Imagini

Un mesaj pentru sustinerea tinerilor din mediul rural

2011-07-06T12:39:00.002+02:00

Bună, sunt Ilinca de la asociația clujeană Support for Youth Development și pe 16 iulie voi inota
pentru a colecta fonduri pentru proiectul nostru, Informare - primul pas spre dezvoltare, care ajuta
tinerii din mediul rural sa se informeze asupra oportunitatilor la care nu ar avea altfel acces.

Mai multe despre competiția Swimathon Cluj 2011 găsiți aici.

Pentru ca efortul meu sa dea roade, avem nevoie de persoane si firme care sa doneze o mica suma pentru fiecare lungime de bazin parcursa, sau o suma fixa la alegere.

Toti cei care doneaza vor aparea pe site-ul evenimentului in lista de sustinatori, iar firmele care doneaza de la 1000 ron in sus, pot sa isi afiseze propriul banner la eveniment.

Banii vor fi folositi pentru a crea o platforma online dedicata informarii tinerilor din mediul rural si pentru a organiza o caravana de informare despre oportunitatile lor din domenii diverse: educație, job-uri, dezvoltare personala si profesionala. Mai multe despre proiectul nostru aici.

Pentru a va angaja sa donati o anumita suma, fie per lungime de bazin parcursa, fie fixa, puteti intra pe pagina http://tinyurl.com/ilinca-swimathon

Pentru a face o donatie directa cu cardul, puteti intra pe: http://tinyurl.com/donatie-directa-swimathon

Ma puteti contacta la ilinca.toderean@gmail.com sau tel 0746336546.

Va multumim pentru sustinere!

Irezistibil

2011-06-14T17:45:00.000+02:00

Cu toate ca e contrar obiceiului meu sa iau continut strain si sa mi-l afisez pe blog, asta e un absolut musai. Dovada urmele de sare lasate dupa uscarea lacrimilor pe care le-am picurat razand isteric, peste tastatura.

Andrei Plesu in Japonia

"Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante localeritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în
cele mai amenintatoare unghiuri.

Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe
bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea. Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu – zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie! Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei
rogojini medievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul. Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!".

Frustrările unui bursier Leonardo (eseu pentru un workshop IISOC*)

2011-05-25T05:54:00.000+02:00

Încă de când am început să merg la școală, am fost expusă numeroaselor comparații pe care le făceau adulții între școlile noastre și cele din străinătate. Inițial, opiniile înclinau mult în favoarea noastră: noi suntem mai serioși, noi muncim mai mult, noi avem o cultură generală mai vastă și reținem mai multe informații. Treptat însă, pe măsură ce criteriile de evaluare a valorii învățământului s-au mutat de la cantitatea de informații pe care studenții o puteau stoca și reproduce la adaptabilitatea lor ulterioară în viață și pe piața muncii, aprecierile s-au reorientat într-o măsură covârșitoare înspre vest. Așa am învățat să gândesc internaționalizarea învățământului prin prisma unor valori pe care le consideram mai avansate, mai dezirabile și în același timp inaccesibile pe plan local. Într-o scurtă încercare de a le numi, aș spune că acestea sunt adaptabilitatea, formarea de aptitudini, libertatea de a alege dintr-o gamă variată de specializări, gândirea critică și altele asemenea. Dorința de a trăi ca student în mijlocul acestor valori m-a determinat să caut și să beneficiez de prima oportunitate de a studia în afară cu o bursă.

una din cladirile Universitatii Erasmus

În primul meu an de studii la specializarea administrație publică am candidat pentru o bursă Leonardo Da Vinci în Olanda, la Rotterdam, și am fost una dintre cele trei studente selectate pentru un stagiu în domeniul politicilor publice. Urma să stăm trei luni la Universitatea Erasmus, Facultatea de Științe Sociale, să ne alegem cursurile, să facem un proiect de cercetare și concomitent să urmăm un stagiu de practică de 5 ore pe zi în cadrul Primăriei Rotterdam. Așteptările erau maxime. M-am pregătit cu multă emoție pentru internship, care pentru mine era elementul central al șederii, mi-am îmbunătățit modestele cunoștințe de neerlandeză prin lecții particulare și am început, împreună cu colegele, să caut cazare. În sfârșit aveam să văd cu ochii mei cum funcționează o instituție publică într-un stat mai puțin corupt, mai democratic și în general mai eficient decât al nostru. În sfârșit voi avea ocazia să beneficiez de un sistem de educație unde calitatea este consacrată, unde bibliotecile sunt deschise până la zece noaptea, unde profesorii nu iau în clasă mai mult de douăzeci de studenți, iar într-o săptămână ai maximum trei cursuri diferite, pentru a nu te obliga să îți împrăștii energiile în multe locuri diferite, cu rezultate mediocre, ca în România. Credeam că îmi voi petrece ziua pe coridoarele Primăriei, ocupată cu sarcini administrative, cunoscând oameni noi și învățând terminologia specifică în neerlandeză, apoi alergând la un curs, poate de două ori pe săptămână la cursuri de limbă, și în final, lucrând la cercetarea mea pe etica în adminstrația publică în bibliotecă, până seara târziu.

Primaria Rotterdam

Microbuzul ne-a lăsat în fața hotelului de unde urma să plecăm câteva zile mai târziu către noua locuință închiriată. Eram pe mâini bune: d-l profesor Frans van Nispen, decanul Facultății de Științe Sociale, fusese însărcinat cu primirea și ghidarea noastră pe parcursul stagiului. La e-mailul pe care i l-am trimis dumnealui înainte să ajungem, am primit un răspuns dezorientant: „Cine sunt acești studenți? Nu am mai auzit niciodată de ei. Ce pregătire academică au? Cât vor sta aici?”. Era de fapt o copie a mesajului către secretară.

La întâlnirea cu dumnealui din prima săptămână am aflat că nu va exista niciun stagiu de practică la Primărie, motivul invocat fiind lipsa noastră de cunoștințe de limbă olandeză. Un motiv aberant, desigur, dat fiind că apelul inițial propunea stagiile fără să impună vreo condiție de acest gen, ca să nu mai menționez faptul că eu personal aveam cunoștințe aproape intermediare de olandeză, însă probabil dumnealor nu verificaseră. Așa numita practică avea să fie, conform spuselor d-lui Nispen, însuși proiectul nostru de cercetare. Începeam să nu mai înțeleg distincția între teorie și practică: cercetarea nu e prin excelență teoretică, academică, livrescă? Dacă da, atunci de ce o numim practică? O cercetare pentru care un student de anul întâi, cum eram atunci, nu avea cum să fie pregătit, și, după cum aveam să aflu, nici nu urma să fie îndrumat de altcineva decât de un profesor clujean, prin corespondență. În acest moment, motivația mea de a-mi da silința să valorific acest stagiu a pierit aproape total.

strada noastra, Jonker Frans

Șederea a continuat cu obținerea cardurilor de student, cu accesul la bibliotecă, cu selectarea unor cursuri care nu urmau să fie echivalate și, în cazul meu, cu activități extra-curriculare care să acopere dezamăgirea suferită: dezbateri academice în cadrul clubului universității, ciclism și învățarea limbii neerlandeze.

