Îmi trimite azi o colegă un link către un grup pe #fb. O iau pe Florina la întrebări. Care-i faza, de ce aș vrea să mă alătur unui grup care caută 1001 motive pentru care ai trăi aici? Când sunt hotărât să plec, măcar la un masterat, în afară.

„Mă, îmi zice, noi nu căutăm aici să convingem lumea să rămână în țară. Fiecare face ce vrea. Dar, dacă tot stăm aici, hai măcar să facem lumea să vadă și partea bună a lucrurilor. Înțelegi? Uită-te și tu la Dorina Guțu. E director executiv la Fullbright, a făcut masterat în State, cursuri în UK și totuși s-a întors în țară. Trebuie să fie ceva, nu?”.

Buuun. Dau să văd care-i faza. Dorina Guțu scrie pe masteratpolitic.ro și predă la SNSPA de ceva timp. Bun, un prof universitar care pleacă în afară, face studii de specializare, în mod evident are posibilitatea să rămână acolo (la modul e totuși director executiv Fullbright, zice ceva, nu?) și totuși vine în România.

Am zis „let’s go with the flow” și să vedem ce iese. De răzgândit oricum nu-s dispus, așa că măcar să ne simțim bine cât timp mai trândăvim prin țară, nu? Așa că am băgat acolo repede și scurt un motiv, să nu spună lumea că nu mă implic activ în creșterea calității mediului social contemporan (sună bine, e?).

Acum, întrebare întrebătoare e: care ar fi motivul care te-ar convinge pe tine să rămâi și care are fi motivul care te face să pleci?

Toată isterimea se bate cu pumnu-n piept că margarina e toxică, e cancerigenă. Că nu știu ce, vai murim dacă mâncăm margarină. Ei bine mănânc margarină și n-am murit din asta și nici nu știu de vreo persoană care să fi dat colțul că a înlocuit untul cu margarina.

Acum ceva timp, masele erau isterizate că sarea e cancerigenă. Apoi uleiul. Margarina, apa, roșiile, pâinea, hârtia, pasta de dinți, prezervativele, toate sunt toxice. Rămâne să ne refugiem în boscheți și să mâncăm rădăcini de asfalt. Ăla e ok.

„Norme europene” care să ducă la interzicerea unui spot TV pe motiv că nu specifică informația asta mi se pare că miroase a cenzură ceaușistă dar la scară largă. De ce nu specifică doza maximă de iaurt pe zi? Sau doza maximă de smântână? Că doar e un produs cu o cantitate uriașă de grăsimi. Colesterol, moarte lentă, ți se îngroașă venele și mori în chinuri groaznice, nu? Sau doza maximă de pâine, bere, dulciuri, carne, legume, fructe, zarzavaturi. Dacă mănânci prea multe roșii o să ajungi să te cufurești semințe pe post de fecale, o să-ți crească o tufă sub limbă și în loc de creier o să ai o gogonea.

În curând o să avem normă maximă de aer respirat: 10g. Ne pare rău, ați consumat mai mult oxigen decât v-am recomandat, șansele de viață v-au scăzut drastic. Vă sugerăm să vă sinucideți cât mai aveți timp ca să nu aveți parte de o moarte lentă și dureroasă.

Stupid.

Puțintică răbdare să mă explic.

Ca tot omu’ care are ceva timp dimineața, citeam din presă. Online, că deh. Și dau peste articolul ăsta: Anna Lesko bătută și jefuită în centrul Bucureștiului. Nu cred că există persoană care să nu fi trecut prin așa ceva. Nu prin amândouă în același timp, cum doar un grup select de persoane a avut plăcerea, poate doar pe rând. Sau poate doar ori bătut, ori jefuit. Așa, ca un fel de mostră a vieții de noapte din capitală. În fine.

Dau scroll mai jos o leacă, poate mai găsesc ceva știri, mai optimiste, îmi ziceam eu. Ei bine, nuuu. Dau peste comentarii. M-a luat cu grețuri, amețeli, dureri de cap, șale, spate, mâini, picioare, oase, aer, aoleu, mi-e rău, aer, mor.

