Orthodoxart

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 49

2013-02-12T04:12:00.000+11:00

Rugăminte către familia ortodoxă

De la o vreme, primim tot mai multe telefoane din oraşe răspândite în întreaga ţară. Tineri sau mai vârstnici, femei şi bărbaţi ne roagă să facem ceva pentru ca revista să poată fi găsită din nou şi în chioşcurile sau hipermarketurile din oraşele respective. Dar oare faptul că eforturile noastre nu-şi ating ţinta, aducând mângâierea cuvântului lui Dumnezeu unde acesta este aşteptat şi căutat, nu ne frământă şi îndurerează cel puţin tot atât de mult?…

Din păcate, lucrurile depind într-o măsură destul de mică de noi. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru ca revista să fie găsită pe piaţă, chiar dacă asta a însemnat pentru noi să o livrăm timp de peste opt luni de zile celor mai mari distribuitori din România fără a primi nici un ban în toată vremea aceasta. Amânaţi continuu cu plata, de la o lună la alta, am tot nădăjduit că vom primi totuşi banii, până când societăţile respective au intrat în faliment ori s-au declarat incapabile de plată. Că a fost doar o inginerie financiară sau chiar s-au confruntat, la rândul lor, cu probleme financiare – ştie numai Dumnezeu. Pentru cei care câştigă din publicitate mai mult decât din vânzări, falimentul unor astfel de firme nu este chiar o dramă. Pentru ei, e important ca publicaţia să ajungă pe piaţă, ca să-şi poată lua banii pe reclame. În cazul nostru însă, nepublicând niciodată nici un material publicitar, problema se pune cu totul altfel. Şi astfel, necazul nostru este nu numai că nu reuşim să găsim alţi distribuitori care să ducă revista în hipermarketuri şi în chioşcurile de peste tot, dar am ajuns şi într-o situaţie extrem de delicată din punct de vedere financiar. Numai Bunul Dumnezeu ştie cum vom mai putea scoate în continuare revista.

Vă rugăm, bunăoară, cum n-am făcut-o niciodată până acum, să ne sprijiniţi fiecare cum poate. De pildă, dacă fiecare dintre cititorii noştri ar dărui un abonament pe un an sau măcar pe şase luni, am putea trece cu uşurinţă peste impasul de acum. Sunt oameni care ar putea beneficia de acest dar al nostru. Unii abia au ce pune pe masă copiilor – poate că nu-şi permit să mai cumpere şi o revistă în plus. Alţii trăiesc departe de Dumnezeu, dar, fiind sinceri şi căutând în felul lor adevărul, prin revistă ar putea fi ajutaţi să afle Calea. Iar ca să putem găsi din nou revista în cât mai multe locaţii, este nevoie să o cerem dinadins la chioşcuri, pentru a-i îndemna astfel pe chioşcari să găsească ei înşişi calea să o achiziţioneze de la noi – cale pe care noi n-am aflat-o încă. Şi, mai presus de toate, vă rugăm să nu ne uitaţi în rugăciunile către Domnul.

Avem nădejdea că, de ne veţi sta alături în această încercare prin care trecem acum, vom ieşi din ea mai întăriţi duhovniceşte, folosindu-se şi mai mulţi de cuvântul Adevărului, pe care cu nevrednicie ne străduim să-L slujim şi să-L mărturisim.

Mihai Cristea şi „Familia”

________________________________________________________________________

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 48

2013-01-16T03:03:00.001+11:00

Din paginile revistei:

Trebuie să luptăm pentru apărarea inocenţei copiilor noştri!

Din inocenţă se hrăneşte frumuseţea chipului, ea se reflectă în ochii plini de viaţă ai copiilor care privesc cu mirare şi curăţie lumea. Din ea izvorăşte curajul de a înfrunta viaţa, de a afirma adevărul şi a lupta pentru el. Inocenţa este materialul din care se zideşte şi se înalţă demnitatea noastră, este resortul lăuntric al oricărei făptuiri a binelui în lumea aceasta. Inocenţa este cea care ocroteşte acel văzduh al minţii peste care răsare lumina cunoştinţei, harul Duhului Sfânt – căci, prin ea, omul se aseamănă îngerilor. Ne folosim de metafore, pentru că altfel este aproape imposibil de zugrăvit bogăţia sau minunăţia acestui uriaş tezaur sufletesc pe care omul l-a primit la naşterea sa. Dar şi altfel dacă ne-am gândi, am înţelege că inocenţa poate fi garanţia unei imunităţi mai puternice şi a unei minţi mai deschise aprofundării înţelesurilor şi educaţiei – aceasta pentru că inocenţa asigură pacea lăuntrică, de care toate sunt legate.

Virgiliu Gheorghe

http://www.familiaortodoxa.ro/2013/01/12/nr-48-promo/

__________________________________________________________________________________________

OFERTE DE ICOANE PICTATE SI MOBILIER BISERICESC

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 47

2012-12-15T02:18:00.001+11:00

Din paginile revistei:

Din nou copii

Din ce în ce mai mult, copilăria trece neobservată lumii în care trăim. Într-adevăr, mulţi copii sunt idolatrizaţi de proprii părinţi, care-i înconjoară cu tot felul de jocuri şi mijloace electronice de divertisment, dar aceasta nu înseamnă că le este preţuită copilăria. Dimpotrivă, ca niciodată altcândva în istorie, vedem părinţi care dispreţuiesc darurile firii copilăreşti şi-şi vor copilul cât mai repede maturizat. Îl iau martor la certurile lor, îl lasă să se uite la filme pentru oameni mari, îl învaţă să înjure, să-i judece pe ceilalţi, îl îndeamnă „să nu se lase mai prejos” ş.a.m.d. Ei zic că-l pregătesc pentru viaţă – de parcă l-ar pregăti pentru vânătoarea în junglă. Şi sunt atât de convinşi că procedează corect, încât nu-şi văd greşeala nici măcar atunci când se plâng că nu se mai înţeleg cu copiii, că nu mai ştiu ce să facă cu ei. Oare nu este aceasta chiar plata faptului că le-au răpit copilăria?

Înainte nu era aşa. Copiii erau cu ale lor, iar părinţii le îndrăgeau şi le protejau felul lor de a fi, copilăresc. Ba, mai mult, în diferite provincii ale ţării noastre, copiilor li se spunea „coconi”. În unele sate din Maramureş şi Ardeal, chiar şi astăzi li se spune la fel. Adică erau priviţi ca şi cum ar fi nişte boieraşi, odrasle aristocrate de viţă împărătească. Dar asta nu însemna că nu „şi-o luau” dacă făceau prostii. Cineva străin de cugetarea românului creştin ar putea să psihanalizeze răutăcios: Vezi, îşi proiectau aspiraţiile sociale în propriul copil, pe care şi-l voiau boier! Dar nu-i deloc aşa.

de Gheorghe Fecioru

Internetul este pretutindeni, iar cărţile nicăieri – sau de ce nu mai citesc copiii noştri

Pe măsura răspândirii tot mai mari a Internetului, timpul pe care îl acordăm acestui mediu informaţional a crescut cu o viteză năucitoare. Studii şi cercetări care să evalueze timpul petrecut pe Internet au fost efectuate în special în America de Nord, însă ne pot da un indiciu şi pentru situaţia de la noi din ţară. De pildă, în comparaţie cu anul 2005, în 2009 persoanele adulte de pe continentul nord-american petreceau pe Internet, în medie, douăsprezece ore pe săptămână, dublu faţă de media din 2005. Această medie a fost raportată la întreaga populaţie; dacă însă o vom raporta doar la persoanele adulte ce deţineau acces la Internet în această perioadă, media va creşte considerabil, până la peste şaptesprezece ore pe săptămână. Pentru persoanele adulte tinere, această cifră este încă şi mai mare, studiile arătând că tinerii cu vârste în jur de 20 de ani petreceau pe Internet în 2009 peste nouăsprezece ore pe săptămână[1]. Cu siguranţă, din 2009 până în 2012 această medie a crescut încă şi mai mult.

Un studiu internaţional efectuat în anul 2008 pe un număr de 27.500 de adulţi, cu vârste cuprinse între optsprezece şi cincizeci şi cinci de ani, a arătat că oamenii îşi petrec onlinepeste 30% din timpul lor liber[2]. Dacă ne gândim că toate cifrele din studiile menţionate până acum nu includ şi timpul pe care oamenii şi-l petrec pe telefonul mobil, vorbind sau trimiţându-şi mesaje, sau pe computer (în afara timpului online), cu jocuri şi altele, ne putem pune legitima întrebare dacă omului din ziua de astăzi îi mai rămâne timp pentru familie, copii, pentru rugăciune, pentru Dumnezeu… „Comunicăm” tot mai mult în lumea virtuală, şi tot mai puţin avem din adevărata comunicare şi comuniune vie între noi şi cu Creatorul nostru.

Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

„Copilul, într-o familie, este o mare taină…” (II) Viaţa de zi cu zi într-o familie cu opt copii

În numărul trecut ați aflat povestea venirii pe lume a Miriamei, cel de-al optulea copil din familia Capsali. Cleopatra, cu binecuvântarea duhovnicului, spre uimirea medicilor şi-a asistentelor, a născut acasă – moaşă (fără de voie!) fiind soţul ei, Iulian. Şi, pentru că nu sunt multe familiile de intelectuali cu atât de mulţi copii, am continuat dialogul cu Iulian şi Cleo Capsali asupra greutăţilor, dar şi bucuriilor pe care ţi le oferă viaţa într-o asemenea familie „generoasă”..

Aveţi opt copii… Cum decurge o zi din viaţa familiei Capsali?

Cleo: Foarte rapid! Începe la 6 dimineaţa şi se termină noaptea târziu. Copiii sunt de diferite vârste, au programe diferite. Avem grădiniţă, avem şcoală, avem liceu, ore de dimineaţă, ore de după-amiază – întotdeauna este un du-te-vino. Trebuie să te scoli dis-de-dimineaţă pentru că cineva va pleca la prima oră. Apoi sunt unii care se întorc la amiază de la grădiniţă, de la şcoală, cei care învaţă după-amiază se întorc pe la 6… Totdeauna trebuie să fie mâncare gata şi casa pregătită…

Cum vă împărţiţi sarcinile în ce priveşte creşterea şi educarea lor?

