O mie şi una de nopţi ale vieţii

PSEUDOLOGIA PHANTASTICA

2008-10-06T09:12:00.001+03:00

Noul meu blog poate fi citit începînd de astăzi aici:

http://pseudologiaphantastyca.blogspot.com/

ACEASTA A FOST ULTIMA MEA POSTARE

2008-09-30T23:43:00.000+03:00

Păstraţi scorţişoara din voi.
Vă mulţumesc!

f

Hidden track

2008-09-30T15:08:00.006+03:00

Nu erau multe.
Doar vreo douăzecişişapte.
Le-am găsit în zori, imediat după plecarea Mirelei, aşezate soldăţeşte lîngă oglinda de la baie, ca şi cum cineva le pusese special acolo încă de aseară, ca şi cum cineva s-ar fi gîndit Lasă-le aici pînă dimineaţa, oricum Anna va intra somnoroasă aici, pendulînd un ciorchine de strugure şi gîndindu-se cum dracu' să se îmbrace în ziua asta idioată a unui septembrie îngheţat, în ziua asta îngheţată a unui septembrie idiot. Atunci cu siguranţă le va zări şi va rămîne aşa, totul, absolut totul suspendat într-un timp violet, şi strugurele, şi răsuflarea Annei, şi ziua aceasta de toamnă.
Şi chiar aşa a şi fost.
Într-un anotimp făcut special pentru cei tăcuţi Anna şi-a pus somnoroasă papucii pufoşi, şi-a răvăşit claia de păr portocaliu şi, în drum spre baie, şi-a rostit rugăciunea favorită, colecţia bilingvă de înjurături.
În clipa aceea, mestecînd leneşă o rotiţă aurie şi aromată, în clipa aceea zic le-a zărit.
Nu erau multe.
Doar douăzecişişapte.

Ziua se anunţa a fi naşpa.
Microbuzul care nu mai sosea.
Cafeaua cam prea dulce pentru gustul ei.
Vîntul ce nu se mai decidea orele cui să strice.
Ziua se anunţa a fi naşpa.
Deci Anna avea toate motivele să fie fericită.
Zîmbi.

– Te-ai gîndit vreodată că nu a meritat?
– Ce anume?
– Nu ştiu... toată alergătura asta... culorile... totul.
Anna dădu din umeri. Nu, nu se gîndise. Zîmbi.
– Faptul că mîine este prea gri şi tu prea adormită ca să-l mai poţi colora.
– Mîine nu este niciodată prea gri.
– Mîine este întotdeauna gri!
Tăcere. O clipă. Apoi.
– Atunci eu nu sînt niciodată prea obosită.
– Crezi?
Anna priveşte fumul şerpuind din scrumieră.
– Absolut!
– Cîţi ani ai?
– Contează?
– Da.
Desene aiuristice presărate pe şerveţel.
Şi tăcere.
– Cîţi ani ai?
– Ai locuit vreodată într-o mandarină?
Marc o priveşte. Apoi, cu un zîmbet abia schiţat.
– Tu ai locuit vreodată într-o mandarină Anna?
– Cum să nu.
Serveţelul se transformă într-un avion iar avionul are pe aripi desene cu flori şi cruci şi vapoare.
– Cînd Anna?
– Mereu.
– Şi acum?
– Mai ales acum.
– Şi ce faci tu într-o mandarină, Anna?
Ea nu îl priveşte, se uită undeva pe masă ori poate mai jos, pe podea, ori la vecinul mofluz de la parter priveşte.
– Ce faci tu acolo, Anna?
– Ce fac?
– Da...
– Mănînc. Dorm. Îmi vopsesc părul în portocaliu şi îmi curăţ bocancii ca să merg miercuri la munte. Mănînc struguri şi cînt cîntece inventate...
– Cîntece inventate?
Anna dă uşor din cap precum un copil alintat.
– Da. Cîntece inventate. Despre vapoare scufundate şi slujbe infecte, cu şefi libidinoşi.
– Şi toate astea într-o mandarină...
– Da. În kiwi nu-ţi permiţi...
– De ce Anna?
– E prea puţin spaţiu. Şi prea mult verde. Şi prea multe arome sînt acolo...
– De ce nu încerci atunci cu un alt fruct? Portocale de pildă...
O furnică penibilă s-a rătăcit pe masă şi se ascunde acum sub felia de pîine.
– Nu. O mandarină este perfect!
– Nici măcar o portocală?
Anna dă uşor din cap precum un copil alintat.
– De ce?
– E prea mult spaţiu...
– Şi?
– Nu-mi plac vilele!

După o zi naşpa şi o slujbă infectă, cînd te sui în microbuz şi tot ce îţi doreşti este să ajungi mai iute acasă, singura soluţie pentru a uita totul este să-ţi lipeşti fruntea de geamul îngheţat. Şi să închizi ochii.
Adică exact ce face acum Anna, mestecînd un baton de scorţişoară şi gîndindu-se la anii aceştia ce i-au traversat trupul, lăsînd în urmă cîteva imagini. Şi degete. Şi buze.
O lume invizibilă pe care nu ştii de unde s-o apuci, o lume ce există tocmai datorită faptului că nu se vede. Amintiri ce se transformă în oameni la fel de repede cum se transformă puştii în adulţi.
Cum se sfîrşeşte o relaţie mişto.
Cum trece o şoaptă pe lîngă tine:
– Cîţi ani ai, Anna?

„Marc,

Lumea este un oraş.
Străzi, uliţe, florărese, magazinul alimentar din colţ, cele două ambulanţe şi muncitorii arşi de soare, mînînd buldozere infinite şi galbene.
Lumea este un oraş Marc dragule. Habar n-ai ce cauţi în el, habar n-ai de ce atîta praf pe bocancii abia curăţaţi, Marc.
Un oraş.
Un oraş care îţi place la nebunie tocmai pentru că te poţi căra dracului din el, te pui în tren şi aştepţi cuminte plecarea.
Nici măcar n-ai habar unde ţi-ai pus biletul.
Nici măcar nu-ţi pasă de bilet, dragule.
Aştepţi doar să te cari, să auzi sunetul roţilor, să vezi muntele şi combinatul şi copilul cu ochi imenşi cum se topeşte în urma ta.
Şi atunci taci Marc, ştii că e vremea să taci, să zîmbeşti dacă mai poţi şi să închizi ochii.
Şi muşti cu poftă din mandarina în care ai locuit atîta timp, muşti aşa, zdravăn, serios, apuci din coajă pînă cînd sucul ţi se scurge printre degete şi simţi pe cerul gurii şi struguri şi cîntece imbecile despre vapoarele scufundate ale lumii.
Şi te întrebi atunci dacă a meritat, te întrebi dacă ai fost vreodată fericit cu adevărat aşa cum te întreabă cineva într-o doară Cîţi ani ai?
Apoi te întorci.
Închizi ochii.
Îţi spui: Chiar aşa, Anna, cîte culori mai porţi prin buzunare?
Şi muşti dintr-o boabă aurie de strugure, străbaţi camera şi timpul suspendat şi violet.
Şi vezi toate ratările aşezate soldăţeşte, lîngă oglindă.
Nu multe.
Doar douăzeci.
Şi şapte.
Şi-ţi spui că viaţa nu este asta.
Dar ea este şi aşa!“