Poate că trăiesc în altă eră. Pretene, zic, dacă ajungem să ne rugăm la sfinți, dumnezei și alte chestiuni de genu’ să și-o ia lumea peste meclă doar că nu ne convine că are ochii bleumarin închis deschis verde roz bon-bon, e de jale, taică. Nu m-ar mira să aud mâine: Ia uite-l și p-ăla ce nas strâmb are. Huooo, să te prindă țiganii pe Lipscani să ți-o dea la rinichi, fraiere. Du-te băăă și fă-ți operație estetică. Țărane! Ia, ia, aia-i creață! Panaramo! Violate-ar baganonții în Pantelimon!

Într-acolo mergem, sau așa îmi pare că citesc din opiniile plebei. E de jale, moncher, ar zice unii. Alții nu mai zic nimic și o iau cu turma. Că-i mai simplu.

Mno. Și cum să afle ‘mnealor mai multe decât despre noi decât de la TV? Și uite-așa se pun capetele verzi să facă risărci pe baza reclamelor. Capu’ verde șef, bulibașa lor sau cum i-or zice, se trezește cu raportul în fața celor șase ochi. Și se pune ‘mnealui să citească.

Și zice cam așa:

• Pământenii masculi beau foarte multă bere. Se pare că este sursa principală de hrană.
• Pământenii masculi se grupează în stoluri de minim trei. Bănuim că le e frică să stea singuri sau sunt incapabili să supraviețuiască fără ajutor.
• Grupurile de masculi conțin cel puțin un membru cu un IQ sub medie. Acesta este obligat de societate să îndeplinească toate sarcinile tuturor celorlalți masculi. Activitatea de a da ordine se numește „colaborare”.
• Femelele se hrănesc prin piele cu tot felul de prafuri pe care le aplică în straturi. Se pare că cele de culoare bej au valori nutritive foarte ridicate.
• Femelele se pare că obțin plăceri de natură sexuală atunci când folosesc produsele de igienă, indiferent de ce parte a corpului spală. S-a observat că cel mai puternic efect îl au șampoanele.
• Papilele gustative ale femelelor sunt direct conectate la sistemul reproducător. Iaurturile generează reacții de excitare, mai ales atunci când hrănirea se face cu instrumente de metal.
• Pământenii obișnuiesc să își parfumeze materialele textile pe care le pun în locurile de odihnă. Se pare că există o relație directă între sistemul respirator și intrare corpului în repaus. Până acum am identificat următoarele plante cu efect somnifer: levănțica, trandafirul, mușețelul, iasomia. Cercetarea continuă.
• Pământenii sunt foarte atrași de substanțele nocive. Mai ales de chimicalele cu efect dăunător pe termen lung. Bănuim că cea mai bună metodă de a intra în contact ar fi să le dăruim, într-o primă fază, o ploaie de uraniu îmbogățit.
• Puii pământenilor petrec foarte mult timp comunicând la distanță, deși petrec foarte mult timp împreună. Un studiu de caz arată că deși membrii grupului stau laolaltă, aceștia preferă să comunice cu alți membri ai altor grupuri. Încă nu am înțeles de ce nu se duc să petreacă timpul cu celelalte grupuri, dacă tot sunt interesați (sau am putea spune „obsedați”) de activitățile acestora.
• Puii pământenilor cresc foarte repede atunci când sunt hrăniți cu alimente pe bază de chimicale. Revin la ideea ploii cu uraniu.
• Masculii se pare că sunt clasa inferioară a societății. Femelele au capacitatea de a controla și manipula. Bănuim existența unor legături parapsihologice de natură tele-empată.
• În pofida punctului prezentat anterior, femelele par să ducă un soi de război tăcut pentru câștigarea unor „drepturi”. Datorită contradicției este nevoie de un studiu amănunțit.
• Pământenii par să fie sceptici cu privire la ideea energiei biologice, în schimb se adună la intervale regulate într-o clădire cu un castron în vârf unde parcurg ritualuri cu scopul de a căuta iertarea din partea unei ființe nevăzute. Bănuim existența unei tehnologii secrete de camuflare care ar putea fi foarte folositoare în războiul cu populația mov. În prezent se pare că această tehnologie este folosită doar de liderii pământenilor.
• Pământenilor par să le placă acțiunile de ajutorare a semenilor aflați în situații neplăcute. Pare că sunt conectați în vreun fel.
• Pământenii sunt ținuți în viață de diverse sunete în ordine aleatorie. Un șir definit de sunete e denumit „melodie”.