Beneficiile, în ciuda impedimentelor, au fost majore: mi-am îmbunătățit limba engleză și am crescut cu două nivele la olandeză, am reluat practica dezbaterilor academice, am cunoscut oameni noi din mai multe țări, am demontat câteva mituri cu privire la standardele calitative și competența instituțiilor de învățământ olandeze, am avut acces la o bibliotecă de o bogăție impresionantă, am cunoscut o țară și o cultură noi.

Cu toate astea, gândindu-mă la experiența de bursier Leonardo, revăd cu amărăciune obiectivele declarate ale proiectului:

· crearea unui nou model vocațional de pregătire, în concordanță cu standardele europene în domeniul politicilor publice

· implicarea activă a 26 de studenți în instituții private și publice în Italia, Ungaria și Olanda

· integrarea beneficiarilor într-o rețea internațională de cercetători și practicieni în politici publice

· crearea unei rețele de funcționale de cooperare între specialiști în politici publice.

Iar alături de acestea, activitățile declarate ale proiectului:

Programul de stagiu s-a desfășurat în Italia, Ungaria și în Olanda, în 6 fluxuri, 6 ore pe zi, timp de 13 săptămâni și a cuprins următoarele activități:

1. identificarea politicilor publice locale, identificarea autorităților publice locale și a atribuțiilor acestora, cunoașterea politicilor publice locale specifice țării și orașului de stagiu;

2. analiza gradului de implementare a politicilor publice naționale la nivel local, analiza implicării funcționarilor în dezvoltarea politicilor publice specifice;

3. găsirea actorilor relevanți în dezvoltarea politicilor publice și analiza implicării lor;

4. aplicarea unui chestionar pentru evaluarea performanțelor actorilor principali, analiza chestionarului și obținerea rezultatelor;

5. analiza legislației privind politicile publice specifice, analiza rolului executivului privind politica publică din instituia în care își desfășoară stagiul;

6. analiza structurilor verticale și orizontale ale instituției și propuneri pentru îmbunătățirea acesteia;

7. analiza rolului lobby-ului în instituție, analiza sprijinului politic existent;

8. implementarea politicilor publice: căi alternative, eficiență, ierarhie, propunere soluții de reducere a birocrației;

9. analiza protocoalelor de parteneriat public-privat;

10. analiza finală a politicilor publice specifice.

Dacă mă întrebați pe mine, nimic din cele de mai sus nu s-a întâmplat pentru cei din Olanda. Bursierii nici măcar nu știau de existența acestor obiective și nu îmi amintesc să ne fi cerut cineva să lucrăm pe cele zece puncte din categoria acțiunilor.

Ca orice poveste, și aceasta ar trebui să aibă un tâlc. Ca orice eroare, ar trebui să își găsească vinovații. Însă dincolo de a împietri în concluzii resemnate sau în povețe, dincolo de a arăta cu degetul, trebuie să avem o înțelegere reală a ceea ce s-a întâmplat. Iar această înțelegere nu poate avea loc în absența unor informații complete despre ceea ce a fost. Management prost? Dezinteres? Lipsă de comunicare? Lene, amânare, superficialitate? Nu aș putea decât să speculez. La capătul tentativei de a gusta din beneficiile internaționalizării stă o revenire (aproape) neputincioasă la starea inițială, la senzația de înapoiere, ineficiență și iad birocratic de acasă. Îmi mai rămâne poate speranța că persoanele responsabile de acest proiect nu au pus punct aici, ci au continuat să caute o cale mai bună.

* Mai multe despre proiectul IISOC aici:

http://www.iisoc.psychology.ro/index.php/descriere-proiect

Nostalgii de toamna (Moment I)

2010-08-07T04:32:00.002+03:00

Incepe luna august si o nostalgie veche pune din nou stapanire pe mine, doar cand ma gandesc ca se apropie anotimpul meu preferat. Toamna!

Imi dau seama acum ca lucrurile pe care doresc a le reda aici ar trebui sa se numeasca nu imagini, ci momente.

Cum as putea reda-ntr-o fotografie mirosul bancilor din laboratorul de chimie? Sau linistea prin care se propagau razele soarelui dupa-amiaza, piezis, printre coroanele aramii ale copacilor din curtea scolii? Cum urmaream un fir de praf intrand si iesind din raza de lumina, facandu-se dintr-o data invizibil la umbra, doar ca apoi sa-mi refocalizez privirea pe profa de chimie, careia atentia mea ii reda animatia si vocea.

Si la sfarsitul orelor, cand ieseam din laborator, citeam mereu versurile din Blaga, pe fond albatsru, frumos inramate, atarnand deasupra usii: „Joc de focuri, joc de inimi/Ostenescu-mă să număr /înc-o dată aştri minimi./ Focuri mari şi focuri line/Câte văd, atâtea inimi /bat în spaţiu pentru mine./ Ard în văi şi pe coline /inimi mari şi inimi line.”

Fiecare revenire la amintirile astea dragi o fac cu o imensa nostalgie, si cu disperarea ca nu voi putea vreodata da timpul inapoi. Rewind pana la inceputul aleii Valeni, de la capatul liniei 33, pe unde plecam de la scoala vineri dupa-amiaza, intr-o zi de toamna calda – in temperatura si in culoare. Cu niste pantaloni de trening ridicoli, verzi cu dungi albe, ramasi de la ora de sport, cu niste tenisi care inca imi erau buni la marimea 33, mergeam pe aleea incadrata la stanga de un sir nesfarsit de garaje de beton cu acoperis de tabla, iar la dreapta, de gradinile din spate ale blocurilor, unde oamenii plantau ba fasole, ba trandafiri.

Cum ocoleam prin Andrei Muresanu in drumul spre casa, doar de dragul de-a vedea vilele vechi cu nuci si castani in curte, si trotuarele acoperite de frunze. Sau anticipam momentul ajungerii acasa, cand ma napusteam la vie sa culeg struguri, pana cand intr-o zi ii gaseam pe toti claustrati in presa vecinului de alaturi, iar atunci savuram licoarea negricioasa, dulce-acrisoara care se scurgea din ea. Pana cand, intr-o zi, l-am vazut pe vecinul insusi plecand cu bucati din vie sub brat, lasand in urma curtea mea pustiita: „puiule, era batrana, facea struguri tot mai mici si mai acri, si in plus vecinul din spate i-a taiat din radacini cand si-a pus tevile... urma sa se ofileasca...”.

Da, toamnele copilariei mele clujene, cand imi placea de un baiat caruia ii placeau dinozaurii, care avea tot pantaloni ridicoli de trening si parul mare, atat de mare incat ii flutura in vant in dupa-amiaza de vineri, iar eu zambeam privindu-l pe furis din spate, pe aleea Valeni. Canta la chitara grozav de bine, si desena ca nimeni altcineva, si scria compuneri sinistre la romana, care o faceau pe profa sa caste ochii de uimire, isi dorea un husky siberian interzis de mama-medic, si visa devina paleontolog. Da, si el a crescut si s-a acrit ca strugurii din via mea, un om mare, cinic, nesuferit, chitara a devenit electrica, biologia a devenit informatica, iar dinozaurii au disparut pentru a doua oara in urma coliziunii violente cu maturizarea. Mi-a mai ramas doar sa-l inlatur, ca pe o vie batrana, sau sa-l acopar cu noi amintiri, ca atunci cand gradina superba de flori a bunicii a fost nimicita intr-o clipita de acelasi vecin, care a varsat peste ea un camion de nisip, pentru constructia unui nou etaj la casa din spate.