Birlic

2008-09-25T21:51:00.002+03:00

Birlic. Atat si nimic mai mult. Suficient, insa, pentru a intelege despre CINE este vorba. Un om mic de statura dar care domina scena cu personalitatea sa, o figura inconfundabila, de o fantastica expresivitate, doi ochi uriasi care se rostogoleau cu prefacuta naivitate deasupra unui nas proeminent, un zambet bonom, aparent dezarmat, dar sub care se ascundea o caustica malitiozitate. O epoca intrega a teatrului romanesc a stat sub semnul acestui artist genial care, vorba poetului, a reusit sa schimbe porecla in renume. Iata cum il caracterizeaza impresarul si, in acelasi timp, bunul sau prieten Gaby Michailescu in volumul Birlic, in curs de aparitie la Editura clujeana Eikon: "Birlic n-a fost numai inegalabilul neuitat comic cu care am lucrat o viata intreaga... N-a fost numai imensa popularitate artistica ce a asigurat, ani indelungati, reusita spectacolelor organizate de mine. A fost mult mai mult. O chemare launtrica, un tot nedespartit de inima mea pe fagasul mirific al teatrului. Neputand unul fara celalalt, cautandu-ne neintarziat dupa orice vremelnica despartire... De aici, acea luminoasa fratietate dintre noi, care n-a cunoscut umbre si careia i s-a daruit peste masura de bun, cinstit, saritor, generos pana la a fi tras pe sfoara... Forta comica ii da pandalii, dar in realitate nu era asa... In ochii langurosi, care una-doua i se intorceau in suflet, incoltea lacrima paiatei, stearsa numaidecat de rasul commediei dell'' arte... ".
Va prezentam in continuare o serie de imagini inedite ale celui care a fost Grigore Vasiliu-Birlic, precum si cateva fragmente savuroase din acest volum, care urmeaza sa apara cu prilejul centenarului nasterii sale.
Am mai spus-o: nicaieri nu se minte mai mult si mai grav ca la teatru. S-a trambitat, cu surle si fanfare, ca Sica Alexandrescu l-a descoperit pe Birlic. Sfruntata minciuna! Intaresc lumina adevarului: dupa plecarea lui Victor Ion Popa la Bucuresti, ca director artistic la Teatrul Ventura, Misu Fotino care i-a urmat la directia teatrului cernautean a fost acela care a ghicit rubedenia celui ramas de caruta cu commedia dell'' arte... Fotino, tatal celui de azi, i-a incredintat primele roluri importante de comedie... Mai tarziu, actorul si regizorul fara pereche Ion Iancovescu il impune pe Grigore Vasiliu in al cincilea teatru pe care-l infiinteaza cu banii "socrului" regelui Carol al II-lea, Lupescu, tatal Elenei Lupescu cea cocolosita de nesatula amoare sexuala in pernele Palatului...
Intors la Bucuresti, Iancovescu pierde teatrul. Va infiinta alte trei, in total opt, fara nici un ban de la stat. Si, desi in scris si in vorbire am subliniat de atatea ori acest act al lui de cultura, forurile conducatoare s-au facut ca n-aud, numele lui nefigurand pe frontonul niciunuia. Teatrul pierdut il "umfla" negustorosul Sica Alexandrescu si talentatul Tudorica Musatescu, cu ochii pe inzestratul Grigore Vasiliu. Musatescu incepe sa confectioneze o serie de farse dupa Arnold si Bach, iar Sica se intinde la drum, ani de zile tragand pieile de pe cuceritorul fermecator falticinean, care in doi timpi si trei miscari castiga o imensa popularitate, devine o mare firma teatrala, asiguratoare de vaste incasari!
La Gradina Marconi din Calea Grivitei si la teatrele centrale disputate de Sica cu Beresteanu - fost negustor de tucale si sticle de lampa la Galati - si cu alt filfizon pomadat, Steimbach, Grigore Vasiliu bate firesc toate retetele, sute de reprezentatii fara nici o odihna, fara nici o vacanta. O vara intreaga joaca impreuna cu Mania Antonova la Gradina Marconi de langa Gara de Nord "Fustele de la minister" de A. de Herz. Hohotele de ras ale bucurestenilor anihileaza sirenele trenurilor care pleaca sa duca la provincie si chiar parintilor la Folticeni vestea nasterii unui nemaipomenit comic. In acele zile, dupa o alta piesa reusita de cuplul Musatescu-Alexandrescu, intitulata "Birlic", prin interpretarea-i ghidusa, fascinator cuceritoare, actorul isi creeaza renumele intregii cariere si vieti: instantaneu, dupa premiera, i se va spune - Grigore Vasiliu-Birlic.
E drept ca la stabilirea lui in Bucuresti nu se prea uita nici o femeie la el, nefiind intocmit pe viata... Singura care a deschis atunci ochii pe el, care l-a bagat in seama, a fost olteanca Angela Mateescu, de la Oboga, pe care am apucat-o actrita bretonata in inceputurile ei la Nationalul craiovean. Ea s-a indurat de el, atunci cand nu era facut, si l-a luat de barbat. Probabil, intuindu-i stralucitul viitor. Mai inalta cu un cap ca el si subtire trestie, ca sa-i fie sergent-major la toate capriciileiviciile ce-l navaleau samavolnic: jocurile de noroc cu toatele, cursele de cai in intregime, trap, galop.
Datorita harului sau divin, bunatatii sale, galant cum era, Angela a avut toate satisfactiile unei vieti imbelsugate, fara a ravni la ceva, incontinuu imbratisata de farmecul lui. Nu pot afirma ca nu s-a uitat in ochii altei femei, fiind afemeiat din nascare. A placut femeilor datorita caldurei sale sufletesti si felului cum intelegea sa le inveseleasca, mult mai mult ca actorii prim-amorezi.
Ochiul hazardului il incita pe popularul Birlic la pariurile curselor de cai -austriac, martingala, event. Miercurea, joia si sambata la trap, duminica la galop, nelipsit. Pierde averi si tot nu se lasa, cu toata mustruluiala Angelei, care ii mai scapa si cate o scatoalca...
Devenindu-i impresar, intr-un ajun de trap, in pauza unei repetitii, ma ia deoparte si-mi graieste confidential:
- Ai bani?
- Ce-i asta? ii raspund intrigat.
- Daca n-ai, fa rost, imprumuta-te de cat mai mult. Iti dau maine la trap un cal sigur castigator, sa te procopsesc!
- Ce cal?
- Secret. Ti-l voiu spune la hipodrom, o data cu cursa.
Sfarsita repetitia, intru cu el la Capsa. La o masa infuleca pateuri, unul dupa altul, astrul cantaretilor nostri de Opera, Goanga. Bucuros, ne pofteste la masa:
- Bine ati venit!
Nu ne asezam bine si Birlic il ia in primire:
- Bebe, ai bani?
- Cu ce ocazie?...
- Norocul tau, cursele de trap de maine. Am un cal sigur, pe care ti-l voi da pe fata, ca pe un as castigator...
- Mucles, sa nu se auda, ca nu mai da cota. Maine la camp.
Ridicandu-ne sa-l conduc pe scumpul Grigore pana acasa - locuia un apartament deasupra Romartei din Calea Victoriei, colt cu Regala -, ne iese in drum, calcand sigur si apasat, Puiu Iancovescu. Dupa maini stranse, Birlic nu scapa sa-l asigure:
- Nene Iancule, a dat norocul peste mata, ca ne-ai intalnit...
- Cu ce prilej?
- Ai bani?
- Sunt lefter sadea...
- Nu e nimica, jefuieste-o pe coana Tota de resurse... Maine la curse, la trap, iti dau un cal sigur castigator, sa te procopsesti pe viata...
- Ce cal?
- Nu ti-l descopar pana maine, secret major!
A doua zi, Birlic, la fel, ia in primire si pe alti prozeliti: George Vraca, Niculescu-Buzau, regizorul Ion Sahighian si pe Mateescu Chose, tartorul cursar care are acasa cativa saci cu austriace pierdute, lasate mostenire prin testament familiei.
Apropiindu-se cursa a V-a, Birlic, destul de inflacarat, ne sopteste, pe rand, fiecaruia, procopseala cabalina: BICIUSCA!
Start!... Pregatiti-va de plecare! Luati locurile...
Birlic apare in fata tribunelor, pe linia de sosire, la potou, asteptand radios faimosul fructuos rezultat. Intreaga vijelioasa asistenta il repereaza pe degete. Intr-adevar Biciusca porneste in cap. Dar, dupa patruzeci de metri, inceteaza tromba si, tragand pe dreapta, se agata cu picioarele fruntase intr-un pom, sa-i ospateze cu aviditate frunzele... Rezultat infailibil: inselatul Birlic isi arde cativa pumni zdraveni in cap, gonind disperat spre iesire... Si ne-am indreptat spre centru toata gasca nepricopsita, fara sfant, cu tramvai clasa a II-a...