Oameni care sunt calificați drept șoareci de birou prin natura activității lor. Oameni pe care societatea îi vede ca fiind niște cârtițe care stau toată ziua cu ochelarii pe bot în fața unui monitor, oameni considerați insipizi, inodori și incolori, oameni care par să mănânce aer și să bea curent electric.

Ei bine, acești oameni au reușit să dea peste nas ignoranților. Evident, încuiații nu vor afla asta niciodată. Pentru că nu merită să știe. După cum spun niscaiva clasici în viața, „să stea în beznă”.

Comunitățile online reușesc, chiar în acest moment, să treacă peste inutilitatea sistemului de sănătate românesc și să salveze vieți. Reușim să facem imposibilul, reușim să învingem sistemul însuși, reușim să ne canalizăm energia cu toții, simultan și cu aceeași intensitate, într-un vals care plutește pe ritmurile vieții. Mergem până în pânzele albe și, dacă e nevoie, chiar și mai departe. Pentru a arăta că putem.

Daniel Răduță ține piept leucemiei de câteva luni bune. Sprijinit moral de zeci de mii de oameni, care, până acum au donat €70.000, ajutat de șapte zâne și de mare parte din twittosfera românească, Daniel are șanse îmbucurător de mari să ajungă să-și vadă copilul născându-se (eveniment care se va produce în doar câteva săptămâni). Are șanse să se bucure de a fi tată, să-și vadă copilul crescând, făcând primii pași, spunând primele cuvinte.

Înainte să mă implic și înainte de a scrie articolul de față, m-am pus în locul lui. Un mic exercițiu de imaginație. Dureros, de altfel. Mi-am zis „cum m-aș simți eu dacă femeia iubită ar avea propriu-mi fiu în pântece iar eu aș ști că e posibil să nu-l văd niciodată?”. Am înghițit nodul din gât și am trecut la fapte. Cât pot de mult, dat fiind statutu-mi.

Nu cer să vă vindeți sufletele sau să vă dați bijuteriile la amanet. Însă fiecare strop de viață contează pentru a salva un om. Fie că spuneți celorlalți, fie că voi înșivă contribuiți.

Prin telefon apelabil doar din rețeaua Romtelecom
0900 900 115 donație de 5 Euro

0900 900 110 donație de 10 Euro

În conturile deschise la Banca Transilvania (detalii aici):
EUR: RO72BTRL06404201F02712XX
RON: RO57BTRL064013HAF02712XX

Folosind PayPal ( detalii aici)

E al treilea an când conduc iarna fără cauciucuri adecvate. Dacă până acum am avut norocul să nu fie chiar cea mai mare zăpadă pe poteci (sau poate că nu îmi aduc eu aminte…), anul ăsta m-am hotărât să fac și public modul în care se desfășoară toată distracția la volan.

De ce nu am cauciucuri de iarnă? Pentru că nu lucrez. Folosesc o mașină pe care mi-au dat-o ai mei. S-a mers pe principiul „tu faci două facultăți la zi, noi te întreținem”. Echitabil, dintr-un anumit punct de vedere.

Taică-miu zice „n-are rost să-ți iau cauciucuri pentru două zile cât ninge”, deși conducem amândoi amărâtul ăla de Matiz. Față de el, care a fost în armată treizecișiceva de ani și a condus pe toate condițiile meteo și în cele mai bizare circumstanțe, eu am experiență zero barat cu venele tăiate de soartă. Un fel de zero emoid, if you will.

Se zice că talentul de care vorbim aici, anume șofatul, are avea niscaiva rădăcini genetice. Nu pot să nu mă dau mare și să dau dreptate zicerii. Vorbim de reflexe, nu de cunoștințe. Să ne facem înțeleși, doar.

Să începem lista în forță, așadar.

1. Plecatul de pe loc – cătinel, cătinel, că doar nu dau turcii. Am încercat prima dată să o iau mai repejor și mi-a fugit botul mașinii în mai toate direcțiile.