Toamnele urmatoare m-au gasit pe alte alei, prin alte banci, cu alte jocuri de lumini si de cuvinte...

Devoir a la maison: un model de interventie publica pentru ARDOR

2010-07-23T15:03:00.003+03:00

Scriu acest post in fuga din trenul spre Brasov, de unde voi lua autobuzul spre Moeciu, pentru weekendul de lucru al Academiei de Dezbateri, un proiect despre care puteti afla mai multe aici.

Ideea pe scurt: am avut de scris o scurta tema in care sa propunem niste metode de interventie sau participare publica potrivite pentru Asociatia Romana de Dezbateri, Oratorie si Retorica. Eu am propus una singura, pe care sper s-o putem pune in aplicare la un moment dat, macar experimental.

Cu ocazia asta am descris pe scurt si impresiile mele de la ultima dezbatere publica la care am asistat, cea legata de viitorul sediu al celebrei Filarmonici clujene.

Voi reveni in curand si cu impresii de la Moeciu :); pana atunci, va las cu eseul:

cerinta: Care dintre metodele de interventie/participare publica sunt cele mai nimerite pentru ARDOR (prin cluburile sale de debate) ca entitate si de ce?

In acest scurt eseu argumentativ voi incerca, in masura posibilului, sa aduc un element de noutate la viziunea deja existenta conform careia ARDOR ar trebui sa incurajeze practica dezbaterilor in randul tinerilor si al institutiilor, bazandu-ma pe ceea ce percep ca fiind o nevoie acuta a comunitatilor locale, chiar si acolo unde debate-ul este deja popular. Metoda de interventie publica pe care o propun poate fi realizata de ARDOR singur, insa e recomandabil parteneriatul cu alte ONG active in domeniile democratiei si al transparentei insitutiilor publice.

Zilele trecute am avut ocazia de a asista la ceea ce se anunta a fi o „dezbatere publica” pe tema controversata a viitorului sediu al Filarmonicii clujene. In ciuda atentiei pe care subiectul a primit-o in 2008, cand pozitionarea propusa a sediului a fost atacata cu fervoare de asociatiile ecologiste, dezbaterea de saptamana asta a adunat doar o mana de oameni, dintre care o colega de la APD si cu mine eram singurii reprezentanti ai vreunui ONG. Dintre participanti lipseau membrii Consiliului Local Cluj si primarul, iar viceprimarul a stat doar in primele 30 de minute. Presa, de asemenea, lipsea cu desavarsire. Sedinta de 3 ore s-a desfasurat intr-o dezolanta dezordine, in care cativa vorbitori au monopolizat discutia, aducand, ce-i drept, idei interesante, dar care nu se legau una de alta intr-un mod foarte fluent, nu defineau niste „motiuni”, niste linii de argumentare, si erau adesea neconcludente.

Pentru ca aceasta dezbatere sa isi atinga scopul, ar fi trebuit sa raspunda de la inceput unor intrebari esentiale precum:

-          Care este situatia de fapt? Pe parcursul dezbaterii, factorii interesati (muzicieni, arhitecti samd) au constatat ca nu detin cu totii aceleasi informatii despre situatie si ca au probleme de comunicare

-          Care sunt problemele carora ne adresam? Cu siguranta domniile lor stiau mai bine decat noi care sunt problemele, insa dezbaterea ar fi fost mai fructuoasa daca le-ar fi specificat clar de la inceput si le-ar fi abordat pe rand. Iar publicul ar fi inteles mai bine chestiunea si ar fi putut face interventii mai pertinente.

-          Care sunt factorii interesati si mizele? Participantii si organizatiile de provenienta au fost prezentati la inceputul dezbaterii si mizele au fost discutate pe larg, insa nu a existat un efort de definire a stakeholderilor, ceea ce ar fi fost important, dat fiind ca multi dintre ei nu erau reprezentati la eveniment.

-          Care sunt liniile posibile de actiune si consecintele fiecareia? Aceasta ar fi fost partea cu adevarat constructiva a dezbaterii, care a fost tratata prea sumar, fara a se explora suficient posibilitatile.

-          Cine este responsabil cu ce si pana cand? Din nou, la partea constructiva/practica dezbaterea lasa de dorit. Desi participantii constientizeaza importanta subiectului si se pun de acord asupra catorva puncte, esueaza in a numi responsabili si a seta termene limita pentru eventuale actiuni sau discutii ulterioare.

-          etc...

Per total, datorita lipsei organizarii sau a unei culturi a dezbaterii, acest eveniment ramane in mare unul neproductiv. In mod amuzant dar trist, un muzician constata ca s-a facut totusi un mare pas inainte prin faptul ca „de data asta, chiar ne intalnim si discutam”, data fiind experienta unui proiect ratat pe aceeasi tema, datorita lipsei initiale de comunicare intre parti.

Ce poate aduce bun ARDOR intr-un astfel de scenariu care se repeta iar si iar cand vine vorba de chestiuni de interes public? Am invatat din experienta despre pasivitatea si inertia institutiilor publice. „Promovarea dezbaterilor”, popularizarea lor si proiectele de tineret pe dezbateri nu sunt suficiente pentru a determina mobilizarea atat de necesara a autoritatilor. In aceste conditii, as dori sa propun o formula de interventie publica a ARDOR, in asociere cu alte ONG preocupate de participarea publica, pentru ca problemele de interes public sa beneficieze de dezbateri reale, clare, structurate si transparente:

   1. Monitorizarea presei si identificarea „chestiunilor arzatoare” pe plan local. Acest lucru poate fi facut in colaborare cu asociatii ecologiste/ale minoritatilor/pentru democratie/etc. direct interesate;
   2. Selectarea acelor chestiuni de interes public maxim
   3. Formularea unei „agende de dezbateri” cu o structura si intrebari specifice in functie de subiect
   4. Propunerea si organizarea propriu-zise ale dezbaterii publice, in absenta unei astfel de initiative din partea autoritatilor;
   5. Oferirea de asistenta pentru autoritati, in cazul existentei initiativei dezbaterii din partea lor; asistenta va consta din moderarea dezbaterii de catre un grup de arbitri (iar pe termen lung, in masura interesului institutiilor, chiar traininguri/workshopuri de public speaking si argumentare)

Ce am scris mai sus e inca doar o improvizatie, care cu putina munca s-ar putea transforma intr-un proiect-pilot. Ceea ce aduce nou o astfel de abordare este implicarea mai activa in procesul decizional, bazat pe prezumtia – deja verificata – ca autoritatile rareori se vor mobiliza in mod satisfacator.

Incursiuni rurale a la Cluj sau Jucu fara Nokia

2010-07-11T21:02:00.002+03:00

Distractia mea de weekend s-a amanat saptamana trecuta cu doua zile, pentru ca abia marti am apucat sa mai scot putin nasul din casa. Sau putin mai mult. Pana la Jucu!