Birlic s-a nascut soltic. Pentru reusita unei sotii isi dadea camasa de pe el... Dar, in si mai mare masura, s-a nascut, ca si Goanga, increzator pana in panzele albe in sansa hazardului. S-a supus toata viata oscilatiilor ei, cu aceeasi forta de daruire cum o facea la scena. Tot ce era legat de firul invizibil al hazardului il punea in transa. Mizand din plin, totdeauna scontand castigul, nicicand eventuala pulverizare a capitalului pana la ultimul ban... Chinta roiala, ruleta, loteria, Pronosportul si in special cursele de cai i-au dat ameteala imbogatirii, atat de iluzorie si de dulce, inainte de rezultat. A fost un simplu turfist, recunoscuta pitoreasca figura, identificandu-se cu iuresul alergarilor in zilele de curse. Un apucat sortit sa goneasca dupa potcoavele cailor, mai adeseori incurcat de tuiourile jocheilor si copiilor de grajd, care nici ei n-au cum sti ce are calul in burta inainte de alergare... Fara sa fie miliardar ca Aga Khan, a devenit proprietar. Al unui singur cal, Fantezist, manz de doi ani, pe care l-a cumparat fara sa aiba, probabil, faimos pedigri. Era in antrenamentul aplicatului driver Traian Marcu, prieten cu Birlic, care il si conducea. Fantezist n-o lua niciodata in cap, obisnuit la sosire in grosul plutonului, spre tristetea, ca sa nu zic disperarea ochilor blajini ai marelui comic... Desi il tot giugiulea si-l tot iubea, dupa un an proprietarul neavand bani s-a despartit cu greu de el, l-a vandut. Astfel grajdurile Vasiliu-Birlic au incetat sa existe!
Nu-i mai putin adevarat ca in toata asta preocupare extrateatrala, hazardat-iluzorie, efectuata pe ascuns de frica sotiei, Birlic a manevrat in deplin acord cu oamenii hipodromului, antrenori, jochei, copii de grajd, cronometrori. Influentat de pronosticurile fiecarui nou-venit care ii zapacea austriacul si facea sa-i tresara mintea inferbantata, a tot schimbat de fiecare data caii perturbandu-si intrarea in linia dreapta... S-a intamplat de un numar de ori sa-i fie favorabile interventiile din afara, dar cel mai adesea se intorcea seara la armele teatrului, cu speranta in alte potcoave, altor ghiciti bidivii...
Ma intorc la sublimul amor al intregei mele existente: teatrul.... Neindoios, cine a profitat cel mai mult de cariera lui a fost Sica Alexandrescu, care nestiind mare lucru l-a regizat bruftuluindu-l, injosindu-l, chiar insultandu-l inconstient, fara sa-i inteleaga miracolul aparitiei sale pe Pamant - artist de geniu, nemuritor din viata! "Rara avis" cum i-au spus italienii dupa ce l-au vazut la Venetia in Badaranii lui Goldoni. Sau cum a afirmat marele regizor rus Zavatschi de la Mhat, dupa ce l-a uluit in rolul lui Bobcinski din Revizorul lui Gogol, ca marele continent slav nu are un comedian de atare anvergura.
In specula lui Sica si cravasat de pana alerta si sigura a veritabilului fauritor Musatescu, Birlic umple cu responsabilitatea hazului sau nabadaios sufletele spectatorilor, naucindu-i de veselie si chiar fericindu-i intr-un numar mare de lucrari, gen Birlic, Calugarul din vechiul schit, La iarba verde... Ele il duc foarte repede si sigur la o imensa popularitate, ceea ce il determina pe Nicu Vladoianu, directorul Alhambrei, sa-l angajeze la revista. Se prapadesc de ras si de sofisticaria lui artistica nu numai cei din parter, ci si cei de pe scena, y compris sufleurul din cusca si cabinierele ciopor in culise.
Nu ramane la Vladoianu, care o viata intreaga inamorat de opereta, ii propune cateva roluri centrale din aste capodopere muzicale. Poznas, isi vede de drum, cu lumea care incepe sa se tina dupa el pe strada ca dupa urs...
In compania lui Iancovescu la cafenea, Birlic, pisicher, incepe sa-i "fure" preceptele lui Puiu. Drept e ca impreuna cu Iancovescu - care la cafenea vorbea exclusiv despre teatru - aveai ce invata. Imprumutandu-i sfaturile -inapoi la clasic, care din antichitate e esenta teatrului -, lui Birlic, care cu ani in urma isi smiorcaise neluarea in seama pe langa zidurile teatrului din pasaj, ii va fi dat sa joace pe aceasta scena cinci piese importante. (...)
...Trecuse peste noi o saptamana abrasa, cu curse la trap miercurea si sambata, la galop joia si duminica. Si pentru ca se mai intampla, iar norocul vine peste noapte, i-a fost dat sa castige in asta baftoasa saptamana -raritatea raritatilor! - trei austriece deodata. Olteanca sergent calare nu l-a mai altoit ca de obicei, l-a pupat binisor si dulce si i-a "umflat" banisorii... Precupeata, a achitat cumparand trei apartamente deodata si facandu-l din simplu turfist ghinionist, nabab proprietar! Al apartamentului in care locuiau, la etaj, peste drum de familia Darlau; al apartamentului din Calea Victoriei de la Romarta, pe care-l inchiriasera; si al celui din strada Sperantei, intr-un bloc la parter. Dar, o data asigurata in totul viata lor, plus gloria tavalugului veseliei, se imbolnaveste grav Angela. Birlic nu pregeta, vinde apartamentul din Calea Victoriei cu o suta de mii de lei ca sa plece la Paris, sa o salveze. Undele Senei si al lor clipocit nu se indura cu cea de pe Jii, care se stinge ca un licurici in noapte... Si viata isi continua meandrele printre oameni, ca el sa-i fericeasca, sa-i inveseleasca, desi Angela nu mai e langa el...
Dupa un timp, in care viata impune suverana de-ale ei, intr-un turneu la Timisoara i se infatiseaza o juna actrita de la teatrul local, care, fatoasa, marinimoasa si smecheroasa, ii cade cu tronc! La cunostinta cu ea, cand ii saruta mana, o interogheaza:
-Cum iti zice?
-Nanci.
A plecat cu Nanci in gand. Diferenta de varsta catastrofala, ea 24 de ani, el peste 60. Incepe sa-mi perturbeze programarile. Rapus de dorul chipoasei Nanci de pe Bega, una-doua in avion, in zilele lui libere, catre ochii de pacat si de smarald ai celei de origine germana. Pungasoaica, intr-una dintre aste deplasari ale lui, la despartire, felina strangandu-i apropiat mana cu proaspata manicura, ii marturiseste calina:
- Mi-ar placea sa ma numesc, pe afisul de teatru, Nanci Birlic!
- De acord, Princesito, raspunde fara nici pomeneala sa gandeasca la a sa varsta indragitul afemeiat comic.
Venind vacanta de vara, acum ia ea drumul la Bucuresti, avand o sora rapitor de frumoasa. Discutandu-se public diferenta de varsta, ajunge la urechea ministeresei Constanta Craciun, care isi zice:
- Birlic al nostru e in pericol...
Dar nu-l abate pe el la minister, mai ales ca a aflat ca s-a anuntat mariajul, cu claie de invitati, la ofiterul Starii Civile din Piata Amzei. O cheama pe ea cu gandul s-o mustruluiasca, s-o invete minte... Sefa de cabinet, Georgeta Zavoiu o introduce. Constanta Craciun nu-i da ragaz sa glasuiasca. Autoritara, dominandu-i tineretea si frumusetea, dintru inceput o ia in focuri:
- Pe drumul teatrului, ce gand te mai abate?...
Dezinvolta, sigura pe ea, raspunde promt:
- Vreau sa ma marit.
- Cand?
- Cat mai repede.
- Cu cine?
- Cu nemaipomenitul fain mare comedian GrigoreVasiliu-Birlic. Vreau sa devin doamna Nanci Birlic.
- Cati ani ai?
- 24.
- Si el?
- Peste 60.
-Nu crezi ca esti in pericol data fiind difereta de varsta?...
-Nicidecum!
-Fetito, curata aventura... Tineretea ta are nevoie de un barbat tanar. Birlic, pe care ai pus ochii, da in batranete si eu ca ministru, socotindu-ni-l un bun national al romanilor, sunt datoare sa-l apar!
- N-aveti decat!
- Vad ca ti-ai si luat nasul la purtare... Ti-am spus-o: junetea ta are nevoie de un sot pe masura, vorbind intre noi femeile, tanar care sa te satisfaca in toate privintele.
- Doamna Craciun, Grigore, care mi-ati zis ca da in batranete, e mai tanar ca orice june berbant si va jur, uite fac si cruce, ca e mult mai potent ca unul de 20 de ani!