Raționament: pe de o parte, atunci când accelerezi brusc, zăpada de sub roți este foarte repede bătătorită, iar șansele să se transforme în lunecuș cresc considerabil. De-asta mai vezi câte o blondă care accelerează de-i sar tocurile, iar mașina nu se mișcă nici un micrometru. Pe de altă parte, zăpada nu este uniform împrăștiată, iar aderența diferă. Să nu te miri dacă ajungi pe contrasens sau pe trotuar, în vreun stâlp, la câteva secunde după ce ai călcat până la asfalt pedala de accelerație.

2. Frânarea – frână de motor, frână de motor, frână de picior. Cele trei principii după care mă ghidez. Recunosc, pun piciorul pe pedală mai mult ca să-l avertizez pe cel din spate că o să mă opresc, la un moment dat.

Raționament: după ce că am aderență zero la carosabil, să mai și opresc roțile brusc înseamnă să mă fac sanie. Din punctul meu de vedere, e de evitat să te afli într-o mașină pe care nu o mai poți controla. Frâna de motor încetinește rotația suficient de mult încât să te oprești într-un interval decent de timp și spațiu, dar destul de repede încât să rămâi pe traiectoria dorită – adică nu îți blochează roțile, nici dacă vrei. Ca o paranteză, eu îmi încep frânarea de la 200m minimum. Nu pentru că vreau să mă opresc la 150m de cel din fața mea, ci pentru că nu vreau să verific ce are în portbagaj. Chiar nu mă interesează. Momentan.

3. Motor subturat – asta înseamnă că la 35km/h sunt într-a patra. Sau la 25km/h într-a treia.

Raționament: atunci când folosești frâna de motor este mult mai lejer să ai motorul subturat decât la turație normală sau supraturat. Încetinirea este mai lentă, mai lină, scăzându-ți, astfel, șansele să pierzi controlul mașinii. Să nu credeți că nu am încercat să sar dintr-a patra la 40km/h într-a doua. Ooo, ba da. Mai aveam puțin și parcam oblic la semafor. Cu stil, nu?

4. Viteza maximă – cu mai mult de 40km/h nu am mers…

Raționament: Ș-așa îmi sunt necesari minimum 50m să opresc de la 30km/h fără să pierd controlul mașinii. Cu fiecare kilometru în plus pe vitezometru, situația devine din ce în ce mai delicată. Cresc: timpul de oprire, dificultatea menținerii controlului în cazul unei situații neprevăzute, distanța în care te oprești crește considerabil. Nu mă grăbesc să mor, deci nu are rost să îmi complic viața. În mod evident am fost depășit de Q7 cu 60km/h, dar să nu intrăm în detalii off-topic.

5. Banda de mers – în mod ideal, aș fi vrut să merg pe banda întâi. Dar cum era mai mult un fel de parcare, nu prea am avut șansa.

Raționament: dacă se întâmplă ceva am timp să intru în maldărele de zăpadă de pe dreapta. Sigur, nu e plăcut, dar cresc șansele să rămâi în viața și minimizezi posibilele daune în cazul unui accident. Îmi place să evit banda cea mai apropiată de contrasens pe motiv că nu știu ce cretin vine din față și ce are de gând să facă în legătură cu viața lui. Și nu vreau să mă risc. Și nici să dezleg enigma asta.

6. Situația mașinii – curăț cât pot de mult din zăpada depusă.

Raționament: aspectul contează prea puțin sau „gura lumii” – ia uite-l și pă nesimțitu’ ăla cum merge cu mașina. Stau la căldură, mă doare la centura de siguranță de părerea lui Ics sau Igrec. Dar(!) în momentul în care ai juma’ de metru de zăpadă pe mașină, iar caroseria se încălzește, toată podoaba se va scurge pe geamuri. Un geam pe care șiroiește apa are, în mod evident, calitatea spectaculoasă de a-ți distorsiona percepția. Oricât de fascinant ar suna, nu mă atrage ideea să văd un pieton în loc de trei. Dăunează grav sănătății pietonilor, iar ție libertății. E un efect nefast pe termen lung, dacă vreți.