Fiinta prea putin matinala de la natura, am fost luata pe sus de prietenii nostri de familie, care pe la 9 dimineata au navalit (sau cel putin asta am simtit eu, pe trei sferturi adormita) si ne-au dus la gradina lor de vara din - deja faimoasa - mai-sus-amintita comuna.

Nu ma-ntrebati de Nokia, ca e prea departe si n-am avut drum pe-acolo, in schimb am apucat sa fac cunostinta cu ulita principala, cu un berbec prietenos, cu un cocos țanțoș, cu un cosas elegant pe care l-am botezat Arthur von Jucu si cu multe alte surse de delectare "a la naturel".

Mai departe nu-mi ramane decat sa va las impreuna cu cateva impresii imortalizate ale locului care a-nceput sa devina interesant doar dupa ce m-am uitat mai atent...

Vara pe ulita

Si pe-aici au trecut ploile, dar asta nu ne-mpiedica sa iesim la o plimbare cu familia. In dreapta, unul din blocurile noi de apartamente care probabil isi vor mai astepta ceva vreme cumparatorii, face contrast cu restul satului.

Pana la biserica satului e ceva de mers. Printre baltoacele si mlastinile facute de ploaie apar mereu case noi.

Vicii de infrastructura? Ce mai conteaza cand ai o bicicleta buna :) Reflexia e intr-o balta din mijlocul drumului.

Drumurile nu par o problema pentru camioanele incarcate cu materiale de constructii. Lumea construieste in continuu de zor, cu sau fara cap...:

"No, amu ce vreț?Ne-am trezât și noi într-o dimineață cu fața la lipideu si-am zâs: hai de-om da-ntr-o rână cu vopsé pă casă. Si așé-am făcut!"

Rustic. In schimb, intr-o casuta ca asta mi-ar placea si mie sa stau.

Lighioane prietenoase

Cainii astia pareau asa obisnuiti cu oamenii, incat nici nu s-au obosit sa ne latre (observati mutrele cersetoare activate de mirosul de gratar).

Daca avem interese comune, putem convietui in pace si liniste. In definitiv, trei mutre de cersetori primesc mai mult decat una. :)

In caz de pericol, suntem in stare si de strategii de intimidare prin aluzii sinistre...

Ca in orice comunitate numeroasa, se impune necesitatea unui conducator, in fata caruia toata lumea sa-si plece capatana. El este Masculul Alfa.

More drama. Cand ai atatea muieri in jur, n-ai cum sa nu provoci drama: "Galina, te-am inselat." "Vai, Cocosel, nu pot sa cred!!" Recunoasteti scenariul. In ambele cazuri, viata la ferma e foarte palpitanta.

Dar natura compenseaza mereu cu fiinte mai calme si mai agreabile. Am aflat direct de la proprietar ca oaia/capra asta e de fapt un berbec. Unul foarte prietenos si fotogenic.

Parca seamana putin cu berbecul desenat de Exupery pentru Micul Print :)

Nu-mi dau seama foarte clar ce-i chestia asta, pare-a fi o corcitura intre mămăruță si vaca-domnului.

Am ajuns si la personajul meu preferat, pe care l-am cules dintr-o floare. Arthur von Jucu e un tip distins, care se remarca prin gratie si eleganta. Are un singur obicei prost: isi roade unghiile cam des. Norocul lui ca asta nu se prea observa, pentru ca are foarte multe.

Ce e de facut pe-aici?

Pentru inceput, ne-am incarcat bateriile cu "slow food", la foc de lemne.

Cei mai temerari au reluat lupta seculara contra daunatorilor.

Noi astialalti ne-am asezat comod la o tura de cuvinte incrucisate. "Miss Paradis, 3 litere? ...Eva(!)" ..."Element galinaceu in lichior, doua litere...ehm....ou!" Parca merge mai bine mintea la aer proaspat.

Acasa la mama natura

Ma gandeam c-ar fi pacat sa inchei postul asta fara sa va las cu o perspectiva asupra mirificei naturi inconjuratoare. So...behold:

blumchen:)

more blumchen!

si o blumchen galbena

Cătă căși!*

Catre Cluj putem lua, in ordinea preferintelor: masina, autobuzul (care pleaca o data la 30 de minute, in timp ce 24le din centru pana la Emerson pleaca din ora-n ora - fail!), trenul, țoacla, doiul (ultimele doua, pentru necunoscatori: bicicleta respectiv propriile picioare).

* in traducere pentru sudisti: "Către casele voastre, băi!"

Mare trafic pe sinele astea. Infofer ne spune ca sunt 7 trenuri care circula de la Cluj la Jucu si tot 7 care ne duc inapoi in fiecare zi. Toate personale.

"Mie-mi place sa merg pe centura!" - Credits go to Cristina, care intr-un final s-a prins de ce radeam in hohote. Cred si io, acuma ca s-a facut centura si mie-mi place ca "suntem si noi domni" si nu mai dam in gropi (la propriu).

Morala?

Trebuie sa va marturisesc ca, dupa incursiuni perseverente in natura si studierea indeaproape a lighioanelor cuvantatoare (sic) si necuvantatoare, a recoltelor si daunatorilor, a masculilor alfa si in genere a vietii sociale a galinaceelor de la ferma, inca n-am reusit sa dau un raspuns satisfacator intrebarii seculare care ne framanta de generatii:

Di ce trece puiu' strada?

Mai multe marturii fotografice ale acestei aventuri fara precedent gasiti aici.

Poveste despre motivatie sau jurnalul angajatului nefericit

2010-06-29T09:36:00.006+03:00

Un articol pe care il dedic din suflet
tinerilor care vor sa se angajeze
in multinationale, dar si managerilor si
specialistilor in resurse umane.
Sper ca experienta mea le va folosi tuturor.

Tocmai am reluat lectura unui suport de curs de la un training de traineri la care am participat acu vreo doi ani. Desi trainingul era tinut exclusiv pentru membrii ARDOR, deci pentru viitorii traineri pe dezbateri si argumentare, am gasit in el un subcapitol interesant despre performanta si motivatia angajatilor. Ce coincidenta fericita, mi-am zis, caci cu putin timp in urma imi trimisesem candidatura la o multinationala, pe un post de „quality&training manager”. Iar lucrurile citite au fost sursa de inspiratie perfecta pentru o serie de idei despre ce ar trebui sa faca cineva care e responsabil de performanta angajatilor dintr-o companie.