* Fragmente din volumul "Birlic" de Gaby Michailescu, in curs de aparitie la Editura Eikon

Cultura românească între Patapievici şi Becali - o viziune a lui Petry

2008-09-25T01:04:00.005+03:00

September (1)

2008-09-23T11:09:00.001+03:00

N-am nevoie de 3 100 000 de cuvinte.
De toate clădirile şi luminile şi claxoanele oraşului ăsta împuţit.
Sau de tine.
Vei vedea, o să pot povesti şi fără toate rahaturile astea... O să pot...
Toate ratările Lunei Prima şi toate culorile mele, totul, absolut totul o să apară.
Mi-am jurat.
Pentru că, dacă vrei să străluceşti, n-ai nevoie de haine. Sau de farduri. Sau de bijuterii. E de ajuns un corp superb şi totul se rezolvă.
E de ajuns o şoaptă şi de 27 de castani pentru ca, la celălalt capăt al uliţei, să se audă cîndva Da Loorna, ai avut dreptate, uite, mă ţin de cuvînt şi îngenunchez aici, în mijlocul trecătorilor şi al haosului ăsta de sticlă şi beton, şi îmi scot pălăria în faţa ta şi spun încă o dată, şi încă o dată, şi o să repet asta pînă se va lăsa noaptea definitiv peste noi dacă va fi nevoie, da Loorna, o să repet să ştie toată lumea că nu te-ai înşelat. Să ştie toată lumea că totul poate porni simplu, simplu, simplu, ca un vis, ca o clipire, ca un abur... Da Loorna, ai avut dreptate...
D-asta îţi spun, nu-i nevoie decît de o secundă de linişte.
Atît.
O secundă de linişte pentru ca totul să poată începe.
Eşti gata?
Uite, întinde mîna...
Simţi, nu-i aşa că simţi deja?
Ţi-am spus eu...
O şoaptă, atît.
O şoaptă.
September.

Îşi alesese ultima cameră din clădire, deşi ar fi putut uşor să pună mîna pe un apartament super mişto sau măcar pe o cameră single, una dintr-aia de umplea etajele superioare.
Dar nu, ea a vrut ultima cameră.
Aia de la etajul 19, de pe coridor. Ultima cameră de pe stînga.
Era o cameră-debara mai mult. Odaie pentru femeia de făcea curăţenie, să aibă unde să-şi ţină găleata şi mătura şi halatul. Şi ligheanele pline cu „Domestos“.
Un pat mic, mic, atît cît să te poţi odihni cu picioarele uşor strînse. Un scaun de pe vremea lui laie Chioru'. Şi o măsuţă cît două foi A3.
Şi o fereastră cu vedere peste balcoane şi peste nori.
Atît.
Ei însă îi era de ajuns.
Şi era fericită.
Şi intra seara în odaia ei închipuindu-şi că de dincolo de uşa străveche sînt bătrîni cîntînd din duduk şi că tot coridorul e plin de mirodenii, intra deci uşor, ascultînd atentă fiecare click pe care cheia îl lăsa în urmă, atingea cît se poate de şoptit mînerul uşii şi îşi spunea că, odată, nu foarte în urmă, aici, pe acest mîner, s-au aflat degetele infinite ale unei tipe şi, în urma lor, răsuflarea nerăbdătoare a gagiului ei. Şi tot ce a urmat apoi. Hainele aruncate haotic, plutind prin aburul albastru, patul, aşternuturile cu flori brodate gata să-i ascundă.
Ea era fericită.
Intra seara în odaia ei, mîncînd Eugenii şi tîrîndu-şi bocancii printre stive de crochiuri şi desene şi pensule şi tuburi de culori, îşi trîntea pe masă desaga de la „Catwork“ şi, lungită în pat, sprijinită de perete, îşi arunca privirea pe fereastră, modul ei de a da bineţe lumii de dincolo de nori şi balcoane.
Ea era fericită.
Deasupra uşii, la intrare, scrisese cu vopsea violet şi litere şcolăreşti:
„CONFIRM YOUR WINGS“

==Va urma==

„Nu vorbesc despre Eliade într-o obşte culturală care nu-l merită“ – O scrisoare inedită a lui C. Noica

2008-09-22T23:39:00.002+03:00

Am avut, în urmă cu 12 ani, ocazia să fiu alături de IPS Antonie Plămădeală. A fost o discuţie faină, nu foarte lungă, plină cu amintiri despre „Rugul Aprins“ şi Vasile Voiculescu, despre Răşinari şi fraţii Emil şi Aurel Cioran, despre o perioadă în care cultura se făcea în tăcere, fără tam-tam, în şoaptă şi abur.

