa puna la indoiala inteligenta oricui nu poate sa inteleaga punctul lor de vedere. Dar cercetatorul nepartinitor va observa de indata ca aici avem de-a face cu o extrema saracie de dovezi demonstrabile. Dovada ca apa cauta propriul nivel sau ca viata deriva numai din viata este demonstrabila, dar dovada pentru evolutie nu exista.

In acelasi timp, creationistul trebuie sa recunoasca faptul ca adevarul cu privire la istoria creatiunii din Geneza la fel nu este demonstrabil. Cu alte cuvinte, nici evolutia, nici creatiunea nu pot fi demonstrate in laborator. Nu exista nici o explicatie stiintifica a originilor. Astfel, devine corect sa vorbim despre doctrina evolutiei sau doctrina creatiunii speciale, deoarece si una si cealalta sunt acceptate in acelasi fel, iar omul decide carui grup religios i se va alatura.

Asa cum stau lucrurile acum, evolutionismul si creationismul sunt credinte la care aderentii sunt castigati prin persuasiune si nu prin probe de laborator. Toate volumele de dovezi naturale ce stau la indemana si care sunt in curs de a fi alcătuite arata doar ca plantele si animalele variaza mai mult sau mai putin pe masura ce veacurile trec, dar nu arata ca tipuri fundamentale noi apar sau au aparut din tipurile fundamentale mai simple.

Acest fapt il lasa pe evolutionist in infatisarea de fiu al credintei. Cand este constrans, va admite ca nu are dovada de laborator ca pe pamant apar noi tipuri fundamentale. Dar se va grabi sa explice faptul ca au trecut doua miliarde de ani de cand a inceput evolutia organica pe pamant, asa ca, comparativ vorbind, intreaga lungime a istoriei este doar o clipa de timp. El va explica mai departe ca succesiunea vietii pe pamantul nostru de la simplu la complex este ca un film de cinematograf, dar lungimea vietii unui om este atat de scurta, incat poate face ca observatiile oamenilor sa fie comparabile cu un singur cadru dintr-o pelicula de film. Noua ni se pare ca sta pe loc, dar cand este vizionat din punct de vedere al intregului timp, ni se spune: complexul evolueaza din simplu. Evolutionistul este istet in a prezenta sustineri fundamentale pentru subiecte care nu pot fi nici probate, nici infirmate in laborator.

De fiecare data cand ne gandim la “dovezile” in favoarea evolutiei, situatia se prezinta in felul urmator. Ne gasim intr-un auditoriu cu fata la o mare scena, cu cortina lasata. Urmeaza sa vedem piesa intitulata: “Istoria vietii si pamantul nostru”. Piesa aceasta urmareste sa prezinte “dovezi stiintifice” in favoarea evolutiei. La o margine a scenei sta un evolutionist care slujeste in calitate de cititor al manuscrisului. Ni se spune ca viata a inceput cu o singura picatura de protoplasma si ilustreaza aceasta aratand pe un ecran invecinat microproiectia unui film animat al unei amibe vii. Apoi ne spune ca formele primare ale vietii au fost de forma aceasta monocelulara si ne arata o varietate de asemenea forme. Apoi ne explica faptul ca au aparut treptat forme mai complexe.

Cortina se ridica si vedem intr-adevar o multime de tipuri simple mai complexe. Cortina se lasa si ni se spune ca timpul a trecut si procesele naturale au continuat sa actioneze asupra formelor vii, aparand forme şi mai complexe. Cortina se ridică si, din nou, vedem tipuri mai complexe. Cortina cade si cititorul ne spune despre alte inaintari si, din nou, cand cortina se ridica, ni se arata o populatie si mai diversa, si mai complexa de animale. Ni se arata multe cazuri de variatii in natura, cum ar fi multele soiuri de caini, cai, vite si pisici. Si lucrurile merg asa mai departe pana la sfarsitul “demonstratiei”.