Am fost multa vreme un angajat profund nefericit, pana la punctul de a ma considera complet incapabila, de a fi complet demotivata, extenuata si deprimata. Lunile respective au fost mai grele decat toate sesiunile la un loc, si imi parea ca oricate eforturi as depune, nu voi reusi vreodata sa colorez o nenorocita de casuta de dashboard in verde (dupa obsesia tipica a unor manageri de „a fi pe verde” sau a „realiza target-ul”) sau sa plec vreodata la ora 18 acasa stiind ca am terminat totul pe ziua respectiva. Un weekend fara lucrat de acasa sau un concediu fara laptop luat dupa mine erau doar vise indepartate. Care erau motivele acumularii sentimentelor de inadecvare si nefericire? Sa le luam pe rand:

- Sentimentul absurdului legat de unele sarcini obligatorii: in cazul meu, arhivarea pe un sharepoint foaaarte lent, in zeci si sute de subfoldere, cu toate ca alte departamente gasisera deja metode mai rezonabile, non-cronofage de arhivare. La modul general, procesele de business din marile companii sunt extrem de stufoase, neuniformizate si nimeni nu stie exact, de la un capat la altul, de unde vine informatia, cum se modifica si unde ajunge. Asta duce, dupa cum va inchipuiti, la multe proceduri inutile, mancatoare de resurse, pe care le facem pentru ca asa am fost invatati, dar fara sa intelegem clar de ce. Da, si multinationalele au birocratia lor, si e mare!

- Volumul mult prea mare de munca pentru cele 8 ore disponibile si refuzul managementului de a recunoaste necesitatea adaugarii unei jumatati de norma pe proces. Sa va explic: in cazul outsourcing-ului, care la noi devine tot mai la moda, ceea ce se face concret e cam asa: concediem/reprofilam omul din tara X, vorbitor nativ al limbii x, cu experienta de n (multi!) ani in domeniu, si il inlocuim cu studentul/proaspatul absolvent din Romania, cu experienta zero sau putina, care vorbeste limba asa si-asa (cu cat e mai rara, cu atat sunt mai slabe sansele s-o stie calumea), si ne asteptam ca in cateva luni el sa se descurce la fel de bine ca predecesorul lui. Adaugati aici ostilitatea departamentului din tara cu care va trebui sa lucreze noul venit (ca doar din cauza lui isi pierd oamenii slujbele, si, culmea ironiei, tot viitorii demisi sau colegii lor sunt cei care trebuie sa-i faca trainingul de introducere in job), si un salariu de vreo 4-5-6 ori mai mic decat al predecesorului. Mai pe scurt, asteptarile sunt prea des nerealiste, oamenii stau multe ore peste program si in schimb primesc escalari cu duiumul (uneori facute miseleste, pe la spate, sau chiar fara acoperire), lucru care duce la exasperarea managerilor directi si la cresterea continua a presiunilor pentru performanta.

- Conceperea initiala a fisei de post. Treaba asta cu volumul nu isi are originea doar in inferioritatea evidenta a noului venit fata de nativul si experimentatul lui predecesor, ci si in lipsa de flexibilitate a proiectului de outsourcing in sine. Ce inseamna asta concret e ca odata stabilite norma/numarul de ore necesare pe proces, orice noua angajare inseamna abatere de la proiect si cheltuieli suplimentare neprevazute. Desigur, sa recunosti ca ai gresit, ca planificarea ta a fost inexacta si ca trebuie sa revii asupra planului aducand vestea proasta a cheltuielilor suplimentare in board e mai greu decat sa ridici din umeri si sa spui „ne pare rau, asta a fost planul initial, nu mai putem modifica nimic”.

- Relatia cu managerul direct. Aici e mai complicat, pentru ca problemele si solutiile sunt la fel de diverse pe cat sunt personalitatile oamenilor. Fiind crescuta intr-o familie cu o figura paterna excesiv de autoritara, agresiva si chiar violenta, sunt nevoita sa-mi marturisesc aversiunea profunda fata de oricine incearca sa isi impuna autoritatea asupra mea, mai ales intr-un mod agresiv. Aici a fost un caz nefericit. Sunt consitenta de motivele pentru care am reactionat pasiv-agresiv, cu reticenta si ostilitate fata de propriul meu manager. Nu cred ca e o idee buna si nu ii recomand nimanui sa faca la fel. Dar felul in care suntem limitati de propria noastra setare psihologica – lucru care se aplica tuturor – a fost si motivul pentru care managerul meu a compensat cu si mai multa agresivitate, ducand la stresul si depresia mea tot mai accentuate, intr-un soi de „spirala a mortii”. Am invatat totusi ceva din toata experienta asta: ce sa NU mai fac de acum inainte, ce sa imi doresc si ce sa nu imi doresc de la un manager, si cum sa fiu mai asertiva si mai proactiva.

- Nepotrivirea cu jobul. Mai demult, dupa ce m-am angajat in prima mea multinationala si am apucat sa ma dezmeticesc putin, am privit cu o mirare nemaipomenita caracterul unor sarcini care mi se pareau foarte seci, limitate si repetitive, si cu o mirare si mai mare multimea de oameni care facea de ani de zile lucrurile astea. Asa ca am inceput sa intreb oamenii din jur, sa le cer impresii: „Cum ti se pare jobul tau?”, „Esti fericit cu ceea ce faci, e in concordanta cu ce ti-ai propus sa faci in viata?” etc. Raspunsurile au fost, cum deja va inchipuiti, destul de sumbre: „Nu, nu facem ceea ce ne place; nu am studiat in domeniu; ma pasiona domeniul in care am studiat, dar acum fac cu totul altceva” ...sau: „nu mi-a placut facultatea, nu-mi place nici job-ul, dar nu stiu ce altceva as putea sa fac, nu am nicio sansa in alt domeniu, nu am un scop in viata clar stabilit” s.a.m.d. Cu alte cuvinte, nepotrivire si confuzie totale. Iar in timpul asta HR-ul si alte departamente trimit mailuri cu descrieri idilice ale succesului firmei si cu viitorul „nostru” stralucit la job. Eu una stiu ce vreau sa fac in viata, stiu ce ma pasioneaza, am planuri concrete pe termen mediu si scurt, dar asta doar imi va creste intoleranta la...:

- Aberatiile „propagandei” corporatiste. Trainerii de business si in general toata socializarea din interiorul firmei ne vorbesc despre proactivitate. Si totusi, cand e vorba de un lucru atat de esential precum motivatia angajatilor si potrivirea lor reala cu postul, responsabilii prefera sa mature problema sub pres si sa o acopere cu parfumul „marketarii” unei companii cosmetizate catre proprii ei angajati. Dar cine si-ar dori cu adevarat sa cumpere o minciuna cand pretul este propria sa viata?

Pe scurt, astea au fost premisele care m-au condus intr-un final la demisie.

Celor care cauta raspunsuri reale la intrebarea „De ce ne pleaca oamenii?”, le sugerez sa ia foarte in serios ce am scris mai sus. E un exercitiu de sinceritate cu care noi – ca popor, as indrazni sa spun – nu suntem obisnuiti.

Imaginati-va un manager general la intalnirea trimestriala cu masa angajatilor lasand la o parte un moment proslavirea firmei si a calitatilor ei nemuritoare si recunoscand o clipa:

Ca majoritatea sarcinilor din firma sunt plictisitoare si repetitive, deci sa ni se ceara un entuziasm neconditionat e nerealist si poate putin ipocrit
Ca vocatiile, talentele si abilitatile oamenilor sunt de o bogatie enorma, dar ca ele vin de multe ori in contradictie cu necesitatile postului
Ca oamenii trebuie sa isi descopere si sa isi urmeze adevarata vocatie in viata si ca firma nu trebuie sa inabuse aceasta tendinta, indiferent de costuri

...etc.
Nebunie curata, utopie, nu-i asa?