Un alt down-side se vede atunci când pui frână și toată zăpada ți se scurge pe parbriz. Mai vezi ceva în față? Nu prea. La fel când pleci de pe loc. Luneta îți devine joc de lumini.

Mai ales că este iarnă și se întunecă la ore de-a dreptul nesimțite, ar fi bine să ai farurile curățate ca să pot să apreciez și eu, ca participant la trafic, cât de departe ești de mine și ce intenții ai. Degeaba semnalizezi matale la dreapta dacă eu nu văd nimic din botul mașinii tale. Nimic în afară de un om de zăpadă cu un bust luminat din interior. Vag.

7. Virajele – se fac lent și cât se poate de încet.

Raționament: mișcările bruște duc la destabilizarea mașinii. În sensul că ieși de pe triectoria dorită și ajungi, în cel mai fericit caz, într-un maldăr de zăpadă. În cazul cel mai grav, ajungi la dracu. Și mai iei și un nevinovat cu tine, să-ți țină de urât. Încetinește suficient de mult încât să nu faci cerculețe în miez de stradă. Rotește volanul cătinel, bătrânește, că nu ți-l ia nimeni din mâini. Va rămâne acolo pentru atâta timp cât va fi necesar.

8. Semnalizarea – din timp. Minim 50m.

Raționament: când totul se desfășoară slow-motion și toată lumea e cu ochii cât cepele (toată lumea cu un dram de creier în bidon), ai face bine să-ți avertizezi colegii de trafic în legătură cu intențiile dumitale. Nu că ne-ar interesa în mod obsesiv, dar să știm și noi ce facem, cum schimbăm benzile, etc. Din punctul meu de vedere, nu e momentul să tai calea celorlalți sau să tai patru benzi că ai văzut o tipă sexy pe trotuarul opus. Nu e deloc fascinant când se întâmplă să întoarcă un microbuz în mijlocul străzii. Vă rog să mă credeți pe cuvânt.

9. Ștergătoarele – ținute în casă când nu conduci.

Raționament: zăpada e udă. Și ce e ud, iarna, îngheață. Când ștergătoarele devin bucăți de gheață își pierd calitatea fenomenală de a-ți șterge parbrizul. Folosești chestiile alea ca să poți vedea ceva în fața ta, atunci când apeși pe mânerul ăla de lângă volan. Ține-le în casă, la căldură. Când ai nevoie de ele o să observi că se mulează pe parbriz. Și ăsta e un lucru bun, pentru că acoperă o arie destul de mare încât să ai idee de ce e pe stradă. Fantastic, știu.

10. Pentru deszăpezire – ia cu tine uneltele necesare, indiferent dacă ai impresia că le vei folosi curând sau nu.

Raționament: în momentul în care o să ieși de la curs/muncă/whatever și îți vezi mașina sub asediu, te vei bucura ca un copil de țâță că există posibilitatea să ieși de acolo în cel mult 30m. La fel, ia-ți perie pentru zăpadă, să nu stai ca mine să o dai cu mâna. Și să rașchetezi gheața de pe geamuri cu o carcasă de CD-uri. Nu este elegant deloc. Și nici practic, ar spune unii.

Prin asta am trecut, asta dau mai departe. Sunt lucruri învățate pe propria-mi spinare în cei puțini ani de șofat. Desigur, aștept și părerile/sugestiile voastre sau să spuneți prin ce ați trecut sau ce ați văzut pe cărările patriei. Nu, România nu are șosele. Are cărări.

Sărim în sus paișpe metri de fiecare dată când cineva ne spune că suntem de lumea a treia. Ne simțim indignați când suntem asemănați cu jegul din cătunele țărilor Sud-Americane sau cu triburile de indieni. Ne doare când ne numesc țigani, jegoși, paria Uniunii Europene. Ne credem cu mult peste ei când ne consideră mizeriile sau scursurile societății civilizate. Le spunem că sunt proști și ignoranți. Că habar n-au ei ce e aici, de fapt.