Cleo: Fiecare după puteri. Cu treaba în casă şi cu lecţiile, mai mult eu. Soţul meu, mai mult cu cei mari…

Iulian: Fiecare are rolul lui, dar mai preluăm unul de la altul: mai fac şi eu de mâncare, mai ajută şi copiii, la lecţii se mai ajută între ei când e cazul… Totul e să fie o „simfonie”, să nu cânte cineva fals în timpul ăsta. În general, lucrurile merg de la sine. Nu facem ceva deosebit, luăm lucrurile aşa cum dă Dumnezeu şi ne lăsăm în voia Sa. Asta-i important! Nu ne gândim ce-o să fie a doua zi; spunem: „Ce-o da Dumnezeu, asta o să fie!”. Nu ne facem planuri de viitor, nu ştiu ce-o să ajungă vreunul dintre ei peste 10 sau 20 de ani. Nu vrem să ne facem asemenea planuri.

Datoria noastră faţă de aceste daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este să le creştem şi să avem grijă de ele, dar şi de sufletele lor. Copiii noştri trăiesc într-un mediu în care Biserica şi Dumnezeu nu sunt ceva exotic, ci o prezenţă permanentă în viaţa familiei…

Altfel, e foarte greu să creşti copii mulţi. Nu poţi să-ţi permiţi. Dacă nu te laşi în voia lui Dumnezeu, nu poţi creşte mai mult de un copil, maxim doi. Familiile numeroase – din experienţa pe care o avem atât noi, cât şi prietenii noştri care au mai mulţi copii – se lasă în voia lui Dumnezeu. De fapt, nici nu ai cum altfel, nu poţi controla atâţia copii, n-ai cum să ai grijă de ei în permanenţă, de la cap la coadă, toată ziua. Este imposibil fizic să-i iei, să-i duci la şcoală etc. – cum sunt alţii, care îşi controlează copiii pas cu pas. La noi n-a fost aşa. Noi am avut copii de clasa I, gemenii noştri, care plecau cu tramvaiul singuri! Asta e bine şi pentru copii, pentru că le dă puterea să răzbească. Şi sper să răzbească, să poată să facă treabă în viaţă.

Material realizat de Raluca Tănăseanu

Poveștile… copilăriei?

În vremurile noastre există o asemenea abundență de jucării, gadgeturi, cărți, filme și desene pentru copii, încât ai zice că trăim cu toţii într-un „paradis al copilăriei”. Să ne amintim doar de propria noastră copilărie, care, prin comparație, era destul de săracă material: achiziția unei jucării era un adevărat eveniment, cărțile erau răsfoite până se rupeau filele și coperţile, filmele și desenele animate erau foarte rare – cât despre jocurile video, acestea lipseau întru totul!

Și, totuși, cei care nu și-au pierdut capul în fața acestui „bâlci al deșertăciunilor” știu și simt că niciodată nu a existat copilărie mai săracă și mai searbădă sufletește decât cea oferită de societatea consumistă. Falsul paradis al abundenței este, în realitate, un fur bine deghizat al copilăriei, care vrea să jefuiască tot ce are vârsta asta mai frumos; la o privire mai atentă, vedem că seamănă cu acel bau-bau cu care eram amenințați când eram mici că înșfacă plozii neastâmpărați şi-i duce într-o lume a monștrilor și a urâtului…

Iar printre multele lucruri furate de acest monstru se numără și poveștile copilăriei.

Vechile povești ale copilăriei noastre, presărate cu Feți-Frumoși, Harapi-Albi și Greuceni, Sfinte Vineri, Împărați, dumbrăvi și gheonoaie au fost înlocuite de Spiderman, Harry Potter, Hannah Montana, monștrii Pokémon și multe altele, din aceeaşi serie. În fața acestei schimbări de ordin cultural, pe care o conștientizăm în întreaga ei semnificație și profunzime mai puțin decât ar trebui, atitudinea părinților și a „specialiștilor” (psihologi și sociologi) este împărțită. Sunt mulți care au, totuși, o reticență, măcar intuitivă, față de noua lume a copilăriei configurată de „eroii” de tipul Spiderman sau Hannah Montana (fie pentru violența, fie pentru viața lor dublă și scăpată de controlul parental afișată în poveștile respective), însă sunt şi destui care privesc acest lucru ca pe ceva firesc, și chiar… necesar. Astfel, spun acești specialiști, pe de o parte, ar fi normal ca poveștile să se schimbe pentru că, nu-i așa?, lumea se schimbă, iar pe de altă parte ar fi necesară expunerea copiilor la acest nou tip de „povești”, deoarece este o modalitate de a obișnui copilul cu ceea înseamnă viaţa reală în societatea zilelor noastre.

Așa să fie?…

de Ioan Bucur

„Când îl văd pe Domnul Bernea, pentru mine e Crăciunul şi Paştele deodată!” (Patriarhul Teoctist)

-de vorba cu Costion Nicolescu despre Horia Bernea si valorile satului romanesc-

În aceste zile, se împlinesc 12 ani de la adormirea întru Domnul a pictorului şi omului de cultură Horia Bernea. Adevărat boier al spiritului românesc, Bernea s-a deosebit de marea parte a intelectualilor români de după 1990 printr-o implicare profund creştină, mărturisitoare şi ziditoare în viaţa lumii româneşti postcomuniste.

La momentul în care satul românesc intra într-o nouă fază a decadenţei sale culturale, în epoca consumismului şi a globalizării valorilor, Horia Bernea este ales de Dumnezeu pentru a da naştere Muzeului Ţăranului Român, fidelă frescă a unei adevărate aristocraţii a spiritului românesc, a unei lumi perfect integrate raţiunilor veşnice pe care Dumnezeu, prin Întruparea şi Jertfa Fiului Său, le-a restaurat în zidirea Sa. Muzeul Ţăranului Român a fost, până la trecerea la cele veşnice a directorului său, Horia Bernea, un adevărat manifest cultural, un semnal de alarmă, dar şi una dintre cele mai puternice mărturisiri creştine ale culturii române de după 1990.

Şi, pentru că unul din marile păcate ale noaste este acela de a nu ne cunoaşte suficient şi aprecia pe oamenii cu adevărat mari ai neamului nostru, l-am rugat pe domnul Costion Nicolescu să ne vorbească despre Horia Bernea, pe care l-a cunoscut atât ca bun prieten, cât şi prin colaborarea sa în conducerea Muzeului Ţăranului Român.

- Când mă gândesc la Horia Bernea, îmi vine în minte cuvântul „sărbătoare”…

- Într-adevăr, uite, îmi aduc aminte acum de un cuvânt al Patriarhului Teoctist. Întâmplarea e de pe vremea când Horia Bernea făcea parte dintr-o comisie de consultanţă cu privire la proiectul Catedralei Mântuirii Neamului. Şi, odată, când s-a întors de-acolo, de la o şedinţă, era aşa, ca un copil, uimit şi bucuros: „Auziţi ce mi-a zis Preafericitul: «Când îl văd pe Domnul Bernea, pentru mine e Crăciunul şi Paştele deodată!»”… Patriarhul Teoctist nu era fals, căci atunci s-ar fi simţit. Dar el ştia, cumva, să-l mângâie puţin pe fiecare.

A consemnat Mihai Cristea

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 46

2012-11-08T03:33:00.002+11:00

Cuvântul rugăciunii

Suntem cufundaţi într-un nor de vorbe. Unii până la mijloc, alţii până la umeri, alţii cu totul, cu toată viaţa lor. Cuvinte lipsite de rost şi de greutate, cuvintele lumii acesteia. Le zicem informaţii, dar cele mai multe sunt cel mult nimicuri, dacă nu bârfe sau chiar cuvinte de batjocură; cuvinte de slavă deşartă sau lascive, precum trupurile îmbibate cu plăceri, ori cuvinte mânjite în noroiul patimilor de ocară.

Aşa de puternic s-au intoxicat minţile multora cu vorbele ucigătoare de suflet, că nu mai pot trăi fără ele, precum drogatul care trebuie să-şi ia doza pentru a se linişti… Astfel se explică de ce aproape trei milioane de români nu-şi pot începe sau sfârşi ziua dacă nu-şi aruncă ochii peste ziare ca Libertatea, Click sau Cancan, iar viaţa noastră, a tuturora, ajunge să fie din ce în ce mai grea. Căci vorbele spurcate sunt epidemice. Se împrăştie din om în om. Le auzi chiar fără să vrei. La serviciu, în autobuz sau pe scara blocului, ne cotropesc chiar şi pe noi, cei care vrem să ne ţinem departe de ele.

de Virgiliu Gheorghe

http://www.familiaortodoxa.ro/

_____________________________________________________________________________________________

PENTRU A CITI SI ALTE LUCRURI DE FOLOS VIZITATI SITE-UL

ARTA-ORTODOXA.RO

OFERTA LUNII NOIEMBRIE

CRUCE MARE DE BINECUVANTARE LA DOAR 520 LEI

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 45

2012-10-09T02:46:00.000+11:00

CU BUCURIE VA ADUCEM LA CUNOSTINTA CA A APARUL NR 45 AL REVISTEI FAMILIA ORTODOXA.

IN LUNA SARBATORII SFANTULUI DIMITRIE BASARABOV OCROTITORUL BUCURESTILOR, AVEM OFERTE SPECIALE LA UNELE ARTICOLE DE MOBILIER BISERICESC. ACCESATI SITE-UL ARTA-ORTODOXA.RO PENTRU A BENEFICIA DE OFERTELE LUNII OCTOMBRIE.