Dati-mi voie sa nu fiu de acord. Si sa imi justific punctul de vedere.

De ce trebuie sa abordam cu sinceritate problema potrivirii angajatilor.

1. Problemele n-o sa dispara. Ele vor ramane acolo, ba mai mult, se vor agrava pana cand cineva va trebui sa le abordeze. Cu cat le abordam mai repede, cu atat mai bine.

2. Noi stim ca voi stiti ca noi stim. Adica toata lumea stie ca lucrurile nu sunt asa roz cum spune „varianta oficiala”. Nu toate regulamentele interne sunt aplicate uniform. Nu toate principiile declarate si afisate ale companiei sunt respectate in mod constant. Nu avem cu totii mereu interese comune. Etcaetera.

3. Negarea denota slabiciune. Sau, mai pe sleau, daca tu ca manager ignori problemele reale ale oamenilor – pe care le cunosti totusi la nivel informal – dai de inteles ca n-ai idee cum sa le abordezi, ca te sperie, sau mai grav, ca nu te intereseaza cu adevarat.

4. La responsabilizare ajungem doar prin acceptare. Ce inseamna asta concret? Sa va spun cum sta situatia: oamenii au tendinta sa fie lenesi, comozi si delasatori. Le place sa dea vina pe altii pentru insuccesele si nefericirea lor. Situatia pe care o incurajati si o perpetuati prin tehnica asta de „ascundere sub pres” si cosmetizare este o resemnare, uneori resentimentara, a oamenilor cu propria lor „soarta”. Cei cu o astfel de atitudine nu vor fi vreodata motivati, va asigur. In schimb, in completa opozitie cu acest model sumbru, discutarea deschisa a problemei alegerii profesionale, a vocatiei, a scopului in viata si a fericirii la job vor obliga oamenii sa isi asume situatia odata cu intelegerea ca alegerea le apartine si ca sunt responsabili pentru ea.

Trainingurile de managementul timpului si altele asemenea nu mai sunt raspunsul. Nici macar un pachet generos de beneficii nu va tine un tanar cu potential intr-o firma pe termen lung. Ceea ce va tine si va motiva un om cu adevarat va fi intotdeauna doar alegerea lui constienta, responsabila, asumata pe deplin si in cunostinta de cauza de a face un anumit lucru. Pentru asta am o singura sugestie simpla: trimiteti-va angajatii la sedinte de autocunoastere si dezvoltare personala. Nu toti vor ramane pe termen lung in firma, ci doar aceia care trebuie.

In incheiere doresc sa evoc un moment de revelatie pe care i-l datorez unei persoane pe care am intalnit-o o singura data, dar pe care o admir pentru inteligenta, finetea si onestitatea cu care a discutat cu mine despre orientarea mea profesionala. Aveam un interviu cu Laura Petrica la Leadership Development Solutions cand am ajuns la subiectul urmarii propriei vocatii. Laura imi spunea ca fiecare trebuie sa faca ceea ce isi doreste cu adevarat. Am izbucnit in ras. „Si atunci cine o sa ne mai faca toate facturile?!” „Ai fi surprinsa sa vezi cati oameni sunt perfect fericiti sa faca toata viata munci repetitive. Care cand sunt scosi din rutina lor se panicheaza. Natura a facut in asa fel incat talentele sa se echilibreze. Este loc pentru fiecare. Tu trebuie sa te preocupi doar sa-ti gasesti locul.”

Mai departe va las pe voi sa meditati si sa comentati :)

De ce iubesc Olanda

2010-06-27T20:07:00.005+03:00

Sunt unii oameni pe care-i intalnim si pe care-i simpatizam instantaneu, fara sa ne putem explica motivele. S-ar spune ca "suntem pe aceeasi lungime de unda", ne recunoastem unul in celalalt, comunicam si ne intelegem fara cuvinte. Ceva asemanator se poate intampla cu animalele ("trebuie sa iau pisicul asta acasa!"), cu hainele ("rochia asta a fost facuta pentru mine!" [si nu ne place sa recunoastem cat cedam manipularii strategiilor de marketing]) sau...cu tarile.

Cum sa va spun...Olanda si cu mine...a fost dragoste la prima vedere.

Parcarea de tiruri

Prima data cand am pus piciorul in Olanda eram intr-o parcare de tiruri. Era frig, innorat si ploua mocaneste. Tot ce voiam era sa ajungem mai repede in Belgia, unde urma sa participam la un festival. Masinile treceau pe langa noi in viteza, cu luminile farurilor proiectandu-se in picaturile ploii, si totul era inconjurat de o verdeata densa, dincolo de care nu vedeai nimic. Era ceva in aer. Sau probabil era chiar aerul insusi: undeva pe la nivelul marii, la distanta mica de oras, respiram un aer proaspat cum in Romania am gasit doar in varful muntelui.

Ramona si Oosterwijk

A doua oara am mers in Olanda de capul meu. La sfarsit de liceu, am luat trolerul si opt trenuri pana in Oosterwijk, unde ma astepta prietena mea din copilarie, naturalizata acolo. De data asta eram inarmata cu un minim vocabular, si am reusit sa zic "waar is het station?" sau "ik wil een glas water". Iraniana care locuia in apartament cu familia Ramonei m-a inteles si mi-a dat un pahar cu apa. Am stat o saptamana, mi-am pierdut un pantof de pe bicileta, m-am uitat in vitrinele magazinelor de moda dintr-un satuc, am vizitat cateva orase si...

Leonardo si Erasmus

Ultima data cand am fost, chiar am stat. Trei luni. In centrul Rotterdamului, la cateva minute de Primarie, cu bicicleta la scoala/biblioteca, la cursuri de olandeza, la clubul de debate, de Pasti la unica biserica ortodoxa din oras, plina de rusi si ucrainieni, unde trebuia sa cotizezi ca sa te impartasesti, la vecinii de peste drum, studenti la drept/medicina care se jucau cu un elicopter teleghidat, la plimbare noaptea prin Delfshaven cu un prieten din Lima, si o data (mi-a fost de-ajuns) la coffee shop. A, da, Leonardo e numele bursei, iar Erasmus, numele universitatii :)

De ce iubesc Olanda

Povestile sunt prea multe si prea lungi, iar intr-un final, din parcursul vietii ramanem mai degraba cu imagini, snapshot-uri, impresii, senzatii. Ele sunt cele care iti contureaza experienta unui lucru, si la care revii cand ti-l amintesti:

Mersul cu bicicleta prin ploaie. M-am udat de n ori ciuciulete mergand pe bicicleta la 4 grade Celsius si nu am racit o singura data. Singura combinatie periculoasa e bicicleta+ploaie+umbrela+vant. Atunci chiar risti sa te dea vantul jos de pe bicicleta. Sau liniile de tramvai+bicicleta (scenariul macabru vi-l povestesc pe privat:D)

Fietspaden. Cel mai tare ma amuza povestea tipica a turistului roman: "Ioi mah, am fost in Amsterdam si-o dat o bicicleta peste mine" - "Da cum asa? Nu cumva mergeai pe banda de biciclete?" - "Ba da, da nu credeam/nu stiam ca..."