Consider că dumnealor cam au idee. Noi nu prea știm care-i treaba. Am formulat câteva exemple sub forma „suntem o țară de lumea a treia pentru că:”

- încă facem curat pe masă cu mâna. Strângem firimiturile în palmă, deși în magazine sunt aspiratoare special concepute pentru asta;

- încă spălăm vasele manual. În fiecare magazin de electrocasnice găsești o mașină de spălat vase. Dar sunt prea scumpe pentru noi. În schimb avem bani de țigări, alcool și telefoane de ultimă generație;

- încă ne scuturăm fața de masă pe geam și ne punem lenejeria de pat la aerisit pe balcon;

- încă ne punem rufele la uscat pe sârmă, în balcon sau în curte;

- ne scărpinăm în nas, în fund sau în alte părți imediat ce credem că nu se uită nimeni la noi;

- dacă un bărbat se spală de mai mult de o dată pe zi, e considerat a fi de orientare sexuală îndoielnică;

- un cerșetor face mai mulți bani ca un masterand;

- decât să plătim pentru o parcare mai bine blocăm o cale de acces – pentru că e gratis;

- zbierăm cât ne țin plămânii că suntem manipulați dar ni se înmoaie picioarele la prima limbă dată-n dos;

- orice idiot poate candida la președenție, iar unii ajung să fie aleși de două ori;

- avem la fel de mult respect pentru cel de lângă noi cât are un pește pentru o curvă;

- poți să ajungi sus mai repede dacă-ți mănânci colegii de fund decât dacă muncești din greu;

- construim locuințe de miliarde de euro la marginea orașelor, dar nimeni nu reabilitează construcțiile din centru;

- avem mai multe mall-uri decât biblioteci;

- o carte e mai scumpă decât o noapte în club;

- privim sinceritatea ca pe o carte SF, în schimb suntem prieteni cu toată lumea;

- cuvântul de ordine la bloc este „bormașină”;

- suntem pasionați de calitate la fel de mult cum un șoarece adoră o pisică – și ne mirăm de ce suntem plătiți prost și văzuți ca o adunătură de ipocriți;

- țipăm că sunt gropi pe străzi dar înjurăm când se fac reparații și facem asta într-un mod cât se poate de oficial;

- încă se mai crede că deodorantele sunt o chestie pentru femei în condițiile în care prin Vest chiar și bărbații folosesc o gamă destul de largă de cosmetice, dar ăia-s niște poponari, pe când noi reprezentăm masculinitatea brută;

- vedem cu regularitate căruțe oprite lângă mașini marca BMW sau Mercedes și ni se pare o chestiune la fel de naturală ca răsăritul Soarelui;

- facem curat doar pe unde se vede. Jegul de sub covor sau mobilă nu face rău nimănui – până la urmă și gândacii sunt suflete și au nevoie de o locuință. În schimb ne plângem că autoritățile nu au grijă de sănătatea populației;

- ne apucă frenezia să lustruim totul doar când se anunță cineva în vizită, fie ea oficială sau doar între prieteni;

- încă avem agramați prin presă și au un succes enorm la public – în fond a greși e omenește;

- în afaceri unii își fac un obiectiv din a scufunda concurența decât să aducă produse superioare calitativ pe piață – până la urmă e mai ușor să-i dai altuia în cap și să-i furi banii decât să muncești și să câștigi prin forțe proprii;

- scandalurile sunt mai bine primite decât laudele (deși să zicem că asta caracterizează toate culturile, nu doar pe noi. Să zicem);

- caracteristica determinantă a celor din jur este hoția, în timp ce noi suntem Sfinții Apostoli reuniți într-un singur corp. Arătăm cu degetul pe toată lumea și îi numim corupți, dar când vine cineva la noi cu o „atenție” suntem mai dispuși să-i ajutăm decât dacă doar ne-ar fi rugat fără elemente materiale;

- avem aur pe noi cât familia regală a Angliei dar nimeni nu are nici măcar un bănuț. Suntem o țară de sărmani nefericiți și amărâți, bătuți de soartă și de vreme;

- vorbim la telefon zbierând, ca să vadă toți dușmanii ce aparatură avem;

- o petrecere adevărată are ca martori cel puțin încă 4 sau 5 blocuri învecinate;

- vecinii au grijă să dea foc la frunezele uscate adunate de prin curte exact când ai toate geamurile deschise și ești plecat de acasă;

- când e o sărbătoare religioasă toată lumea stă acasă pironită în fața calculatorului sau TV-ului – nu muncim că doar mâniem pe Dumnezeu. Și ce noroc avem că în fiecare zi e câte un Sfânt;

- muncim 29 de zile pe lună stând în pat, iar în a 30a luăm o pauză de 24 de ore de la viață, înjurând șeful că ne dă prea mult de muncă;

- lista asta poate continua la nesfârșit dar nu mai am idei.