ATELIER DE SCULPTURA SI PICTURA ORTODOXA

2012-09-23T22:58:00.002+11:00

Obiecte sculptate in lemn

Icoane ortodoxe pe lemn

cruce, cruce altar, cruciulita, cruce lemn, cruce sculptata, cruciulite lemn, cruce preot, cruce binecuvantare, candela, candela lemn, candela sculptata, lant de lemn, cruce cu lant, sfesnic lemn, lemn sculptat, dalti sculptura lemn, sculptura miniaturala, obiecte gravate in lemn, racla sculptata, racla moaste, racle din lemn, cruce de altar

ARTA ORTODOXA

atelier sculptura aureola AXIONITA SI TETRAPOD candela

troite sculptate
icoane pictate
sculptura in lemn
mobilier bisericesc

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 44

2012-09-06T20:42:00.002+11:00

http://www.familiaortodoxa.ro/

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 43

2012-08-16T05:01:00.002+11:00

Din paginile revistei:

Preoti marturisitori in drum spre sinaxare

In dictionarul statistic “Biserica intemnitata. Romania: 1944- 1989″ se afla inregistrate 2544 de persoane dintre care 1725 de preoti ortodocsi. Lista ramane deschisa. Se vorbeste de cel putin 2500- 3000 de clerici si monahi intemnitati in perioada 1948-1964. La Aiud, la inceputul anilor 1960, s-a facut un recensamant al celor care erau inca vii: unul din zece detinuti era rasofor. In studiul introductiv al dictionarului amintit sunt mentionati si 31 de ierarhi ortodocsi scosi din scaun (sechestrati sau exilati, unii morti in imprejurari pe cat de obscure pe atat de suspecte , ca Grigore Leu, Irineu Mihalcescu sau Nicolae Popoviciu).

Preot Ioan Irimia

Baieti si fete: ii crestem la fel, sau diferit?

Sustinatorii educatiei care nu tine cont d udentitatea de gen a copiilor isi doresc sa “elibereze” copii de asteptarile sociale bazate pe diferentele de sex (cum ar fi faptul ca societatea se asteapta ca fetele sa fie feminine si dragute, iar baietii masculini, duri si indrazneti) si considera ca modul in care baietii si fetele sunt crescuti determina comportamentul feminin sau masculin al acestora. Deja in S.U.A. si nu numai, multi tineri, victime ale acestui tip de propaganda, ajung la psihologsau la psihiatru cu intrebarea: “Oare eu ce sunt- baiat sau fata?…” Desigur, pentru un om normal fenomenul pare incredibil, insa tehnologiile transformarii emdiatice si educationale ale sinelui si identitatii omului modern au ajuns chiar si la aceasta “performanta”.

Psiholog Irina Constantinescu

Dependenta de pornografie distruge vietile adolescentilor si pre-adolescentilor

Potentialul de sumbinare a moralitatilor si valorilor prin internet se manifesta cel mai evident in pornografie. Conform unui studiu Internet Filter Review, intre anii 1998 si 2003 numarul paginilor web pornografice a crescut cu 1800%, de la 14 la 260 de milioane. Astfel nu este deloc surprinzator ca dependenta de pornografie online a crescut si ea dramatic. (…) Atotprezenta sexualitatii pe internet si continutul hiper-sexualizat al retelelor de socializare online nu face decat sa accelereze dezvoltarea sexuala a copiilor in moduri foarte primejdioase.

Lect. Dr. Andrei Dragulinescu

Lady Gaga in Romania. Nu doar muzica (II)

Lady Gaga nu este doar o vedeta, ci si o figura publica cu o frecventa activitate sociala dusa in favoarea homosexualilor din S.U.A. Actualul presedinte, Obama, sustinator declarat al “casatoriilor” homosexuale, si-a asociat deseori imaginea cu a vedetei, iar Lady Gaga, la randul sau, s-a declarat entuziasta de ultimele actiuni ale “resedintelui homosexualilor”, cum mai este numit acesta. De altfel, in S.U.A. industria politica si industria divertismentului sunt strans legate si promoveaza o agenda comuna, folosindu-se de vectori de imagine eficienti- in cazul de fata fiind vorba despre agenda promovarii homosexualitatii.

Ioan Bucur

“Doar suferint poti sa ii luminezi si pe ceilalti!”- interviu cu Parintele Augustin de la Schitul “Inaltarea Sfintei Cruci”, Aiud

(…) asa cum spunea parintele Iustin, intotdeauna poporul roman a fost sortit suferintei, si cum si romanii de astazi trec printr-o suferinta- in primul rand sufleteasca- ei se leaga usor de alte exemple de suferinta, de oameni care s-au indumnezeit, care au primit harul sfinteniei. Fiecare crestin cunoaste ca Sfintii care trec prin suferinte foarte mari inainte de a primi Cununa, sunt mari mijlocitori in fata Tronului Sfintei Treimi- si asta o devedeste si faptul ca se intampla foarte multe minuni cu oamenii care vin si se inchina Sfintilor Mucenici si primesc tamadurii, atat sufletesti cat si trupesti, mai ales in cazul unor boli incurabile…

Parintele Augustin

http://www.familiaortodoxa.ro/2012/08/14/familia-ortodoxa-nr-43/

Pustnicii din Bucovina

2012-08-09T04:26:00.002+11:00

Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

Cei ce isi prorocesc moartea

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a "hotarat" exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.

Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic "ingrijitorul sihastrilor".A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. "Un om cu viata ingereasca" a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti - unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron.

Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron

In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. "In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?", a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si "paranormal", care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea "de a se face nevazut" ("cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca"), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?... Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, "de profesie", Nicolae Iurniuc - cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca "parca din pamant", in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus "buna seara", dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au "zavorat" sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele - era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti

Reporterul si calauza sa

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, "apocaliptica" parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca "si-l inchipuiau altfel", "mai monahal, asa".

Scorbura cu sihastre

Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica "sarut mana", n-a vrut nicicand sa fie "cineva", sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi "parinte", iar el aproape se amuza - "habar n-am de ce-mi zic asa!" -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles "dorul de singuratate". Un "dor" pe care l-a avut inca din copilarie, care e "innascut", crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.
Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar "un administrator", deloc la locul lui, care sta aici doar "cu ascultare". Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in "groapa" (chilia) lui din varful Giumalaului, unde "era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om...". Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent "sa dam raportul" de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri "delicate", dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut... "Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.

Cabanuta cu sihastri

A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu' parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost "ca o manusa", la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din '59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca "se facea nevazut" din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!... N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite... Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul... Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta..."
Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: "Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi". Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile "zavorate"

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!... Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: "Mult ti s-o dat, frate Ioane, da' si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!...". La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

E formidabil cu cat firesc vorbeste despre "vecinii" lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: "Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari... Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia - au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici "sa il vada".
Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice "zavorate", retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele - Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele... Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine... exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici - eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi...".
Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor - undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il "aleg" pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.

A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera "crucea" sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis "bine", dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. "Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?", i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri - sapte

http://arta-ortodoxa.ro/

ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: "Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?". De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.
Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti - sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: "Cum ai rezistat, omule bun?!". Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.
Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. "Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor... Uitai de foame, de frig. Muntii astia... Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu' de-a dara... De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu... nu stiu cum sa va zic... cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil...".

Maica fara nume

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare "foarte speciala". Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. "Frate Ioane", i-a zis, "eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.

Cabana fratelui Ioan

N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?". Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: "Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui "i se arata" sihastrii astia cu viata nelumeasca...". S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea...
Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. "Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame... Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca "o vedeam", simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?... Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: "Doamne ajuta". O intreb: "Nu sunteti cumva maica fara nume?". Ea, c-o voce asa, pierduta: "Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea...". Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: "Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!...".

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri... Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. "Da' de ce tot te dai in spate, de ce te temi?", zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: "Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu' de tine...". Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. "Hai la rugaciune", a zis. "Hai la rugaciune...", ca o mama.

Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea "cu toata fiinta"... Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga... cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo...", si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.

sursa : http://www.formula-as.ro/2012/1007/societate-37/pustnicii-nevazuti-din-muntii-bucovinei-14766

____________________________________________________________________________________________

TROITA SCULPTATA IN LEMN
CRUCE DE CALUGARIE
ICOANA PICTATA PE LEMN
RACLA PENTRU SFINTELE MOASTE
STRANA BISERICA

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 42

2012-07-19T20:19:00.003+11:00

Din paginile revistei:

Libertatea de a alege Viaţa

„Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea
care-mi robeşte sufletul.” (Ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu)

Ghinionul, fatalitatea sau soarta, duşmanii– sau poate cel viclean! – unul dintre aceştia (ori toţi împreună) sunt invocaţi când răul se
ţine scai de noi. Rar însă ţi se întâmplă să auzi: Eu sunt vinovat, eu am ales greşit… Dar, dacă vrei să-i dai un sfat cuiva, o să-ţi răspundă imediat: Este alegerea mea. Am această libertate, de ce nu m-aş folosi de ea? La sfârşit însă, dăm vina pe oricine, chiar şi pe Dumnezeu, pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat.

De ce oare nu ne putem asuma urmările alegerii libere pe care am făcut-o cândva? Ne-a fost oare libertatea siluită de cineva? De educaţie, de anturaj, de mode – sau, nu cumva, de dorinţa de a fi „ca toată lumea”?…

Sfinţenia cheamă sfinţenie: Arhimandritul Sofronie (Saharov)

„Dacă este astăzi un isihast ce-a trăit în adâncul predaniilor dreptslăvitoare şi care, mai mult, poate şi să le exprime în comparaţie cu alte tradiţii, acesta este doar Părintele Sofronie”.
(Părintele Theoclit Dionisiatul)
„Pentru noi, athoniţii, el este Sfântul Sofronie”.
(Stareţul Iosif Vatopedinul)
„Gheronda Sofronie a fost un înger încă înainte să vină în monahism”.
(Părintele Efrem Katunakiotul)
„Dacă Părintele Sofronie nu este sfânt, atunci nimeni nu e sfânt”.
(Mitropolitul Ierothei Vlahos)

100 de ani de la naşterea Părintelui Nicolae Steinhardt

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Adolescenţii – între dragoste şi libertate

Specific acestei perioade este dorinţa adolescentului de a deveni independent – nu doar în plan economic, ci şi în plan sufletesc. Acum începe să-şi formeze propria identitate, dorind să-şi exprime punctele de vedere personale şi să ia singur hotărâri – în mod deliberat, altele decât cele ale părinţilor. Astfel, ajunge să se detaşeze afectiv de părinţi, îndreptându-şi dragostea şi către alte persoane. De asemenea, însuşi faptul de a face lucruri care nu sunt permise este tot o expresie a dorinţei de independenţă a adolescentului. Părinţii acceptă foarte greu să vadă cum, sub ochii lor, copilul drăgălaş care până ieri căuta să-i imite în toate şi-şi revărsa asupra lor toată afecţiunea, astăzi doreşte să fie diferit şi, sub influenţa celor de-o vârstă cu el, se distanţează tot mai mult.