Ne-au fost aratate dovezi reale ale marii diversitati de vietuitoare si ale proceselor de variatie in natura, dar nu ale schimbarii faptice de la simplu la complex. Cititorul de manuscris doar sustinea ca o astfel de schimbare a avut loc. Tot ce avem de facut pentru a accepta evolutia este sa credem sustinerea cititorului de manuscris. Piesa s-a terminat si, cand ne ridicăm sa plecam, cititorul paseste inainte si ne intreaba cum ne-a placut demonstratia convingatoare despre evolutie. Suntem constransi sa admitem ca inca nu suntem convinsi ca o astfel de dezvoltare de la simplu la complex a avut intr-adevar loc. Cititorul de manuscris este uimit, sentimentele lui sunt ranite si, in confuzia lui, trage concluzia ca unica explicatie a necredintei noastre este ca nu suntem destul de inteligenti pentru a vedea lucrul acesta. Adevarul este ca, indiferent daca aceasta diversitate de forme a aparut prin evolutie sau printr-o creatiune speciala, trebuie sa ramana intotdeauna o credinta religioasa, care se bazeaza pe dovezi persuasive, deoarece demonstratia de laborator a oricareia dintre cele doua este imposibila.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Acum sa ne indreptam atentia pe scurt catre acele domenii de dovezi din care evolutionistii extrag “dovezile” lor cele mai bune ca organismele s-au dezvoltat de la simplu la complex, printr-un proces indelungat de evolutie. Domeniile acestea sunt variatia, asemanarea structurala, structurile vestigiale, biochimia, distributia geografica si succesiunea geologica.

Un studiu asupra gradului pana la care plantele si animalele pot sa varieze este foarte interesant. In general, capacitatea de a da nastere la variatii o au toate organismele. Plantele si animalele noastre domestice au fost foarte mult exploatate in aceasta capacitate, ca in cazul multor varietati de grau si a peste 200 de soiuri de caini, care se deosebesc intre ele tot atat de mult ca si cainele pechinez si cainele lup.

Mazarea dulce exista pe la anul 1700 intr-o singura forma, dar astazi gasim ca exista peste 500 de varietati numai din forma Spencer, sau incretita. Evolutionistii umplu mari parti din manualele lor cu rapoarte despre aceste varietati, declarand ca aceasta este o dovada de evolutie. Totusi, ei dau gres in chip curios in a recunoaste faptul ca o simpla sporire a numarului de soiuri in cuprinsul unui tip fundamental nu este evolutie, deoarece evolutia, asa cum o definesc ei, este aparitia unor tipuri fundamentale noi. In toate aceste cazuri, cainii, de exemplu, sunt tot caini, iar mazarea dulce este tot mazare dulce. Cu cat se duce mai departe lucrarea aceasta de producere de varietati, cu atat mai clar, fara sa-si dea seama, evolutionistii demonstreaza adevarul sustinerii Genezei ca fiecare tip fundamental se reproduce dupa tipul sau. Dovada reala este implinirea evolutiei.

Asemanarea structurala apare pe scara larga in natura. Ea este ilustrata prin faptul ca piciorul dinainte al calului, al porcului si al pisicii, aripa pasarii, inotatoarele balenei si bratul omului, toate contin oasele humerus, radius si ulna. Pentru evolutionist, aceasta este o buna dovada ca aceste forme deriva dintr-un stramos comun si sunt, prin urmare, rude de sange. Dar el trece cu vederea posibilitatea la fel de legitima ca aceasta similitudine, care trece prin anumite grupe, nu este decat o indicatie a faptului ca toate sunt opera unui singur Creator care a dat forma membrelor acestor grupuri, potrivit cu anumite forme structurale fundamentale. Un astfel de plan este cu siguranta de asteptat acolo unde este amestecat un lucrator omniscient.

Expresia structurii vestigiale se refera la parti ale anatomiei unui animal care, in aparenta, sunt fara de folos pentru el. Lucrul acesta s-ar putea ilustra la om prin apendice si prin anumiti muschi ai capului nostru, despre care evolutionistii spun ca sunt ramasite de muschi care erau bine dezvoltati la stramosii nostri si care-i ajutau sa-si miste urechile. Orice s-ar zice, lista aceasta de structuri vestigiale este o coloana interesanta si impresionanta care, cu cativa ani inainte era mult mai lunga decat astazi si includea organe ca tiroida, despre care astazi stim ca este extrem de importanta si necesara pentru corpul nostru.