Făceam atunci o documentare despre Constantin Noica şi fenomenul Păltiniş şi IPS Antonie a avut bunăvoinţa să-mi pună la dispoziţie o scrisoare extrem de faină menită să ne dea o idee despre ce se petrecea în cabana, camera şi inima lui Noica.
Redau aici, pentru prima dată, textul acestei epistole incredibile menţionînd că acel domn Drăgan pomenit în text este celebrul miliardar Iosif Constantin Drăgan.

F.A

„12.VI. 986
Păltiniş

Înalt Prea Sfinţite,

Îngăduiţi-mi să Vă scriu un rînd, spre a vă cere iertare pentru abesenţa mea de ieri la prînzul metropolitan. Sînt oricînd fericit cînd Înalt Prea Sfinţia Voastră îmi dă un semn de bunăvoinţă, dar prezenţa dlui. Drăgan, prin care eram invitat, mă punea puţin în încurcătură.
Îl admir foarte mult (îmi plac oamenii care reuşesc) şi preţuiesc bunul român dintrînsul, dar îmi pare că vrea să confişte oamenii pentru cauze care nu sînt şi ale mele. De aceea mi-am îngăduit să şovăi a veni.
Folosesc acest prilej spre a vă ruga să nu faceţi o problemă din eventualul refuz de a se publica articolul meu despre Eliade. L-am scris numai pentru că mi l-a cerut Înalt Prea Sfinţia Voastră, altminteri nevorbind despre Eliade într-o obşte culturală care nu-l merită.
Cu adîncă supunere şi cărturărească dragoste,
al Înalt Prea Sfinţiei Voastre

Constantin Noica.“

Interviu cu Acad. Fănuş Neagu 1

2008-09-21T21:46:00.000+03:00

Khotan

2008-09-20T23:45:00.000+03:00

În vremea aceea, bărbaţii aveau flori şi ştiau să le folosească şi se amuzau de moarte cocoţîndu-se pe stîlpii de pe aleea Spătarului şi pierzîndu-se în alte asemenea copilărisme. Noaptea, coborau de pe stîlpii de telegraf şi ofereau buchete imense, multicolore, aşa, la nimereală, oricui se întîmpla să fie prin preajmă.
După un ceai la Maria, Ed dăruise 27 de irişi unui cerşetor şchiop şi atunci mi-a zăbovit prima dată gîndul la el, chiar dacă mă cam băga în sperieţi comportamentul lui.
În vremea aceea, bărbaţii aveau flori.
Şi ştiau să le folosească.

În depărtare un punct abia zărit, minuscul şi incandescent, semn că zorii trebuie să sosească. Şi siluetele a trei călăreţi alungite ca nişte lumînări. Şi norii cenuşii, fîşii din cămăşile şi sufletele foştilor soldaţi.
În casa albastră a Annei baia şi prosopul cu monogramă şi flaconul cu lavandă. Deasupra lui, ovală şi îngrijorată, oglinda.
Pensula atinge încet arcul buzei coborînd agale spre stînga.
Pensula atinge încet arcul buzei coborînd agale spre dreapta.
O privire, da, totul este perfect.
Apoi un strat imperceptibil de pulbere transparentă pe pleoape, înainte de aplicarea culorii.
Abia la final pulbere din lemn de trandafir sub bărbie, uşor, extrem de fin, pînă la gît.
Şi perlele.
O lecţie de machiaj, gîndeşte Anna, o adevărată lecţie de machiaj aşa cum probabil la ora asta se predă în şcolile speciale din oraşele de dincolo de munţi şi de păduri. O lecţie de machiaj pentru tinerele care, condamnate la tăcere, vor putea să-şi exprime astfel sentimentele.
În casa albastră a Annei baia cu faianţă Rosenthal şi lumina stinsă şi mînerul rotund, de alamă, al unei uşi ce tocmai s-a închis.
În depărtare un punct incandescent, semn că zorii trebuie să sosească, siluetele lumînăroase a trei călăreţi.
Şi, presărat de cine ştie unde, mirosul de pădure şi de toamnă peste tot acest peisaj de sfîrşit de secol.

– Mîine vor veni ploile. Cerul este vînăt!
Anna ridică privirea spre bătrîna doamnă Laus.
– Să nu uiţi, cînd te trezeşti să muţi hainele în odaia din spate. Trebuie să se zvînte pînă la amiază. Eu o să ajung abia pe seară.
Apoi linişte.
Cuţitul cu care Anna feliază încet, milimetric aproape, fragii. Zgomotul lamei strălucind de siropul sîngeriu, atunci cînd atinge tocătorul. Degetele lungi şi aproape fosforescente ale tinerei prinzînd uşor cîteva boabe de fruct şi ridicîndu-le din castronul cu buza sfărîmată.
Uite, vezi, ţi-am spus eu că o să reuşească, nici nu avea cum să fie altfel... palma greoaie mîngîind părul lung şi ondulat al fetiţei, ţi-am spus eu, totul se face cu răbdare iar Anna mea are răbdare o grămadă... nici nu ştiu cu cine o semăna...
Anna cea de acum poate să jure că totul a început ieri şi că Marr a sosit cu ea în zori şi în zori a dat ochii pentru prima dată cu bătrîna doamnă Laus.
Da, Anna poate să jure şi, de nu ar fi noaptea asta şi cerul vînăt şi ploile ce pîndesc după-amiaza zilei de mîine, poate chiar ar fi gata să bage mîna în foc că totul s-a întîmplat ieri nu acum 17 ani şi jumătate...
Dar timpul trece şi degetele copilei de atunci sînt astăzi lungi şi aproape sîngerii şi cu gust de fragi trecuţi prin oţel ascuţit.
Bătrîna doamnă Laus oftează. Cine nu o cunoaşte poate s-ar mira al naibii de tare văzînd cît poate un om să ofteze aşa, aparent fără motiv. Anna însă nu se miră, nu s-a mirat nicicînd, nici măcar atunci cînd era copilă şi a simţit pentru prima dată pe obraz degetele doamnei Laus şi mirosul de lavandă al hainelor ei, nici atunci, nici măcar atunci nu s-a mirat. Şi-a spus că aşa sînt bătrînii, stranii, oftînd mereu. Şi-a spus că poate oftatul ăsta este pentru unii oameni un semn distinctiv, aşa cum ar fi o naţionalitate sau o aluniţă aşezată în colţul stîng al buzei. Şi nu s-a mirat.
Bătrîna doamnă Laus oftează.
Însă doar pentru o clipă.
Apoi se ridică, lasă etamina şi acul cu fir de mătase lîngă castronul cu fragi, apucă uşor opaiţul şi, cu paşi rari, se apropie de fereastră.
Anna trage spre ea farfuria cu smîntînă şi, trecînd lama cuţitului peste tocător, revarsă fragii în spuma densă.
Cîteva ciocănituri în uşă.
Lama cuţitului rămasă suspendată în aer.
Bătrîna doamnă Laus întorcîndu-se cu un gest straniu, de păpuşă dezmembrată.
Şi lumina violet a opaiţului descoperind un chip încercănat, obosit. Un chip din alte ţinuturi.
– Am sosit!