Sexualitatea excesivă creşte riscul cancerului de sân, în timp ce dragostea îl micşorează

După cum am putut constata până acum, principalii factori de risc implicaţi în declanşareacancerului de sân sunt datoraţi modului
de viaţă bolnav, care i se impune sau la careeste atrasă femeia zilelor noastre. De exemplu, stresul este aproape imposibil de evitat,
dar poate fi atenuat printr-un bun management al lui – cât despre celelalte (folosirea deodoranţilor cu parabeni, ferirea de a naşte
sau de a alăpta, avortul, contracepţia şi nivele ridicare de testosteron din organismul femeii) sunt rezultatele alegerii noastre libere.
Este adevărat însă că această „alegere”, în majoritatea cazurilor, este făcută pe fondul unei profunde dezinformări şi a unei culturi
a morţii extrem de seducătoare.

Tratamentul nutriţional al alcoolismului (I)

Vindecarea presupune o luptă crâncenă cu propriul sine, cu neputinţele trupului, cu spaimele sufletului – însă este, înainte de toate, un mare dar al iubirii lui Dumnezeu. Mărturie pot da cei ce s-au întors vii din acest iad. Dar care este natura acestei boli? Cu siguranţă,
toate dependenţele, de orice fel, au o componentă duhovnicească, cea mai profundă şi mai adânc înrădăcinată în firea omului, dar şi
o componentă materială – fizică şi psihică. Scopul acestui articol este acela de a vă arăta că dependenţa fizică şi psihică e întreţinută de
anumite deficienţe nutritive şi de modalităţile nefireşti de funcţionare a creierului şi a întregului sistem nervos.

Lady Gaga în România. Nu doar muzică (I)

Pe 16 august, imediat după marele praznic al Adormirii Maicii Domnului şi chiar în ziua Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, la Bucureşti
este programat concertul celei mai în vogă vedete internaţionale din show-biz: Lady Gaga. Concertul face parte din cel de-al treilea turneu internaţional de promovare a albumului „Born this way” („Născut astfel”), care începe din Asia (Seul) şi va traversa continentul european, trecând prin capitalele ţărilor răsăritene şi baltice (Sofia, Bucureşti, Tallinn, Riga, Vilnius), înainte de a ajunge în Occident, unde se va încheia la Barcelona. În anumite regiuni, au apărut proteste faţă de acest turneu şi faţă de controversata lui vedetă. Astfel, în Jakarta (capitala Indoneziei), concertul a fost anulat – din cauza insecurităţii, poliţia a refuzat să elibereze permisul necesar desfăşurării evenimentului: grupările religioase islamice din această ţară (care, oficial, e un stat secular) au ameninţat că
nici măcar nu o vor lăsa pe „Lady” să coboare din avion. Şi, totuşi, peste 50.000 de oameni îşi cumpăraseră deja bilete. Proteste au existat şi în Filipine, de această dată grupările creştine fiind cele care au acuzat-o pe vedetă de blasfemie.

„Când Dumnezeu Se atinge de inima omului…”
de vorbă cu Părintele Siluan Osseel despre experienţa harului Duhului Sfânt

Să încercăm să trăim în această stare: pe de-o parte, fiind conştienţi cum ar putea să fie viaţa noastră cu Hristos, iar pe de alta,
privindu-ne pe noi înşine şi spunându-ne: „Doamne! Cât eşti de sărman, preotule, cât eşti de slab, cât eşti de neputincios…”. Este o tragedie. Cred că Părintele Sofronie numea asta „tragedia omului”. Suntem ca într-un teatru, un teatru grec, şi suntem în acelaşi timp actori şi spectatori. Şi ne vedem pe noi înşine şi ne spunem: „Cum este posibil? Cum este posibil, Doamne? Te cunosc, şi cu toate astea
Te părăsesc! Cât sunt de slab! Cât sunt de netrebnic! Doamne, ajută-mă!”. Dar să trăieşti tot timpul această stare, a celor doi poli, şi
asta fără să cazi în deznădejde, ci dimpotrivă, ca în fresca aceasta, a Învierii – să stai cu mâinile întinse, aşa, ca Adam… Iar Hristos, El
este tot timpul de faţă şi ne aşteaptă, aşteaptă momentul în care să facem gestul ăsta, ca să ne prindă şi să ne tragă afară.

Manastirea copiilor

2012-07-14T18:01:00.003+11:00

Parintele Mihail Jar este un preot ortodox roman din Ucraina. Astazi, parintele este staret al unei manastiri intemeiata de el insusi. Manastirea Banceni este o manastire ortodoxa aflata in Ucraina, la numai sapte kilometri de granita cu Romania si la vreo 20 de kilometri de Cernauti. Manastirea se afla zidita pe un deal inverzit si luminos, intr-un sat romanesc.

Inca de la intemeierea ei, localitatea Banceni a facut parte din Principatul Moldovei. In ziua de 24 ianuarie 1859, odata cu Unirea, ea va fi inclusi, in chip firesc, in statul Romania. Abia incepand cu anul 1991, localitatea Banceni este inclusa in raionul Herta, al regiunii Cernauti, din cadrul Ucrainei independente. Astazi, in localitatea Banceni traiesc in jur de noua sute de locuitori, aproape toti romani.

Parintele Mihail Jar

Parintele Mihail Jar s-a nascut in localitatea romaneasca Mihoreni, localitate numita astazi Petrasevka, granita romaneasca mutandu-se mai jos de aceasta, lasand-o astfel in Ucraina. Parintele roman, inalt, bland si cu ochi albastri, este astazi arhimandrit si staret, in Manastirea Banceni.

Zidirea manastirii a fost inceputa de parintele Mihail Jar inca din vremea slujirii sale ca preot de mir, vreme in care sotia sa a inceput si ea ridicarea unei manastiri de maici, anume Manastirea Boian. Astfel, in toamna anului 1994, parintele Mihail, ajutat de cativa crestini, a decis sa infiinteze o manastire. Toti ctitorii acesteia au fost romani, unii din tara, iar altii de peste granita, din apropiere de Cernauti.

Neavand nici un suport consistent, parintele si cei dimpreuna cu dansul, au lucrat la zidirea manastirii numai cu credinta si cu nadejde in ajutorul Bunului Dumnezeu, iar credinta le-a fost rasplatita fara masura, in mai putin de zece ani, la Banceni ridicandu-se cinci biserici si mai multe corpuri de chilii. Calugarii de la Banceni se declara romani si vorbesc limba romaneasca, limba in care savarsesc si Sfanta Liturghie. Intr-un mic paraclis din incinta manastirii, Psaltirea se citeste neincetat.

Amintindu-si de inceputul manastirii, parintele spune: "Aici nu era nimic. Acum exista toate lucrurile acestea minunate pe care Dumnezeu Insusi le-a facut. S-a inceput cu cativa frati in manastire. Credinciosii nostri, de-aici, din Bucovina, romanii nostri cu inima mare, au avut toata dragostea sa se faca acest lucru minunat, aceasta manastire, pentru romanii de-aici si pentru toata lumea care vine. Si asa, repede, s-au facut toate, ca prin minune. Cand nu avem, Dumnezeu ne trimite."

Mai mult, in anul 2002, parintele a inceput a zidi si case pentru copiii abandonati, precum si pentru cei bolnavi. Astazi, peste doua sute de copii traiesc in casele manastirii, zidite in satul Molnita, foarte aproape de Manastirea Banceni (circa doi kilometri). Se poate spune ca manastirea intretine un adevarat "sat al copiilor", ea insasi fiind "o manastire a copiilor".

Multi dintre copiii de aici sufera de boli grave sau incurabile. Datorita suferintei de pe urma bolilor, parintii au adaugat copiilor o noua suferinta, inca si mai mare, abandonandu-i. La manastire insa, toti copiii au gasit caldura, ajutorul si dragostea de care aveau nevoie. La randul sau, parintele Mihail Jar a fost si el orfan, deci nu era om mai potrivit spre a intelege durerea si ranile celor mici. Deoarece femeia a primit de la Dumnezeu darul de a creste si odihni pe copil, parintele a incredintat educatia copiilor maicilor dintr-o manastire apropiata. Astfel, fiecare maica are grija de cativa copii, iubindu-i si invatandu-i cele de folos. Referindu-se la ostenelile neincetate de a zidi biserici, corpuri de chilii si case pentru copii, parintele Mihail Jar spune: "Dumnezeu cand incepe o lucrare, nu se mai termina, pana ajungem in vesnicie. Pana ajungem acolo tot mai avem de facut cate ceva."

Romanilor din tara, parintele le transmite, cu multa emotie: "Spuneti-le ca-i iubim si sa nu uite ca ne au aici. Avem aceeasi limba, acelasi grai si asa am vorbit prima data langa mama noastra in limba aceasta. Spuneti-le ca-i iubim si sa nu ne uite niciodata. Si sa mijloceasca spre Dumnezeu ca sa fim impreuna intotdeauna, si sa ne putem mantui sufletele noastre si sa ajungem toti acolo in vesnicie. Poate acolo nu ne va mai desparti nimeni si nu va mai trebui sa plecam nicaieri."

sursa : http://www.crestinortodox.ro

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR. 41

2012-06-07T18:03:00.002+11:00

Din paginile revistei:

Părintele Paisie de la Sihla: „Rugaţi-vă din inimă!”

Acum, noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor care vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Spun la unii de zece ori să lase beţia şi desfrânarea ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, le fac mai departe. Am însă şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.

Există o conspirație inconștientă îndreptată împotriva copiilor?

Virgiliu Gheorghe

Spunem că suntem manipulaţi şi nu ştim adevărul? Poate că da, însă am păţit aceasta tocmai pentru că ne-am pus credinţa în curentele zilei, în revistele la modă sau în ce se spune la televizor. Şi, mai presus de toate, ne-am încrezut în mintea noastră. Suntem manipulaţi
pentru că noi înşine ne-am predat pe mâna lor atunci când ne-am hotărât să ne facem singuri socotelile, în afara lui Dumnezeu. Căci ce altceva este planificarea familială decât să spui un permanent „nu” lui Dumnezeu, Celui ce, în Evanghelia Sa, ne încredinţează că „oricine va primi în Numele meu pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine?” Marcu 9:37

Mai mulți copii în familie- problemă sau avantaj?

