Miercuri seara, pe vremea teribila de afara si multe grade cu minus, am poposit la Nottara ca sa vedem piesa Hangita.

Piesa se joaca in sala George Constantin, care se afla la subsolul teatrului si are numai 80 de locuri. Chiar si asa, au ramas destule locuri libere, caci probabil oamenii erau la coada la cinema sa-si ia bilete la Orange film.

Nu mai fusesem niciodata in aceasta sala, de aceea am fost putin surprinsa cand am intrat si am vazut ca nu exista o scena propriu-zisa, ci actorii sunt la acelasi nivel cu noi spectatorii si se afla la propriu in mijlocul nostru. (puteti observa in poza de mai jos pe care am facut-o cu telefonul inainte de inceperea piesei)

Despre ce este vorba?

O hangiţă frumoasă (Mirandolina), un marchiz sărac (dar mându), un conte bogat (care împarte cadouri) şi un cavaler misogin (care declară că nu se va lăsa prins în mrejele vreunei femei)!*

In rolul cavalerului il regasim pe domnul Constantin Cotimanis, pe care am  avut ocazia sa il vad pentru prima data intr-o piesa de teatru si care in piesa aceasta face un rol excelent. In plus piesa il mai are in distributie si pe Alexandru Jitea, unul dintre actorii mei preferati de la Nottara.

Cu toate ca atat subiectul cat si deznodamantul sunt previzibile, piesa este suficient de dinamica incat sa te mentina atent tot timpul si chiar sa te faca sa razi de cateva ori.

Per total mie mi-a placut piesa si v-o recomand si voua, dar numai daca aveti chef de o piesa cu un subiect usor si amuzanta.

*Preluat din descrierea de pe site a spectacolului.

Sursa foto

Rating: ★★★★☆ 

Acum ca a trecut deja ceva timp de cand am terminat de citit cartea, ma gandesc ca a fost o alegere destul de bizara pentru o lectura de vacanta, subiectul fiind oarecum in contrast cu sentimentul de libertate si voie buna permanenta care m-a insotit in zilele acelea insorite. Imi ramasese totusi intiparita in minte imaginea de acum un an a unui domn care a stat o zi intreaga pe un sezlong langa mine si nu si-a desprins deloc ochii din acest roman pana nu l-a dat gata. Asa ca iata-ma si pe mine anul acesta pe plaja cu “Vipera sugrumata” in brate.

Trecand peste aceasta introducere care probabil nu intereseaza pe nimeni in afara de mine, am sa trec la vorbe mai concrete privind cartea.

Cine este vipera din titlu?

Ei bine, acesta este alintul pe care doamna Rezeau il primeste din partea copiilor sai, menit sa vesteasca fara nicio subtilitate comportamentul veninos al mamei, vizibil cu precadere in actul de educare si crestere a celor trei fii ai familiei.

Povestirea este narata chiar de catre unul dintre copii, cel mijlociu, Jean Rezeau, poreclit si Zeama Lunga. Dupa cativa ani de copilarie linistita si normala impreuna cu fratele sau mai mare, bunica ce se ocupa de cresterea lor moare si parintii sunt nevoiti sa se intoarca in tara pentru a-si intra in rolurile pe care pana atunci nu le exercitasera.

Tatal se dovedeste inca de la inceput incapabil de a tine piept mamei energice si impunatoare, posesoare a intregii averi pe care o detine familia si deci liderul de drept al casei. Domnul Rezeau inchide ochii in fata abuzurilor mamei, se lasa manipulat cu usurinta, face compromisuri peste compromisuri, motivand in momentul in care este tras la socoteala de catre fiul narator ca toate faptele sale sunt de fapt o dovada a intelepciunii, incercand astfel sa evite izbucnirea unui scandal de proportii in care familia sa fie implicata.

De fapt, dupa cum copiii observa inca de mici, tatal se multumeste cu ingaduinta pe care sotia i-o arata permitandu-i si finantand ocupatia sa in domeniul studiului si categorisirii insectelor, pasiune care ii ocupa de altfel cea mai mare parte a timpului.

Mama este asadar stapana cu drepturi depline asupra casei si asupra copiilor, gasind in fiecare zi noi restrictii sau pedepse umilitoare pe care le putea indrepta in directia celor trei copii. Comportamentul mamei pare a nu avea justificare si nicaieri in roman nu se cauta motivul pentru care femeia aceasta este atat invrajbita impotriva propriilor odrasle.