Pentru a fi cu totul vestigial, un organ trebuie sa fie dovedit ca fiind lipsit de orice functie, atat la embrion, cat si la adult. Daca aceasta punere la proba este aplicata, raman pe lista numai cateva structuri, iar daca aceste cateva organe care raman trebuie sa constituie dovada pentru evolutie, asa cum se sustine ca o fac, trebuie sa se dovedeasca faptul ca au fost capabile, atunci cand functionau, de a forma un tip de organism fundamental diferit. De fapt, aceste structuri vestigiale nu dovedesc nimic in directia evolutiei, deoarece daca fiecare din aceste structuri vestigiale ar fi fost pe deplin dezvoltata, nu ar face altceva decat ar spori complexitatea si capacitatile organismului, o situatie care ar putea tot asa de bine sa indice adaptari create.

O alta “dovada” prezentata de evolutionisti este similaritatea chimica a sangelui ce apare la animale care sunt aproape asemanatoare din punct de vedere al structurii corpului. Pentru a ilustra, anumite teste arata ca sangele sarpelui si al soparlei este aproape asemanator in anumiti constituenti chimici, dupa cum este adevarat cu privire la acela al cimpanzeului si al omului. Dovedeste faptul acesta, de exemplu, ca omul si cimpanzeul au un stramos comun? Este de ajuns aici a spune ca omul si cimpanzeul consuma aproape aceleasi elemente nutritive de baza si au multe substante chimice identice in corpurile lor, o sustinere care se poate face cu privire la om si la bou sau la oricare alt animal vertebrat.

Toate animalele consuma aproape aceleasi elemente si protoplasma lor este, in general, foarte asemanatoare. Constitutia si structura specifica a unui animal sunt determinate de calitatile chimice ale genelor lui. Cu cat genele sau unitatile ereditare a doua animale diferite sunt mai asemanatoare, cu atat si anatomia lor este mai asemanatoare. Va fi evident pentru cercetatorul atent ca situatia aceasta va exista tot atat de real daca animalele au fost create dupa felul lor, ca si cand ar fi evoluat, si din cauza acestui fapt dovada din biochimie este la fel de capabila de a fi interpretata cel putin in doua feluri diferite.

Evolutionistul pune in circulatie un mare volum de dovezi din distributia geografica, fapt care demonstreaza, dincolo de orice indoiala, ca atunci cand indivizi ai celor mai multe feluri de animale se raspandesc pe pamant si ajung sa fie izolati ici si colo, o grupa de alta grupa, reprezentantii din aceste zone, izolate, prin procese naturale de schimbare, ajung sa difere mai mult sau mai putin in mod superficial de reprezentantii din oricare alta zona. Pentru a demonstra, vulpea rosie din America de Nord este reprezentata de noua grupe raspandite pe continent, fiecare grupa fiind destul de izolata de oricare alta grupa si s-a dat un nume de specie deosebit membrilor fiecarei grupe.

Evolutionistul, cu miliarde de ani la dispozitia sa, sustine ca, in acest mozaic al distributiei plantelor si animalelor, are o dovada reala ca organismele se schimba in noi tipuri de baza. Totusi, dovada aceasta arata ca tot ce poate realiza aceasta izolare si variatie sunt numai varietati ale aceluiasi tip de baza care era deja existent.

De exemplu, cele noua specii de vulpi deja mentionate sunt inca, fara indoiala, si pe buna dreptate, vulpi rosii ale aceluiasi tip fundamental care mai demult a strabatut Stramtoarea Bering mergand in America. Evolutionistului ii lipseste o explicatie stiintifica a originii acestor tipuri fundamentale, dar istoria Genezei, a potopului lui Noe, cu dispersarea finala a tuturor animalelor terestre pornind de la muntii Ararat, furnizeaza o explicatie completa a situatiei prezente in distributia geografica.

Evolutionistul considera ca “dovada” cea mai limpede a sa cu privire la faptul ca formele simple s-au dezvoltat in altele complexe reiese din raportul fosilelor. Dar cand cineva studiaza raportul acesta, este uimit sa afle ca varsta oricarui strat de roci este estimata după fosilele pe care le cuprinde mai degraba decat dupa pozitia lui fizica in relatiile cu alte straturi.

Daca fosilele sunt folosite pentru a determina varsta rocilor, nu ne putem intoarce pentru a folosi rocile spre a spune varsta fosilelor. Nici o dovada reala a dezvoltarii simplului in complex nu s-a gasit in roci. Forme care par asemanatoare sunt alcatuite in mod artificial in serii evolutioniste prin asamblarea specimenelor din zone vast separate, intre care nu se poate determina stiintific secventa in timp.