Psiholog Irina Constantinescu

Este adevărat, o familie mare înseamnă o investiţie serioasă de timp, energie şi bani. Pe de altă parte, avantajul de-a avea mai mulţi fraţi nu poate fi înlocuit de nimic altceva…

O româncă în America: Cum ne-am apucat de homeschooling- File de jurnal (IV)

2 noiembrie
În ultima vreme, cel puţin două persoane, femei trecute de 50-60 de ani, mi-au spus cu puţină reticenţă că nu ar fi putut face homeschooling cu copiii lor. Şi asta mă face să mă simt puţin ciudat, un fel de alien1, pentru că nimic din ceea ce ţine de homeschooling nu mi se pare extraordinar. Şi nici eu nu sunt o femeie specială, care să aibă calităţi deosebite.
De un an de zile de când am început, mi-am dat seama că homeschooling-ul nu e greu. Nu cere eforturi supraomeneşti. Nu trebuie să ai o răbdare îngerească. Pregătirea mea e destul de bună ca să fac faţă cel puţin la clasele I-IV. Şi cred că orice părinte cuceva educaţie şi conştiinţă e la fel de pregătit ca mine.

Intelepciunea la români-video

2012-05-27T18:54:00.000+11:00

"Când şezi între înţelepţi, să asculţi mai mult decât să vorbeşti",spune un proverb din bătrâni.

Dar ce este înţelepciunea ? Şi cum o putem dobândi ?

În tradiţia populară românească, sfatul "bătrânilor înţelepţi" veghea la păstrarea datinilor şi ritualurilor străvechi, şi la respectarea "legii pământului".

Vârsta şi experienţa de viaţă le confereau acestora acea putere spirituală în care avea încredere deplină restul comunităţii.

Învăţătorul şi preotul erau consideraţi şi ei printre cei mai înţelepţi.

Căci la baza înţelepciunii stăteau atât experienţa vieţii, cât şi credinţa şi învăţătura.

Participă: acad. Sabina Ispas - directorul Institutului de Etnografie şi Folclor "Constantin Brailoiu"; acad. Dinu Giurescu; Neagu Djuvara -- istoric; părintele Ioan Sismanian - Manastirea Petru-Voda; Casian Balabaşciuc -- scriitor; Henri Coandă (imagini de arhivă) şi săteni înţelepţi din Moldova.

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 40

2012-05-13T21:43:00.005+11:00

Societatea în care trăim este construită pe „principii” care contrazic profund şi, din ce în ce mai mult, izbitor de făţiş viaţa trăită în rânduiala şi binecuvântarea lui Dumnezeu-Atotţiitorul.

Legile anti-creştine sunt promovate agresiv. Suntem copleşiţi de tot felul de „reglementări” şi para-reglementări care, sub motivul civilizării şi al modernizării, de fapt caută să ne uniformizeze după măsura „omului global” sau „european”. Spaţiul public este invadat de această ofensivă brutală a unor forţe, obiceiuri şi practici care sunt străine, în ultimă instanţă, înseşi firii umane, nu numai poporului nostru.

Există o realitate de zi cu zi în care ne zbatem şi în care ne străduim să trăim după credinţa lăsată nouă cu preţ mare, cu sângele lui Hristos şi al mucenicilor. De cealaltă parte, există o realitate confecţionată de mass-media, de oficialii instituţiilor publice şi ale celor clericale, care ne formatează într-un mod cât mai convenabil pentru ca nu cumva să ne împotrivim „evoluţiei”, „progresului” care ni se promite în această „minunată lume nouă”.

Dar nu toţi oamenii s-au resemnat să trăiască vegetativ, nu toţi acceptă să trăiască după cum li se spune pe toate căile de prea mulţi oficiali, nu toţi vor să se înstrăineze de rânduielile, cuvintele şi învăţăturile Bisericii. Cu aceşti oameni care nu au renunţat la lupta cea bună, care au frământări şi care îşi ascultă conştiinţa, care caută răspunsuri la problemele actuale, la problemele de credinţă, de educaţie, de mod de viaţă, Familia Ortodoxă doreşte să stabilească o comunicare vie, un dialog în care cuvântul să prindă şi, mai ales, să dea viaţă.

Ne adresăm persoanei şi nu mulţimii pentru că numai omul care se aseamănă cu Dumnezeu poate în chip conştient să lucreze binele şi nu mulţimea manipulată mediatic care reflectă şi în care se reflectă duhul lumii.

Credem că poporul român are şansa şi menirea de a mărturisi adevărul de credinţă al Ortodoxiei, dar aceasta numai dacă noi înşine vom descoperi acest uriaş tezaur şi ne vom trăi viu şi autentic credinţa.

Ajunși la numărul 40, de mai bine de 3 ani, revista Familia Ortodoxă publică lunar:

Cuvinte dătătoare de nădejde ale sfinţilor din vremea noastră;
Şcoala părinţilor – un îndreptar în viaţa de familie şi creşterea copiilor;
Sănătatea omului contemporan: cauzele bolilor, experimente medicale, mituri şi falsuri promovate drept ştiinţă etc.;
Evoluţiile majore din economia şi politica globală, precum şi legislaţiile şi valorile anti-creştine cu implicaţii semnificative pentru viaţa noastră;
Modele de instituţii ortodoxe în care copiii noştri pot fi păziţi de propaganda întinătoare a culturii desfrânării şi violenţei;
Crâmpeie din viaţa unor oameni care şi-au recăpătat sănătatea sufletească şi trupească cu ajutorul lui Dumnezeu;
Convertiri la Ortodoxie;
Minuni contemporane;
Cuvinte ale duhovnicilor;
Evenimentele şi tendinţele actuale din Biserică;
Dialoguri cu cititorii;
O retrospectivă creştină a evenimentelor lumii contemporane care au relevanţă pentru viaţa noastră

Hristos a inviat !

2012-04-15T19:14:00.000+11:00

Mărturii istorice care adeveresc minunea Sfintei Lumini şi vechimea sa

Mărturiile despre Sfânta Lumină se regăsesc în două izvoare principale: în tipicele sau documentele liturgice ce vorbesc despre rânduiala slujbelor de peste an, şi în relatările pelerinilor în Ţara Sfântă. Există şi alte surse, la fel de demne de crezare, precum vieţile sfinţilor, cronici istorice creştine şi necreştine, scrisori, diferite tratate religioase. În mod firesc, relatările din primele veacuri creştine sunt puţine la număr, iar pe măsura trecerii secolelor, istorisirile se înmulţesc şi oferă mai multe amănunte.

Aceste relatări mărturisesc faptul că minunea nu are loc decât la slujba săvârşită de ierarhii ortodocşi, şi niciodată la cei catolici sau monofiziţi; există cazuri în care aceştia din urmă au încercat să ia locul ortodocşilor pentru a primi Lumina şi de fiecare dată au avut loc minuni înfricoşate. De asemenea, lumea musulmană nu a rămas indiferentă la ea, mai mulţi cronicari musulmani redând în scrierile lor minunea, care de altfel a fost pricină de convertire la Ortodoxie pentru unii din coreligionarii lor.

Prima mărturie o aduc Sfinţii Părinţi ai Bisericii care spun că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, primii care au ajuns la mormântul Domnului după vestirea mironosiţelor, au văzut Lumina dumnezeiască. Deşi îngerul plecase, deşi era încă întuneric, ei au văzut giulgiurile şi mahrama pentru că mormântul era plin de lumină. În Cuvântarea a II-a,Despre Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: ,,Şi când le-a văzut (giulgiul şi mahrama), Petru a crezut, pentru că Mormântul era plin de lumină, deşi era încă noapte; interiorul Mormântului era vizibil într-un chip îndoit: atât pentru simţuri, cât şi pentru minte”.

Tot aşa scrie dumnezeiescul Ioan Damaschin: ,,Şi degrabă alergând Petru, a stătut înaintea mormântului şi, văzând lumină în groapă, s-a spăimântat, pentru că a văzut într-însa giulgiurile singure zăcând, fără dumnezeiescul Trup” (Octoih, glasul al 8-lea, sedelnă la utrenia duminicii).

În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea descrie o minune legată de sărbătorile pascale. Pe vremea Sfântului Patriarh Narcis al Ierusalimului (secolul al II-lea), în timpul marii privegheri de toată noaptea a Paştilor, s-a terminat untdelemnul din candele. Credincioşii s-au întristat foarte tare, iar patriarhul a poruncit ca toate candelele să fie umplute cu apă din izvorul Siloamului. La rugăciunea lui, apa s-a transformat în untdelemn şi a ars câtă vreme a ţinut slujba de Paşti.

Cea mai timpurie mărturie cu privire la o ceremonie a Luminii Sfinte la Ierusalim se găseşte în notele de călătorie ale monahiei Egeria. În anul 384, ea a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă şi şi-a notat impresiile de călătorie într-un jurnal intitulat Peregrinatio Egeriae, în care scria următoarele:

,,Nu există însă slujbă la ceasul al nouălea în Sâmbăta Mare pentru că pregătirea pentru privegherea pascală se face în biserica mare, Martyrion. Privegherea este săvârşită aici exact la fel cum o săvârşim noi acasă. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Învierii Domnului. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse, iar acest fapt produce o lumină puternică. Însă lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei (Sfântului Mormânt), adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”.

Alături de această scriere a monahiei Egeria stă Lecţionarul Armean, care cuprinde informaţii despre tipicul folosit de Biserica Învierii Domnului din Ierusalim între anii 417-439. În lecţionar este specificată o ,,ceremonie a Sfintei Lumini asociată sărbătorii privegherii pascale”, asemănătoare cu ritul Sfintei Lumini din zilele noastre.

Lecţionarul Georgian, dintre anii 640-720, aduce şi el mărturie despre existenţa unei slujbe speciale în Sâmbăta Mare: ,,Când soarele a apus, ne adunăm în Biserica Învierii Domnului, închidem uşile, pregătim trei cădelniţe şi facem mijlociri şi rugăciuni”. Slujba continuă cu întreita înconjurare a Mormântului, tămâierea bisericii, binecuvântarea noii lumânări, a lumânărilor ţinute de credincioşi, deschiderea uşilor şi procesiunea către Biserica Martyrion.