Străinul primi camera din stînga, a doua de cum intrai în hol şi pătura mare, roşie şi pufoasă, aia veche, cu motive amerindiene, de se întrebau toţi cum naiba de ajunsese o asemenea comoară taman în casa bătrînei doamne Laus din bătrînul tîrg şi din bătrîna uliţă a Spătarului.
Străinul primi deci camera şi aşternuturi noi pentru pat.
Apoi fu poftit la masă, masa este gata, vă aşteptăm, şopti Anna iar paşii lui răsunară pe podeaua din lemn tocit şi umbra mîinii lui oprită-n semnul crucii se proiecta dincolo de flacăra opaiţului, pe pereţii scorojiţi şi poate chiar dincolo de ei.
Apoi carafa cu vin şi un pumn de măsline într-o cană verzuie.
Şi vocea bătrînei doamne Laus, şi apoi cea a bărbatului.
O voce ca un abur peste noaptea asta vineţie şi peste toate ploile zilei de mîine.
– O să fie bine, trăsura este gata! În zori putem porni.

– Spune-mi o poveste.
Anna îşi trece uşor palma peste faţa de masă. Strînge firimiturile aşa cum a învăţat de la Marr, uşor, în formă de S.
– Spune-mi o poveste.
Mirosul vinului ori poate mirosul toamnei într-un pahar pe buzele unui străin care de cîteva ore nu mai este străin şi care va redeveni ce a fost mîine. În zori.
– Spune-mi o poveste.
– Nu pot.
– De ce?
– Nu ştiu să mint.
Ochii Annei sînt albaştri ori poate verzi, da, mai curînd verzi ca o pădure ciudată în care nu e bine să te aventurezi.
Tăcere. O clipă. Apoi.
– Atunci spune-mi ceva, orice. Pînă în zori.
El priveşte în spate, la uşa întredeschisă.
Bătrîna doamnă Laus doarme de mult.
Doar Anna mai veghează.
Şi noaptea.
– Orice...

– Atunci am început să cobor. Ştii... aşa... încet... Cîntam în gînd cîntece o mie, colorate, triste, cîntece ca nişte eşarfe desfăcute sau ca nişte baloane, albe, mari, imense, ouă de plastic pline cu abur...
Cîntam în gînd cîntece şi îmi spuneam lasă Ed, viaţa este frumoasă, viaţa este tristă şi tocmai d-aia este frumoasă, nimic din ce este trist nu poate fi urît...
Lasă Ed, lasă, o să vină şi vremea ta, lumea cîndva îşi va aminti de drumurile tale şi va inventa legende şi tu de acolo, de sus, o să ştii că totul este trist pentru că totul este fals. Şi o să dai din umeri Ed şi o să îţi spui, hai, lasă, nu-i bai, ştiu, ştiu, ştiu, n-am luptat nici în Kualruma, nu, nu eu sînt acela care a ucis 1246 de soldaţi cu 1246 de tăceri cu 2492 de braţe şi 2492 de bocanci şi 2492 de ochi care ar ucide mai iute decît orice armă idioată dacă lumea ar ştii dracului cîndva să-şi folosească aşa cum trebuie privirea.
Nu Ed, nu tu ai decupat rochia de bal a Reginei şi nu şaretele tale au răscolit drumurile spre palat. Nu tu Ed, nu tu.
Dar lasă-i să creadă aşa, lasă-i, lumea are nevoi de toate idioţeniile astea fiindcă altfel moare. Înţelegi Ed? Înţelegi că nu poate nimeni să se dea jos din pat şi să îşi mişte curul pînă la slujba idioată din celălalt colţ al oraşului ăsta împuţit fără a intra mai întîi în baie şi a se spăla cu apă rece ca gheaţa Ed şi fără a privi, fie şi pentru o clipă, în oglindă.
Şi a închide ochii.
Şi a-şi închipui că în clipele alea o rugăciune se iveşte.
Dar tu ştii Ed, tu ştii că nimeni nu se roagă în baie, nimeni nu se roagă dimineaţa, nimeni nu se roagă...
Ştii că în ochii lor închişi sînt visele lor, poveştile lor inventate ce le fac viaţa mai uşoară şi care îi prind de mînă aşa cum prinzi un copil cînd ieşi cu el din casă şi-l duci pentru prima zi la grădiniţă.
Şi-atunci îi laşi să creadă şi cobori scările uşor cu cîntece o mie în gînd spunîndu-ţi că, poate, cîndva o să se găsească cineva pentru care va merita să te opreşti. Cineva căruia să-i oferi un cîntec aşa cum ai oferi o floare.
Şi-atunci cobori scările încet şi ieşi în uliţa şerpuindă şi vezi bătrîna care vinde flori cum îţi zîmbeşte şi tu înclini uşor capul şi o saluţi, seară faină bătrînă care vinzi flori, şi copii vezi, d-ăia mici, aşa, cît palma, cu hăinuţele lor colorate, portocalii, verzi, şmechereşti, vezi tot stolul ăsta de pitici şi îţi spui uite Ed ce fain, şi te gîndeşti că sigur hăinuţele lor miros a curat şi a nou şi a părinţi.
Şi atunci, te întrebi şi tu de unde, eşti locuit de un sentiment straniu, o fericire cutremurătoare, neînţeleasă.
Şi escaladezi stîlpi de telegraf de parcă ai vrea să escaladezi Everestul.
Şi noaptea ai curaj să oferi flori, miliarde de buchete imense, multicolore, pentru că numai noaptea gestul ăsta are valoare.
Şi-atunci lumea e toată prinsă într-un soi de bilă invizibilă cu care te trezeşti în palmă şi pe care o simţi pulsînd.
Şi lumea e atunci toată prinsă într-un soi de bilă invizibilă pe care ai vrea să o arunci în primul zid întîlnit da' ştii aşa... cu poftă... cu draci... fără motiv... doar aşa, de chestie, să vezi cîte arome şi cîţi fluturi şi cîte culori şi cîtă scorţişoară se poate scurge dintr-o sferă invizibilă.
Dintr-o lume invizibilă.
Din o mie de cîntece, eşarfe colorate, triste, ouă de plastic pline cu abur...
Dar apoi oboseşti.
Oboseşti Anna şi te-aşezi pe trotuar, cu mîinile la tîmple şi cu o tăcere a dracului de grea şi de alb/negru.
Oboseşti Anna şi rotunde sînt atunci toate ploile.

– E o poveste?
– Nu.
Ochii ei verzi ori poate albaştri, da, mai curînd albaştri ca un ocean ciudat în care nu e bine să te aventurezi.
– Crezi?
– Absolut. Ţi-am spus, nu ştiu să mint.

– Trăsura este gata! Putem porni.
Fraţii Leon, la fel de încruntaţi ca în prima zi, drepţi şi alungiţi ca nişte lumînări, încuviinţează şi ei.
– Trăsura este gata! Putem porni. O să fie bine.
Umbra mîinii oprită-n semnul crucii proiectată undeva, sus, la naiba-n praznic, peste norii cenuşii, fîşii din sufletele foştilor călători.
Apoi vocea bătrînei doamne Laus.
- Să nu uiţi să muţi hainele...
În depărtare bulgări vineţii, abia zăriţi, minusculi şi incandescenţi.
Şi siluetele a trei călăreţi alungite ca nişte lumînări.
Şi Anna, coborînd încet, cu cîntece o mie pentru ziua ce abia se naşte şi pentru toţi oamenii care, începînd de astăzi, treziţi de drumul lor spre muncă, se vor duce în baie şi vor închide ochii şi vor inventa legende o mie despre ea.
Şi, spre prînz, ploile.
Rotunde.