STROOPWAFELS! Astea sunt rasfat curat. Sunt cele mai bune dulciuri pe care le cunosc. Doua foi de napolitana si la mijloc sirop caramelizat, care se pune deasupra canii de ceai sa se inmoaie. In Cluj, din cate stiu, se gasesc doar la Starbucks, la un pret ridicol de mare. Asa ca faceti-va rezerve cat sunteti in Olanda!

De grachten. Sau canalele tipic olandeze, pe care te poti plimba cu barca printre rate salbatice, pescarusi, lebede, scufundaci, si pe care unii chiar locuiesc in apartamentele lor plutitoare.

Het platteland. Sau peisajele superbe de la tara. Poate ca nu sunt forme de relief variate ca la noi. Ok, si ploua cam mult. Dar imi plac la nebunie felul extrem de ingrijit in care arata fiecare metru patrat din tara asta, linistea si aerul curat. Daca mi-as lua o casa de vacanta, as alege un catun olandez.

De koeien. Da, da! Vacile! :) Sute de kilometri cat am mers cu trenul prin tara asta, nu am vazut o data vreun camp de lalele. Dar peste tot erau vaci. Simpatice, alb cu negru, ca cele din imagine. Unde sunt florile? Nu stiu, le-or fi mancat vacile...

Klompen. Pantofii traditionali olandezi. Si alte simboluri dragute de luat acasa, cum ar fi una din canile mele preferate (am o colectie intreaga):

Pannenkoeken. Olandezii si-au deschis buticuri cu clatite prin orase cu mult inainte sa apara la noi "clatita uriasa" :) Si sunt foaaarte bune.

Het schaatsen. Patinajul. Urmatoarele lucruri pe care le invata copiii dupa ce invata sa umble e sa mearga pe patine si pe bicicleta. Patinajul e un sport national practicat nu doar la patinoar, ci si pe raurile care ingheata in timpul iernii, de catre sute de oameni, pe zeci de kilometri!

As putea continua. Dar va sugerez sa va luati bagajul, opt trenuri (cu InterRail e mai fun decat cu avionul), patinele si bicicleta si sa completati lista singuri. Putine cunostinte de limba n-ar strica nici ele. Daca stiti engleza (si poate putina germana), olandeza e usor de invatat. De fapt, pana prin Evul Mediu, olandeza era doar o forma de germana. Si din secolul al XIX-lea, gramatica olandeza a inceput sa se simplifice foarte mult, ajungand - zic io - sa fie comparabila cu cea a limbii engleze (gramatica franceza, de exemplu, mi se pare mult mai grea).

Va invit la Cluj pentru o sedinta de limba si cultura olandeza, una-doua stroopwafels (dupa buget :)), si pentru rasfoirea raftului meu de cursuri, dictionare si carti care isi asteapta cititorii:

Ce fac cand nu dorm noaptea

2010-06-14T23:22:00.004+03:00

Poate stiti sentimentul ala de dinaintea unei calatorii importante. „Maine dimineata plec cu trupa la un festival”, sau „maine plec in tabara” ori „la prima ora pornesc spre Olanda cu o bursa”.

Pe mine, cel putin, un asemenea sentiment e in stare sa ma tina treaza toata noaptea, de prea multa anticipatie. Si e grozav. Simti ca se intampla ceva, ca ai ocazia sa actionezi, sa participi, ca se va produce o schimbare importanta in bine cat mai curand.

Noaptea asta a fost una din acele nopti de efervescenta, planuri si anticipatie, cu toate ca n-am de gand sa plec de acasa prea curand. De fapt, cu exceptia calatoriilor importante, mai exista doar doua lucruri pe lumea asta care ma pot energiza intr-o asemenea masura: coordonarea unui proiect si pregatirea unui training.

Rasfoind una din cartile mele preferate despre traininguri (Tony Bray, The Training Design Manual, ed. Kogan Page 2006, p. 104-110), am gasit o schema care mi-a placut foarte mult:

Practic ce ne spune nenea asta aici e felul in care ne adaptam ca traineri nivelului de invatare la care sunt participantii nostri, totul ilustrat printr-o poveste amuzanta despre mersul pe patine cu rotile. Ce lucru interesant de adaugat la partea introductiva a unui training.

Si, pornind de la aceasta mica sursa de inspiratie, mi-am petrecut restul noptii concepand o programa de training pe scrierea proiectelor de tineret. Mai exact, o parte din ea. Mai exact, prima zi: un modul, cinci sesiuni, 7 ore de lucru, 35 de minute de pauza, multe de jocuri si lucru pe echipe. Pana acum arata grozav.

Abia astept ziua de maine, cand multe din planurile mele de autonomie vor incepe sa se materializeze: initierea procedurilor de infiintare a PFA-ului, o posibila colaborare cu o firma de consultanta, continuarea lucrului la prima mea programa de training care va fi acreditata CNFPA.

Pana cand voi finaliza toate planurile astea, pt cei care sunteti tineri si cititi post-ul asta, va las o-ntrebare:

Ce lucruri ati dori sa invatati in cadrul unui training pe „scrierea proiectelor de tineret”?

Intersectia blestemata si o moarte absurda

2010-06-10T08:52:00.004+03:00

Ma amuza teribil tiltul de tabloid pe care l-am dat acestui post, insa intamplarile in sine nu sunt deloc haioase, decat probabil pentru cei cu un umor negru bine dezvoltat. Ca mine,de exemplu.

Dimineata asta m-am trezit cu un "Buf!". Nu stiam sigur ce e, insa banuiam ca e doar un alt accident nefericit din zecile (sutele?) produse deja la coltul strazii mele. In cateva minute am auzit voci agitate pe strada, si cuvintele tipice pentru astfel de situatii: "iar?", "intersectie", "stalp"...

Sa va explic: am norocul de a locui intr-un minunat cartier clujean, pe o minunata strada lata, lunga si dreapta, care se intersecteaza cu alta strada la fel de minunata, lata, lunga si dreapta. Motiv pentru care soferii de pe ambele strazi, ajunsi in intersectie, isi inchipuie ca au prioritate. Si de aici rata neobisnuita a accidentelor: asta e al doilea intr-o saptamana, iar in ultimii cativa ani, imi spun ai mei (eu fiind plecata la Bucuresti), se pupau in bot masinile cel putin o data pe luna.

De data asta a fost ceva "light": un volkswagen broscuta si-a evitat colegul de sosea si a intrat bine in stalpul din fata.

Nu de fiecare data suntem asa norocosi.

Moartea absurda

La coltul strazii aveam un vecin. Pensionar, ungur, gospodar, pasnic om. Doar ca un pic mai slab de inima. Ei bine, intr-o astfel de fericita zi de pupat in bot, cand omul nostru se relaxa pe banca in gradina, s-a trezit cu o bufnitura zgomotoaza si o masina zburandu-i direct prin gard. Gardul a fost facut bucatele, iar masina a deraiat in continuare pana s-a oprit in curtea omului, fara ca macar sa-l atinga. Soferul a supravietuit, gardul a fost reparat, iar omul nostru a murit de...spaima. A facut infarct.