Daca uneori copiii incearca sa formeze o alianta impotriva inamicului comun, reusind astfel sa castige cateva batalii impotriva lui Folcoche (reiau explicatia de pe coperta cartii: Folcoche reprezinta o prescurtare de la Folle si Cochonne, insemnand scorpie nebuna), aceasta face tot posibilul pentru a-i dezbina, dandu-si seama ca numai astfel poate triumfa.

Pe masura ce baietii incep sa creasca, mama incepe sa se simta amenintata si realizeaza ca nu mai poate avea acelasi control asupra lor. Nu inceteaza insa in niciun moment si nu se da batuta, recurgand la solutii din ce in ce mai josnice, nedemne de un parinte.

Informandu-ma putin despre autor, am descoperit ca de fapt romanul acesta este de fapt unul autobiografic, Herve Bazin provenind dintr-o familie cu o mama extrem de autoritara, din cauza careia a fugit de acasa la varsta de 20 de ani.

Ca si cititor, simti cu fiecare pagina cum nedreptatea la care acesti copii sunt supusi creste si se transforma in ura, si devii empatic si parca ai vrea chiar sa te implici cumva.

Recunosc: pentru mine a fost un pic coplesitor acest micut roman.

 Sursa foto: Editura Atlas

Cu acest raspuns in minte si cu amintirea unui post mai vechi pe aceeasi tema scris Zoso, ii felicit pe cei de la Michelin, care mi-au trimis un cadou pentru implicarea in campania #anvelopedeiarna, ce contine mai multe produse cu branding Michelin, insa de foarte buna calitate, lucru pe care ar trebui sa-l aiba toate companiile in vedere atunci cand se gandesc sa-si puna logo-ul pe vreun obiect.

Intr-o alta ordine de idei, nu credeam ca as putea fi vreodata atat de incantata de o lanterna. Dar iata ca sunt! Ma joc cu ea prin casa momentan, poate am “noroc” si de o pana de curent ca sa o testez sau poate o iau in masina, cine stie cand imi va fi de folos.

PS: initial am vrut sa adaug o poza realizata cu telefonul si apoi m-am intrebat ce-ar spune asta despre imaginea mea, asa ca am scos Nikon din hibernare si am facut o poza decenta, care mi-a dat idei pentru niste cadre nocturne, impreuna cu Nicusor, bezna si lanterna.

Rating: ★★★★★ 

A trecut prea mult timp de cand am scris ultima carte citita. Nu a fost tocmai cel mai fericit an al lecturilor mele, si cand dupa aceasta pauza ceva mai lunga am zis ca a venit vremea sa mai pun si eu mana pe o carte, mi-a fost destul de dificil sa ma decid ce anume sa aleg.

“Nimic nou pe frontul de vest” nu era in frunte pe lista mea de lecturi, insa am vrut sa incep cu ceva neplanificat, despre care nu stiam nimic, sa fie ca un nou inceput cu totul de la zero.

Nu am citit multa literatura cu tema de razboi, asa ca inca de la primele pagini gandul mi-a zburat la romanul lui Hemingway, “Pentru cine bat clopotele“. Romanului de fata ii lipseste insa latura romantica, ceea ce il face mult mai dureros si cumva mai realist.

Paul Bäumer, naratorul si personajul principal al romanului, este un tanar neamt ce se inroleaza in armata germana odata cu inceperea Primului Razboi Mondial, ajunge de pe bancile scolii direct in actiunea necrutatoare de pe front. Impreuna cu camarazii sai, Paul reprezinta imaginea unei generatii distruse, precum autorul afirma inca de la inceput: “Cartea aceasta nu vrea sa fie nici act de acuzare, nici profesiune de credinta. Reprezinta incercarea de-a relata despre o generatie care chiar daca a scapat de obuzele razboiului a fost distrusa de acesta.“

Pe front, odata ce ai avut de-a face cu moartea si ai mai reusit sa castigi inca o zi de viata, pare ca perceptia asupra timpului se schimba, iar tinerii care au intrat in armata fara niciun fel de experienta de viata, au imbatranit grabit pusi fata in fata cu ororile razboiului: “Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem sa cucerim lumea. Suntem niste fugari. Fugim de noi insine. De viata noastra. Aveam optsprezece ani si incepeam sa iubim lumea si existenta; dar a trebuit sa le impuscam. Primul obuz care a explodat ne-a lovit in inima. Nu mai avem nicio idee despre activitate nazuinte sau progres. Nu mai credem in ele, credem in razboi.“