Acad. Fănuş Neagu despre Patapievici şi ICR

2008-09-20T14:32:00.003+03:00

Acad. Fănuş Neagu într-un fragment dintr-un interviu pe care am reuşit să-l realizez azi.

Florin Piersic - Doamne, dacă îmi eşti prieten

2008-09-19T23:24:00.000+03:00

Aniversare Regală: Regina Ana a României

2008-09-19T18:02:00.001+03:00

Continuarea o puteţi vedea aici şi aici.

Anouar Brahem - Astrakan Cafe

2008-09-18T15:17:00.003+03:00

Cezar Paul Bădescu, trustul Adevărul şi furtul la drumul mare

2008-09-17T15:32:00.003+03:00

În urmă cu cîteva zile un domn din redacţia „Adevărului literar şi artistic“ mi-a cerut acordul să publice, pe lîngă un text despre Vlad Muşatescu, şi cîteva fotografii. Am fost de acord, mi-l pasase la telefon şi pe dl. Cezar Paul Bădescu, şi singura condiţie pe care am pus-o a fost să se menţioneze de unde sînt acele imagini.
Astăzi însă am văzut că banala mea rugăminte a fost aruncată pe apa sîmbetei şi, mai mult decît atît, după ce avocaţii mei au înştiinţat trustul „Adevărul“ de încălcarea dreptului de copyright, m-am trezit cu un telefon cam agitat – cu ameninţări şi tot tacîmul – semnat de autorul „Luminiţei“. Plus vreo 9 vizite pe blog.
Pînă cînd situaţia se va lămuri luaţi deci aminte cu cine lucraţi şi, mai ales, ce ziare „de cultură“ citiţi.
Voi reveni curînd cu alte date deosebit de interesante!!!

Melissa Venema - Il Silenzio (Maastricht 2008)

2008-09-17T11:07:00.000+03:00

Fănuş Neagu - Urît mai trăiţi, domnilor!

2008-09-17T10:50:00.002+03:00

Dragă Marius Tucă,
În numele amiciţiei ce ne leagă,te rog să inserezi în Jurnalul Naţional aceste rînduri adresate multor ziarişti sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai puţin tineri, dar toţi de o seamă cu barbaria. O fac atît în numele meu, cît şi al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu şi Ştefan Iordache, hărţuiţi, ca şi mine, cu neruşinare tenace, de nişte condeie butucănoase.
Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întîlnire. Cei care nu mă credeţi, puneţi mîna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mînă. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără să se fi născut. Un scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat "Fiecare moare singur". Măcar pentru simpatia pe care o purtaţi scriitorilor străini – cei români de mult nu mai intră în discuţie –, încordaţi-va să găsiţi o explicaţie pentru lipsa umbrei voastre pe copertele istoriei contemporane şi lăsaţi-ne pe noi în pace. Cred însă că exemplul Fallada, pe care l-am ales, nu e fericit, întrucît, dacă vă mai spun că tot el a scris şi romanul "Banii nu fac doi bani", aleluia!, voi, care ştiţi că banii fac totul.
Da, sînt bolnav – cancer de prostată cu diseminări –, mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc să fac o plecăciune în faţa medicilor, asistentelor, infirmierelor şi tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) şi nu doresc altceva decît să mă lăsaţi în pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele mele. Eu ştiu să îndur, vîrsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi cînd mă îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni. Vă întreb: o faceţi din pustiu sufletesc sau din cea mai elementară lipsă de conştiinţă profesională? Apoi, ce bucurie vă trezeşte suferinţa altora? Şi, mai ales, pentru ce ne vreţi dincolo de dincolo? Literatură nu citiţi, prin urmare nici cărţile mele, la film nu mergeţi, la teatru nici atît. Îmi închipui cu toată sinceritatea că nici de urît nu ne urîţi. Atunci nu încape decît o singură explicaţie: sînteţi mînaţi cu biciul de patronii voştri să aduceţi ştiri ce să sature aşteptările unui public, de voi înşivă format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzaţionalism ieftin, erotism vulgar etc.
Aş mai avea destule să vă spun, dar mă opresc aici, încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se înţelege, aţi fi vrut să fie unul american, dar n-am ce face): "Urît mai trăiţi, domnilor!".

Fănuş Neagu

Mihaela Rădulescu divorţează

2008-09-17T00:01:00.001+03:00

La inchiderea editiei, ieri dupa amiaza, aflam o informatie bomba. Ne decidem sa nu publica bomba pe care o anuntasem in ziarul de ieri si sa-i dam prioritate stirii calde. O informatie incredibila si din senin: divort in cuplul Mihaela Radulescu - Elan Schwartzenberg. Parea o gluma, oarecum tampita. Sunam la Mihaela. Degeaba. Nu putem da de ea. Timpul curge in defavoarea noastra. Ziarul trebuia trimis la tipar. Il sunam pe Elan Schwartzenberg. Care raspunde. Si ne acorda un scurt interviu.
- Reporter: De ce ati luat aceasta decizie?
Elan Schwartzenberg: Exact cum impreuna am decis sa ne casatorim, tot in acelasi mod, adica impreuna, am decis sa divortam. Motivele sunt personale, ne privesc doar pe noi doi. Probabil ca nu difera cu nimic fata de situatiile altor cupluri care ajung la acest deznodamant.
- Rep.: Te-ai putea razgandi cumva?

E.S.: Nu vad cum ar fi posibil acest lucru, dar cred ca cel mai corect raspuns ar fi "never say never" (n.r. in traducere din engleza "niciodata sa nu spui niciodata")

- Rep.: Aveti un copil minunat, un copil foarte reusit. In grija cui va ramane din punct de vedere legal?

E.S.: Oficial, copilul va ra-mane in grija Mihaelei. In fapt practic, este copilul nostru si il vom creste impreuna.

- Rep.: Ati discutat deja termenii in care va avea loc separarea voastra?

E.S.: Da. Extrem de clar si cu maxima prietenie. Avem zece ani de viata impreuna si un copil magnific, sunt sigur ca ne leaga multe lucruri, atat azi cat si pe viitor .

- Rep.: Din punct de vedere financiar s-a ajuns la un punct de vedere comun, ma refer aici la problema partajului?

E.S.: Mihaela castiga singura, va spun eu, mai mult decat multi oameni de afaceri. In plus, ea are deja cu mult timp inaintea acestui divort suficiente fonduri si bunuri pe numele ei. Presupunand insa ca toate aceste lucruri nu ar exista, mama copilului meu si prietena mea de viata din ultimii zece ani nu are si nici nu va avea probleme financiare.

- Rep.: Prietenii vostri sustin ca ai protejat-o, pe toata durata casniciei, la maximum, din toate punctele de vedere. Ma refer inclusiv la media. Ce se va intampla de acum incolo?

E.S.: In general, leoaicele se descurca exceptional si singure. In acest caz, insa, nu recomand nimanui sa intre in conflict cu Mihaela, cum de asemenea nu recomand nimanui sa creada ca nu ma preocupa soarta ei incepand de azi inainte. Oricine loveste in ea loveste practic in mama copilului meu si in viata este bine sa ne ocupam fiecare de propria familie. Oricui a intrat in trecut cu bocancii in familia mea, am incercat direct sau indirect sa nu-i raman dator.

- Rep.: Cum o poti descrie pe Mihaela in cateva cuvinte, tinand cont ca esti omul care o stie practic cel mai bine?