Codicele Patriarhiei Ierusalimului Hagios Stavros 43, care datează din secolele VIII-IX, descrie pe larg ce se petrece în Sâmbăta Mare în Biserica Învierii Domnului: ,,Iar când purtătorii de mir au sfârşit umplerea şi pregătirea candelelor, patriarhul sigilează Sfântul Mormânt şi ia cheile cu el, după care toate candelele din biserică sunt stinse. Patriarhul merge împreună cu clerul, toţi în veşminte albe, în Biserica Sfintei Învieri a Domnului, fără a avea vreun mijloc de aprindere a candelelor şi fără cădelniţă şi începe în linişte vecernia”. Urmează tămâierea, înconjurarea mormântului de 3 ori, închiderea lui şi celelalte, toate fiind redate într-amănunt.

O altă relatare amplă a venirii Sfintei Lumini se găseşte în Itinerarul scris de călugărul apusean Bernard, care a fost martorul minunii în anul 870: ,,Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea de Paşti. Se merge în procesiune cântându-se Doamne miluieşte până ce vine îngerul şi aprinde lumina în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor şi mulţimii oamenilor”.

Din secolele VIII-IX încep să se înmulţească istorisirile musulmanilor. Astfel, într-o sursă islamică anonimă de la sfârşitul secolului al IX-lea se scrie: ,,Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheii sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”.

O altă scurtă relatare se regăseşte într-o scrisoare a Mitropolitului Aretha al Cezareei Capadociei către emirul Damascului, care datează de la începutul secolului al X-lea: ,,În fiecare an până acum sfântul şi scumpul Său Mormânt lucrează minuni în ziua Învierii. Emirul Ierusalimului stând lângă Sfântul Mormânt, ale cărui uşi el le sigilează, iar creştinii stând în nava Bisericii Învierii strigând Doamne miluieşte, cu o bruscă fulgerare candela se aprinde şi de la ea iau lumină toţi locuitorii Ierusalimului, aprinzându-şi făcliile lor”. Se remarcă că mitropolitul spune că în fiecare an are loc venirea Sfintei Lumini.

În anul 947, un cleric de la curtea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, anume Niketas, îi trimite o scrisoare împăratului, în care îi descrie încercarea unui emir furios de a pune capăt ceremoniei Luminii Sfinte. Acesta era mânios deoarece ,,prin săvârşirea minunii voastre celebrate cu artificii magice, aţi umplut întreaga Sirie cu religia creştinilor şi aţi distrus aproape toate obiceiurile noastre, făcând din aceasta o ţară de creştini”.

Cererii emirului de a nu se mai săvârşi ceremonia de la Mormântul Domnului, creştinii îi răspund că astfel s-ar pierde veniturile colectate de autorităţile musulmane de la pelerinii creştini prezenţi la minune. Emirul născoceşte alt plan, iar Niketas descrie în scrisoarea sa minunile înfricoşate săvârşite de Dumnezeu spre zădărnicirea planului acestuia.

Emirul ,,a cerut patriarhului, sub ameninţarea interzicerii sărbătorii populare a Învierii lui Hristos, o plată de 7.000 de galbeni. Dar în timp ce patriarhul era ţinut închis sub pază în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut două din braţele unei candele triple ce atârna deasupra locului unde trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat (Piatra Ungerii). Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creştinii şi musulmanii au alergat la biserică.

Patriarhul a sosit şi el urmat de cler şi, văzând că nu avusese loc aprinderea Luminii Sfinte, a închis cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt şi a început să se roage împreună cu creştinii. Spre ceasul al şaselea, fixând cu privirea Mormântul, el a văzut arătarea suprafirească a luminii. A intrat în Mormânt a cărui intrare i-a fost arătată de un înger. Când a luat o lumânare spre a da din focul dumnezeiesc tuturor celor din biserică care aveau făclii, abia a ieşit afară din mormânt că a şi văzut biserica umplută dintr-odată de o lumină dumnezeiască.

Musulmanii înşişi erau plini de uimire, deoarece până atunci arătarea luminii se petrecea doar la una din candelele dinlăuntrul Mormântului, în vreme ce în această zi întreaga biserică se umpluse de lumină. Emirul, care privise de undeva de sus, a fost martorul unei minuni încă şi mai mari. Cea mai mare dintre candelele suspendate în faţa sa a lăsat să scape untdelemnul şi apa pe care le conţinea şi s-a umplut de focul dumnezeiesc, deşi nu avea defel fitil”.

sursa : http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/minunitarasfanta/1749.html

Sfantul Calinic de la Cernica (11 aprilie)

2012-04-11T17:30:00.000+11:00

În luna aprilie, în ziua a unsprezecea, pomenirea sfântului ierarh Calinic de la Cernica.

     Acest fericit părinte Calinic s-a născut în oraşul Bucureşti, în ziua de 7 octombrie 1787, din părinţi români temători de Dumnezeu şi a primit la Sfântul Botez numele de Constantin.
    Când avea vârsta de 20 de ani, tânărul Constantin din îndemn lăuntric şi-a îndreptat paşii către Mănăstirea Cernica, din apropiere, unde a fost primit cu dragoste părintească de stareţul Timotei. După un an de ascultare duhovnicească şi de curate osteneli, a fost tuns în călugărie, schimbându-şi numele în Calinic. Peste o lună apoi s-a învrednicit a fi hirotonit ierodiacon.
   În Mănăstirea Cernica a vieţuit Sfântul Calinic 43 de ani, nevoindu-se zi şi noapte, în post şi rugăciune, în muncă şi smerenie, în răbdare şi dragoste. Drept aceea, după cinci ani de slujire în treapta diaconiei, a primit şi sfinţitorul dar al preoţiei, iar după alţi cinci ani, cu glas de obşte a fost ales de sobor stareţ al chinoviei de la Cernica, pe care a cârmuit-o cu multă iscusinţă timp de 31 de ani, săvârşind multe fapte încununate de laudă.
În anul 1850, preacuviosul Calinic a fost ales şi sfinţit episcop al Râmnicului, unde a săvârşit mari fapte şi a împlinit multe din lipsurile acestei eparhii. Cu nespusă râvnă şi osteneală a zidit din temelie biserica Episcopiei, împodobind-o cu zugrăveală şi odoare scumpe şi a dat viaţă nouă tiparniţei bisericeşti, scoţând la lumină multe cărţi de slujbă şi de zidire sufletească. Dorul de viaţă schimnicească l-a îndemnat atunci să zidească o biserică la Schitul Frăsinei, cu toate chiliile dimprejur, pentru adăpostirea părinţilor dornici să petreacă viaţa sihăstrească după pravila călugărilor din Muntele Atonului, statornicită aici de acest fericit ctitor.
Sfântul Calinic a păstorit în scaunul de la Râmnic vreme de peste 16 ani, după care, simţindu-se slăbit de bătrâneţe şi bolnav fiind, a venit iarăşi la Mănăstirea Cernica, unde a mai trăit aproape un an, mutându-se către Domnul în ziua de 11 aprilie 1868. A fost îngropat, după a sa dorinţă, în tinda bisericii sfântul Gheorghe.
       Cât timp a vieţuit pe pământ, sfântul Calinic a dus o viaţă aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Călugăr fiind, s-a supus întru totul rânduielilor vieţii mănăstireşti, trăind în sărăcie şi în aspră înfrânare. Cei ce l-au cunoscut spun că avea trup firav şi era senin la faţă. Umbla cu capul mereu plecat, vorbea domol şi liniştit, iar la fire era nespus de bun, milos şi darnic faţă de toţi.
       Acest fel de viaţă a făcut din el un vas ales al Domnului, împodobit fiind şi cu darul facerii de minuni, precum se arată în viaţa sa, tămăduind bolnavi, cunoscând gândurile ascunse ale oamenilor, sfârşitul lor şi chiar pe al său. Apoi a fost mângâiere pentru săraci şi văduve, căci tot ceea ce a agonisit a împărţit cu milostivire întru faceri de bine.
        Încă şi azi mult ajutor şi mare folos sufletesc dobândesc toţi cei ce cu credinţă năzuiesc către acest smerit ales al Domnului.

sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/aprilie/aprilie11.htm

de citit: Profetia Sfantului CALINIC de la Cernica despre 1992, inceputul SFARSITULUI LUMII …

Duhovnici si ucenici- Despre duhovnicul iconar al iubirii dumnezeiesti de la Frasinei

2012-03-03T20:11:00.000+11:00

Acum la inceput de Post , aduc in atentia dumneavoastra un interviu cald si duhovnicesc cu Parintele Valerian , fostul actor Dragos Paslaru, despre duhovnicul sau Parintele Ghelasie Gheorghe de la Manastirea Frasinei.
Consider ca este o pilda pentru noi toti modul in care vede parintele viata duhovniceasca autentica. De prea multe ori judecam pe ceilalti fara sa-i cunoastem si ii clevetim pe nedrept, spunand despre noi ca aparam Ortodoxia. Domnul sa ajute tuturor spre plinirea faptei bune !

Un batran cersetor este cel mai mare sponsor al bisericilor din Bulgaria

2012-02-19T21:09:00.000+11:00

În vălmăşagul pestriţ al unei capitale contemporane, cu uşurinţa ar putea trece nebăgat în seamă un chip precum cel al bătrânului Dobri Dobrev, pe care oamenii l-ar încadra grabnic în rândul numeroşilor cerşetori şi săraci din Sofia.

Nu mulţi sunt însă aceia care îl cunosc cu adevărat pe acest bătrân de 96 de ani şi ştiu lucrarea sa. Poate părea greu de crezut că cea mai mare biserică din Balcani, catedrala patriarhală şi simbolul oraşului, în care se adună să slujească în sobor lună de lună mitropoliţii Bulgariei, a primit de curând un uriaş ajutor financiar din partea lui bătrânului Dobri, urmaş al cuvintelor Apostolului „ca gunoiul lumii ne-am făcut, lepădătura tuturor până acum” (I Corinteni 4:13).

Această faptă ar fi rămas ascunsă cunoştinţei omeneşti dacă, anul trecut, Preasfinţitul Tihon al Tiveriopolei n-ar fi vestit-o presei: „Nu mi-a venit să cred când am văzut chitanţa, şi e incredibil, dar cel mai mare donator al Catedralei Patriarhale este Moş-Dobri, cerşetorul îmbrăcat în costum popular pe care toată lumea-l ştie, cel ce se închină înaintea tuturor.