Deplina lipsa printre fosile a formelor intermediare intre trepte le face sa fie tot atat de ineficiente in demonstrarea evolutiei ca si formele vii cu discontinuitatea lor transanta. Faptul acesta invalideaza in chip desavarsit dovada. Numai acela care este vandut cu trup si suflet evolutionismului poate concepe ca evidenta fosilelor constituie o proba pentru evolutie. Un astfel de individ acopera marile goluri din raport cu un act de credinta evolutionista.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

Este adevarat ca multi evolutionisti din zilele noastre recunosc un Dumnezeu care a facut universul pe care il mentine clipa de clipa prin puterea Sa. Dar ei adauga de indata: “Dumnezeu a realizat creatiunea indrumand procesele evolutioniste pana cand, in cele din urma, prin lungi perioade ale timpului geologic – “zilele” saptamanii creatiunii – a produs pe pamant multele forme de plante si animale pe care le vedem azi.” Drept pentru care, ei cred ca omul este descendentul formelor inferioare de animale. Ei gandesc ca au armonizat “stiinta” si Biblia, privind “zilele” creatiunii ca perioade lungi de timp. Dar au fost ele lungi perioade geologice de timp, sau au fost perioade de 24 de ore?

Citind descrierea creatiunii din Geneza, asa cum este tradusa in versiunea engleza KJ, gasim cuvantul “zi”, tradus din cuvantul „yom”, folosit in trei feluri deosebite. In Geneza 1,5 gasim ca partea luminata a acestor parti ale saptamanii creatiunii a fost numita “zi”. Tot in Geneza 1,5 observam ca acelasi nume a fost folosit pentru a cuprinde atat partea luminata cat si cea intunecata a acestor parti. Apoi in Geneza 2,4 gasim termenul „yom” sau “zi” folosit pentru a include toate cele sapte zile ale saptamanii creatiunii.

Acelasi cuvant „yom” apare destul de des in alte parti in textul ebraic al Vechiului Testament. Un cercetator al Bibliei spune ca in versiunea engleza KJ „yom” este folosit de 1181 de ori ca “zi”, de 67 de ori ca “timp”, de 30 de ori ca “astazi”, de 18 ori ca “vesnic”, de 10 ori ca “fara incetare”, de 6 ori ca “varsta”, de 4 ori ca “viata” şi de 2 ori ca “perpetuu”. Aceasta multiplicitate de sensuri in folosirea cuvantului „yom” i-a determinat pe unii cercetatori biblici sa traga concluzia ca nu exista nici o cale de a stabili cat de lunga se vrea a fi inteleasa perioada de timp din descrierea creatiunii din Geneza, in momentul in care se afirma ca seara si dimineata erau o “zi”.

Totusi, situatia nu este nicidecum atat de neclara. O cercetare ingrijita a manuscriselor biblice descopera faptul ca in orice imprejurare in care „yom” este insotit de un numar definit folosit ca adjectiv, se indica o zi de douazeci si patru de ore. Gasim ca acesta este cazul fie ca este a doua „yom” a sarbatorii, a treia „yom” a calatoriei, a sasea „yom” a saptamanii, a saptesprezecea „yom” a lunii si asa mai departe. Aplicand aceasta intrebuintare la problema ce ne sta in fata, gasim ca se foloseste un numar definit pe langa fiecare din aceste perioade de timp, de la ziua intai, pana la a saptea inclusiv, de exemplu “ziua intai” (Geneza 1,5), “ziua a sasea” (v.31).

Acest fapt ne lasa cu o singura concluzie valida: zilele creatiunii au fost zile solare de 24 de ore. Din punctul de vedere al intrebuintarii in limba ebraica nu este absolut nici o justificare pentru sustinerea evolutionismului teist ca zilele saptamanii creatiunii au fost perioade de timp geologic, fiecare de cate 20 de milioane de ani sau mai mult.