Instinctul de supravietuire pune stapanire pe individul aflat in primele linii si il transforma din fiinta rationala in animal aflat in postura de a-si apara viata cu orice cost: “Toate celelalte manifestari hiberneaza; numai viata pandeste permanent pentru a ne apara de amenintarea mortii; ne-a transformat in animale cugetatoare pentru a ne da arma instinctului; ne-a erodat sentimentele, ca sa nu pierim in fata groazei care ne-ar coplesi daca am gandi clar si constient; a trezit in noi simtul camaraderiei, pentru a ne salva din abisul singuratatii[...]“

Distrugerea unei generatii intregi trece de numarul celor cazuti in lupta si ii include si pe aceia care, desi au supravietuit, se trezesc ca acum, cand viata lor abia ar trebui sa inceapa cu adevarat, nu cunosc o alta meserie decat pe aceea de om de razboi, caci nu au avut vreme sa cunoasca si altceva: “Ani de-a randul, indeletnicirea noastra a fost aceea de a ucide – a fost prima profesie a existentei noastre. Tot ce stim despre viata se margineste la moarte. Ce se va mai intampla dupa aceea? Si ce-o sa se ajunga de noi?“.

Eric Maria Remarque, nascut Eric Paul Remarque, si-a schimbat prenumele odata cu publicarea romanului “Nimic nou pe frontul de vest” in onoarea mamei sale, Anna Maria Remark. El insusi a servit in razboi, pe frontul de vest, suferind o rana la piciorul stang si petrecandu-si restul razboiului intr-un spital din Germania.*

*Sursa Wikipedia

Cum mi s-a parut ca anul acesta a fost destul de slabut in ceea ce priveste filmele bune, chiar cred ca merita sa vi le recomand pe acestea 2, mai ales ca pe unul dintre ele inca mai aveti sanse sa il prindeti la cinema.

Asadar, cele 2 filme din 2011 care m-au facut sa vars lacrimi de ras sunt:

1. Johnny English Reborn despre care v-am mai povestit. Are meritul de a fi pus un maaaare zambet pe figura mea si as zice ca merita o vizionare cu prietenii, caci asa sunt sigura ca o sa va distrati si mai mult.

2. The rum diary – acesta poate ca e o surpriza, pentru ca nu vorbim despre o comedie in adevaratul sens al cuvantului. Cu toate acestea insa, exista acolo in film o scena la care va jur ca am ras cu lacrimi si am vazut si cum oamenii din jurul meu se tineau de burti deja, asa hohote a reusit sa provoace.

Dincolo de partea aceasta amuzanta, filmul oricum merita vizionat. Johnny Depp face un super rol care i se potriveste precum o manusa. The rum diary are o poveste, are actori buni, peisaje exotice din Puerto Rico, pasiune si ceva mai mult…rom. Vi-l recomand sincer!

Ce alte filme de anul acesta v-au mai facut si pe voi sa radeti? Chiar imi doresc sa mai vad o comedie buna!

Asa am ajuns sa ma gandesc la faptul ca sunt cateva orase din lumea aceasta, care apar obsesiv in o gramada de filme, seriale, carti, reclame, you name it!

Acum eu nu cred ca orasele acestea ajung atat de des pomenite numai datorita istoriei lor sau locurilor minunate pe care le poti vizita acolo. De fapt, acestea contribuie la realizarea unui produs de marketing atragator pentru potentialii consumatori, daca sunt puse in valoare cum trebuie.

Dupa parere mea, top 3 orase ale lumii cu cel mai bun marketing arata astfel:

3. Roma

2. New York

1. Paris

Nimic spectaculos sau care sa va surprinda. Sunt fix orasele cele mai populare, caci tot americanu’ cand se gandeste sa vina sa vada Europa se gandeste automat la Paris si capitala Italiei, precum si populatia de pe la noi viseaza sa vada The Big Apple cu al sau Times Square, sau poate si un Las Vegas.

Nu o sa pun acum o intrebare retorica, precum “Credeti ca posibil ca Bucurestiul sa ajunga vreodata intr-un astfel de top?”, ci ma limitez la a va intreba: Cum credeti voi ca arata un top 3 orase cu cel mai bun marketing din Romania? Care sunt ele si de ce?

Daca aveti si alte variante pentru topul original facut de mine, be my guest si dati-va cu parerea.

Si asa am descoperit aplicatia de WordPress, abia acum spre rusinea mea.