Bătrânul acesta a dăruit Catedralei suma de 35.700 de leva (aproape 20.000 de euro). Acest om atât de sărac şi de modest a făcut cea mai mare donaţie din ultimul deceniu pentru biserica Sfântului Alexandru Nevski!”. În 1988, dedo-Dobri, cum îi zic bulgarii, a renunţat la vechea sa viaţă, începând să cerşească pe străzi şi în biserici. Acest bătrân, cu un venit lunar de 80 de euro, călătoreşte aproape în fiecare zi din satul său, Bailovo, până Ia Sofia, pentru a aduna bănuţ cu bănuţ – însă niciodată pentru sine! Mulţi dintre locuitorii Sofiei I-au văzut pe Dobri stând, an de an, cu un pahar în mână, pentru a aduna bani — pe care îi dădea apoi unui cunoscut, ca să-i depună într-un cont bancar.

A strâns mai întâi bani pentru reconstruirea Mănăstirii Eleşniţa, aflată la câţiva kilometri depărtare de capitala Bulgariei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în 2006 biserica mănăstirii a fost renovată şi sfinţită. În mai 2009 s-a dus la epitropul Catedralei Sfântului Alexandru Nevski, căruia i-a zis doar atât: „Vino cu mine, să-ţi dau nişte bani pentru biserică!” Ce l-a determinat pe acest bătrân, cu un chip ce pare să iasă din cărţile sfinte, să se îndeletnicească cu aşa ceva? Doar Dumnezeu ştie! întrebat de ce a facut-o, Moş-Dobri a răspuns simplu: ,Adunăm bani pentru mănăstiri. Refacem bisericile aflate în nevoie. Le reconstruim, le renovăm — nu facem prea mult, dar… atâta putem“.

Numele bătrânului Dobri din Bailovo şi suma donată au răsunat ca o mare palmă pe obrazul tuturor politicienilor şi oamenilor de afaceri locali, care, deşi au vorbit şi au promis multe, până la urmă n-au ajutat cu nimic Biserica, facându-l pe un cunoscut jurnalist bulgar să exclame: „În ce hal a ajuns societatea noastră, dacă cel mai mare donator dintre noi este un bătrân sărac! Şi când Biserica ne cere ajutorul pentru a reda măreţia Catedralei Patriarhale, să nu ne îndreptăţim că nu putem, fiindcă Moş-Dobri ne arată zi de zi că se poate — chiar şi păstrând tăcerea“.

Bătrânul Dobri, acest tăcut luptător creştin, vine zi de zi să se închine liniştit în Catedrala Sfântului Alexandru Nevski, aşezându-se apoi la ieşire, unde îi salută pe toţi şi se închină înaintea tuturor, luându-şi rămas bun de la oameni cu cuvintele: „Bucuraţi-vă întru Domnul!” Ne simţim datori să încheiem cu câteva cuvinte adunate din înţelepciunea simplă, dar vie a lui Moş-Dobri, acest om ce „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36): „Sunt două voinţe, una a lui Dumnezeu, alta a diavolului.

Şi purtăm un război în mintea noastră. Cred că trebuie să urmăm şi să ne supunem voii lui Dumnezeu — aşa să ne ajute Domnul! Voinţa cea bună este dreaptă şi adevărată. Toate ale acesteia sunt bune. Trebuie să nu minţim, să nu furăm, să nu săvârşim curvie. Trebuie să ne iubim unul pe altul, aşa cum ne iubeşte Dumnezeu – învredniceşte-ne, Doamne!“.

Traducere şi adaptare de Radu Hagiu

sursa: Articol apărut în revista Familia Ortodoxă, luna Aprilie, nr. 4 (27) / 2011, pp. 27-28

VIATA CALUGAREASCA-FILM DESPRE MANASTIREA BUJORENI

2012-02-13T01:11:00.000+11:00

De ceva vreme am gasit pe youtube acest film, zic eu odihnitor de suflet. Prea multe probleme ne consuma zilnic de la arestarea Parintelui Efrem, la problemele intampinate de tara noastra cu zapada mare venita si neglijenta autoritatilor locale. Palme aruncate oamenilor si demnitatii lasate de Bunul Dumnezeu.

De curand am vazut un episcop ce mai are curaj sa vorbeasca impotriva nedreptatii sociale, dar i se spune raspicat, clar si al obiect sa taca, nu e treaba ta sa te bagi aici ! Nu stiu daca mai incearca si altcineva aceasta oboseala sufleteasca , dar din cand in cand avem nevoie de un mic popas sufletesc. Sper ca sa fie si pentru dvs un mic moment de linistire. Vizionare placuta si cu folos!

Un colt de rai pentru romani-Schitul Colciu

2012-01-10T03:51:00.000+11:00

Traditia aghiorita retine faptul ca schitul Colciu al Manastirii Vatoped a fost ridicat prima oara de un crestin foarte bogat si evlavios din Italia, pe nume Kolchiu , la inceputul secolului al VII-lea. Atat schitul cat si multele chilii construite mai tarziu in jurul lui au fost fie distruse, fie s-au degradat de mai multe ori de-a lungul veacurilor si au fost adesea reconstruite. Pe partea dinspre mare existau de asemenea sihastrii si pesteri unde traiau pustnicii isihasti.

Schitul a fost construit pe cel mai inalt pisc, spre sud de Vatoped, de-a lungul tarmului estic al Athosului. Asezarea ofera un climat mai bland si mai uscat decat in alte locuri ale Athosului, nefiind expusa vanturilor ce vin dinspre padurile de castan si sunt atat de daunatoare bolnavilor de reumatism. Astazi nu a mai ramas aproape nimic din acest infloritor schit de odinioara, in afara de un imens turn patrat, supraetajat, ce se afla in totala ruina.

Intre chiliile care au existat se numara Chilia Sfanta Treime, Chilia Sfintii Apostoli, Chilia Sfantul Stefan, Chilia Tuturor Sfintilor, Chilia Intampinarea Domnului, Chilia Sfintii Arhangheli, Chilia Sfintii Doctori fara de arginti Cosma si Damian, Chilia Sfantul Gheorghe, Chilia Nasterii Inaintemergatorului si Chilia Sfanta Ana. Dintre acestea, numai ultimele patru mai sunt astazi locuite. Desi chiliile Sfantul Stefan si Sfintii Arhangheli mai pot fi inca zarite, ele sunt parasite. Tot ce a mai ramas din celelalte chilii sunt fundatiile si pajisti adanc ingropate in tufe de mure.

Poate cel mai renumit traitor al Schitului Colciu a fost Sfantul Agapie (praznuit pe 1 martie), care a locuit impreuna cu batranul sau povatuitor in Chilia Sfanta Treime la mijlocul si sfarsitul secolului al XVIII-lea. In timpul unui atac al turcilor, Sfantul Agapie a fost prins si tinut in lanturi ca rob timp de 12 ani. In tot acest timp, el i-a slujit atat de bine pe musulmanii care il cumparasera incat acestia i-au ingaduit mai multa libertate decat oricarui alt rob.

Dupa un timp, Sfantul Agapie a fost eliberat din robie in mod minunat, printr-o minune a Maicii Domnului. El a fugit in secret si s-a intors in Sfantul Munte la batranul sau. Acesta l-a certat cu asprime pe Sfantul Agapie pentru ca fugise si l-a trimis inapoi, cerandu-i sa nu pricinuiasca vreo pierdere turcului care-l stapanea. Ca un adevarat fiu al ascultarii, Sfantul Agapie s-a reintors la stapanul sau fara sa carteasca.

Troita ridicata in memoria martirilor

Cand a sosit si i-a povestit stapanului sau tot ce se intamplase, turcul si familia lui au fost uluiti de virtutea Sfantului Agapie si l-au tinut in si mai mare respect si onoare. Ascultarea calugarului sfant a servit ca inceput pentru convertirea la credinta crestina a stapanului sau si, dupa catva timp, stapanul sau impreuna cu doi dintre fiii sai au venit cu Sfantul Agapie la Muntele Athos, unde au primit tunderea in monahism din mainile lui. Ei si-au sfarsit zilele acolo, in mireasma faptelor lor ascetice, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea.

Singura data cand Schitul Colciu a fost lipsit de prezenta monahilor a fost dupa revolutia greaca din 1821. In acea vreme, grecii, tineri si varstnici, s-au ridicat impotriva stapanitorilor musulmani. Cand s-a descoperit ca niste calugari greci athoniti se inrolasera in armata antiotomana, turcii au lovit cu putere in calugarii athoniti si timp de multi ani au torturat cu cruzime locuitorii peninsulei. In perioada aceea, toti monahii, inclusiv cei de la Colciu, fie au fugit, fie au fost martirizati. Istoria aminteste ca monahii de la Colciu erau inghesuiti in saci (atatia calugari cati putea sa cuprinda un sac), care erau pe urma strans legati, tarati pe varful Colciu si lasati sa se rostogoleasca asemenea bolovanilor in josul vaii, in mare.

Turcii aduceau apoi iar sacii pe deal si repetau aceasta tortura. Acestea si inca alte astfel de torturi au dus la parasirea in mare parte a Sfantului Munte in 1821.

Mormintele parintilor romani

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, Sfantul Munte a trecut printr-o renastere duhovniceasca. Cativa monahi s-au strecurat inapoi la Colciu, dar nu inainte de venirea batranului Ilie Vulpe in Chilia Nasterii Inaintemergatorului, astfel incat intreaga regiune a inceput sa infloreasca duhovniceste, in adevaratul sens al cuvantului.

NOAPTE SFANTA IN MARAMURES

2011-12-25T01:31:00.001+11:00

Acum in ajun de Nasterea Domnului,va invit sa traim impreuna emotia si bucuria Nasterii Domnului. Sa ne bucuram alaturi de oamenii frumosi si curati din minunatul tinut al Maramuresului.

Partea 1

partea 2

partea 3

Sarbatori Fericite va dorim tuturor !