Pot spune cu ușurință că nu mă pricep la cosmetice. Mă duc să-mi iau șampon și văd doojde femei care se zgâiesc la etichetele alea de parcă ar conține harta secretă către succesul universal. Mă strecor elegant (a se citi dau din coate), pun mâna pe un flacon și plec. Ceva cu verde. Irelevant.

Mă duc să-mi iau ceva pentru față. P-asta am luat-o de la o tipă care zicea că pentru meclă tre’ altceva. Un ceva mai special, că nu poți să-ți dai cu săpun de rufe. Cică nu face bine la ten. Ten. Ce-i aia? Piele nu-ți mai ajunge?

Acum, aici intervine complicația. Iau ceva pentru ăst…ten…și termin de luat chestii. DAR! După ce mă spăl cu acest produs spectaculos (în care sincer nu cred) văd că încep să arăt ca un adolescent. Iar. Vorbesc cu persoana în cauză și îi expun problema. „Da”, zice, „dar vezi tu, poate că produsul ăsta nu e bun pentru tenul tău”. „Adică am fața aiurea sau ce? Mă duc să-mi aflu rețeaua celulară și apoi încep să-mi fac propria linie de cosmetice sau cum?”. „Nu, nu”, zice. „Îs trei tipuri de ten. Gras, uscat și normal”. „Și eu de unde aflu chestia asta? Mă frec cu slănină pe față și văd dacă mă înmoi sau?”. „Păi pe ce ai cumpărat tu tre’ să scrie pentru ce fel de ten e”. „Știi ce? Pe vremea alor mei era mai simplu. Femeile au ten, bărbații au piele”.

Așa că m-am întors la gel de duș din cap până-n picioare. Mai puțin șamponul. Că dacă mă spăl cu gel de duș în cap nu mai scap de mâncărimi.

Auzi la ea, ten.

Și, iaca, am ajuns de la o potecă bine bătătorită în noroi. Mă plictisisem de bine, am zis să mai fac o schimbare, două chiar, prin viață. Mi-am luat var și o pensulă și dă-i cu spor. Acum totu-i alb, frumos. Pereții erau prea încărcați de planuri și totul părea prea…cliché. Sau poate că a ieșit albul din spatele mâzgăliturilor și mi-e mie rușine să recunosc. Tot ce-i posibil.

În fine.

Am fost crescut cu povestirile alor mei care au luat-o de la zero-absolut și au urcat prin muncă și lacrimi. Amândoi au plecat de la părinți. Au plecat cu nimic. Au mâncat trei luni pe valiza tatei de ofițer, cu o lingură și o furculiță de alamă (cine a trecut prin armată știe). Dintr-o strachină.

Au trudit numai ei știu cum. Și acum e bine. Pentru curioși, că tot e politica la modă: nu, nu e nimeni din familie în niciun partid. Pentru că „partidul” nu-mi dă mie de mâncare. Au ei burțile lor de umplut. În fine. Revenind.

Pe tot parcursul educației mele mi s-a spus într-una că voi fi ajutat pe viitor ca să nu mă chinui așa cum au făcut ei. Că nu trebuie să încep săpând în pietre. Că o să am o scară de unde să încep să urc. Buun. Viitorul sună bine, nu?

Nu. Nu sună deloc bine. Mă uit la ai mei. Nu sunt îmbătrâniți înainte de vreme. Arată chiar bine. Probleme de sănătate evident au, după atâtea nopți nedormite și nervi vărsați cu unu sau cu altu. Dar sunt fericiți că au muncit pentru ceea ce au, sunt mândri de ceea ce au făcut. Și eu sunt mândru de ambiția lor, de dorința de a fi cineva într-o lume în care mai toți au impresia că ești un nimic.