Probabil va intrebati cum de nu exista nicio semnalizare in intersectie, ca sa stie lumea cine trece si cine sta. Ei bine, exista. Doar ca semnul de stop e atat de bine ascuns printre copaci, incat nu-l observa nimeni. Cat despre mine, sunt o ecologista convinsa...decat sa tai copacii, mai bine busesc cateva masini, si-asa nu-mi plac... :D Doar dupa volkswagen-ul broscuta imi pare rau...

Un weekend la Calimanesti - Training pe argumentare la Conferinta Nationala ELSA

2009-12-02T15:47:00.002+02:00

Acu cateva saptamani am fost contactati de ELSA pentru a tine un training pe argumentare. Am fost selectata impreuna cu Ana Trofin - care urma sa fie trainerul principal - pentru a merge la Calimanesti in weekend-ul 28-29 noiembrie.

Dupa o saptamana de planificari si anticipatie de partea noastra, masina Anei a decis sa ia o pauza si s-a stricat, iar eu am ales varianta aventuroasa spre statiune: doua trenuri si un popas nocturn de trei ore la Craiova. Probabil as fi preferat sa raman acasa daca n-as fi fost inarmata cu planul de training elaborat impreuna cu Ana, care a imbinat experienta cu creativitatea intr-un continut organizat si niste exercitii distractive.

Trainingul, sau mai bine zis workshop-ul, organizat in doua serii a cate trei ore, a avut un succes neasteptat: in timp ce alte evenimente aveau o mana de participanti, listele pentru argumentare erau pline, iar oamenii incercau sa intre in sala chiar si dupa ce incepusem.

Cat despre ce s-a intamplat in cele trei ore, as avea cateva observatii importante:

- Am fost putin surprinsa sa aflu ca asteptarile participantilor erau legate mai degraba de cum pot fi mai persuasivi, decat de cum pot structura bine argumentele. Intr-adevar, a fi persuasiv este scopul oricarui discurs argumentativ, insa, pe de alta parte, in opinia mea, persuasiunea in viata reala tine din pacate prea putin de calitatea argumentelor si prea mult de carisma vorbitorului. Acest lucru ar trebui sa se schimbe. Iar singura modalitate de a-l schimba este de a invata, cu totii, sa fim atenti la continutul discursului mai degraba decat la forma lui, sa evaluam calitatea argumentelor si relevanta lor, si doar apoi sa luam in considerare folosirea retoricii. Am incercat deci sa impac asteptarile cu programa cursului explicand ca avem nevoie de argumente bine formulate si structurate pentru a asigura calitatea unui discurs persuasiv.

- Am intalnit multi oameni talentati, care cu toate ca nu aveau deloc experienta in debate, au reusit sa tina un discurs foarte bun de la prima incercare. Chiar si in cazurile in care vorbitorii nu isi gaseau cuvintele, acestia dovedeau ca au multe idei coerente odata ce intrau din nou in randul publicului. Insa acestei probleme i s-ar adresa mult mai bine un training de public speaking, pe care l-as recomanda cu caldura elsacilor cu “emotii”. :)

- In sfarsit, o mare provocare ca trainer a fost sa iau mai multe modele de argumente si sa le integrez intr-o prezentare logica: sunt parti care se suprapun, dar cu nuante diferite, sunt termeni omonimi cu intelesuri diferite si alte asemenea piedici care, dupa ce ai studiat fiecare model in parte si vrei sa tii un discurs, te fac sa te intrebi cum ar trebui de fapt sa arate combinatia optima, produsul final. Cum se impaca modelul logicii clasice despre construirea unui argument cu modelul Afirma-Explica-Dovedeste, cu modelul Toulmin si cu multe altele? Desigur ca nu exista un raspuns universal, insa ca trainer pe argumentare mi-ar placea sa imi pun la punct propriul model optimizat bazat pe diversele surse teoretice si concomitent pe experienta mea de debater. Sper ca impreuna cu colegii din asociatie sa punem la punct modelul “ARDOR” pentru discursul argumentativ, un instrument teoretic util pentru toate trainingurile viitoare, de dragul coerentei si claritatii informatiei.

Acestea fiind spuse, in incheiere trebuie sa mentionez ospitalitatea cu care am fost primita; ii multumesc lui Emi Bondalici, organizatorul, si colegului sau Ovidiu care m-a luat cu masina de la gara si m-a dus inapoi duminica. Sper ca bunele relatii dintre ELSA si ARDOR sa continue si sa avem placerea de a tine traininguri mai multe si mai diversificate pentru elsaci pe viitor.

Un trainer in devenire.

Fast Rewind...

2008-03-21T13:04:00.021+02:00

"Stiu ca poporul roman s-a nascut handicapat, dar nu toti suntem asa"

Si ce ma face sa cred ca sunt diferita? Un prim simptom al diferentei e revolta, alergia la lucruri care mi se par anormale cu toate ca sunt tesute organic in viata de zi cu zi a celor din jur.

Acum m-am intors la Bucuresti, unde voi fi si anul viitor, continui sa invat olandeza si organizez activitati la Pro Democratia, toate astea facand slalom printre gramezile de dale si nisip de pe trotuarele din centru, printre gropi si santuri, printre gunoaie si masini. As vrea sa pot face acelasi lucru si cu claxoanele care imi sfasie creierii de zeci de ori pe zi, si cu vocile soferilor care scot capul pe geam si injura, sau cu ale celor care intreaba obsesiv "coborati?" (nu, dar imi face placere sa blochez usa). O realitate inflamata, in care fiecare miscare provoaca durere si stropi de transpiratie, palpitatii, sufocare, iritatie.

In Olanda exista o alta definitie a normalita- tii. O simti cand mergi pe strada. Atmosfera e diferita, energiile curg armonios, strada nu te agreseaza, cladirile nu te deprima, nici nu te ameninta. Locurile si oamenii vibreaza la un nivel superior, lipsit de visceralitate.
Din Olanda mi-am adus bicicleta; o cheama Maria. E o bicicleta curajoasa, incercata pe strazile Clujului (la Bucuresti nu cred ca ar rezista), dupa o copilarie armonioasa in Rotterdam, unde avea la dispozitie nenumarate "fietspaden", piste pentru biciclete. In Cluj exista doua astfel de piste. Ambele incep si se termina brusc si nu duc niciunde. Ambele sunt contruite pe trotuar sau imediat langa trotuar, unde risti sa calci oamenii. In Bucuresti sunt mai multe piste, dar nu in locurile esentiale. Motoretele si bicicletele merg in continuare pe strada. Daca ar merge pe piste, ar da peste pietonii care le folosesc nestanjeniti. Atata timp cat la cultura importantei masinii (cu cat mai mare si mai scumpa, cu atat mai bine pentru "bastan") se adauga indiferenta fata de mijloacele de transport alternative (care nu sunt o dovada a statusului), in Bucuresti nu va exista o linie de politici publice eficiente in favoarea bicicletei. La Cluj, unde genul asta de cultura e mai putin vizibil, se simte lipsa de experienta in amenajarea moderna a spatiului public.
Mai pe scurt, in ultimul an am avut experienta a trei spatii culturale diferite, Cluj, Rotterdam si Bucuresti, fapt din care am avut foarte multe de invatat. Despre fiecare voi vorbi probabil mai detaliat in articolele urmatoare.