CANDELA TRADITIONALA

2011-12-01T22:22:00.000+11:00

CANDELA DIN LEMN

Candela reprezinta un obiect nelipsit din casa unui crestin. Lumina sa calda creaza o ambianta propice rugaciunii si ne apropie de lumina cea cereasca. Aceasta candela este sculptata manual in lemn de tei.
Este inscriptionata cu monograma lui Hristos in stil bizantin, dar cu o imagine de candela traditionala romaneasca. Dimensiunile sale sunt urmatoarele: 20.5 cm inaltime, 7.5 latime, 1cm grosimea lemnului.. Este insclus in pret si paharul si are o inaltime de 6 cm. Poate constitui un foarte frumos si folositor cadou pentru oricine.

CRUCE SCULPTATA IN LEMN

2011-12-01T21:39:00.005+11:00

CRUCE DE BINECUVANTARE

Va oferim o frumoasa cruce de binecuvantare sculptata manual in lemn de tei. Pentru o oferta completa de modele si multe alte obiecte sculptate intrati pe site-ul nostru: arta-ortodoxa.ro

Scrisoare pentru Hristos

2011-11-13T00:09:00.000+11:00

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si maruntisuri în pravalioara lui din Constantinopol. Tinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vânda "nimicurile" pentru ca sa umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi facea semnul crucii privind spre biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se gaseau pe peretii din afara, lînga usa magazinasului, stergea praful ce se aseza din gros pe picturi - pravalioara se gasea pe o straduta strîmta, nepietruita - si asa îsi astepta clientii. Domnul

Temistocle era un om bun, care simtea durerea celuilalt. Cînd intra vreun scolarel sa ia o bomboana, gîndea în sinea lui: "Saracutul, este galben ca ceara. Cine stie ce manînca". Cunostea bine faţa saraciei, dupa cum cunostea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toti copilasii de prin vecini, cel mai mult tinea la un baietel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care traia singur singurel într-o camaruta peste drum de casa lui. Saracutul, cu noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. Dupa fata-i trasa si dupa hainutele si ghetutele lui rupte se putea usor vedea ca abia daca avea ce mînca.

Într-o dimineata de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre pravalioara lui. Era frig si zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.

- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astazi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa racesti. Nu esti îmbracat gros.

- Ma duc la posta sa duc niste scrisori.

- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa racesti afara.

- Va multumesc mult, domnule, spuse micutul dîrdîind de frig.

Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca.

- Saracul baietel! Ia sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit:

Hristoase al meu,

Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînul nu-mi ajunge nici de mîncare. N-am reusit sa trimit aproape nimic mamei mele, care este saraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna, Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. Robul Tau, Anastasis.

- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregatit un pachet cu haine calduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, sosete de-ale copiilor lui - si s-a dus apoi la posta.

Peste doua zile l-a si vazut îmbracat în haine calduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului straluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, caci cine poate sti cîte nu si-au spus seara la rugaciune Domnul si micutul Sau rob...

Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vada fericit pe acel baietel, dar nu avea cum sa-i treaca atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie facatorul de minuni... De unde sa fi putut banui?...

sursa:

http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/minunile_sf_nectarie.htm

Minunea Sfinţilor Arhangheli (8 noiembrie)

2011-11-08T05:21:00.000+11:00

În sihăstria Sf. Ana, din Sf. Munte, se află o chilie – casă cu biserică – cu hramul Sf. Arhangheli. Ieromonahul Anania, mai marele chiliei, avea un ucenic, pe monahul Mihail, om simplu, curat la suflet şi ascultător.

Într-o zi, bătrânul trimite pe ucenic la Dafni să facă unele cumpărături, cu porunca hotărâtă ca numaidecât până în seară să se întoarcă acasă.

Părintele Mihail plecă dis-de-dimineaţă împreună cu un alt monah cu o barcă cu lopeţi – era înainte de anii 1930 şi nu apăruseră la Athos bărcile cu motor – ca să aibă timp să se întoarcă până în seară, după porunca bătrânului. A ajuns cu bine la Dafni, şi-a făcut treburile ce avea, dar între timp s-a pornit un vânt puternic şi pe mare s-a iscat furtună, lucru defapt obişnuit la Athos.

Pe o mare învolburată şi cu valuri cât casa, nici vorbă de mers cu barca cu lopeţi. Monahii veniţi la Dafni, văzând cum stau lucrurile, şi-au pus bărcile la adăpost şi au luat-o pe jos cu tolbele în spate spre chilii sau spre mănăstirile din apropiere, Xiropotamu şi Simon Petru, pentru a rămâne peste noapte. Numai părintele Mihail stătea mâhnit pe malul mării, la Dafni şi tot aştepta că doar, doar s-o potoli marea, ca să se întoarcă acasă până în seară, aşa cum îi poruncise părintele său.

Cum stătea el aşa mâhnit, s-au apropiat de el doi tineri şi l-au întreabat: "Ce faci aici părinte şi de ce eşti aşa de supărat?"

– "Cum să nu fiu supărat, le răspunse părintele Mihail; m-a trimis părintele meu până la Dafni cu unele treburi şi mi-a poruncit ca până în seară numaidecât să fiu la chilie şi uite vremea s-a stricat şi nu mă pot întoarce!"

"Nu vrei să mergi cu barca noastră, îi zice unul din tineri, că şi noi mergem tot la Sfânta Ana?"

Plin de bucurie, părintele Mihail a primit invitaţia şi toţi trei s-au urcat în barca de la mal. Unul din tineri a pus lopeţile la barcă şi a început a vâsli. Dar abia a dat de 3 - 4 ori din vâsle şi s-au aflat pe malul mării la Sfânta Ana. În mod obişnuit, această distanţă, de la Dafni la Sf. Ana, cu o barcă cu lopeţi se parcurge în circa 5 ore.

Părintele Mihail, fericit că poate ajunge la vreme la chilie, aşa cum îi poruncise bătrânul său, n-a mai luat aminte la această călătorie minunată, a mulţumit din toată inima celor doi tineri, şi-a luat tolba la spate şi a luat-o în fugă spre casă. Nu departe de mare, se întâlneşte însă cu părintele Gavriil de la o chilie vecină, care îl întreabă: "Da de unde vii şi alergi aşa de bucuros?" Şi părintele Mihail îi spuse întâmplarea.

Atunci părintele Gavriil îi zice din nou: "Ia să vedem unde-i barca cu care ai venit şi tinerii?" Au coborât şi ei puţin înapoi şi văd că marea învolburată cuprinse toată plaja de la Sf. Ana şi nici pomină de barcă şi de tineri. Şi părintele Gavriil îi spune iarăşi părintelui Mihail: "Ia uită-te Sfinţia ta la marea albă de spume şi aşa de furtunoasă şi spune, ai văzut vreodată barcă pe o astfel de mare?"

Într-adevăr, pe o astfel de furtună nici caicul nu îndrăzneşte să se avânte, necum o biată barcă! Abia acum şi-a dat seama părintele Mihail şi a rămas înmărmurit de cele întâmplate. A pornit spre chilie gânditor şi când a ajuns acasă părintele său, bătrânul Anania, cu lacrimi se ruga Sfinţilor Arhangheli ca să-i păzească ucenicul de toată primejdia.

Când i-a povestit şi lui întâmplarea, au fost deplin încredinţaţi că cei doi tineri, care au adus cu barca pe părintele Mihail, n-au fost alţii decât Arhanghelii Mihail şi Gavriil patronii chiliei lor, cărora le-au mulţumit cu adâncă recunoştinţă. Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului şi pentru ascultarea plină de râvnă a ucenicului, a trimis pe slujitorii săi cereşti şi le-au împlinit rugăciunile sincere amândurora: a bătrânului pentru ucenicul său, şi dorinţa fierbinte a ucenicului de a fi la vreme acasă, după cum primise poruncă de la părintele său.

sursa: http://www.munteleathos.com

LA MULTI ANI TUTUROR CELOR CE POARTA NUMELE SFINTILOR ARHANGHELI!

Orthodoxart

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 49

Rugăminte către familia ortodoxă

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 48

Trebuie să luptăm pentru apărarea inocenţei copiilor noştri!

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 47

Din paginile revistei:

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 46

Cuvântul rugăciunii

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 45

ATELIER DE SCULPTURA SI PICTURA ORTODOXA

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 44

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 43

Din paginile revistei:

Preoti marturisitori in drum spre sinaxare

Baieti si fete: ii crestem la fel, sau diferit?

Dependenta de pornografie distruge vietile adolescentilor si pre-adolescentilor

Lady Gaga in Romania. Nu doar muzica (II)

“Doar suferint poti sa ii luminezi si pe ceilalti!”- interviu cu Parintele Augustin de la Schitul “Inaltarea Sfintei Cruci”, Aiud

Pustnicii din Bucovina

Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 42

Din paginile revistei:

Libertatea de a alege Viaţa

Sfinţenia cheamă sfinţenie: Arhimandritul Sofronie (Saharov)

100 de ani de la naşterea Părintelui Nicolae Steinhardt

Adolescenţii – între dragoste şi libertate

Sexualitatea excesivă creşte riscul cancerului de sân, în timp ce dragostea îl micşorează

Tratamentul nutriţional al alcoolismului (I)

Lady Gaga în România. Nu doar muzică (I)

„Când Dumnezeu Se atinge de inima omului…”de vorbă cu Părintele Siluan Osseel despre experienţa harului Duhului Sfânt

Manastirea copiilor

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR. 41

Din paginile revistei:

Părintele Paisie de la Sihla: „Rugaţi-vă din inimă!”

Există o conspirație inconștientă îndreptată împotriva copiilor?

Mai mulți copii în familie- problemă sau avantaj?

O româncă în America: Cum ne-am apucat de homeschooling- File de jurnal (IV)

Intelepciunea la români-video

REVISTA FAMILIA ORTODOXA NR 40

Hristos a inviat !

Sfantul Calinic de la Cernica (11 aprilie)

Duhovnici si ucenici- Despre duhovnicul iconar al iubirii dumnezeiesti de la Frasinei

Un batran cersetor este cel mai mare sponsor al bisericilor din Bulgaria

VIATA CALUGAREASCA-FILM DESPRE MANASTIREA BUJORENI

Un colt de rai pentru romani-Schitul Colciu

NOAPTE SFANTA IN MARAMURES

CANDELA TRADITIONALA

CRUCE SCULPTATA IN LEMN

Scrisoare pentru Hristos

Minunea Sfinţilor Arhangheli (8 noiembrie)

„Când Dumnezeu Se atinge de inima omului…”
de vorbă cu Părintele Siluan Osseel despre experienţa harului Duhului Sfânt