E.S.: Este o romantica incurabila, boema, super profesionista in multiplele ramuri ale meseriei ei, o femeie orgolioasa, ambitioasa si o mama extraordinara!

- Rep.: Cand ati luat aceasta decizie?

E.S.: Cred ca e ceva ce exista mai demult in subconstientul amandurora, dar uite ca acum am ajuns la acest final nefericit.

- Rep.: De obicei, situatiile de acest fel pornesc ok si se termina cu scandal. Ce crezi ca se va intampla din acest punct de vedere?

E.S.: Vom creste un copil reusit, vom continua sa colaboram in proiecte caritabile, oricum, acest divort este suficient de suculent in sine ca sa ne mai "straduim" si noi. In orice caz, vreau sa stiti ca aceasta este unica si ultima declaratie publica pe acest subiect din partea mea.

- Rep.: Ai spus mai devreme "niciodata sa nu spui niciodata" cand te-am intrebat daca te-ai putea razgandi. Totusi, ce te-ar putea face sa iti schimbi decizia?
E.S.: Ayan.

Sursa: Cancan

A murit Dan Horia Mazilu

2008-09-16T17:29:00.000+03:00

Directorul general al Bibliotecii Academiei Române, prof. univ. Dan Horia Mazilu, a încetat din viaţă astăzi, la vârsta de 65 de ani, transmite instituţia.

Membru corespondent al Academiei Române din 2001 şi specialist în istoria şi teoria literară, Mazilu a fost preocupat îndeosebi de literatura medievistică, dar şi de istoria mentalităţilor.
Absolvent al liceului „Nicolae Bălcescu” din Piteşti, apoi al Facultăţii de limbi slave a Universităţii din Bucureşti, Dan Horia Mazilu a predat la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti. A fost totodată lector de limbă şi literatură română la Universitatea din Sofia şi profesor invitat la Institutul de Romanistică a Universităţii din Viena. Din 2006, a ocupat funcţia de director general al Bibliotecii Academiei Române.
A publicat volume şi studii ca „Barocul în literatura română din sec. al XVII-lea”, „Literatura română în epoca renaşterii”, „Recitind literatura română veche”, „Dimitrie Cantemir, un prinţ al literelor”, „Cronicarii moldoveni” . Recent, la Editura Polirom a apărut cartea sa, „Văduvele sau despre istorie la feminin”.

Interviu Ştefan Iordache

2008-09-16T10:58:00.001+03:00

Partea a doua a interviului o puteţi vedea aici.

Iryl 14

2008-09-15T19:22:00.001+03:00

Alege o frunză
încet
oricare din covorul ăsta
ruginiu
hai
aşează-te aici, lîngă mine
ce dacă plouă
uite
o să presărăm violet
amintirile
şi vom rotocoli apoi
frunza asta aşa
cum făcea bunicul
cînd îşi prepara tutun
cînd nu găsea
ţigări Mărăşeşti
cum făcea mama
cînd îţi învelea
seara visele
apoi
vom trage un fum
întîi eu
apoi tu
vom trage în piept
viaţa asta
toamna asta
moartea
Hai, alege o frunză
oricare din ţara asta
Hai

Vlad Muşatescu - Opere complete şi nu prea

2008-09-15T17:31:00.004+03:00

De curînd editura „Adevărul Holding“ a anunţat lansarea pe piaţă a seriei „Opere complete“ semnată de Vlad Muşatescu.
Iniţiativa venea după alte cîteva serii asemănătoare semnate de Vintilă Corbul, Eugeniu Burada, James Clavell, Theodor Constantin şi Sven Hassel şi după exact 10 ani de la ultima reeditare a cărţilor maestrului Conan Doi.
Mi-am zis că iată, în sfîrşit, Vlad Muşatescu are parte de succesul binemeritat şi de o ediţie într-adevăr de calitate şi eram cît pe ce să comand respectiva serie.
Am renunţat însă rapid nu atît din cauza preţului (460 Ron pentru 10 volume) ci mai ales din cauza imensei păcăleli pe care au pregătit-o cei de la „Adevărul“ fanilor lui Vlad Muşatescu.
Fiindcă, uitîndu-mă pe sumarul acestor „Opere complete“ (Extravagantul Conan Doi vol I; Extravagantul Conan Doi vol II; Contratimp; Unchiul Andi „detectivul" şi nepoţii săi + Cei trei veseli năpârstoci; La sud de lacul Nairobi + Expediţia „Nisetrul 2"; Aventurile celor patru ostrogoţi + Magdalena şi Târţoi; Aventuri aproximative vol I - IV) am observat că, voit sau nu, editorii au uitat să reediteze 2 romane din perioada de început a detectivului Conan Doi (printre care se numără şi volumul de debut al lui V.M., „Bobby Felix Făt-Frumos“ – 1943), o extraordinară nuvelă („Maruca Schiavoni“ – ce a reprezentat debutul ca prozator şi care a fost publicată în „Universul literar“ la 19 septembrie 1942), volumul 5 din seria „Amintiri aproximative“ (a cărui dactilogramă o păstrez predată chiar de autor) şi, atenţie, singurul roman „porno-parodic“, „Zece fufe mititele şi Războiul chiloţilor“ publicat de V.M. în 1992 sub pseudonim.
Aşadar atenţie pe ce daţi banii.

„Vroiam să mă închin împreună cu tine“ – Emil Brumaru către Cezar Ivănescu

2008-09-15T14:54:00.005+03:00

Dragă Cezar Ivănescu,

M-ai întrebat odată, prin 1968, de ce sînt atît de trist. Ce ţi-aş fi putut răspunde? Mereu e ceva neîmplinit, mereu e ceva pierdut, pierdut. Dar vroiam să-ţi mulţumesc, să mă închin împreună cu tine. Mai întîi, crede-mă, pentru poeziile tale din ultima R.L. Doamne, ce deznădejde frumoasă rătăceşte în ele! O spun cu amărăciune şi bucurie! Nu eu sînt acel cavaler rătăcitor despre care vorbeşte Dimov, ci tu. Ţi-o jur!!
Apoi, mîngîie-mă, pentru generozitatea de a fi gîndit şi scris cîteva cuvinte bune sufletului meu. De fapt se pare că ne cunoaştem de mult. Şi poate ne şi preţuim. Nu?
Cu prietenie,

Emil Brumaru

2.IX.970

Amy Macdonald - Run

2008-09-15T10:57:00.001+03:00

Iryl 13

2008-09-14T21:46:00.003+03:00

Cu trecerea anilor
înveţi toate acestea
aşa cum cîndva
pe cînd erai copil
învăţai alfabetul
din cărţi cu colţurile roase
şi desene idioate
manuale moştenite
de la cei dispăruţi
şi-atunci eşti atent
ştii că trebuie
să nu te grăbeşti
ca să poţi culege din văzduh
irişi catifelaţi
violeţi
pentru tinere îmbujorate
ca să poţi distinge
în aburul moale
urma buzelor
aroma de scorţişoară
ca să taci
indiferent cît doare
cît te doare
şi mai ales
ca să te poţi ridica
să-ţi faci mănunchi cicatricile
şi
transformîndu-le în bici
să îţi mîni
trupul
sufletul
pe drumul ăsta şerpuind
prelins ca nişte uliţe
de sînge dintr-o
căprioară abia doborîtă

Maestrul Radu Beligan despre Ştefan Iordache

2008-09-14T18:37:00.000+03:00