Un alt lucru important pe care trebuie sa-l pastram in minte atunci cand cautam sa precizam lungimea zilelor saptamanii creatiunii este marturia scriitorilor dictionarelor ebraice cunoscute, de exemplu, cel al lui Buhl, al lui Koenig si al lui Brown, Driver si Briggs, cu privire la intelesul lui „yom” cand este folosit pentru a indica zilele saptamanii creatiunii. Aceste surse nu stiu nimic despre notiunea ca „yom” inseamna o perioada nedefinita de timp. August Dillmann, in lucrarea lui „Die Genesis”, face urmatoarea remarca: “Rationamentele prezentate de scriitori vechi si moderni pentru a face ca aceste zile sa fie perioade mai lungi de timp sunt necorespunzatoare“. John Skinner, in lucrarea „International Critical Commentary” (Geneza) spune: “Interpretarea lui „yom” ca eon, o resursa favorita a celor care armonizeaza stiinta si revelatia, este opusa sensului clar al pasajului si nu are nici o baza de garantie in uzul ebraic” (vol. 1, p. 21).

O alta cheie pentru lungimea acestor zile, care nu trebuie sa fie trecuta cu vederea, este faptul ca ultimele trei zile erau clar controlate de soare si toate trei sunt descrise in aceiasi termeni folositi pentru a indica natura si durata zilelor anterioare. Cercetatorul atent va vedea in faptul acesta o dovada ca zilele saptamanii creatiunii sunt la fel in lungime si in natura si au fost zilele obisnuite de 24 de ore pe care le experimentam si noi acum.

De asemenea, cuvintele folosite in naratiune indica scurtimea timpului de care este vorba. In cazul luminii este folosit un imperativ viguros al verbului „hayah”, “a deveni, a se face”. “Sa se faca lumina!” Si raportul este “Si s-a facut lumina.” A fost un raspuns instantaneu la porunca. In a treia zi a fost o porunca data pamantului care spunea literal: “Pamantule, fa sa incolteasca lastari!” Si raportul arata ca imediat pamantul a făcut sa “apara” plante. In ce priveste animalele de apa, porunca a fost: “Apa, misuna de misunatoare!” iar rezultatul, dupa cate se pare imediat, a fost ca au aparut formele zburatoare si animalele de apa in toata diversitatea lor de modele. In ziua a sasea, porunca a fost: “Pamantule, fa sa apara tot felul de animale de uscat!” Si imediat s-au aratat tot felul de animale de uscat. In zadar cauta cercetatorul prin raport sa vada vreo indicatie a amestecului unor vaste intinderi de timp. Insa istoria simpla este ca, instantaneu, dupa porunca, plantele au aparut in toata diversitatea lor, de la pomul in floare, pana la cele mai modeste plante, iar animalele au aparut in toate tipurile lor fundamentale intr-o clipa.

O altă dovada interna pentru literalitatea acestor zile este furnizata de faptul ca fiecare zi se termina cu expresia: “A fost seara… a fost dimineata.” Fiecare zi a constat din doua parti aproape egale, partea intunecata si partea luminata. Este imposibil de a impaca faptul ca fiecare perioada a saptamanii creatiunii a fost divizata intr-o jumatate de lumina si jumatate de intuneric, cu ideea ca fiecare din aceste perioade era in lungime de milioane de ani. Aceasta desemnare a zilelor este in exacta conformitate cu metoda de inregistrare a timpului in perioada mozaica. Seara si dimineata constituiau o perioada de 24 de ore. Daca afirmam ca fiecare zi a saptamanii creatiunii a fost o perioada geologica, incepand din a treia zi, cadem in dificultatea de a explica cum puteau plantele verzi sa traiasca in decursul jumatatii intunecate a zilei mentionate in ultimul paragraf. Presupusele perioade geologice variau in lungime de la 20 la 100 de milioane de ani fiecare. Declaratia Genezei arata ca fiecare zi consta dintr-o seara si o dimineata, deci, daca zilele acestea erau perioade geologice, ar fi cel puţin 10 milioane de ani de intuneric care ar veni asupra acestor plante dupa aparitia lor pe pamant.

Potrivit cu Raportul Divin, plantele acestea au rezistat in toata diversitatea, complexitatea si perfectiunea lor, fiecare reproducandu-se după soiul sau. Sa ne inchipuim atunci ca 10 milioane de ani de intuneric se abat asupra lor. Cat din acea placuta verdeata ar mai ramane pana la aparitia luminii celei de-a patra zile?