Și vreau să încep și eu, la rândul meu, să-mi clădesc viitorul așa cum vreau. Nu doar să adaug niscaiva ciment peste o fundație deja întărită. Și din care e posibil să nu iasă o casă așa cum vreau eu. Așadar…

De ce să nu plec? De ce să nu merg acolo unde nu mă știe nimeni, unde o să cresc doar dacă sunt atent la ce fac, unde să gust amarul greșelilor. Dar și dulcele victoriei.

Și acum, punctul culminant!

Mă tot bate gândul să plec departe. Peste ocean. Unde oamenii sunt altfel. Nu spun că-s mai buni. Doar altfel. Unde, cred eu, în naivitatea mea, că oricine poate face ceva. Unde cei care fură sunt prea sus să mă intereseze. Unde politica nu mă afectează, pentru că nu e țara mea. Unde sistemele sociale, economice, culturale, etc, sunt bine puse la punct.

Poate că sunt un laș pentru că fug de aici. Că nu mai vreau schimbare peste schimbare, că vreau un viitor mai stabil. Că vreau să știu ce mă așteaptă mâine. Fără să-mi tremure genunchii gândindu-mă că mai schimbă ăștia o lege și mă ia dracu’ cu tot cu firma mea. Un impozit forfetar sau mai stiu ce.

De ce să mai stau?

Mecanismul unui ceas e format din tot felul de elemente: resorturi, rotițe, pârghii, ace, care influențează comportamentul întregului mecanism. Însă, în comparație cu un ceas, lumea e perfectă în totalitatea sa.

Fiecare dintre noi a jucat, de-a lungul vieții, mai multe roluri. Începând cu acei bebeluși care au murit la naștere, până la centenari. Așa cum într-un ceas totul e interconectat, așa e și în lume. Numai că nu ne dăm seama. Și e normal. Un copac nu va ști că face parte dintr-o pădure decât dacă-i spui. Partea nasoală e că nu te va asculta. De-aia îi zice copac, nu?

Oamenii sunte legați între ei la nivel de subconștient. Te întâlnești cu cineva pe stradă și ceva îți spune că nu te vei înțelege niciodată cu persoana respectivă. La polul opus dai, la un moment dat, peste un grup din care ai impresia că ai făcut parte dintotdeauna. Vorbiți de parcă sunteți prieteni vechi. Dar e prima oară când vă înâlniți.

Suntem mecanisme într-un tot gigantic, infinit. Ne influențăm reciproc, pozitiv și negativ. Fiecare dintre noi este o pârghie pentru fiecare persoană de pe mapamond. Direct sau indirect. O acțiune de-a ta va stârni o reacție în lanț care nu va avea totuși o finalitate precisă. Pentru că face parte dintr-un set de acțiuni pornite din momentul Genezei. Ești o piesă dintr-un tot, dar o piesă importantă. Dacă nu ai fi important, nu ai mai exista.

Setul de roluri pe care le avem în viețile celor din jur este denumit de unii ca fiind „destinul”. Acum se poate lansa o dezbatere fără finalitate pe tema asta. Este destinul tău să influențezi? Sau este destinul celuilalt să fie influențat? Mai important, însă, este destinul individual? Da/nu/de ce? De ce nu putem vorbi de acest „destin” ca fiind mecanismul de care am pomenit mai devreme?

Mama natură nu a făcut niciodată cunoștință cu mila. Oricum nu s-ar fin înțeles. O dată ce ți-ai îndeplinit setul de funcții pentru care ai fost creat, ești debarasat. Pentru a face loc unei alte piese, cu o funcție asemănătoare, dar totuși foarte diferită. Se spune că mișcarea unui fir de nisip ar putea aduce distrugerea lumii. Cam mult spus. Firul de nisip nu aduce nimic, săracul, pentru că nu e decât o acțiune premergătoare Apocalipsei.

Dar așa cum Copacul de mai sus nu știe că face parte din pădure, așa nici tu nu știi că faci parte din mecanism. Și nu știi ce acțiune a ta va declanșa un alt mecanism. Pentru că nu e nevoie. Se ocupă altcineva (sau altceva) de toate astea.

Dar(!) dacă vrei să schimbi ceva, oare poți?