Am mai scris o data un post pe blog de pe telefon, dar am facut asta intrand in admin direct din browser, ceea ce a fost destul de complicat si neplacut.
Acum mi se pare super simplu si rapid, asa ca poate de acum incolo o sa reusesc sa scriu mai mult, profitand de astfel de momente “moarte” din zi.
Sunt curioasa acum, ce alte aplicatii de Android utile pentru posesorii blog mai cunoasteti?

Culmea a fost ca am intrat in aceeasi zi intr-un magazin Lidl si am gasit ghivece cu busuioc, rozmarin si menta, fix ceea ce imi doream eu! Asa ca  mi-am cumparat cate un ghiveci din fiecare si m-am facut mamica de plante!

Numai ca… acum, 2 dintre plantutele mele aproape ca au decedat.

Am citit o gramada de chestii pe internet, cum ca busuiocul are nevoie de multa lumina, asa ca l-am pus pe pervaz, insa apartamentul meu nu e prea luminos asa ca nu stiu daca are totusi suficienta lumina.

Menta am citit ca trebuit sa o tin intr-un loc ceva mai umbros, ceea ce am si facut, dar de cateva zile am observat ca si ea incepe sa se usuce.

Singurul caruia se pare ca ii merge bine este rozmarinul, care aparent nu este prea pretentios.

Ati avea totusi ceva sfaturi prrivind busuiocul si menta, asta in cazul in care mai pot face ceva ca sa le salvez?

Rozmarinul

Busuiocul si menta

Nu m-am mirat asa tare cand am zarit Bucurestiul in fruntea listei, dar am fost taaare uimita sa vad Iasi si Chisianu pe locurile 2 si 3.

Sincer nu m-as fi asteptat, nu stiu daca e vreo farsa a Analyticsului, dar eu oricum va multumesc tuturor care ajungeti pe aici, indiferent de unde proveniti.

Si totusi ati putea sa imi confirmati cumva? Cati oameni din Iasi sau Chisinau citesc aceasta postare? Si alte orase sunt bineinteles foarte bine venite sa intervina in discutie si sa-si anunte prezenta.

Mai spuneam eu acum ceva timp ca sunt sofer de 6 ani deja, asa ca nu as prea avea de ce sa ma panichez atunci cand trebuie sa ma urc la volanul unei masini noi pentru mine.

Cu toate acestea mi s-a intamplat ieri sa am asa un mic moment de panica, incat preferam sa merg 2 statii pe jos ca sa imi iau bilet de autobuz si apoi sa schimb 2 autobuze ca sa ajung unde trebuia.

De ce?

Masina la volanul careia ar fi trebuit sa ma urc era un Renault Laguna, pe care il mai condusesem o singura data in trecut, cand i-am busit o roata datorita – corect ar fi sa zic din cauza – unei mari gropi din asfalt. Ei bine si de atunci am ramas asa cu o frica de masina asta, de parca era un fel de Bau Bau al tuturor masinilor.

Ma gandeam ieri ca e prea mare fata de masina mea, ca e diesel si eu am condus pana acum mai mult masini pe benzina si tot asa eram mega stresata pana sa ma urc la volan.

Cand am ajuns cu bine la destinatia mea pot sa va spun ca ma simteam foarte mandra de mine, de parca savarsisem cine stie ce minune.

A fost prima data cand am avut ceva emotii cu ocazia urcatului pentru prima data la volanul unei masini, cu toate ca mai teama ar fi trebuit sa-mi fie atunci cand am condus for the first time o masina ce mergea pe gaz…dar asta e alta poveste deja.

Tot asa legat de inceputuri si masini, pot sa va spun o intamplare amuzanta, de cand am condus eu pentru prima data un Fiat si am plecat nestiind cum e cu marsarierul. Si cum parcasem cu fata si nu reuseam de nici un fel sa bag in viteza, am profitat de faptul ca era o mica panta si am scos-o din viteza si am lasat-o sa alunece usurel afara de pe locul de parcare.

Sa va mai spun ca urmatoarea parcarea a fost una laterala si cu suficient loc si in fata incat sa ies direct? Am aflat mai tarziu ca trebuia sa apas pe schimbator ca sa intre in viteza, dar asta era deja dupa ce imi terminasem toata treaba cu masinuta pe ziua respectiva.

La voi cum e cu masinile la inceput? Va obisnuiti repede sau vi se mai intampla stangacii precum mie?