Plantele verzi sunt cu totul neinstare sa se mentina vii in intuneric continuu. In decurs de zile, hrana din corpurile lor este consumata si moartea urmeaza repede din cauza inabilitătii de a obtine hrana din sol. Pigmentul clorofilian, de insemnatate vitala in ce priveste fabricarea hranei de catre plantele verzi, s-ar descompune repede din lipsa luminii si, cel putin dupa ce cateva luni din aceste 10 milioane de ani de intuneric, ar fi murit orice planta verde. Desigur, faptul ca plantele verzi au aparut in a treia zi si au trait tot timpul prin saptamana creatiunii, furnizand hrana pentru animale, arata din nou ca aceste zile au fost literale, solare.

O alta dovada interna ca aceste zile erau zile solare este furnizata de declaratia ca in a treia zi toate felurile de plante care fac flori au aparut pe pamant o data cu formele mai simple. Acelasi raport declara ca primele animale nu au fost facute inainte de ziua a cincia, si totusi este o chestiune de observatie obisnuita ca un mare numar de plante care infloresc sunt cu totul dependente de insecte in ce priveste transportul polenului.

Pe vremea cand trifoiul rosu a fost introdus in Australia, pe continentul acela nu erau bondari. A crescut un trifoi foarte frumos din samanta importata din Anglia, insa cand plantatorii au cautat seminte in gamaliile trifoiului, nu au gasit niciuna. Plantele din samanta importata au murit dupa al doilea an, si nici una nu a trait mai mult de cativa ani. Plantatorii acestia si-au rezolvat problema in cele din urma importand bondari. Indata ce acesti bondari au lucrat in ogoare, a fost belsug de seminte pentru a inlocui acele plante care mureau de batranete.

Aceasta interdependenta generala din natura dintre plantele purtatoare de flori si animale a existat evident de la saptamana creatiunii, si din nou se descopera faptul ca zilele acestei saptamani au fost zile de 24 de ore. Daca ar fi fost perioade geologice, toate acele plante care erau dependente de animale ar fi disparut de pe pamant cu milioane de ani inainte ca sa fi aparut polenizatorii.

Si iarasi, daca aceste zile ar fi fost perioade geologice, atunci omul ar fi fost creat in a sasea perioada de felul acesta. Chiar daca ar fi pacatuit si ar fi murit chiar in prima zi dupa saptamana creatiunii, el ar fi trăit in decursul perioadei a saptea si, in felul acesta, ar fi fost in varsta de cel putin 10 milioane de ani. Dar raportul din Geneza 5,5 spune ca Adam a trăit 930 de ani.

Ca o indicatie finala ca aceste zile au fost zile literale este porunca Sabatului. Raportul spune ca in perioada a saptea a saptamanii creatiunii Creatorul S-a odihnit si apoi a binecuvantat ziua si a pus-o deoparte ca un memorial sacru al lucrarii celorlalte sase zile. Desi autorul Genezei nu spune ca ziua a saptea a fost demarcata de seara si de dimineata, totusi durata ei este clar aratata de folosirea cuvintelor “ziua a saptea“, care, potrivit cu felul ebraic de folosire a cuvantului „yom” cu un numar definit asa cum a fost aratat mai sus, se refera la o zi solara. Daca primele zile ar fi fost perioade geologice si ziua a saptea ar fi fost o zi solara, dupa cum Insusi Dumnezeu afirma in Levitic 23,32 ca este, Creatorul i-ar fi poruncit omului sa faca lucrul cel mai lipsit de logica de a tine o zi de 24 de ore ca monument memorial al perioadelor mult mai lungi decat 24 de ore (vezi Exod 20,11).

Declaratia din porunca a patra este ca “in sase zile Domnul a facut cerul si pamantul, marea si tot ce este in ele si S-a odihnit in ziua a saptea”. Frumoasa armonie si consecventa a unui Sabat de 24 de ore pentru a comemora o perioada de 24 de ore literale, sunt distruse daca spunem ca zilele acestei saptamani nu erau zile de 24 de ore..

Se pare ca, daca intentionam sa acceptam raportul creatiunii din Geneza, va trebui sa vedem creatia ca un act miraculos al lui Dumnezeu, indeplinit in sase zile literale.

Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania